5. Efectele contractului

5.1. Precizări preliminare

5.2. Interpretarea contractului

5.3. Efectele contractului între părţile contractante

5.4. Efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante

5.5. Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

5. EFECTELE CONTRACTULUI

5.1. Precizări preliminare

Contractele civile sunt încheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adică pentru a da naştere, a modifica, a transmite sau a stinge raporturi juridice obligaţionale. Obligaţia civilă apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori obligaţii, sau, după caz, atât drepturi, cât şi obligaţii.

Efectele contractului sunt dominate de două principii: principiul forţei obligatorii a contractului şi principiul relativităţii efectelor contractului. Principiul forţei obligatorii a contractului domină asupra efectelor acestuia între părţile contractante, iar principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efecte le lui faţă de terţele persoane, care n-au participat la încheierea contractului.

Examinarea efectelor contractului implică abordarea următoarelor aspecte principale:

a) interpretarea contractului în vederea stabilirii conţinutului său;

b) efectele contractului între părţile contractante;

c) efectele contractului în raporturile cu persoanele care nu au calitatea de părţi contractante;

d) modificarea şi desfiinţarea (rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea) contractului.

5.2.Interpretarea contractului

Consideraţii generale

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea contractului se face mai des cu prilejul soluţionării de către instanţa de judecată a unui litigiu izvorât dintr-un contract. Necesitatea interpretării contractului apare fie atunci când clauzele contractului sunt incomplete, neclare sau contradictorii, fie atunci când termenii juridici sunt utilizaţi greşit sau impropriu, fie atunci când voinţa declarată nu corespunde voinţei reale a părţilor. Finalitatea interpretării este de a înlătura obstacolele rezultate din deficienţele menţionate, în vederea executării contractului în conformitate cu acordul real al voinţelor părţilor.

Înainte de a trece la interpretarea contractului, instanţa de judecată trebuie să constate existenţa lui. Deşi interpretarea contractului este strâns legată cu proba lui, ea nu se confundă cu aceasta. Dovada existenţei contractului incumbă părţilor contractante, potrivit normelor legale referitoare la probe. Interpretarea contractului se face de către instanţa de judecată după alte reguli decât cele referitoare la probe.

Interpretarea contractului este strâns legată de operaţia de calificare juridică a contractului. După cum s-a indicat deja, contractele sunt clasificate în diferite categorii, care sunt supuse regulilor specifice. Operaţia de calificare constă în plasarea contractului în categoria corespunzătoare conţinutului său. Acest lucru presupune stabilirea dacă este vorba de vânzare, donaţie, schimb, locaţiune etc., deoarece fiecare dintre aceste operaţiuni este supusă unui regim juridic diferit. O asemenea definire a contractului în raport cu categoriile juridice existente implică ea însăşi o operaţie de interpretare, pentru a se identifica elementele definitorii în baza cărora să se poată determina categoria din care face parte contractul respectiv. Interpretarea contractului este, deci, o operaţie prealabilă ce permite calificarea lui.

De multe ori calificarea contractului nu este suficientă, întrucât neclaritatea, echivocul şi obscuritatea clauzelor lui pot persista. De aceea, interpretarea trebuie să se desfăşoare în continuare. în afară de aceasta, trebuie să avem în vedere că încadrarea juridică a contractului într-o anumită categorie atrage după sine efectele juridice proprii acestei categorii, care pot constitui şi ele obiect de interpretare. În aşa fel, interpretarea se înfăţişează ca un proces continuu care se întepătrunde cu procesul de calificare, ambele având aceeaşi finalitate - stabilirea naturii juridice a contractului, precizarea conţinutului concret al acestuia, a sensului şi întinderii lui, a obligaţiilor pe care le generează.

Reguli de interpretare

Legea prevede unele reguli de care urmează să se conducă instanţa în opera sa de interpretare. Regulile de interpretare prezintă următoarele caracteristici:

- nu sunt imperative, ci numai sfaturi şi îndrumări pentru a suplini in suficienţele contractului;

- sunt subsidiare, în sensul că dacă termenii contractului sunt clari, precişi, aceştia nu pot fi nesocotiţi sub pretextul interpretării lor;

- au caracter subiectiv, în sensul că scopul acestor reguli este de a des coperi voinţa reală a părţilor contractante.

a) Ţinând cont finalitatea sa, interpretarea este dominată de principiul bunei-credinţe (art. 725, alin. (1) CC). Această prevedere este o continuare logică a regulilor generale potrivit cărora participanţii la raporturile juridice civile "trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă" (art. 9, alin. (1) CC); debitorul şi creditorul unei obligaţii "trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării şi stingerii obligaţiei" (art. 513, alin. (1) C. Cav.). Interpretarea contractului trebuie să asigure ca ceea ce s-a convenit să se execute întocmai, în mod onest, loial, fără dol sau fraudă.

b) Prioritatea voinţei reale a părţilor. Legea stabileşte că interpretarea contractului se face după intenţia comună a părţilor, fără a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi (art. 725, alin. (2) CC). Aceasta înseamnă că interpretarea trebuie să se facă pornindu-se de la voinţa reală a părţilor şi nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Prioritatea voinţei reale a părţilor însă nu înlătură importanţa declaraţiei de voinţă. Se prezumă, până la proba contrară, că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a contractanţilor. Sarcina de a dovedi că voinţa reală nu corespunde cu voinţa declarată revine părţii interesate. Proba în cauză se face prin orice mijloace de dovadă.

Dacă părţile au folosit termeni nepotriviţi fie pentru a califica însuşi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanţa de judecată poate înlătura titlul dat contractului de către părţi, atribuindu-i calificarea şi efectele pe care le indică voinţa reală a părţilor, stabilită prin interpretare.

Astfel, dacă părţile au denumit contractul ca fiind un comodat (împrumut pentru folosinţă), in funcţie de conţinutul clauzelor cuprinse în el poate să se constate că, de fapt, este vorba de o locaţiune, dacă se prevede plata unei sume de bani (chirie) pentru folosinţa bunului, întrucât comodatul este prin esenţă un contract cu titlu gratuit.

Stabilirea voinţei reale a părţilor se face luându-se în consideraţie toţi factorii care influenţează interpretarea contractului: natura lui, circumstanţele în care a fost încheiat, interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de până la şi de după încheierea contractului, precum şi uzanţele (art. 726 CC).

Discrepanţele dintre voinţa reală şi cea declarată nu trebuie să se confunde cu simulaţia contractului, când părţile, în mod intenţionat, urmăresc să mascheze existenţa unui act juridic real, dar ascuns, printr-un act juridic aparent, simulat. Simulaţia presupune întotdeauna două contracte diferite, deci două manifestări de voinţă, pe când în situaţia analizată se interpretează un unic contract.

c) Efectele nestipulate (implicite). Interpretarea contractului se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii (art. 727 CC). Această regulă de interpretare reiese din prevederile art. 668 CC, analizate anterior.

În general, dacă părţile au omis să includă în contract unele clauze obişnuite, acestea pot fi prezumate ca fiind avute în vedere în mod tacit de către părţi. De asemenea, dacă părţile n-au prevăzut anumite clauze pe care trebuie să le includă un contract de acest gen, se prezumă că ele au înţeles să se supună aplicării normelor supletive ale legii care reglementează materia în cauză. Referitor la normele legale în cauză, s-a estimat că ele sunt expresia voinţei probabile a părţilor, care vin să "suplinească" voinţa lor reală în cazul tăcerii lor. Aceste dispoziţii pot fi înlăturate printr-o clauză contrară, dar, în cazul tăcerii, ele se vor aplica în mod necesar. Traducând mai curând concepţia legislatorului decât cea a părţilor, care deseori nu se gândesc la chestiunea în cauză, aceste dispoziţii vin să completeze contractul. Astfel, dacă părţile au căzut de acord cu privire la bunul ce urmează a fi vândut, precum şi la preţul lui, contractul de vânzare-cumpărare este încheiat şi se consideră că el cuprinde toate normele supletive cu privire la acest contract prevăzute de legislaţia civilă.

d) Interpretarea coordonată a clauzelor. Clauzele oricărui contract alcătuiesc un întreg. De aceea clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general. Toate clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din contractul întreg. Numai aşa este posibilă determinarea voinţei reale a părţilor. În acest sens art. 728 CC dispune că clauzele contractuale se interpretează în contextul întregului contract.

e) Interpretarea utilă. Legea dispune că clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect (art.

729, alin. (1) CC), deoarece nu se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără a fi urmărit să producă efecte. În doctrină s-a relevat că orice contract reprezintă un efort uman şi o utilitate socială, care au preţul lor şi merită a fi, în măsura posibilităţii, salvgardate.

f) Interpretarea termenilor polisemantici. Pornind de la prevederile ari. 729, alin. (2) CC, când un termen utilizat în contract poate avea două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii contractului.

g) Alte reguli de interpretare:

- dacă părţile includ în contract un exemplu pentru facilitarea înţelegerii unor clauze, întinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul dat (art. 730 CC);

- clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricât de generali ar fi termenii folosiţi în el (art. 731 CC);

- neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează în defavoarea părţii care le-a formulat (art. 732, alin. (1) CC);

- în caz de dubiu, contractul se interpretează în favoarea celui care a contractat obligaţia şi în defavoarea celui care a stipulat-o. În toate cazurile, contractul se interpretează în favoarea aderentului sau a consumatorului.

5.3. Efectele contractului între părţile contractante

5.3.1. Principiul forţei obligatorii a contractului

Principiul forţei obligatorii a contractului (exprimat prin adagiul latin pancta sunt servanda) şi-a găsit formula clasică în Codul civil francez (art. 1134): "convenţiile legal formate ţin locul legii pentru cei care le-au încheiat". Acest principiu este unul universal; el nu este propriu numai dreptului francez, ci îşi găseşte reflectarea, într-o formă sau alta, în toate sistemele de drept naţionale. În legislaţia noastră el rezultă din prima parte a art. 668, alin. (1) CC: "contractul încheiat legal obligă părţile (...)".

În doctrina franceză s-a relevat că principiul obligativităţii contractelor se justifică, în primul rând, prin morală, care cere ca orice om să fie ţinut, prin onoarea şi conştiinţa sa, să respecte angajamentele sale. În al doilea rând, el se justifică prin ideile filozofice: respectare cuvântului, adică a contractului, se explică prin voinţa exprimată; omul se angajează numai de aceea că a vrut acest lucru.

Totodată, în literatura de specialitate s-a arătat că obligativitatea contractelor prezintă o importanţă fundamentală nu numai în raporturile dintre părţile contractante, dar şi pentru certitudinea şi eficienţa raporturilor juridice, în general. "În climatul de securitate şi ordine juridică ce trebuie să existe în societate, respectarea contractelor constituie un deziderat ce se impune în cazul tuturor contractelor, deoarece prin aceste contracte se realizează drepturile subiective juridiceşte ocrotite ale persoanelor fizice sau juridice. De aceea, principiul pacta sunt servanda nu poate fi fundamentat numai pe cerinţele morale ale respectării cuvântului dat ori pe cerinţele juridice ale respectării voinţelor individuale exprimate, ci se înscrie în rândul cerinţelor societăţii înseşi, cerinţe întărite cu puterea pe care dreptul le-o conferă."

Principiul forţei obligatorii a contractului se manifestă prin două laturi: pozitivă şi negativă. Sub aspect pozitiv, acest principiu înseamnă că părţile trebuie să respecte riguros obligaţiile lor, dacă una din părţi nu-şi respectă angajamentele, cealaltă este în drept să ceară executarea efectivă a contractului. Sub aspect negativ, acest principiu se exprimă prin aceea că părţile nu pot desfiinţa în mod unilateral ceea ce a fost convenit de comun acord. O derogare de la contract sau o modificare a lui vor trebui să facă obiectul unui nou acord.

Din aceste consideraţii, se poate estima că forţa obligatorie a contractului are următoarele consecinţe.

1.Părţile contractante sunt ţinute sa execute întocmai prestaţiile la care sau obligat. Executarea prestaţiilor trebuie să aibă loc în condiţiile stabilite de părţi în contract. Creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor datorate de către debitor. Atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, obligaţia debitorului de a executa prestaţiile sale contractuale se transformă în obligaţia de despăgubire a creditorului conform regulilor privind răspunderea contractuală.

2.Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă. Principiul executării cu bună-credinţă care este comun obligaţiilor în general (a se vedea art. 772, alin. (2) CC), în materia contractelor se concretizează în două obligaţii ce revin părţilor contractante:

- obligaţia de loialitate

- obligaţia de cooperare

Obligaţia de loialitate impune părţilor contractante abţinerea de la săvârşirea oricăror acţiuni dolosive sau culpabile în executarea prestaţiilor.

Debitorul este obligat să execute în mod onest şi complet prestaţiile sale, inclusiv să depună eforturile necesare în vederea asigurării obţinerii de către creditor a avantajelor la care acesta se aşteaptă de la executarea contractului. Astfel, în

contractele de transport, în care nu este prevăzut nici un termen de executare a prestaţiei de către cărăuş, jurisprudenţa, bazându-se pe noţiunea de bună-credinţă, estimează că acest termen trebuie să fie, în orice caz, "rezonabil".

Creditorul, la rândul său, nu trebuie să facă nimic din ceea ce l-ar pune pe debitor, în cadrul executării contractului, într-o situaţie mai grea decât cea nor mală. Obligaţia de loialitate îi interzice creditorului să abuzeze de situaţia sa, ca, de exemplu, atunci când locatorul profită de o încălcare neînsemnată din partea locatarului pentru a obţine o reziliere profitabilă a contractului de locaţiune.

