1

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE „NICOLAE TESTEMIŢEANU”

CATEDRA FILOSOFIE ŞI BIOETICĂ

Cu titlul de manuscris

C..Z.U.: 13

LIUDMILA ROŞCA

REDIMENSIONAREA PROBLEMELOR MORALE ŞI TEHNOGENE DIN

PERSPECTIVA STRATEGIEI SUPRAVIEŢUIRII LUMII

CONTEMPORANE

Teză de doctor habilitat în filosofie

Specialitatea : 09.00.08 – Filosofia şi metodologia ştiinţei

Consultant ştiinţific:

TEODOR N. ŢÎRDEA, academician,

doctor habilitat în filosofie,

profesor universitar

CHIŞINĂU, 2007

2

P L A N U L

Introducere

Capitolul I. Supravieţuirea - imperativ constant al omenirii

I.1 Logica evoluţiei vieţii şi apariţia omului

I.2 Unitatea dialectică a cunoaşterii şi creaţiei în procesul evoluţiei omenirii

I.3 Teoria „evoluţionismului universal” – suport ontologic al Metateoriei Supravieţuirii

Capitolul II. Supravieţuirea – obiect de studiu al cunoaşterii ştiinţifice şi al reflecţiei filosofice

II.1 Filosofia şi ştiinţa contemporană – temelie a Metateoriei supravieţuirii

II.2 Condiţia omului în societatea tehnogenă

II.3 Noua strategie cognitivă: principii, obiective, interpretări

Capitolul III. Unitatea dialectica a supravieţuirii şi moralităţii

III.1 Filosofia practică în lumea antică

III.2 Moralitatea şi supravieţuirea în filosofia practică a lui Immanuel Kant

III.3 Moralitatea în doctrinele filosofiei religioase

Capitolul IV. Personalitatea omului moral şi mecanismul afirmării ei

IV.1 Personalitatea axă a demersului etic al filosofiei contemporane

IV.2 Discursul etic în cultura naţională

IV.3 Orientarea omului contemporan către o nouă dimensiune

Capitolul V. Perspectivele şi strategiile dezvoltării lumii contemporane

V.1 Tranziţia la strategia dezvoltării durabile – condiţie indispensabilă a supravieţuirii

lumii contemporane

V.2 Dimensiunea umană a strategiei securităţii şi dezvoltării durabile a lumii.

contemporane

V.3.Republica Moldova – parte componentă a lumii contemporane: probleme şi

posibilităţi

Concluzii şi recomandări

Bibliografia

3

Introducere .

Actualitatea temei supusă investigaţiei reese din complexitatea lumii contemporane, din

existenţa tensionată a omului, care are la dispoziţie un imens volum de informaţii ştiinţifice şi căruia

îi lipseşte un „îndrumar”∗, care i-ar permite să se orienteze şi să aprecieze adecvat posibilităţile,

oferite de organizarea politică a societăţii, de instituţiile sociale şi de propriul potenţial. Lumea

contemporană sub influenţa activităţii umane se schimbă vertiginos. Omul nu reuşeşte să-şi aducă

mentalitatea şi mai ales, comportamentul său la o corelaţie corespunzătoare acestei schimbări.

Societatea s-a informatizat, s-a globalizat, dar imperativele ei morale, abordările, mentalitatea au

rămas nemodificate. Este cunoscut faptul că schimbările în conştiinţa omului, în conştiinţa socială

se produc greu. Conştiinţa, constituită în baza unor obiceiuri, norme, principii, cu greu adoptă

schimbarea. Pe de altă parte, caracteristica definitorie a timpului în care trăim este determinată de

accelerarea, de desfăşurarea intensă a proceselor sociale. În acest context redimensionarea valorilor

şi normelor morale este o necesitate impusă de condiţiile de existenţă ale omului, ale societăţii

contemporane.

Necesitatea corelării celor trei fenomene: moralitatea, personalitatea şi supravieţuirea în

procesul cognitiv este parţial conştientizată de către filosofi, savanţi, politicieni. În discursurile

acestora este analizat conţinutul schimbărilor ce s-au produs în ultimele două secole în toate

componentele lumii.** Un aport considerabil în contextul pregătirii acestei schimbări în conştiinţa

elitei intelectuale şi a factorului de decizie l-au adus savanţii din Occident: Rachel Carson,

N.J.Bernill, V.R.Potter ş.a. În lucrările savanţilor contemporani este desfăşurată discuţia ce pune

în evidenţă consecinţele nefaste ale progresului tehnico-ştiinţific, ale principiului dominant în

secolul XX: ”mai mult şi mai bine”. O nouă etapă în sensibilizarea opiniei publice vizavi de

problemele globale ale lumii contemporane o constituie elaborarea Rapoartelor reprezentanţilor

Clubului de la Roma şi comentariul lor în literatura filosofico-ştiinţifică. [31;32;307] În anii 60 ai

secolului XX Aurelio Peccei scria: „Timpurile în care trăim sunt încărcate de pericole şi ameninţări,

dar noi suntem atît de preocupaţi de chestiunile personale, încît am pierdut reprezentarea despre

complicaţiile lumii înconjurătoare. În istorie este greu de găsit o altă perioadă, în care oamenii ar fi

∗ Horujii C., savant rus, utilizează metafora „îndrumar”, explicînd că în limitele experienţei noastre individuale noi nu elaborăm un îndrumar de drum, despre aceea cum ne vom deplasa către realizarea scopului. Aşa îndrumare se produc printr-o muncă colectivă a unei comunităţi, care este fixată de noţiunea tradiţie spirituală...[Хоружий С.С. Духовная практика и духовная традиция.Концепт// hnp:// www.polit.ru./ lectures/ 2004 / 09 / 28/ horuzhiy. html. ] ** Lume, ansamblu a tot ce există. Pînă în secolul al XVIII-lea (pînă la Kant) noţiunea „lume” desemna întregul creaţiei, opus lui Dumnezeu, azi are două sensuri fundamentale: 1) totalitatea obiectelor care constituie universul fizic; 2) totalitatea relaţiilor umane care constituie umanitatea, este lumea în sens existenţial, în opoziţie cu universul fizic. (LAROUSSE ,Dicţionar de filosofie, Didier Julia, Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, P.195)

4

privit în viitor, fără o tulburare neformală. Este ceva asemănător cu Evul Mediu, în care oamenii cu

frică aşteptau schimbarea mileniului” [Se citează după: 326].

Intersecţia celor două secole corespunde unei transformări multilaterale a civilizaţiei, a

ordinii mondiale. Multitudinea transformărilor şi paradoxurilor lumii contemporane este

determinată de: sporirea constantă a potenţialului tehnologic al omenirii, de globalizarea ei politică,

economică, informaţională şi culturală, de diversificarea factorilor de risc. „Cel mai mare paradox

este acela că factorul de risc este omul” [285, 3]. În acest context este sezizată necesitatea

schimbării obiectivelor investigaţiilor filosofice, ştiinţifice. Obiectivul central al filosofiei cuprinde

elaborarea teoriilor despre om în dependenţă de condiţiile reale, oferite de practica socială a unei

epoci istorice. Reeşind din necesităţile practicii sociale contemporane, filosofia este chemată să

elaboreze un model nou de viaţă şi activitate umană, care l-ar prezenta pe om nu doar ca pe un

element al realităţii ce există în prezent, dar şi ca pe o fiinţă orientată în viitor. În modelele teoretice

filosofia reflectă logica vieţii, natura problemelor şi contradicţiilor ei, a tendinţelor şi realizărilor,

fundamentează principiile activităţii teoretice şi practice. Actualmente interdependenţa omului şi a

lumii are un caracter universal. Din această perspectivă o actualitate nemaiîntîlnită o au chestiunile:

despre locul şi rolul factorului uman subiectiv în dezvoltarea civilizaţiei, în conservarea existenţei

lumii contemporane; despre sarcinile şi valorile principale, cărora trebuie să li se subordoneze

activitatea subiectului; despre responsabilitatea fiecărui om pentru realizarea practică a potenţialului

său cognitiv şi creativ, pentru destinul lumii. Este actuală chestiunea conştientizării profunde a

scopurilor şi intereselor omenirii, a diferitor comunităţi de oameni.

Studierea supravieţuirii este un obiectiv prioritar al cunoaşterii ştiinţifice şi reflecţiei

filosofice şi impune elaborarea unor teorii, în care ar fi clar evidenţiate aspectele: metodologic,

conceptual, ontologic, epistemologic, instructiv-educativ, economico-pragmatic, politico-social.

Este necesar un studiu aprofundat, complex, interdisciplinar al fenomenului supravieţuirii, care ar

integra politica naţională şi cea internaţională a tuturor statelor lumii, care ar sintetiza cunoştinţele

despre toate formele de existenţă, care ar cuprinde întreaga comunitate umană.”Noutatea – chiar

originalitatea - epocii noastre este aceea că astăzi suntem capabili să acţionăm şi să schimbăm

regulile jocului, fie modificînd programul genetic, fie schimbînd condiţiile exercitării sale” [54,

195]. Fiind categoric împotriva „modificării programului genetic”, considerăm necesară şi extrem

de actuală o teorie integrativă a cunoştinţelor despre om, inclusiv despre motivaţia

comportamentului lui social. Ştiinţa supravieţuirii, în calitate de înţelepciune, sintetizează

cunoştinţele despre viaţă şi valorile general-umane. În acest context este actual un studiu

multilateral al valorilor, care, fiind plasate la baza sistemului instructiv-educativ, ar face posibilă

orientarea omului în schimbările lumii contemporane.

5

În literatura filosofică se discută mult chestiunea referitoare la necesitatea umanizării vieţii

sociale, care reese din limitarea motivaţiei raţional-tehnocratice, eliberînd locul pentru spiritualitate

şi pentru utilizarea ei în formarea comportamentului individual şi social. Este un proces necesar

care va conduce la rezultatele dorite doar atunci, cînd va fi întemeiat pe normele şi principiile

morale. De realizarea practică a acestui proces „depinde viitorul nu doar al societăţii contemporane,

dar al întregii civilizaţii” [349, 38] . Dimensiunea morală a personalităţii umane cuprinde

responsabilitatea ei pentru actele săvîrşite. Educarea responsabilităţii şi perfecţiunii morale a

personalităţii este obiectivul central al filosofiei practice, al eticii.

Gradul de cercetare al temei. Diverse aspecte ale supravieţuirii s-au aflat constant în

centrul dezbaterilor filosofice. Prin activitatea teoretică a lui Protagoras, Socrate, Platon,

Aristotel problema omului devine axa meditaţiilor filosofice, pentru ca în secolul nostru să

constituie obiectivul urgent ce necesită o soluţionare imperativă. De la începuturile sale filosofia

descifrează semnificaţia lumii pentru om, oferindu-i posibilitatea înţelegerii de sine, stimulîndu-l

să-şi valorifice omenescul din propria fiinţă. Filosofia universală la ajutat pe om să-şi cunoască

condiţia existenţială; i-a furnizat prin logică şi epistemologie instrumentele teoretice necesare

umanităţii; i-a oferit prin etică şi axiologie norme, principii ale comportamentului cotidian, lăsîndu-l

să decidă asupra căilor de atingere a propriei perfecţiuni, precum şi a perfecţiunii lumii sale.

Cunoştinţele acumulate, sistematizate, generalizate de filosofii şi savanţii contemporani ne-au

servit ca „puncte de sprijin” în desfăşurarea propriei investigaţii, în argumentarea necesităţii

elaborării Metateoriei supravieţuirii – o sinteză a teoriilor etice, biologice, axiologice, politice,

economice, demografice etc. despre condiţiile de existenţă ale vieţii, despre mijloacele satisfacerii

lor.

Primii paşi în elaborarea Metateoriei supravieţuirii au fost făcuţi de savanţii şi filosofii

contemporani, care, fiind îngrijoraţi de simptomele „crizei culturii europene”, au elaborat un discurs

etic ce cuprinde o diversitate de probleme, care nu lasă fără atenţie nici o manifestare a spiritului

uman. În filosofia lui E. Husserl găsim următoarea explicaţie. „Noţiunea „spiritul” cuprinde acele

acte în care omul dispune de conştiinţa de sine şi a celor apropiaţi, deasemenea de conştiinţa lumii

înconjurătoare” [343,64]. Anume „conştiinţa lumii înconjurătoare” reprezintă suportul teoretico-

pragmatic al schimbării mentalităţii omului contemporan. La stările spiritului E.Husserl atribuie

întregul cîmp al actelor sociale şi cognitive, care sunt evident legate de personalitate [83; 84 ;263;

264]

Diversitatea problemelor cu care se confruntă omul şi societatea contemporană l-a preocupat

şi pe E. Fromm. Referindu-se la existenţa omului, E. Fromm subliniază că ea poate fi de mai

multe feluri sau se poate plasa la diferite niveluri. Poate fi primitivă, o simplă „aflare în viaţă” şi

6

autentică, adecvată. Aceste situaţii E. Fromm le desemnează prin dominantele lor: „A avea” şi „A

fi”. Este vorba despre două moduri deosebite de existenţă, de auto-orientare şi de orientare în lume,

două tipuri structurale de caracter, dominarea uneia dintre care determină gîndirea, simţurile,

vorbirea şi alte activităţi ale omului. Modul de existenţă al omului cu orientarea „A avea” se

întemeează pe trei piloni: proprietatea, profitul, puterea. Omul orientat de imperativul „A fi” este

caracterizat de tendinţa către independenţă, libertate, este înzestrat cu raţiune critică. Caracteristica

lui principală este – activismul. A fi activ înseamnă a-ţi manifesta liber capacităţile şi abilităţile.

Asta înseamnă: a accepta noul şi a te modifica în raport cu el; a creşte, a iubi, a te „rupe” din lumea

eului tău izolat, a simţi un interes profund, a tinde către ceva, a te dărui. E. Fromm îşi exprimă

speranţa că omenirea va trece de la sistemul social antiuman, nedrept, dominat de formula „A avea”

la un nou model de organizare şi gestionare a procesului social, la baza căruia va fi plasat

imperativul „A fi”. [380; 381]

Un aport considerabil în explicarea condiţiilor existenţiale ale omului contemporan îl aduc

filosofii preocupaţi de manifestările eticului (morală, moralitate, comportament etc.), de relaţiile

interumane, de interconexiunile omului cu socialul. În ultimele decenii ale secolului XX au fost

realizate mai multe investigaţii a manifestărilor spiritului uman, în rezultatul cărora este elaborată

„etica responsabilităţii” [ 285]. Mai mult ca atît, J. Moore a publicat lucrarea „Principiile eticii”, în

care încearcă să elaboreze metaetica timpului său. Noţiunea “metaetica” este definită la începutul

anilor 30 ai secolului XX, are un conţinut cumulativ, care cuprinde toate tipurile de etică de

orientare analitico-pozitivă. J. Moore subliniază că metaetica studiază nu doar comportamentul

uman, normele, aprecierile, dar şi exprimarea lor logică, lingvistică, noţională [324].

Conţinutul demersului etic este analizat şi de Max Scheller, de Teodor Adorno, de

J.Habermas ş.a. [214; 383; 384; 393; 394] . Max Scheller deosebeşte “etica” ca concepţie despre

viaţă şi filosofia moralei. El sublinia că în domeniul eticii este necesar de deosebit cu severitate

etica corelată cu subiecţii moralităţii şi fundamentele eticii, elaborate în mod logic [393]. Despre

condiţiile existenţiale ale omului societăţii tehnogene, despre tendinţa omului către libertate, despre

influenţa valorilor religioase asupra comportamentului individual şi social a scris N.Berdeaev [232;

233; 234; 235; 236].

În ultimele decenii ale secolului XX filosofii din Rusia au elaborat studii monografice, au

editat culegeri de articole ştiinţifice, în care au argumentat necesitatea umanizării vieţii

sociale.”Depăşirea situaţiilor critice, soluţionarea problemelor globale este posibilă doar cu

formarea unei noi mentalităţi, întemeiate pe valorile umaniste, care apreciază omul, viitorul lui în

calitate de scop suprem al dezvoltării sociale şi ştiinţifice” [ 293, 15] . Acest obiectiv l-a transformat

pentru sine în interes ştiinţific I.T.Frolov, care, studiind problemele globale, evidenţiază aspectele:

7

ştiinţific, uman, social, etic, politic. Investigaţiile desfăşurate i-au permis filosofului rus să

prognozeze perspectivele omenirii. În discursurile sale I.T.Frolov deseori menţiona, că reeşind din

cerinţele viitorului, noi ne protejăm de absolutizarea prezentului. El argumentează necesitatea

redimensionării problemelor globale în aşa fel, încît ar fi posibilă observaţia că orice problemă, fie a

stabilităţii şi menţinerii păcii, fie a resurselor sau a situaţiei demografice – toate rees din problema

omului [293].

Problemei omului filosofia şi cultura naţională îi oferă prioritate în toate timpurile. În prim

plan este plasată chestiunea despre natura umană, despre potenţialul cognitiv şi creativ al omului,

despre posibilitatea afirmării, perfecţionării şi realizării practice a acestora. În perioada interbelică,

apreciată ca cea mai rezultativă în istoria filosofiei române, sunt desfăşurate polemici, susţinute de

reprezentanţii a trei curente filosofice: realiştii, spiritualiştii şi “gândiriştii”. Din necesitatea de a

proteja şi a explica conţinutul valorilor umaniste, sunt elaborate sistemele de referinţă:

“personalismul energetic” şi “existenţa tragică”. Un aport considerabil la dezvoltarea filosofiei

naţionale, la promovarea valorilor umaniste l-au adus: Constantin Rădulescu-Motru, D.D.Roşca,

Lucian Blaga, Petre Negulescu, Mihai Ralea ş.a.

Suportul bioetic al Metateoriei supravieţuirii este fundamentat în lucrările savanţilor: Rachel

Carson, N.J.Bernill, O.Leopold, V.R.Potter, A. Schweitzer, N.N.Moiseev, Teodor N. Ţîrdea,

V.L.Culinicenco, S.V.Vecovşinina ş.a. V.R.Potter argumentează necesitatea valorificării

conţinutului bioeticii. Bioetica ne oferă o punte de legătură a prezentului cu viitorul. V.R.Potter

subliniază că omenirea are nevoie de o nouă înţelepciune. ”Înţelepciunea este ştiinţa despre

utilizarea cunoştinţelor, despre posibilitatea de a corela echilibrul ştiinţei cu alte cunoştinţe,

orientîndu-le spre atingerea Binelui social” [341,17]. Teza centrală a lucrărilor cu conţinut bioetic

argumentează necesitatea modificării radicale a concepţiei despre lume a omului contemporan şi

întemeierea ei pe principiile umanismului moderat; a biocentrismului, a sacralităţii vieţii, a „pietăţii

pentru viaţă” etc. Analiza potenţialului cognitiv şi formativ al bioeticii, al principiului biosfero-

centrist, este realizată în mai multe lucrări ştiinţifice şi suporturi de cursuri universitare de către

Teodor N. Ţîrdea, care subliniază: „Bioetica, care se ocupă cu problemele omului şi a optimizării

condiţiilor sociale şi naturale de pe poziţiile moralităţii, poate contribui la elaborarea strategiei

omenirii, la rezolvarea problemelor globale, la elaborarea noilor orientări valorice, noilor paradigme

de supravieţuire ce ar reglementa folosirea biotehnologiilor” [198,144] .

O altă tendinţă în argumentarea necesităţii unor studii profunde, complexe ale fenomenului

supravieţuirii este atestată în literatura ştiinţifică ecologică. Iniţial, este propus domeniul inter-

disciplinar de investigaţie – „ecologia socială”, care analizează multiplu următoarele corelate: om-

natură, societate-natură. Apoi, este evidenţiată „ecologia spirituală”, care argumentează necesitatea

8

redimensionării valorilor morale, estetice, politice, economice, pornind de la constatarea unei

„dezordini” în structura sistemului axiologic al societăţii tranzitive. Sintetizînd rezultatele înscrise

de cele două domenii de investigare, care în diferite ţări erau definite: antropo-ecologie, ecologie

socio-economică, ecologie etică etc., unii savanţi şi filosofi au acceptat utilizarea termenului

ecosofia, conţinutul căruia reflectă înţelepciunea ecologică. Ecosofia, în calitate de filosofie a

supravieţuirii, purificării şi dezvoltării durabile şi evolutive sau co-evolutive, (paralele, nu unora pe

contul altora cum a fost pînă acum), a omului, societăţii şi naturii, presupune elucidarea şi

concretizarea conceptului de civilizaţie şi civilizaţie ecologică. Ecosofia mai presupune şi

desemnarea sau edificarea teoretică a unor modele optimale de societate şi societate ecologică,

cultură şi cultură ecologică, civilizaţie şi civilizaţie ecologică, capabile să dea o perspectivă de

dezvoltare cît mai demnă de fiinţa umană. [174: 175; 177]. Această tendinţă este susţinută în

Republica Moldova de Ion Sîrbu, în România de Toma George Maiorescu, de Constantin

Marinescu ş.a.

Elaborarea Metateoriei supravieţuirii necesită o revizuire radicală a metodologiei cunoaşterii

ştiinţifice, a principiilor ei de temelie. În acest context, în lucrare sunt analizate capacităţile

cognitive ale omului în evoluţia lor istorică, este evidenţiată capacitatea sistemului deschis de a se

organiza, de a-şi controla activitatea tuturor subsistemelor şi de a o subordona satisfacerii cerinţelor

adaptării la condiţiile de existenţă, conservării şi reproducerii vieţii. Capacităţile cognitive ale

organismelor vii cu o diversă structură, de la cele mai simple şi pînă la cea mai complexă versiune,

constatată la om, se manifestă prin programele cognitive, care sunt subordonate, deconectate sau

conectate, de Metaprogramul cognitiv, care la organismele biologice este pus în slujba adaptării şi

supravieţuirii. Elaborarea Metateoriei supravieţuirii este un obiectiv primordial al filosofiei şi

ştiinţei contemporane, dar nu unicul, deoarece trebuie reeducat subiectul relaţiilor sociale, care îşi

va dezvolta capacităţile, abilităţile, aptitudinile necesare pentru realizarea practică a paradigmelor

supravieţuirii. Iată de ce un spaţiu solid în lucrare îl ocupă analiza problemelor metodologice, a

principiilor noii strategii cognitive. Un aport considerabil în soluţionarea acestor probleme l-au

înscris savanţii: I.Prigojine, H.Haken, V.I.Arnold, M.V.Volkenştein, D.S.Cernavschi,

S.P.Capiţa, S.P.Curdiumov, G.G.Malineţchii, Teodor N.Ţîrdea, Vasile Ţapoc, Petru

Rumleansci, Lidia Dergaciov ş.a.

Aspectul social al supravieţuirii, al securităţii umane îl analizează în profunzime A.D.Ursul,

V.A.Losi. În lucrarea „Dezvoltarea durabilă”ei susţin că la intersecţia secolelor XX şi XXI a

devenit clar că păstrarea stereotipurilor tradiţionale a orientărilor civilizaţiei nu mai asigură

funcţionalitatea ei pozitivă. În acest context sunt necesare schimbări radicale în mentalitatea şi

conştiinţa individului, a sociumului [375; 376; 377] .

9

Scopul şi obiectivele investigaţiei sunt determinate de convingerea că omenirea astăzi nu

are problemă mai importantă decît conservarea propriului potenţial – supravieţuirea. Scopul

investigaţiei rezidă în analiza potenţialului omenirii de a-şi conserva condiţiile existenţiale, de a

satisface cerinţele biosferei şi de a-i restabili echilibrul firesc. În baza acestui potenţial

reprezentanţii statelor naţionale: savanţi, filosofi, politicieni, au elaborat şi au adoptat strategiile

dezvoltării lumii contemporane, implementarea în practica socială a cărora impune condiţii severe

pentru om, grupul social, etnic, pentru instituţiile sociale. Din necesitatea implementării practice a

deciziilor, incluse în strategiile supravieţuirii şi dezvoltării ulterioare a omenirii, rees schimbările

radicale ale vieţii şi activităţii omului contemporan, a funcţionării instituţiilor sociale. Printre

acestea mai importante, mai urgente, în opinia noastră sunt: umanizarea vieţii sociale prin limitarea

sferei de influenţă a factorului tehnogen şi multiplicarea manifestărilor spirituale ale omului;

schimbarea radicală a modului de viaţă a omului societăţii de consum, susţinut de dominanta

deciziilor şi a activităţii, exprimată de formula: „ A avea” în modul de gîndire şi creaţie liberă a

fiinţei responsabile, morale, imperativul căreia este: „A fi”; redimensionarea valorilor morale a

societăţii tehnogene postindustriale; înţelegerea mai profundă a schimbărilor ce s-au produs în

condiţiile existenţiale ale omului societăţii tehnogene, informaţionale, globalizate şi în această bază

schimbarea priorităţilor celor două domenii sociale: existenţa şi conştiinţa. Cerinţele înaintate de

strategiile supravieţuirii şi dezvoltării societăţii umane pot fi satisfăcute doar de o personalitate

pregătită să adopte schimbarea, deschisă către un nou model de viaţă şi activitate, să conştientizeze

şi să restructureze benevol propriile necesităţi materiale şi necesităţile grupului, căruia îi aparţine. În

acest context sporeşte actualitatea investigaţiilor din domeniile filosofiei practice: a eticii, a

bioeticii, a ecoeticii, a ecosofiei, care, de altfel, apreciază dimensiunea umană a celorlalte cunoştinţe

şi realizări ale ştiinţelor fundamentale, ale ştiinţelor despre natură, despre om şi societate.

Ţinînd cont de complexitatea fenomenului studiat – supravieţuirea, obiectivele investigaţiei

sunt:

- Proiectarea structurii Metateoriei supravieţuirii prin definirea obiectului de studiu; prin

evidenţierea aspectelor: ontologic, metodologic, epistemic, conceptual, social, axiologic, politic,

economic; prin elucidarea potenţialului lor instructiv, educativ, formativ.

- Analiza coevoluţiei Naturii, Biosferei, Omului şi a capacităţilor cognitive ale organismelor

vii, care au asigurat supravieţuirea lor, chiar şi în condiţiile schimbărilor radicale a mediului fizic,

cu scopul de a demonstra că omenirea s-a mai confruntat în istoria ei cu situaţii critice, pe care le-

a depăşit, satisfăcîndu-le cerinţele. Prin acest studiu elucidăm interconexiunile existenţei şi

conştiinţei umane, a facultăţilor fizice şi spirituale ale omului, a aspectelor: ontologic şi epistemic

a Metateoriei supravieţuirii.

10

- Integrarea potenţialului cognitiv, instructiv şi formativ al filosofiei academice /teoretice cu

cel al filosofiei practice (etică, bioetică, ecoetică, ecosofie etc.) în scopul elaborării unor modele

ideale de existenţă umană, capabile să întreţină coevoluţia Biosferei şi Societăţii contemporane, să

asigure condiţii favorabile pentru restabilirea echilibrului caracteristic existenţei normale a

Biosferei şi pentru un trai decent fiecărui locuitor al Terrei. Umanizarea vieţii sociale, reorientarea

omului de la dominanta: „ A avea” la imperativul „A fi” impune redimensionarea valorilor

morale, restructurarea sistemului axiologic, adoptat de societatea contemporană. În acest scop

unul din obiectivele investigaţiei este: actualizarea conţinutului teoriilor şi conceptelor etice mai

semnificative pentru societatea contemporană.

- Analiza potenţialului cognitiv şi creator al omului, care permite determinarea şi

dezvoltarea, prin instruire şi educaţie, a capacităţilor umane necesare pentru satisfacerea cerinţelor

supravieţuirii. În baza conţinutului demersului etic al filosofiei contemporane şi naţionale ne-am

propus să formulăm obiectivele centrale ale sistemului de instruire şi educaţie, să schiţăm un nou

model de existenţă umană, în care cerinţele tuturor componentelor lumii s-ar afla într-o relaţie

armonioasă. Acest model l-ar putea realiza doar o personalitate, înzestrată cu caracter şi cultură

desăvîrşită, personalitatea omului moral.

- Necesitatea obiectivă a revalorificării potenţialului cognitiv şi formativ al filosofiei

teoretice şi practice, a redimensionării valorilor morale, a schimbării radicale a mentalităţii omului

societăţii tehnogene de consum, educarea şi elaborarea mecanismului orientării personalităţii

omului moral în lumea supraîncărcată de paradoxuri şi pericole este argumentată de strategia

supravieţuirii, la baza căreea este plasată o interpretare nouă a securităţii individuale, sociale,

naţionale; politice, economice, ecologice, energetice etc. Din această perspectivă ne-am propus să

actualizăm tezele centrale ale Strategiei dezvoltării durabile, să evidenţiem posibilităţile practice

de implementare în practica sociale la nivel global, la nivel regional (în baza unor date statistice şi

documente, adoptate de UE), la nivel naţional (în baza problemelor şi realizărilor Republicii

Moldova).

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. În procesul investigaţiei au fost

formulate mai multe probleme referitoare la poziţia omului contemporan în lume,, la activitatea

lui teoretică şi practică, la priorităţile omului epocilor anterioare şi la necesitatea reorientării

omului contemporan de la „sine”, la cerinţele vieţii, ale Biosferei. Susţinem părerea că fiecare

filosof, care a editat cel puţin o lucrare, şi-a expus opinia asupra omului, a naturii lui, a

potenţialului lui cognitiv şi creativ. Dimensiunea umană a filosofiei, a cunoaşterii în genere, a

culturii spirituale universale este definitorie, este principală, de aceea, demersul filosofic a fost în

toate timpurile profund uman, chiar şi în condiţiile epocii medievale, cînd la baza culturii şi a

11

cunoaşterii este plasat principiul teocentrismului. Omul este subiectul şi obiectul central al

investigaţiei noastre, deoarece doar în raport cu el, moralitatea, morala, conştiinţa, sub toate

formele ei, sunt fenomene reale, sunt obiecte de studiu şi sunt mijloace importante în satisfacerea

cerinţelor strategiilor supravieţuirii lumii contemporane. În descifrarea conţinutului facultăţilor

cognitive şi creative ale omului am apelat la concluziile, expuse în lucrările, conceptele, elaborate

de cugetătorii reprezentativi ai filosofiei universale şi naţionale. Teoriile: „evoluţionismul

universal” şi „raţionalismul contemporan”, elaborate de savantul rus N.N.Moiseev, conceptele

despre specificul fiinţei umane, despre modul uman de „a fi”, incluse în sistemul filosofic al lui

Lucian Blaga – ne-au permis să evidenţiem suporturile ontologice ale Metateoriei supravieţuirii.

O influenţă sezizabilă asupra proiectului acestei investigaţii a avut-o lucrările filosofului

moldovean Teodor N.Ţîrdea, care sub diverse aspecte a argumentat actualitatea şi necesitatea

unui studiu aprofundat al supravieţuirii. Un rol important în redimensionarea problemelor morale,

în educarea omului contemporan, în valorificarea potenţialului moralităţii îi revine religiei. În

acest context am utilizat concluziile expuse în filosofia tomistă şi în lucrarea lui Engelhart

H.Tristian jr. „Fundamentele bioeticii creştine.Perspectiva ortodoxă”.

Orientînd analiza problemelor şi contradicţiilor lumii contemporane în viitor, autorul a fost

determinat să analizeze perspectivele civilizaţiei umane. Studiul respectiv este întemeiat pe

asimilarea conţinutului lucrărilor fundamentale, elaborate de contemporanul nostru A.D.Ursul.

Strategia dezvoltării durabile, strategiile asigurării securităţii naţionale, regionale şi globale sub

toate formele de manifestare, Declaraţiile Conferinţelor organizate de ONU, legislaţia Republicii

Moldova, Strategia de Dezvoltare Economică şi Reducere a Sărăciei, Obiectivele Mileniului etc. –

constituie suportul teoretic al capitolul V al tezei.

Suportul metodologic al investigaţiei cuprinde metodele şi principiile dialecticii. În calitatea

sa de metodă universală dialectica permite analiza fiecărui fenomen, proces sau obiect în

dinamica schimbărilor sale. De asemenea permite evidenţierea interconexiunilor tuturor

elementelor sistemului studiat. Reeşind din complexitatea obiectului investigaţiei, autorul a

utilizat la maximum potenţialul metodei dialectice şi a legităţilor ei. Desfăşurarea investigaţiei a

fost posibilă graţie cunoaşterii şi aplicării metodelor: meta-analiza, ascensiunea de la abstract la

concret, analiza comparată, axiomatizarea, modelarea ideală. În condiţiile pluralismului de opinii

mai eficient, în opinia noastră, este principiul complementarismului, care a fost aplicat în situaţiile

de conflict, cum ar fi cea a opiniilor constituite în baza unui studiu superficial, al principiilor

biocentrismului, umanismului, antropocentrismului. Pluralismul şi complementarismul, care

corespund condiţiilor democratizării activităţii ştiinţifice, sunt semnificative pentru investigaţia

unui fenomen atît de complex, de multidimensional, cum este supravieţuirea. Eliberarea activităţii

12

teoretice de influenţa autorităţilor politice influenţează benefic asupra rezultatelor investigaţiei.

Autorul n-a fost determinat de nici o autoritate exterioară, forţa motrică a procesului cognitiv este

concentrată în interesul ştiinţific, în dorinţa de a contribui la soluţionarea problemelor cu care se

confruntă omenirea şi societatea moldovenească. Orientîndu-şi investigaţia către un public larg,

autorul adoptă principiul simplităţii şi depune efort ca problemele şi situaţiile complicate să fie

explicate într-un limbaj ştiinţific accesibil chiar şi celor ce n-au o cultură filosofică. Dat fiind că

obiectul studiat se află în relaţii stabile cu toate componentele realităţii obiective, cu diverse

domenii ale activităţii umane, autorul a evidenţiat caracterul inter-disciplinar al investigaţiei,

constant a subliniat necesitatea integrării cunoştinţelor despre natură, societate şi manifestările

interioare şi exterioare ale individului uman.

