România este o țară de țărani. Lunga sa istorie este a unei bogate țări agricole cu oameni profund legați de pământ. Țăranii din România au trecut prin numeroase crize și schimbări de-a lungul secolelor, însă legătura lor cu pământul a rămas puternică.

Dintotdeauna taranii romani au dus o viata foarte grea presarata e multa munca si multe lipsuri.

Societatea feudală românească parte a întregului lumii medievale, are urmatoarele trăsături particulare:- proprietatea funciară este foarte diferenţială; se împarte între domnie, cler, marea boierime (sau nobilimea) şi comunităţile de ţărani liberi (în secolele XIV-XV mult mai numeroase decât cele ale ţăranilor aserviţi) .■ în Ţara Românească şi Moldova, domeniul boieresc este mai mic decât cel bisericesc.■ în Transilvania dezvoltarea societăţii feudale susţinută de coroana maghiară urmărea:         •  anihilarea boierimii de origine românească;        •  consolidarea poziţiilor nobilimii maghiare;        •  sporirea numărului de ţărani aserviţi, ■ contradicţiile specifice lumii medievale româneşti sunt întâlnite:        •  între nobili şi ţărani aserviţi;        •  în rândul clasei dominante sub forma luptei pentru avere, ranguri, putere politică.■ alături de populaţia românească, majoritară pretutindeni, se regăsesc şi alte grupuri etnice:        •  în Transilvania: maghiari, saşi, secui;         •  în Ţara Românească şi Moldova: greci şi armeni.     Prin ponderea ei numerică, este principala producătoare de bunuri materiale. ■ ţărănimea liberă în secolele XIV - XVI este numeroasă şi puternică:        •  în Moldova – răzeşi, în aşezările de la Câmpulung, Vrancea, Orhei, Tigheci;        •  în Ţara Românească – moşnenii sau megieşii, în întreaga zonă subcarpatică Muscel, Vâlcea, Loviştea, Ţara Oltului;        •  în Transilvania îi întâlnim în Haţeg, Oaş, Chioar, Bihor;■ în obştea satului liber proprietatea asupra pământului dăinuieşte din timpuri străvechi:        •  casa şi grădina aparţineau fiecărei familii;        •  suprafaţa arabilă se împărţea periodic;        •  păşunile, fâneţele, izlazul se foloseau în comun;      Satele libere îşi alegeau singure conducătorii: cnezii şi juzii în Moldova şi Ţara Românească, voievozii în Transilvania.- atribuţiile acestora erau administrative, fiscale şi judecătoreşti;■ ţărănimea dependentă lipsită de pământ, pe care şi l-au însuşit nobilii, păstreză totuşi uneltele şi vitele de muncă;- în Transilvania sunt două categorii principale:        •  iobagii – dispuneau de sesii (loturi), aveau gospodării proprii, locuiau la sate;        •  jelerii – erau lipsiţi de orice fel de proprietate, dar se puteau muta de pe o moşie pe alta. - în Ţara Românească şi Moldova autoritatea boierimii nu era atât de puternică;- ţăranii aserviţi datorau nobilului feudal (sau boierului) rente în produse (dijma) în muncă şi în bani.- dijma echivala cu a zecea parte, în Transilvania, din a doua jumătate a secolului al XIV – cu a noua parte (nona) din grâne, vin, peşte, porci, oi, stupi.■ renta în muncă - se efectua pe domeniul nobilului a cărei recoltă îi revenea în întregime;■ zilele de robotă s-au stabilit în Transilvania la 1437 – o zi pe an la seceră sau coasă, ca apoi, în 1514, să se ajungă la una pe săptămână;- în Ţara Românească, numărul zilelor de muncă nu era reglementat, fiind stabilit în funcţie de întinderea moşiei, ■ statului, ţăranii dependenţi, îi acordă zeciuiala domniei în Ţara Românească şi Moldova şi o dare în bani în Transilvania,       Nobilimea feudală, deţinătoarea puterii economice şi politice, îşi are sursa principală a poziţiei sale în proprietatea domeniului format de regulă din sate sau părţi din sat.■ la diverse niveluri ale clasei dominante domeniul feudal este:

