Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene. După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie 1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993. Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a popoarelor Europei”. Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:

Comunităţile Europene

Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),

Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală (CPJMP)

primul, comunitar, pune accentul pe crearea unei cetăţenii europene, stabilirea unei Uniuni

Economice şi Monetare, pe unele domenii de competenţă (perfecţionare profesională, cultură,

protecţia consumatorului etc)

al doilea, interguvernamental, se referă la “dispoziţiile cu privire la politica externă şi de

securitate comună”

al treilea consolidează procedurile existente privitoare “justiţie şi afaceri interne”(JAI) pentru a

permite libera circulaţie a persoanelor, prevăzută în AUE şi reiterată în Convenţia de la

Schengen. Cooperarea instaurată se referă atât la politica în domeniul dreptului de azil şi

imigrare, cât şi la mijloacele de luptă împotriva terorismului, criminalităţii şi traficului de

droguri.

Uniunea monetară şi economică

Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape. Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit

1

bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluţiei ideilor de unitate europeană pe două planuri: a) realizarea Uniunii Economice şi Monetare; b) realizarea Uniunii Politice.

Uniunea economică şi monetară, considerată a fi scopul creării Uniunii Europene, a fost avută permanent în vedere de către majoritatea statelor comunitare. Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi cu ocazia summit-ului de la Haga din decembrie 1969, când şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Comunităţilor Europene, au decis să creeze o uniune economică şi monetară europeană. Consiliul European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988) a hotărât înfiinţarea unui comitet pentru studierea realizării uniunii economice şi monetare, preşedinţia acestuia fiind încredinţată lui Jacques Delors. Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franţei şi Germaniei de realizare a uniunii politice.

Între 27-28 decembrie, 1990, s-a desfăşurat la Roma şedinţa Consiliului European care a stabilit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamente în cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxembrug şi Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. În Spania şi Portugalia a fost necesară, în prealabil, modificarea pe cale parlamentară a Constituţiei. Franţa a organizat un referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51, 05% în favoarea tratatului. In Danemarca, cel de al doilea referendum (18 mai 1993) a aprobat Tratatul cu un procent de 56, 8%. În Marea Britanie, ţara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii tratatului şi căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziţii. În final, s-a reuşit ratificarea tratatului de către regină şi depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993. În cazul Germaniei, s-a realizat acordul pentru revizuirea constituţională şi s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a trebuit să fie supusă Tribunalului Constituţional, care la 12 octombrie 1993 a statuat asupra compatibilităţii Tratatului de la Maastricht cu Constituţia.

Tratatul de la Maastricht este alcătuit din şapte titluri, după cum urmează: Dispoziţiile comune (titlul 1), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe şi de securitate comună (titlul V), Reglementarea cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne (titlul VI) şi Dispoziţii finale (titlul VII).

Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, următoarele obiective principale: promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o monedă unică; afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună; întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.

2

Edificiul construit de tratatul de la Roma și completat de Actul Unic European a angajat comunitatea către o politică economică și monetară foarte ambițioasă ce și-a propus ca scop final moneda unică. Datorită derulării rapide a evenimentelor intre țările Uniunii Europene, SME a trebuit să efectueze o serie de modificări care să faciliteze, libera circulație a capitalurilor în spațiul comunitar. În 1989 a fost prezentat un raport privind crearea UME de către Președinte și in decembrie 1991 la Maastricht a fost finalizat. Uniunea este fondată pe comunitatea Europeana și intregită de noi forme de cooperare. Astfel, la 1 noiembrie 1993 a intrat in vigoare Tratatul asupra UE, după ce a fost ratificat de către cele 12 state membre ale UE in 1992. Tratatul aduce modificări și completări celor trei tratate incheiate anterior (CECO-1951, CEE-1957 si Euratom-1957) pe linia reformei începuta de Actul Unic European. Odată cu punerea în aplicare a acestui tratat, comunitățile Europene se vor numi UE și CEE se va numi Comunitatea Europeană.

Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987; el a stabilit data realizării definitive a Pietei Unice la 31 decembrie 1992, prevăzînd libera circulație a bunurilor, serviciilor,capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul comunității. Înainte, majoritatea hotărîrilor erau supuse deciziilor unanime al Consiliului, procesul era foarte lent și astfel Actul Unic european a prevăzut ca toate hotărîrile necesare realizării Pieței unice, să fie luate cu vot majoritar. Un principiu de bază al Actului este acela al „subsidiarității”. Acesta inseamnă că nici o hotărîre care trebuie luată la nivel inferior să nu fie luată la nivelul guvernului european.Legile și regulamentele care asigură egalitate de tratament se referă la un număr mare de domenii, începand cu legea asupra companiilor, a libertății de stabilire – permitînd oamenilor de afaceri să creeze întreprinderi proprii în statele membre – și a armonizării standardelor tehnice și sfîrșind cu taxele, legislația in domeniul transportului și recunoașterea reciprocă a diplomelor.Standardele de prelucrare și calitatea produselor au trebuit să fie armonizate , iar piețele de capital au fost liberalizate. La 1 ianuarie 1993 comunitatea celor 346 de milioane de persoane a devenit cea mai mare piată unificată din lume. Firmele europene vor beneficia de producția pe scară largă, de care se bucura pînă acum doar Japonia și Statele Unite. Prețul de cost va fi mai scăzut pentru firmele capabile să vînda pe o imensă piață internă, iar aceasta va face ca și prețul la export să fie mai scăzut. Astfel prin Tratatul de la Maastricht, liderii celor 12 țări europene au reușit să treacă peste divergențele care ii separa de Japonia și SUA. Prin acest tratat se instituie UEM pînă la sfîrșitul anului 1999 cînd se va putea vorbi fără echivoc de „Statele Unite ale Europei”, bloc integraționist cu o putere politică și probabil militară ce ar putea rivaliza cu SUA. Elementele de noutate pe care le aduce Tratatul de la Maastricht sunt: în primul rînd ideea de uniune politică vest-europeană, iar în al doilea rînd introducerea unei monede comune europene cel mai tîrziu in 1999; la care se adaugă drepturile civice europene , competențele noi ale Comunității Europene, intensificarea protecției comunitare a consumatorilor, etc.

Potrivit acestui document UE își propune următoarele obiective:

- să promoveze un progres economic și social echilibrat și durabil, prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare, prin accentuarea coeziunii economice și sociale și prin crearea unei uniuni economice și monetare care să dispună în perspectivă de o monedă unică.

3

- să-și afirme identitatea pe plan internațional, în special prin promovarea unei politici externe si de securitate comună, inclusiv definirea în perspectivă a unei politici de apărare comună care ar putea să conducă la un moment dat la o apărare comună.

- să întărească protecția drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii,

- să dezvolte o cooperare restrînsă în domeniul justiției și afacerilor interne;

- să mențină acquis-ul comunitar și să-l dezvolte în scopul de a examina în ce măsură politicile și formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacității mecanismelor instituțiilor comunitare.

Evoluția pozitivă a acțiunilor Comunității are efect coordonarea politicilor economice ale statelor membre pe piața internă, definirea de obiective comune, respectarea principiului unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă. De asemenea, acțiunile statelor membre și ale comunității implică respectarea următoarelor principii: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase și o balanță de plăți stabilă. Politicile Tratatului de la Maastricht prevăd ca statele membre să considere politicile lor economice comune , și să le coordoneze în cadrul Consiliului; de asemenea ca la propunerea Comisiei, Consiliul să adopte cu majoritate calificata de voturi, proiectul marilor orientări ale politicilor economice ale statelor membre și ale comunității, și să prezinte un raport despre aceasta Consiliului European. Tratatul prevede și obligația ca statele membre să evite deficitele publice excesive. Europa unită nu va fi un stat centralizat cu structuri rigide. Diversitatea regiunilor țărilor va fi menținută.Un alt principiu al Uniunii este principiul subsidiarității, prin care:

„comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și de obiectivele care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu țin de competenta exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiarității, decît dacă obiectivele acțiunii avizate nu pot să fie realizate de o manieră satisfăcătoare pentru statele membre și pot deci, avînd în vedere dimensiunile sau efectele acțiunii avizate, să fie mai bine realizate la nivel comunitar. Acțiunea comunității nu va depași ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele prezentului tratat”.