De asemenea, s-a remarcat că obligaţia de loialitate presupune îndatorirea părţilor de a se informa reciproc pe toată durata executării contractului.

Obligaţia de cooperare (colaborare). Un contract trebuie privit nu numai ca un punct în care se întâlnesc interese diferite, ci şi ca un proiect comun la care părţile trebuie să colaboreze. Obligaţia de cooperare constă în îndatorirea părţilor de a facilita reciproc executarea contractului în vederea asigurării echilibrului prestaţiilor. Fiecare parte trebuie să se comporte în aşa mod încât să evite efectuarea unor cheltuieli inutile de către cocontractant. Astfel, transportatorul trebuie să aleagă calea cel mai puţin costisitoare pentru clientul său. Obligaţia de cooperare se învederează mai pronunţat în contractele bazate pe încrederea reciprocă: într-un contract de societate civilă toţi asociaţii trebuie să colaboreze la activitatea societăţii în vederea realizării scopului propus.

3.Contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţile contractante. Legea dispune că "contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel" (art. 668, alin. (3) CC). Aceeaşi idee este reluată în art. 733 CC: "contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor". Prin urmare, desfiinţarea contractului se poate produce doar atunci când legea prevede o asemenea posibilitate sau atunci când părţile convin în acest sens. Această prevedere este una din modalităţile realizării principiului autonomiei voinţei părţilor. În ea îşi găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de desfiinţare a lui. Deoarece contractul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat tot printr-un acord de voinţă.

Prin excepţie de la regula generală invocată, contractul poate fi modificat sau desfiinţat şi altfel decât prin acordul părţilor. Aceste situaţii vor fi tratate în p. 5.8.

Principiul forţei obligatorii a contractului este valabil pe toată durata existenţei contractului. Atunci însă când un contract este încheiat pe un termen, expirarea acestuia duce la ineficienţa contractului; din acest moment părţile, în principiu, nu mai au drepturi şi obligaţii. Totuşi, există cazuri în care efectele contractului pot fi prelungite. în acest sens se disting următoarele situaţii:

- prorogarea contractului, care reprezintă prelungirea, prin acordul părţilor, a termenului convenit iniţial, înaintea expirării lui. În acest caz este de faţă modificarea unei clauze contractuale - cea referitoare la termen;

- tacita reconducţiune, care reprezintă prelungirea contractului fără acordul expres al părţilor. Un exemplu în acest sens este contractul de locaţiune, pentru care legea prevede că, dacă raporturile contractuale continuă în mod tacit după expirarea contractului de locaţiune, acesta se consideră prelungit pe un termen nedeterminat (art. 904, alin. (1) CC). Prin urmare, un asemenea contract este prelungii prin efectul legii.

- reînnoirea contractului, care reprezintă un acord, la expirarea contractului, în vederea incheierii unui nou contract, dar în aceleaşi condiţii ca şi contractul iniţial. Acest acord poate fi expres sau tacit şi poate re zulta dintr-o clauză stipulată în contractul iniţial de genul: "contractul se va reînnoi din an în an, dacă părţile nu vor conveni altfel".

Este important de reţinut că forţa obligatorie a contractului se impune nu numai părţilor contractante, dar şi instanţei judecătoreşti. În cazul în care debitorul nu-şi execută de bună-voie obligaţia asumată, creditorul este în dreptăţit să se adreseze instanţei judecătoreşti, aceasta fiind ţinută să respecte conţinutul contractului.

5.3.2. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Consideraţii generale

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice constă în caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor părţilor contractante: fiecare dintre părţi are, concomitent, faţă de cealaltă parte, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de creditor; obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia reciprocă a celeilalte părţi.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor decurg anumite efecte specifice:

a) obligaţiile reciproce ale părţilor, în principiu, trebuie să fie executate simultan. De la această regulă fac excepţie acele contracte care, prin efectul legii, prin natura lor sau prin acordul părţilor, se execută altfel. Oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută propriile sale obligaţii ce rezultă din acelaşi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus);

b) dacă una dintre părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte este îndreptăţită la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului.

c) în cazul în care nu poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către debitor, creditorul are dreptul la reducerea proporţională a obligaţiei sale corelative (art. 746 CC);

d) dacă o parte se află în imposibilitate de a executa contractul, cealaltă parte este eliberată de executarea obligaţiilor sale şi contractul încetează. In asemenea situaţii se pune problema suportării riscurilor contractului.

Excepţia de neexecutare a contractului

Legea dispune că persoana obligată în baza unui contract sinalagmatic este în drept să refuze executarea propriei obligaţii în măsura în care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă, dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei (art. 705, alin. (1) CC).

Excepţia de neexecutare a contractului este definită ca un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Astfel, cumpărătorul poate refuza plata preţului atâta timp cât vânzătorul nu execută obligaţia de predare a bunului, antreprenorul poate refuza să continue lucrul, atâta timp cât clientul nu-1 remunerează pentru lucrările deja efectuate etc.

Excepţia de neexecutare poate fi invocată dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe o neexecutare, fie ea chiar parţială, dar importantă, a obligaţiilor contractuale;

- obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract. Nu este posibilă invocarea excepţiei de către o parte pe motiv că cealaltă parte nu şi-a îndeplinit o obligaţie ce rezultă dintr-un alt contract decât cel în cauză;

- neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia de neexecutare, ci să fie determinată de o altă împrejurare care nu-i este imputabilă;

- partea care invocă excepţia de neexecutare să nu fie obligată să execute prima, obligaţie ce ar putea rezulta din acordul părţilor, din lege sau din natura obligaţiei.

Totodată, legea pune şi la dispoziţia părţii care este obligată să execute prima mijloace de apărare a intereselor sale în cazul în care aceasta este îndreptăţită să creadă că

cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile. Potrivit art. 706 CC, partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei dacă, după încheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. In asemenea cazuri partea obligată să presteze prima poate stabili un termen rezonabil, în care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art. 736 CC, conform căruia partea care, pornind de la circumstanţe concrete, consideră in mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate să sus pende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii.

Excepţia de neexecutare se invocă direct între părţile contractante, fără a fi necesar să se pronunţe instanţa judecătorească. De asemenea, nu este necesară punerea în întârziere a celeilalte părţi. Este posibil însă ca partea contra căreia se invocă excepţia să sesizeze instanţa de judecată, dacă consideră că invocarea ei s-a făcut în mod abuziv. De exemplu, cel căruia i se opune excepţia de neexecutare poate cere instanţei să constate că neexecutarea se datorează faptei înseşi a celui care invocă excepţia.

Excepţia de neexecutare are ca efect suspendarea (provizorie) a forţei obligatorii a contractului. Ea poate fi considerată, în acelaşi timp, ca mijloc de apărare a părţii care o invocă şi ca mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru a obţine executarea contractului. Insă ea nu rezolvă definitiv problema neexecutării, întrucât contractul, fiind pur şi simplu suspendat, rămâne valabil.

In literatura de specialitate franceză s-a relevat că excepţia de neexecutare fiind un mijloc de "justiţie privată", un fel de "legitimă apărare contractuală", comportă atât avantaje, cât şi riscuri. Printre avantaje se numără: supleţea, rapiditatea şi eficacitatea. Cât priveşte riscurile, se menţionează că partea care invocă această excepţie ar putea să abuzeze de ea sau s-o folosească ca pretext pentru a se eschiva de la propriile obligaţii. În acest sens jurisprudenţa cere o "ripostă pe măsură". Problema nu se pune în cazul neexecutării totale. Insă în cazul neexecutării parţiale contractantul va putea suspenda propria prestaţie doar în mod proporţional. Astfel, în materia contractului de locaţiune, jurisprudenţa refuză locatarului dreptul de a suspenda plata chiriei atunci când locatorul nu-şi execută obligaţia de menţinere a stării bunului închiriat (a se vedea art. 878, alin. (1) CC), întrucât locatarul continuă să beneficieze de bun, ceea ce ţine de esenţa locaţiunii. Situaţia va fi diferită în cazul în care neîndeplinirea obligaţiei de menţinere a stării bunului îl face neutilizabil.

Riscurile contractuale

Problema riscurilor contractuale se pune în situaţia în care, dintr-o împrejurare independentă de voinţa părţilor, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi

executa obligaţia. Atunci când o obligaţie contractuală nu poate fi executată datorită unui eveniment de forţă majoră, deci independent de orice culpă, ea se stinge. Această regulă generală este consacrată de art. 663, alin. (1) CC: "obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă imposibilitatea se datorează unei împrejurări pentru care debitorul nu răspunde". În contractele sinalagmatice se pune problema de a şti dacă partea cealaltă rămâne ţinută să-şi execute obligaţia ce-i revine, o dată ce ea nu mai poate primi contraprestaţia la care se aştepta, ori, dimpotrivă, ea este exonerată de obligaţia sa. Bunăoară, un imobil pe care proprietarul 1-a închiriat a fost distrus de un caz de forţă majoră; locatorul este eliberat de obligaţia de a acorda locatarului folosinţa imobilului respectiv. Care este situaţia locatarului în această ipoteză: va fi el scutit de obligaţia de a plăti chiria, sau dimpotrivă, el va fi ţinut să plătească chiria pe toată durata contractului? Cu alte cuvinte, cine suportă riscurile imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi? Dacă locatarul, în exemplul dat, deşi nu poate primi contraprestaţia celeilalte părţi, ar fi totuşi obligat să execute prestaţia sa, ar însemna că partea respectivă suportă riscul, potrivit regulii consacrate în doctrină sub formula res perit creditori. Dacă, din contra, drept consecinţă a imposibilităţii fortuite de a executa obligaţia contractuală, cealaltă parte este şi ea scutită de obligaţia sa, atunci partea a cărei obligaţie este imposibil de executat va trebui să suporte riscurile, potrivit regulii res perit debitori. Soluţia consacrată de legislaţia noastră se găseşte în art. 663, alin. (3) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, art. 663, alin. (3) prevede că debitorul care este în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia nu poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor. Aceeaşi idee este reluată în art. 707, alin. (1): dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative. Prin urmare, regula este res perit debitori: riscul este suportat de către partea a cărei obligaţie, datorită unei cauze independente de voinţa sa, nu mai poate fi executată.Temeiul regulii res perit debitori rezidă în caracterul reciproc şi interde-pendent al obligaţiilor în contractul sinalagmatic: obligaţia fiecărui contractant este cauza executării obligaţiei de către celălalt contractant. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei debitorului lipseşte de cauză obligaţia creditorului. Cu alte cuvinte, imposibilitatea executării obligaţiei uneia dintre părţi lipseşte de suport juridic obligaţia celeilalte părţi, care, astfel, nu va mai trebui să fie executată.

Legea reglementează unele aplicaţii ale acestei reguli. Astfel:

- în materia contractului de locaţiune, conform art. 903, lit. (b) CC, in cazul pieirii bunului închiriat contractul încetează de plin drept. In acest caz, locatorul, fiind debitorul unei obligaţii imposibil de executai - acordarea folosinţei unui bun - suportă riscul contractului (nu mai poate pretinde chiria);

- în materia contractului de antrepriză, art. 956, alin. (1) CC. prevede ca riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului contractului până la recepţionarea lui îl suportă antreprenorul, ceea ce înseamnă că acesta nu va putea pretinde de la client plata pentru munca depusă;

- în materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, din interpretarea art. 844 şi 855 CC, reiese că dobîditorul, aflat în imposibilitatea executării obligaţiilor contractuale în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa lui, suportă riscul contractului prin faptul că va fi ţinut să restituie beneficiarului întreţi nerii bunul dobândit sau valoarea lui, neputând să pretindă restituirea valorii întreţinerii prestate, în situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat regula consacrată de legislaţia noastră este formulată în art. 663, alin. (4) şi 707, alin. (1) CC. Astfel, conform art. 664(4), dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă până la concurenţa îmbogăţirii sale, iar art. 707, alin. (1) prevede că, "în cazul în care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă se reduce corespunzător".

În literatura de specialitate s-a propus şi o altă soluţie - încetarea în întregime a contractului atunci când ceea ce ar putea fi executat din obligaţia debitorului nu asigură nici măcar parţial satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; riscul contractului va fi suportat în întregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Ce soluţie se impune în situaţia în care, deşi o parte a contractului nu şi-a executat obligaţia din cauza imposibilităţii fortuite, cealaltă parte şi-a executat totuşi obligaţia corelativă? Art. 663, alin. (3) CC. prevede că debitorul aflat în imposibilitatea de executare trebuie să restituie tot ceea ce a primit. Art. 707, alin. (3) precizează, în acest sens, că restituirea a ceea ce este prestat se poate cere în conformitate cu regulile privind îmbogăţirea fără justă cauză.

Suportarea riscurilor in contractele sinalagmatice translative de proprietate.

În cadrul acestor contracte trebuie să se ţină cont că pot interveni, concomitent, atât riscul pieirii fortuite a bunului, cât şi riscul imposibilităţii de executare a contractului. Cât priveşte riscul pieirii fortuite a bunului, regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite a acestuia - res perit domino. Această regulă rezultă din prevederile art. 318 CC: riscul pieirii sau

deteriorării fortuite a bunului îl suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Este cazul, spre exemplu, contractelor translative de proprietate, când bunul ce constituie obiectul contractului piere dintr-o cauză fortuită, adică fără culpa vreuneia dintre părţi. Bunăoară, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun mobil, după încheierea contractului, dar înainte de predarea bunului către cumpărător, bunul piere în urma unui eveniment de forţă majoră. Va putea oare vânzătorul să pretindă plata preţului de la cumpărător?