Noutatea ştiinţifică a tezei rezidă: în caracterul multidimensional al investiaţiei

manifestărilor facultăţilor spirituale ale omului contemporan; în diversitatea problemelor

abordate; în interpretarea originală a evoluţiei naturii, omului şi societăţii. Diferite aspecte ale

supravieţuirii unilateral au fost analizate, dar sistematizarea şi generalizarea cunoştinţelor

acumulate de omenire despre condiţiile existenţiale oferite de civilizaţia tehnogenă, corelarea lor

cu capacităţile cognitive şi creative ale personalităţii umane, pînă în prezent n-a constituit obiectul

investigaţiilor filosofice din ţară şi chiar de peste hotarele ei. Pluralismul de opinii şi opţiuni –

caracteristica esenţială a timpului nostru istoric, ne oferă posibilitatea să alegem varianta optimală

a supravieţuirii şi dezvoltării durabile, pozitive a civilizaţiei umane. Argumentarea tezei, conform

căreia obiectivul central al filosofiei mileniului trei este supravieţuirea şi modelarea posibilităţilor

dezvoltării civilizaţiei, este realizată la nivel teoretic – se propune Metateoria supravieţuirii, iar la

nivel aplicativ – umanizarea vieţii sociale, prin lărgirea zonei de influenţă a valorilor şi normelor

morale, crearea condiţiilor pentru manifestarea liberă a facultăţilor spirituale a personalităţii lui

Homo moralis.

O particularitate semnificativă a lucrării rezidă în faptul că analiza supravieţuirii lumii

contemporane nu se reduce la dimensiunea civilizaţională, ci evidenţiază potenţialul moralităţii,

argumentînd necesitatea vitală a redimensionării valorilor şi normelor morale. Mai multe studii

monografice, amintite mai sus, elaborează teorii abstracte a moralei, punînd în discuţie originea şi

universalitatea legii morale, interinfluenţele raţiunii teoretice şi a celei practice. Descifrarea

potenţialului instructiv, educativ, formativ al noii moralităţi, a sistemului axiologic, restructurat în

baza cerinţelor impuse în faţa omului şi a societăţii contemporane de către strategia supravieţuirii

şi dezvoltării civilizaţiei – completează originalitatea investigaţiei, multiplică semnificaţia ei. Prin

mai multe încercări autorul argumentează necesitatea inversării coraportului existenţă-conştiinţă,

subliniind că omul contemporan nu mai poate „gîndi” conform condiţiilor de trai, el trebuie să-şi

13

orienteze „gîndirea” către conservarea şi reproducerea existenţei, asigurată de satisfacerea

cerinţelor biosferei.

Argumentarea necesităţii redimensionării valorilor morale şi tehnogene, care cuprinde cele

două procese: socializarea individului şi umanizarea vieţii sociale, scopul cărora este educarea

omului moral, este convingătoare, semnificativă şi deschide noi perspective investigaţiilor

filosofico-ştiinţifice. Originalitatea studiilor realizate, a concluziilor acestora, rezidă în corelarea

permanentă a prezentului cu viitorul, a activităţii omului contemporan cu posibilităţile generaţiilor

viitoare.

Tezele înaintate spre susţinere: 1. Analiza evoluţiei istorice a naturii, omului şi societăţii

umane, unitatea dialectică a existenţei şi cunoaşterii ne convinge că omenirea la începutul

mileniului trei este dotată sub aspect material (dispune de mijloacele necesare) pentru a implementa

în practica socială strategiile supravieţuirii, inclusiv a strategiei dezvoltării durabile, acceptate de

majoritatea statelor contemporane. Dar „ a venit timpul să recunoaştem că superdotata material

omenire a rămas neajutorată, slabă sub aspect moral”[285,4].

2. Orientarea omului civilizaţiei tehnogene către consum şi susţinerea acestei tendinţe de

către instituţiile sociale, a intensificat consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific. Pentru

corelarea armonioasă a condiţiilor de existenţă a tuturor componentelor biosferei cu necesităţile

vitale ale individului uman, ale grupului social, ale omenirii este necesară schimbarea radicală a

mentalităţii , modificarea esenţială a modului de gîndire, de comunicare şi de activitate a omului

contemporan.

3. Etapa contemporană a dezvoltării civilizaţiei umane este definită diferit în literatura

filosofică. Una dintre aprecieri evidenţiază riscul, incertitudinea omului, tensiunea vizavi de un

viitor apropiat [230]. Susţinem această opinie şi demonstrăm necesitatea inversării corelatului

existenţă – conştiinţă. Primatul gîndirii, reflecţiei în raport cu condiţiile de viaţă, a necesităţilor

spirituale faţă de cele corporale, va iniţia un lanţ de transformări pozitive la nivel individual şi

social, consecinţa cărora va fi transformarea noii mentalităţi din ideal în realitate; înlocuirea omului

societăţii de consum cu personalitatea responsabilă a lui Homo moralis.

4. O semnificaţie deosebită a modelelor de convieţuire prietenoasă a naturii, omului şi a

societăţii, în care unica fiinţă capabilă să le armonizeze necesităţile vitale este omul, o reprezintă

timpul. Mai devreme sau mai tîrziu omenirea, grupul social, omul va înţelege necesitatea schimbării

propriei atitudini faţă de mediul natural şi ambianţa socială. Specificul situaţiilor critice,

determinate de problemele globale ale lumii contemporane, rezidă în adoptarea măsurilor urgente, a

planurilor de acţiuni concrete, orientate spre restabilirea echilibrului caracteristic biosferei.

Întîrzierea sau neglijarea factorului timp în coordonarea proceselor ecologice, în satisfacerea

14

cerinţelor lor poate fi fatală. În acest context este necesar de elaborat mecanismul influenţării

conştiinţei individuale, a comportamentului persoanei şi a grupului social, fără a apela la tactica

manipulării şi a ingineriei genetice. Societatea viitorului n-are nevoie de roboţi, dar nici de barabari.

Toate posibilităţile omenirii şi bogăţiile biosferei le poate valorifica doar o personalitate morală,

responsabilă, deschisă către schimbare, caracterizată de simţul demnităţii personale, liberă, creativă

etc.

5. Pentru realizarea practică a potenţialului personalităţii omului moral este necesară

revizuirea sistemului de instruire şi educaţie, elaborarea mai multor modele ideale de

comportament, care în dependenţă de gusturi, interese, capacităţi, convingeri etc. ar putea fi alese şi

realizate benevol, conştient de oameni. Acest obiectiv poate fi realizat doar de metateoria

supravieţuirii.

6. Strategia dezvoltării durabile a civilizaţiei umane evidenţiază problemele, explică cauzele

intensificării lor, propune măsuri urgente, orientate spre ameliorarea condiţiilor de trai ale

oamenilor contemporani, argumentează primordialitatea cerinţelor şi condiţiilor sistemelor

ecologice în raport cu cele sociale, economice, politice. Teza pe care o argumentăm ne informează

că statele naţionale, care nu vor desfăşura activităţi orientate spre implementarea practică a

strategiei dezvoltării durabile, primele vor avea de suferit în urma aprofundării crizei ecologice,

antropoecologice, demografice, energetice.

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de actualitatea temei

investigate.

În implementarea practică a strategiilor supravieţuirii un loc decisiv îi revine omului.

Filosofia şi ştiinţa contemporană pot colabora, pot să-şi integreze potenţialul cognitiv şi să

transforme proiectele amintite într-o Metateorie a supravieţuirii, multidimensional argumentată, dar

aceasta nu va salva omenirea, dacă nu va fi acceptată în calitate de program al activităţii practice a

omului şi a societăţii contemporane. De modalitatea prin care omul contemporan va conştientiza

schimbările care s-au produs în condiţiile existenţiale, în lumea contemporană; de modul în care va

valorifica conţinutul potenţialului său cognitiv şi creator, depinde soarta lumii, a vieţii pe Pămînt. În

acest context sporeşte valoarea socială a filosofiei, a funcţiilor ei: conceptuală, formativă, obiectivul

central al cărora este orientarea omului în lume, socializarea şi personalizarea individuală. Teza şi

monografia, consacrate acestor procese, au drept scop sensibilizarea opiniei publice, determinarea

factorului de decizie de a elabora mecanisme eficiente, orientate spre implementarea în practica

socială a Strategiei dezvoltării durabile a civilizaţiei contemporane.

Problemele abordate, modul de elucidare al conţinutului lor, concluziile argumentate trezesc

interesul omului contemporan, determinîndu-l să se problematizeze. Rapoartele, prezentate la

15

diferite conferinţe ştiinţifice internaţionale şi interuniversitare, care valorificau un anumit aspect al

investigaţiei supravieţuirii, erau ascultate cu interes şi iniţiau discuţii. Semnificaţia tezei rezidă şi în

faptul că problemele abordate sunt analizate în baza documentelor, adoptate la nivel global, regional

şi local.

Materialele au valoare didactică, instructivă, educativă. Rezultatele investigaţiei pot fi

utilizate în elaborarea suporturilor de curs, aşa cum a procedat şi autorul în pregătirea manualelor la

„Filosofie” şi la „Ştiinţa politică”. Teza poate fi utilizată în egală măsură de studenţi, magisteranzi,

doctoranzi, profesori tineri, deoarece materialul informativ şi concluziile autorului permit fiecăruia

să-şi revalorifice propriul potenţial, să se afirme ca o personalitate desăvîrşită.

Aprobarea lucrării. Fiecare concept interpretat în lucrare a constituit tema centrală a

rapoartelor ştiinţifice, prezentate de autor la conferinţele ştiinţifice internaţionale, organizate la

Chişinău, la Kiev, la Iaşi. În articolele ştiinţifice, publicate în revista de Filosofie şi Drept a AŞM, în

Analele ştiinţifice ale UASM, USM, USMF „Nicolae Testimiţanu”, Analele ştiinţifice ale

Institutului de studii europene „Ştefan Lupaşcu” - Iaşi, în revista „Filosofia practică” din Kiev,

autorul a argumentat necesitatea şi actualitatea studierii fenomenului supravieţuirii, a evidenţiat

principiile de temelie a unei noi concepţii despre lume: biocentrismul, umanismul moderat,

sacralitatea vieţii, pietate pentru viaţă, nu dăuna etc. În diverse comunicări şi articole autorul

studiază unitatea dialectică a moralităţii şi supravieţuirii, subiectul şi obiectul cărora este

personalitatea umană. După o aprobare a concluziilor studiilor fiecărui fenomen în parte, autorul

elaborează şi publică monografia: Supravieţuirea, moralitatea şi potenţialul personalităţii umane:

analiză teoretico-metodologică. De asemenea, conţinutul cercetărilor a fost reflectat în lucrările

ştiinţifico-metodice, în suporturile de curs. Aspectul ontologic, gnoseologic, metodologic,

conceptual al supravieţuirii este evidenţiat în manualul de „Filosofie”, elaborat în colaborare cu

Lidia Dergaciov şi Petru Rumleanschi (2002), în culegerea de articole ştiinţifice „Filosofia şi

metodologia ştiinţei agrare”, editată şi redactată de L.Roşca (2002). Aspectul politic, social al

supravieţuirii este explicat în manualul „Ştiinţa politică” (2005). În total autorul a publicat 75 de

lucrări ştiinţifice, ştiinţifico-didactice, dintre care 45 de lucrări au fost elaborate după susţinerea

tezei de doctor în ştiinţe filosofice (1994).

Structura lucrării. Teza de dector habilitat în filosofie cuprinde: Introducere, cinci capitole,

structurate în a cîte trei paragrafe, Concluzii şi recomandări, Bibliografie , adnotări în limbile

română, rusă şi engleză.

.

16

Capitolul I. Supravieţuirea – imperativ constant al omenirii

Posibilităţile civilizaţiei de a influenţa distructiv asupra Biosferei la intersecţia celor două

milenii s-au multiplicat într-atît, încît în pericol se află însăşi adăpostul ecologic al omenirii. În mod

real, este pusă sub semnul întrebării existenţa omului contemporan. Situaţia existenţială a Biosferei

şi a Societăţii umane rapid şi ireversibil se apropie de limita critică. Lumea contemporană se

deosebeşte calitativ de epocile anterioare. Trăsătura definitorie a acesteia este multitudinea

paradoxurilor ei. Astăzi ne ciocnim de pericolul dispariţiei omenirii nu în rezultatul unei catastrofe

nucleare, dar printr-o dispariţie mult mai chinuitoare a întregului neam omenesc. Un pericol

deosebit îl prezintă posibilitatea pierderii stabilităţii biosferei ca sistem complex, integru, sub

influenţa factorilor antropogeni, care s-au multiplicat în ultimii 300 de ani. În acest context este

necesară investigaţia fenomenelor şi proceselor naturale, sociale, culturale în evoluţia lor şi a

interconexiunilor ce le caracterizează.

1. Logica evoluţiei vieţii şi apariţia Omului

Primul pas în soluţionarea unei probleme este aprecierea situaţiei care o determină. În

literatura filosofică, ştiinţifică, editată începînd cu anii 60 ai secolului XX, situaţia critică în care se

află omenirea este descrisă cu lux de amănunte. Lecturile acestor lucrări pot avea nu doar efecte

pozitive, dar şi negative. Dacă efectul pozitiv reiese din mesajul acestora de a sensibiliza opinia

publică, de a-l determina pe fiecare locuitor al Planetei să-şi schimbe atitudinea faţă de propria

existenţă, faţă de viaţa celor apropiaţi..., apoi cel negativ se manifestă prin adoptarea deciziei: dacă

totul este aşa de rău la ce bun să mai facem ceva; fie ce o fi, oricum un singur om nu poate schimba

situaţia. Vizavi de efectul negativ al demersului existenţialist, ecologist, al contemporanilor noştri,

am afirma: viaţa a fost, este şi trebuie să rămînă în reprezentările noastre valoarea supremă,

începutul (motivaţia) şi sfîrşitul (scopul final) activităţii umane. Asimilarea acestei teze înseamnă că

fiecare individ este gata să facă tot ce depinde de el pentru a contribui la salvarea vieţii. Este evident

faptul că în societatea informaţională, în care industria producerii informaţiei se dezvoltă cu

intensitate, e complicat să ne orientăm în literatura ştiinţifică, care descrie lumea contemporană,

care ne convinge că viaţa noastră este ameninţată de pericole serioase. Iată de ce filosofii şi savanţii

elaborează noi studii despre existenţa umană, despre condiţia Existenţei ca Totalitate, în care

încearcă să aprecieze posibilităţile lumii contemporane de a depăşi situaţiile critice, de a soluţiona

problemele globale, de a satisface cerinţele contradicţiilor practicii sociale. Acest obiectiv ni-l

propunem şi noi. Teoriile despre apariţia vieţii, omului, omenirii, istoria culturii şi civilizaţiei ne

oferă suficiente informaţii pentru a argumenta nu doar prezenţa unui proces evolutiv, dar şi pentru a

elucida conţinutul logicii acestuia: „...legea evoluţiei este un principiu care specifică progresul

17

natural ca o trecere de la simplu la complex, prin construirea de întreguri de un ordin

superior”[54,550].

Descifrarea logicii procesului evolutiv al Naturii, al Vieţii, al Omenirii ne este absolut

necesară pentru elaborarea teoriei supravieţuirii lumii contemporane, pentru elaborarea

Metaprogramului cognitiv al activităţii umane, orientat spre corelarea coevoluţiei Biosferei şi

Omenirii. Academicianul N.N.Moiseev scria: „Deşi nu cunoaştem toate particularităţile devenirii

înţelegerii noastre a lumii, faptul că reprezentarea viitorului cere cunoaşterea trecutului, că poziţia

cognitivă universală este partea lui componentă, - ştim cu siguranţă”[310,12]. Fiind convinşi de

adevărul acestei teze, ne orientăm investigaţia în trecut.

Viaţa înseamnă reproducere, ea presupune transmiterea particularităţilor ereditare, adică a

informaţiei genetice. În acest context, evoluţia biologică poate fi asemănată cu evoluţia genetică,

codificată în ADN. În procesul evoluţiei biologice are loc diferenţierea şi specializarea celulelor,

caracteristică organismelor cu structuri mai complexe. Treptat apar ţesuturile nervoase, cărora le

corespunde un nou tip de informaţie biologică – informaţia cognitivă. Informaţia cognitivă apare în

baza semnalelor recepţionate din lumea înconjurătoare, care sunt supuse prelucrării de sistemele

respective ale fiinţelor vii. După aprecierile etologului austriac K. Lorenz, viaţa şi-a dobîndit

existenţa în momentul apariţiei structurilor capabile să acumuleze şi să conserveze informaţia,

simultan dobîndind din lumea înconjurătoare energia necesară întreţinerii lor. Dezvoltarea

aparatului cognitiv a produs cea mai profundă diviziune în existenţă. Apariţia ţesuturilor nervoase şi

dezvoltarea în baza lor a proceselor de acumulare, prelucrare, producere, asimilare şi depozitare a

informaţiei, a oferit unele privilegii de adaptare pentru organismele vii.

Existenţa organismelor vii este caracterizată de evidenţierea lor în mediul înconjurător şi

simultan de interacţiunea lor cu mediul, care face posibilă adaptarea organismului la condiţiile

oferite de mediu, la parametrii lui relativ stabili. Mediul înconjurător nu este doar o sursă de

alimente, care completează consumul de energie, dar poate fi supraîncărcat de pericole, ce ar

ameninţa existenţa organismului viu. Supravieţuirea biologică este explicată de două procese

paralele: reproducere şi adaptare. Adaptarea eficientă la condiţiile oferite de mediu este posibilă

doar în cazul controlului informaţional al mediului, realizat de sistemele vitale ale organismului viu.

Organismul, care dispune de informaţii ample, ce reflectă sursele alimentare şi pericolele mediului,

are posibilităţi mai mari de a-şi conserva existenţa şi de a se reproduce. În acest sens selecţia

naturală este orientată către formarea şi dezvoltarea evolutivă la organismele vii a sistemelor

cognitive, capabile să controleze sub aspect informaţional mediul înconjurător şi propriile stări

cognitive (autopercepţia) cu ajutorul informaţiei deja asimilate. Graţie evoluţiei sistemelor cognitive

la organisme apare posibilitatea modificării propriului comportament, făcîndu-l mai adaptabil.

18

La o anumită treaptă a evoluţiei biologice este atestat controlul informaţional asupra

mediului fizic, care constituie un aspect important al interacţiunii organismelor cu mediul. Controlul

informaţional al mediului presupune producerea informaţiei cognitive, obţinerea datelor despre

condiţiile supravieţuirii. Subistemele cognitive ale organismului biologic îi permit: stabilirea sursei

alimentare, a partenerului de reproducere, aprecierea pericolului şi a modului de înlăturare al

acestuia sau de camuflare a propriei existenţe; să-şi modifice strategia vînatului sau să-şi schimbe

locul de trai. Biologia cunoaşte multiple metode de camuflare a existenţei, a prezenţei individului în

mediu, în caz de pericol. Cele mai cunoscute sunt: schimbarea culorii blănii la iepuri în timp de

iarnă sau primăvară, a culorii cameleonului în dependenţă de culorile predominante în mediul fizic.

Aceste schimbări s-au produs în procesul evoluţiei naturale şi sunt determinate direct de evoluţia

sistemului cognitiv al indivizilor respectivi. Pentru realizarea funcţiei controlului informaţional, atît

de necesar supravieţuirii, organismele în decursul mai multor milioane de ani lent şi-au modificat

structura, orientînd evoluţia biologică către crearea sistemelor cognitive complexe, care la rîndul lor

au pregătit apariţia şi au stimulat dezvoltarea capacităţilor cognitive superioare ale materiei vii –

intelectul, capabil să reproducă şi să elaboreze strategii ale gîndirii eficiente; conştiinţa sub toate

formele ei – individuală, socială, de sine. În aşa fel evoluţia naturală şi evoluţia capacităţilor

cognitive ale organismelor vii au pregătit apariţia unei noi specii biologice – Homo sapiens.

Modelarea computerizată face posibilă analiza unor aspecte ale evoluţiei cognitive, cum ar

putea ea funcţiona în condiţii ideale. Astfel de investigaţii ne permit să conchidem că dirijarea

comportamentului motivat al organismului artificial, adică alegerea acţiunii care se bazează pe trei

programe simple, evidenţiază calea producerii metaprogramului, care realizează alegerea, adică

includerea programului existent, în dependenţă de motivaţie. Metaprogramul formează o strategie

mai eficientă a comportamentului organismului artificial, care influenţează supravieţuirea şi

reproducerea lui [350,113-121]. De exemplu, în condiţiile insuficienţei /lipsei resurselor alimentare

metaprogramul deconectează programul „reproducerii” şi include programele „alimentaţie” şi

„odihnă”. În condiţiile resurselor alimentare suficiente metaprogramul include toate trei programe.

Această experienţă ne-ar fi utilă în elaborarea teoriei supravieţuirii lumii contemporane, dacă am

reuşi să descifrăm mecanismul elaborării şi funcţionării metaprogramului cognitiv la om şi la alte

organisme vii.

Evoluţia cognitivă este un aspect al evoluţiei biologice, corelat direct cu evoluţia

comportamentului, deoarece reflectă logica şi orientarea evoluţiei. Evoluţia subsistemelor cognitive

a organismelor cu un sistem nervos simplu, atestat pînă la apariţia antropoidelor şi hominidelor,

pînă la omul contemporan, ar fi fost imposibilă, dacă n-ar fi fost completată de o evoluţie respectivă

a organelor, a sistemelor vitale a organismelor, a creierului, adică de o neuroevoluţie. În baza

19

investigaţiilor desfăşurate în ultimii ani, savanţii specializaţi în studierea proceselor fiziologiei

sistemului nervos superior susţin că în decurs de 500 de milioane ani evoluţia organismelor

înzestrate cu sistem nervos s-a orientat către perfecţionarea sistemului cognitiv. La om şi alte

mamifere superioare pentru formarea creierului sunt necesare mai mult de 50 de procente din

cantitatea genelor, conţinute de genom, care pregătesc şi întreţin funcţionalitatea creierului matur.

Merculov I.P. susţine că numărul genelor ce deservesc funcţionarea normală a creierului matur este

mult mai mare şi fiind raportat la cantitatea lor în genom constituie 70-80%. Necorespunderea

acestor date savantul rus o explică prin existenţa genelor “care tac”, care şi-au epuizat funcţiile în

faza constituirii creierului, a dezvoltării lui în starea embrională [309].

Numărul genelor este foarte mare. Această caracteristică ne produce ideea că tempoul

cumulativ al schimbărilor genetice din creierul uman în procesul evoluţiei biologice a fost destul de

înalt în raport cu acelaşi proces din alte niveluri de organizare a vieţii, cu alte sisteme cognitive ale

unor organe. Evoluţia genomului organismului viu, fiind reprezentată drept proces realizat de mai

multe evenimente ale selecţiei naturale, a fost determinată mai mult de schimbările morfologice ale

creierului, de evoluţia structurilor lui neuronice, decît de schimbările morfologice ale organismului.

Evoluţia structurilor neuronice a asigurat lărgirea funcţiilor creierului – de instruire, de memorizare

a informaţiei utile pentru supravieţuire, pentru adaptare la condiţiile mediului fizic, care la rîndul lor

sunt continuu supuse schimbării; de formare a noilor strategii ale gîndirii eficiente.

În procesul evoluţiei neuronice selecţia naturală s-a desfăşurat pe linia funcţiilor cognitive

ale creierului, deoarece selectarea priorităţilor într-o măsură mai mare a contribuit la lărgirea

posibilităţilor de adaptare, de supravieţuire a organismului viu. Creierul, precum şi funcţiile pe care

le îndeplineşte, sunt semnificative pentru supravieţuirea organismului. În structura şi în funcţiile

creierului se produce o diferenţiere şi o specializare. Partea opusă a acestora a fost marcată de

necesitatea integrării, comasării mai multor programe cognitive şi metaprograme. Astfel, creierul

este transformat într-un centru coordonator al existenţei, al activităţii organismului viu. Istoria

evoluţiei cumulative a organismelor înzestrate cu sistem nervos, este reflectată de funcţiile, pe care

genele le îndeplinesc în creierul omului contemporan.

Evoluţia neuronică e corelată cu evoluţia cognitivă, cu schimbările semnificative, atestate la

nivelul adaptării corelate cu prelucrarea informaţiei, cu formarea capacităţilor cognitive, inclusiv cu

apariţia gîndirii şi conştiinţei. Ipoteza despre faptul că informaţia cognitivă este prelucrată de

creierul uman a fost confirmată experimental. În anii 60 ai secolului XX modelele de prelucrare a

informaţiei au servit în calitate de suport teoretic al studierii funcţiilor cognitive ale omului.

Psihologia cognitivă mai devreme a demonstrat că schimbul de informaţie dintre neuronii creierului

are loc prin intermediul impulsurilor electrice (nervoase), deşi transmiterea informaţiei prin sinaps

20

se realizează nu prin modul electric, dar chimic, care produce schimbările potenţialului electric. În

aşa fel limbajul creierului este compus din semnale electrice. Anume aceste constatări au stimulat

elaborarea noilor metode de cercetare a creierului, chiar şi analiza funcţionării lui în timp real.

Conştientizarea necesitatăţii de a însuşi ceva, de a dobîndi sau de a perfecţiona unele abilităţi

pentru o perioadă îndelungată de timp determină înlocuirea programului funcţional al genei-

regulator, care se include temporal pentru a descifra noua problemă cognitivă, utilizînd programul

genelor responsabile pentru dezvoltare. Funcţiile dezvoltării şi reglementării pot fi îndeplinite de

aceleaşi gene. În rezultatul acestor înlocuiri apar temporar celule nervoase noi (inclusiv şi în cele

logice) în cadrul celor vechi, proces determinat de activitatea genelor înzestrate cu funcţii de

reglementare. Altfel spus, influenţa factorilor existenţiali, a condiţiilor mediului natural, cer

schimbări adaptive în sistemul cognitiv şi determină apariţia schimbărilor evolutive în morfologia

creierului. La rîndul său schimbările morfologice determină însuşirile neuronilor, a grupurilor de

neuroni, a reţelelor neuronice, asigurînd apariţia şi includerea programelor cognitive noi, a

metaprogramului, care oferă deţinătorilor lor privilegii selective. În realizarea programului cognitiv

corespunzător schimbările evoluţioniste adaptive valoroase se fixează prin selecţia naturală, ele pot

treptat să predomine statistic în populaţiile fenotipurilor individuale noi şi în aşa fel să se includă în

evoluţia ulterioară a genotipului.

Asemenea mecanisme genetice pot asigura schimbarea treptată în populaţiile umane, a

modului dominant de gîndire. Astfel ar putea fi realizată trecerea de la gîndirea spaţială la gîndirea

simbolică, semantică, logico-verbală. Istoricii, care de obicei ignoră sau nu acordă o atenţie

cuvenită evoluţiei mentalităţii populaţiilor umane, fixează cîteodată momentele intensificării

problemelor cognitive, atestate pe parcursul vieţii mai multor generaţii în calitate de coparticipanţi

ai selectării factorilor stabili ai mediului ambiant. În istoria omenirii sunt multiple astfel de

exemple, care frapează prin dimensiunea lor. Reactualizăm exemplul lui F.Brodell, deoarece este

asemănător tranziţiei noastre la economia de piaţă şi am putea deduce din experienţa istorică unele

concluzii utile pentru adaptarea la noile condiţii sociale, pentru supravieţuirea noastră în condiţiile

Republicii Moldova. F.Brodell analizează fenomenul constituirii oraşelor europene, care s-a

desfăşurat în perioada feudalismului tardiv. El ne aminteşte că realităţile economiei de piaţă cu care

s-au confruntat participanţii migraţiei masive din satele medievale în aşezările urbane, i-a

determinat pe oamenii analfabeţi să înveţe să socoată, deoarece dacă nu puteai socoti te confruntai

în procesul adaptării şi supravieţuirii cu mai multe greutăţi. Caracterizînd situaţia respectivă

F.Brodell sublinia: „Viaţa cotidiană este o şcoală obligatorie a cifrelor: dicţionarul debitului şi

creditului, a schimbului natural, a preţurilor, a schimbării cursului valutar – cuprinde şi

subordonează orice societate cît de puţin dezvoltată. Asemenea mijloace tehnice devin o moştenire,

21

care în mod obligatoriu se transmite prin exemplu şi experienţă. Ele determină viaţa oamenilor de zi

cu zi, pe parcursul întregii vieţi a mai multor generaţii, în decursul veacurilor. Ele formează

ambianţa istoriei umane la nivel global” [242,507-508].

Deşi cunoaşterea cere eforturi şi muncă intensă, graţie evoluţiei sistemelor cognitive,

cunoştinţele omului se dezvoltă parţial fără participarea lui conştientă. Aceasta se explică prin

schimbările naturale ale generaţiilor şi ale apariţiei populaţiilor noi – purtătoare ale noilor mijloace,

metode, de cunoaştere, de adaptare, de prelucrare a informaţiilor cognitive, a capacităţilor şi

abilităţilor cognitive noi, a noii mentalităţi. În baza investigaţiilor efectuate de savanţi, filosofia

poate argumenta necesitatea şi posibilitatea schimbării mentalităţii oamenilor contemporani. La fel

ca în exemplul analizat de Brondell despre situaţia limită, în care s-au pomenit oamenii în perioada

evului mediu tardiv şi care a fost depăşită datorită schimbării radicale a mentalităţii lor. Dacă

mulţimea oamenilor analfabeţi a decis să înveţe să socoată, să se orienteze în legile economiei de

piaţă, a învăţat să trăiască şi să supravieţuiască în condiţiile noii realităţi, apoi am putea, fără

supraaprecieri, să conchidem că oamenii contemporani, produsul societăţii economice orientate spre

consum, fiind informaţi adecvat despre pericolele ce le ameninţă zilnic viaţa, vor adopta schimbarea

radicală a mentalităţii, vor satisface toate cerinţele şi imperativele Metateoriei Supravieţuirii şi a

Metaprogramului ei cognitiv. Dacă am însuşit atent conţinutul evoluţiei sistemelor cognitive, a

modalităţilor schimbării mentalităţii, gîndirii, conştiinţei, apoi neapărat am observat că indiferent de

dorinţa sau implicarea noastră, conştient sau inconştient, aceste schimbări se produc. Problema care

ne îngrijorează este determinată de concluzia analizei comparate a situaţiilor-limită, în care s-au

aflat locuitorii Planetei noastre în epocile istorice anterioare, şi cea a lumii contemporane.

Concluzia mai multor specialişti: savanţi şi filosofi constă în faptul că schimbările capacităţilor

cognitive ce influenţează comportamentul au nevoie de timp, de prelucrarea aceleiaşi informaţii de

mai multe generaţii, care ar reuşi să depoziteze în structura genelor informaţiile noi, determinîndu-

le să elaboreze noi programe şi metaprograme. Fiind conştienţi de faptul că asemenea schimbări

necesită timp, rămînem îngrijoraţi de faptul că Biosfera adusă în starea ei limită, ar putea să nu ni-l

ofere. Din aceste motive considerăm necesar să ne adresăm savanţilor şi filosofilor care au reuşit să

pătrundă în esenţa adecvată a particularităţilor timpului nostru istoric, în care trăim şi ne desfăşurăm

activitatea, şi care sunt decişi să-şi asume responsabilitatea pentru soarta Lumii, a Vieţii, a

Biosferei, a întregului Cosmos. Apreciem ca insuficient de mature încercările unor oameni cu

funcţii de decizie, a unor savanţi, care apreciind adecvat situaţia Planetei noastre, consideră că am

putea s-o părăsim prelungindu-ne viaţa în altă parte a Cosmosului. Posibilitatea salvării Planetei, a

Biosferei este descifrată de ştiinţa contemporană, dar în baza integrării potenţialului cognitiv al

tuturor specialiştilor, profesioniştilor teoreticieni şi practicieni am reuşi să elaborăm Metateoria

22

Supravieţuirii, strategiile coevoluţiei Biosferei, Omului, Culturii şi Civilizaţiei. Pot fi aduse

suficiente argumente în favoarea tezei conform căreia evoluţia lentă, treptată, poate fi întreruptă de

salturi radicale, rapide, în urma cărora vechiul sub orice formă de manifestare: obicei, tradiţie,

deprindere, normă etc. poate fi înlocuit cu noul, care prin instruire şi educaţie poate influenţa

conştiinţa, mentalitatea sau metaprogramul cognitiv al fiecărui individ, determinîndu-l să accepte şi

să satisfacă în comportamentul său condiţiile noi de existenţă, cerinţele coexistenţei paşnice a

Naturii şi Omenirii. Doar prin eforturile deosebite ale filosofilor, savanţilor, politicienilor cu

adevărat îngrijoraţi de soarta Lumii am putea defini principiile şi valorile morale, care fiind plasate

la baza comportamentul şi activităţii umane, ar putea asigura crearea condiţiilor reproducerii şi

revenirii la normalitate a Biosferei.