        •  regal sau domnesc;        •  laic (nobiliar boieresc sau orăşenesc) ;        •  bisericesc (al mitropoliilor, episcopiilor sau al marilor mănăstiri).■ domeniile trec de la un stăpân la altul prin danii, moşteniri, schimb, vânzări-cumpărări sau prin încălcări reciproce;- diversele forme ale marii proprietăţi feudale au o evoluţie contradictorie;- stăpânirea asupra pământurilor aparţinând puterii centrale este în continuă restrângere;- domeniul laic este într-o permanentă schimbare de posesori; - domeniul aparţinând bisericii sporeşte continuu şi se consolidează;     După întinderea moşiei, nobilimea (sau boierimea) poate fi mare, mijlocie şi mică.■ în Transilvania, în rândurile ei sunt cuprinşi:        •  baronii şi conţii, posesori de castele sau curţi întărite;        •  cavalerii;        •  slujitorii;- de regulă maghiari, saşi şi secui, acestora li se alătură şi boierii români (ortodocşi în Transilvania sudică şi în Banat şi catolici în est).- raporturile suzerano-vasalice se stabilesc între domn şi boieri, între regele maghiar şi voievodul Transilvaniei şi nobili.■ regele, voievodul Transilvaniei şi domnii acordă donaţii (danii) şi confirmă posesiunile funciare, nobiliare.■ marii feudali laici şi eclesiastici:- beneficiază de regimul imunităţii (ţăranii dependenţi sunt scutiţi de dări faţă de stat, cu excepţia participării la „oastea cea mare”).- prerogativele administrative, fiscale şi judiciare ale statului trec asupra stăpânilor moşiilor.■ nobilii (boierii) au următoarele îndatoriri:        •  să fie credincioşi şi supuşi autorităţii de stat;        •  să participe la sfatul domnesc sau la adunările generale pe stări;        •  să vină la oaste cu vasalii lor;- în caz de trădare primeau pedeapsa capitală însoţită de confiscarea bunurilor.■ domeniul funciar eclesiastic posedat şi dările provenite de la ţăranii dependenţi asigură clerului mijloace materiale importante, datorită cărora conducătorii săi (mitropoliţi, episcopi, egumeni sau abaţi) fac parte din clasa dominatoare.- prelaţii şi călugării de provenienţă ţărănească au o condiţie socială apropiată de cea de origine.    În oraşul medieval, structura populaţiei este complexă: ■ în Transilvania :- puterea economică şi politico-administrativă era deţinută de patriciat (meşteşugari şi negustori bogaţi);■ cea mai mare parte a locuitorilor oraşului era alcătuită din meşteri sau negustori săraci;- sărăcimea, plebea, formată din lucrători calificaţi (ucenici şi calfe) sau ocazionali, ţărani fugiţi de pe domeniu, era aservită şi exploatată de patriciat;  ■ mai trăiesc, de asemenea, în oraşul medieval profesori, scribi sau dieci de cancelarie precum şi liber-profesionişti - medici sau jurişti.

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia). Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european. Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti. În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv. Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele. Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei ,inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările. Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană - tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.Tratatul avea anexat "Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia" care prevedea:     - raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;    - autonomia administrativă;    - domni pămînteni aleşi pe viaţă;    - libertatea comerţului pentru toate produsele;    - dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;    - scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;    - limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;    - menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;    - interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate. 