Dacă e să admitem că vânzătorul are acest drept, aceasta ar însemna că riscul contractual este suportat de cumpărător, care este creditorul obligaţiei imposibil de executat - res perit creditori. Dacă admitem că vânzătorul nu are acest drept, atunci riscul contractual este suportat de vânzător, care este debitorul obligaţiei imposibil de executat - res perit debitori.

În situaţia dată trebuie de avut în vedere regulile privind momentul dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, conform art. 321, alin. (1) CC, dreptul de proprietate este transmis dobânditorului în momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. În baza acestei reguli, riscul contractual îl va suporta vânzătorul, deoarece el este proprietarul bunului vândut până în momentul predării bunului. El va suporta atât riscul pieirii bunului, conform regulii res perit domino, cât şi riscul neexecutării contractului conform regulii res perit debitori.

În cazul contractelor ce au ca obiect bunuri imobile, vânzătorul va suporta riscurile până în momentul înscrierii dreptului de proprietate a cumpărătorului în registrul bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 321, alin. (2) CC, în cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobândeşte la data înscrierii în registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de lege.

5.4. Efectele contractului în raporturile cu persoanele

care nu au calitatea de părţi contractante

5.4.1. Principiul relativităţii efectelor contractului

Formularea principiului

Art. 668, alin. (2) CC prevede: "contractul produce efecte numai între părţi, dacă legea nu prevede altfel". Acesta este principiul relativităţii efectelor con tractului. El rezultă

indirect şi din principiul forţei obligatorii a contractului. Potrivit acestui principiu, contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante, în sensul că el nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul şi, respectiv, în sarcina altor persoane. Nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane, la fel cum drepturile apărute din contract aparţin şi profită părţilor contractante, care au calitatea de titulare ale lor. Nimeni nu poate asuma obligaţii şi dobândi drepturi printr-un contract la a cărui încheiere nu şi-a dat consimţământul. Acest principiu îşi găseşte justificarea în însăşi natura contractului, care este un acord de voinţă. Dacă este firesc ca cineva să devină debitor sau creditor prin manifestarea lui de voinţă, tot atât de firesc este ca nimeni să nu poată deveni debitor sau creditor printr-un contract fără voinţa sa.

Ca excepţie de la principiul evocat, printr-un contract părţile pot prevedea drepturi în folosul unei alte persoane: este cazul contractului în beneficiul terţei persoane (care va fi analizat mai jos).

Domeniul de aplicare a principiului relativităţii contractului. Părţi. Terţi. Categorii intermediare.

Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct sau prin reprezentare, contractul.

Terţii sunt persoanele străine de contract, care nu au participat nici direct nici prin reprezentare la încheierea contractului.

Există o categorie intermediară de persoane care nu au participat la încheierea contractului nici direct, nici prin reprezentare. Este categoria aşa numiţi lor succesori ai părţilor, numiţi şi avânzi cauză. Noţiunea de succesor aici este folosită în alt sens decât în dreptul succesoral. Acestea sunt persoanele care deţin toate sau o parte din drepturile lor de la o altă persoană, numită autor şi care, cu privire la acele drepturi, iau locul autorului, având aieeaşi poziţie ca acesta din urmă.

Succesorii părţilor sau avânzii cauză reprezintă o categorie intermediară de persoane, deoarece se aseamănă cu părţile, în sensul că efectele contractului se produc şi faţă de ele, şi se aseamănă cu terţii, întrucât nu au participat la incheieiea contractului. Din categoria succesorilor fac parte succesorii univcrsali, succesorii cu titlu universali, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari ai părţilor.

Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale autorului lor, considerate ca o universalitate juridică. Sunt succesori universali: moştenitorul legal unic al unei persoane, legatarul universal căruia testatorul i-a lăsat întregul patrimoniu succesoral, persoanele juridice

primitoare de patrimoniu în caz de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie). Succesorii universali devin debitori sau creditori în locul autorilor lor.

Succesorii cu titlu universal sunt acele persoane care dobândesc o cotă-parte sau o fracţiune din patrimoniul autorului lor. Sunt succesori cu titlu universal: moştenitorul legal care a moştenit o parte din patrimoniul succesoral, legatarul cu titlu universal, persoanele juridice primitoare de patrimoniu în caz de reorganizare prin dezmembrare (divizare sau separare). Succesorii cu titlu universal beneficiază de drepturi şi răspund pentru obligaţii în limitele fracţiunii pe care au dobândit-o.

Succesorii universali şi cu titlu universal primesc, integral sau parţial, drepturile şi obligaţiile care au aparţinut părţilor, adică primesc şi însuşesc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile. în acest sens legea prevede că contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 668, alin. (2) CC).

De la regula că succesorii universali şi cu titlu universal dobândesc drepturile şi obligaţiile autorului sunt următoarele excepţii:

- contractele intuitu personae încetează, de regulă, o dată cu moartea părţii contractante în considerarea identităţii sau calităţilor căreia s-au încheiat. Efectele lor nu se vor produce faţă de succesorii universali sau cu titlu universal. Din această categorie fac parte contractele: de rentă viageră, de mandat, de prestare a unor servicii, de societate civilă etc.;

- părţile pot prevedea expres că efectele contractului nu se vor transmite de la părţi către alte persoane. De exemplu, într-un contract de locaţiune părţile pot stipula că în cazul în care locatarul va deceda, contractul nu va continua pentru moştenitorii lui.

Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care dobândesc un drept anumit, privit ca un drept de sine stătător, şi nu ca parte componentă a unui patrimoniu. Ei nu dobândesc un patrimoniu sau o fracţiune de patrimoniu ca în cazul succesorilor universali şi cu titlu universal. Sunt succesori cu titlu particular: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul unei creanţe, persoana juridică dobânditoare a bunurilor rămase după lichidarea unei persoane juridice dizolvate etc.

În principiu, succesorul cu titlu particular nu răspunde pentru obligaţiile şi nu beneficiază de drepturile pe care autorul le-a dobândit prin contracte cu alte persoane. Totuşi, în doctrină s-a pus problema privind efectele contracte lor încheiate de autor cu alte persoane în cazul în care aceste efecte au legătura strânsă, sunt conexe cu dreptul transmis către succesorul particular. În acest context s-a relevat că:

-în ceea ce priveşte drepturile dobândite de autor prin contract anterior cu alte persoane, se admite că de aceste drepturi profită şi succesorul cu titlu particular. Condiţia necesară este ca aceste drepturi să fie conexe, să aibă legătură strânsă cu

dreptul transmis. De exemplu, cesionarul unei creanţe, care este succesor cu titlu particular, va beneficia, în lipsa unei prevederi contrare, de garanţiile care însoţesc acea creanţă (gaj, fideiusiune), pe care cedentul le-a contractat anterior cu o altă persoană;

-în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de autor prin contract anterior cu alte persoane, acestea nu se transmit asupra succesorului cu titlu particular, chiar dacă au legătură cu dreptul transmis. Faţă de aceste obligaţii succesorul cu titlu particular are calitatea de terţ

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu se bucură de o garanţie reală a realizării dreptului lor de creanţă asupra patrimoniului debitorului. Practic, un asemenea creditor este terţ faţă de contractul încheiat de debitorul său. Cu toate acestea, mişcările care se produc în interiorul patrimoniului debitorului său, prin mărirea sau micşorarea activului ori pasivului, sunt opozabile creditorului chirografar, care va putea urmări numai acele bunuri ce se află în patrimoniu la data când creanţa devine exigibilă.

Principiul relativităţii contractului şi opozabilitatea contractului faţă de terţi. Relativitatea efectelor contractelor nu înseamnă că contractul ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Contractul, ca situaţie juridică, ca realitate socială, nu poate fi ignorat şi nesocotit de către persoanele care nu au participat la încheierea lui. În acest sens contractul este opozabil tuturor, inclusiv terţilor. Acest lucru nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci doar că situaţiile juridice create de el trebuie să fie respectate.

În doctrină prin opozabilitatea contractului, în sens larg, se înţelege că el produce efecte între părţile contractante şi avânzii cauză ai părţilor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din contractul dat trebuie respectată de către orice persoană.

În acest sens noţiunea de opozabilitate a contractului este alcătuită din două laturi: opozabilitatea contractului faţă de părţi şi succesorii părţilor şi opozabilitatea contractului faţă de terţi.

Opozabilitatea faţă de părţi şi succesorii lor se confundă cu relativitatea efectelor contractului. A spune că contractul este opozabil părţilor şi succesorilor lor înseamnă a spune că el produce efecte juridice. În această ipoteză, cuvintele "produce efecte" şi "este opozabil" au acelaşi sens.

Cât priveşte opozabilitatea faţă de terţi, această noţiune are o altă semnificaţie. În această ipoteză ea nu se confundă cu relativitatea efectelor contractului. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor de a respecta situaţia juridică creată prin contract.

Printre cazurile de opozabilitate a contractului faţă de terţi pot fi numite următoarele:

- invocarea contractului faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă. De exemplu, pârâtul într-o acţiune în revendicare poate invoca contra reclamantului un contract încheiat cu o altă persoană, prin care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat;

- invocarea contractului de către posesorul de bună-credinţă a bunului contra proprietarului bunului ca dovadă pentru a justifica uzucapiunea;

- invocarea contractului ca dovadă pentru a justifica mărirea patrimoniului împotriva unei terţe persoane care a introdus o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză contra părţii contractante.

Uneori opozabilitatea contractului faţă de terţi este condiţionată de o anumită publicitate, cum este cazul înregistrării actelor juridice care au ca obiect bunurile imobile (art. 214 CC).

5.4.2. Contractul in folosul unui terţ

Contractul în folosul unui terţ este un contract sau o clauză într-un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită stipulant, să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane, numită beneficiar.

Contractul în folosul unui terţ, numit şi stipulaţie pentru altul, reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, întrucât în cadrul lui iau naştere drepturi ce aparţin unei persoane care are calitatea de terţ, prin urmare, care nu a participat nici direct, nici prin reprezentare la încheierea contractului şi nici nu are calitatea de succesor al părţilor.

Codul civil cuprinde reglementări în materia contractului în folosul unui terţ în capitolul V al Titlului II al Cărţii a treia. Art. 721, alin. (1) CC prevede că "părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obţine în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia în folosul său".

In afară de prevederile exprese în materia dată, legislaţia civilă conţine si câteva aplicaţii ale acestui contract în diferite materii speciale:

a) în cazul contractului de donaţie condiţionată, din interpretarea art. 843, alin. (1) CC rezultă că donatorul (având calitatea de stipulant) şi donatarul (având calitatea de promitent) pot conveni în contract ca acesta din urmă să îndeplinească o sarcină (prestaţie) în favoarea unei terţe persoane;

b) în cazul contractului de rentă, art. 847, alin. (3) CC prevede că renta poate fi constituită în favoarea unui terţ. Astfel, credirentierul are calitatea de stipulant, debirentierul - pe cea de promitent, iar terţul in favoarea căruia s-a constituit renta - de beneficiar;

c) în cazul contractului de transport de bunuri, din prevederile art. 1001 şi 1002 CC rezultă că expeditorul (stipulant) poate conveni cu transportatorul (promitent) ca

ultimul să predea încărcătura destinatarii lui, care nu este parte la contract (beneficiar);

d) în cazul contractului de asigurare, art. 1301 CC prevede că asiguratul (stipulant) poate stipula ca asigurătorul (promitent) să plătească suma asigurată ori despăgubirea unui terţ (beneficiar).

Pe lângă condiţiile generale de validitate ale oricărui contract (capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza), contractul în folosul unui terţ trebuie să îndeplinească şi unele condiţii specifice:

voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă, neîndoielnică; din ea trebuie să rezulte că beneficiarul dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător de a pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa;

persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă. Legea prevede că "nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe la data executării contractului" (art. 721, alin. (2) CC). Prin urmare, în calitate de beneficiar poate fi, spre exemplu, moştenitorul stipulantului sau o persoană juridică în curs de constituire.

În legătură cu condiţiile de validitate ale contractului în folosul unui terţ se pune întrebarea dacă este sau nu necesară acceptarea beneficiarului. În literatura de specialitate s-a susţinut că consimţământul beneficiarului nu este o condiţie a existenţei stipulaţiei pentru altul. Bineînţeles că dreptul născut din stipulaţie nu poate fi impus beneficiarului fără acordul lui. De aceea el poate accepta, dar poate şi renunţa la dreptul stipulat în favoarea sa. Acceptarea acestui drept nu are efect constitutiv: dreptul se dobândeşte nu în virtutea acceptării, ci în virtutea contractului încheiat între stipulant şi promitent. Acceptarea beneficiarului are ca efect consolidarea dreptului dobândit, având valoarea unei renunţări la dreptul de a refuza beneficiul atribuit.

În acelaşi context se pune şi problema posibilităţii revocării şi modificării stipulaţiei în folosul terţului. Soluţia dată de lege este că, în principiu, stipulaţia poate fi revocată şi modificată, respectându-se următoarele condiţii:

- revocarea sau modificarea stipulaţiei poate avea loc doar până la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau a promitentului despre acceptarea stipulaţiei;

- revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi; succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei (a se vedea art. 721, alin. (3) CC).

Cât priveşte efectele revocării stipulaţiei, ale refuzului beneficiarului la dreptul conferit de stipulaţie sau ale ineficacităţii stipulaţiei pentru beneficiar din oricare alte motive, legea dispune cit slipulantul poate cerc executarea prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altfel (art. 723 CC).