Aşadar, am observat că evoluţia biologică este susţinută de evoluţia capacităţilor cognitive,

care şi produc mecanismele complexe ale cunoaşterii realităţii obiective. Pentru om, cel mai

constant interes al cunoaşterii l-a constituit specificul condiţiei sale existenţiale. Informaţia

cognitivă nu există în mediul înconjurător, nu ne este dată. În mediul înconjurător există doar

invariantele, structurile invariante, schimbările lor, semnalele lor, regularitatea şi repetabilitatea

semnalelor. Informaţia cognitivă este produsă de sistemul cognitiv al organismelor vii în baza

semnalelor, prinse din mediul înconjurător. Informaţia este alegerea unuia sau a mai multor

semnale, parametri, variante, alternative din mulţimea lor existentă şi această alegere trebuie să fie

memorată. Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare nu doar prin cel mai atent spirit de

observaţie, dar şi prin cel mai perfect mecanism cognitiv, care a fost pregătit de evoluţia cognitivă

ce s-a complicat trecînd prin toate sistemele organismelor vii. Instituţionalizarea procesului

cunoaşterii, al constituirii conştiinţei umane dezvoltate durează mai bine de 10000 de ani. Despre

condiţia sa existenţială omul află atunci, cînd se desprinde de animalitate, de starea sa naturală, cînd

se transformă în problemă. Nu ne propunem să concretizăm limitele istorice ale acestui fenomen,

deoarece considerăm că şi la începutul mileniului trei al erei noastre sunt mulţi oameni care nu-şi

problematizează existenţa, care trăiesc conform tradiţiei, care nu pretind să-şi cunoască/ să-şi

dobîndească propriul statut în raport cu lumea, cu Natura, cu instituţiile sociale. Susţinem opinia,

conform căreia în toate perioadele procesului social-istoric: antică, medievală, modernă şi

contemporană au existat şi există oameni, care nici nu-şi propun să se transforme în problemă, adică

să mediteze asupra propriei fiinţări. Altfel spus, există o mare parte de oameni care nu încearcă să

răspundă la întrebările ce concretizează subiectul: ce reprezintă omul? Prin ce se deosebeşte el de

alte vieţuitoare etc.? Generalizînd opiniile savanţilor şi filosofilor, care şi-au propus să studieze

condiţia existenţială a omului în evoluţia sa istorică şi să determine etapele ei, să caracterizeze

particularităţile fiecăreia, putem conchide că aşa cum există o mulţime de teorii, de concepte, de

23

abordări, la fel deosibim o multiplicitate de aprecieri a omului, a esenţei lui, a vieţii. Autorii lucrării

„Antropologia filosofică” subliniază că „Forţa care a făurit omul, a creat cel mai mare mister pentru

el – miracolul propriei lui esenţe şi omul depune eforturi pentru a-l descifra întreaga lui viaţă, pe

parcursul întregii istorii” [259,12].

În lucrarea „Problema omului” Martin Buber subliniază că au existat epoci în istoria

omenirii, cînd omul în general, adică nici un reprezentant al speciei respective, nu s-a transformat în

problemă. Este vorba despre epocile, cînd omul şi Natura formează un Tot integru, cînd Natura îi

oferă omului locuinţa, îmbrăcămintea şi alimentele necesare vieţii şi reproducerii speciei sale. În

mediul natural de existenţă omul „se simţea la el acasă”, nu ducea lipsa de nimic, dar nici nu-şi

putea imagina că ar putea trăi altfel, deoarece ceea ce constituie specificul său: conştiinţa, raţiunea,

munca – încă nu-i erau cunoscute, încă nu-şi exteriorizaseră manifestările. Această epocă a fost

urmată de una critică pentru om şi pentru toate vieţuitoarele, deoarece s-au schimbat brusc şi radical

condiţiile climaterice [243]. Totodată, în perioada existenţei omului natural s-au produs schimbări

în sistemul cognitiv, în absenţa cărora, comunitatea umană, n-ar fi supravieţuit. Schimbările

respective au fost determinate de condiţiile extreme, în care se desfăşoară existenţa lui Homo

naturalis. Fiecare zi trăită de omul preistoric, de familia lui, este marcată de lupta pentru existenţă.

Nevoia de a se hrăni, de a-şi amenaja un loc mai sigur de odihnă, necesitatea de a-şi proteja copiii şi

bătrânii etc. au contribuit la dezvoltarea conştiinţei individuale.O atenţie deosebită acestui aspect al

ontologiei umane îi acordă filosoful român contemporan Lucian Blaga. În lucrarea „Aspecte

antropologice” Lucian Blaga sublinia: „dacă era glaciară n-ar fi găsit omul pregătit, înzestrat cu un

creier dezvoltat, cu un grad de inteligenţă, specia umană n-ar fi supravieţuit” [20,119].

Analizînd potenţialul teoriei evoluţioniste, Lucian Blaga subliniază că evoluţia vieţii nu

poate fi apreciată ca o trecere treptată de la inadaptare la adaptare. Acceptînd perspectiva darwinistă

Lucian Blaga distinge o evoluţie orizontală, caracterizată de adaptarea şi specializarea organelor şi o

evoluţie verticală [20,105]. Descriind aceste forme de evoluţie, Lucian Blaga enunţă „legea

ipotetică a platformelor biologice”, care susţine că o evoluţie biologică prin specializare (ce se

desfăşoară pe orizontală) coboară plafonul evoluţiei biologice vertical posibile pe baza ei, cu atît

mai mult cu cît este mai avansată. Filosoful român precizează că legea respectivă în faza actuală a

investigaţiilor biologice are o semnificaţie ipotetică. Studiul ei mai aprofundat este necesar,

deoarece explică „diversitatea imensă a formelor vieţii pe pământ”, diversitatea care cere o

explicaţie şi prin alţi factori decît cea a ambianţelor [20,108]. Pentru a-şi argumenta tezele iniţiale

ale investigaţiilor cu caracter antropologic, filosoful român studiază teoria mutaţiilor, elaborată de

Hugo de Vries. Acest studiu i-a permis să descifreze conţinutul codurilor morfologice şi biologice

ale existenţei. Prin „coduri morfologice” Lucian Blaga subînţelege „structurile şi formele”, iar prin

24

„moduri ontologice” – felurile de existenţă a individualităţilor concrete şi a fiinţelor în raport cu

ambianţa. Corelînd modurile morfologice şi ontologice, Lucian Blaga evidenţiază multiplicitatea

celor dintîi şi numărul restrîns al celor din urmă. Modurile ontologice sunt: modul de a fi al

cristalelor, al plantelor, al animalelor şi cel uman.

Modul uman de existenţă, obiectul investigaţiei noastre, nu este condiţionat în aceeaşi

măsură ca cel animalic. Omul în raport cu ambianţa devine subiect, care ia atitudine, care îşi

suprimă sau îşi amînă reacţiile şi care poate să-şi reprezinte lumea. În lucrarea „Aspecte

antropologice” Lucian Blaga scrie: „omul are un orizont concret, care virtualmente e mai larg ca

lumea, fără a fi limitat ca mediul animalic” [20,119]. În baza observaţiilor şi studiilor realizate

filosoful român conchide: Dacă cristalele şi animalele sunt prezente în mediu, omul nu este numai

prezent, el dispune de capacitatea de reprezentare a lumii, pe care utilizînd-o îşi propune să

descifreze miracolul a ceea ce se află după aparenţă. Hotărîtoare pentru apariţia omului este mutaţia

ontologică, care implică trecerea omului de la orizontul lumii sensibile al existenţei prin

autoconservare, specific animalului, la orizontul „misterului”, al necunoscutului, al existenţei pentru

revelare. Mutaţia ontologică îmbogăţeşte omul cu unele structuri care lipsesc animalului şi nu pot fi

obţinute prin nici un soi de acumulare evolutivă. A exista ca om, subliniază Lucian Blaga, înseamnă

a exista în orizontul misterului. Acesta este orizontul propriu, iniţial al modului de a fi specific

uman [20,119]. Orizontul misterului este condiţia tuturor actelor teoretice, a celor creatoare de

cultură. Anume cultura reprezintă „destinul normal al omului”, deoarece prin cultură omul devine

ceea ce este. Omul în calitatea lui specific umană nu „adoptă iniţiative doar în raport cu mediul, nu

este un simplu înregistrator al elementelor acestuia, ci îi dă noi semnificaţii. Situarea omului în

orizontul misterului, saltul la omenesc nu primeşte în filosofia blagiană o explicaţie raţională.

Filosoful român ne oferă o explicaţie unilaterală, din perspectiva gnoseologică. El susţine că

„omenia omului se declară în momentul în care omul biologic se lansează în chip cu totul

inexplicabil şi neîmpins de nici o împrejurare precisă, într-o existenţă înconjurată de orizontul

misterului şi al unor variabile revelări” [22,471].

Descriind saltul de la biologic la social ca un act misterios ce se produce în cadrul mutaţiei

ontologice; Lucian Blaga respinge argumentele aduse de savanţii naturalişti. El subliniază:

„Perspectivele naturaliste sunt prea brute pentru a oferi cele mai sigure mijloace necesare şi puncte

de reper în vederea soluţionării tranşante a problemei ce ne preocupă. Categoriile naturaliste nu sunt

îndeajuns de fine şi nici îndeajuns de cuprinzătoare pentru o asemenea întreprindere. În cadrul

„naturii” omul este desigur un simplu animal, înzestrat unilateral cu cea mai mare inteligenţă, dar

această propoziţie ni se pare pe fondul chestiunii tot atît de irelevantă ca şi cum ai spune că în

cadrul naturii şi în perspectiva ei „o statuie” e „un bloc de piatră cizelată” [21,371].

25

Coordonatele în interiorul cărora Lucian Blaga formulează problema apariţiei şi evoluţiei

omului în lucrarea „Aspecte antropologice” sunt cele oferite de teoria transformistă. Lucian Blaga

analizează diferite variante ale transformismului. În elaborarea conceptului evoluţiei, filosoful

distinge două forme ale acesteia: verticală şi orizontală. Evoluţia orizontală este caracterizată de

specializarea organelor care asigură adaptarea cît mai exactă la condiţiile ambianţei, iar cea

verticală concentrează toate reacţiile organismului la solicitările acesteia, exprimînd tendinţa omului

de a alcătui sisteme organice, relativ tot mai autonome în raport cu condiţiile cosmice. Prima formă

a evoluţiei duce la îngustarea ambianţei, iar a doua – la o „dezmărginire” a ambianţei. Prin distincţia

dintre cele două forme ale evoluţiei şi o limitare a pretinsei legi a mutaţiilor, propusă de Vries,

Lucian Blaga obţine coordonatele necesare pentru o soluţie nouă a antropo-sociogenezei. El afirmă

că sub aspect biologic omul nu reprezintă o problemă „excepţională”. În aşa fel, Lucian Blaga

subliniază că nu derivă situaţia singulară a omului în univers din determinarea biologică. În

concepţia blagiană problema apare atunci cînd ne propunem să descifrăm adevărata esenţă a

omului. „Sub raport bio-psiho-spiritual, faţă de antropoide omul reprezintă în acelaşi timp un primat

evoluat vertical printr-o seamă de mutaţii care îi oferă o enormă superioritate de nivel” [21,289]. În

„Trilogia culturii”, Lucian Blaga susţine ipoteza conform căreia „a existat cîndva un primat originar

de la care prin procese de specializare organică au evoluat, pe de o parte antropoidele, pe de altă

parte, tipul uman” [21,289]. Antropoidele sunt rezultatul evoluţiei unui primat de linie orizontală,

omul al evoluţiei acestuia pe linie verticală. Drept urmare, între antropoide şi om s-a declarat o

deosebire de calitate cu totul relevantă. Omul în ansamblul structural, morfologic şi ontologic,

cuprinde alături de primitivisme şi insuficiente particularităţi care sunt expresia unor mutaţii ce

depăşesc considerabil, ca nivel de organizare, stadiile cele mai complexe pînă la care au parvenit

animalele.

Apariţia omului în cosmos, ca subiect creator, ar putea fi înţeleasă astfel: omul încetează să

fie un material „în vederea unei noi creaţii „biologice”. În om s-a finalizat evoluţia care procedează

prin mutaţiuni biologice şi dincolo de el nu mai este posibilă o specie biologică mai superioară.

„Nici un tip biologic nu poate să se desprindă din om. Omul reprezintă un final: în el, potenţiile

mutaţiilor biologice s-au strîns fiindcă s-au realizat în întregime şi fiindcă în el s-a declarat pe

deasupra şi o mutaţiune ontologică decisivă faţă de care toate speciile au rămas pe dinafară”

[21,291]. Deşi concepţia despre apariţia omului, despre conţinutul omenescului, elaborată de Lucian

Blaga nu este lipsită de contradicţii, ea este originală. În procesul investigaţiei, Lucian Blaga descrie

aspecte ale umanului care nu sunt doar superioare în raport cu lumea animală, ci cu totul noi.

Ontologia specific umană este reclamată de însuşi faptul că omul există în două moduri, în două

feluri, condiţionate de două orizonturi diferite. Lucian Blaga caracterizează existenţa omului în

26

lumea dată, concretă, sensibilă în vederea autoconservării sale şi existenţa omului în orizontul

misterului cu scopul de a-şi revela acest mister. Evidenţiind două moduri existenţiale, Lucian Blaga

arată posibilitatea omului de a se auto-perfecţiona, pornind de la existenţa reală şi atingînd nivelul

celei spirituale. Caracteristica de bază a existenţei umane este istoria. Istoria, sublinia filosoful

român, „este o dimensiune, o dimensiune a existenţei umane. Printre toate fiinţele singur omul se

poate mîndri cu o istorie. În esenţă, istoria este însăşi modul plenar al omului” [24,183]. Raportînd

istoria la existenţa umană, Lucian Blaga subliniază că „Istoria nu este o consecinţă a modului

ontologic uman, ci este de-a dreptul acest mod, cînd se realizează cu suficientă intensitate ca să

poată fi privită în sine şi pentru sine”[24,183]. Delimitînd nivelul animal de cel uman, filosoful

român meditează asupra direcţiilor de dezvoltare a umanului în procesul social istoric. În aşa fel,

Lucian Blaga demonstrează că omenescul este reflectat de cultură, iar omul este o fiinţă istorică.

„Istoria înseamnă în primul rînd afirmarea de diversă intensitate, amploare şi accent a modului

ontologic specific uman. Istoria presupune o nouă ordine ontologică, mai plenară decît natura, o

mutaţie ontologică cu noi finalisme, implicînd alte restricţii şi măsuri preventive decît acelea, care

revin în procesele de integrare ale naturii propriu-zise” [24,186-187]. În continuare, Lucian Blaga

îşi expune opinia asupra altor interpretări ale istoriei, subliniind că istoria nu este libera cădere în

păcat, nici devenirea împărăţiei lui Dumnezeu, nici calea împăcării omului cu Absolutul, ci expresia

unui destin specific al existenţei umane, care se vede veşnic mutilată. Istoria este o ofensivă mereu

zădărnicită, o desfăşurare de energii şi intenţii, care sunt mereu frînte, paralizate şi întoarse

împotriva scopului urmărit.

Există o mulţime de concepţii filosofice şi ştiinţifice, care studiază evoluţia istorică a

omenirii, care îşi propun să evidenţieze perioadele unor schimbări radicale în desfăşurarea acestui

proces, să determine cauzele lor. O poziţie deosebită printre acestea îi revine teoriei darwiniste.

Răspîndirea darwinismului a dat un puternic impuls integrării omului în ordinea naturii. Din această

perspectivă apariţia omului este caracterizată ca un act ce scindează evoluţia., un rezultat al

evoluţiei naturale. Însă nu „doar teoria darwinistă despre perfecţionarea treptată a speciilor a

determinat procesul dezvoltării”, ci şi „stările catastrofale ale biosferei, care produceau bifurcaţii,...

tendinţa către homeostază, de a conserva propria stabilitate – reprezintă un factor puternic al

evoluţiei, un factor, care deschide influenţa directă asupra selecţiei naturale” [310,47-67].

Sistemele vii sunt sisteme deschise. Ele sunt caracterizate de metabolism, adică de schimbul

de energie şi substanţă cu mediul ambiant, fără acesta ele nu pot exista. O tendinţă dominantă în

dezvoltarea lor este aceea de a utiliza într-un volum mare energia mediului ambiant, reducînd în aşa

fel entropia sa locală. Respectiv, o caracteristică definitorie a procesului evoluţiei, desfăşurat în

materia biotică, este interacţiunea contradictorie a două tendinţe opuse: a tendinţei către stabilitate

27

(conservarea homeostazei), care are nevoie de relaţii stabile opuse, şi tendinţa căutării mijloacelor

noi, mai raţionale de utilizare a energiei şi substanţei, care necesită formarea unor relaţii pozitive.

Mijloacele soluţionării acestor contradicţii sunt diverse. Anume lor le revine rolul de factor

determinant al dezvoltării. Prin aceasta unii savanţi explică diversitatea formelor organizaţionale a

lumii materiale. De exemplu: N. Bor sublinia că descrierea proceselor, care se desfăşoară în lumea

înconjurătoare, într-un singur limbaj este imposibilă. Sunt necesare mai multe limbaje ale descrierii,

diverse modalităţi de interpretare, în fiecare dintre care clar sunt arătate particularităţile

fenomenului studiat. Înţelegerea necesară omului în activitatea sa practică, cere un studiu

multilateral, de pe diverse poziţii ale fiecărui fenomen.

2. Unitatea dialectică a cunoaşterii şi creaţiei în procesul evoluţiei Omenirii

Evoluţia omenirii parcurge mai multe perioade distincte. Subiectul evoluţiei umanităţii este

omul, comunitatea etnică, organizarea socială. Filosoful român P.P.Negulescu abordează problema

evoluţiei omenirii de pe poziţiile raţionalismului. În lucrarea „Destinul omenirii”, Negulescu

caracterizează principalele epoci ale civilizaţiei şi culturii umane ca pe un proces de realizare

progresivă a esenţei umane. Începînd cu caracteristica evoluţiei lente a protoprimatelor, determinată

de adaptarea lor la condiţiile climaterice nefavorabile, Negulescu subliniază că evoluţia valorifică

una cîte una capacităţile cognitive şi creative ale omului.

În prima fază a evoluţiei Homo naturalis este parte componentă a naturii, care se adaptează

continuu la mediul de viaţă şi luptă activ pentru existenţă. El este preocupat de satisfacerea

necesităţilor sale imediate. Omul devine om din momentul în care a început să-şi făurească prin

propriile mijloace condiţii, în care a putut supravieţui în ciuda slăbiciunilor sale fizice şi a atacurilor

de tot felul, la care era supus din partea mediului natural. Îmbrăcămintea, hrana, adăpostul au fost

primele elemente pe care omul natural a trebuit să se înveţe să şi le asigure. Omul preistoric nu

descoperă nimic nou, el foloseşte invenţiile naturii, ale căror victimă căzuse de-a lungul vremurilor

prin incendierea ierburilor şi pădurilor, sau prin trăsnetele ucigătoare, dezlănţuite fără intervenţia

lui. Factorii ce stimulează evoluţia omenirii sunt: folosirea mijloacelor naturale, limbajul, utilizarea

mijloacelor artificiale. Apariţia limbajului a accelerat evoluţia omenirii. Limbajul a îndeplinit o

importantă funcţie socială, cu ajutorul lui oamenii încep să colaboreze între ei.

Gîndirea este o funcţie a creierului care se dezvoltă odată cu limbajul. Gîndirea este forma

reflectării realităţii obiective. „Procesul soluţionării problemelor, care se manifestă în trecerea de la

condiţiile ce determină problema, la dobîndirea rezultatelor. Gîndirea presupune o muncă

constructivă activă orientată spre restructurarea datelor iniţiale, spre departajarea lor, spre sinteza şi

completarea lor” [328,626]. Posibilitatea abstractă a dezvoltării capacităţilor cognitive ale oamenilor

28

a fost pregătită de toate formele de activitate a animalelor, înzestrate cu capacitatea motivării

subiective a comportamentului. Ea este predeterminată de antropogeneză drept o nevoie vitală.

Astfel, conform aprecierilor specialiştilor, exclusiv în ontogeneză, se dezvoltă capacitatea omului de

a orienta comportamentul celor maturi din propriul anturaj, apoi propriul comportament către

atingerea anumitor scopuri, cu toate mijloacele posibile. Pregătită de practică întîmplarea şi

orientarea finală a motivelor adresării copilului către cei maturi şi sine permite să judecăm despre

rezultatele acesteia, despre dezvoltarea capacităţilor de producere a semnificaţiilor, sau mai exact de

modificare a sensurilor în procesul adresării către voinţa lui, către înţelegerea altor oameni, către

înţelegerea propriilor motive şi scopuri.

Limbajul a condus la apariţia primelor forme de organizare a muncii. „Posibilitatea

organizării prin împărţirea rolurilor, a făcut posibilă dezvoltarea colaborării ce se arată atît de

necesară pentru îmbunătăţirea condiţiilor de existenţă ale omenirii primitive, şi progresul a putut, în

sfîrşit, să ia un ritm ceva mai sesizabil”[125,139-140]. Totodată, în copilăria omenirii, adaptarea şi

reproducerea speciei umane se desfăşoară haotic, lipsesc cunoştinţele despre mediul de viaţă, despre

speciile biologice cu care omul convieţuieşte, despre condiţiile existenţiale ale faunei şi florei.

În procesul adaptării la schimbările ce se produc permanent în condiţiile de existenţă, omul

utilizează aşa metode ca: observaţia şi verificarea. Utilizîndu-şi la maximum capacităţile cognitive

înnăscute, omul acumulează primele cunoştinţe, pe care verificîndu-le le depozitează în primele

forme ale conştiinţei sociale, transmiţîndu-le pe cale orală de la o generaţie la alta. Fiind un

observator atent, el a memorat obiceiurile animalelor sălbatice, pe care le urmărea în timpul

vînatului şi a stabilit prin încercări meticuloase vegetalele comestibile şi necomestibile. El a căutat

materia primă necesară pentru confecţionarea uneltelor şi armelor. Se poate afirma cu certitudine că

Homo naturalis nu este preocupat de cercetări „pure”, ci porneşte de la utilizarea fenomenelor şi

bogăţiilor naturii în scopul soluţionării necesităţilor sale vitale. Unul dintre factorii principali ce

determină ritmul mai susţinut, înregistrat la un moment dat în dezvoltarea omului natural, îl

constituie, pe lîngă limbaj, „unele descoperiri involuntare, şi chiar întîmplătoare, cu privire la

utilitatea ce puteau prezenta unele obiecte spre a mări puterea şi raza de acţiune a corpului

omenesc”[125,140]. Prin asemenea descoperiri omul natural „a ajuns la ideea” de a se folosi alături

de mijloacele naturale (membrele lor) şi de mijloacele artificiale, revalorificînd unele obiecte, care

apoi le utilizează ca unelte sau arme.

Studierea particularităţilor plantelor este o ocupaţie la fel de veche ca şi omenirea, datorită

faptului că omul preistoric trăia în mare parte din culesul pomuşoarelor. Această ocupaţie necesita

cunoştinţe serioase de botanică, care făcea posibilă distingerea rădăcinilor, tulpinilor, frunzelor,

29

fructelor, seminţelor comestibile, neutre sau toxice. Din necesitatea de a supravieţui omul preistoric

a memorat însuşirile a 2500 de specii de plante, dintre care doar 700 erau comestibile [88].

Studiind atent animalele, care trăiau în jurul lui, deosebindu-le unele de altele, omul

preistoric face zoologie descriptivă, zoografie. Din acele timpuri datează adevărate atlase rupestre,

pictate pe stînci în aer liber sau pe pereţii grotelor. După aprecierile arheologilor aceste desene sunt

suficient de fidel executate şi pot fi utilizate drept surse primare ale procesului de reproducere a

faunei şi florei acelor timpuri. Dorinţa de a-şi satisface necesităţile în hrană l-a determinat pe omul

primitiv să studieze minuţios obiceiurile şi comportamentul animalelor, care constituie obiectul de

studiu al etologiei animalelor. În epoca paleoliticului, care după aprecierea specialiştilor a durat

cîteva milioane de ani, omenirea cunoaşte o dezvoltare continuă. Acestei perioade îi corespund

primele manifestări ale coevoluţiei omului, comunităţii lui şi a mediului natural.

Între momentul în care conştiinţa, cunoştinţele acumulate îi ofereau omului posibilitatea de a

„scoate” tensiunea supravieţuirii, au loc schimbări în gusturi, în necesităţi, interese, care la rîndul

lor pregătesc trecerea la etapa a doua a evoluţiei istorice a omului. Epoca în care domnea armonia

între oameni, în care nu exista subordonare între membrii aceleiaşi generaţii, în care relaţiile sociale

erau întemeiate pe respectul celor mai în vîrstă, mai experimentaţi, mai cunoscători, iar pentru cei

tineri şi mici – funcţionau tabu-urile, este apreciată de Cicero şi alţi cugetători ai antichităţii prin

formula: „Secolul de aur al omenirii”. Ce este Tabu-ul şi de ce are o astfel de influenţă asupra

conştiinţei maselor? În „Dicţionarul de Filosofie şi bioetică” citim: „Tabu – totalitate de interdicţii

referitoare la anumite activităţi, folosirea unor lucruri ori rostirea unor cuvinte, ce ţin de

sacru”[53,392]. Legea morală, numită Tabu, reglementa viaţa şi activitatea tuturor membrilor

societăţii preistorice, deoarece este caracteristică tuturor credinţelor şi religiilor lumii. La nivel

existenţial specificul acestei perioade este concentrat în apariţia surplusului de produse alimentare,

pe care „capii” familiilor trebuiau să-l distribuie. În aşa fel apare o nouă formă de inegalitate,

necunoscută pînă atunci, pe care în terminologia ştiinţei contemporane am putea s-o apreciem – ca

inegalitate economico-socială. Inegalitatea în dreptul de a poseda mijloace de existenţă mai multe,

mai eficiente, conduce la înăsprirea conflictelor dintre membrii aceleiaşi familii. Dacă pînă la

atestarea fenomenelor menţionate, istoricii deosebesc conflictele dintre familii (ginte, triburi), apoi

acum ele apar în interiorul acestora. Aceste evenimente contribuie, pe de o parte, la aprofundarea

stratificării sociale, iniţiate de diviziunea muncii, iar pe de altă parte, influenţează procesul de

formare a conştiinţei individuale, sociale şi chiar determină apariţia unor manifestări ale conştiinţei

de sine. Anume manifestările spontane ale conştiinţei de sine vor influenţa direct dezvoltarea

ulterioară a sociumului şi vor determina apariţia particularităţilor lui Homo socialis.

30

În perioada de trecere de la paleolitic la neolitic savanţii au constatat o primă criză ecologică

globală, aşa numita criză paleolitică, care începe odată cu istoria omenirii şi durează pe o perioadă

îndelungată a gospodăririi de vînătoare, provocînd dispariţia celor mai mari mamifere [216,148].

Pentru evoluţia biosferei acest fenomen n-a avut o influenţă catastrofală, dar pentru omenire a

provocat o mulţime de repercusiuni. Scăderea bruscă a bazei alimentare a provocat reducerea

masivă a populaţiei.

În acelaşi timp, în perioada tranzitivă de la forma de existenţă a omului natural la cel social,

şi apoi la cel politic, omenirea a fost pusă în faţa pericolului auto-exterminării, determinată de

conflictele care se înteţiseră în interiorul familiilor şi cele din afara lor erau atît de violente, încît

copiii, femeile şi bătrînii puteau fi exterminaţi ca pături sociale. Din necesitatea de a proteja

reprezentanţii acestor pături sociale, viaţa cărora în timpul conflictelor nu avea nici o valoare,

omenirea săvîrşeşte saltul la social, la organizarea politică, socială a comunităţii. Savanţii susţin că

„numărul locuitorilor la începutul neoliticului s-a micşorat circa de zece ori” [193,217].

În epoca neolitică apar primele plante cultivate, primele animale domestice, lent are loc

trecerea de la cules la agricultură. Arheologii apreciază trecerea de la simpla recoltare la cultivarea

plantelor şi creşterea animalelor ca o adevărată revoluţie social-economică, care a influenţat enorm

viaţa triburilor. Momentul apariţiei agriculturii, celei mai vechi forme a producerii materiale, este

apreciat controversat de savanţi, dar are o semnificaţie majoră pentru coevoluţia ulterioară a

existenţei şi cunoaşterii umane. În anul 1923, K.Welle scria că agricultura a apărut din jocul unor

oameni sau din întîmplare [11]. În alt mod apreciau apariţia agriculturii savanţii ruşi N.I.Vavilov şi

V.L.Komarov, care o atribuie mileniilor anterioare epocii neolitice. Ei subliniau: „Cunoaşterea

îndeaproape a plantelor de cultură cu marele lor număr de soiuri, cu diferenţierea lor pe grupe

geografice ne obligă să plasăm apariţia plantelor de cultură în epocile cele mai îndepărtate, pentru

care perioadele obişnuite de 5-18000 de ani ale arheologilor par a fi un termen scurt [11]. Această

ipoteză o susţin Komarov V.L. şi Detweiler, în lucrările cărora apariţia agriculturii este atribuită

paleoliticului superior. La asemenea concluzii ajung A de Condole şi K.Flachsberger în procesul

analizei resturilor fosile ale plantelor cultivate în mileniul al IV-lea î.e.n.

Apariţia agriculturii este o consecinţă a coevoluţiei conştiinţei şi condiţiilor existenţiale

umane, a sistemului cognitiv şi a aptitudinilor activităţii practice. Creşterea productivităţii muncii în

toate formele economiei primitive: vînat, pescuit, cules, a pregătit trecerea la modul sedentar de

viaţă, oamenii fiind atraşi de locurile, unde vînatul, pescuitul şi culesul (în totalitatea lor sau numai

unele dintre aceste forme de activitate) asigurau permanent hrana. Aşadar, apariţia agriculturii nu

este o operă a geniului uman , ci reprezintă o treaptă mai superioară în evoluţia comunităţii umane.

Agricultura a înlocuit culesul nu pentru că omul aflase secretul cultivării plantelor, ci pentru că

31

necesităţile lui de trai deveniseră mai mari, iar posibilităţile de asigurare a hranei prin cules nu-l mai

satisfăceau. Această contradicţie a putut fi soluţionată numai prin renunţarea la economia de

„însuşire” şi trecerea la o formă mai avansată – la economia producătoare.

La nivelul infrastructurii social - politice neoliticul se caracterizează prin crearea instituţiilor

capabile să ofere drepturi naturale egale tuturor membrilor comunităţii. Este vorba despre drepturile

ce asigură supravieţuirea la nivel individual, comunitar: dreptul la viaţă, activitate, reproducere,

moarte nesilnică. Practic apariţia instituţiilor politico-administrative marchează începutul istoriei

omenirii. În această perioadă, în mod deosebit la clasa politică, la nobili se observă o ordonare a

relaţiilor interumane, o atenţie sporită se acordă instruirii tinerei generaţii. După cum am observat

coevoluţia cunoaşterii şi a activităţii umane conduce la apariţia elementelor instruirii şi educaţiei,

întemeiate pe circulaţia informaţiei utile, verificate. În condiţiile organizării instituţiilor sociale

fenomenului instruirii şi educaţiei i se acordă o atenţie majoră. Cugetătorii, care sunt în acelaşi timp

şi filosofi, şi savanţi, şi consilieri ai conducătorilor, evidenţiază în discursurile lor calităţile pozitive

ale individului, pe care le definesc ca virtuţi şi vicii.

Cunoştinţele despre particularităţile mediului natural, despre însuşirile omului, despre

posibilitatea întreţinerii unei relaţii de afaceri sau social-utile, fiind asimilate, depozitate în memoria

individuală – conştiinţa şi în formele tezaurului comunitar – conştiinţa socială, conduc la

cunoaşterea de sine, la descifrarea esenţei fiinţei umane. Exprimîndu-ne în limbajul ştiinţific

contemporan, am putea afirma că în procesul evoluţiei societăţii umane organizate supravieţuirea nu

mai este asigurată doar de observaţie şi verificare, piloni ai adaptării, ci de desfăşurarea deplină a

procesului de informatizare în etapa sa iniţială, temelia căruia o constituie – socializarea şi

personalizarea individuală.

Este important să analizăm situaţia în care omul a reuşit să supravieţuiască în condiţiile

vitrege ale paleoloticului, ale societăţii preistorice, deoarece a învăţat să se folosească la maximum

de potenţialul organelor sale de simţ, care reprezintă nişte canale informaţionale specifice. Anume

acestea i-au permis omului să preia iniţiativa în relaţiile sale cu mediul natural. Procesul

informaţional, în faza sa incipientă, poate fi reprezentat schematic: reflectarea în creierul uman -

reacţia individului - acţiunea. E vorba despre un proces informaţional închis, care se repetă

multiplu.

Dezvoltarea mîinii ca organ specific al muncii, transformarea creierului într-un organ

complex, care poate nu doar să reflecte lumea, dar poate memora, analiza, sintetiza semnalele

auditive sau vizuale – reprezintă factorii decisivi ai evoluţiei omului şi a instituţiilor sociale.

Trecerea de la reflectarea simplă la gîndirea abstractă reprezintă factorul determinant sub influenţa

căruia are loc dezvoltarea ulterioară a omului ca subiect social. În epoca comunei gentilico-

32

primitive, formarea şi dezvoltarea omului ca subiect social are loc în baza interacţiunii permanente

cu Natura, cu semenii, cu ajutorul cuvîntului viu, al muncii, al gestului. În procesul comunicării, al

interacţiunii omului cu natura şi cu semenii apare producerea materială. Treptat în viaţa cotidiană

omul nu mai utilizează doar mijloacele naturale, dar îşi creează mijloace proprii, îşi dobîndeşte noi

unelte.

Chiar din primele secole de desprindere a omului de mediul natural de existenţă informaţia

are un rol important în interacţiunile lui, reprezintind un factor valoros în procesul perfecţionării

muncii şi a coevoluţiei existenţei şi cunoaşterii. Semnificaţia informaţiei, a mijloacelor de

comunicare, adică modalităţile de transmitere a informaţiei, este atît de impresionantă, încît am

putea afirma că Omul, producerea, informaţia la începutul civilizaţiei constituie un tot congruent.

Marx sublinia că munca este definitorie în dezvoltarea ulterioară a conştiinţei şi gîndirii omului.

Munca ca un proces ce se desfăşoară între om şi natură, în care omul prin propria activitate anticipă,

reglementează şi controlează schimbul de materie între sine şi natură i-a oferit omului şi omenirii

şansa de a supravieţui în cele mai vitrege condiţii şi a contribuit la evoluţia lui ca Homo Sapiens.