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834). Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia. Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc. Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal. Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

In ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele

anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.Regulamentele Organice cuprindeau prevederi favorabile urbanizării: canalizare, iluminat, pavare etc.     Sistemul judecătoresc are acum o ierarhie precisă de la nivel sătesc până la Divanul Domnesc. Judecătorii erau autonomi în raport cu administraţia locală dar rămâneau răspunzători faţă de domn care îi numea pe termen de 3 ani putând să-i destituie după plac. Era însă prevăzută introducerea inamovibilităţii în decurs de un deceniu de la intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice. În fiecare judeţ funcţiona un tribunal judeţean considerate curţi de primă instanţă. Forul suprem era Înaltul Divan Domnesc care emitea sentinţe definitive. Are loc înfiinţarea corpului de avocaţi şi a procuraturii.      Se introduce ministerul public, se face o reformă a sistemului penitenciar şi se exclude tortura şi mutilarea.       Sistemul fiscal se uniformizează şi se simplifică în sensul că rămân doar două dări: capitaţia şi patenta pentru negustori şi meşteşugari, vămile interne s-au desfiinţat ca şi anumite categorii de scutiţi (posluşnicii şi scutelnicii). Boierimea rămâne neimpozabilă ca şi clerul şi militarii.       Se introduce instituţia bugetului anual de venituri şi cheltuieli ale statului. Sunt şi alte măsuri în sensul modernizării cu efecte majore în societate: organizarea sanitară, a instrucţiei publice, exploatarea bogăţiilor minerale, organizarea întreprinderilor industriale şi ale domeniului agricol, reglementarea statutului principalelor categorii sociale: boieri, cler, ţărani etc.       Regulamentele au accelerat modernizarea statului şi societăţii, prin caracterul lor unic în amândouă principatele a participat la pregătirea unirii din 1859, au limitat suzeranitatea otomană deşi au favorizat poziţia Rusiei, au eliminat practicile medievale şi instituţii anacronice înlocuindu-le cu instituţii moderne dar au păstrat poziţia privilegiată a boierimii. Caracteristica lor rămâne caracterul contradictoriu.

Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o poziţie solidă în Principate.

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin care ţăranii clăcaşi erau eliberaţi de obligaţiile faţă de boieri şi erau împroprietăriţi cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român şi, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa de pământ a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dând un impuls însemnat dezvoltării capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al XIX–lea.

 În urma reformei din 1864, profilul statului român a rămas precumpănitor agrar, iar în strategia dezvoltării economice şi sociale, marea proprietate funciară şi cea mica ţărănească au rămas componentele esenţiale. Ţărănimea, principala forţă productivă a societăţii, trebuia sa fie atrasă şi interesată în construcţia noii societăţi  româneşti. Eliberaţi de servituţi, ţăranii trebuiau ridicaţi la calitatea de cetăţeni. Ţăranii au răspuns acestui obiectiv cu răscoale, care au dominat sfârşitul epocii moderne. Frământările sociale au concentrat şi mai mult atenţia asupra ţărănimii,

asupra nevoii de soluţionare a „chestiunii ţărăneşti”, în acord cu spiritul epocii şi cu nevoile naţionale.

         Răscoalele ţărăneşti care, începând din 1888, au agitat întreaga perioadă de trecere de la secolul al XIX-lea la secolul al XX-lea, având un atât de dramatic deznodământ în 1907, au contribuit la adâncirea dezbaterilor în jurul problemei agrare şi la clasificarea acesteia, grăbindu-i soluţionarea.

Frământările ţărănimii din aceasta perioadă au evidenţiat cotradicţiile existente în cadrul societăţii româneşti, constituind forme de acţiune specifice în lumea rurală. Potrivit aprecierilor, numai în anii 1887-1888, în întreaga ţară, au avut loc peste 300 de acţiuni ale ţăranilor. În cuprinsul acestora, un rol important l-a avut mişcarea petiţionară. Răscoala din 1888, care a deschis seria marilor frământări sociale, s-a desfăşurat pe fondul confuziei create de aplicarea legii pentru verificarea pământurilor date ţăranilor în conformitate cu articolele 5-6 din legea rurală din 1864(1887). Începută la Urziceni-Ilfov, în ultima decadă a lunii martie 1888, pe fondul general al frământărilor politice generate de lupta „opoziţiei unite” împotriva guvernării liberale, răscoala s-a extins cu rapiditate în întreaga ţară.5 În 28 dintre cele 32 de judeţe ale ţării, au avut loc frământări sau răscoale, care au variat ca intensitate şi manieră de desfăşurare. Cel mai mare număr de sate răsculate l-au dat judeţele Roman şi Botoşani, în Moldova, Ilfov, Prahova, Dâmboviţa şi Vlaşca, în Muntenia. Răscoala a atins intensitatea maximă între 1/13 şi 8/20 aprilie 1888.