Alte principii ale UE sunt: codecizia și solidaritatea. Tratatul de la Maastricht asupra UE are două părți: prima parte se referă la UEM, iar cea de-a doua la Uniunea Politică.

Uniunea Economică si Monetară (UEM).

Uniunea Economică: liniile generale ale politicii economice ale statelor membre și ale Comunității sunt adoptate de către consiliul de miniștri, care, în același timp, supravegheaza evoluția economiei în fiecare stat membru și în Comunitate.

Dacă această politică nu corespunde directivelor sau riscă să pună în pericol funcționarea insăși a uniunii economice și monetare, consiliul ia măsuri in consecință. Statele membre vor încerca să evite deficitele guvernamentale excesive.

Uniunea monetară: de la începutul fazei finale a UEM (cel mai tîrziu la 1 ianuarie 1999), Uniunea va avea o singură politică monetară. Va exista de asemenea un singur etalon monetar – ECU

4

(EURO) și o nouă instituție, Banca Centrală Europeană care va forma, împreună cu băncile centrale ale statelor membre, Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Prin Tratat se stabilesc măsurile ce urmează a fi luate pentru realizarea UEM, eșalonată pe trei etape distincte.

În prima etapă, care a început în iulie 1990 prin liberalizarea mișcării capitalurilor între statele membre ale comunității Europene și care a expirat în decembrie 1993 prin realizarea convergenței economice a statelor; fiecare stat stabilește, în caz de necesitate programe planuri anuale menite să asigure convergența durabilă, indispensabilă realizării UEM, în special în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și starea sănătoasă a finanțelor publice.

Deci, această etapă vizează crearea Uniunii Monetare, obiectivul stabilit fiind cresterea performanțelor economice, întărirea coordonării politicilor economice și monetare în cadrul instituțional existent și renunțarea în totalitate de către țările SME la controlul asupra capitalurilor.

A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată faza de tranziție către etapa finală și vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranzacții reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităților naționale în mîna unei instituții europene.

În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acționeze pentru evitarea inregistrării de deficite publice excesive și să realizeze independența față de băncile lor centrale. In 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei Bănci Centrale Europene (BCE), și care a început să functioneze de al 1 ianuarie 1994, avînd sediul la Frankfurt.

Atribuțiile Institutului Monetar European sunt:

să intărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea asigurării stabilității prețurilor;

să întărească cooperarea între băncile centrale naționale,

să supervizeze funcționarea SME;

să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competența băncilor centrale naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;

să faciliteze utilizarea ECU și să supravegheze dezvoltarea sa.

Referitor la mișcările de capitaluri între statele membre și țările terțe, Tratatul prevede, prin derogarea de la principiul totalei liberalizări a circulației capitalurilor între statele membre și țările terțe, ca statele membre care beneficiază la 31 decembrie 1993, de o derogare în virtutea dreptului comunitar în vigoare vor fi autorizate să mențină, pînă cel tîrziu 31 decembrie 1995, restricțiile privind circulația capitalurilor autorizate prin derogările existente la această dată.

O țară se poate alătura Uniunii dacă indeplinește următoarele criterii de convergență:

- rata inflației să nu fie mai mare de 1,5% față de media celor mai mici rate ale inflației in primele trei tari, cele mai performante din acest punct de vedere (adică sa fie sub 3%).

5

- rata dobînzii, pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2% media acesteia în trei țări cu cele mai mici rate de dobîndă (adică să fie sub 8,5%).

- să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea în Uniune.

- deficitul bugetar să nu reprezinte mai mult de 3% din PIB.

- datoria publică să nu depășeasca 60% din PIB.

- valuta națională să facă parte din ERM de minim 2 ani.

