Efectele hotararilor arbitrale

Efectele hotararilor arbitrale straine

Recunoasterea si executarea hotararilor arbitrale straine in dreptul conventional

Conventia de la NY

Capitolul III: Efectele hotărârii arbitrale

III.1. Efectul dezînvestirii tribunalului arbitral

Acest efect (care în procedura de drept comun este formulat în art. 258 alin. 3 C. proc. civ.) rezultă din reglementarea de ansamblu a efectelor hotărârilor arbitrale şi din limitele dezînvestirii.

Într-adevar, tribunalul arbitral se constituie pentru soluţionarea unui litigiu determinat. O dată ce, în litigiul supus judecăţii lor, arbitrii au pronunţat soluţia, existenţa tribunalului însuşi încetează, iar membrii tribunalului încetează a mai fi arbitrii. Dezînvestirea semnifică şi faptul că o dată soluţia pronunţată arbitrii nu mai pot reveni asupra ei1.

Limitele dezînvestirii tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral soluţionează litigiul şi pronunţă soluţia după deliberare. Acesta este momentul în care, practic, tribunalul arbitral a tranşat litigiul şi în care îşi încetează existenţa. Totuşi, legea impune tribunalului să îşi motiveze soluţia, iar în practică motivarea hotărârii este posterioară pronunţării. Tot tribunalul trebuie să comunice părţilor hotărârea şi să depună dosarul litigiului la instanţa statală competentă în termen de 20 de zile de la data comunicării hotărârii.

O altă limită este dată de dreptul recunoscut arbitrilor de a completa hotărârea atunci când nu s-au pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care au fost investiţi şi de a rectifica greşelile din textul hotărârii arbitrale sau alte greşeli evidente care nu schimbă fondul soluţiei sau greşelile de calcul2.

În dreptul francez se recunoaşte arbitrilor, tot ca o excepţie de la regula dezînvestirii, dreptul de a-şi interpreta hotărârile. Legea-model UNCITRAL propune în art. 34.4 o soluţie mult mai radicală

1 T. R. Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 503

2 M. Ionaş Sălăgean, Arbitrajul comercial,Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p.141.

prevăzând că atunci când este cerută anularea unei sentinţe (arbitrale) tribunalul (statal) poate, dacă este cazul, la cererea unei părţi, să suspende procedura de anulare pe o perioadă pe care o va fixa, pentru a da tribunalului arbitral posibilitatea de a relua preocedura arbitrală sau de a lua orice măsuri care să conducă la eliminarea motivelor de anulare.

III.2. Efectul autorităţii de lucru judecat

Deşi legea noastră nu enunţă acest efect al hotărârilor arbitrale în mod explicit pentru hotărârile pronunţate cu aplicarea legii române, considerăm că el este implicit recunoscut prin:

faptul că hotărârea arbitrală comunicată este asimilată în privinţa efectelor unei hotărâri judecătoreşti definitive;

acceptarea unui efect pentru hotărârile arbitrale străine.

Recunoaşterea autorităţii de putere de lucru judecat în cazul hotărârilor arbitrale este o cucerire de dată recentă a doctrinei şi jurisprudenţei şi faţă de care legiuitorul român a manifestat puţină prudenţă.

Puterea lucrului judecat are şi în cazul hotărârilor arbitrale un aspect pozitiv: partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărâre într-o nouă judecată (fie arbitrală, fie în faţa instanţelor de drept comun) fără ca în noua judecată să se mai poată lua în discuţie existenţa dreptului şi un aspect negativ pentru care partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul pretins încălcat într-un alt litigiu.3

Autoritatea lucrului judecat poate fi opusă atât în faţa tribunalelor arbitrale, cât şi a instanţelor statale. Efectul puterii de lucru judecat este limitat de principiul inopozabilităţii faţă de terţi, hotărârea arbitrală neavând putere decât între părţile care au încheiat convenţia.

Calificarea excepţiei autorităţii lucrului judecat are importante consecinţe practice. Astfel, fiind calificată ca având natura unei excepţii de ordine publică, o hotărâre arbitrală dată cu încălcarea acesteia este anulabilă pe temeiul art 364 lit. i din Codul de procedură civilă. Nicio sancţiune nu va exista dacă se consideră că regula nu este de ordine publică4.

III.3. Efectul forţei probante a hotărârii arbitrale

Acest efect este recunoscut hotărârilor străine prin art. 178 din Legea nr. 105/1992 care prevede că „hotărârea străină dată de o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu 3 I. D. Terţa, Arbitraj comercial, modalitate de soluţionare a litigiilor rezultate din activitatea de comerţ

internaţional, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004, p. 199.4 V. Babiuc, op.cit, p. 234.

privire la situaţiile de fapt pe care le constată”, iar art. 181 din aceeaşi lege reafirmă principiul pentru hotărârile arbitrale, prevăzând ca dispoziţiile art. 178 se aplică în mod corespunzător şi sentinţelor arbitrale.5

În dreptul comun, hotărârea instanţei de judecată „constituie, din punct de vedere probator, înscris autentic, astfel încât în ce priveşte constatările personale ale judecătorilor, hotărârea face dovada până la înscrierea în fals”.