         Represiunea a fost dură. Guvernul junimist, instituit după căderea cabinetului  liberal, a acţionat fără cruţare. În cursul operaţiunilor desfăşurate, au fost ucişi sau răniţi peste 1000 de ţărani. Alţi 3000 de ţărani au fost arestaţi, mulţi dintre ei suferind condamnări severe.

         Fără să se mai manifeste cu aceeaşi amploare şi fără să mai îmbrace un caracter general – provocate de aceeaşi stare de lucruri, care nu s-a modificat în esenţa sa -, mişcările ţărăneşti au continuat, înscriindu-se ca un factor de permanenţă în peisajul social şi politic al României moderne. Le întâlnim, în continuarea răscoalei din 1888, în vara anului 1889(judeţele Iaşi, Vaslui, Roman, Bacău, Buzău, Vlaşca, Ilfov), în toamna anului 1893 şi iarna anului 1894, apoi în 1895-1898 şi în 1899. Răscoalele au continuat şi la începutul secolului al XX-lea. Sunt semnalate în 1900 şi în anii 1904-1906; acestea au stabilit legătura cu marea răscoală din 1907, care a încheiat ciclul marilor frământări sociale din istoria României moderne.

Răscoala din 1907 şi consecinţele sale în viaţa social-politică a României

Crizele economice de la începutul secolului al XX-lea, la care s-au adăugat ani succesivi de secetă, forţarea exportului de cereale şi înrăutăţirea condiţiilor de existenta a ţăranilor, sporirea considerabilă a arendelor ca urmare a monopolizării terenurilor agricole de către trusturi arendăşeşti, ineficienţa sistemului de credit ş.a. au agravat, în măsură  fără precedent, situaţia din lumea satelor.

         Răscoala s-a declanşat pe fondul acestei crize şi tensiuni generale. Începutul a fost marcat de o lungă mişcare petiţionară a ţăranilor de la Flămânzi-Botoşani (8/21 februarie 1907), extinsă, apoi, în numeroase sate din judeţele Iaşi şi Dorohoi, împotriva învoirilor impuse de arendaşii trusturilor din regiune, administrate de Mochi Fischer şi Berman Iuster. Mişcările s-au extins şi au crescut în amploare. Mase de ţărani au asaltat oraşele de reşedinţă (Dorohoi, Botoşani, Iaşi), au ocupat  târgurile (Bivolari, Bucecea, Târgu-Frumos).

         Deoarece, în Moldova, ţinta atacurilor au fost arendaşii, cârciumarii sau oamenii acestora – evrei, în majoritatea lor -, s-a acreditat ideea potrivit căreia mişcările ţăranilor aveau un caracter

antisemit. Curând însă, pe măsura ce mişcările s-au extins, au constat ca ţăranii nu făcea nici un fel de diferenţă între naţionalitatea moşierilor şi a arendaşilor.

         Răscoalele au cuprins întreaga Moldovă şi Muntenie, dezvoltându-se în teritorii din motive strict sociale, deşi „atitudini antisemite ca parte a conflictului social, au mai fost înregistrate pe o fâşie lunga de moşii administrate de arendaşii evrei, din nordul Moldovei până  la Galaţi. Dezvăluirea hărţii reale a administraţiei agricole conduse de evrei pe o suprafaţă imensă a declanşat o reacţie în Parlament, unde situaţia a luat proporţiile unei duble ameninţări: ţărăneşti şi semite.”6

         În Oltenia, principalul focar a fost în judeţul Dolj. La Băileşti, armata a pulverizat cu tunurile baricadele ridicate de ţărani. De asemenea, satele Stăneşti, Hodivoaia şi Vieru, din Muntenia, au fost bombardate. Ţăranii au ars şi au jefuit conace, au pătruns în oraşe, au ocupat gări şi sedii ale instituţiilor administrative.