În cadrul contractului în folosul unui terţ iau naştere următoarele categorii de raporturi:

1) raporturile dintre stipulant şi promitent,

2) raporturile dintre promitent şi beneficiar şi

3) raporturile dintre stipulant şi beneficiar.

Raporturile dintre stipulant şi promitent sunt marcate de unele trăsături caracteristice în ceea ce priveşte drepturile şi acţiunile stipulantului faţă de promitent în legătură cu prestaţia pe care acesta din urmă s-a obligat s-o execute în folosul beneficiarului. Este important de remarcat că stipulantul are la dispoziţie toate mijloacele juridice conferite de lege oricărui creditor într-un raport contractual.

Astfel, dacă promitentul nu-si execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este îndreptăţit la următoarele:

- să acţioneze în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o datorează beneficiarului;

- să invoce excepţia de neexecutare a contractului;

- să efectueze rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt;

- să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către beneficiar. De exemplu, stipulantul urmărea ca prin intermediul contractului în folosul terţului să-şi achite o datorie pe care o avea către terţ, astfel încât neexecutarea de către promitent a obligaţiei asumate faţă de acest terţ l-a prejudiciat direct pe stipulant, care, din această cauză, nu şi-a putut achita datoria şi a fost obligat să-1 despăgubească pe terţ.

Raporturile dintre promitent şi beneficiar. Deşi beneficiarul nu este parte la contract, el dobândeşte nemijlocit dreptul creat în folosul său. Acest drept ia naştere direct în patrimoniul beneficiarului. De aici apar următoarele consecinţe:

- beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu face parte din patrimoniul stipulantului. Tot din acest motiv, moştenitorii stipulantului nu pot avea pretenţii asupra acestui drept;

- dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.

Din contractul încheiat în folosul terţului între acesta şi promitent se naşte un raport obligaţional; terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le are orice creditor. Astfel, beneficiarul poate cere, de rând cu stipulantul, executarea contractului în măsura în care legea sau contractul nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei (art. 722 CC). De asemenea, beneficiarul poate pretinde despăgubiri pentru recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării. El nu are însă dreptul la rezoluţiunea contractului încheiat de stipulant şi promitent, întrucât nu este parte a acestui contract.

Cât priveşte promitentul, acesta poate opune beneficiarului excepţiile fundate pe contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul. De exemplu, promitentul ar putea să refuze executarea obligaţiei către beneficiar, invocând faptul că nici stipulantul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce-i revenea şi care condiţiona angajamentul pe care şi-1 asumase faţă de terţ. Promitentul nu poate însă opune excepţiile fundate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant (art. 724 CC).

Raporturile dintre stipulant şi beneficiar. Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului. Astfel, prin stipulaţie se poate urmări achitarea unei datorii anterioare faţă de beneficiar, acordarea unui împrumut acestuia etc. Natura raporturilor existente între stipulant şi beneficiar va determina şi regimul juridic care le va fi aplicabil.

5.5. Modificarea, rezoluţiunea, rezilierea, şi revocarea contractului

5.5.1. Consideraţii generale

Contractul este rezultatul unui acord de voinţă, în urma căruia iau naştere obligaţii contractuale. În virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, părţile nu se pot sustrage prin voinţa lor unilaterală de la executarea obligaţiilor lor contractuale. Legea dispune că contractul poate fi modificat sau rezolvit numai în conformitate cu clauzele sale ori prin acordul părţilor, dacă legea nu prevede altfel (art. 668, alin. (3) CC). Prin urmare, modificarea sau desfiinţarea contractului se poate produce doar atunci când părţile convin în acest sens sau atunci când legea prevede o asemenea posibilitate. Această prevedere este una din aplicaţiile principiului autonomiei voinţei. În ea îşi

găseşte reflectarea simetria existentă între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare şi desfiinţare a lui: deoarece contractul este rezultatul unui acord de voinţă, el poate fi desfiinţat toi prinţi un acord de voinţă.

Necesitatea consimţământului părţilor pentru modificarea sau încetarea contractului, fiind o regulă generală, nu exclude unele excepţii. Aceste excepţii trebuie să fie prevăzute în mod expres în lege.

Astfel, Codul civil recunoaşte dreptul uneia dintre părţile contractului, pentru care executarea contractului a devenit prea oneroasă din cauza schimbării în mod considerabil a împrejurărilor care au stat la baza încheierii lui, de a cere modificarea contractului în vederea ajustării lui la noile împrejurări, în cazul în care o asemenea ajustare devine imposibilă, partea dezavantajată poate cere desfiinţarea contractului.

De asemenea, legea prevede posibilitatea desfacerii unui contract de către una dintre părţile lui ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de către cealaltă parte, fie din culpa debitorului obligaţiei neexecutate, fie dintr-o împrejurare neimputabilă părţii în cauză.

Pentru unele specii de contracte este legiferată posibilitatea desfacerii contractului prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi.

În fine, o modalitate specifică de desfacere a contractului - revocarea - estr prevăzută de Codul civil pentru contractele cu participarea consumatorilor.

5.5.2. Modificarea contractului

Precizări preliminare

Chestiunea modificării contractului interesează în special contractele cu executare succesivă; în aceste contracte, pe parcursul desfăşurării lor, se pot modifica anumite elemente. Aceste modificări produc, de regulă, efecte pentru viitor. Însă modificarea contractului nu poate fi exclusă nici din domeniul contractelor cu executare instantanee. Se poate întâmpla, de exemplu, ca părţile unui contract de vânzare-cumpărare deja încheiat să dorească, din diferite motive, să modifice preţul bunului. În acest caz modificarea ar putea opera nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, având un caracter retroactiv.

Din dispoziţiile art. 668, alin. (3), enunţate mai sus, rezultă că modificarea contractului poate fi de două feluri:

- modificarea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege şi - modificarea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor.

Modificarea legală a contractului

Legea reglementează diferite situaţii în care una dintre părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui contract în curs de desfăşurare.

Art. 623 CC reglementează ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor. Potrivit alin. (1) al acestui articol, "dacă împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului".

Aceste prevederi consacră conceptul de hardship (sau impreviziune), care, fiind un produs al practicii comerciale anglo-saxone, a fost preluat şi de dreptul unor alte ţări, cum ar fi dreptul italian (art. 1467-1469 CC), dreptul german (§313 CC), dreptul rus (art. 451 CC), dreptul ungar (art. 107 CC), dreptul grec (art. 388 CC) etc. De asemenea, instituţia de hardship este consacrată şi în culegerile de uzanţe comerciale internaţionale standardizate, dintre care cele mai cunoscute sunt Principiile Unidroit şi Clauza de hardship a Camerei de Comerţ Internaţionale (Publicaţia CCI nr. 650 din 2003). În acest context, considerăm relevantă definiţia de hardship cuprinsă în art. 6.2.2 al Principiilor Unidroit, potrivit căreia există hardship atunci când survin eveni-mente care alterează fundamental echilibrul prestaţiilor fie datorită faptului că cheltuielile de executare a obligaţiilor au crescut, fie datorită faptului că valoarea contraprestaţiei a scăzut şi: a) evenimentele apar sau devin cunoscute părţii afectate după încheierea contractului, b) partea afectată nu a putut lua in considerare în mod rezonabil aceste evenimente la momentul încheierii contractului; c) evenimentele sunt în afara controlului părţii afectate; d) riscul acestor evenimente nu a fost asumat de partea afectată.

Conceptul de hardship capătă o răspândire tot mai mare în legislaţiile diferitelor ţări datorită avantajelor pe care le prezintă şi, mai ales, faptului ca oferă părţilor o soluţie flexibilă de ajustare a contractelor cu executare succesivă la fluctuaţiile economico-financiare. Această instituţie se integrează în tendinţa dominantă de asigurare a stabilităţii contractelor prin promovarea unor mecanisme juridice susceptibile să permită adaptarea acestora la conjunctura dinamică a pieţei printr-o procedură complexă de renegociere şi soluţionare a eventualelor litigii, prevăzută de reglementările legale în materie.

Instituţia de hardship reprezintă o aplicaţie specifică a regulii rebus sn stantibus, fiind o excepţie de la principiul pacta sunt servanda. În acest context este important de subliniat că, în virtutea principiului forţei obligatorii a contractului, o parte contractantă este obligată să execute obligaţiile sale contractuale chiar dacă anumite evenimente au făcut executarea mai oneroa să, mai grea decât ar fi putut prevedea la momentul încheierii contractului Dreptul de a cere ajustarea contractului apare doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile necesare de existenţă a situaţiei de hardship, în conformitate cu prevederile art. 623 CC.

Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, sa poată servi ca temei pentru ca una dintre părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea acestuia, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Situaţia de hardship există atunci când împrejurările care au stat la baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia. Atunci când se încheie un contract, părţile îşi asumă obligaţii având in vedere circumstanţele şi realităţile economice la momentul dat. Însă, în cazul în care, după încheierea contractului, pe parcursul executării sale, se produc evenimente: războaie, revoluţii, crize economice, cataclisme naturale, acţiuni ale autorităţilor etc., cu consecinţe nefaste cum sunt: inflaţia, scăderea puterii de cumpărare a banilor, creşterea excesivă a preţurilor, penuria de mărfuri etc., între valoarea prestaţiilor părţilor pot apărea dezechilibre grave ce pot cauza ruina economică pentru o parte şi îmbogăţirea nejustificată, inechitabilă pentru cealaltă.

De subliniat este faptul că importantă este nu gravitatea evenimentului in sine, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale. O modificare substanţială a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul, dar care are un efect neînsemnat asupra prestaţiilor părţilor nu va constitui un eveniment de hardship. Numai atunci când împrejurarea survenită afectează în mod fundamental echilibrul contractual, astfel încât pentru una dintre părţi prestaţia devine deosebit de împovărătoare, excesiv de oneroasă, partea dezavantajată poate cere modificarea contractului. Efectele ivirii situaţiei de hardship se apreciază cu privire la întregul contract, iar nu numai referitor la unele prestaţii. Astfel, nu va fi hardship dacă evenimentul afectează grav o prestaţie, dar are efecte neînsemnate asupra contractului în ansamblu.

De menţionat că situaţia de hardship poate fi invocată atât în cazul în care partea care efectuează prestaţia, prin apariţia evenimentului în cauză, urmează să suporte cheltuieli excesive, cât şi în cazul în care profitul s-a diminuat radical şi este evident disproporţionat cu câştigul obţinut de cocontractant. Insă simpla nerealizare a beneficiului scontat iniţial nu îndreptăţeşte pe nici una dintre părţi să ceară modificarea contractului.

2.Este hardship atunci când împrejurările s-au schimbat (sau au devenit cunoscute) după încheierea contractului. Dacă partea afectată a avut cunoştinţă (sau a putut să aibă cunoştinţă) despre aceste evenimente la momentul încheierii contractului, ea ar fi putut să ţină cont de ele la acel moment şi nu ar putea invoca situaţia de hardship ulterior.

3.Situaţia de hardship există atunci când schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului, astfel încât, dacă ar fi prevăzut această schimbare, părţile nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii. Mecanismul de ajustare a contractului poate fi pus în mişcare numai atunci când există evenimente exterioare voinţei părţilor, adică independente ele posibilitatea lor de control. Partea afectată nu poate invoca situaţia de hardship şi cere modificarea contractului, dacă schimbarea împrejurărilor era sub controlul ei şi, prin urmare, ea putea să întreprindă măsuri pentru contracararea consecinţelor ei negative. Această teză se bazează pe principiul bunei-credinţe ce domină raporturile obligaţionale (art. 513 CC).

4.Este situaţie de hardship dacă partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor (a se vedea art. 623, alin. (3) CC). Asumarea riscurilor poate deriva din însăşi natura contractului. În contractele aleatorii, de exemplu, suportarea riscurilor este un element imanent acestei categorii de contracte, chiar dacă împrejurările au făcut ca prestaţia sa devină mai împovărătoare decât s a aşteptat. De exemplu, într-un contract de rentă viageră debirentierul nu poate cere reducerea cuantumului rentei numai din motivul că veniturile lui s-au diminuat. La fel, într-un contract de asigurare asigurătorul nu poate invoca situaţia de hardship în cazul în care riscul asigurat a depăşit substanţial ceea ce a fost preconizat la momentul încheierii contractului.

5.Situaţia de hardship există atunci când este inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de partea afectată. În acest sens, art. 623 alin. (1) CC prevede că "se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului". Această condiţie pune la dispoziţia părţilor (iar în caz de litigiu - a instanţei de judecată) un criteriu de restabilire a echilibrului contractual, care permite acestora nu pur şi simplu să readapteze elementele contractului alterate de schimbarea împrejurărilor, ci să facă acest lucru în confermitate cu principiul echităţii, care este unul fundamental în dreptul civil.

Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este imprevizibilitatea. De notat că în dreptul anglo-saxon ambele situaţii se întrunesc în conceptul mai larg de frustration, în cadrul căruia se face distincţia între situaţia de

impossibility, care este atunci când executarea contractului devine imposibilă din cauza unor evenimente imprevizibile survenite după încheierea lui, şi situaţia de impracticability, care include "dificultăţi, cheltuieli, prejudicii sau pierderi extreme şi nerezonabile" pe care le suportă una dintre părţi din cauza survenirii evenimentelor de aceeaşi natură.

În dreptul continental însă, între instituţia de Hardship şi cea de forţă majoră se face o distincţie esenţială. Astfel, aceste instituţii relevă deosebiri în ceea ce priveşte: a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face numai mult mai oneroasă executarea obligaţiei de către una dintre părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă, imposibilitatea executăm contractului; b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră, scopul este de a reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de executare.