O atenţie deosebită acordă coevoluţiei conştiinţei şi existenţei umane Constantin Rădulescu

Motru. În lucrarea „Puterea sufletească” filosoful român subliniază că viaţa şi individualitatea sunt

nedespărţite, deoarece „nu ne este dat să cunoaştem viaţa decît în indivizii vieţuitori”[151,117].

Explicînd conţinutul procesului de adaptare a individului la condiţiile mediului, Constantin

Rădulescu Motru elucidează esenţa coevoluţiei organismului şi psihicului uman. El subliniază: „atît

unitatea organică materia, cît şi unitatea sufletească, nu păstrează o identitate de forme şi de funcţii

de la o generaţie la alta. Individul descendent prezintă abateri de la tipul ascendent. Specia se

diferenţiază prin indivizii săi pe care o prezintă”[151,117]. Cauzele diferenţierii sunt multiple.

Unele rezidă în influenţa mediului, altele în conştiinţa internă a organismului purtător de viaţă.

Anume în aceste variaţiuni rezidă adaptarea individului la condiţiile existenţiale. Variaţiunile la

indivizi în majoritatea cazurilor apar în rezultatul influenţei mediului. Spre deosebire de animale la

care variaţiunile individuale urmează pasiv linia instinctelor de adaptare la mediul natural, omul

este într-o situaţie mai favorabilă, deoarece variaţiunile speciei sale au posibilitatea de a fi transmise

ereditar. Mediul complex în care este determinat omul să existe îi impune astfel de cerinţe, încît

omul dacă s-ar adapta doar pe baza variaţiunilor dictate de instinctul biologic şi fiziologic, n-ar

putea supravieţui. De aceea, pe planul existenţei umane apar noi variaţiuni, originea cărora este

activitatea, munca. În statornicirea variaţiunilor create de muncă, un rol important îi revine

conştiinţei.

Munca şi conştiinţa sunt caracteristicile definitorii ale fiinţei umane. Nu întîmplător am

reactualizat tezele marelui filosof şi savant român referitoare la adaptarea omului la condiţiile

33

existenţiale. În faza timpurie a afirmării omului natural, cînd practic lipsesc semnele conştiinţei

individuale noi observăm dorinţa subiectului evoluţiei istorice de a se desprinde de natură, de a-şi

cuceri propria fiinţă. Acest obiectiv, însă îl realizează mult mai târziu, cînd nu mai este determinat

de mirare, de o dorinţă, ci de o necesitate strictă, de supravieţuire. În perioada a doua a coevoluţiei

conştiinţei şi existenţei, omul este deja stăpîn pe situaţie şi de fiecare dată caută mijloacele necesare,

soluţiile problemelor cu care se confruntă, face analize şi deosebeşte priorităţi, preferinţe în

activitatea sa. Dacă nu şi-ar fi utilizat potenţialul raţiunii omul natural niciodată n-ar fi evoluat la

omul social. Acelaşi factor raţional, diversificîndu-şi la maximum influenţa asupra naturii, a

societăţii şi a modului uman de existenţă, care a fost forţa motrică a revoluţiilor ştiinţifice, a

progresului tehnico-ştiinţific, poate fi calificat astăzi ca producătorul pericolelor lumii

contemporane. Apreciind ca absolut necesară, reîntoarcerea omului cu faţa spre natură, orientarea

raţiunii umane către studierea necesităţilor, conturate de condiţiile vieţii, ne propunem să

valorificăm experienţa omenirii, subiectul căreia era Homo naturalis. Din cele expuse mai sus,

evidenţiate şi argumentate prin multiple exemple de către Petre Negulescu, reiese că limbajul care i-

a oferit omului comunicarea a condus la apariţia primelor forme de colaborare şi de organizare

socială. Considerăm că anume aceste fenomene: comunicarea şi colaborarea, care astăzi pot garanta

integrarea şi cooperarea lumii sub toate aspectele, ne vor oferi şansa supravieţuirii şi vor garanta

soluţionarea paradigmelor ei.

Un factor important al coevoluţiei conştiinţei şi existenţei umane în teoria evoluţionistă este

definit ca „multiplicitatea efectelor”. Explicînd acest principiu Petre Negulescu sublinia că o cauză

produce mai multe efecte, iar aceste efecte pot să devină la rîndul lor cauze capabile să producă şi

mai multe efecte. Pornind de la constatarea că „între diferitele părţi ale realităţii ce ne înconjoară

există o legătură externă şi permanentă”, Petre Negulescu conchide că orice descoperire ce se face

în ştiinţă duce cu siguranţă mai curînd sau mai tîrziu la alte descoperiri privitoare la alte categorii de

fenomene. În aşa fel a avut loc şi a fost accelerat ritmul progresului omenirii.

În explicarea evoluţiei omenirii Petre Negulescu foloseşte noţiunea „dezvoltarea treptată” a

societăţii, prin care subînţelege, în primul rînd progresul facultăţilor intelectuale şi morale ale

omului. Deşi recunoaşte că factorul economic are o semnificaţie impunătoare în evoluţia omenirii,

el nu considera activitatea de producere a oamenilor ca „prim act istoric”, întrucît însăşi producerea

mijloacelor de trai este determinată de viziunea teoretică a posibilităţii de a schimba în mod

conştient şi voluntar condiţiile existenţei. Nu vom iniţia o discuţie asupra primordialităţii factorului

economic sau moral, sau inteligibil, dorim să arătăm complementarismul acestora şi coinfluenţa lor

asupra existenţei şi conştiinţei individuale şi asupra evoluţiei omenirii.

34

Limbajul optimizării, adică al găsirii soluţiilor extreme ale unor funcţii, cu ajutorul cărora

am descris algoritmele dezvoltării la cele mai de jos niveluri de organizare a materiei, îşi păstrează

semnificaţia şi pentru realitatea socială. Intelectul realizează filtrarea soluţiilor posibile a modelelor

de comportament, mai eficient şi mai rapid decît aceasta o face selecţia naturală. Participarea activă

a intelectului în procesul dezvoltării permite lărgirea zonei de căutare a optimumului. Forţele

sociale încetează de a mai fi reflexive, aşa cum minimumul local este căutat după regulile adoptate.

Aşadar, la fiecare etapă a existenţei, omul soluţionează problemele legate de asimilarea

resurselor naturii, adică încearcă să-şi asigure supravieţuirea speciei. El învaţă singur şi transmite la

urmaşii săi aptitudinile de a reacţiona la schimbările mediului ambiant, de a-şi organiza relaţiile cu

semenii, îşi dezvoltă deprinderile de dirijare a proceselor naturale şi a propriului comportament. În

acest context munca sau odihna, dragostea sau familia, viaţa socială sau particulară – totul se

reglementează de normele culturale, care au un caracter istoric pronunţat. Evoluţia omului este

cuprinsă, în aşa fel, între cele două stări: naturală şi socio-culturală. Normele culturale permanent au

interzis, au limitat, au produs formele comportamentului uman. De la tabu-ul autoritar, impus de

mama, pînă la tabu-ul acceptat de propria conştiinţă şi fundamentat de demnitatea şi

responsabilitatea morală a personalităţii este o cale lungă, anevoioasă, dar parcursă de omenire şi de

fiecare individualitate în parte: de la naştere - pînă la maturizare. Este realistă afirmaţia că istoria

omenirii, mai ales a constituirii şi dezvoltării conştiinţei sociale, este repetată de fiecare individ

uman, care în frageda copilărie, la fel ca şi omenirea, ascultă poveştile bunicilor şi părinţilor, apoi

învaţă să citească şi să scrie, apoi descoperă din curiozitate frumuseţea şi misterul proceselor şi

fenomenelor naturale şi în fine se descoperă şi se cunoaşte pe sine prin reflecţia metafizică asupra

Existenţei ca Totalitate şi asupra propriului mod de a fi, dîndu-şi scopuri, concretizate de obiective,

oferind, în aşa fel, semnificaţie, propriei vieţi. Am constatat nu odată că omul este obligat de

necesitatea de a-şi conserva existenţa să întreţină relaţii cu natura, să caute şi să-şi dobîndească

hrană, să-şi găsească/ să-şi construiască locuinţă, dar modalitatea de realizare a acestor obiective

vitale este determinat de cultură. În istoria filosofiei omul este caracterizat ca o fiinţă culturală,

raţională, divină. În raport cu individualitatea, cultura se prezintă ca un început creator, dar nu creat.

În calitate de creator omul se simte tînăr, iar în calitate de creaţie - vechi. Dualismul este

caracteristica definitorie a conştiinţei umane.

Omul social, omul politic este un subiect al evoluţiei omenirii şi nu reprezintă un pericol

pentru evoluţia Naturii, pînă la începutul erei industriale, limitele temporale ale căreia sunt

delimitate de secolul al XVIII-lea, iar în unele surse, chiar de secolul al XIX-lea. Pe parcursul

ultimelor două secole poziţia omului, a omenirii în raport cu natura s-a întărit, iar societatea,

asigurată de o economie producătoare, a valorificat la maximum potenţialul biosferei. Dacă omul

35

natural şi omul social au fost preocupaţi de acumularea cunoştinţelor, de prelucrarea şi

sistematizarea lor şi în aşa fel şi-au valorificat potenţialul de Homo Sapiens, care a constituit

factorul determinant în procesul supravieţuirii şi evoluţiei, apoi timpul nostru istoric este ameninţat

de aceeaşi forţă. Perfecţionîndu-se pînă la statutul de Homo Sapiens Sapiens, înarmîndu-se cu

potenţialul ştiinţei noi, transformatoare şi al tehnicii, omul contemporan şi-a satisfăcut la maximum

necesităţile, interesele, chiar şi pe cele mai absurde, care au stat la baza celor două războaie

mondiale, ajungînd la începutul mileniului trei în faţa pericolului major al dispariţiei. Întrebarea: A

fi s-au a nu fi, formulată de eroul lui Shakespeare, are astăzi o semnificaţie globală. „Omenirea s-a

apropiat de limita, după care existenţa vieţii pe Pământ poate fi în pericol. Pentru a înlătura

pericolul este necesară adoptarea unor măsuri urgente, orientate spre supravieţuire. Printre ele –

afirmarea valorilor general umane în conştiinţa şi acţiunile oamenilor, reactualizarea noţiunilor:

cinste, dreptate, compătimire, datorie civilă şi responsabilitate personală pentru acţiunile săvârşite.

„Pentru a îndeplini acest obiectiv, impus de necesitatea vitală de a crea condiţii favorabile pentru

existenţa umană este necesar de a elabora o strategie a investigaţiilor ştiinţifice, a măsurilor socio-

culturale. În acest scop, o actualitate deosebită o are investigaţia ontologică a supravieţuirii” [389].

Omul şi animalul prin intermediul activităţii modifică caracterul mediului ambiant, dar

numai omul poate să aprecieze rezultatele propriei acţiuni şi în baza acestui studiu îşi poate

perfecţiona programul comportamentului ulterior. Raportul ce se stabileşte de-a lungul secolelor

între om şi natură a frămîntat minţile filosofilor în toate epocile istorice. Explicarea acestui corelat îi

permite filosofiei să elucideze specificul existenţei umane şi a poziţiei sale în univers. Pornind de la

semnificaţia studierii acestui corelat pentru explicarea modului uman de existenţă, filosofii români,

care au activat în perioada interbelică, l-au analizat multiplu, formulînd concluzii utile timpului

nostru istoric. Din perspectiva obiectivelor formulate, prezintă interes concepţia elaborată de Mihai

Ralea în lucrarea: „Definiţia omului”, reeditată în anul 1946 cu titlul „Explicarea omului”. Teza

iniţială a concepţiei lui Mihai Ralea este: condiţia umană devine posibilă prin refularea datului

natural. El subliniază că prima poziţie a omului „este de negaţie dialectică, de rezistenţă, de invenţie

de piedici. Omul e un creator de piedici spre a-şi afirma anumite libertăţi, creaţiunile sale de la

economie la artă şi morală, se înfăţişează ca alcătuiri proprii” [147,6-7]. Analizînd definiţiile omului

ca „Homo sapiens” şi „Homo faber”, Mihai Ralea le apreciază ca insuficiente. El scrie că „omenia

nu constituie mai mult decît aptitudinea de a gîndi. E toată acea ţesătură de afecte, de sentimente

nobile ori josnice, de pasiuni şi obsesii, de complicaţii (...), de credinţe (...), ori îndoieli, de speranţe,

de dorinţi. Umanul cuprinde forţele intelectuale, morale, inconştiente, afective” [147,33]. Toate

definiţiile omului: animal raţional, „homo faber”, zoon politikon, homo loquox etc. sunt expresia

unor „viziuni parţiale asupra realităţii omului”. Mihai Ralea actualizează şi definiţia lui W.Sombart

36

prin care omul este înzestrat cu calitatea de obiectivitate. Această definiţie este acceptată de

filosoful român numai în cazul în care obiectivitatea este înţeleasă liberă de subordonarea biologică

şi de dependenţa faţă de mediul exterior. În opinia lui Mihai Ralea, obiectivitatea omului în raport

cu mediul şi cu persoana proprie, înseamnă eliberare de pornirile subiective şi emoţionale,

autonome faţă de incitaţiile mediului, de aceea obiectivitatea este expresia eliberării de

subordonarea biologică. Sensul evoluţiei umane marchează o anumită şi continuă eliberare de

necesităţile biologice. Acestea se realizează prin construcţie şi convenţie. „Omul creînd şi alte

necesităţi (decît cele organice) consideră în ştiinţă, filosofie ori artă, lucrările şi sub o prismă

dezinteresată, lărgeşte mult orizontul său, adesea până la proporţii infinite” [147,43]. Mai mult ca

atât afirmă filosoful român, omul în calitatea sa de constructor, de creator „nu s-a mulţumit să-şi

construiască un univers, ci i-a dat şi un sens” [147,131].

Amînarea, întîrzierea, suspendarea, ezitarea, obstacolul – constituie, potrivit concepţiei lui

Mihai Ralea, principalul resort al trăsăturilor specific umane. Raţiunea şi conştiinţa ca amînări, în

calitate de consecinţe ale obstacolelor devin excitanţi permanenţi ai creaţiei şi progresului.

Fenomenul inhibiţiei (al amînării), inclus în însăşi structura internă a fenomenelor psihice umane,

stă la baza funcţionării mecanismului psihologic uman şi al organizării sociale – a moralei, artei,

economiei. Oprirea, inhibiţia psihică, prin prisma căreia filosoful explică problemele activităţii

umane, ale progresului, are o bază biologică. „Ea este înscrisă în neputinţa, în lipsa noastră de

perfecţiune anatomică şi fiziologică”. La inhibiţia biologică Mihai Ralea adaugă una culturală şi alta

socială. Analizînd cele trei forme ale inhibiţiei, Mihai Ralea conchide că specificul omului „trebuie

căutat mai ales în procesele nervoase, psihice şi apoi în relaţiile care modifică toate condiţiile

omeneşti”[147,131]. Tezele despre inhibiţia biologică sunt confirmate şi de alte studii mai recente.

„Savanţii consideră că pentru a se naşte absolut gata pentru viaţă – ca mînzul şi ca viţelul, care după

doar cîteva ore de la naştere se pot mişca, hrăni etc.- omul ar fi trebuit să se reţină în uterul mamei

21 de săptămâni. Adică noi toţi ne naştem nematurizaţi.” [259,18]. Totodată acest neajuns la om se

transformă într-o prioritate – el se naşte cu un program deschis, care poate fi modificat, orientat,

restructurat. Toate acestea se iniţiază şi se desfăşoară în procesul activităţii umane. Prin muncă, prin

creaţie, prin diverse activităţi omul se formează ca om, îşi descifrează şi îşi valorifică potenţialul

cognitiv şi creator.

Universul simbolic, supraîncărcat de semnificaţii, este esenţial pentru integrarea individului.

Prin creaţiile sale omul se prezintă în realitate, în viaţa semenilor şi în lume, ocupînd o anumită

poziţie, asumîndu-şi roluri, statuturi, responsabilităţi. Prin caracteristicile sale specifice acţiunea cu

unelte a omului pare a fi jucat un rol esenţial nu în transformarea unui gen de activitate în altul, ci în

apariţia unei noi modalităţi de organizare colectivă, în care omul se prezintă în calitate de:

37

cooperator, de subiect al comunicării sociale, de creator al unei noi lumi. Anume în cadrul acestui

sistem de organizare apare raportul valoric, pe care Lucacs G. îl defineşte „raport tipic uman”

[104,98-99]. În aşa fel elementele de umanizare care apar în procesul activităţii conştiente constituie

suportul direct sau indirect al raportului valoric. Acest raport se manifestă în mod evident în

afirmarea şi dezvoltarea capacităţilor angajate în procesul acţiunii. Prin acţiunea conştientă,

întemeiată pe capacităţile umane considerate în totalitatea lor şi pe realitatea dată, omul umanizează

mediul căruia îi aparţine.

În acest context ni se pare interesantă, importantă şi chair actuală analiza activităţii umane în

evoluţia sa istorică. Munca este prima şi principala condiţie a vieţii omului. Autorii dicţionarului

„Filosofie şi bioetică” subliniază că „munca reprezintă procesul activităţii raţionale şi conştiente a

oamenilor, orientată spre schimbarea şi adaptarea obiectelor naturii pentru satisfacerea necesităţilor

lor. Munca este o condiţie primordială şi necesară pentru existenţa societăţii” [53,258-259].

Procesul muncii cuprinde: activitatea raţională a omului, obiectul muncii, uneltele de muncă.

Deosebim muncă fizică şi intelectuală.

Analiza evoluţiei istorice a omului, a condiţiei lui existenţiale, ne oferă diverse argumente în

favoarea tezei: „munca l-a creat pe om”. Totodată omul nu poate exista de unul singur, el trăieşte în

grup, în comunitate. Prin diversitatea relaţiilor ce se stabilesc între oameni, se produce societatea.

Viaţa în comun a oamenilor este o structură complexă, iar forma organizării acesteia reprezintă un

sistem dinamic, capabil să-şi autodirijeze procesele. Ca domeniu deosebit al organizării materiei,

societatea umană, există graţie activităţii umane şi include din necesitate şi viaţa spirituală. Graţie

activităţii umane, obiectele cuprinse de activitatea practică a omului, devin parte componentă a

lumii sociale. Odată cu apariţia societăţii umane organizate, condiţia existenţială a omului este

satisfăcută la alt nivel – numit de specialişti civilizaţional. Pentru acest gen de activitate este

caracteristică următoarea structură: omul, subiectul activităţii, obiectele activităţii, împărţite în

lucruri şi simboluri, la rîndul său lucrurile formează obiectul muncii şi uneltele de muncă. Uneltele

de muncă îi servesc omului în procesul de transformare a realităţii obiective, care este determinat de

necesităţile comunităţilor umane. Cu ajutorul uneltelor de muncă, omul social desfăşoară o

activitate orientată spre adaptarea la schimbările ce au loc permanent în condiţiile de existenţă.

Simbolurile, semnele nu servesc în calitate de unelte directe, ce ar putea ajuta omul în activitatea sa

de transformare a realităţii. Ele acţionează asupra conştiinţei omului, definindu-i scopurile,

obiectivele şi în aşa fel indirect influenţează asupra activităţii lui transformatoare. În procesul

producerii materiale omul social nu doar îşi satisface necesităţile, îşi realizează obiectivele directe,

dar paralel cu procesul vizibil, se desfăşoară şi alt proces, rezultatul căruia este mentalitatea, modul

de gîndire şi acţiune, perfecţionarea sensibilităţii.

38

Prin activitatea desfăşurată omul iniţiază unele procese, le modifică pe altele, încercînd în

aşa fel să se elibereze de tutela naturii. Dar eliberarea mult dorită nu l-a bucurat prea mult timp pe

om, deoarece intervenţiile intense ale omului în procesele naturale au condus la apariţia şi

intensificarea unor colizii, care astăzi ameninţă omenirea cu trecerea în nefiinţă. Omul social credea

că prin fiecare cucerire/ realizare ştiinţifică, tehnică, se eliberează de influenţa naturii. Peste o

perioadă anumită de timp se trezeşte şi constată că a trăit o nouă iluzie, pe care i-a oferit-o ştiinţa.

Dezamăgiri şi iluzii, speranţe nedeterminate şi tulburări, nelinişti întemeiate – acestea ar fi

denumirile trăirilor omului contemporan, conştient de provizoratul propriei existenţe.

O analiză morfologică a activităţii umane este realizează de filosoful Moisei Kagan. El

divizează activitatea în 2 tipuri: activitate transformatoare şi cognitivă. „S-ar părea că activitatea

transformatoare poate fi definită prin noţiunea – muncă. Dar nu este aşa, activitatea transformatoare

este un fenomen mult mai cuprinzător decît munca, deoarece include toate formele activităţii, care

conduc la schimbarea realului şi idealului, a existentului şi conduc la crearea unui nou real sau

ideal, a ceea ce înainte nu exista” [281,53-54]. În dependenţă de caracterul obiectului supus

transformării activitatea umană reflectă relaţia omului cu natura, cu societatea, cu sinele sau cu

semenii.

Analizînd diversitatea activităţii umane Meleşcenco I.S. şi Şuhardin S.V. evidenţiază două

forme de bază: material-practică şi cognitivă. Prima este corelată cu schimbul de substanţe şi

energie, a doua – cu producerea şi transmiterea informaţiei. A.D.Ursul în acest context subliniază că

„evidenţierea aspectului informativ al muncii ne oferă o bază unică de analiză a activităţii umane,

incluzînd aici şi sfera de producere, şi ştiinţa, şi alte varietăţi ale muncii” [374,201]. Asemenea

activitate include în sine patru componente: Subiectul activităţii – societatea; mijloacele activităţii,

obiectul activităţii şi condiţiile activităţii. Savanţii menţionaţi consideră că nivelul de dezvoltare al

forţelor de producere într-o măsură oarecare poate fi caracterizat de cantitatea informaţiei, cuprinsă

de mijloacele muncii. Creşterea cantităţii informaţiei în mijloacele muncii reflectă caracterul

informativ al tehnicii. Acest model al dezvoltării producerii, ştiinţei şi societăţii reflectă unitatea

proceselor muncii şi a celor informaţionale, bazată pe transformarea informaţiei ştiinţifice în

realizări tehnice sau în forţă producătoare. Într-adevăr, odată cu acumularea şi diversificarea

modalităţilor de transmitere a informaţiei, conţinutul muncii, al activităţii umane se complică, iar

odată cu aceste modificări au loc schimbări esenţiale, şi în raportul omului cu natura, se intensifică

influenţa lui asupra structurii şi funcţionalităţii biosferei. În aşa fel, nivelul dezvoltării producerii şi

societăţii, a forţelor de producere este determinat nu doar de existenţa sau absenţa informaţiei, ci şi

de intensitatea transformării ştiinţei într-o informaţie materializată. La rîndul său, intensitatea

transformării informaţiei dintr-o formă în alta este determinată de sporirea necesităţii societăţii în

39

ea, pe de o parte, iar pe de alta – de prezenţa mijloacelor tehnice, a formelor şi mijloacelor de

transmitere a informaţiei, de capacitatea elaborării unui sistem al comunicării informaţionale.

J.Bernal în lucrarea „Ştiinţa în istoria societăţii” sublinia că la începutul dezvoltării sale

ştiinţa - producerea – informaţia, formau o integritate şi doar mai tîrziu s-au autonomizat în diferite

forme ale activităţii umane. În locul noţiunilor: informaţie sau procese informaţionale, utilizate de

savanţii contemporani, J.Bernal foloseşte categoriile: cultură si cunoştinţe. Deşi este o deosebire de

limbaj, autorul lucrării „Ştiinţa în istoria societăţii” formulează concluzii ce nu-şi pierd actualitatea.

De exemplu, stagnarea în dezvoltarea proceselor informaţionale sau pierderea lor, a informaţiei

verbale sau fixe conduce inevitabil la stagnarea în dezvoltarea ştiinţei, tehnicii si a societăţii

[238,196-197]. Acest citat ne este necesar pentru a argumenta ideea conform căreia aşa cum la

începuturi ştiinţa - producerea - informaţia constituiau un tot integru şi se dezvoltau într-o unitate

dialectică, la fel şi în timpurile noastre este necesar de utilizat această experienţă şi de le analizat în

unitatea şi în diversitatea lor. Soluţiile optime pentru problemele cu care se confruntă societatea

contemporană le vom putea găsi doar prin acest fel de abordare a aprecierii semnificaţiei şi rolului

ştiinţei, tehnicii, a progresului tehnico-ştiinţific în asigurarea existenţei umane cu toate obiectele şi

serviciile necesare.

Aşadar, omul a tins mereu către cunoştinţe. El a văzut în ele un anumit mod de a se dezvolta,

de a-şi multiplica bunăstarea, de a-şi întări securitatea.Cînd încerca să cunoască ceva nou, acumula

o anumită experienţă, pe care o utiliza în viaţa cotidiană şi era curios să afle, cum se va dezvolta

obiectul sau procesul respectiv în viitor. La o anumită treaptă a evoluţiei sale, calitatea creierului de

a cunoaşte noi şi noi fapte, „poate în subconştient” este corelată cu tendinţa de a-şi asigura

securitatea. Omul nu era protejat nici de fenomenele naturale, nici de posibile atacuri ale locuitorilor

planetei deaceea trebuia să-şi lărgească cunoştinţele despe fenomenele şi procesele naturale.

Cunoştinţele, experienţa acumulată, i-au oferit omului confortul şi tot ele pot să-l conducă într-un

viitor mai sigur.

3. Teoria „evoluţionismul universal” – suport ontologic al Metateoriei Supravieţuirii

Este bine cunoscut faptul că omul se include în structura biosferei mai tîrziu decît alte

vieţuitoare. Însă omul nu vine singur, el îşi făureşte lumea sa, care încununează structura sistemului

ecologic global. După cum am observat (în paragraful 2) omul, o perioadă îndelungată, combină

situaţia sa de consumator al resurselor naturale cu cea de producător, fără a influenţa structura şi

conţinutul sistemului ecologic global. Sistemul ecologic global sau biosfera, categorie utilizată des

pînă în anii 60-70 ai secolului XX, se dezvoltă şi există graţie respectării condiţiilor, pe care savanţii

naturalişti şi filosofii le-au numit legi obiective, universale.

40

În filosofia românească contemporană legităţile obiective ale fiinţării lumii sunt explicate în

concepţia „existenţa tragică”. Autorul acesteia D.D.Roşca subliniază necesitatea cunoaşterii critice

a lumii înconjurătoare, fără amăgiri şi iluzii. Această teză este importantă şi actuală. Omenirea,

nerespectînd această cerinţă, a ajuns, sub influenţa unei cunoaşteri neadecvate a realităţii, să trăiască

mai multe secole într-o iluzie. D.D.Roşca ne transmite convingerea sa că în perioada interbelică

numai în baza unei asemenea cunoaşteri e posibilă afirmarea deplină a demnităţii şi libertăţii

umane. În acest context, D.D.Roşca supune unei critici consecvente concepţiile dogmatice, care nu

recunoşteau legea devenirii şi interpretau procesele realităţii obiective, reieşind din faptul că sunt

sisteme statice. Înlăturarea, respingerea „devenirii” aduce la aprecieri greşite a destinului uman, la

micşorarea sentimentului de răspundere al omului. Concepţiile dogmatice despre existenţa omului,

subliniază D.D.Roşca, „servesc mai mult sau mai puţin pentru o atitudine morală concretizată în

faimoasa normă de conduită: „Laisser faire, laisser passer”[162,9]. Pentru existenţă în general şi

pentru cea umană în particular este caracteristică o singură lege – devenirea ei eternă. Orice

echilibru realizat fie în cunoaştere, fie în dezvoltarea socială este privit sub aspectul provizoratului,

ca o verigă în cadrul devenirii permanente. Anume această lege, subliniază filosoful român,

îndreptăţeşte intervenţia omului în evoluţia naturii. Fiind un admirator al gîndirii dialectice,

D.D.Roşca recunoaşte existenţa obiectivă a realităţii şi argumentează consecvent condiţia ei:

mişcarea, dezvoltarea, evoluţia, transformarea. Intervenţia omului în evoluţia lumii, a existenţei, are

un caracter de reală noutate. El este cel care realizează potenţialul existenţei, al evoluţiei lumii şi

mai ales, al evoluţiei omenescului, unde totul poate fi schimbat, „poate fi făcut altfel decît este”

[162,176].

În calitate de sistem putem utiliza: natura, biosfera, omul, sau sistemele vitale din cadrul lor,

de exemplu sistemul nervos, cardio-vascular etc. la om. Ajunşi în situaţie existenţială-limită, ne

întrebam – dar ce schimbări a produs activitatea umană în structura biosferei? Pînă în secolul al

XVII-lea, omul a desfăşurat o activitate extensivă. Deşi, numărul populaţiei a crescut considerabil,

necesităţile omului s-au multiplicat, societatea a reuşit să-şi satisfacă condiţiile şi cerinţele

existenţiale, utilizînd la maximum potenţialul activităţii extensive. Prin activitatea sa cu caracter

extensiv omul nu a influenţat legităţile obiective ale sistemului ecologic global, de fiecare dată

acesta reuşea să-şi echilibreze subsistemele cele mai importante, asigurîndu-şi vitalitatea şi

viabilitatea. Dar acestei perioade îi sunt caracteristice doar munca fizică şi parţial mecanizată.

Situaţia se agravează în momentul în care omul, societatea se înarmează cu cunoştinţe, tehnici şi

tehnologii, prin intermediul cărora îşi intensifică activitatea şi respectiv, influenţa asupra biosferei.

Urmărind, în spirit egoist, doar satisfacerea propriilor necesităţi, omul a ignorat legile obiective ale

ambianţei. În consecinţă, la finele secolului XX, comunitatea ştiinţifică este determinată să

41

recunoască că omenirea se confruntă cu mai multe probleme globale, care necesită soluţionare

urgentă. În timp ce savanţii şi specialiştii din diverse domenii ale producerii materiale din statele

dezvoltate căutau mijloace de a înlătura consecinţele negative ale intensificării activităţii umane, în

spaţiul socialist, îndeosebi în cel sovietic, în anii 60 ai secolului XX, este elaborată strategia

intensificării producerii agricole. Programul intensificării agriculturii prevedea: automatizarea şi

mecanizarea, electrificarea, chimizarea, irigarea şi asanarea. La nivel teoretic au fost efectuate

calcule, care reflectau avantajele tuturor operaţiilor ce formează lanţul procesului activităţii agrare,

au fost stabilite normele ştiinţifice de utilizare a substanţelor chimice, au fost elaborate recomandări

cu privire la producerea şi utilizarea maşinilor şi utilajelor agricole. Doar în Republica Moldova,

timp de două decenii, comunitatea ştiinţifică şi reprezentanţii altor profesii, care nu erau indiferenţi

faţă de starea mediului ambiant, au constatat o situaţie critică, manifestările căreia erau:

intensificarea proceselor eroziunii solului; sporirea cantităţii de substanţe chimice în sol, în bazinele

acvatice, în produsele alimentare; scăderea eficienţei muncii agricole. Filosofii, savanţii şi jurnaliştii

au desfăşurat o activitate, orientată spre sensibilizarea factorilor de decizie şi mai ales a maselor

populare, care avînd încredere în guvernare, nici nu bănuiau că produsele alimentare comercializate

pe piaţa Moldovei conţineau substanţe toxice, erau periculoase, mai ales, pentru copii, bolnavi,

persoane în etate. Situaţia critică din realitatea Republicii Moldova, care din păcate nu este

singulară în spaţiul ex-sovietic, necesitatea adoptării unor măsuri concrete pentru depăşirea ei,

pentru soluţionarea problemelor produse de consecinţele negative ale implementării programelor de

intensificare a producerii materiale, inclusiv şi a activităţii agrare, a plasat noi obiective în faţa

ştiinţei. O problemă ştiinţifică extrem de actuală este – elaborarea strategiei co-evoluţiei Naturii şi

Societăţii umane.

N.Moiseev, autorul teoriei „evoluţionismul universal”, a elucidat conţinutul proceselor ce se

desfăşoară în biosferă şi modificarea lor treptată, pregătind trecerea lor în noosferă. N.Moiseev a

evidenţiat două categorii de mecanisme ale dezvoltării: adaptive şi bifurcaţionale. Orice schimbare

treptată a unor însuşiri/calităţi ale sistemului organic, inclusiv normele de comportament ale unor

indivizi, care se desfăşoară sub influenţa selecţiei naturale, este un rezultat al funcţionării unor

asemenea mecanisme. De fiecare dată mecanismele respective caută un minimum local. Aceasta

permite formularea unor noi definiţii în limba teoriei cercetării operaţiilor: mecanismele ce

realizează algoritmele căutării extremelor locale, fără prognoza schimbării ambianţei, conform

informaţiei despre mediul ambiant, dobîndite în acel moment, se numesc adaptive.

Mecanismul bifurcaţional, spre deosebire de cel adaptiv, nu realizează o optimizare locală.