         Sub presiunea evenimentelor, guvernul conservator – deşi poseda majoritatea în Parlament – a demisionat. Represiunea, de o neobişnuită asprime – a fost realizată cu acordul celor două partide politice de guvernământ. Numărul victimelor este dificil de precizat cu exactitate. Ion I. C. Brătianu menţiona în Parlament numărul de 419 ţărani ucişi. Ziarele patronate de Constantin Mille, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, dădeau cifra de 12.000-13.000 de victime. Regele Carol I declara ministrului Angliei la Bucureşti că era vorba de „mai multe mii.” Au luat poziţii, protestând împotriva intervenţiei violente a forţelor de represiune, numeroşi  intelectuali, precum N. Iorga, Al. Vlahuţă, I.L. Caragiale, C. Stere , C. Dobrogeanu-Gherea, R. Rosetti şi alţii au subliniat, totodată, alături de o susţinută companie de presă a socialiştilor, prin Mihail Gheorghiu-Bujor, că guvernul avea o responsabilitate deosebită pentru soarta ţărănimii şi a ţării în general, şi de aceea se impunea rezolvarea grabnică a „chestiunii ţărăneşti.”

Participarea Romaniei la primul razboi mondial intre anii 1916-1918 au urmarit permanent idealul Marii Uniri, fapt implinit in 1918. Odata cu unirea Basarabiei(27 martie 1918), a Bucovinei (15 noiembrie 1918) si aTransilvaniei (1 decembrie 1918) cu tara mama-Romania, a sporit pe langa suprafata tarii si suprafata arabila de la 6,6 milioane ha la 14, 6 milioane ha. In perioada interbelica, agricultura, ramura economica cea mai importanta,a ramas in atentia guvernelor. Ea s-a remarcat prin caracterul ei extensiv, dar siinteresulpentru culturaintensiva adiferitelorplante,iarintre 19281926, pentru a asigura aprovizionarea populatiei, exportul de cereale a fost restrans. Repartitia inegala a proprietatii funciare a generat o importanta problema agrara. S-au adaugat lipsa de capital si a unor forme de creditare corespunzatoare a taranimii, lipsa de inventar viu si si mecanizarea insuficienta. In 1921 este realizata o noua reforma agrara, ce a deschis calea catre emanciparea economica a taranilor prin acordarea catre acestia a unui lot mic de pamant. Au fost expropriate cu plata un numar de 22 523 de mosii reprezentand 6 123 789 ha pamant arabil, pasuni si fanete.

Reforma agrara din 1921 a fost menita sa rezolva problema social-economica cruciala a României interbelice creata de razboi si totodata sa stea la baza dominatiei regimului burghezo-mosieresc. Reforma înlesnea procesul de refacere economica a agriculturi României, ajutând astfel în refacere si celelalte ramuri economice. Prin redistribuirea marilor mosii reforma agrara asigura o dezvoltare mai rapida a fortelor de productie si a pietei interne. Dând pamânt taranilor reforma a ajutat si la consolidarea statului national unificat recent creat .

Criteriile de impropietarire au fost participarea la razboi si suprafata de pamant avuta de tarani inainte de acesta. Astfel, legiuitorul dispune urmatoarea ordine de precadere a impropietaririi : -mobilizatii din razboiul 1916-1918; -mobilizatii din campania din 1913; -vaduvele de razboi care aveau copii; -agricultorii lipsiti de pamant; -agricultorii cu proprietati mai mici de 5 hectare; -orfanii de razboi.Reforma a contribuit la schimbarea cursului dezvoltarii economiei romanesti in general si al agiculturii in special, ca urmare a modificarii structurii proprietatii asupra pamantului.