Dacă majoritatea țărilor SME ar fi îndeplinit aceste condiții, cea de-a a treia ar fi început de la 1 ianuarie 1997, dar pînă la data preconizată nici una din țările UE nu îndeplineau simultan cele 5 criterii de convergență și astfel, trecerea la cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999.

Au fost incluse următoarele 12 state: Austria, Irlanda, Olanda, Finlanda, Belgia, Luxemburg, Spania, Portugalia, Germania, Italia, Franta, Turcia.

În raportul publicat de IME și Comisia Europeană în martie 1998 se făcea referire la faptul că 14 țări din 15 au înregistrat o rată a inflației sub 2% pe o perioada de un an (pînă la 1 ianuarie 1998). Aceleași 14 țări au respectat criteriul stabilității prețurilor, criteriul ratelor dobînzii pe termen lung.

Monedele a 10 state membre au participat pe o perioadă mai lungă de 7 ani la mecanismele de schimb europene. 12 țări din 15 au participat la mecanismul de schimb european, iar cursul monedelor acestora s-au situat aproape la nivelul central stabilit.

14 țări din 15 au înregistrat un deficit bugetar mai mic sau egal cu 3% di PIB în 1997.

În majoritatea statelor membre raportul datoriei publice în PIB s-a situat sub 60% din PIB. Este interesant de văzut cum se prezintă situația economiilor mondiale în această perioadă importantă a lansării EURO. Datele luate în considerație au fost publicate în Raportul Semestrial al OECD din noiembrie 1998, urmată de o relaxare în 2000.

Ca o concluzie generală, perspectivele zonei OECD se caracterizează printr-o relansare a creșterii în 1999, urmată de o relaxare în 2000. PIB a crescut în 1998 cu numai 2,2% în 29 de țări considerate cele mai dezvoltate. Creșterea globală va fi mai mică cu 1,7% în 1999, pentru a reveni la un nivel superior cu 2,3% în 2000.

SUA se află intr-o situație foarte diferită și paradoxală înregistrînd o creștere în 1998 de 3,5% în loc de 2,7% cît se estima la începutul acestui an. Însă previziunile pentru 1999 arătau un nivel de creștere sensibilă datorită dezvoltării cererii interne, consumului intern. Dupăo creștere în 1998 a PIB de 2,9% se estimează o creștere de numai 2,5% în 1999 pentru a atinge apoi un nivel superior de circa 2,7% în 2000.

A treia etapă   a fost prevazută să înceapă la 1 ianuarie 1997 dar s-a amînat pentru 1 ianuarie 1999 și se incheie în anul 1999. În această etapă intră în funcțiune sistemul european al băncilor Centrale (SEBC) format din banca Centrală Europeană (BCE) și băncile centrale naționale (BCN) ale statelor membre, și să fie adoptată o monedă unică ECU, apoi EURO care va înlocui monedele naționale ale statelor membre.

6

Această etapă va debuta cu trecerea la parități fixe și atribuirea competențelor economice și monetare instituțiilor comunitare. În domeniul monetar fixarea irevocabilă a paritaților va deveni efectivă, iar tranziția către o politică monetară unică va fi asigurată de IME. Deciziile privind intervențiile pe piețele de schimb într-o terță monedă vor fi luate sub singura răspundere a IME pînă la constituirea BCE. Anglia a manifestat rezerve prevăzîndu-se pentru ea o clauză de opțiune care îi va permite să se alăture atunci cand va dori celorlalte state membre, fără a fi legată de un anumit termen.

Pentru a intra în ultima fază finală a infăptuirii Uniunii Economice si Monetare statele membre trebuiau să îndeplinească următoarele criterii de convergență:

stabilitatea prețurilor – inflația din aceste țări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 puncte procentuale față de media celor mai performante trei state comunitare în materie de inflație,

finanțele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB;

datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;

ratele de schimb nu trebuie să depășească marjele normale (±2,25% fata de ECU) prevăzute în cadrul SME;

rata dobînzii nu trebuie sa fie mai mare de 2 puncte procentuale față de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu.