Există situaţii care pot fi considerate în acelaşi timp cazuri de hardship şi de forţă majoră. În aceste situaţii partea afectată de aceste evenimente va decide asupra mijlocului juridic pe care îl va folosi. Dacă partea contractului urmăreşte să justifice neexecutarea prestaţiei, ea va invoca forţa majoră. Dacă însă partea urmăreşte ajustarea contractului pentru a permite existenţa lui în continuare, ea va invoca situaţia de hardship.

Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, legea prevede, în primul rând, obligaţia părţilor de a proceda la renegocierea contractului. În acest sens art. 623, alin. (2) CC dispune că părţile vor încerca mai întîi să realizeze pe baza bunei înţelegeri ajustarea contractului la noile împrejurări.

Procedura renegocierii începe cu depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Conform prevederilor art. 623, alin. (3) CC, cererea în cauză trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

a) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie făcută fără întârziere. Termenul în decursul căruia partea îndreptăţită poate înainta cererea depinde de circumstanţele fiecărui caz în parte. De notat că partea afectată nu pierde dreptul de a cere renegocierea contractului numai din motivul că nu a acţionat îndată. Totuşi, depunerea cererii cu întârziere poate avea repercusiuni negative, în special, în ceea ce priveşte posibilitatea de a demonstra existenţa situaţiei de hardship;

b) cererea de ajustare a contractului trebuie să fie motivată. Partea îndreptăţită este ţinută să indice temeiurile pe care se bazează cererea sa pentru a permite cocontractantului să înţeleagă mai bine dacă cererea este justificată sau nu. O cerere incompletă trebuie să fie considerată ca nefiind depusă la timp, cu excepţia cazului în

care motivele pretinsei situaţii de hardship sunt atât de evidente încât este inutil a le expune în cerere.

În legătură cu procedura renegocierii contractului pentru cauza de hardship se mai impun următoarele precizări:

- depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile împrejurări nu serveşte drept temei pentru refuzul executării obligaţiei (art. 624, alin. (4) CC);

- renegocierea contractului trebuie să se desfăşoare cu bună-credinţă. Deşi această regulă nu este prevăzută expres în articolul Codului civil consacrat materiei studiate, ea rezultă din principiul general al bunei-credinţe care domină obligaţiile contractuale (art. 513 CC).

In urma renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:

1.Părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi perfectează modificările respective la contract (a se vedea referitor la operarea modificării contractului în continuare);

2.Negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu răspunde la cererea de ajustare ori din orice alt motiv.

Deşi legea nu conţine prevederi exprese în acest sens, în cazul eşecului negocierilor partea afectată poate pretinde ajustarea contractului prin instanţa de judecată. Deoarece conceptul şi reglementările în materie de hardship în dreptul nostru sunt similare celor consacrate în Principiile Unidroit, considerăm relevante soluţiile date în reglementările vizate şi comentariile acestora. Astfel, potrivit art. 6.2.3, alin. (4), instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în vederea restabilirii echilibru lui prestaţiilor. În acest scop instanţa va încerca să procedeze la o repartizare justă a pierderilor între părţi. În funcţie de natura cazului de hardship, aceasta poate implica sau nu o adaptare a preţului. Totuşi, ajustarea nu va reflecta în mod necesar totalitatea pierderilor cauzate de schimbarea împrejurărilor, deoarece instanţa va trebui, de exemplu, să ia în considerare în ce măsură una dintre părţi şi-a asumat un risc şi în ce măsură partea beneficiară a prestaţiei poate încă să beneficieze de aceasta.

Legea prevede că dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poale cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui (art. 623, alin. (5) CC).

Important este de menţionat că, după cum se estimează în Principiile Uni droit, instanţa de judecată poate să pună capăt contractului sau să-1 ajusteze numai dacă consideră acest lucru rezonabil. împrejurările pot fi de aşa natură încât nici rezoluţiunea, nici ajustarea să nu fie oportune şi, ca urmare, unica soluţie rezonabilă

pentru instanţă va fi fie să oblige părţile de a relua negocierile în vederea ajungerii la un acord privind ajustarea contractului, fie să confirme clauzele contractului în versiunea existentă.

În continuare ne vom referi la unele aplicaţii ale modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege, în diferite materii speciale.

În materia contractului de vânzare-cumpărare, art. 771 CC prevede că, în cazul vânzării unui bun ce are vicii, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului, stabilit la momentul încheierii contractului, într-un volum echivalent cheltuielilor de remediere a viciului.

In materia contractului de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă, art. 841, alin. (1) CC prevede că, în cazul neexccutării de către dobînditor a obligaţiei de întreţinere, benefiiiarul întreţinerii poate cere modificarea contractului în vederea stabilirii obligaţiei de întreţinere prin efectuarea unor plăţi periodice în bani în locul întreţinerii în natură.

În materia contractului de locuţiune, art. 887, alin. (1) CC prevede dreptul locatorului de a cere o dată pe an modificarea chiriei în cazul în care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. La rândul său, locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei în cazul în care condiţiile, stipulate în contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au înrăutăţit considerabil în virtutea unor circumstanţe independente de voinţa locatarului (art. 887, alin. (2) CC).

În materia contractului de antrepriză, art. 964 CC prevede că, în cazul viciilor lucrării, clientul poate reduce retribuţia cu o sumă corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

În materia contractului de depozit, art. 1093 CC prevede că depozitarul are dreptul să modifice, după caz, condiţiile de depozitare numai după ce 1-a înştiinţat pe deponent şi a obţinut încuviinţarea lui, iar în cazul în care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară pentru înlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a bunului, depozitarul este în drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de păstrare fără a cere deponentului încuviinţarea.

În materia contractului de servicii turistice, art. 1136 CC prevede dreptul organizatorului de a modifica, înainte de începutul călătoriei, clauzele esenţiale ale contractului, cu condiţia notificării imediate a clientului despre acest fapt.

În materia contractului de credit bancar, art. 1237, alin. (3) CC prevede dreptul creditorului de a modifica în mod unilateral mărimea dobânzii în cazurile prevăzute de lege.

Operarea modificării contractului

Legislaţia civilă nu conţine dispoziţii speciale privind modul de operare a modificării contractului, în temeiurile prevăzute de lege. Însă, pornind de la formulările utilizate de legiuitor în reglementările în cauză, putem conchide că sunt posibile următoarele modalităţi de operare a modificărilor contractelor:

1) în cazurile în care este prevăzut că una dintre părţile contractului "poate cere" sau "poate pretinde' modificarea contractului (de exemplu, art. 771, 841 alin. (1), 887 CC), partea interesată trebuie să obţină încuviinţarea celeilalte părţi pentru modificarea în cauză. în acest scop ea va expedia celeilalte părţi o propunere de modificare. Cocontractantul va examina propunerea în termenul stabilit în propunere sau, în lipsa lui, într-un termen rezonabil şi îi va expedia părţii care a făcut propunerea o înştiinţare privind:

- acceptarea modificarii. În acest caz, modificarea contractului va produce efecte din momentul primirii de către partea care a propus modifcarea a acceptului cocontractului privind modificarea în cauză;

- neacceptarea modificării. În acest caz, precum şi în cazul neprimirii răspunsului în termen, partea interesată se poate adresa în instanţa de judecată, care va soluţiona litigiul ivit. Dacă instanţa se va pronunţa pentru modificarea contractului, aceasta va produce efecte din momentul în care hotărârea judecătorească rămâne definitivă (devine executorie);

- o propunere de modificare a contractului în alte condiţii (contrapropunere). În această ipoteză sunt posibile două situaţii:

a) partea care a făcut propunerea iniţială cade de acord cu propunerea de modificare a cocontractantului şi atunci contractul se consideră modificat în condiţiile propuse de cocontractant din momentul în care acceptul contrapropunerii parvine autorului acesteia, sau

b) partea care a făcut propunerea iniţială nu este de acord cu condiţiile propuse de cocontractant şi atunci ea poate acţiona în justiţie. În această situaţie condiţiile modificării vor fi dispuse prin hotărârea instanţei de judecată.

2) În cazurile în care legea dispune că una dintre părţi "are dreptul să modifice contractul" sau conţine o formulă similară (de exemplu, art. 1093, 1136, 1237, alin. (3) modificarea), modificarea contractului operează prin notificarea celeilalte părţi. Cât priveşte momentul în care modificarea produce efecte, se pune întrebarea dacă acest moment este cel al emiterii notificării privind modificarea, sau cel al recepţionării ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 modificarea , potrivit cărora manifestarea de voinţă care

trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Modificarea convenţională a contractului

Acordul de voinţă privind modificarea contractului este supus aceloraşi condiţii de fond şi de formă ca şi contractul în cauză, care este modificat. Deşi legea nu conţine prevederi speciale în acest sens, în funcţie de din natura acestui acord, care reprezintă de fapt un act juridic, se poate afirma că el trebuie să întrunească condiţiile privind capacitatea părţilor, consimţământul, obiceiul şi cauza. Cât priveşte forma acordului în cauză, acesteia îi sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile referitoare la acordul privind rezoluţiunea contractului care, potrivit art. 734, alin. (2) CC, trebuie să fie încheiat în forma prevăzută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel. Astfel, dacă un contract de locaţiune este încheiat în formă autentică, actul privind modificările în acest contract trebuie să fie încheiat la fel în formă autentică.

Modificarea convenţională a contractului poate avea loc pe diferite căi:

1.Prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. În acest caz, în mod uzual, părţile, în urma negocierilor, încheie un act adiţional la contract (sau perfectează o redacţie nouă a contractului), în care sunt stipulate modificările contractului. Încheierea acestui act se va supune regulilor generale privind încheierea contractului;

2.Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui, ţinând cont de schimbările constatate în circumstanţele economice, în vederea restabilirii echilibrului contractual.

O specie a clauzei de revizuire este clauza de hardship. Prevederile art. 623 CC referitoare la ajustarea contractului în cazul modificării împrejurărilor analizate mai sus au caracter general şi supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale (care pot deroga de la dispoziţiile legale respective) obligaţia părţilor de a proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul încheierii contractului, dar care, schimbând substanţial elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi o îngreunare substanţială a executării contractului, şi care deci ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată;

3.Printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care atribuie uneia dintre părţi dreptul de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale contractului.

Uneori legea prevede expres posibilitatea includerii în contract a clauzei privind dreptul modificării contractului de către una dintre părţi. Astfel, în conformitate prevederile art. 1237, alin. (3) CC referitoare la contractul de credit bancar, în cazurile prevăzute de contract, creditorul poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii la credit. La fel, în materia contractului de servicii turistice, art. 1136, alin. (2) dispune că contractul în cauză poate prevedea po sibilitatea modificării preţului serviciilor de către organizator, indicându se modalitatea calculării preţului modificat.

De menţionat că, în vederea protejării părţii mai slabe a contractului (atît contractul de credit bancar, cât şi contractul de servicii turistice sunt contracte de adeziune), legea stabileşte că, în cazul în care contractul prevede dreptul de modificare unilaterală a contractului, aceasta se va face în funcţie de anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa părţii ce operea ză modificarea. Astfel, modificarea mărimii dobânzii la creditul bancar se va face în funcţie de modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, ratei inflaţiei, evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii, iar modificarea preţului pentru serviciile turistice se va opera în mod excepţional, în cazul schimbării preţurilor pentru transport, a taxelor pentru anumite servicii (taxa de îmbarcare şi debarcare în porturi şi aeroporturi, alte taxe). De notat că în ambele contracte, dacă nu este de acord cu modificările operate, clientul este îndreptăţit să rezilieze contractul (a se vedea art. 1242, alin. (2) şi 1136, alin. (3) CC).

Efectele modificârii contractului

După cum s-a indicat deja, modificarea operează, în principiu, pentru viitor însă nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să aibă putere retroactivă.

Modificarea pentru viitor

În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, perioada anterioară modificării contractului nu este pusă în cauză; părţile nu sunt in drept să ceară restituirea prestaţiilor executate. Astfel, dacă părţile unui contract de locaţiune au convenit ca, începând cu luna următoare, mărimea chiriei să fie redusă cu 20%, locatarul, în mod normal, nu poate cere restituirea a 20% din sumele chiriei achitate până la momentul modificării contractului.

Este important de menţionat că, în cazul modificării, contractul va produce în viitor efectele care rezultă din noul său conţinut. În acest context apare următoarea întrebare: este oare acesta contractul vechi, care subzistă având elemente noi, sau ia naştere un contract nou, care îl înlocuieşte pe cel vechi?

Răspunsul la această întrebare depinde de natura modificărilor contractu lui care se produc. Este cert că, dacă modificările efectuate schimbă calificarea contractului, nu se poate vorbi de o simplă modificare, ci de crearea unui nou contract. De exemplu, dacă într-un contract de comodat părţile prevăd pentru viitor plata unei remuneraţii pentru folosinţa bunului, acesta se transformă într-un contract de locaţiune. Această situaţie cade sub incidenţa instituţiei novaţiei (art. 665 CC). În orice caz, este important de a stabili dacă se modifică un element (clauză) esenţial sau accesoriu al contractului. Dacă se modifică un element esenţial al contractului, sunt mai mari şansele ca un asemenea contract să-şi schimbe natura juridică, prin urmare şi calificarea (cu consecinţele respective), decât în cazurile în care se modifică un element accesoriu.