Ceea ce se întîmplă în natură, cînd este aplicat mecanismul bifurcaţional, se aseamănă cu situaţia, în

care operatorul electronic, lucrînd cu sistemul comunicării şi corelării calculelor optimizării,

42

cîteodată soluţionînd o problemă complexă se îndepărtează de utilizarea algoritmelor locale. Aşa se

procedează de fiecare dată, cînd algoritmul utilizat nu mai poate perfecţiona sistemul, cînd

posibilităţile lui potenţiale sunt depăşite. În asemenea cazuri un operator experimentat încearcă să

utilizeze o metodă poate chiar mai puţin eficientă, dar nu de însemnătate locală. În sistemele vii

apar forme capabile să minimalizeze entropia locală. Metabolismul – înghiţirea energiei libere şi a

substanţei, reprezintă temelia dezvoltării fiinţelor vii. Din principiul, care funcţiona doar atunci,

cînd alte principii ale selecţiei nu evidenţiau clar o traiectorie unică a dezvoltării procesului, el se

transformă în tendinţă, caracteristică oricărui sistem viu. Este vorba despre tendinţa de a

maximaliza reducerea locală a entropiei din contul metabolismului. Studierea specificului

organismelor vii arată, că odată cu constituirea structurii complexe a organismelor vii, apar şi

contradicţiile dintre tendinţa lor de a-şi conserva homeostaza, stabilitatea, şi tendinţa de a

maximaliza eficienţa înghiţirii şi utilizării energiei exterioare şi a substanţei. Astfel, evoluţia lumii

vii poate fi reprezentată ca o „căutare de compromisuri”. Starea pe care noi o supunem observaţiei

premeditate este de fapt o stare a unui compromis complicat. Savantul rus subliniază că

identificarea compromisurilor are loc fără participarea intelectului uman. Principiul selecţiei

formează mecanismele, care găsesc aceste „algoritme spontane ale evoluţiei”. Altfel este modul de

organizare la nivelul social. Aici organizarea funcţiilor, care determină condiţiile homeostazei – este

o prerogativă a intelectului. Deoarece priorităţile care determină comportamentul, sunt reprezentări

subiective despre modul de atingere a stabilităţii sociale, fie un om concret, sau popor, factorului

subiectiv îi revine un rol tot mai important. Totodată factorul subiectiv produce o nedeterminare. La

acest nivel schimbarea este definită în mod mai serios de deosebirea dintre scopuri, de aprecierea

situaţiilor şi căile de realizare a scopurilor, chiar dacă ele coincid. Făcînd observaţii asupra acestor

modificări devenim martorii unui proces în care activitatea intelectuală modifică algoritmele

selecţiei din punct de vedere calitativ. La nivelul naturii vii, mai simple şi mai uşor de observat sunt

mecanismele adaptării, bifurcaţiile apar doar în momente deosebite. La nivelul social, situaţia diferă

esenţial. Dezvoltarea oricărui sistem social din orice stare poate decurge diferit. Fiecare stare a

sistemului social este bifurcaţională. Această situaţie conduce la intensificarea rapidă a tuturor

proceselor autoorganizării sociale. Cu dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific şi a forţelor de

producere, bazele organizaţionale a societăţii se modifică într-un tempou rapid.

În lucrarea „Raţionalismul contemporan” Moiseev N.N. elaborează un nou concept al

capacităţilor cognitive şi creative ale omului. Prin „raţionalismul contemporan” autorul subînţelege:

sistemul reprezentărilor ştiinţifice despre lumea înconjurătoare, care au fost elaborate în ultimele

decenii. La începutul mileniului trei, în faţa ştiinţei a fost pusă necesitatea: de a uni chestiunile

substanţei vii şi cele ale societăţii cu bazele fizicii noi, ale ştiinţelor naturii, care au modificat

43

reprezentările noastre profunde despre lumea înconjurătoare. Descifrarea conţinutului

reprezentărilor despre lume a celor mai talentaţi şi mai atenţi savanţi este realizată în procesul

elaborării teoriei „evoluţionismului universal”, numit altfel – teoria „autoorganizării cosmosului”.

Moiseev subliniază că Cosmosul este un sistem unic, integru, elementele căruia sunt corelate între

ele. De aceea, obiectele naturii vii şi moarte supuse observaţiei, precum si toate fenomenele care se

desfăşoară în societatea umană, reprezentările despre acestea, care apar în conştiinţa omului, pot fi

analizate în calitate de elemente ale acestei integrităţi. Apartenenţa lor la întreg este redată de două

postulate: tot ce există în prezent îşi are începutul şi va avea sfîrşit; tot ce e accesibil observaţiilor

noastre suferă schimbări constante. Academicianul N.N.Moiseev constată că Cosmosul se dezvoltă

neîntrerupt şi procesele evolutive de pe Pămînt în ansamblul lor determină complexitatea

organizării şi multiplicarea formelor organizării. La toate nivelurile de organizare ale Cosmosului:

în materia abiotică şi substanţa biotică, în societate, în conştiinţa socială – se desfăşoară procese de

auto-organizare. Însăşi Pămîntul şi tot ce s-a petrecut în spaţiul lui şi va avea loc Mîine, sunt

manifestări particulare ale procesului unic al auto-dezvoltării, al auto-organizării materiei, care se

supune unui sistem unic de legi, de norme, ce funcţionează în Cosmos. Este vorba despre legile

fizicii, chimiei, biologiei, ale dezvoltării sociale, care din schimbările virtuale (admise de gîndire)

selectează (cu o relativitate admisibilă) mişcările, pe care noi le observăm. În numărul acestora sunt

incluse şi legile dezvoltării structurilor sociale, care sunt consecinţe ale experienţei umane şi în baza

cărora oamenii în procesul activităţii practice adoptă unele decizii. Teoria „evoluţionismului

universal” ne propune două concluzii valoroase, care ar putea fi acceptate ca temelie a orientării

activităţii practice a omului contemporan. Este vorba despre:

1. Toate schimbările din sistemul Cosmosului se realizează în baza interacţiunii elementelor

sistemului. Odată ce prin observaţie nu fixăm alte forţe externe în raport cu sistemul, reiese că ele

lipsesc. N.N.Moiseev sublinia că noi putem cunoaşte doar ceea ce se află în relaţie cu altceva.

2. Omul este parte a Cosmosului şi el o poate studia doar parţial şi anume din unghiul acelei

părţi care îi este accesibilă. Omenirea poate cunoaşte doar o parte limitată a Cosmosului, o parte

mică din ceea ce reprezintă el, doar partea finită a cantităţii infinite a manifestărilor, însuşirilor şi

particularităţilor ei. Limitele posibilităţilor omului sunt determinate şi de faptul că observaţiile

asupra Cosmosului pot fi facute doar din interiorul lui şi nici într-un caz omul nu poate studia

obiectul dintr-o parte, din exteriorul acestuia. Noi nu cunoaştem procesul fixării limitelor

cunoştinţelor noastre, care delimitează accesibilitatea cunoştinţelor. Noi nu ştim ce va fi accesibil

Mîine cunoştinţelor noastre.

Deşi concluziile teoriei „evoluţionismului universal” sunt adevărate din perspectiva

interpretărilor ştiinţifico-filosofice evoluţioniste, raţionaliste, respectînd principiul obiectivităţii

44

suntem obligaţi să amintim că există şi alte reprezentări despre structura, ordinea, logica

schimbărilor ce au loc continuu în Cosmos. Aportul semnificativ al „evoluţionismului universal”,

conţinutul lui empiric, parcă ne aruncă înapoi în istoria evoluţiei Naturii, Omului, orientînd

cunoaşterea către problemele practicii, ale vieţii cotidiene. Chiar şi concluziile despre caracterul

limitat al cunoaşterii şi cunoştinţelor noastre nu pretind la originalitate, sunt o revalorificare a

filosofiei lui Kant. Semnificaţia lor, observată de un cititor atent al lucrării „Raţionalismul critic”, ar

reieşi din procesul de validare a lor, din înţelegerea conţinutului lor, din relativitatea lor. Însăşi

autorul face o deosebire clară, principială între cunoaştere şi înţelegere. În definirea lui Moiseev

N.N., cunoştinţele sunt rezultatul descoperirii unor esenţe într-un aspect concret. Ele au o

încărcătură informaţională despre obiectul studiat, dar reprezintă doar o umbră a acestui obiect. Prin

înţelegere, Moiseev N.N. fixează: ansamblul cunoştinţelor care reproduc în conştiinţa omului un fel

de hologramă a obiectului.

La întrebarea: care este forţa care dirijează toate procesele din Cosmos? Moiseev N.N.

răspunde: procesele şi fenomenele naturale, sociale, din conştiinţa socială pot fi reprezentate prin

funcţionarea unui grandios mecanism al pieţei. Acest mecanism Moiseev N.N. îl numeşte „Piaţă

cosmică” şi îl descrie ca pe un sistem ierarhic organizat, complex, care selectează structurile

învechite şi le înlocuieşte cu altele noi. Piaţa în limbajul economic şi cotidian, pe care Moiseev N.N.

o numeşte „Piaţa lui Ricardo” este o manifestare particulară a „Pieţii Cosmosului”. Este vorba

despre un mecanism social, înzestrat cu funcţiile distribuirii bunurilor şi serviciilor. „Piaţa” nu este

o invenţie a omenirii. Oamenii au început să utilizeze piaţa din necesitate, fără a conştientiza

principiul auto-organizării lumii materiale. „Piaţa lui Ricardo” e oarbă, la fel ca şi „Piaţa

Cosmosului” – ne previne academicianul N.N.Moiseev. Aceste mecanisme nu selectează mereu ce

e mai bun dintre sistemele, care conform reprezentărilor oamenilor sunt mai adaptabile la stările

viitoare ale mediului natural şi ale ambianţei sociale. Ambele „pieţe” nu sunt capabile să lucreze

orientat spre perspectivă şi să ia în consideraţie cele mai importante, mai universale tendinţe ale

dezvoltării. Ele nu pot prevedea şi preveni impasurile evoluţiei – situaţiile critice, situaţiile–limită.

Procesele selectării şi eliminării structurilor învechite şi înlocuirea lor cu altele noi la o

anumită treaptă a dezvoltării substanţei vii au produs ceea ce numim astăzi conştiinţă. Despre

mecanismele interioare ale organismelor, funcţionarea cărora asigură evoluţia capacităţilor

cognitive şi respectiv adaptarea la schimbările permanente ale mediului, noi am amintit la începutul

capitolului dat. La acest nivel al realizării obiectivelor investigaţiei funcţionarea mecanismului

cognitiv al organismului, sub forma superioară de organizare – conştiinţa, ne permite să constatăm

amestecul raţiunii, intelectului uman în funcţionarea mecanismului grandios al auto-organizării.

Prin aceste influenţe explicăm unele schimbări calitative în funcţionarea „Pieţii lui Ricardo” şi a

45

„Pieţii Cosmosului”. Spre deosebire de alte vieţuitoare omul are darul (şi-a dezvoltat abilităţile)

previziunii pericolelor, care îl pot ameninţa în viitorul apropiat. Aceste capacităţi îi oferă omului

posibilitatea elaborării unui sistem de interdicţii, care au scopul de a diminua rolul negativ al unor

obstacole, care fac imposibilă înţelegerea adecvată a situaţiei, a stării obiectului studiat. Sistemul de

protecţie, definit de Moiseev N.N. „sistem de interdicţii” poate preveni confruntarea cu asemenea

obstacole. Din acest motiv este absolut necesară cerinţa supravieţuirii, redată de teza: omul trebuie

să utilizeze şi să perfecţioneze capacităţile sale cognitive la maximum. Academicianul rus totodată

ne aminteşte că nu trebuie să preamărim potenţialul raţiunii, mai ales în problemele legate de

destinul omenirii şi al evoluţiei Biosferei şi Pămîntului în general. Orizontul previziunilor savanţilor

contemporani care se ocupă cu prognozarea sau cu futurologia nu s-a prea îndepărtat de poziţia

ocupată cîndva de înţelepţii Greciei Antice. În aşa fel, conchide Moiseev N.N., am putea afirma că

evoluţia dezvoltării mondiale rămîne imprevizibilă din perspectiva istorică.

Aflîndu-se în funcţia de Demiurg al societăţii, economia, „piaţa lui Ricardo” au produs omul

contemporanietăţii – Homo economicus, fiinţa consumului nelimitat. Orientat spre satisfacerea

necesităţilor, care continuu se multiplică cantitativ şi se perfecţionează calitativ, omul contemporan,

societatea globalizată şi-au dezvoltat la maximum egoismul ontologic, ignorînd totodată cerinţele şi

condiţiile existenţiale ale mediului ambiant, ale altor elemente ale Biosferei, fără de care existenţa

lui Homo economicus ar fi imposibilă. Homo economicus este o varietate a omului social, care îşi

concentrează atenţia doar asupra satisfacerii necesităţilor primare şi secundare, ambele categorii

fiind prin esenţă materiale. Omul contemporan, „...omul societăţii de masă – este un om neîmplinit,

parţial, nerealizat. El nu ştie şi nici nu-şi îndeplineşte cea mai importantă sarcină – să se deplaseze

pe linia transformării. El nu umanizează, nu spiritualizează lumea din jurul său, el s-a stopat, este

nemişcat. Chiar dacă nu participă şi nu săvîrşeşte acte negative la moment el este deschis pentru ele.

El se confruntă cu mari dificultăţi în momentul cînd trebuie să reacţioneze la cerinţele înaintate de

socium. Dar acestea sunt multiple şi cea mai periculoasă dintre ele este posibilitatea manipulării

conştiinţei. De ce manipularea este atît de periculoasă? Deoarece contribuie la pustiirea sufletului,

înmulţind deşertăciunea. Dar golurile trebuie umplute...Aşa apar premisele ocupării sufletelor de

forţele răului. Dar dacă conştiinţa individului nu este manipulaţă, golul sufletului este inadmisibil”

[290,5].

Probleme serioase sunt legate de cultura individului nelimitat, în care înlăturarea normelor

este unica regulă, cea mai importantă fiind: denaturarea valorilor general-umane, care conduce la

pierderea capitalului social, ce constituie bazele consolidării societăţii. În societatea contemporană

standardele de consum îşi menţin poziţia de factor important al motivaţiei comportamentului uman.

E.Bauman caracterizează noul tip al omului societăţii de consum, care nu mai acordă o atenţie

46

deosebită posesiei bunurilor, nu mai este lacom, nu mai este preocupat de acumularea bunurilor

materiale. El este pasionat de trăirea unor senzaţii necunoscute. Consumatorii contemporani sunt

„colecţionari de senzaţii”. Acumularea lucrurilor, care le asigură confortul, a trecut pe planul doi al

preocupaţiilor lor. Teza care îi caracterizează este: „dorinţa nu doreşte satisfacţie. Dimpotrivă,

dorinţa doreşte dorinţa”[228,120]. Simbolurile consumului contemporan cuprind nu doar apariţia

mărfurilor noi, dar şi a prestigiului, statutului social, a profesiei la modă. Toate acestea transformă

comportamentul de consum într-un joc pasionat. Globalizarea deschide posibilitatea evadării din

spaţiul, care impune obstacole în realizarea dorinţelor şi mofturilor omului contemporan.

Producerea simbolurilor globalizării promite un rai apropiat celor ce se luptă pentru venituri înalte

[229,20-21].

În aceste condiţii, cînd consumul de bunuri şi servicii, producerea acestora, reprezintă cea

mai „semnificativă” preocupare a omului, a grupului social, a întregii comunităţi, devine extrem de

actuală analiza multilaterală a evoluţiei Naturii, a genezei Omului, care ne oferă soluţia depăşirii

situaţiilor-limită. În baza analizei realizate, putem conchide că valorificarea potenţialului

capacităţilor cognitive ale intelectului, ale raţiunii, ale conştiinţei umane, este salvarea noastră, este

sursa găsirii soluţiilor optime, capabile să întreţină coevoluţia Naturii şi Societăţii umane.

În lucrarea „A fi sau a nu fi ...omenirea?”, editată în anul 1999, academicianul Moiseev N.N.

îşi generalizează concluziile investigaţiilor ştiinţifice din ultimii ani şi mai ales a celor stimulate de

lucrările lui V.I.Vernadschi. Anume acestea i-au permis savantului rus să-şi definitiveze conceptele

despre „raţionalismul contemporan” şi despre „evoluţionismul universal”. Caracteristica situaţiilor-

limită, cu care se confruntă Omenirea şi Biosfera, îi permite savantului să determine starea lor în

raport cu Normalul. Moiseev N.N. ne avertizează că un pericol major pentru societatea umană îl

prezintă posibilitatea pierderii stabilităţii biosferei ca sistem complex, integru, sub influenţa

factorilor antropogeni, care în ultimii 300 de ani s-au multiplicat. O consecinţă a acestui proces este

creşterea considerabilă a concentraţiei bioxidului de carbon în atmosferă, stabilită de specialişti: în

secolul XX, cantitatea bioxidului de carbon s-a mărit în raport cu secolul XIX cu 20 %. Deoarece

bioxidul de carbon este un aliment pentru plante, se putea aştepta reacţia Biosferei prin creşterea

biomasei. Asemenea schimbări n-au fost atestate. În baza acestor date Moiseev N.N. conchide că

Biosfera „s-a înbolnăvit” şi că avem „un simptom periculos” al bolii – organismul numai

reacţionează la factorii excitanţi din exterior. Absenţa reacţiei la sporirea cantităţii de bioxid de

carbon vorbeşte despre aceea că „posibilităţile compensatorii ale Biosferei ori sunt înlăturate, ori

sunt la limită în stare critică”. Această afirmaţie nu poate fi demonstrată.[310;311] Dar dacă

Biosfera şi-a pierdut capacităţile de a compensa tulburările din afară şi caracteristicile ei actuale se

47

deosebesc de acele semnificaţii, care le avea în ultimele secole, apoi aceasta semnifică că a apărut o

discordanţă în procesele biosferice, care se va intensifica în mod accelerat în viitor.

Natura „ne previne” despre sfîrşitul letal al istoriei omenirii şi „cere” de la oameni ca ei să-şi

schimbe regulile lor de joc. „Secolul XX, posibil va întra in istoria omenirii ca „secolul prevenirii”.

Pe parcursul mai multor milenii a fost acumulat un potenţial imens al cunoştinţelor, al voinţei

umane, al formelor structurilor sociale, care în condiţiile lumii contemporane are cu totul alte

posibilităţi. Chiar în perioada primei revoluţii industriale omul a obţinut un volum imens de energie,

pe care a început să-l utilizeze cu o eficienţă maximă şi în aşa fel viaţa lui a început să se schimbe”

[310,5].

În secolul XX se produc schimbări radicale în reprezentările cotidiene ale omului. Acestea

au condus la o dezvoltare intensă a tehnicii, la creşterea considerabilă a forţelor de producere.

Inovaţiile tehnice au modificat radical viaţa omului contemporan, i-au oferit aşa privilegii şi bunuri,

la care strămoşii nici nu puteau visa. Pe parcursul secolului XX, modul de viaţă, gîndirea şi chiar

înţelegerea lumii s-au schimbat. Dar aceste schimbări pozitive din viaţa omului contemporan au

adus şi greutăţi, şi complicaţii serioase. Dacă oamenii nu vor depăşi stereotipurile neandertalismului

şi ale omului sălbatic, fără de care omenirea n-ar fi fost capabilă să supravieţuiască, apoi acest sfîrşit

poate avea loc în timpul apropiat. Consecinţă a acestor procese, ne preîntîmpină Moiseev N.N.,

poate fi catastrofa ecologică globală, care poate avea loc rapid, fără situaţii preventive şi nici un

program de acţiuni concrete al omenirii nu va putea schimba situaţia. „Sfîrşitul istoriei omenirii

poate avea loc la mijlocul sec. XXI” [314,5]. Moiseev N.N. scria: „Nu sunt adeptul unor concepţii

alarmante. Scopul meu este să conving cititorii că omenirea mai are posibilitatea de a preveni

catastrofa ecologică globală şi să facă ceva util pentru instruirea oamenilor.” Pentru a înlătura

pericolul autodistrugerii omenirea va trebui să acţioneze coordonat nu doar în limitele teritoriale ale

statelor naţionale, dar şi la nivel planetar. Toţi locuitorii planetei într-o măsură mai mare sau mai

mică depind unul de altul şi indiferent de dorinţa lor, sunt responsabili pentru tot ce se întîmplă pe

Pămînt în domeniul material sau spiritual. Oamenii trebuie să conştientizeze apartenenţa lor nu doar

la propriile familii, la o anumită ţară, la o naţiune concretă, dar şi la comunitatea planetară. Ei

trebuie să se simtă membri ai acestei comunităţi, să-şi asume responsabilitatea pentru soarta lumii,

pentru viaţa oamenilor, care se pot afla în alte regiuni ale planetei. Moiseev N.N. îşi exprimă

convingerea că lumea se orientează către o societate organizată, în care în condiţiile

multiculturalismului se afirmă unitatea omenirii fără limitele naţionale ale guvernelor statelor

suverane. Analizînd statele contemporane, Moiseev N.N. subliniază că nici unul nu poate fi numit

„raţional organizat”. Criza globală poate schimba multe, deoarece în procesul dezvoltării sociale se

va amesteca Raţiunea unor oameni şi Raţiunea omenirii în general. „Omul va trebui să-şi utilizeze

48

maximal posibilităţile, care îi sunt oferite de Natură. Dar pentru aceasta el are nevoie de o strategie

planetară. Procesul formării ei va fi complicat şi va dura, va cere o analiză minuţioasă, obiectivă,

multilaterală a dezvoltării tehnice şi sociale a omenirii, a relaţiilor reciproce ce s-au stabilit între om

şi Natură, parte componentă a căreia suntem” [314,7]. În lucrarea „Raţionalismul contemporan”

Moiseev N.N. subliniază că în viitoarea organizare socială planetară Intelectul colectiv va avea un

rol, pe care îl deţine raţiunea în corpul uman. Cu ajutorul raţiunii va deveni posibilă realizarea

programului de influenţare a proceselor naturale şi sociale, de prevenire a posibilelor crize.

Intelectul colectiv va asigura tendinţele dorite ale dezvoltării sociale. Moiseev N.N. îşi expune

convingerea că Intelectul colectiv în anii apropiaţi va reuşi nu doar să urmărească evenimentele ce

au loc, dar şi să formeze sistemul acţiunilor necesare pentru a asigura homeostaza omenirii.

„Societatea mondială se află la intersecţia drumurilor. Din mulţimea căilor de dezvoltare ea trebuie

să aleagă doar una. Fără o înţelegere nouă, fără o conştientizare nouă a procesului dezvoltării, a

legităţilor lui, noi nu vom reuşi să alegem corect” [314,7].

Moiseev N.N. era îngrijorat că problema catastrofei ecologice globale nu a devenit un obiect

al analizei minuţioase în ONU. Nici un stat din lumea contemporană n-a adoptat măsuri adecvate,

orientate spre prevenirea şi înlăturarea pericolului catastrofei planetare. „Din cele mai serioase

calcule, noi astăzi ştim că nici un fel de tehnologii pure sau programe de acţiuni concrete, orientate

spre protecţia mediului ambiant, cu toată necesitatea lor absolută şi vitală, nu sunt capabile autonom

să amelioreze situaţia, să salveze Natura şi Omenirea. Se cer decizii mai serioase, schimbări mult

mai semnificative”. În condiţiile dezechilibrului total al producerii şi consumului şi a ciclurilor

naturale ale Biosferei aceste măsuri ar permite doar să cîştigăm timpul necesar pentru o

restructurare radicală, care va atinge chiar şi procesele, ciclurile Biosferei. Această restructurare,

care atinge toate nivelurile structurale, toate formele de manifestare a Existenţei ca Totalitate şi

modului specific uman, nu poate fi realizată fără o concepţie universală despre poziţia omului în

Cosmos, care ar determina alegerea strategiei activităţii umane. Moiseev N.N. a propus crearea la

nivelul ONU a unui organ special, sarcina principală a căruia ar fi: găsirea căilor şi mijloacelor

eliberării omenirii de pericolul autodispariţiei – scopul principal al strategiei dezvoltării şi

coexistenţei Naturii şi Societăţii. După părerea lui Moiseev N.N. acest organ trebuie să fie alcătuit

din savanţi, înzestraţi cu mentalitatea cugetătorilor, capabili, spre deosebire de politicieni, să pună la

îndoială orice, chiar şi opiniile, principiile general acceptate. Membrii acestui organ trebui să fie

înzestraţi cu darul previziunii, să poată cuprinde situaţiile în complexitatea lor (în extindere şi în

profunzime), să fie pregătiţi pentru a analiza orice proiect, propus de colegii lor, nu ca pe ceva ieşit

din comun, ca pe o „erezie”, dar ca pe un Bun ce ar putea contribui la analiza, la elaborarea

„hologramei”, care în ultimă instanţă ar reflecta înţelegerea adecvată a problemelor globale. Acest

49

organ nu trebuie format după principiul reprezentării Guvernelor statelor naţionale, suverane,

membre ale ONU, dar din „rîndul savanţilor recunoscuţi din diferite domenii specializate, care ar

putea prezenta toate civilizaţiile lumii contemporane” [339,130-143]. Printre obiectivele ce ar putea

fi incluse în ordinea de zi a acestui organ ar putea fi concluziile teoriei evoluţioniste a Organizării

Cosmosului.

Necesitatea elaborării acestei teorii clar se conturează în baza pericolului înaintării crizei

ecologice planetare, despre care ne-au anunţat E.fon Vaizekker, A.B. Lovins, L.Hanter Lovins,

autorii raportului Clubului de la Roma, prezentat în anul 1997. Ei subliniau că dacă cele mai

eficiente posibilităţi de utilizare a resurselor vor fi, în fine, epuizate, va veni ziua, în care unele

cataclisme ecologice şi sociale, care pe noi ne îngrijorează, se vor întoarce spre noi. Canadianul,

activist al unei mişcări ecologice, M. Strong în lucrarea: “Încotro noi ne îndreptăm pe Pămînt?” a

arătat că “Dacă noi nu vom începe radical, sistematic, multilateral să ne schimbăm comportamentul,

apoi singuri vom orienta propria dispariţie spre noi” [186].

Relaţiile omului cu natura nu mai pot fi construite în baza consumului nelimitat al resurselor

Biosferei şi în baza influenţării ei negative. A sosit timpul conştientizării depline a dependenţei

omenirii de capacitatea Biosferei de a-şi menţine stabilitatea [404]. Şansele omului de a soluţiona

problemele determinate de criza globală, care după dimensiuni poate fi asemănată cu cea din epoca

neolitică, depind în primul rînd de nivelul de dezvoltare al posibilităţilor intelectuale,

organizaţionale, tehnologice ale civilizaţiei, de calităţile omului. De faptul cît de conştient şi moral

este omul depinde conştientizarea conţinutului „imperativului ecologic” – în calitate de element al

noului sistem moral, al imperativului lui categoric. Dacă anterior domeniul moralei cuprindea doar

relaţiile interioare ale sistemului „societate-om”, apoi astăzi moralitatea e obligată să reglementeze

şi relaţiile corelatului om/ societate – Biosferă. Porunca „nu ucide” se transferă în mod direct asupra

acestor relaţii, capabile în condiţiile nefavorabile să apropie în sens direct dispariţia omenirii. Pentru

înţelegerea mai profundă a perspectivelor umanităţii noi trebuie să trecem inevitabil în procesul

cunoaşterii de la analiza situaţiilor şi conflictelor politice, ecologice, economice etc. la studierea

evoluţiei lumii interioare a omului. Anume aici este ascunsă posibilitatea înţelegerii şi adoptării

deciziilor serioase orientate spre conservarea vieţii pe pămînt [320,30]. În lucrările: „Înălţarea către

raţiune (Lecţii la cursul: evoluţionismul universal)” şi „A fi sau a nu fi ...omenirea?”, în multe

comunicări la conferinţe ştiinţifice şi simpozioane internaţionale, în articole ştiinţifice, Moiseev

N.N. îşi expune credinţa în capacitatea omului, în dorinţa lui de a înlătura structurile sociale

imperfecte şi de a le înlocui cu o societate raţională, care prin coevoluţie cu Natura, va întra în

Noosferă. Formulîndu-şi întrebarea: va reuşi omul să depăşească propriul egoism, agresivitatea, tot

ce a moştenit el de la vînătorii sălbatici, pentru a-şi întreţine existenţa pe planetă în următoarele

50

milenii, Moiseev N.N. recunoaşte că un răspuns la asemenea întrebări nu are [314 ]. Răspunzînd la

îndoielile, tulburările şi îngrijorările savantului rus, G.S.Kiselev subliniază: „Nu este de mirare. În

aprecierea capacităţilor omenirii, nu poate fi nici o claritate – deoarece în ultimă instanţă totul

depinde de libertatea voinţei. Însăşi prezenţa raţiunii colective nimic nu garantează. Vor asculta

oare oamenii de propria Raţiune? Istoria cunoaşte mai multe exemple, care afirmă contrariul:

oamenii nu doar n-au ascultat înţelepţii săi, dar i-au şi urît, chiar le-au luat viaţa” [289,4]. Există o

condiţie care susţine tendinţa omului către o conştiinţă morală. E vorba despre aportul societăţii. Ea

trebuie să-i creeze omului condiţii favorabile, care ar putea să-l elibereze de grijile cotidiene şi să-i

stimuleze dorinţa de a valorifica potenţialul moralei, al normelor, principiilor şi valorilor ei.

Principala condiţie este libertatea sub toate formele ei de manifestare – politică, economică,

religioasă, culturală, socială. În afara garanţiilor libertăţii majoritatea oamenilor va fi preocupată de

altceva şi respectiv nici nu se va interesa de valorificarea potenţialului conştiinţei morale. Omul

contemporan are un lăcaş al libertăţii – societăţile democratice, întemeiate pe principiile ideologiei

liberale, înzestrate cu instituţiile statului de drept şi ale societăţii civile. Acestea au semnificaţie

doar în interacţiune, care se manifestă în abţinerea reciprocă şi control. În aşa mod este atinsă

corelarea optimă a libertăţii şi controlului social, caracteristici de bază ale societăţii democratice

deschise. Concluziile lui Kiselev G.S. merită atenţia celor care caută soluţii şi care îşi propun să

elaboreze programe, orientate spre satisfacerea cerinţelor Vieţii şi în această bază spre

supravieţuirea omului şi a comunităţii lui.

Căutînd soluţii pentru aceeaşi problemă, Moiseev N.N. propune elaborarea strategiei

planetare a supravieţuirii. Reieşind din faptul că realizarea strategiei fiecărui colectiv presupune

concentrarea eforturilor tuturor membrilor lui, cu atît mai mult aceasta se cere, cînd e vorba despre

strategia omenirii. În aceste condiţii apare inevitabil necesitatea în reglarea comportamentului uman

şi în instaurarea anumitor interdicţii. Asemenea reglare presupune afirmarea ansamblului

principiilor morale, esenţa căruia poate fi concentrată în teza: ceea ce era permis în trecut, este

inadmisibil astăzi. Impunerea unor interdicţii, capabile să asigure realizarea practică a strategiei

supravieţuirii, Moiseev N.N. o numeşte „imperativ moral”. El scria: „Eu sunt convins că în

următoarele decenii conştientizarea conţinutului ”imperativului moral” va fi o caracteristică

fundamentală a civilizaţiei, orientarea fundamentală a ştiinţelor sociale”[314].

Nu este uşor să formulezi cu claritate tezele „imperativului moral”, dar este posibil.

Problema care o pune în faţa ştiinţei, filosofiei, religiei, întregii culturi, pe care o include în agenda

conducătorilor statelor naţionale, a comunităţii mondiale, situaţia critică a lumii contemporane este

determinată de necesitatea de a respecta condiţiile existenţiale ale Biosferei, ale fiecărui element

structural al acesteia, adică a fiecărei forme de viaţă. Deoarece această necesitate nu este

51

conştientizată încă de comunitatea umană, în unele cazuri nici de cea mai influentă parte a ei:

savanţi şi lideri politici, obiectivul central al activităţii intelectualilor din diferite domenii trebuie să

devină instruirea oamenilor, orientată spre pregătirea schimbărilor radicale a mentalităţii, a

conştiinţei şi în baza acestora a comportamentului cotidian. Doar sistemul de instruire şi educaţie

poate orienta socializarea membrilor comunităţii planetare spre conservarea culturii şi civilizaţiei pe

o planetă epuizată. Oamenii trebuie să înveţe să trăiască în noile condiţii ale Naturii, ale Biosferei şi

primul pas în această direcţie ar fi refuzul iluziei propriei dominaţii. Viaţa în noile condiţii ar

însemna în primul rînd respectarea legilor ei.

Prevenirile savanţilor şi a unor reprezentanţi ai societăţii civile despre pericolul dispariţiei

omenirii, determinat de catastrofa ecologică, care se va intensifica în timpul apropiat sunt ipotetice.

Dar ipoteza dată este deosebită. După aprecierile lui Strong să ne satisfacem de adevărul ei ar fi

posibil doar post-mortem, dar în asemenea stare n-am reuşi să mai facem analize, să formulăm

concluzii , să adoptăm decizii.

Autorul conceptelor: „raţionalismul contemporan”, „evoluţionismul universal”, cît şi

fondatorii teoriei biosferei şi noosferei; savanţii şi filosofii, care participă activ la şedinţele Clubului

de la Roma, sunt alarmaţi cu adevărat de starea critică a Planetei şi susţin necesitatea elaborării unei

Metateorii a supravieţuirii. În majoritatea investigaţiilor, desfăşurate de cugetătorii menţionaţi,

găsim concluzia despre capacitatea Intelectului colectiv, a Raţiunii umane individuale de a adopta

decizii constructive privitor la coevoluţia Biosferei şi Societăţii. Mai mult ca atît studiile

capacităţilor cognitive şi creative ale omului, logica evoluţiei (complicării, perfecţionării) lor în

timp, demonstrează că evoluţia naturală şi socială a omului şi a societăţii a aruncat omul în situaţii -

limită, pregătindu-l simultan de confruntarea cu ele, dezvoltîndu-i aptitudinile, capacităţile,

abilităţile necesare depăşirii/înlăturării lor. Adică studiul realizat în acest capitol ne oferă

posibilitatea să înţelegem că:

1. Situaţia existenţială a omului contemporan, a comunităţii planetare este în pericol de

autodistrugere prin mijloace paşnice, intensificat de pierderea stabilităţii şi capacităţilor de

autoreproducere a propriului potenţial de către Biosferă. Totodată logica evoluţiei Naturii, a

tuturor formelor de existenţă biotică ne permite să constatăm că pentru orice situaţie critică

este pregătit mecanismul depăşirii ei.