O alta consecinta a reformei agrare din 1921 o reprezinta faptul ca aceasta a accelerat trecerea de la faza cerealiera (monocultura de grau si pe suprafete extinse) la sistemul alternativ bazat pe cultura plantelor cu o rentabilitate mai mare.Prin amploarea sa, reforma agrara din 1921 a fost apreciata ca fiind “cea mai mare si mai indrazneata din punct de vedere economic din lume,” fiind un act de dreptate sociala, acceptat la nivelul intregii societati romanesti.

Reforma agrara din 1945. La nivel politic, solutia se impartea intre expropriere (deposedarea de pamant a marilor mosieri, ramasite ale perioadei de dinainte de 1921) si improprietarire (transferul de proprietate catre tarani din fondul statului). Dupa mai bine de jumatate de an de propaganda in favoarea unei reforme agrare radicale, comunistii au legiferat in martie 1945 improprietarirea taranilor saraci. Erau vizati de expropriere in primul rand cei considerati “”criminali de razboi”" si posesorii unor domenii mai mari de 50 ha. Spre deosebire de reforma din 1921, marii proprietari au fost deposedati in 1945 si de utilajele si masinile lor agricole. Pe langa masini au fost impartite si animalele de tractiune, proportional cu intinderea lotului expropriat. Toate aceste bunuri au trecut fara despagubire in proprietatea statului, care le redistribuia taranilor improprietariti.

Pentru a evita faramitarea terenurilor primite la reforma agrara, legea din martie 1945 a specificat ca loturile primite nu puteau fi vandute, date in arenda sau ipotecate.Guvernul Groza a prezentat reforma agrara drept cea mai insemnata lege pentru tarani de cand exista statul modern roman, insa prevederile sale extreme au faramitat si mai mult loturile cultivabile. Ca si in Rusia anilor ‘20, Romania trecea printr-o faza temporara de improprietarire. Guvernantii comunisti tinteau spre viitorul plan de colectivizare a agriculturii. 

În 1937 s-a adoptat Legea pentru stimularea şi ajutorarea agriculturii, prin care se acordau reduceri de 25% la impozite pentru întreprinderile industriale nou create care urmau să folosească materii prime din agricultură.Prin aceastămăsură se stabilea aprovizionarea acestorala preţuriminimale şi încheierea contracte tip între ţărani şi industriaşi. În acelaşi timp, cooperaţia a înregistrat odezvoltare din ce în ce mai mare, ca rezultat al pulverizării producţiei agricole în urma aplicării reformei, produsele agricole fiind greu de canalizat către pieţele de desfacere.„Cooperaţia agricolă este destinată să elimine din economia naţională inconvenientele pe care le-a adus cu sine reforma agrară şi să devină factorul hotărâtor de progres în dezvoltarea şi perfectionarea agriculturii, întocmai ca şi în Danemarca sau alte ţări de mică producţie"Cooperaţia este cel mai nimerit instrument pentru desăvârşirea reformei agrare, prin înlăturarea exploatatorului în haină nouă. De la exploatarea directă amuncii, care era îndeletnicirea proprietăţii de latifundii, mica proprietate, dacă nu-şi organizează prin ea însăsi desfacerea, creiază conditiile de exploatare a produsului".Cooperaţia reprezenta un mijloc excelent pentru odezvoltare favorabilă a producţiei şi distribuţiei produseloragricole, pentru diseminarea celor mai bune metode tehnicede producţie şi, în fine, pentru răspândirea cunoştinţelor despecialitate în mediul rural. Prin cooperaţie, se putea realizaaprovizionarea în comun a micilor agricultori cuinstrumentele necesare producţiei, cum ar fi: maşini, unelte,seminţe etc. Intervine chiar „însuşi procesul de producţie,pentru a realiza o ameliorare, o raţionalizare şi pe cât împrejurările permit, o mecanizare a acestei producţii". 