Modificarea retroactivă

În virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot conveni, în unele cazuri, ca modificările operate să aibă efecte şi pentru trecut. Astfel, în contractul de locaţiune, în care părţile au convenit să reducă mărimea chiriei, nimic nu se opune ca această modificare să opereze şi pentru trecut, adică locatorul să fie ţinut la restituirea sumelor chiriei plătite de locatar în mărimea proporţională cu noul cuantum al chiriei (de exemplu, 20%).

Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Această teză reiese din faptul că, în acest caz, contractul, ca şi obligaţiile ce rezultă din el, încetează (se stinge) prin executare (a se vedea art. 643 CC). De aceea nu se poate modifica ceea ce nu mai există. De exemplu, dacă părţile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare şi l-au executat (vânzătorul a predat bunul, iar cumpărătorul a plătit preţul), părţile nu mai pot conveni asupra modificării acestui contract, întrucât, din momentul executării lui, el şi-a încetat existenţa.

Chestiunea retroactivităţii efectelor modificării contractului trebuie privită sub două aspecte:

- între părţi eficacitatea modificării cu caracter retroactiv nu trezeşte îndoieli, o dată ce voinţa părţilor de a plasa noul lor acord în "albia" vechiului contract este certă şi condiţiile de validitate a acestuia sunt îndeplinite;

- faţă de terţi însă, o asemenea modificare nu este opozabilă. De exemplu, dacă debitorul unei obligaţii contractate sub condiţie (a se vedea art. 234 CC) acceptă să modifice contractul în sensul suprimării condiţiei, fideiusorul său va rămâne obligat numai sub rezerva condiţiei. Mai mult decât atât, legea dispune că, în cazul modificării, fără acordul fideiusorului, ,a obligaţiei garantate, când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile peni fideiusor, fidejusiunea încetează (art. 1167, alin. (2) CC).

5.5.3. Rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea contractului

Terminologie

În virtutea principiului pacta sunt servanda, contractul legal încheiat are putere de lege între părţi şi urmează a fi executat. În unele cazuri însă se pune problema desfiinţării contractului înainte ca el să fie executat. Codul civil cunoaşte următoarele modalităţi de desfiinţare a contractului: rezoluţiunea, rezilierea şi revocarea.

Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pentru viitor.

Revocarea constă în desfiinţarea de către consumator a contractului in cheiat cu un întreprinzător în cazul în care îi revine un asemenea drept conform legii.

Este necesar a face deosebire între desfiinţarea contractului pe cale de rezoluţiune, reziliere şi revocare, pe de o parte, şi nulitatea contractului, pe de altă parte. Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente cu momentul încheierii contractului. Nulitatea se bazează pe premisa că un contract nu a fost valabil încheiat. Cauzele rezoluţiunii, rezilierii şi revocării însă sunt în totdeauna posterioare încheierii contractului şi operează în privinţa unui contract valabil încheiat, care, în temeiul legii sau prin acordul părţilor, esle desfiinţat. Nulitatea, în funcţie de natura contractului, poate avea efect retroactiv, asemenea rezoluţiunii, sau poate opera numai pentru viitor, ca în cazul rezilierii (a se vedea art. 219, alin. (1) CC).

Art. 733, alin. (1) CC stabileşte că contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decât în temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor. Din această prevedere legală rezultă două modalităţi de rezoluţiune (reziliere) a contractului, pe care le vom analiza în cele ce urmează:

- rezoluţiunea şi rezilierea legală, adică efectuată în temeiurile prevăzute de lege (A) şi

- rezoluţiunea şi rezilierea convenţională, adică efectuată prin acordul părţilor (B).

A. Rezoluţiunea şi rezilierea legală a contractului

a) Rezoluţiunea în cazul neexecutării contractului.

În cazul în care una dintre părţile contractului nu execută obligaţiile asumate, cealaltă parte are posibilitatea de a alege una din următoarele opţiuni: a) să invoce excepţia de neexecutare a contractului în condiţiile evocate mai sus; b) să ceară executarea silită în natură (dacă aceasta mai este posibilă) sau executarea silită prin echivalent (despăgubiri) sau c) să rezoluţioneze contractul, pretinzând eventual şi despăgubiri.

Pentru creditorul obligaţiei neexecutate uneori este preferabil să desfiinţeze contractul, pentru a pune astfel capăt incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului şi pentru a primi înapoi, integral, prestaţia ce a făcut-o; la această finalitate răspunde instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare. În acest sens, rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului, aplicată debitorului obligaţiei neexecutate.

Domeniul de aplicare a rezoluţiunii.

Tradiţional, în doctrina ţărilor ce fac parte din sistemul dreptului continental, se afirmă că rezoluţiunea se aplică numai categoriei contractelor sinalagmatice, întrucât interdependenţa obligaţiilor contractuale este specifică doar acestor contracte. Totuşi, unii autori au remarcat că mecanismul rezoluţiunii, deşi desemnat sub alte sintagme (de exemplu, revocare), se regăseşte şi în contractele unilaterale.

Cât priveşte legislaţia noastră, din analiza dispoziţiilor Codului civil se poate trage concluzia că domeniul de aplicare a rezoluţiunii (sau a rezilierii în cazul contractelor cu executare succesivă) cuprinde totalitatea contractelor, inclusiv a celor unilaterale. Intra-adevăr prevederile referitoare la rezoluţiune, reziliere şi revocare sunt situate intr-un capitol aparte al Titlului II "Despre contracte in general" al Cărţii a treia şi nu in capilolul consacrat contractului sinalagmatic. În favoarea aceleiaşi concluzii vorbesc şi

prevederile legale în materia unor contracte unilaterale. Astfel, art. 834, alin. (3) şi art. 835 CC prevăd posibilitatea revocării contractului de donaţie, care în esenţă reprezintă o rezoluţiune.

Temeiul juridic al rezoluţiunii.

În doctrină au fost expuse mai multe opinii privind temeiul juridic al rezoluţiunii în cazurile neexecutării contractului. Diferiţi autori au reliefat diferite laturi ale fundamentului juridic pe care se bazează instituţia rezoluţiunii pentru neexecutare, care se combină şi se completează reciproc.

Astfel, s-a relevat că temeiul rezoluţiunii constă într-o condiţie rezolulorie tacită existentă în fiecare contract sinalagmatic. Neexecutarea obligaţiei constituie, în acest sens, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, având ca efect des fiinţarea retroactivă a contractului.

De asemenea, desfiinţarea contractului pentru neexecutare are caracter de sancţiune pentru partea culpabilă, având drept scop preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu în patrimoniul creditorului, pentru a evita situaţia sa suporte riscurile insolvabilităţii debitorului.

O altă latură, evidenţiată de majoritatea autorilor, o constituie caracterul reciproc şi interdependent al obligaţiilor în contractele sinalagmatice; existenţa şi executarea obligaţiilor unei părţi îşi are cauza juridică în existenţa şi executarea obligaţiilor celeilalte părţi. Neexecutarea obligaţiilor de către o parte lipseşte de temei juridic obligaţiile celeilalte, astfel încât se impune desfiinţarea întregului contract.

Condiţiile exercitării rezoluţiunii. Pentru ca să fie exercitată rezoluţiunea, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) Una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile sale. Potrivit art. 602, alin. (2) CC, neexecutarea include orice încălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Însă nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Art. 735 (1) CC stipulează că o parte poate rezolvi contractul doar dacă există o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi, adică nu este doar o neexecutare neînsemnată.

În literatura de specialitate s-au analizat diferite aspecte şi ipoteze privind neexecutarea obligaţiilor ca temei pentru rezoluţiunea contractului. Astfel, s-a încercat de a fundamenta teza privind posibilitatea rezoluţiunii în cazul neexecutării parţiale a obligaţiei. Neexecutarea este parţială dacă debitorul a executat numai o anumită cantitate din prestaţiile asumate, sau a executat aceste prestaţii integral, dar

în mod defectuos, astfel încât valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial. În acest context s-a apreciat că partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Cu referire la contractele sinalagmatice, legea precizează că dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în executarea parţială a prestaţiei (art. 709, alin. (3) CC). Dacă însă executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el poate s-o ac-cepte, iar cât priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze parţial contractul.

La fel, s-a remarcat că rezoluţiunea este admisibilă executării necorespunzătoare a obligaţiilor, dacă viciile prestaţiei sunt importante. Nu este justificată rezoluţiunea în ipoteza în care bunul livrat prezintă unele defecţiuni, care nu-1 fac imposibil de a fi folosit conform destinaţiei sau care pot fi uşor înlăturate.

De asemenea, s-a pus problema rezoluţiunii în cazul întârzierii în executarea obligaţiilor. În acest context s-a specificat că dacă obligaţia nu este executată în termen, întârzierea constituie o neexecutare temporară, creditorul având dreptul să reclame despăgubiri pentru a acoperi prejudiciul cauzat printr-o asemenea neexecutare (daune-interese moratorii). Dacă însă, din cauza întârzierii, creditorul nu mai are nici un interes să primească prestaţia de la debitor, creditorul este îndreptăţit la rezoluţiune, având şi în acest caz dreptul la despăgubiri (daune-interese compensatorii).

Art. 735, alin. (2) CC conţine o listă a circumstanţelor care trebuie să fie luate în considerare pentru a determina, în fiecare caz aparte, dacă neexecutarea este esenţială.

a) Neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se aştepta de la executarea contractului. De exemplu, un auditor s-a angajat să efectueze auditul raportului financiar anual al unei societăţi. Dacă, în urma unei erori comise de auditor, societatea a fost amendată pentru încălcarea legislaţiei fiscale, aceasta este îndreptăţită să rezoluţioneze contractul cu auditorul.

Creditorul nu poate rezolvi contractul dacă debitorul demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă in mod rezonabil acest rezultat. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de antrepriza, prin care s a obligat să construiască pentru B un local pentru o fabrică în cursul anului 2004, B nu I a informat pe A despre aceea că el a închiriat echipament la un preţ foarte înalt pentru a începe lucrările la 2 ianuarie 2005. B nu poate rezolvi contractul pe motivul că A nu a finisat construcţia înainte de 2 ianuarie.

b) Executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului. Această circumstanţă nu ţine de gravitatea reală a neexecutării, ci de natura obligaţiei contractuale, a cărei strictă executare poate fi esenţială. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare

momentul executării obligaţiei de predare a bunului este considerat, în mod uzual, ca esenţial, astfel încât nerespectarea termenului de predare a bunului poate servi ca temei pentru rezoluţiunea con tractului. De exemplu, A a încheiat cu B un contract de vânzare-cumpărare, în virtutea căruia A s-a obligat să livreze lui B o partidă de brazi de revelion între 20 şi 25 decembrie 2003. Dacă A a livrat brazii la 2 ianuarie 2004, B poate refuza primirea livrării şi rezolvi contractul.

c) Neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. Dolul (intenţia) şi culpa gravă, fiind cele mai grave forme ale vinovăţiei, comportă şi o sancţiune mai severă - rezoluţiunea contractului. Totuşi, rezoluţiunea contractului ar putea fi contrară principiului bunei-credinţe, dacă neexecutarea, chiar şi intenţionată, este neînsemnată.

d) Neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a contractului. Creditorul este în drept să rezoluţioneze contractul, dacă, bazându-se pe totalitatea circumstanţelor, el nu are nici o speranţă în executarea conformă a contractului în viitor. Dacă una dintre părţi trebuie să execute obligaţia eşalonat, prin prestaţii consecutive, şi este evident că viciile depistate în prestaţiile precedente se vor repeta şi în cadrul prestaţiilor ulterioare, cealaltă parte poate rezolvi contractul, chiar dacă viciile în executarea anterioară nu justificau prin sine rezoluţiunea.

De remarcat că prevederile enunţate, fiind inspirate din Principiile Uni droit (art. 7 3.1), care nu fac distincţie între rezoluţiune şi reziliere, sunt aplicabile in egală măsură atât rezoluţiunii, cât şi rezilierii (rezilierea va fi analizată în continuare).

2) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Problematica culpei debitorului ca o condiţie necesară pentru rezoluţiunea contractului a suscitat controverse în doctrină. Unii autori includ în sfera termenului de rezoluţiune toate cazurile de desfiinţare a contractelor sinalagmatice ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate de una dintre părţi, indiferent dacă neexecutarea este culpabilă sau este determinată de o împrejurare neimputabilă părţii respective. Majoritatea autorilor, la care ne raliem, susţin însă că neexecutarea trebuie să fie culpabilă. Dacă neexecutarea este consecinţa unor cauze neimputabile celeilalte părţi, se pune problema încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare şi a riscurilor contractuale, astfel cum s-a arătat anterior. În cazurile în care nu sunt întrunite condiţiile pentru efectuarea rezoluţiunii, legea dispune că creditorul are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative, care se determină în funcţie de toate circumstanţele pertinente (art. 746 CC).

Particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice.

Pe lângă prevederile în materia rezoluţiunii contractelor în general, Codul civil conţine şi prevederi speciale consacrate rezoluţiunii contractelor sinalagmatice. Conform art. 709, alin. (1) CC, dacă una dintre părţi nu execută sau execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care 1-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.

Comparând prevederile art. 709, alin. (1) CC cu cele cuprinse în art. 735 CC, putem constata unele particularităţi de abordare a condiţiilor de rezoluţiune a contractelor sinalagmatice în raport cu cele ce se referă la contracte în general.

Astfel, spre deosebire de art. 735, în ipoteza prevăzută de art. 709 rezoluţiunea poate fi exercitată pentru orice fel de neexecutare a contractului, şi nu numai pentru neexecutarea esenţială.