2. Situaţiile – limită ale existenţei umane, ale Vieţii sub toate formele de organizare a

substanţei biotice, ale Biosferei sunt consecinţe ale activităţii intensive a omului, ale

progresului tehnico-ştiinţific, ale aplicării practice a tehnologiilor intensive. În acest context

omenirea este pusă în situaţia reconştientizării raportului său cu natura şi în baza acestui

proces trebuie din necesitate să adopte decizii orientate spre valorificarea potenţialului său

52

cognitiv şi creativ, să definească conţinutul unor noi interdicţii, absolut necesare pentru

ameliorarea condiţiilor existenţiale şi pentru soluţionarea problemelor globale. Din această

perspectivă este necesară şi actuală redimensionarea potenţialului factorilor morali şi

tehnogeni, care prin influenţe constructive asupra omului şi mediului lui de viaţă ar oferi

Lumii şansa supravieţuirii.

3. Situaţii critice pentru întreţinerea, conservarea şi reproducerea vieţii pe pămînt în istoria

evoluţiei naturale au mai fost constate. De fiecare dată omul şi comunitatea umană au

valorificat la maximum potenţialul capacităţilor sale cognitive şi creative şi au găsit soluţiile

optimale. Cu atît mai mult că analiza logicii evoluţiei capacităţilor cognitive ne convinge că

în structura organismului viu, indiferent de nivelul lui de organizare, există un mecanism

specializat în îndepărtarea pericolului autodistrugerii, autodispariţiei, ceea ce înseamnă că

sistemul autoorganizării şi autodirijării proceselor funcţionale ale organismului viu sunt

orientate spre conservare. După cum am menţionat mai sus (paragraful 1) în condiţii critice

pentru viaţa organismului sistemul modifică programul cognitiv, produce schimbări în

metaprogramul cognitiv, care includ sau produc noi programe cognitive, orientate spre

conservarea vieţii, stopînd pentru o perioadă funcţionarea altor programe. (Instructive în

acest sens sunt filmele documentare despre misterele şi particularităţile naturii vii, produse

de compania BBC; teleenciclopedia ş.a.) Printre mulţimea de exemple aduse, putem

menţiona şi cazul în care şarpele, neavînd suficientă hrană, adoptă programul existenţial al

aşteptării, pentru care este caracteristică o temperatură a corpului mai redusă decît cea în

stare normală, activă. Sistemul autoorganizării adoptă independent decizia intrării şi ieşirii

din somn, din starea de aşteptare. Utilizarea acestor informaţii, acestor cunoştinţe i-ar insufla

omului contemporan speranţa că şi de această dată el va reuşi. Desigur, situaţia lumii

contemporane este mult mai alarmantă, dar nu trebuie să uităm şi de nivelul pe care l-a atins

omenirea în valorificarea potenţialului său cognitiv şi creativ. Este necesar doar să selectăm

corect priorităţile, să reedificăm sistemul axiologic, după care să ne conducem în activitatea

practică.

4. Fiind conştienţi de pericolul şi potenţialul distructiv al civilizaţiei contemporane, este

necesar să acordăm o atenţie maximă instruirii şi educaţiei tinerei generaţii, oferindu-i

informaţiile necesare, într-o formă accesibilă, pentru înţelegerea şi aprecierea adecvată a

situaţiei. Deoarece cel mai eficient mijloc de instruire şi educaţie este exemplul propriu,

generaţia matură a comunităţii planetare va reuşi să educe la tineri, adolescenţi şi copii o

nouă atitudine faţă de cele mai semnificative valori existenţiale, respectîndu-şi singură

normele impuse. Astfel, educînd şi învăţînd pe alţii, noi vom reuşi să ne corectăm propriul

53

comportament, să ne modificăm plenar atitudinea faţă de bogăţiile, rezervele Biosferei, faţă

de propriile noastre necesităţi. Consecinţă a acestor transformări va fi înlocuirea lui Homo

economicus cu Homo moralis, care va desemna reducerea consumului şi dominaţia

moderaţiei în toate domeniile activităţii umane, în toate manifestările omenescului.

5. Concluzia principală a conceptelor şi teoriilor analizate în acest capitol este: necesitatea

elaborării unei teorii a supravieţuirii şi în baza ei a unei strategii a coevoluţiei Naturii şi

Societăţii. Elaborarea teoriei supravieţuirii este iniţiată de savanţi, începînd cu anii 60 ai

secolului XX, şi se desfăşoară pe mai multe branşe, cele mai semnificative sunt: Bioetica,

Ecoetica, Ecosofia. Teoriile menţionate sunt axate pe aceleaşi principii, argumentează

imperative asemănătoare, orientează activitatea omului şi a comunităţii planetare spre

aceleaşi scopuri. Deosebirea lor reiese din evidenţierea dominantei. De exemplu, Bioetica

evidenţiază Viaţa sub toate formele ei de manifestare şi din această perspectivă revalorifică

potenţialul normelor, valorilor etice, înălţîndu-le la dominanta moralităţii individului şi a

comportamentului.

6. Sub aspectul reorganizării comunităţii planetare sunt necesare modificări, care ar reflecta

consecinţele globalizării şi informatizării lumii contemporane şi care ar conduce la

constituirea unei societăţi civile active, conştiente de pericolul autodispariţiei, capabile să

adopte decizii şi programe concrete de activitate, orientate spre însănătoşirea Biosferei, spre

restabilirea stabilităţii şi a potenţialului ei de conservare şi reproducere

.

54

Capitolul II. Supravieţuirea – obiect de studiu al cunoaşterii ştiinţifice şi al reflecţiei filosofice

Particularităţile societăţii contemporane argumentează multiplu necesitatea elaborării unei

noi teorii a supravieţuirii, căreia noi îi oferim statut de Metateorie. Pentru realizarea acestui obiectiv

sunt necesare modificări în strategia cognitivă; în organizarea, orientarea şi desfăşurarea proceselor

de socializare şi personalizare individuală; în selectarea priorităţilor activităţii teoretice şi practice a

omului contemporan. Toate acestea trebuie argumentate ştiinţific, filosofic în baza moştenirii

filosofiei universale şi a istoriei ştiinţei. Deşi condiţia existenţei umane a constituit permanent axa

cunoaşterii ştiinţifice şi a reflecţiei filosofice, necesităţile practicii sociale contemporane, starea

alarmantă în care se află Biosfera, ne determină să revenim la analiza Existenţei ca Totalitate şi a

modului specific uman de a fi. Metateoria supravieţuirii, imperativele ei pot fi argumentate sub

aspect ontologic, metodologic, epistemic, socio-cultural şi socio-civilizaţional, adică social, politic

şi economic. Concluziile Metateoriei supravieţuirii abordează o multitudine de modificări în

conştiinţa, mentalitatea şi activitatea omului contemporan, a grupului social, a comunităţii

planetare. Complexitatea fundamentării Metateoriei supravieţuirii a determinat selectarea tezelor,

conceptelor, teoriilor reflectate în acest capitol.

1. Filosofia şi ştiinţa contemporană – temelie a Metateoriei supravieţuirii

Elaborarea Metateoriei supravieţuirii este imposibilă în afara unei strategii cognitive.

Strategia cognitivă include procesele realizate de capacităţile, abilităţile cognitive ale omului,

analiza structurii experienţei subiective, evidenţierea strategiilor intelectuale de cunoaştere, de

asimilare a realităţii. Despre interesul omului faţă de strategia cognitivă, A.Einstein în lucrarea

„Crezul meu” scria: „cea mai frumoasă şi mai profundă trăire a omului – este senzaţia misterului.

Ea stă la baza religiei, a celor mai profunde tendinţe ale artei şi ştiinţei. Eu mă mulţumesc cu aceea

că cu plăcere construiesc presupuneri referitoare la aceste taine şi încerc calm prin gîndire să edific

un tablou al structurii Existenţei, care este departe de a fi deplin” [400,176].

În lucrarea „Cadenţe filosofice”, Iosif Brucăr supune analizei conţinutul raportului ce se

stabileşte între filosofie şi umanitate. El subliniază că valoarea umanităţii este tocmai dependentă

sau e în funcţie de cadrul şi limitele filosofiei înseşi pe care o cuprinde [33]. În filosofia românească

interbelică, orientarea realistă a ei, susţinea că filosofia studiază căile de umanizare a lumii şi de

revalorificare a omenescului din om. În acest scop filosofia realizează o sinteză între cunoaştere,

apreciere şi acţiune, între ceea ce ştie că este şi lumea sa şi ceea ce crede, aspiră să modeleze în

viitor. Filosofia este o modalitate specifică de reconstrucţie a lumii. Fiecare popor a subliniat în

55

filosofie modul propriu de a concepe lumea. Filosofia este expresia cea mai înaltă a efortului

neîncetat de a reconstrui, prin gîndire şi produsele sale, fiinţa lumii raportată la om. De aceea

studiul şi asimilarea reprezintă „o cale regală” ce oferă fiecărui individ posibilitatea de a-şi clarifica

structurile şi sensurile care oferă existenţei umane unicitate, un mod exemplar de a fi şi de a se auto-

edifica[65;145].

Din momentul constituirii lor, filosofia şi ştiinţa se află în relaţie stabilă de

interdependenţă. Istoria ştiinţei şi istoria filosofiei ne oferă multiple date care se referă atît la

schimbările esenţiale ale obiectelor lor de studiu, cît şi la interconexiunile lor. Convingerile

ştiinţifice s-au format sub influenţa societăţii prin selectarea intuiţiilor şi asocierilor generale, prin

sacrificarea intuiţiilor şi a reprezentărilor individuale şi subiective. „Ştiinţa renunţă la o bună parte

din conţinutul intuiţiilor şi reprezentărilor sufleteşti. Ea renunţă la tot ce este exclusiv individual.

Tot ce îl interesează pe individ nu intră în sfera activităţii sale. Ea se ocupă de general, adică de

cîteva elemente abstracte din intuiţiile şi reprezentările primitive”[152,153]. Lucrurile şi

fenomenele naturii există pentru ştiinţă numai atît, cît ele cad sub lumina uniformă a principiului

identităţii. Multiple nuanţe subiective, pe care conştiinţa individuală le descoperă, la privirea

aceloraşi lucruri şi fenomene, nu sunt luate în consideraţie. „Cu toate acestea convingerile

subiective au o mare importanţă şi în viaţa socială, cîte odată chiar, au mai multe avantaje în raport

cu convingerile obiective ştiinţifice. Istoria evoluţiei cunoaşterii pledează pentru recunoaşterea

autonomiei acestor convingeri.” [152,153].

În sistemul „personalismului energetic”, elaborat de Constantin Rădulescu-Motru,

conştiinţa este caracterizată de două niveluri ce corespund domeniilor autonome ale convingerilor

obiective cu valabilitate necesară eternă şi universală şi a convingerilor şi credinţelor subiective

individuale. „Filosofia îndeplineşte un rol mijlocitor între credinţă şi ştiinţă”[152,153]. Prin

credinţă, filosoful român subînţelegea acele convingeri subiective ale individului, în care intră ca un

simplu element credinţa religioasă. Filosofia valorifică, fructifică ambele domenii sufleteşti, atît cel

obiectiv, cît şi cel subiectiv. Ea elaborează concepţii care angajează conştiinţa umană în

interpretarea ei. Filosofia satisface principalele aspiraţii ale sufletului omenesc, atît ale individului,

cît şi ale omenirii. Filosofia cuprinde ceva în plus în raport cu ştiinţa şi anume: factorii subiectivi,

credinţa în om, în valoarea şi fericirea lui

Constantin Rădulescu-Motru explică raportul filosofiei cu ştiinţa, încercînd să determine

valoarea ştiinţei de pe poziţiile principiilor psihologiste, iar Petre Negulescu evidenţiază şi

apreciază înalt rolul ştiinţei şi al filosofiei în dezvoltarea societăţii umane. Definind ştiinţa ca pe un

ideal al cunoaşterii, capabil să regenereze filosofia şi să aducă contribuţii decisive la dezlegarea

problemelor ei, Negulescu subliniază că cunoaşterea lumii nu se epuizează prin cercetarea

56

ştiinţifică.[125]. Ştiinţa nu explică decît categorii izolate de fenomene. Ordinea generală a tuturor

fenomenelor universului constituie sarcina şi obiectul filosofiei. Numai cu cercetările ştiinţifice

cunoaşterea rămîne nedesăvîrşită, chiar „edificiul ştiinţei” rămîne neterminat. De aceea „trebuie să

intervină filosofia şi să ducă mai departe explicările care rămîn trunchiate, completîndu-le prin

ipoteze ce trec peste marginile experienţei sensibile”[126,21]. Filosofia se deosebeşte printr-un mai

mare grad de generalitate. Filosofia este o completare a ştiinţei nu în spiritul ştiinţei. Filosofia nu

reprezintă o simplă sumă a cunoştinţelor ştiinţifice, ci o sinteză a lor, este un întreg unitar şi organic

ce rezultă din întreaga ştiinţă. În concepţia lui Petre Negulescu filosofia şi ştiinţa sunt caracterizate

ca două forme ale cunoaşterii care se completează reciproc. Filosofia reprezintă cunoaşterea

existenţei ca întreg şi ca natură, dar această cunoaştere nu poate fi realizată a priori, ci a posteriori,

cercetînd fenomenele naturii la nivelul şi prin mijloacele şi metodele ştiinţifice.

Interconexiunile filosofiei cu ştiinţa au fost analizate şi în lucrările lui A.D.Ursul, L.P.

Dergaciov, P.I.Vizir, T.N.Ţîrdea, P.Rumleanschi, V.A.Ţapoc ş.a. În opinia acestor cercetători

filosofia contemporană nu se poate lipsi în studiul naturii de indicaţiile ştiinţei. Urmărind acelaşi

scop să dea omului înţelegerea cît mai deplină şi mai profundă a lumii în care trăieşte, filosofia şi

ştiinţa se ajută reciproc. Colaborarea ştiinţei cu filosofia este constructivă şi rezultativă. Din

moment ce ştiinţa are influenţă mai mare în domeniul percepţiei sensibile, ea îşi construieşte

edificiul ei concret cu datele simţurilor. Filosofia studiază edificiul ridicat de ştiinţă, adică noţiunile

generale ale acesteia, pe care le foloseşte, fără a le explica [204; 205; 49; 196; 190; 164].

Dacă fără ştiinţă nu e posibilă o cunoaştere mai amănunţită şi mai sigură a lucrurilor lumii,

fără filosofie nu e posibilă aprecierea mai largă şi mai profundă, mai dreaptă şi mai generoasă a ei.

Numai o asemenea valorificare poate contribui cu adevărat la orientarea spre mai bine a societăţii

umane, orientare în lipsa căreia progresul nu poate fi realizat, iar omenirea nu poate fi salvată de

trecerea accelerată în nefiinţă. Filosofia în lumea contemporană îşi asumă mai multe obiective.

Deosebim o filosofie academică, pentru care sunt prioritare următoarele funcţii: metodologică,

ontologică, epistemologică; o filosofie practică, care reflectă semnificaţia etimologică a termenului

– dragoste de înţelepciune, iar înţelepciunea este temelia şi corpul edificiului inteligenţei. La rîndul

său inteligenţa este oglinda omenescului, adică reflectă conţinutul condiţiei şi naturii umane, a

modului său de a fi (de a gîndi, de a înţelege, de a vorbi, de a acţiona etc.). O poziţie intermediară

între aceste niveluri ale reflecţiei filosofice: pur teoretic şi practic, îl are filosofia ca disciplină de

studiu/ curs universitar. Pentru a răspunde schimbărilor din societate şi pentru a forma omul moral,

responsabil, capabil să le satisfacă cerinţele, filosofii şi savanţii, care activează la începutul

mileniului trei sunt chemaţi să valorifice potenţialul celor trei niveluri de filosofare.

57

Schimbările radicale, care s-au produs în ultimele decenii ale secolului XX, au contribuit

la revalorificarea potenţialului filosofiei. Filosofia a avut întotdeauna un rol important în cultură. Ea

nu doar a conştientizat problemele epocii, dar a şi trasat căile de dezvoltare a omenirii. La sfîrşitul

secolului XX – începutul secolului XXI, influenţa filosofiei a crescut considerabil. Filosofia a

devenit un fenomen public, un factor important al vieţii sociale. Filosofii nu mai sunt închişi în

comunităţi profesionale, la argumentele lor atrag atenţie politicienii şi organizaţiile sociale

[240;355].

Creşterea influenţei filosofiei este deteminată de mai mulţi factori, printre care

menţionăm: procesele integrării, care cuprind comunitatea mondială, dezvoltarea ştiinţelor

fundamentale. Fără filosofie este imposibil dialogul culturilor şi soluţionarea conflictelor ce ar putea

apărea în procesul integrării statelor cu un nivel diferit de dezvoltare, a lumii pestriţe sub aspect

cultural. Ştiinţele fundamentale au nevoie acută de filosofie, deoarece în studiile ei aprofundate

mecanica cuantică, teoria relativităţii, neurofiziologia şi alte discipline deseori găsesc soluţiile

problemelor complicate, cu caracter conceptual. „Filosofii moralei, ai politicii, ai dreptului nu se

mai limitează la elaborarea conceptelor, la analiza „logicii” moralei, dreptului şi dezbaterilor

politice” [336,10].

Ştiinţa supravieţuirii trebuie să devină, să dobîndească statutul noii înţelepciuni, în care ar

fi sintetizate cunoştinţele despre viaţă şi valorile general-umane. Soarta lumii depinde de procesul

integrării cunoştinţelor. Filosofia contemporană este chemată să elucideze conţinutul unităţii

ascunse „în marea diversitate a imaginilor mitice, a învăţăturilor religioase, a formelor lingvistice, a

operelelor de artă”, care se manifestă în funcţia lor creativă [287,523]. Este vorba în primul rînd de

influenţele multiple ale formelor culturii asupra omului, asupra modului său de gîndire şi activitate.

Semnificativă în acest context este interpretarea înţelepciunii, care în lumea antică era apreciată

drept ideal al cunoaşterii. Cunoscutul filosof francez P.Adeau subliniază: „Înţelepciunea este

interpretată în epoca antică ca mod de existenţă, ca stare a omului, care trăieşte altfel decît ceilalţi

oameni şi care este în felul său un supraom. Dacă filosofia este activism, sensul căreia este

antrenarea în înţelepciune, apoi exerciţiul acesta din necesitate este concentrat de modul de a vorbi

sau de a judeca într-un anumit mod, dar şi de a acţiona într-un anumit mod, de a interpreta într-un

anumit mod lumea”[213, 236-237].

Despre pierderea relaţiei directe a omului cu lumea, caracteristică înţelepciunii şi filosofiei

antice, scrie G.G. Maiorov în lucrarea „Filosofia în calitatea de căutare a Absolutului”. După cum

ne relatează experienţa umanităţii „...ştiinţa nu doar nu l-a apropiat pe om de natură şi de sine, dar

dimpotrivă, atrăgîndu-l prin perspectiva atotputerii, l-a condus către înstrăinarea de natură, către

auto-înstrăinare”[304,28]. Iată de ce bazele Metateoriei Supravieţuirii le poate fundamenta doar

58

filosofia contemporană, care corespunde sensului său etimologic, ca „dragoste de înţelepciune”.

Înţelepciunea a inclus tot timpul în sine aspectul etic, presupunînd legătura omului cu întregul,

complexitatea experienţei lui spirituale. Mai mult ca atît, activitatea intelectului prosperă din contul

înţelepciunii. Pînă la un anumit moment înţelegerea înseamnă excluderea cauzelor contradictorii,

aflate în intelect. Dar înţelepciunea tinde către o înţelegere profundă, pentru care sunt importante şi

golurile din sistemele de noţiuni. Aceste trei componente ale spiritului – Instinctul, Intelectul şi

Înţelepciunea – nu pot fi rupte una de alta. Aici întregul se manifestă în componentele sale, iar

părţile apar din întreg [373].

Viaţa contemporană cu tendinţa ei hipertrofiată de a se întemeia în primul rînd pe

cunoştinţele raţionale adoptă o atitudine indiferentă, nepăsătoare faţă de cunoştinţele iraţionale,

intuitive, emoţionale, ceea ce produce deformări periculoase ale comportamentului uman sau al

grupului social. Meditînd asupra combinării optime a cunoştinţelor raţionale şi de alt gen, care

servesc drept îndrumători ai activităţii umane, Rauşenbah B.B. formulează următoarele concluzii:

componenta iraţională trebuie luată în consideraţie în momentul aprecierii scopului; componenta

raţională este eficientă în selectarea mijloacelor şi modurilor de soluţionare a chestiunilor. Altfel

spus, scopul trebuie să fie moral, iar mijloacele atingerii – de încredere. Este necesar ca scopul

activităţii şi fiecare pas spre atingerea lui să corespundă criteriilor morale [349]. Din această

perspectivă filosofia contemporană, cu diversitatea orientărilor şi curentelor ei, care pun în discuţie

fenomenele evidenţiate mai sus, este mai bine pregătită decît oricare ştiinţă să utilizeze potenţialul

tuturor formelor cunoaşterii. Dar care filosofie şi ştiinţă, fiind în interconexiuni stabile, ar putea

soluţiona problema problemelor societăţii contemporane – educarea, orientarea, instruirea şi

formarea omului moral? Ne aflăm în faţa întrebării, formulate de J.J.Rousseau: Renaşterea

Ştiinţelor şi a Artelor contribuie la curăţirea sau la înrăutăţirea moravurilor? „Ce poziţie trebuie să

iau în această chestiune? Aceea, pe care se află un om cumsecade, chiar dacă el nimic nu ştie, dar

care din acest motiv nu-şi pierde respectul faţă de sine.” Analizînd contradicţiile observate,

Rousseau subliniază: „Eu nu Ştiinţa o ofensez...Virtutea eu o apăr în faţa oamenilor virtuoşi.

Cinstea pentru oamenii onoraţi este mai valoroasă decît cunoştinţele pentru cei învăţaţi”[353,25].

În susţinerea tezei că filosofia dispune de potenţialul necesar pentru elaborarea metateoriei

supravieţuirii se pronunţă şi I.T.Frolov. „Numai filosofia poate îndeplini funcţia de integrare,

plasînd omul în centrul problemelor globale şi transformîndu-l în punct iniţial”[293]. Depăşirea

situaţiilor critice, soluţionarea problemelor globale este posibilă doar cu formarea unei noi

mentalităţi, întemeiate pe valorile umaniste, care apreciază omul, viitorul lui în calitate de scop

suprem al dezvoltării sociale şi ştiinţifice. Necesitatea acută în crearea unei ştiinţe unice, care ar

integra ştiinţele naturii şi umanitare, ştiinţele tehnice şi sociale, cere de asemenea interpretarea

59

omului ca bază şi centru al sintezei, ridicînd astfel actualitatea elaborării metodologiei studierii

multidimensionale a omului în dezvoltarea sa multilaterală. I.T.Frolov studiind problemele globale

evidenţiază aspectele ştiinţelor umanistice, sociale, ale eticii şi poilitologiei. Investigaţiile i-au

permis să elaboreze un studiu original despre perspectivele omenirii. El sublinia că reieşind din

cerinţele viitorului noi ne protejăm de absolutizarea prezentului, mai ales dacă ţinem cont de faptul

că viitorul se include în orice decizie a prezentului, de aceea este necesară o perspectivă clară. În

acest context, I.T.Frolov formulează necesitatea redimensionării problemelor globale încît ar fi

posibilă observaţia că orice problemă: fie a stabilităţii şi menţinerii păcii, fie a resurselor sau a

situaţiei demografice reiese din problema omului.

Supravieţuirea ca obiect de studiu impune elaborarea unor teorii ştiinţifice, în care ar fi

evidenţiate cu claritate aspectele: metodologic, conceptual, ontologic, epistemologic, instructiv-

educativ, politic, social-economic.

Aspectul ontologic al investigaţiei supravieţuirii, analizat în lucrările filosofilor români:

Lucian Blaga, D.D.Roşca, Mihai Ralea, Petre Negulescu, în teoriile lui N.N.Moiseev ş.a. ne

conduce către concluzia că lumea contemporană cu multiplele ei caracteristici are nevoie de o

Metateorie, care ar integra cunoştinţele acumulate fragmentar şi ne-ar oferi imaginea întregului.

„Orice filosofie îşi propune să ofere un tablou al existenţei; în acest sens foloseşte concepte, teze,

dispuse arhitectonic, ale căror conţinuturi includ, pe lîngă componentele de cunoaştere, reactiv

atitudional-valorice, afectiv-axiologice proprii unei conştiinţe umane integrale”[107,38].

Ontologia este învăţătura filosofică şi teoria ştiinţifică a devenirii şi a formelor

fundamentale ale existenţei. Noţiunea de existenţă exprimă faptul că toate obiectele, în baza

proceselor studiate sunt unite prin modul fiinţării, existării lor. Odată cu lărgirea orizontului acţiunii

şi cunoaşterii, existenţa este înţeleasă drept natură şi societate, drept univers fizic şi social-uman.

Existenţa cuprinde tot ce există, atît în lumea materială, cît şi în cea spirituală. Ea este constituită

din ceva existent în mod real. Totalitatea elementelor naturale şi sociale ale conştiinţei constituie

formele concrete de manifestare ale Existenţei [50].

Astăzi ne confruntăm cu o situaţie principial nouă, caracterizată de dependenţa esenţială a

naturii de om, de activitatea lui, care poate fi nu doar creatoare, dar şi distrugătoare. În condiţiile

actuale nu mai putem vorbi despre logica dezvoltării lumii naturale, despre evoluţia omului ca

specie biologică, care strategic ar fi autonomă, independentă de activitatea culturală, tehnogenă a

omului. În noile condiţii, interdependenţa omului şi a lumii are un caracter universal, incluzînd nu

doar societatea, dar şi lumea. În situaţia creată o actualitate deosebită o are întrebarea despre locul şi

rolul factorului uman, subiectiv în dezvoltarea istoriei, despre sarcinile şi valorile principale cărora

60

trebuie să fie subordonată activitatea subiectului; despre responsabilitatea fiecărui om în realizarea

propriului destin, în asigurarea condiţiilor de existenţă pentru neamul său, pentru omenire.

Perspectivele moderne şi contemporane produc o mutaţie semnificativă în sensul

„reorganizării ontologice”, astfel încît problema structurii ireductibile a condiţiei umane constituie

pivotul oricărei încercări de explicare globală a existenţei însăşi. Discursul filosofic vorbeşte despre

om, chiar şi atunci cînd se referă la univers, natură, sau lucruri. Prin „condiţia umană”, subliniază

D.D.Roşca ar trebui să înţelegem: „nu doar condiţia unei fiinţe economice şi politice, care luptă

alături de semenii săi pentru libertatea sa socială şi politică şi pentru apărarea demnităţii sale, ci

înţelegem mai cu seamă condiţia omului drept fiinţă spirituală, creator de valori spirituale şi capabil

să transforme cu ajutorul acestora realitatea ce-l priveşte, s-o umanizeze, transfigurînd-o”[163,205].

Aşadar, condiţia umană concentrează în sine atît potenţialul creator, cit şi cel cognitiv al omului.

Cunoaşterea nu reuşeşte să fie o imagine dezinteresată a existenţei. A trăi înseamnă a interpreta

dintr-un punct de vedere uman, a da sens lucrurilor în raport cu noi înşine.

Sub aspect metodologic supravieţuirea ne apare ca un fenomen complex, studierea căruia

nu poate fi atribuită unei ştiinţe teoretice specializate. Metodologia este o activitate specifică,

orientată spre soluţionarea situaţiilor problematice, care reflectă: planul, proiectul, programul,

obţinerea unui product nou” (dacă e vorba despre producerea materială sau tehnologică –

concretizarea ne aparţine) sau de o schimbare [398]. Metodologia se deosebeşte de ştiinţă. În cadrul

ei sunt evidenţiate relaţiile morale, etice dintre oameni şi existenţă. Metodologia este o ştiinţă

practică. Metodologia este învăţătura orientată spre elaborarea metodelor activităţii viitoare.

Metodologia include în sine filosofia, care este actuală în condiţiile contemporane, nu numai

gîndirea, dar şi activitatea. Un studiu mai aprofundat al concepţiei lui Scedroviţchi ne determină să

conchidem că este vorba despre înlocuirea filosofiei cu metodologia. Chiar şi explicînd raportul

metodologie-ştiinţă, Scedroviţchi susţine că ştiinţa se naşte în cadrul metodologiei şi după aceea îşi

dobîndeşte autonomia [398,351].

Filosoful, specializat în problematica praxiologiei, modelează forme noi de organizare a

practicii sociale. El este convins că schimbările care au survenit în realitatea socială au nevoie de o

nouă morală. Morala tradiţională cu principiile ei statice a devenit amorală. În acest context este

necesar un nou principiu de organizare a vieţii – eticul [358,567]. Binele tot timpul depinde de

situaţie, respectiv fiecare individ este impus pentru a rămîne moral, să-şi elaboreze pentru sine o

morală locală. Este necesar un studiu aprofundat al supravieţuirii, care fiind multi-disciplinar prin

esenţă, ar integra politica naţională şi internaţională a tuturor statelor lumii; ar sintetiza cunoştinţele

despre toate formele de existenţă atît a materiei biotice, cît şi a celei abiotice, şi-ar cuprinde astfel

întreaga comunitate umană. Aspectul metodologic al investigaţiei supravieţuirii reprezintă suportul

61

procesului cognitiv, instructiv-educativ, aplicativ. Fiind deschisă pentru colaborare, filosofia

mileniului trei verifică metodele utilizate de ştiinţele fundamentale. Aplicînd eficient metodele

matematice, electronice, computerizate, savanţii şi filosofii ar putea modela, calcula posibilităţile

depăşirii crizei existenţiale .

În mai multe studii şi articole ştiinţifice Teodor N.Ţîrdea subliniază actualitatea şi

necesitatea investigaţiei supravieţuirii. „Problema existenţei umane, problema supravieţuirii omului,

care actualmente a devenit problema problemelor şi nu întîmplător în această ordine de idei tot mai

insistent se vorbeşte despre necesitatea constituirii unei noi direcţii în gîndirea filosofică – filosofia

supravieţuirii, bazată pe o nouă direcţie ştiinţifică interdisciplinară – noosferologia”[197,31].

Aspectul metodologic al investigaţiei supravieţuirii impune întrebarea: poate oare

cunoaşterea ştiinţifică să elucideze esenţa supravieţuirii şi să găsească soluţia optimă a condiţiilor

acesteia? Complexitatea fenomenului supravieţuirii şi semnificaţia absolută a acestuia pentru

cunoaştere, pentru reflexia filosofică poate fi reflectată doar la nivel metateoretic în baza unor

principii clare de elaborare a teoriilor ştiinţifice, axate pe diferite fragmente ale realităţii obiective,

pe diferite aspecte ale vieţii, pe interacţiunea tuturor subsistemelor ce constituie realitatea

Noosferei.

Metateoria supravieţuirii trebuie întemeiată pe unitatea creaţiei şi sacralitatea vieţii. Acest

principiu ne îndeamnă să redimensionăm valoarea ambianţei şi a bogăţiilor ei, care reprezintă în

acelaşi timp şi condiţii favorabile existenţei tuturor nivelurilor de organizare a materiei vii. Privind

lumea ca pe un tot întreg, metateoria supravieţuirii este chemată să elaboreze programe de activitate

pentru toate categoriile de oameni, constituite în baza genului de activitate. Cu cerinţele înaintate

faţă de metateoria supravieţuirii se poate descurca doar filosofia, care în toate timpurile a răspuns

necesităţilor practicii sociale şi celor ale cunoaşterii. Filosofia mileniului trei trebuie să fie din

necesitate filosofia supravieţuirii, care prin esenţă este suportul metodologic al bioeticii şi al

ecosofiei. Nu e cazul să contrapunem aceste domenii ştiinţifice. Considerăm mai util să aplicăm

principiul complementarismului şi să le utilizăm la maximum potenţialul în soluţionarea

problemelor practicii sociale contemporane. Cu atît mai mult că filosofia şi ştiinţa contemporană

sunt chemate să ofere omenirii acel sistem de principii şi modalităţi, care vor orienta şi vor

determina activitatea teoretică şi practică a omului, învăţînd-l să aprecieze planeta, cu toate

bogăţiile ei, reieşind nu din interesul egoist al momentului ce formează timpul istoric prezent, dar

din perspectiva viitorului.

Aspectul conceptual al investigaţiei supravieţuirii presupune reevaluarea principiilor

concepţiei despre lume. „Concepţia despre lume este o totalitate de principii, opinii şi convingeri,

care determină direcţia activităţii umane şi atitudinea omului faţă de realitatea obiectivă, faţă de

62

grupurile sociale, faţă de societate în general”[50,8]. În cadrul filosofiei mileniului trei principiul

conceptual nu mai poate fi cel antropocentrist. Deşi filosofia mileniului trei este umanistă prin

esenţa şi statutul ei social, se cere revizuirea concepţiei umanist-antropocentrice. Noul umanism

este întemeiat pe principiul biocentrismului şi al biodiversităţii, pe principiul sacralităţii vieţii. Dacă

umanismul antropocentric atribuia omului drepturi preferenţiale de dominaţie în relaţia cu natura,

apoi noul umanism impune condiţia egalităţii tuturor formelor de existenţă a materiei vii. În lume,

dar şi în Republica Moldova au loc confruntări de opinii asupra tendinţei de înlocuire a

antropocentrismului cu biocentrismul. Întrebarea formulată de unii cugetători este: Poate fi etica

mediului antiumanistă sau nu? Consider că un demers etic nu poate fi antiumanist. Marcel Gauche

afirma într-un discurs: „sub iubirea de natură, ură de oameni”, astfel arătînd un adevărat

antiumanism, prezent în mişcările revoluţiei verzi contemporane [165,112]. Deşi susţinătorii acestei

teze au o justificare, considerăm că opoziţia antagonistă a omului/societăţii şi a naturii nu ne va

conduce la soluţia problemelor ce caracterizează actualmente acest corelat, ci dimpotrivă - la

agravarea situaţiei prin deschiderea unor dispute demagogice. Suntem în această problemă pe

poziţia prezentată de Hans Jonas, care sublinia că constrîngerile prezente sunt necesare pentru a

restabili echilibrul ecologic din biosferă, necesar viitorului îndepărtat al umanităţii. Considerăm că

orice demers ecologic este profund etic, fiind orientat spre conservarea spaţiului, în care se vor

răspîndi şi vor fi respectate valorile umaniste.