Pentru finantarea agriculturii, în aprilie 1937 a fost create o instituţie de credit: Institutul Naţional de Credit Agricol cu un capital de un miliard (din care Banca Naţională a României cu 42% şi statul cu 50%)ce era abilitata să emită obligaţiuni şi să acorde credite cu dobânda redusa pentru intreprinderi. Referitor la evoluţia suprafeţei totale arabile, acesta a crescut, în anii 1936-1939 fiind folosite circa 600.000 ha. mai mult decât media anilor 1931-1935.Procentul de creştere a terenului cultivat a fost mai ridicat la cultura plantelor industriale (floarea soarelui, rapiţă, cânepă,in, sfeclă de zahăr, tutun, bumbac etc.), la plante alimentare(fasole, mazăre, linte, cartofi, ceapă, varză, pepeni etc.) şi mai redus la cereale sau la fâneţuri cultivate. Cu toate acestea, cerealele au continuat să ocupe primul loc însuprafaţa cultivată (peste 82%), plantele 

alimentare deţinând doar 3,6–3,8%, iar cele industriale între 2,8–3,6%din suprafaţa totala cultivată. Criza agrară a dus şi la pierderea pământurilor de către numeroşi ţărani, atât din rândul celor împroprietăriţi,cât şi din rândul celor neîmproprietăriţi prin reforma agrară dedupă război. Astfel, în anul 1938, tărănimea îşi pierduse pământurile în proporţie de 30% până la 40% în regiunile de şes şi între 20% şi 35% în regiunile de deal. În plus, numărul ţăranilor fără pământ a crescut de la circa 700.000 în 1930, la aproximativ un milion în 1938.Concomitent cu procesul de fărâmiţare a micii proprietăţi, a avut loc o sporire a ponderii ţărănimii înstărite cu suprafeţe între 10-50 ha., care, deşi reprezenta doar 6% din numărul proprietăţilor, deţinea circa o cincime din totalul suprafeţelor cultivabile. În ansamblu, în perioada 1934-1938 agricultura nu acunoscut o evoluţie ascendentă semnificativă.

România a intrat în razboi în august 1916, contra Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria).  La 15/28 august 1916 armata româna trece Carpatii în Transilvania, dupa ce în ziua precedenta România declarase razboi Austro-Ungariei. Întâmpinata cu bucurie de populatie, ea înainteaza timp de o luna de zile, dupa care, sub presiunea fortelor inamice, întarite cu 40 de divizii aduse de pe frontul de vest, este nevoita sa se retraga dînd batalii succesive. Ofensiva inamica a putut fi oprita numai la portile Moldovei, pe linia Galati - Namoloasa - Focsani. Partea de sud a tarii (Oltenia, Muntenia, Dobrogea) - reprezentînd circa doua treimi din teritoriul ei - a cazut sub ocupatia Puterilor Centrale. Guvernul, administratia si o parte din populatia civila s-au refugiat în Moldova, unde a fost organizata rezistenta nationala împotriva invadatorilor, care planuiau sa desfiinteze România ca stat. Refacîndu-si potentialul în cîteva luni, primind si sprijin din partea aliatilor, armata româna a înscris în istoria patriei stralucitele victorii din vara anului 1917 de la Marasti, Marasesti si Oituz. Planurile Puterilor Centrale au fost astfel zadarnicite.

Ne mirăm astăzi că nivelul de trai al ţăranului român a rămas mult în urmă! Deşi adevăraţii ţărani muncesc din zori şi până în noapte, în România se practică o agricultură de subzistenţă, adică de supraviețuire. Cauzele acestei situaţii sunt multiple: criza economică care a urmat celor două războaie mondiale, colectivizarea (Consecinţă a economiei socialiste, colectivizarea reprezintă procesul prin care au fost trecute mijloacele de producţie, pământurile, în proprietatea colectivă, prin naţionalizare, expropriere, etc; procesul prin care s-au unit principalele mijloace de producţie ale ţărănimii în cooperative.) impusă de regimul comunist, şi insuficienta atenție cu care au fost tratate satul românesc şi agricultura românească după anul 1989 până azi, mai precis lipsa de strategie coerentă și coresponsabilă pe termen lung privind prezentul și viitorul agriculturii românești.