Dacă cele 7 state (respectiv 8) nu vor întruni criteriile de convergență pînă la finele anului 1996, atunci se va amîna trecerea la cea de-a a treia etapă pană la 1 ianuarie 1999 – se precizează în Tratat, fapt ce s-a și aprobat. De altfel în ședinta CEE din iunie 2000, au îndeplinit criteriile de convergență 11 state, alte trei state deși le-au indeplinit, totuși nu au aderat la moneda unică (Anglia, Danemarca, Suedia), iar alte două nu le-au îndeplinit (Grecia si Spania).

Ca urmare, incepînd cu 1 iulie 1998, a început să funcționeze BCE care a preluat o parte din atribuțiile autorităților monetare ale celor 11 state.

Participarea la un spațiu monetar comun, presupune beneficii (avantaje) dar și costuri. În cadrul beneficiilor includem:

reducerea costurilor pentru schimburile valutare.

Cînd un importator plătește pentru mărfurile importate, trebuie să convertească la o bancă, moneda natională în moneda exportatorului sau în moneda convenită pentru contract. Banca va adăuga un comision pentru operatiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau export un volum mare de mărfuri într-un număr extins de țări, asemenea tranzacții de schimb valutar au și ele un volum însemnat, deci și costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin majorarea prețurilor, costuri suportate de consumatori. Se estimează că asemenea costuri s-au ridicat la circa 0,4% din PNB al țărilor membre.

Cu toate că în multe țări se lucrează cu mecanisme flexibile ale cursurilor de schimb, țările membre au stabilit limite de fluctuație a cursurilor valutare și s-au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul cînd modificările dintr-o țară erau mult mai mari decît în alte țări. Nesiguranța în ceea ce privește nivelul viitor al cursului valutar al unei monede naționale a dus la o

7

serie de riscuri ale importatorilor și exportatorilor. S-au găsit metode de „hedging” al riscului valutar, prin contracte „forward” sau „futures”, dar acestea au implicat costuri pentru participanți.Mulți economiști consideră că unul din cele mai mari beneficii derivă de la efectul favorabil asupra comerțului internațional prin creșterea competiției.

După cum se știe, în perioada dintre cele două războaie mondiale, țările europene s-a angajat în acțiuni care au fost denumite generic „ devalorizări competitive. O țară și-a devalorizat moneda națională pentru a sprijini creșterea exporturilor; partenerii ei comerciali au procedat la fel cu monedele lor naționale pentru a contracara măsurile din țara parteneră și a sprijini exporturile lor.Devalorizarea monedei poate fi o masură inflaționistă în decursul unei perioade, chiar și în țările în care cursurile de schimb erau stabilite de către autorități și nu de forțele pieței.

Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor speculative; dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naționale, el vindea imediat cantități deținute din astfel de monedă. Dacă un asemenea trend era vazut de mai mulți jucatori de piață, confidența în acea monedă incepea să scadă, ceea ce forța guvernul țării de origine să o devalorizeze în continuare forțat, chiar dacă aceasta nu era intenția inițială.Bineînțeles că guvernele au acționat împotriva speculațiilor cu moneda națională prin majorarea dobînzilor, influențînd astfel creșterea deținerilor în moneda respectivă; dar reversul unei asemenea politici nu se lasa mult așteptat, creșterea dobînzilor ducînd la creșterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie să fie respectate de către împrumutați, aceștia putînd decide să scadă volumul activității și al investițiilor și deci să influențeze negativ creșterea economică.

Moneda unică va favoriza extinderea și fuzionarea piețelor financiare. Acestea vor deveni mai lichide, adică se va opera pe termen scurt sau la vedere și va scădea mult sau de tot ponderea operațiunilor la termen. Prin urmare nu va mai fi nevoie de acoperire împotriva riscului.

Prin utilizarea monedei unice în tranzacțiile comerciale se așteaptă și o scădere a rolului dolarului american (USD) care astăzi este folosit frecvent în comerțul internațional.