Aspectul conceptual al investigaţiei supravieţuirii orientează omul spre noi abordări ale

condiţiei viului, spre noi aprecieri axiologice. Omul contemporan este determinat să-şi asume

responsabilitatea pentru conservarea şi reproducerea vieţii pe pămînt la toate nivelurile ei de

organizare. Noul umanism, întemeiat pe principiul biocentrismului, îi cere fiecărui individ să

acţioneze în aşa fel, încît să nu dăuneze vieţii plantelor, animalelor, semenilor săi, ci dimpotrivă să

creeze condiţii favorabile existenţei lor.

Aspectul politic al supravieţuirii are o semnificaţie majoră atît la nivel teoretic, cît şi la cel

pragmatic. Anume în domeniul politic au fost şi continuă să fie elaborate strategiile militare,

strategiile social-economice de dezvoltare a statelor lumii. În acest context de orientarea politicii

statelor dezvoltate depinde cît de mult vom înainta noi în soluţionarea problemelor impuse de

timpul nostru istoric şi cum vom reuşi să ne integrăm resursele materiale, financiare, intelectuale în

cadrul programului supravieţuirii. Acest program este în curs de elaborare, punctele lui de reper

sunt: Strategia Dezvoltării Durabile şi Declaraţia Mileniului a Naţiunilor Unite: dezvoltarea umană

– obiectiv de importanţă primordială”, semnată de liderii a 147 de state. În Declaraţia Mileniului se

afirmă ataşamentul comunităţii internaţionale faţă de valorile fundamentale ale umanităţii –

libertate, egalitate, solidaritate, toleranţă, respect faţă de natură şi divizarea responsabilităţilor; se

63

accentuează importanţa soluţionării problemelor grave legate de consolidarea păcii, respectarea

drepturilor omului, asigurarea dezvoltării durabile şi protecţiei mediului [142].

Conducătorii statelor lumii semnează documente strategice, prin care îşi manifestă

îngrijorarea şi dorinţa de a soluţiona problemele ce pun în pericol Existenţa. Însă în realizarea

practică a programelor adoptate apar obstacole, determinate de confruntările de interese. Şi din

perspectiva politicului este necesară schimbarea radicală a mentalităţii, deoarece, dacă liderii

statelor dezvoltate, cum este liderul mondial SUA, ar pătrunde în esenţa problemelor globale,

fiecare dintre care fiind capabilă să conducă omenirea spre Neant, apoi n-ar mai ignora deciziile

strategice. Este vorba despre menţinerea păcii şi prevenirea războaielor; de soluţionarea tuturor

situaţiilor conflictuale prin mijloace politice, diplomatice; despre constituirea unei noi ordini

mondiale. În acest context, prezintă interes investigaţia desfăşurată de Mihailov V.D. în lucrarea

„Cultura păcii si paradigma consensului: unitate si diversitate”. Autorul subliniază ca filosofia

politică, întemeiată pe paradigma conflictului este susţinută de dorinţa satisfacerii intereselor

corporative, pe cînd paradigma consensului este dictată de necesitatea supravieţuirii omenirii.

Conţinutul principal al filosofiei consensului constă in reprezentarea unui postulat important al

deciziilor politice [323].

Caracteristica situaţiei existenţiale a omului contemporan ne permite să elucidăm şi să

formulăm sarcinile şi valorile timpului nostru istoric, care în linii generale sunt recunoscute de

grupurile etnice, de popoarele ce convieţuiesc pe Terra. Printre valori menţionăm – pacea, omul,

democraţia, progresul social. Toate acestea sunt percepute în unitatea şi în interconexiunile lor.

Pacea în condiţiile democraţiei şi democraţia care serveşte pacea; omul ca valoare supremă în

societatea democratică; societatea democratică ca formă a convieţuirii – model optim pentru

soluţionarea problemelor globale şi multe alte domenii de cercetare, cuprinse astăzi de filosofia

politică şi politologie, constituie aspectul politic al metateoriei supravieţuirii. „Afirmarea păcii şi

omului ca valori superioare solicită realizarea unui ansamblu de măsuri, orientate spre asigurarea

morală şi socială a PTŞ, care presupun utilizarea posibilităţilor ştiinţei şi tehnicii în interesul şi

pentru binele omului”[265,377]. În acest context este necesar să urmărim cu atenţie schimbările din

conştiinţa politică, să deosebim „punctele de creştere” a valorilor noi. Sfîrşitul sceolului XX şi

începutul sceolului XXI a arătat că valorile prioritare ale personalităţii autonome libere, sloganele

apărării drepturilor omului pot fi utlizate în calitate de motiv pentru desfăşurarea acţiunilor militare,

care în condiţiile societăţii contemporane duc la catastrofe umanitare.

Argumentul forte în favoarea evidenţierii aspectului economic al supravieţuirii este:

economia , în calitatea sa de ştiinţă practică, apare din necesitatea analizei potenţialului activităţii

omului. Anume în domeniul activităţii economice au loc cele mai radicale transformări pe parcursul

64

evoluţiei omenirii, care în ultimă instanţă, s-au răsfrînt asupra situaţiei ecologice a planetei. În

acelaşi timp, începînd cu anii 80 ai secolului XX accelerarea mişcărilor internaţionale de capital

conduce la desfăşurarea activă a procesului globalizării. Către începutul anilor 90 ai secolului XX

pieţele de capital au devenit globale. Sunt publicate mai multe studii consacrate conţinutului,

esenţei globalizării, impactului ei asupra economiilor statelor dezvoltate şi slab dezvoltate, dar

considerăm necesară integrarea rezultatelor şi concluziilor formulate de specialişti în metateoria

supravieţuirii. Doar utilizînd la maximum potenţialul proceselor ce caracterizează lumea

contemporană şi limitînd consecinţele lor negative, vom reuşi să-i oferim o speranţă omenirii.

Aspectul economic al investigaţiei supravieţuirii ne orientează către o revizuire a teoriilor

şi formulelor de calcul al eficienţei, al rentabilităţii activităţii economice. Trăim în condiţiile în care

un indicator important al eficienţei economice este dimensiunea ecologică a procesului de

producere şi a produsului final. Din perspectiva noii metodologii piaţa cu sutele de mii de agenţi, cu

milioane de mărfuri, poate fi modelată cu ajutorul graficului cererii şi ofertei. Viziunea asupra

proceselor şi fenomenelor economice ca un sistem auto-organizat, după cum ne informează

rezultatele investigaţiei desfăşurate de şcoala lui A.A.Petrov, este eficientă [338].

Tempourile nemaiîntîlnite ale dezvoltării progresului tehnico-ştiinţific, ale progresului

social în domeniul cibernetico-informaţional a acutizat problema supravieţuirii. În aceste condiţii

este necesară adoptarea unei strategii orientate spre asigurarea securităţii umane, securităţii sociale.

Condiţia principală a securităţii sociale o constituie orientarea la criteriile axiologice ale nivelului

superior, care se prezintă ca o temelie a sociumului auto-organizat. Un concept original al valorilor

l-a elaborat I.Prigojin, care subliniază că valorile sunt „coduri, pe care noi le utilizăm pentru a

conserva sistemul social la un anumit nivel de dezvoltare, care este ales de istorie”[347,36]. În acest

context metateoria societăţii postmoderne, elaborată de filosofia mileniului trei, care este filosofia

supravieţuirii, este chemată să răspundă necesităţilor timpului nostru şi să restructureze sistemul

axiologic în aşa fel, încît omul, grupul social, întreaga comunitate, să poată deosebi cu claritate

acţiunile care sunt orientate spre securitatea sănătăţii personale şi a modului sănătos de viaţă de

acţiunile care dăunează acestora.

Specialiştii în domeniul axiologiei ne informează că valorile apar în societate în baza

necesităţilor obiective ale sociumului, se constituie într-un sistem şi funcţionează ca reglatoare

socio-culturale prin intermediul instituţiilor sociale: familie, învăţămînt, religie, artă, ştiinţă,

filosofie. Reflectîndu-se în conştiinţa socială sub forma de orientări valorice, interese, convingeri,

scopuri, valorile dobîndesc o funcţie reglatoare şi se pronunţă drept coduri socio-culturale ale

existenţei stabile şi sigure a societăţii. N. Rozov defineşte valorile ca baze normative ale actelor

conştiinţei sau ale comportamentului uman V.V. Gorlinschi subliniază într-un studiu specializat că

65

valorile reprezintă nucleul mecanismului normativ-axiologic al auto-organizării securităţii sociale.

Conflictele sistemului axiologic pot avea consecinţe serioase asupra funcţionării instituţiilor socio-

culturale, pot determina schimbări distructive în conştiinţa socială şi în mentalitate, o dezorientare

spirituală, o iresponsabilitate socială şi alte devieri. Ele pot să devină un factor destabilizator prin

faptul că pot intensifica conflictele sociale de nivel naţional [258]. Baza socio-culturală a

domeniului securităţii sociale este sistemul axiologic, care îndeplineşte o funcţie stabilizatoare,

integraţionistă, de consolidare. Sistemul bazelor axiologice a dezvoltării sociale poate fi apreciat ca

o paradigmă nouă, ca o „nouă sinteză a valorilor”. Soluţionarea paradigmei menţionate presupune

formarea unei noi axiosfere. Aceasta la rîndul ei reprezintă un sistem de valori ontologice,

orientarea spre acestea contribuie la constituirea stabilităţii şi securităţii sociale. În opinia lui

J.Dewey, obiectivul supravieţuirii, al opunerii procesului de stabilizare a omenirii, ce stă în faţa

omului ca specie biologică, îl determină să devină un actor al proceselor naturale [272].

Domeniul coevoluţiei bazelor naturale şi sociale ale dezvoltării este ecologia, reflectată de

conştiinţa umană prin subsistemele priorităţilor axiologice cu conţinut ecologic. Printre acestea

deosebim natura, toate formele de viaţă în diversitatea lor, nepoluarea ecologică, utilizarea raţională

a resurselor naturale, limitarea consumului, ciclul productiv ecologic pur, balansarea demografică,

sănătatea omului. Însă orientarea societăţii doar către valorile ecologice - ca bază naturală a

existenţei omului, nu asigură pe deplin securitatea ecologică. Valorile securităţii ecologice spre

deosebire de imperativele ecologiste, se prezintă in calitate de condiţii socio-culturale ale adaptării

bazelor naturale şi sociale ale existenţei umane, care asigură supravieţuirea în condiţiile crizei

ecologice globale. Totodată subsistemul valorilor ecologice serveşte drept temelie a formării şi

funcţionării mecanismului auto-organizării securităţii ecologice. Securitatea ecologică, la rîndul ei

reprezintă o necesitate fundamentală a societăţii, care se află în faţa pericolelor ecologice, singură a

dobîndit statut de valoare universală de nivel global [258,33-40].

Orientarea finală spre viaţă ca spre un factor de temelie al existenţei naturale are o funcţie

premeditată - asigurarea securităţii existenţei umane ca un fenomen al naturii vii, legate de ea prin

fire subţiri cu caracter genealogic, genetic, evoluţionist. În acelaşi timp, realizarea acestui fenomen

complex imanent este corelată cu necesitatea conservării tuturor formelor de viaţă în calitate de

premisă a existenţei îndestulate a neamului omenesc. Orientarea valorică la viaţă presupune

catalogarea subsistemelor vitale, a semnificaţiilor care reflectă factorii primari ai vieţii. La baza

acestor valori se află necesităţile materiale şi psihofiziologice ale organismului uman şi a prelungirii

neamului. Culturologul rus B.Erasov atribuie prioritate valorilor vitale: viaţa, sănătatea, securitatea,

bunăstarea etc. Totodată nu toţi savanţii şi filosofii sunt apreciază şi conştientizează valorile vitale

66

în calitate de factori ce asigură bazele vieţii. În acest context, activitatea intelectualilor, orientată

spre explicarea conţinutului acestora, a necesităţii respectării lor, este foarte importantă.

Aspectul social al investigaţiei supravieţuirii este chemat să elucideze impactul societăţii

asupra mediului ambiant şi să aprecieze posibilitatea dezvoltării ulterioare inofensive a comunităţii

umane. E cunoscut faptul că la nivel social omul se prezintă ca un subiect al relaţiilor sociale, care

pot fi atestate la nivel de grup etnic, profesional, obştesc, politic, dar şi la nivelul comunitar.

Omenirea a avansat mult în procesul organizării şi dirijării proceselor sociale, dar deşi există o

diversitate de modele teoretice ce ne arată posibilitatea consensului, a integrării, a cooperării pe

termen lung, totuşi suntem atentionaţi de Samuel Huntington şi de adepţii concepţiei lui, că vom fi

martorii confruntării civilizaţiilor. Vizavi de acest pericol, sunt gata să argumentez ideea, conform

căreia lumea are probleme mult mai serioase şi mai obiective, iniţiate de procese ireversibile, decît

pericolul unui eventual conflict al civilizaţiilor, motivat subiectiv.

Din perspectiva segmentului social al investigaţiei în faţa omului contemporan apare

întrebarea de ordin conceptual: ne mai putem oare conduce de formula marxistă, conform căreia

existenţa premerge conştiinţa. Considerăm că situaţia existenţei este atît de complicată, încît

condiţia fiinţării este legată în mod direct de nivelul conştientizării acestei stări. Este necesară

inversarea acestor două fenomene, cu conştientizarea rapidă a consecinţelor acestui act. O privire

retrospectivă asupra evoluţiei istorice a omenirii ne permite să constatăm schimbarea, care s-a

petrecut lent, dar s-a realizat în conştiinţa individului, a societăţii, în conştiinţa de sine. Deoarece,

omul se realizează, se afirmă ca personalitate doar la nivel social, doar comunicînd şi activînd,

prezintă interes evoluţia aprecierii vieţii.

Aspectul socio-ecologic al existenţei umane impune cu necesitate absolută schimbarea

mentalităţii. Dacă ieri se credea că a trăi calitativ înseamnă a te înconjura cu multe lucruri, cu

accesorii secundare vieţii, apoi azi atitudinea iresponsabilă a consumatorului este extrem de

periculoasă. Omul contemporan este pus în faţa întrebării: A fi sau a nu fi? Decizia ne aparţine, dar

responsabilitatea pentru realizarea răspunsului acceptat o vom împărţi inegal, după capacităţi şi

posibilităţi. Omul simplu, fiind bun şi educat de la natură, din sînul familiei, în care s-a adaptat la

condiţiile de viaţă, are nevoie de ajutorul specialiştilor care produc şi răspîndesc informaţia

ştiinţifică. Filosofia supravieţuirii, răspunzînd necesităţilor grupurilor sociale, este chemată să

elaboreze modele de activitate şi atitudine responsabilă faţă de viaţă, faţă de condiţiile ei naturale

(mediul ambiant), faţă de semenii săi şi faţă de sine. În pofida faptului că sunt mai multe dificultăţi,

decît reuşite, filosofii, savanţii, pedagogii sunt obligaţi să orienteze şi să determine procesul

schimbării mentalităţii omului contemporan şi a comunităţii lui.„Mentalitatea reprezintă felul

particular de a gîndi şi de a reacţiona propriu unui sau altui individ, unei sau altei colectivităţi, unei

67

sau altei naţiuni, ba chiar şi umanităţii luate în integritatea ei”[176,58]. Asupra mentalităţii, formării

şi schimbării acesteia, influenţează mai mulţi factori. Savanţii evidenţiază factorii sociali, biologici,

naturali şi geografici.

Vorbind despre necesitatea elaborării şi argumentării multiple a Strategiei supravieţuirii,

este corect să definim fenomenul. În „Dicţionarul de Filosofie şi Bioetică” este expusă următoarea

explicaţie: „A supravieţui înseamnă a înlătura primejdiile, ce conduc la moartea prematură a unui

individ, prevenirea dispariţiei unui popor, pieirea civilizaţiei”[53,383-384], înlăturînd primejdiile ce

atenţionează viaţa unui individ, a unui grup etnic, a comunităţii umane, noi în realitate îi satisfacem

condiţia existenţială. Mai mult ca atît, în condiţiile contemporane savanţii postulează existenţa unui

acord fundamental şi total între esenţa realităţii exterioare şi gîndire. Prin urmare lumea e concepută

ca un sistem constituit ierarhic, caracterizat de o ordine desăvîrşită, ce poate fi reconstituit în plan

logic, întrucît înlănţuirile cauzale sunt de implicare reciprocă, raporturile de coexistenţă şi

accesoriile fiind semnele exterioare ale unor legături interioare invariabile între fenomene. În

structura lor aceste postulate justifică afirmaţii de ordin practic, moral, exprimă dorinţe umane, ce

satisfac instinctul de auto-conservare.

Ce reprezintă: Strategia Supravieţuirii în condiţiile existenţiale ale lumii contemporane?

Ştiinţa contemporană a demonstrat că viaţa poate fi asigurată doar de coinfluenţa unor parametri

strict determinaţi ai mediului fizic, biologic şi social. „Strategia omenirii presupune totalitatea

diferitor activităţi, ce ar asigura coevoluţia omului şi a mediului ambiant” [53,384]. Argumentarea

şi modelarea comportamentului uman, subordonat imperativelor Strategiei Supravieţuirii, este o

necesitate, un obiectiv al filosofiei mileniului trei.

2. Condiţia omului în societatea tehnogenă

Pentru a elabora strategia coevoluţiei Biosferei şi Societăţii umane este necesar să

apreciem posibilităţile ambelor părţi, să elucidăm conţinutul particularităţilor timpului nostru

istoric. Pe lîngă faptul că lumea contemporană este caracterizată de multiple paradoxuri, însuşirile

ei definitorii sunt fixate de rolul informaţiei, al tehnicii şi tehnologiilor în satisfacerea necesităţilor

omului. Este imposibil să ne imaginăm existenţa omului contemporan fără producerea, generarea,

prelucrarea, transmiterea şi utilizarea informaţiei. Viaţa omului contemporan parcă s-ar desfăşura în

trei cîmpuri: energetic, gravitaţional şi informaţional. A.Toffler evidenţiază trei sisteme civilizate:

agrară, industrială şi informaţională. Crearea societăţii informaţionale spre deosebire de cea agrară

şi industrială desemnează evidenţierea producerii, explicării şi aplicării cunoştinţelor şi serviciilor în

calitate de factor primordial al practicii sociale. „Oamenii sunt uniţi în societate, în unele sau alte

68

sisteme integrale... Interacţiunea componentelor sistemului integral poartă, potrivit naturii sale un

caracter de schimb între substanţă, energie şi informaţie”[224,61]. Modificarea cantitativă şi

calitativă a necesităţilor societăţii constituie cauza principală care determină dezvoltarea tehnicii, a

tehnologiilor producerii materiale. Acestea la rîndul lor au determinat ştiinţa, orientînd-o către

elaborarea tehnologiilor noi. Un rol deosebit în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor l-au

avut confruntările dintre state. Interacţionînd şi influenţîndu-se reciproc cauzele respective au

determinat intensitatea schimbului informaţional, elaborarea mijloacelor şi metodelor noi de

prelucrare şi transmitere a informaţiei.

Viaţa omului contemporan nu mai este rezonabilă în afara ciclului informaţional complet,

în afara lumii informaţiei. Societatea informaţională este o treaptă superioară a progresului social în

raport cu societatea industrială. Baza dinamicii societăţii informaţionale o constituie nu resursele

naturale şi materiale tradiţionale, ci potenţialul informatizării, al factorului intelectual, adică

structurile şi mecanismele subtile ale sociumului: cunoştinţele ştiinţifice, factorii decizionali,

capacităţile oamenilor, creativitatea lor, tradiţiile. „Informatizarea este un proces social tehnic, care

constă în asigurarea continuă a diverselor sfere ale activităţii sociale cu informaţie în scopul de a

intensifica progresul social” [191,52].

Informatizarea este un proces sistemic de activitate, orientat spre posedarea resurselor

informaţionale cu scopul făuririi societăţii informaţionale [199]. Fără o dezvoltare corespunzătoare

a industriei şi creării pe baza ei a complexului industrial-informaţional nu e posibilă trecerea la o

etapă calitativ nouă a dezvoltării civilizaţiei. În acest sens, societatea informaţională a fost

predeterminată în mod istoric de cea industrială şi reprezintă consecinţa ei pe calea intensivă a

progresului social. Informatizarea include elaborarea şi realizarea noilor tehnologii, a sistemelor

comunicaţionale, acumularea şi transmiterea datelor, care asigură utilizarea completă şi la timp a

informaţiei şi cunoştinţelor în diverse genuri de activitate a oamenilor. Informatizarea constituie o

etapă generală şi inevitabilă a civilizaţiei. În comparaţie cu societatea tradiţională, cea

informaţională reprezintă un nivel înalt, mai calitativ de dezvoltare a forţelor de producere, asigurat

de formele şi metodele intensive, de tehnologiile neordinare. Din perspectiva progresului social, al

strategiei sporirii lui, o importanţă esenţială o au procedurile legate de generarea informaţiei sociale,

şi mai apoi, de fixarea şi răspîndirea acesteia.

Civilizaţia actuală are necesităţi deosebite faţă de mecanismul de funcţionare a memoriei

sociale. Pentru a asigura o activitate vitală maximă, sunt necesare mijloace informaţionale eficiente,

utilizate pentru fixarea, păstrarea, transmiterea şi transformarea informaţiei sociale. În societatea

contemporană problemele procesului informaţional se caracterizează prin transmiterea funcţiilor

informaţionale de la om la maşini. Din acest motiv, activitatea informaţională este evidenţiată ca

69

una din orientările prioritare ale dezvoltării sociale, deoarece soluţionarea problemelor practicii

sociale contemporane depinde, în ultimă instanţă, de volumul şi ordinea de circulaţie a informaţiei.

Iată de ce la sfîrşitul secolului XX, statele lumii îşi propun în calitate de obiectiv prioritar, crearea

industriei informaţionale, capabile să satisfacă cerinţele triadei dezvoltării societăţii contemporane:

şttinţă - învăţămînt - producere.

Particularităţile funcţionării sistemelor informaţionale, evidenţiate de savanţi în

publicaţiile din ultimele decenii ale secolului XX, sunt:

- Procesul informaţional apare în rezultatul adoptării unanime de către comunitatea umană a

schemei comunicării, întemeiată pe principiile perceperii şi reflectării realităţii obiective;

- Comunicarea în procesul evoluţiei comunităţii umane se formează ca sistem, care îndeplineşte una

din funcţiile principale ale procesului informaţional – transmiterea informaţiei de la un subiect al

realităţii sociale la altul (în calitate de subiect al realităţii sociale poate fi analizat: individul, grupul

social mic, naţiunile, societatea);

- Înzestrarea sistemului informaţional cu un program specific, orientat spre asigurarea societăţii cu

informaţia necesară dezvoltării ei ulterioare;

- Perfecţionarea sistemului informaţional are loc continuu şi se realizează în baza principiului

interacţiunii tuturor elementelor sistemului;

- Eficienţa oricărui sistem informaţional se realizează graţie capacităţii sale de a satisface

necesităţile societăţii, a grupurilor profesionale. Realizarea practică a acestui scop este garantată şi

susţinută de nivelul tehnic de dezvoltare al fiecărui element al sistemului social;

- Creşterea numerică şi specializarea sistemelor informaţionale inevitabil conduce la elaborarea

unui sistem informaţional cu funcţii integraţioniste;

- În calitate de element al unui sistem mai complex, procesul informaţional este înzestrat cu un

program funcţional concret, respectiv are scopuri, obiective şi posibilităţi de realizare a lor.

Analiza particularităţilor procesului informaţional caracteristic lumii contemporane este

necesară şi argumentată de mai mulţi factori. În primul rînd, se cere aprecierea locului procesului

informaţional în structura sistemului social, moment care ar permite corelarea obiectivelor, a

necesităţilor societăţii în produsul final al procesului informaţional. În absenţa unei asemenea

analize sunt inevitabile consecinţele negative, printre care menţionăm: scăderea eficienţei nu doar a

procesului informaţional, dar şi a altor subsisteme ale sistemului social. Deseori multiplicarea –

tirajarea informaţiei creează obstacole serioase în funcţionarea normală a elementelor şi chiar a

sistemului social în genere.

În al doilea rînd, este important ca procesul informaţional să fie permanent în atenţia

savanţilor, a diferitor ramuri ale cunoaşterii ştiinţifice. Analizînd consecinţele lipsei de atenţie a

70

ştiinţei faţă de procesul informaţional, A.P. Suhanov sublinia că actuala situaţie critică „apare

neaşteptat, deoarece n-a fost explicată de ştiinţă şi de aceea i-a găsit nepregătiţi pe savanţi, care au

avut de suferit şi ei în urma creşterii exponenţiale a informaţiei”[367,88]. A.P.Suhanov vorbeşte

despre situaţia critică din industria informaţiei, fixată de formula „tromboză informaţională”.

Aprecierea situaţiei respective este contradictorie. Unii savanţi consideră că este vorba despre o

legitate dialectică, esenţa căreia este ascunsă în incapacitatea sistemului informaţional contemporan

de a asigura normativ necesităţile societăţii în informaţie tehnico-ştiinţifică. Care n-ar fi explicaţia

acestei situaţii, problema produsă de ea rămîne deschisă. Într-adevăr omul contemporan se

confruntă cu o nouă piedică, produsă de necorespunderea volumului informaţiei noi capacităţilor şi

posibilităţilor lui de a o asimila. Ieşirea din această situaţie poate fi găsită în perfecţionarea

limbajului, prin care este transmisă informaţia, în adoptarea unor semne, simboluri, care ar fixa un

bogat mesaj informaţional. Elaborarea unui nou limbaj ştiinţific, cotidian, nu doar pentru specialişti,

dar şi pentru oamenii neiniţiaţi, ar contribui la sporirea mobilităţii sistemului informaţional, la

lărgirea sferelor lui de aplicare practică, la reducerea mijloacelor de redare a conţinutului

informaţional, aşa cum se realizează în matematică, fizică, chimie, medicină şi alte domenii

specializate.

În al treilea rînd, dezvoltarea continuă a procesului informaţional impune problema

determinării funcţiilor sistemelor informaţionale tradiţionale şi ale celor moderne. Are loc creşterea

intensă a volumului de informaţie, sporeşte concentraţia şi se măreşte viteza de circulaţie a acesteia.

Ştiinţa contemporană deosebeşte trei niveluri de concentrare a informaţiei: inferior, mediu, superior.

La nivelul inferior sunt utilizate: codurile, cifrurile, limbajul artificial, raţional. Este cunoscut faptul

că maşinile electronice de calcul „vorbesc” între ele, iar în sistemul „om-maşină” comunicarea are

loc prin limbajul artificial formalizat. Iată de ce în procesul dezvoltării sistemului informaţional are

loc lărgirea spaţiului aplicării limbajului artificial formalizat. Ştiinţa contemporană, specializată în

analiza potenţialului limbajului artificial formalizat caută mijloacele unificării lui, care ar face

posibilă soluţionarea mai multor probleme. Paralel savanţii analizează potenţialul specializării

limbajului artificial formalizat, care deschide noi perspective pentru soluţionarea problemelor ce

apar într-un anumit domeniu de activitate.

Intensificarea procesului informaţional se află în relaţie directă cu producerea mijloacelor

tehnice. În societatea informaţională majoritatea etapelor procesului informaţional, precum şi

intensitatea lor depinde de mijloacele tehnice cu care este înzestrat omul sau grupul social.

Informaţia şi tehnica se află în relaţii stabile de interdependenţă. Aşa cum în ultimii ani informaţia

este studiată intens, savanţii şi filosofii îi acordă o atenţie deosebită tehnicii. Plasarea tehnicii în

centrul atenţiei savanţilor din diverse domenii de specializare şi a filosofilor contemporani, chiar

71

evidenţierea problemelor filosofice ale tehnicii, sunt determinate de conştientizarea influenţei

tehnicii şi a tehnologiilor ce intensifică producerea materială, asupra Biosferei; de criza civilizaţiei

tehnogene, de necesitatea găsirii şi selectării căilor depăşirii acesteia. În anul 1934, N.A.Berdeaev a

argumentat multiplu teza conform căreia: „Forţa cosmică principală care acum acţionează şi

schimbă faţa pămîntului şi a omului, care-l dezumanizează şi-l depersonalizează este ... tehnica.

Epoca noastră stă mai întîi de toate sub drapelul tehnicii şi poate fi numită epocă tehnică” [233, 50].

Analiza superficială a literaturii, consacrată diferitor aspecte ale tehnicii, tehnologiilor şi

problemelor civilizaţiei tehnogene, ne permite să constatăm, că în lucrările publicate în anii 60-70 ai

secolului XX, sunt abordate problemele ce reies din dezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, din

procesele mecanizării şi automatizării producerii materiale, a producerii şi realizării practice a

diferitor servicii necesare comunităţii umane. Toate acestea au ridicat nivelul de trai al omului. Unii

savanţi îşi exprimă îngrijorarea vizavi de faptul că teoretic despre potenţialul tehnicii se vorbeşte, se

ştie, mai mult decît se realizează la nivelul practicii sociale. „În realitate cunoştinţele noastre despre

potenţialul automatizării sunt mult mai avansate decît realizările procesului implementării lor

practice. Această situaţie este reflectată de aprecierile morale contradictorii care au funcţia de

reglare a progresului tehnic. Morala îşi accentuează continuu rolul de formă valorică a conştiinţei

sociale şi se afirmă ca regulator al progresului tehnico-ştiinţific, dar şi în raport cu ceea ce se poate

realiza” [288, 52-53]. În afirmaţiile lui Kefeli I.F. găsim o interpretare originală a relaţiei celor două

fenomene, care la prima vedere nu au nimic în comun – tehnica şi morala. Desigur e vorba despre

aprecierea morală a ceea ce ar putea oferi omului contemporan tehnica, dar pînă cînd încă nu a

reuşit. În deceniile ce au urmat aceste aprecieri vor suferi schimbări calitative, care au o

semnificaţie mult mai mare, decît micul neajuns al realizărilor tehnice, evidenţiat de Kefeli.

În anii 80 ai secolului XX, filosofia tehnicii, problemele metodologice ale dezvoltării

tehnicii, evidenţiază actualitatea studiilor, care elucidau conţinutul social al revoluţiei tehnico-

ştiinţifice. Savanţii au constatat două procese paralele. În cadrul primei orientări au fost supuse

analizei procesele legate nemijlocit de producerea materială şi schimbarea proceselor ei sub

influenţa realizărilor tehnice. Orientarea a doua îşi concentrează eforturile asupra elucidării

conţinuturilor morale ale activităţii umane. Între aceste procese se află fenomene complexe,

determinate de muncă, de modificarea structurilor sociale, de politica statelor în domeniul

dezvoltării tehnice, culturale, spirituale a societăţii.

La intersecţia mileniilor poate fi evidenţiată o nouă practică, care include în sine

instituţiile de apreciere a tehnicii, a diferitor proiecte, orientate spre elaborarea unei noi înţelegeri şi

unei noi atitudini faţă de tehnică [274, 52-53]. Primul Birou de apreciere a tehnicii a fost deschis în

SUA, în anul 1972, care a funcţionat eficient pînă în 1995. Începînd cu anii 90 ai secolului XX în

72

acest domeniu se evidenţiază Germania. În anul 1999 în statele Uniunii Europene funcţionau 573 de

organizaţii ştiinţifice, specializate în aprecierea realizărilor tehnice, dintre care 360 erau germane

[274, 52-53]. În articolul „Tehnica şi socialul”, V.M.Rozin subliniază că: „analiza unui asemenea

fenomen complex cum este tehnica poate fi realizată în două sisteme de coordonate: elucidarea

esenţei tehnicii, care include construirea noţiunii tehnica (a tehnicii ca obiect ideal), şi analiza

interpretărilor, a discursurilor tehnicii. Al doilea sistem, reflectă planul comunicărilor, al

dezbaterilor despre esenţa tehnicii. Este clar că dezbaterile despre tehnică au o atitudine directă la

cunoaşterea acesteia, iar analiza diferitor discursuri şi concepţii permit elaborarea unor reprezentări

polidimensionale...”[352,95]. Noţiunea şi esenţa tehnicii cuprinde atît înţelegerea, cît şi

conceptualizarea ei. Devenind obiect de studiu al filosofiei, tehnica dobîndeşte o nouă reprezentare.

Deşi empiric noi avem reprezentarea tehnicii în baza unor construcţii, studiate de ştiinţele naturii, de

ştiinţele tehnice, în investigaţia filosofică accentul e pus pe aspectele umane, sociale, morale ale

tehnicii. În tehnică, omul se întîlneşte cu sine, cu ideile sale, care au luat forma unei realităţi

înstrăinate. Investigaţiile filosofice ale tehnicii pun în evidenţă diverse aspecte ale acestei realităţi,

cum ar fi: soarta tehnicii, sensul tehnicii, coexistenţa cu tehnica, eliberarea de determinarea tehnicii

etc. Aceste aspecte sunt obiecte ale discursului filosofic, adică depăşesc limitele ştiinţelor tehnice,

care oferă diferite proiecte, programe cadrelor inginereşti ce produc mijloacele tehnice. În literatura

de specialitate, esenţa tehnicii este descifrată în lucrări ştiinţifice, clasificate de D.N.Wig în trei

grupuri: instrumentaliste, autonome şi social deterministe.