O altă particularitate se referă la condiţia acordării unui termen de graţie sau a somaţiei. Astfel, dacă în condiţiile art. 735 acordarea unui termen de graţie nu este cerută expres, atunci, potrivit art. 709, rezoluţiunea poate fi efectuată dacă se întrunesc următoarele condiţii:

- debitorului i s-a stabilit anterior un termen rezonabil pentru prestaţie sau remediere (în cazul în care nu a fost stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se consideră ca stabilit un termen rezonabil);

- termenul a expirat fără nici un rezultat;

- debitorul trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.

Legea mai precizează că dacă în raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen, se face o somaţie.

Totodată, legea (art. 710 CC) enumeră cazurile în care nu este necesară stabilirea unui termen de graţie sau somaţia:

- debitorul a respins în mod cert şi definitiv executarea; încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea ei în termen;

- datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;

- a expirat termenul de 30 de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau a unei alte invitaţii de plată similare (art. 617, alin. (4) CC) fără ca obligaţia să fie executată, în toate cazurile enumerate, dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul imediat.

Mai mult decât atât, creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă, dacă este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza (art. 709, alin. (4) CC). De exemplu, un antreprenor se angajează să construiască un imobil până la 1 decembrie. Către 1 noiembrie nu s-a construit decât fundaţia imobilului, astfel încât, ţinând cont de capacităţile antreprenorului, este evident că lucrările vor fi terminate cu o întârziere semnificativă. în ipoteza în care termenul este o condiţie esenţială a contractului, clientul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul înainte de 1 decembrie.

Legea stabileşte în mod expres cazurile în care un contract sinalagmatic nu va putea fi rezolvit:

- încălcarea obligaţiei este neînsemnată;

- nu este executată o obligaţie în sensul art. 512, iar creditorului i se poate pune în seamă, în condiţiile încălcării, menţinerea contractului;

- creditorul răspunde în totalitate sau în mod apreciabil pentru neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie să răspundă debitorul a intervenit într-un moment în care creditorul este în întârziere de primire;

- pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja sau o va ridica după rezoluţiune (art. 711 CC).

Operarea rezoluţiunii. Legislaţiile diferitelor ţări conţin două abordări diferite în materia operării rezoluţiunii. Astfel, în legislaţiile unor ţări (Franţa, Italia, Olanda, România, Rusia etc.) rezoluţiunea are un caracter judiciar, ce implică necesitatea pronunţării sale de către organul de jurisdicţie. Rezoluţiunea poate opera de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată, doar cu titlu de excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege, sau dacă părţile au inserat în contract o clauză rezolutorie (pact comisoriu), prin care au prevăzut condiţiile în care rezoluţiunea se va produce în mod automat. Conform legislaţiilor altor ţări (Germania, Austria, Anglia etc.), dacă creditorul are dreptul de a rezolvi contractul, rezoluţiunea se face prin simpla notificare a celeilalte părţi.

Legiuitorul nostru a adoptat cea de a doua soluţie. Astfel, în conformitate cu art. 737, alin. (1) CC, rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de cealaltă

parte. Declaraţia (notificarea) privind rezoluţiunea contractului constituie un act juridic unilateral. În această calitate, pentru a produce efecte juridice, ea trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic impuse de lege.

Cât priveşte momentul în care rezoluţiunea produce efecte, se pune întrebarea: acest moment este cel al emiterii notificării de rezoluţiune sau cel al recepţionării ei de către cocontractant? întrucât notificarea în cauză este un act juridic, ei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 200 CC, potrivit cărora manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în momentul în care parvine acesteia (indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei).

Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune, dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare (art. 737, alin. (2) CC). Caracterul "rezonabil"depinde de circumstanţele fiecărui caz aparte. În cazul în care creditorul poate obţine uşor o altă executare şi poate deci specula pe o creştere sau scădere a preţului, notificarea trebuie să fie făcută imediat. Dacă însă el are nevoie de timp pentru a găsi o altă executare, termenul rezonabil va fi mai lung. Obligaţia de notificare într-un termen rezonabil a declaraţiei de rezoluţiune permite debitorului să evite prejudiciile ce s-ar putea ivi din incertitudinea în privinţa posibilităţii debitorului de a şti dacă creditorul va accepta executarea.

Termenul de rezoluţiune a contractului poate fi stabilit prin acordul părţilor. Dacă însă părţile nu s-au înţeles în acest sens, celui îndreptăţit i se poale stabili de către cealaltă parte un termen rezonabil pentru rezoluţiune Dacă nu exercită acest drept pînă la exprimarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o somaţie rămasa fără efect (art. 741 CC).

În contractele cu pluralitate de subiecţi dreptul de rezoluţiune nu poale fi exercitat decât de toţi creditorii sau debitorii contra tuturor debitorilor sau creditorilor, iar dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei îndreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi (art. 746 CC).

În legătură cu operarea rezoluţiunii se pune problema de a şti dacă mai este necesară şi condiţia punerii în întârziere a debitorului. Din prevederile Codului civil rezultă că debitorul nu este de drept pus în întârziere prin simplul fapt al neexecutării sau prin împlinirea termenului de scadenţă a datoriei, în afară de cazul expres prevăzut de art. 617, alin. (4) şi ţinându-se seama de prevederile art. 617, alin. (2), care enumeră cazurile în care somaţia nu este ne cesară. Astfel, din dispoziţia art. 617, alin. (1) reiese

că debitorul se consideră în întârziere numai dacă nu execută obligaţia în urma somaţiei primite de la creditor după scadenţă.

Cât priveşte contractele sinalagmatice, după cum s-a menţionat, necesitatea somaţiei este expres prevăzută de lege (art. 709, alin. (2) CC). În ceea ce priveşte alte contracte, care nu intră în categoria celor sinalagmatice, considerăm că somaţia nu este o condiţie necesară pentru declararea rezoluţiunii. Totuşi, după cum s-a arătat în literatură, punerea în întârziere este foarte importantă pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, punerea în întârziere este de dorit atunci când urmează a se soluţiona problema obligării la plata de despăgubiri moratorii.

Efectele rezoluţiunii. Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:

2.1.contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;

2.2.părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia prestaţiile executate şi veniturile realizate în temeiul contractului desfiinţat - restitutio in integrum (art. 738, alin. (1) CC).

Rezoluţiunea se aplică numai pentru neexecutarea contractelor cu executare instantanee (imediată). De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare care este un contract cu executare instantanee, dacă uneia dintre părţi îi este imputabilă o neexecutare esenţială a obligaţiilor sale, cealaltă parte este în drept să rezoluţioneze contractul, care va duce la desfiinţarea lui retroactivă, părţile trebuind să-şi restituie reciproc tot ce şi-au prestat: cumpărătorul va restitui bunul, iar vânzătorul - preţul. De notat că obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan (art. 740 CC). Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă. Atunci repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani. Art. 738, alin. (2) enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:

- în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;

- obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;

- obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia în considerare.

Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele cazuri:

- atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau transformării obiectului;

- în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;

- atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi aflat la creditor;

- dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, îmbogăţirea realizată urmând să fie restituită (art. 738, alin. (5) CC).

Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este ţinut să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care a constituit obiect al prestaţiei. In cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru ar fi fost posibil (manifestând acea diligenţă pe care în mod obişnuit o exercită în propriile afaceri), el este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul (art. 739 CC).

Operarea rezoluţiunii, ca sancţiune pentru neexecutarea contractului de către debitor, nu îl lipseşte pe creditor de dreptul de a cere repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare. Conform regulilor Codului civil privind răspunderea pentru neexecutarea obligaţiiloi (art. 602-619). De exemplu, A a încheiat un contract de antrepriză cu B obligăndu-se să construiască o casă. In urma executării defectuoase a lucrărilor de construcţie, casa s-a năruit. B este în dreptăţit să rezoluţioneze contractul şi să ceară repararea prejudiciilor.

Mărimea despăgubirii poate fi evaluată anticipat printr-o clauză penală sau prin acordul părţilor intervenit după producerea prejudiciilor. In cazul in care părţile nu vor ajunge la o înţelegere în această privinţă, mărimea despăgubirii se va stabili, la cerere, de către instanţa de judecată.

În acest context, ţinem să atenţionăm că dacă rezoluţiunea contractului poate fi operată fără a se adresa în instanţa de judecată, în cazul în care debitorul refuză să repare prejudiciul reclamat, creditorul nu poate să se îndestuleze din patrimoniul debitorului prin propria sa putere. Repararea prejudiciului se va produce, deci, prin efectul unei hotărâri a organului jurisdicţional, susceptibilă de executare pe cale silită.

De asemenea, debitorul poate fi obligat şi la plata despăgubirilor pentru prejudiciile suferite de creditor, în condiţiile răspunderii civile delictuale. De exemplu, în cazul rezoluţiunii unui contract de vânzare-cumpărare vânzătorul este îndreptăţit la recuperarea prejudiciului în cazul degradării bunului vândut, din culpa debitorului.

În pofida faptului că rezoluţiunea are ca efect încetarea contractului, există unele clauze care pot supravieţui rezoluţiunii. Acestea sunt, în special, clauzele privind soluţionarea litigiilor, dar pot exista şi altele, care, prin natura lor, sunt destinate să producă efecte şi după rezoluţiunea contractului (art. 738, alin. (6) CC). De exemplu,

contractul poate conţine o clauză care prevede obligaţia unuia dintre cocontractanţi să nu divulge informaţia confidenţială care i a parvenit în cadrul derulării raporturilor contractuale, chiar şi după încetarea contractului (clauză de confidenţialitate). Un alt exemplu este clauza de necon curentă, în virtutea căreia o parte se obligă să nu desfăşoare, pe parcursul unei perioade de timp, activităţi care ar face concurenţă cocontractantului, chiar şi după încetarea raporturilor contractuale (a se vedea art. 1210 CC). Legea prevede cazurile în care rezoluţiunea nu produce efecte:

- dacă una dintre părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce efecte atunci când cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de rezoluţiune (art. 743 CC);

- în cazul în care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă penalitatea nu a fost plătită până la declaraţia de rezoluţiune sau concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neîntârziat declaraţia. Rezoluţiunea produce, totuşi, efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea este plătită neîntârziat (art. 745 CC).

În ceea ce priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, ţinem să precizăm că, în principiu, rezoluţiunea contractului desfiinţează toate drepturile transmise terţilor de către dobânditorul prestaţiei care a format obiectul contractului rezolvit. Deci, rezoluţiunea contractului primar atrage şi desfiinţarea contractului subsecvent, încheiat de o parte cu un terţ. Bineînţeles că terţul dobânditor se poate apăra, invocând posesiunea de bună-credinţă (a se vedea art. 375 CC).

Rezilierea în cazul neexecutării contractului sau pentru alte motive întemeiate

Contractele cu executare succesivă pot fi desfiinţate numai pentru viitor, lăsându-se neatinse prestaţiile care au avut loc înaintea rezilierii. De exemplu, într-un contract de locaţiune, în cazul neexecutării esenţiale a obligaţiilor sale de către una dintre părţi, cealaltă poate rezilia contractul. În urma rezilierii, efectele contractului încetează pentru viitor, fără însă a fi afectate prestaţiile care au fost deja realizate. Într-adevăr, contractul de locaţiune, în virtutea căruia locatorul a asigurat folosinţa unui bun, iar locatarul a plătit chiria, nu poate fi desfiinţat pentru trecut, întrucât beneficiul folosinţei este ireversibil. Deci restituirea chiriei nu se justifică, deoarece ea ar duce la îmbogăţirea fără justă cauză a locatarului.

O excepţie în acest sens este prevăzută referitor la contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia întreţinerii pe viaţă. Legea dispune: "beneficiarul întreţinerii este în drept să ceară rezoluţiunea contractului în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de

către dobânditor" (art. 844, alin. (1) CC). Ţinem să menţionăm că, deşi legiuitorul utilizează termenul rezoluţiune, în realitate este vorba de reziliere, întrucât acest contract este prin natura sa un contract cu executare succesivă. În urma desfacerii acestui contract de către beneficiarul întreţinerii, acesta este îndreptăţit să ceară restituirea bunului înstrăinat. De remarcat este faptul că dobânditorul nu poate cere restituirea valorii întreţinerii prestate. Deci, în acest caz rezilierea are un efect retroactiv specific - restituirea de către una dintre părţi a prestaţiei primite. Finalitatea acestor dispoziţii este apărarea intereselor beneficiarului întreţinerii care este considerat ca fiind partea mai vulnerabilă a contractului şi sancţionarea dobânditorului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale. Pe de altă parte , considerăm că este necesar să se vegheze ca beneficiarul întreţinerii să nu exercite abuziv dreptul său la rezilierea contractului, şi doar in cazurile unor

încălcări esenţiale de către dobânditul ale obligaţiilor sale contractuale.

Rezilierii i se aplică majoritatea reglementărilor în materie de rezoluţiune (a se vedea art. 747, alin. (2) CC). Nu se vor aplica însă rezilierii prevederile ce ţin de retroactivitatea efectelor desfiinţării contractului, precum şi altele ce contravin esenţei rezilierii. Totodată, legea prevede şi o derogare de la regula generală privind efectele rezilierii numai pentru viitor. Astfel, potrivit art. 748, alin. (4), dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes pentru cel îndreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra acestor prestaţii. Drept consecinţă, va opera repunerea părţilor în situaţia anterioara, în acest caz vor fi aplicabile regulile respective în materia rezoluţiunii.