În tot acest timp ţăranii români au dus-o greu: au luptat în războaiele mondiale între anii 1916-1918 şi 1940-1945, unii dintre ei plătind cu jertfa vieţii lor împlinirea măreţelor idealuri de libertate şi unitate naţională, alții au suportat cu greu ocupaţia trupelor sovietice (1944), au îndurat foametea anilor 1946-1947, teroarea colectivizării din perioada 1949–1962 şi umilinţa disprețuirii credinţei şi a tradiţiilor strămoşeşti sub regimul comunist, care l-a înstrăinat pe ţăranul român de el însuși încercând să-l transforme forțat în lucrător industrial. În prezent (după 1989), ţăranul român trăiește suferința dezrădăcinării sale şi a înstrăinării sale prin emigraţie în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor ţări, decât pentru propria sa patrie de origine. 

Toate aceste vitregii îndurate de țăranul român au avut efecte devastatoare la nivelul identității și mentalităţii sale, lovind adânc în normalitatea sau în firescul vieții sale tradiționale şi generând în mediul urban transformări negative de ordin spiritual, cultural şi demografic.

Deşi se considera ideologic un câştig, rezultatul colectivizării comuniste a fost dezastruos și demolator pentru identitatea și demnitatea țăranului și a satului în general, iar pierderea a fost enormă. Un profit fără proprietate! CAP-urile (CAP - Cooperativă Agricolă de Producţie, unitate economică socialistă autonomă, realizată prin asocierea ţărănimii, bazată pe proprietatea cooperatistă asupra mijloacelor de producţie şi a producţiei.) erau în teorie proprietatea tuturor

ţăranilor, dar, de fapt, a niciunuia dintre ei.Un profit fără libertate! Colectivizarea a fost un proces forţat, nu a fost o asociere liberă, nici binevenită şi nici bine gândită. Pierderea simţului proprietăţii și a demnității omului liber a fost o pagubă pe termen lung, a dus la degradarea comportamentului uman prin nivelare și constrângere.De asemenea, ea a dus la pierderea iniţiativei particulare şi la pierderea încrederii în corectitudinea retribuției pentru munca prestată. În consecinţă, ţaranii de astăzi au o mare reticenţă în a lucra pământul prin asociere agricolă din cauza traumei colectivizării forţate şi a dezamăgirilor suferite ca urmare a experienţei lor negative cu CAP-urile. 

Deşi nici până astăzi nu s-a încheiat anevoiosul proces de retrocedare a proprietăţilor confiscate de către regimul comunist - după 20 de ani de la publicarea Legii Fondului Funciar (18/1991) -, totuşi, din cele 12 milioane de hectare teren arabil, 9 milioane s-au restituit proprietarilor, Lipsa unei gândiri unitare în organizarea eficientă a agriculturii, numărul mic al programelor de sprijinire a investiţiilor, subvenţiile foarte reduse, valorificarea dezorganizată a producţiei, ne diminuează nouă românilor mult şansele de redresare a agriculturii şi ne împiedică să valorificăm potenţialul natural existent în spaţiul rural. 

Prin urmare, criza actuală a satului românesc este amplificată şi de tensiunea existentă între potenţialul de dezvoltare şi neputinţa de afirmare.Țară cu pământ bogat, dar cu ţărani săraci! Mult teren agricol, dar fărâmiţat, multe speranțe, dar puţine mijloace de a-l lucra eficient și de a valorifica recolta obținută. Dorinţa de a avea sau a face ceva rentabil şi lăudabil, dar şi neputinţa de a ajunge la acel ceva! 

Cu ocazia unei vizite la Brasov, in noiembrie 2011, Prim ministrul Romaniei din acea vreme, domnul Emil Boc afirma ca suntem in situatia in care, desi “tara noastra are capacitatea de a hrani 80 de milioane de oameni, din nefericire, importa cea mai mare parte a produselor agroalimentare”. Astfel, putem trage concluzia ca terenul cultivabil al tarii noastre poate hrani 80 de miliane de oameni, dar cand se va intampla asta si cine o va face? Noi romanii? Sau strainii?Fara tarani romani, nu poate exista cu adevarat o tara romaneasca!