Nu s-ar putea atribui caracter autentic hotărârilor pronunţate de tribunale arbitrale nici în cazul arbitrajului instituţional, dar nici nu s-ar putea susţine că hotărârea arbitrilor are doar valoare de înscris sub semnătură privată, pentru faţă de părţi hotărârea arbitrală este obligatorie în întregul ei, deci şi cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată.

III.4. Efectul caracterului executor al hotărârii arbitrale

Cel mai important efect al hotărârii arbitrale îl constituie posibilitatea învestirii sale cu formulă executorie şi punerea în executare silită, asemenea unei hotărâri pronunţate de instanţa de judecată.

Orice judecată este provocată de către partea care reclamă încălcarea unui drept ocrotit nu doar în scopul recunoaşterii, pure şi simple, a acestui drept, ci şi pentru a obţine repararea prejudiciului suferit prin încălcarea de către pârât a dreptului. O hotărâre de condamnare a pârâtului care nu poate fi pusă în executare este lipsită de orice valoare, iar dacă hotărârile pronunţate de tribunalele arbitrale nu ar fi susceptibile de executare, existenţa tribunalelor arbitrale, justiţia arbitrală ar fi inutile.6

Cu privire la acest aspect două din cele mai importante convenţii internaţionale au ca obiect de reglementare executarea hotărârilor arbitrale: este vorba de Convenţia încheiată la Geneva la 26 septembrie 1927 privind executarea sentinţelor arbitrale străine şi Convenţia încheiată la New York la 10 iunie 1958 pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine.

În doctrină7 se consideră că hotărârile arbitrale date în materie comercială nu intră sub incidenţa Codului de procedură civilă, care prevede că hotărârea purtând menţiunea că este irevocabilă constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi, întrucât acest text este aplicabil numai hotărârilor

5 I. Macovei, op.cit., p. 310.6 V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Ed. Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, p. 506.7 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Drept procesual civil. Executarea silită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, vol.1, p.15

judecătoreşti. Aşadar, şi hotărârile arbitrale date în materie comercială trebuie învestite cu formulă executorie pentru a putea fi puse în executare silită.

Întrucât toate categoriile de tribunale arbitrale pot pronunţa hotărâri în materie comercială, se impune să se acorde caracter executoriu tuturor hotărârilor arbitrale pronunţate în materie comercială, indiferent de felul arbitrajului în urma căruia s-a pronunţat (ad-hoc sau instituţional). O astfel de măsură legislativă ar fi de natură să-i încurajeze pe comercianţi să apeleze la arbitraj, degrevând instanţele de judecată de un număr cât mai mare de cauze. Astfel s-ar crea un regim juridic unitar, sub aspectul caracterului executoriu de drept al hotărârilor arbitrale date în materie comercială cu cele judecătoreşti.

Hotărârea arbitrală este susceptibilă fie de o executare benevolă, fie de o executare silită.

III.4.1. Executarea benevolă a hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în termenul arătat în hotărâre8.

Dacă prin hotărârea arbitrală s-a fixat un termen pentru executare, aceasta se va executa la termenul stabilit. Dacă nu s-a stabilit un termen, aceasta trebuie să se execute „de îndată”, adverb care este sinonim cu „ imediat”.

Atunci când nu s-a fixat un termen, debitorul trebuie să-şi execute obligaţia de îndată ce hotărârea i-a fost comunicată şi nu de îndată ce a fost pronunţată. Această soluţie se impune din următoarele puncte de vedere: legea nu prevede, ca în dreptul comun, că tribunalul arbitral trebuie să aducă soluţia la cunoştinţa părţilor nici oral, nici în scris; în dreptul comun hotărârile definitive sunt, în principiu, susceptibile de executare silită; pentru ca debitorul să fie determinat să execute obligaţia este firesc ca el să ia cunoştinţă de argumentele soluţiei date împotriva sa.

Introducerea de către debitor a unei acţiuni în anularea hotărârii arbitrale nu are semnificaţia unui refuz de executare decât dacă este însoţită de o cerere de susupendare a executerii, după cum nici acţiunea în anulare promovată de reclamant nu justifică inacţiunea debitorului. Intenţia lui însă de a execut benevol hotărârea trebuie să se manifeste prin fapte şi acte concrete.