Legea conţine şi unele prevederi specifice rezilierii. La acestea se referă regulile privind posibilitatea rezilierii contractelor sinalagmatice cu executare succesivă pentru motive temeinice (art. 748 CC). Conform regulii generale, dacă motivul rezilierii constă în neexecutarea unei obligaţii contractuale (chiar dacă această neexecutare nu este esenţială), cealaltă parte poate rezilia contractul cu condiţia stabilirii unui termen de remediere (termen de graţie) sau a somaţiei. Contractul poate fi reziliat la expirarea fără rezultat a termenului de remediere sau dacă somaţia a rămas fără efect. Regulile menţionate trebuie să fie aplicate în armonie cu prevederile art. 709-711 CC.

De asemenea, fără a se stabili un termen de graţie sau fără somaţie, poale fi reziliat contractul cu executare succesivă pentru motive întemeiate. Există motiv întemeiat atunci când, luându-se în considerare toate împrejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale până la expirarea termenului de graţie sau de somaţie (art. 748, alin. (2) CC).

În afară de prevederile generale referitoare la rezilierea contractului enunţate, legislaţia civilă conţine aplicaţii ale acestor reguli în diferite materii speciale.

De exemplu, în materia contractului de rentă, legea prevede că atât debirentierul, cât şi credirentierul au dreptul de a cere rezilierea contractului de rentă dacă, în urma neexecutării obligaţiilor sau din alte motive temeiniie, continuarea acestor raporturi nu mai este posibilă (art. 856, alin. (1) CC).

În materia contractului de antrepriză, legea prevede dreptul clientului de a rezilia contractul din cauza viciilor lucrării, cu condiţia respectării prevederilor art. 709 CC, analizat anterior (art. 963 CC).

În materia contractului de servicii turistice, legea dispune că, în cazul în care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri, prejudiciată în mod considerabil,turistul poate rezilia contractul. Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat să expire un termen care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a contractului este justificată de un interes special al turistului (art. 1139 CC).

Codul civil conţine şi alte reglementări privind rezilierea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor contractuale de către una dintre părţi sau din alte motive întemeiate. Printre acestea se numără: art. 866 (contractul de comodat); art. 884, 886, 889, alin. (2), 890, alin. (1), 901, alin. (2), 905, alin. (1) şi (2), 906,907 (contractul de locaţiune); art. 942,943,949,951 (contractul de antrepriză); art. 992, alin. (2) şi (3) (contractul de transport); art. 1073 (contractul de comision); art. 1242 (contractul de credit bancar), art. 1314, 1317,1318, 1324 (contractul de asigurare); art. 1352, alin. (2) (contractul de societate civilă).

Rezilierea prin manifestarea de voinţă a unei părţi

Legea reglementează anumite situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă:

- în materia contractului de locaţiune, art. 905, alin. (1) CC dispune că rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea loc la cererea oricărei părţi (cu condiţia unui preaviz de 3 luni);

- în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, art. 942 CC prevede dreptul beneficiarului de a rezilia contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei (respectându-se condiţiile indicate), iar art. 974, alin. (2) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţile contractului de prestări de servicii de a rezilia un contract pe termen nedeterminat;

- în materia contractului de transport, art. 992, alin. (1) CC prevede dreptul pasagerului de a rezilia contractul în orice moment (dacă prin aceasta nu cauzează întârzieri);

- în materia contractului de mandat, art. 1050 CC reglementează condiţiile rezilierii (denunţării) unilaterale a mandatului;

- în materia contractului de comision, art. 1072 CC acordă comitentului dreptul de a rezilia contractul în orice moment;

- în materia contractului de prestări de servicii turistice, art. 1143, alin. (1) CC dispune că înainte de începutul călătoriei, turistul poate rezilia oricând contractul;

- în materia contractului de franchising, art. 117, alin, (2) CC prevede că dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare dintre părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de un an;

- în materia contractului de intermediere, art. 1183, alin. (1) CC prevede dreptul oricăreia dintre părţi de a rezilia un contract pe termen nede terminat;

- în materia contractului de cont curent bancar, art. 1233, alin. (1) CC dispune că contractul încheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui preaviz. Cât priveşte rezilierea contractului de către bancă, legea impune anumite condiţii în vederea protejării titularului de cont (art. 12 U, alin. (2) CC);

- în materia contractului de credit bancar, art. 1243, alin. (3) CC prevede dreptul debitorului de a rezilia în orice moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă (cu condiţia unei notificări);

- în materia contractului de asigurare, potrivit art. 1313, alin. (1) CC în cazul contractelor încheiate pe termen nelimitat, ambele părţi suni îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni;

- în materia contractului de societate civilă, art. 1352, alin. (1) CC dispune că dacă în contract nu este prevăzută o durată determinată a societăţii civile, fiecare asociat poate rezilia contractul cu un preaviz de 3 luni.

Rezoluţiunea şi rezilierea în cazul schimbării împrejurărilor care au stat !a baza încheierii contractului

Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului reglementat de lege este situaţia de hardship, analizată anterior. Dacă ajustarea contractului la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului (art. 623, alin. (5) CC).

Revocarea şi restituirea în contractele cu consumatorii

O modalitate particulară de desfiinţare este prevăzută de legislaţia civilă pentru contractele dintre un consumator şi o persoană care acţionează în exercitarea unei profesii, încheiate într un cadru specific voiajorilor comerciali. Reglementările în cauză au drept scop protejarea consumatorilor contra eventualelor abuzuri din partea întreprinzătorilor, care sunt mai experimentaţi în domeniul afacerilor şi pot impune consumatorilor condiţii dezavantajoase, Specificulul acestor contracte constă în faptul că ele produc efecte doar dacă, în decursul unei săptămâni, consumatorul nu le revocă în scris, cu excepţia situaţiei în care contractul este executat pe loc de ambele părţi (art. 697, alin. (1). Legea dispune că dacă consumatorul revocă contractul în termenul stabilit este legat de exprimarea voinţei în legătură cu încheierea acestui contract (art. 749, alin. (1) CC). Prin urmare, acest contract este desfiintat. Astfel, consumatorului i se acordă un termen pentru gândire, pentru a putea aprecia oportunitatea realizării operaţiunii contractate. De notat că revocarea este necondiţionată, consumatorul nefiind ţinut să prezinte vreo justificare. Referitor la forma în care se exprimă revocarea, legea precizează că aceasta trebuie scrisă pe hârtie, formulată pe un alt suport de date durabil sau se poate realiza prin expedierea bunului în termen de 2 săptămâni (art. 749, alin. (2). Acest termen începe să curgă din momentul în care consumatorului i sa pus dispoziţie, pe un suport de date durabil, explicaţii formulate clar referitoare la dreptul său de revocare, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocării, precum şi o trimitere la începerea termenului şi la modalităţile acestui drept în conformitate cu reglementarea art. 749, alin. 2 CC Prin "suport de date durabil" se înţelege orice document sau alt suport de informaţii exprimate sub o

formă lizibilă care îi permite consumatorului să reproducă întocmai informaţiile într-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic . De notat că sarcina probei pentru conţinutul informaţiilor sau declaraţiei revine întreprinzătorului (art. 752, alin. (1) CC). În cazul încheierii contractului pe baza prospectului de vânzare, legea poate prevedea înlocuirea dreptului de revocare printr-un drept nelimitat de restituire. Acest drept poate fi realizat dacă:

- prospectul de vânzare conţine o explicaţie clară referitoare la dreptul derestituire;

- consumatorul a putut lua cunoştinţă în detaliu de prospectul de vânzare in lipsa întreprinzătorului;

- consumatorului i se asigură, pe un suport de date durabil, dreptul de restituire.

În cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarată doar prin înapoierea bunului în interiorul termenului (art. 750 CC). Întru-cât exercitarea dreptului de revocare sau de restituire are ca efect desfiinţarea contractului, prevederile referitoare la rezoluţiune se aplică în corespunzător (art. 751, alin. (1) CC). Ca rezultat, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară. În acest context legea precizează că consumatorul este obligat să înapoieze bunul pe cheltuiala şi riscul întreprinzătorului (ari. 751, alin. (2) CC). Dacă obiectul în cauză este deteriorat sau a pierit, consumatorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură. În asemenea caz consumatorul răspunde şi pentru înrăutăţirile survenite prin folosirea bunului, dacă anterior a primit lămuriri asupra consecinţelor juridice şi a posibilităţii de le evita (art. 751, alin. (3) CC).

B. Rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului

Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate fi efectuată şi prin acordul părţilor. Acest acord poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat în contract. În orice caz, acest acord trebuie să fie încheiat în forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă altfel (art. 734, alin. (2) CC).

Potrivit art. 734, alin. (1) CC, părţile îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul de rezoluţiune a contractului. Clauza prin care părţile prevăd dreptul de a rezolvi (rezilia) contractul în cazul survenirii anumitor evenimente sau împrejurări în literatură poartă şi denumirea clauză rezolutorie sau pact comisoriu.

Este important de a distinge între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutoric, reglementată de art. 240 CC, care este o modalitate a actului juridic civil. In cazul condiţiei rezolutorii desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, însă, rezoluţiunea se datorează comportamentului culpabil al debitorului. Condiţia rezolutorie, având natură obiectivă, dacă se realizează, desfiinţează prin ea însăşi contractul, pe când, în cazul clauzei rezolutorii, mai este necesară şi manifestarea de voinţă a creditorului.

Pactele comisorii pot fi sinalagmatice şi unilaterale. în cazul pactului sinalagmatic oricare dintre părţile contractului poate să utilizeze acest pact pentru desfiinţarea contractului prin rezoluţiune în cazul în care cealaltă nu îşi execută obligaţiile contractuale. Pactul comisoriu este unilateral atunci când în contract este inserată o clauză prin care se prevede că în caz de neexecutaiv numai una dintre părţi poate rezolvi contractul. Nimic însă nu se opune ca cealaltă parte să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului, invocând temeiurile prevăzute de lege.

În practica circuitului civil s-au statornicit mai multe modalităţi de redactare a clauzelor rezolutorii. În funcţie de conţinutul lor se determină modul de operare a rezoluţiunii sau rezilierii şi efectele produse.

Astfel, uneori, clauza rezolutorie prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută obligaţiile, contractul este considerat rezolvit (reziliat). O asemenea clauză va însemna că rezoluţiunea va opera, potrivit legii, prin declaraţia scrisă faţă de cealaltă parte. În această situaţie trebuie să fie respectate prevederile legale privind punerea în întârziere a părţii contractante care nu şi-a onorat obligaţiile, astfel cum s-a arătat (a se vedea: operarea rezoluţiunii).

În alte situaţii clauza rezolutorie poate prevedea că, în cazul neexecutării obligaţiilor, contractul este rezolvit (reziliat) de plin drept, fără a mai fi necesară vreo somaţie sau punere în întârziere şi fără orice altă formalitate prealabilă. O asemenea stipulaţie are ca efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat fără rezultat termenul de executare a obligaţiilor contractuale.

Părţile pot de asemenea insera o clauză rezolutorie prin care convin ca rezoluţiunea să fie pronunţată de instanţa de judecată. În acest caz, prin derogare de la regula generală privind operarea rezoluţiunii pe cale extrajudiciară, puterea de a statua asupra rezoluţiunii este atribuită, în virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor contractului, instanţei de judecată, care va verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute în clauza rezolutorie.

În cuprinsul clauzei poate fi stipulat în mod explicit neexecutarea căror obligaţii atrage rezoluţiunea contractului în acest context se pune problema de a şti dacă orice neexecutare a obligaţiilor contractuale serveşte ca temei de rezoluţiune a contractului sau numai o neexecutare esenţială. Dat fiind faptul că dispoziţiile legale privind caracterul esenţial al neexecutării obligaţiilor contractuale, ca o condiţie necesară pentru exercitarea rezoluţiunii, sunt supletive, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile pot prevedea rezoluţiunea ca sancţiune pentru orice neexecutare a obligaţiilor contractuale. În cazul în care părţile omit să indice expres care anume neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului, rezoluţiunea poate fi exercitată dacă se constată orice neconcordanţă între prestaţia promisă prin contract şi prestaţia efectiv executată.

Ţinem să mai precizăm în legătură cu clauzele rezolutorii următoarele:

- numai creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze (rezilieze) contractul. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea (rezilierea) contractului;

- creditorul are posibilitatea de a opta fie în favoarea rezoluţiunii (rezilierii) contractului, fie în favoarea executării silite (în natură sau prin echivalent) a obligaţiilor de către debitor.

În literatura de specialitate română s-a relevat că clauzele rezolutorii pre zintă atât avantaje, cât şi dezavantaje şi pericole: pot compromite stabilitatea situaţiilor juridice; terţii sunt expuşi la toate consecinţele ce decurg din retroactivitatea rezoluţiunii; în raporturile dintre părţile contractante ele sunt adesea surse de inechitate, o dată ce sunt impuse de partea mai puternică economic a contractului. Având în vedere aceste aspecte, pactele comisorii (clauzele rezolutorii) sunt interpretate restrictiv şi cu o mare severitate de practica judiciară.

De remarcat că în jurisprudenţa franceză s-au conturat următoarele cerinţe faţă de clauzele rezolutorii:

- pentru a fi valabilă, clauza rezolutorie trebuie să fie fără echivoc;

- clauza nu poate sancţiona decât neexecutarea obligaţiilor stipulate expres în contract, dar nu şi a celor implicite;

- clauza îşi pierde automat eficacitatea în cazul în care şi cealaltă parte nu şi-a onorat obligaţiile contractuale;

- clauza nu trebuie să fie aplicată contrar principiilor bunei-credinţe şi echităţii;

- acordarea unui termen de graţie suspendă acţiunea clauzei rezolutorii.