Emisiunea și gestionarea monedei unice vor fi încredințate Băncii Centrale Europene care trebuie creată, ți pînă atunci SEBC. Această instituție va realiza emisiunea monetară și politica monetară.

Politica externă şi de securitate comună

Cea de-a doua parte a Tratatului de la Maastricht se referă la Uniunea Politică care are urmatoarele componente:

- o politică externă de securitate și de apărare comună (PESC), care are ca obiectiv întărirea identității și rolului uniunii ca actor pe scena internațională; cuprinde formularea pe termen lung a unei politici de apărare, procesul conferinței asupra securității și Cooperării in Europa (CSCE), dezarmare și controlul armamentului în Europa.

Deciziile care privesc politica de securitate și implicațiile în sfera apărarii pot fi puse în practică în cadrul instituțional al UEO.

8

- creșterea rolului Parlamentului European;- sporirea competenței Comunității;

O politică comună în domeniul juridic și al afacerilor interne, ca de exemplu imigrație, azil, viză, etc. un birou european de poliție (EUROPOL) a fost creat în scopul organizării schimbului de informații asupra drogurilor la nivelul celor cincisprezece state membre. Actul Unic european din 1987, care a facilitat crearea Pieței Unice cinci ani mai tîrziu și Tratatul de la Maastricht, cu angajamentul de creare a UEM și a uniunii politice demonstrează că mersul către Uniunea Europeană este acum ireversibil. În Tratatul UE, șefii de state și de guverne au hotărît să continue dezvoltarea gradual a unei politici externe și de securitate comune, axată pe urmatoarele obiective:

- salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței uniunii,- întărirea securității Uniunii și a statelor membre sub toate formele sale;- menținerea păcii mondiale și întărirea securității internaționale, conform principiilor cartei

ONU, ca și a principiilor și obiectivelor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) stabilită prin Actul final de la Helsinki din 1975 și în Carta de la Paris din 1990;

- promovarea cooperării internaționale;- dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept și asigurarea respectului pentru

drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Politica externă și de securitate este prin definiție un domeniu plasat tradițional în zona în care statele insistă asupra păstrării suveranității. Datorită diversității statelor comunitare și al statutelor de putere diferite, interesele comune sunt dificil de formulat. O problemă suplimentară o reprezintă faptul că doar unele state aparțin unei alianțe militare, în speța NATO sau UEO, în timp ce altele sunt state membre, dornice să-și conserve acest statut. Domeniile de acțiune comună definite de politica externă sunt: Organizația pentru Securitate și Cooperare (OSCE), politica de dezarmare și controlul armamentelor în Europa, neproliferarea armelor nucleare, aspectele economice ale securității.

Tratatul impune în mod explicit obligația statelor membre de a se consulta, informa si coordona între ele. Forumul unde au loc toate acestea este Consiliul Uniunii Europene.

Politica de securitate comună se sprijină pe structurile UEO care este privită ca o parte integrantă a dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de elabora și implementa decizii și acțiuni ale Uniunii, care au implicații de securitate. Statele membre ale Uniunii Europene care sunt în același timp și membre UEO, au stabilit un program al viitoarei cooperări, al carui obiectiv este de a construi UEO în etape, ca pe componenta de apărare a UE, și de a intări flancul european al Alianței Atlantice. Deciziile viitoare se vor lua exclusiv prin unanimitate. Politica de aparăre comună nu face pînă în prezent parte din politica de securitate comună: scopul afirmat este de a dezvolta un cadru pentru formularea unei politici de apărare.

În raport cu tratatele anterioare, Maastrichtul aduce un supliment de natură politică unei construcții pînă atunci esențialmente economică și comercială.

9

Cetăţenia europeană

Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.

Procesul de democratizare

O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.

Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice

În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne. Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie Europol, cu sediul la Haga.

Modificări ulterioare:

Tratatul UE a fost ulterior modificat şi completat prin Tratatul de la Amsterdam (1999) şi Tratatul de la Nisa (2003). Astfel, a fost consolidată poziţia Parlamentului European prin perfecţionarea şi extinderea procedeului codecizional.

10