În practica relaţiilor comerciale internaţionale s-a crea un sistem de sancţiuni menit a da eficienţă principiului forţei obligatorii a sentinţelor arbitrale şi executarea benevolă a acestora:

Sancţiuni de ordin moral. În această categorie se cuprinde o intreagă gamă de sancţiuni dintre cele mai diverse, dar al căror scop ultim este să silească pe debitor să se conformeze sentinţei arbitrale intervenite împotriva sa. În acest scop se consideră că fapta aceluia care a încălcat regulile de bună conduită trebuie să fie adusă la cunoştinţa tuturor membrilor asociaţiei profesionale; se poate face şi o publicitate mai largă, pentru ca astfel reputaţia celui în culpă să fie afectată în aşa fel încât să-l silească să ia măsurile necesare. Cu alte cuvinte, asemenea măsuri au un rol preventiv, cu atât mai puternic, cu cât publicitatea este mai mare şi mai educativă.

8 M. Ionaş-Sălăgean, op. cit., p. 142.

Sancţiuni pecuniare. Asemenea sancţiuni, au în general un caracter preventiv şi se prezintă sub mai multe aspecte. În cadrul arbitrajelor ce se realizează în cadrul unor asociaţii profesionale se prevede ca fiecare membru să furnizeze, încă de la intrarea sa în asociaţie, o garanţie, ca de exemplu, un depozit în garanţie, o proviziune, o cambie în alb etc. Această garanţie trebuie să acopere cheltuielile de procedură pentru cazul în care partea respectivă ar refuza să le plătească ori ar fi insolvabilă. De altfel, pentru a evita un refuz de plată a taxelor arbitrale uneori se prevede că procedura de arbitraj nu se declanşează dacă taxa pentru cheltuielile de arbitraj nu este plătită, sau se cere depunerea unei garanţii în acest scop9.

Sancţiuni privative de drepturi sau de calitate. Modul de organizare a unor asociaţii profesionale, care controlează în fapt activitatea economică a membrilor lor şi pentru care executarea sentinţelor arbitrale constituie un criteriu de disciplină faţă de grupul economic respectiv şi un semn al încrederii reciproce dintre membrii lor duce la consecinţa că împotriva membrului recalcitrant se iau măsuri şi mai grave, edictate de însăşi asociaţia profesională prin organele ei, masuri cum sunt: interzicerea accesului la diferite burse sau pieţe; interdicţia de a se adresa arbitrajului; suspendarea sau excluderea din asociaţia profesională.

Dacă hotărârea arbitrală este totuşi executată, sancţiunea luată poate fi revocată.10

Toate aceste măsuri au desigur un rol esenţialmente preventiv. Gravitatea unora dintre ele pune problema naturii lor, dat fiind că ar putea fi interpretate drept sancţiuni penale (ca de exemplu, publicarea nerespectării unor obligaţii asumate, ce ia contur de defăimare). Se consideră că ele se încadrează în categoria măsurilor disciplinare, fie de natură convenţională, consimţite de către părţi, fie de natură instituţională, fie edictate în interesul comun al tuturor membrilor instituţiei respective.

În toate cazurile, datorită eficienţei unor astfel de măsuri, sentinţele arbitrale sunt executate de bunăvoie, toţi participanţii la operaţii comerciale internaţionale respectând astfel normele de conduită ale activităţii pe care o desfăşoară11.

III.4.2. Executarea silită a hotărârilor arbitrale

Posibilitatea executării silite a hotărârilor abitrale este invocată ca argument în favoarea caracterului jurisdicţional al procedurii arbitrale şi a actului final cu care aceasta ia sfârşit12. Concluzia se întemeiază pe constatarea că judecata şi executarea silită nu reprezintă decât două forme, faze ale aceleiaşi instituţii: acţiunea civilă, astfel încât păşind de la o formă sau fază la cealaltă, nu ieşim din câmpul dreptului la acţiune13.

9 T. R. Popescu, op.cit, p. 50510 Ioan Macovei, op. cit., p. 398-399.11 T. Prescure, R. Crişan, Arbitrajul comercial- Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, Editura Univesul Juridic, Bucureşti, 2010, p.201.

12

13 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p.17

În considerarea multitudinii de titluri pentru a căror executare se poate obţine concursul forţei publice , executarea silită este definită ca fiind „procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge- cu concursul organelor de stat competente – pe debitorul său, care nu-şi execută de bunăvoie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire în mod silit”.

În ceea ce priveşte legea noastră, aceasta nu a asimilat hotărârile arbitrale cu cele judecătoreşti doar în privinţa efectului executor. Această concluzie rezultă din art. 368 Cod procedură civilă: „hotărârea arbitrală învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească”.

Faptul că în cazul hotărârilor arbitrale se prevede în mod expres că „ se aduc la îndeplinire de bunăvoie de partea împotriva căreia s-a pronunţat” nu constituie o diferenţă de regim juridic pentru că şi în cazul hotărârilor judecătoreşti executarea silită intervine doar în cazurile în care acestea nu sunt executate benevol.