Adepţii şi entuziaştii tehnicii deseori îşi expun argumentele într-un discurs, ei evidenţiază

unul sau mai multe însuşiri ale tehnicii, interpretează aceste însuşiri în dependeţă de tehnică, apoi

descoperă tehnica peste tot – în natură, în cosmos, în om. Natura este un arhitector şi un constructor

genial. Milioane de ani ea a prelucrat şi a perfecţionat creaţiile sale. În timpul nostru istoric tehnica

este întîlnită peste tot, chiar şi omul poate fi apreciat ca element al ei, deoarece deserveşte tehnica şi

îşi asigură viaţa exclusiv cu ajutorul tehnicii. Filosofii tehnicii scriu că tehnica este un intermediar

între om şi natură. Dar mult mai importantă este afirmaţia conform căreia tehnica este un

intermediar între idee şi realizarea acesteia. Filosofia tehnicii, în elaborările reprezentanţilor ei,

apreciază tehnica ca pe un ansamblu al mijloacelor neutre în raport cu scopul, dar care pot fi

utilizate pentru realizarea scopurilor; sistemul mijloacelor, care serveşte sectorului gospodăresc de

satisfacere a necesităţilor; sistemul mijloacelor ce uşurează viaţa, care ne oferă posibilitatea de a

stăpîni natura. Abordînd tehnica ca pe un fenomen moral, filosofii nimeresc într-o situaţie dificilă:

la prima vedere este imposibil de înţeles: cum metalul poate fi apreciat din perspectiva eticii.

Pătrunzînd în esenţa mai multor fenomene ale lumii contemporane, înţelegem că tehnica şi morala

trebuie să constituie o pereche nedespărţită. În aşa fel, Ortega y Gaset subliniază că întrebarea: ce

73

reprezintă tehnica? Este foarte serioasă. Pătrunzînd în adîncurile, pe care le deschide întrebarea

respectivă, constatăm că „o fiinţă (omul dacă vrea să existe) este nevoită să se afle în alta – în lume

sau în natură”[334,43]. La întrebarea ce înseamnă: „aflarea omului în tehnică”, Ortega y Gasset

răspunde că, deşi omul utilizează tehnica, nu ea îi determină conţinutul vieţii lui. Mai mult ca atît în

timpul nostru „tehnogenul” a rămas gol şi fără conţinut [334,63].

Reprezentantul filosofiei existenţialiste, K.Jaspers, evidenţiază ambivalenţa tehnicii. El

subliniază că tehnica are două semnificaţii. Deoarece, tehnica singură nu-şi pune scopuri, ea se află

în afara raportului „bine-rău”, sau înaintea lui. Ea poate sluji şi binelui şi răului. Indiferent de

acestea, ea este neutră şi se opune şi unuia şi altuia. Iată de ce tehnica trebuie orientată [402,140].

Jaspers este îngrijorat de situaţia critică a societăţii tehnogene şi caută ieşire din ea prin intermediul

realizărilor tehnice. Analiza respectivă este realizată în lucrarea „Sensul şi predestinarea istoriei”,

dar cititorului îi este greu să înţeleagă explicaţiile filosofului despre aceea cum ar putea omul folosi

tehnica pentru a „atinge prezenţa directă a existenţei umane în toate lucrurile lumii...”[403,401].

Fenomenologul E.Husserl este neliniştit în ceea ce priveşte criza omenirii, dictată de

dezvoltarea neadecvată a ştiinţei şi tehnicii. Neatenţia omului, pierderea prudenţei filosofice, poate

conduce la uitarea lumii. Lumea ştiinţei concrete, lumea tehnicii – sunt lumi formale, bogăţia vieţii

în ele este omogenizată, am adus-o într-o stare distructivă, în care omul este slab în faţa tehnologiei.

În fenomenologie, în procesul înţelegerii tehnica este mai complicată decît ştiinţa. Într-adevăr,

ştiinţa reprezintă primii paşi de la viaţă spre o lume formalizată. În baza faptului că se întemeiază pe

ştiinţele naturii, tehnica reprezintă pasul doi, orientat în altă direcţie de la bogăţia vieţii. Altfel spus:

ştiinţa reprezintă prima îndepărtare, iar tehnica a doua linie. Husserl subliniază că cel care consideră

tehnica simplă pentru înţelegere, greşeşte.

La întrebarea: ce avem de făcut în momentul cînd conştientizăm că civilizaţia tehnogenă

este în criză? Husserl nu doreşte să iasă din limitele fenomenologiei şi ne sfătuie să o descoperim şi

noi, doar aşa vom depăşi înstrăinarea de lumea tehnogenă. Propunerea respectivă ni se pare puţin

eficientă în condiţiile existenţiale fixate la intersecţia celor două milenii. Putem observa modul

original prin care explică Martin Heidegger esenţa tehnicii şi interconexiunile ei cu omul citind

articolul „Heidegeger şi problema tehnicii”[386, 686-689]. Martin Heidegger este convins că esenţa

tehnicii nu este ceva tehnic. Omul îşi pune în faţă artefactele tehnice. Oamenii descifrează secretele,

misterele, prin două modalităţi. Unul îl prezintă arta, în care neascunsul este adevărul ascunsului. În

al doilea caz, misterul este descifrat prin mijloacele tehnicii, care reprezintă o modalitate de a

profita de natură. Heidegger se întreabă: dacă tehnica este descoperirea ascunsului, se petrece oare

asta în afara activităţii umane? Răspunsul este negativ. Heidegger nu corelează fiinţa tehnicii cu

specificul omului, dacă ar fi admis aceasta, ar fi trebuit să se adreseze la etică. În filosofia lui

74

Heidegger, existenţa tehnicii este corelată mai mult cu natura decît cu omul. Omului i se oferă doar

posibilitatea de a descoperi ascunsul [386]. Tehnica este o existenţă simbolică a omului, ceea ce

înseamnă că artefactele tehnice se interpretează în baza valorilor. Omul se află în tehnică, graţie

valorilor. Aşa cum valorile nu sunt omogene şi tehnica ne apare ambivalentă, dualistă. O

interpretare etică diferită o oferă omul, anume el este ambivalent, divers. Raportul om-tehnică

niciodată nu este de partea binelui şi răului. Heidegger n-a explicat natura activităţii tehnogene a

omului, dar ea poate fi definită în baza orientării valorice. Heidegger a ignorat valorile, deoarece le

considera incapabile să prezinte omul adecvat naturii sale. El susţinea că valorile ecologice nu-i

permit omului să facă ce vrea în raport cu natura.

În secolul XX, are loc producerea unui mediu tehnic planetar, numit tehnosferă.

Tehnosfera este domeniul activităţii omului pe pămînt şi în cosmos. Apariţia ei a influenţat evoluţia

biosferei şi a organismelor vii. Inelele schimbărilor parametrilor mediului natural, activitatea

infrastructurilor, condiţiile vieţii umane se influenţează reciproc şi depind una de alta aşa cum sunt

dependente de materia primă naturală şi de om. În civilizaţia tehnogenă şi în sistemele tehnice, unii

parametri ai mediului natural şi ai activităţii umane, şi ai infrastructurii se afirmă drept condiţii/

mijloace pentru alţii. Aceasta se petrece în situaţia cînd elementele netehnice unice rămîn: pămîntul,

mineralele, cărbunele, petrolul, gazul natural, apa, aerul etc. şi omul. „Viaţa devine din ce în ce mai

tehnică. Maşina îşi pune amprenta imaginii sale asupra spiritului uman... În civilizaţie mentalitatea

devine tehnică, orice gen de artă şi orice artă dobîndeşte tot mai mult un caracter tehnic...Civilizaţia

înlocuieşte viaţa întreagă cu mijloacele vieţii, cu uneltele vieţii... Maşina a dobîndit o putere magică

asupra omului”[232,260]. Ne confruntăm cu o întrebare deosebită: oare în limitele tehnosferei, a

tehnicii şi tehnologiei contemporane, omul şi natura nu s-au transformat în „resurse” ale tehnicii noi

şi ale producerii? Dacă această întrebare ni se pare lipsită de conţinut, apoi dezvoltarea necontrolată

a tehnicii şi tehnologiilor într-adevăr ne conduce către o modificare periculoasă a planetei şi a

omului. În lumea contemporană nu mai funcţionează formula „natura este scrisă în limba

matematicii”. Efremenco D.V. subliniază: „Aici este importantă înţelegerea dezvoltării tehnice ca

un proces al modificării tehnicii, corelat cu schimbările din natură şi societate. Altfel spus: „oamenii

şi tehnica, necesităţile şi lucrurile se construiesc reciproc – ori în bine, ori în rău”[274, 72].

Apare întrebarea: de ce în secolul XXI, tehnica şi mijloacele tehnice dobîndesc o

dimensiune morală? Deoarece artefactele tehnice nu există în sine, ci sunt lucruri pentru om. O

interpretare naivă presupune că obiectele confecţionate din materia naturală rămîn „în sine”, dar

practica vieţii respinge această explicaţie. Cînd se vorbeşte despre aprecierea valorică a tehnicii,

apoi deseori sunt caracterizate unele calităţi misterioase. În obiectele şi piesele tehnicii, oricît nu ai

căuta nu ai să găseşti decît materie naturală. Aspectul valoric al tehnicii apare în momentul

75

interpretării atitudinii, relaţiei omului cu tehnica. (Tehnica nu are capacitatea de a lua o atitudine).

Omul parcă s-ar adresa tehnicii: „Tu îmi eşti necesară pentru realizarea anumitor scopuri”. Privind

neajunsurile tehnicii, apoi acestea apar acolo, unde omul a greşit în alegerea valorilor. Reiese că

omul este nu doar creatorul tehnicii, dar şi fiinţa responsabilă pentru consecinţele utilizării ei

iraţionale. Tehnica luată ca atare, la fel ca şi cunoştinţele, nu este nici bună, nici rea, nici utilă, nici

periculoasă. Aspectele valorice ale tehnicii, ale informaţiilor, sunt atestate în momentul utilizării lor

de către om, în scopuri bine determinate şi dacă astăzi suntem constrînşi de consecinţele negative

ale progresului tehnic nu ne este nimeni de vină. Problema iarăşi trebuie să o căutăm în noi, în

incompetenţa noastră de a ne orienta în sistemul axiologic, de a selecta valorile prioritare şi de a le

subordona lor pe cele secundare.

În căutarea soluţiilor pentru situaţiile complicate în care se află omul în societatea

tehnogenă, savanţii rămîn în aceiaşi parametri ai tehnicii. Sunt mai multe apeluri decît soluţii

concrete. De exemplu, N.Timofei-Resovschii ne propune raţional, în baza cercetărilor ştiinţifice, să

utilizăm posibilităţile planetei noastre şi ale Biosferei cu scopul de a hrăni milioane de oameni şi

simultan să nu ne distrugem Biosfera. Totodată, el nu pune la îndoială necesitatea susţinerii

procesului de dezvoltare a omenirii, cînd populaţia creşte catastrofal numeric, iar problemele

continuă să fie soluţionate în logica discursului tehnocratic [369].

În articolul „Tehnica şi socialul”, V.M. Rozin ne insuflă speranţa că sporirea consecinţelor

negative catastrofale ale dezvoltării tehnice mai devreme sau mai tîrziu (ar fi bine mai devreme) o

să-i determine pe oameni să mediteze asupra ceea ce se întîmplă în viaţa lor. Rozin V.M. îşi

exprimă convingerea că elita civilizaţiei contemporane – filosofii, savanţii, politicienii etc. treptat

va conştientiza şi va înţelege seriozitatea situaţiei. Soluţia este ascunsă în personalitatea care

gîndeşte. Mai devreme sau mai tîrziu, criza civilizaţiei tehnogene va deveni universală şi nu va mai

fi ignorată, deoarece consecinţele catastrofale şi distrugerile tehnogene îl vor urmări pe om în toate

domeniile vieţii. Anume pentru prevenirea unui asemenea dezastru avem nevoie de o personalitate

desăvîrşită. Omul pentru a supravieţui, iar apoi pentru a trăi şi a se dezvolta normal, va trebui să

creeze o nouă morală, orientată spre adoptarea unor restricţii. Omul va trebui să refuze anumite

proiecte, care ameninţă natura şi cultura, va trebui să înveţe din nou cum să se folosească de tehnică

şi tehnologii, fără a pierde controlul asupra acestora; să-şi restructureze interesele şi caracterul

activităţii. Principalul scop al vieţii şi activităţii umane va fi nu creşterea bunăstării, nu

perfecţionarea reprezentărilor despre confort, dar dezvoltarea nepericuloasă, controlul asupra

mijloacelor tehnice. În lista obiectivelor supravieţuirii vor fi incluse: controlul asupra natalităţii,

acceptarea doar a celor standarde de consum, care asigură un mod sănătos de viaţă. Eforturile

concrete ale omului constituie un proces necesar, care însă nu este suficient. Pentru soluţionarea

76

problemelor cu care se confruntă societatea tehnogenă este necesar un proces iniţiat de

infrastructura politică, de conducătorii statelor şi a instituţiilor sociale.

Aşadar, specificul interacţiunilor diferitor fenomene sociale în condiţiile secolului XXI

reiese din alt proces, din altă particularitate a societăţii contemporane şi anume din globalizare.

Globalizarea reflectă tendinţa unei extinderi implacabile a proporţiilor anumitor fenomene şi calităţi

ale sociumului, mişcarea lor spre un nivel planetar al comunităţii. Globalizarea ca proces şi ca

tendinţă stabilă, ca legitate, cauzează contradicţii specifice în dezvoltarea socială. Aceasta se

explică prin faptul necorespunderii „posibilităţilor uriaşe ce ţin de sporirea permanentă a nivelului

de cultură a omenirii, de multiplicarea performanţelor ştiinţei şi tehnicii, pe de o parte, şi de

tradiţiile deja stabilite vizavi de formele autoorganizării civilizaţiei – pe de altă parte. „Dacă

anterior problema autogestionării era bine venită doar pentru formaţiuni sociale aparte, apoi astăzi,

pentru prima dată în istoria umană, ea devine actuală cu referire la planeta noastră. În prezent este

necesară o dirijare planetară în baza intelectului noosferic”[352,67].

Aspectul economico-financiar, socio-politic şi cultural al globalizării este analizat

minuţios în lucrarea lui G.Soros „Despre globalizare”. Am evidenţiat aspectele respective, deoarece

în aceste domenii ale funcţionării sociumului sunt concentraţi factorii ce stimulează procesele

globalizării. G.Soros subliniază: „globalizarea reprezintă mişcarea liberă a capitalului, însoţită de

dominaţia crescîndă a pieţelor financiare globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra

economiilor naţionale”[180,15]. Evidenţierea caracteristicilor globalizării îi permite autorului să

constate şi să deosebească influenţele, nu doar pozitive, ale acesteia asupra existenţei societăţii

contemporane. Dezvoltarea instituţiilor internaţionale s-a desfăşurat într-un tempou mai redus decît

lărgirea influenţei pieţelor financiare internaţionale. Rămînînd în urma globalizării, instituţiile

politice ale statelor naţionale, organizaţiile politice internaţionale, nu reuşesc la timp şi adecvat să

aprecieze impactul acestei tendinţe asupra calităţii vieţii, asupra soluţionării problemelor globale.

Caracteristica primordială a globalizării permite capitalului financiar să se deplaseze liber,

în timp ce migraţia forţei de muncă este riguros reglementată. Deoarece, capitalul este un ingredient

esenţial în producţie, ţările trebuie să intre în competiţie pentru a-l atrage, ceea ce determină o

atenuare a capacităţii lor de a-l impozita şi reglementa. Capacitatea capitalului de a migra oriunde,

subminează capacitatea statului de a-şi exercita controlul asupra economiei, asupra producerii şi

utilizării noilor tehnologii. Globalizarea oferă un grad sporit de libertate individuală, pe care nici un

stat nu-l poate asigura. Concurenţa liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale şi

creative şi a accelerat inovaţiile tehnologice. Totodată globalizarea intensifică contradicţiile sociale,

mai ales cele determinate de distribuirea asimetrică a resurselor naturale, energetice, de potenţialul

cărora depinde nivelul de trai al populaţiei. În aşa fel, în ţările mai puţin dezvoltate, mulţi oameni au

77

suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce priveşte sistemul de securitate socială.

Mulţi alţii au fost marginalizaţi de către concurenţa desfăşurată pe pieţele globale. În ultimii ani, s-a

produs o alocare defectuoasă a resurselor între bunurile private şi cele publice. Pieţele sunt capabile

să producă bogăţie, dar nu sunt destinate să răspundă şi altor necesităţi sociale. Deşi limbajul

matematic al datelor statistice este considerat sărac, sunt informaţii care au capacitatea de a bloca

imaginaţia oricui. De exemplu: partea a 20% din populaţia foarte săracă din lume s-a micşorat în

venitul global de la 2,3% în anul 1960 pînă la 1,1% în anul 1994. Raportul profitului a 20% din

populaţie – cea mai bogată a Terrei la profitul a 20% din populaţie – cea mai săracă a constituit în

anul 1960 -30:1; în anul 1990 - 60:1 şi în anul 1999 - 90:1. .„Astfel de ritmuri de redistribuire a

profitului global brut n-au mai existat în istoria civilizaţiei umane”[223,5].

Aspectul economic şi politic al globalizării pun în evidenţă tendinţe nedorite, chiar

periculoase, care la rîndul lor produc schimbări radicale în condiţiile de existenţă ale omului, ale

Biosferei. Orientarea activităţii economice spre profit conduce la deteriorarea mediului ambiant şi

afectează sistemul valorilor sociale. Pieţele financiare globale determină aprofundarea crizelor

caracteristice lumii contemporane. Acestea lovesc cu o putere mai mare asupra statelor

subdezvoltate, asupra populaţiei sărace. A avea încredere excesivă în mecanismul de piaţă este un

pericol. Pieţele sunt concepute pentru a facilita schimbul liber de bunuri şi servicii între cei ce

doresc să o facă, dar ele nu pot răspunde, pe cont propriu, unor necesităţii colective, cum ar fi legea

şi ordinea, sau menţinerea mecanismului de piaţă. Ele nu au competenţa de a asigura justiţia socială.

Astfel de „bunuri publice” pot fi furnizate doar în cadrul procesului politic. Procesele politice sunt

mai puţin eficiente decît mecanismul de piaţă, dar fără ele n-am putea convieţui. Pieţele sunt

amorale, dar comunitatea umană nu poate trăi şi activa fără a face deosebire între bine şi rău.

Sarcina de a adopta decizii colective despre ceea ce este permis sau nu – este lăsată pe seama

politicienilor. Dar şi politicienii întîlnesc suficiente dificultăţi în soluţionarea ei, deoarece lumii

contemporane îi lipseşte un cod moral puternic, care ar reflecta schimbările ce s-au produs în cadrul

societăţii informaţionale, tehnogene, globalizate. Pentru a soluţiona problema pătrunderii valorilor

de piaţă în domenii de care ele nu aparţin, este necesară o redimensionare a valorilor. Este clar

astăzi că proasta guvernare este o sursă majoră a sărăciei şi mizeriei.

Omul a oferit prioritate tehnicii din motivul confortului, acumulării noilor mijoace de

viaţă. În secolul XXI situaţia trebuie schimbată radical. „Secolul XXI trebuie să devină „secolul

omului”, ceea ce înseamnă că prioritatea părţii materiale a civilizaţiei trebuie înlocuită cu cea

spirituală... Secolul nou, care deschide mileniul trei, neapărat trebuie să devină secol al

cunoştinţelor adecvate despre om – astfel de cunoştinţe care ar argumenta multiplu necesitatea

dominaţiei indiscutabile a părţii lui superioare, morale. Fără asemenea cunoştinţe nu poate fi

78

constatată o creştere a moralităţii, capabilă în viitor să schimbe omenirea...”[325,7]. Probabil nimeni

nu se mai îndoieşte de necesitatea obiectivă a schimbării modului de gîndire şi acţiune a omului

contemporan. Apare întrebarea: ce model al schimbării va alege omul contemporan?. Omului

civilizaţiei tehnogene cu toate neajunsurile lui i se opune nu omul natural, dar cel spiritual.

Actualmente, „civilizaţia se află între împărăţia naturii şi împărăţia libertăţii, este o împărăţie

intermediară. Şi chestiunea nu constă în mişcarea de la civilizaţie la natură, dar în deplasarea de la

civilizaţie la libertate” [235,100]. În acest sens omul are nevoie de un nou îndrumar – o strategie

cognitivă, care i-ar permite să se orienteze în volumul imens al infomaţiei despre potenţialul

tehnicii, tehnologiilor şi globalizării.

3. Noua strategie cognitivă: principii, obiective, interpretări

Activitatea cognitivă a omului este o parte funcţională a activităţii lui practice, ceea ce

înseamnă că normele superioare, care reglează activitatea cognitivă, au o natură praxiologică şi

trebuie deduse din funcţiile practice ale cunoaşterii. Orice cunoaştere orientată spre practică, e

supusă normelor ce reies din aceste scopuri, din dispoziţia generală de a fi utilă practicii. Normele

reies din obiectul cercetării, care sunt diferite în dependenţă de domeniul experienţei şi se reflectă în

noţiunile teoriei generale. Există principii universale care reies din scopuri universale ale

cunoaşterii şi sunt unice pentru toate formele. Aceste principii definesc forma generală a

cunoaşterii. Activitatea cognitivă reflectă două structuri ale conştiinţei, care sunt strict inter-

subiective. Este vorba despre structura realităţii obiective şi structura normelor universale,

determinate de practica universală a orientării conştiinţei. Alături de lumea lucrurilor ca realitate

universal valoroasă, senzorială, ne este dată şi structura ideală a normativităţii, sistemul limitelor

universale a conştiinţei şi logicii gîndirii, a activităţii ei productive de orientare. Asta înseamnă că

normele universale a gîndirii reies nu din raţiune şi nici din experienţă, dar din dispoziţiile practice

ale gîndirii [114].

Elaborarea noii strategii cognitive, ar fi răspunsul savanţilor, filosofilor la necesităţile

practice ale gîndirii, care la începutul secolului XXI au o singură dominantă – Supravieţuirea.

Orientarea definitorie în dezvoltarea ştiinţelor fundamentale despre natură, societate şi om o

constituie ansamblul întrebărilor, cercetărilor, căutarea răspunsurilor la tot ce trezeşte îndoiala,

tulburarea omului contemporan, motivată de incertitudinea în privinţa viitorului. Răspunsul la

întrebarea: Ne este dat viitorul? omul îl aşteaptă de la ştiinţa şi filosofia contemporană. Pentru a

răspunde la aşteptările omului concret, a grupului social, savanţii „după posibilităţi, deplin şi

multilateral” reflectă „situaţia din ştiinţă, în general” şi analizează posibilităţile acesteia de a-şi

79

modifica statutul social „în legătură cu ieşirea ei la un nivel calitativ – post-neoclasic - al

dezvoltării”[253,5].

Aspectul epistemologic∗ al investigaţiei supravieţuirii este extrem de important, deoarece

omenirea va fi salvată în măsura în care oamenii se vor învăţa să utilizeze cunoştinţele acumulate,

în măsura în care ei vor reuşi să-şi schimbe atitudinea faţă de ştiinţă, tehnică, tehnologii, informaţii,

să-şi modifice radical mentalitatea. În anul 1980, A.P.Ogurţov a propus termenul „modelul

cognitiv”, conţinutul căruia este explicat astfel: dacă macrotema are un caracter general ştiinţific şi

include în sine modelarea (adică explică mai multe fenomene prin opoziţia lor cu un fenomen

iniţial, care este mai bine cunoscut), apoi ea reprezintă un model cognitiv. Modelul cognitiv

serveşte în calitate de mijloc al ordonării şi integrării materialului concret, cu atît mai mult că acest

mijloc devine general pentru savanţii din diferite domenii şi cu diferite convingeri. „Modelul

cognitiv” constituie o caracteristică importantă a epocii [390,62].

Pentru a-şi realiza potenţialul şi a-i sluji omenirii, epistemologia contemporană din

necesitate absolută trebuie să-şi schimbe paradigmele, „modelele cognitive”. „Paradigma erei

industriale şi post-industriale, bazată pe raţionalismul discursiv-liniar, unilateral, pe ştiinţa

direcţionată prin însăşi logica dezvoltării tehnice, vidată de sens, a dus la anchilozarea structurilor şi

la îmbătrânirea culturii. Această paradigmă născută în sine, în afara sensului acţiunilor umane, în

afara imboldului existenţial de a răspunde la întrebări fundamentale, se apropie de sfîrşit, de

secătuirea însăşi a resurselor ei interioare”[108,23].

Căutarea noilor concepţii şi paradigme, a noilor „modele cognitive” îi preocupă pe savanţii

specializaţi în diverse domenii. R.G.Baranţev propune o schimbare esenţială în metodologie. El

subliniază că în analiza sistemelor complicate, triada hegeliană: teză-antiteză-sinteză nu mai

funcţionează şi trebuie să cedeze locul unei metode mai complexe. Savantul rus propune în locul a

două părţi: teză-antiteză – trei. El şi-a definit concepţia – metodologie trinitară. El analizează trei

noţiuni: precizia, simplitatea şi universalitatea. Baranţev subliniază că universalitatea deseori ia o

poziţie intermediară, fiind un arbitru între „precizie” şi „simplitate”[218].

Noua metodologie, noua ştiinţă se deosebeşte radical de cea anterioară, postclasică,

neoclasică, prin adoptarea principiilor fizicii relativiste, a stilului de gîndire neliniar, provocat de

teoria cuantică, de biologia populaţionistă etc. În secolul XXI savanţii elaborează tabloul neliniar al

lumii, tabloul sinergetic, întemeiat pe principiul istorismului, caracteristic unui sistem deschis; pe ∗ „Epistemologia, disciplină filosofică ce studiază statutul teoriilor ştiinţifice, adică sintaxa lor logică (raporturile formale dintre enunţuri) semantica limbajului lor (înţelesul termenilor), pragmatica discursului ştiinţific (folosirea secţiunilor din aceste teorii, pentru a demonstra o teză, a rezolva o problemă, a cîştiga o controversă). Din acest punct de vedere etimologic, epistemologie înseamnă „discurs despre ştiinţă”, (din grecescul „logos” – discurs şi „episteme” – ştiinţă); în limbile moderne, este folosită ca sinonim al filosofiei ştiinţei” ( Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Trad. de Luminiţa Cosma ş.a.,Bucureşti,Ed.:ALL Educaţional,2004, pag.286)

80

principiul auto-organizării spontane în baza intercondiţionării limitate a întregului şi părţii. „În

ultimii ani se desfăşoară uimitor de rapid cercetări ştiinţifice în domeniul proceselor de auto-

organizare a diferitor niveluri structurale ale materiei, adică e vorba de lumea sistemelor neliniare

deschise (sisteme fizice, chimice, biologice şi sociale)”[196,14]. Asemenea investigaţii sunt unite,

cumulate de ştiinţa – sinergetica∗. Sinergetica în calitatea sa de teorie a auto-organizării constituie

domeniul ştiinţei, care studiază interacţiunea părţilor componente ale sistemului care tinde spre

auto-organizare. Ea soluţionează problemele referitoare la principiile universale ale evoluţiei

sistemelor dezechilibrate şi apariţia în rîndul acestora a sistemelor noi. Concluziile capitolului 1 şi

mai ales, argumentele lui Moiseev N.N., fondatorul teoriei „evoluţionismului universal”, ne-au

descris obiectul de studiu al sinergeticii şi ne-au arătat actualitatea şi necesitatea unor asemenea

investigaţii. Lumea contemporană, Biosfera şi Societatea umană – sunt sisteme deschise, sunt

compuse din subsisteme deschise, care se supun legilor stabilităţii şi devenirii, care au nevoie de o

echilibrare la orice nivel al auto-organizării. Din nefericire, echilibrul, atît de necesar, funcţionării

normale a sistemelor respective a fost înlăturat în procesul intensificării producerii materiale a

societăţii umane, a creşterii sporite a consumului de resurse energetice, a intensificării influenţei

factorilor antropogeni asupra condiţiilor existenţei Biosferei etc. Sinergetica cu potenţialul ei

instructiv-educativ, conceptual-formativ trebuie plasată la baza elaborării noii strategii cognitive,

deoarece „...omenirea aflîndu-se în dezastru ecologic, demografic şi social n-are timp cu metode

vechi (de probe şi greşeli) să „pipăie” organizarea optimă a dezvoltării lumii. E necesar de a

concepe noile mecanisme de auto-organizare a sistemelor deschise (dezechilibrate), de a cunoaşte

regulile evoluţioniste de interdicţie pentru a asigura viitorul omenirii ”[196,14].

Noua strategie cognitivă ne oferă posibilitatea de a înţelege conţinutul proceselor evolutive,

care se desfăşoară paralel la toate nivelurile de organizare a materiei, a substanţei biotice.

Paradigma cognitivă a ştiinţei clasice, care aparţine lui Newton şi Laplace, exclude întîmplarea,

interpretată ca ceva superficial şi nesemnificativ. Procesele caracteristice evoluţiei Cosmosului erau

explicate ca reversibile în timp şi previzibile. Evoluţia era reprezentată ca un proces lipsit de abateri

(de devieri de la Normal), fără reveniri şi linii secundare. În capitolul I am reactualizat tezele lui

Moiseev N.N., care confirmă opusul acestor caracteristici şi anume: complexitatea evoluţiei

formelor de organizare a substanţei vii, a mecanismelor funcţionării sistemelor lor vitale nu poate fi

prevăzută de om, deoarece substanţa biotică prin structura sa constituie sisteme deschise, complexe,

dirijate şi de propriile programe cognitive, care în mod automat, în dependenţă de situaţie, de ∗ Termenul sinergetica este utilizat pentru prima dată de savantul german Haken, la finele anilor 70 ai sec.XX, su sensul de ştiinţă despre sistemele capabile de autoorganizare temporală sau funcţională sub influenţa energiei exterioare. Etimologic termenul sinergetica provine de la cuvintele greceşti :ergon – a acţiona,sin-împreună, iar termenul compus sinergetica e tradus ca : efect cooperativ

81

schimbările condiţiilor existenţiale, îşi pot modifica programele: deconectîndu-le pe unele şi

conectîndu-le pe altele sau elaborînd programe cognitive noi. Toate aceste schimbări au loc obiectiv

(nu sunt influenţate de nici o forţă exterioară) şi sunt dirijate de organismele cu o structură organică

mai complexă, de Metaprogramul cognitiv. Omul nu poate prevedea reacţia organismului viu la

schimbările condiţiilor existenţiale. Se petrec multe experimente în acest sens, dar în ultimă

instanţă, sistemul deschis poate reacţiona la unele influenţe în aşa fel, încît omul cu cunoştinţele şi

tehnologiile lui informaţionale, rămîne mirat. Analizînd teoria darwinistă, savantul contemporan

Lima-de-Faria subliniază neajunsurile ei şi în primul rînd menţionează că Darwin nu explică

evoluţia substanţei neorganice şi în general a materiei. El este un naturalist excelent, care n-a

manifestat interes faţă de chimie şi biologie [301]. După cum am arătat în primul capitol,

descifrarea secretelor evoluţiei lumii şi chiar a apariţiei omului, este imposibilă fără o fundamentare

ştiinţifică în domeniile: fizică, chimie, biologie.

Noua strategie cognitivă reevaluează poziţia omului în lume, determinată de structura

activităţii lui teoretice şi practice. În concepţia elaborată de I.Prigojin, cunoaşterea reflectă „dialogul

omului cu natura”, este „arta de a consulta şi de a solicita natura”, este abilitatea de a obţine

răspunsuri la mulţimea de întrebări care zilnic apar în faţa omului şi a comunităţii sale. Sinergetica

îi oferă savantului o nouă poziţie în ordinea naturală. Dacă anterior savantul putea descrie natura,

aflîndu-se la distanţe mari de ea, fiind într-o izolare totală şi inventa legi eterne şi invariabile ca

scolastul medieval, apoi noua strategie cognitivă, îi cere savantului să se aprecieze în primul rînd ca

om, ca reprezentant al speciei biologice Homo Sapiens Sapiens, să se simtă ca parte a întregului şi

să nu uite niciodată de limitele cunoaşterii ştiinţifice căreia îi slujeşte.

E cunoscut faptul că particularitatea principală a sistemului viu o constituie istorismul

acestuia. Orice organism se dezvoltă în timp şi păstrează în „memoria” sistemului său cognitiv

momente din evoluţia anterioară. Modurile de abordare sinergetică a proceselor biologice se

realizează cu o eficacitate tot mai pronunţată. Originea vieţii şi asimetriei moleculare, evoluţia

prebiologică, procesele biologice periodice, morfogeneza şi apariţia imunităţii – în toate aceste

domenii sinergetica şi-a demonstrat potenţialul narativ, explicativ în decifrarea esenţei fenomenelor

menţionate. În teoria evoluţionistă contemporană se desfăşoară o discuţie aprinsă dintre

reprezentanţii grandualismului şi punctualismului. Primii afirmă că formarea speciilor se efectuează

treptat, puţin cîte puţin, iar susţinătorii argumentelor punctualiste afirmă că evoluţia se realizează

într-o perioadă scurtă comparativ cu perioada stasisului (existenţa stabilă a speciei). Noua strategie

cognitivă oferă soluţii acestei probleme. Mecanismele evoluţiei şi auto-construirii pot fi reflectate

prin analiza reproducerii moluştelor şi melcilor. Modelul cognitiv în cazul respectiv este reprezentat

de schema: activator-inhibitor (două componente constitutive ale evoluţiei). Activatorul susţine

82

accelerarea proceselor, deseori prin intermediul conexiunilor pozitive inverse neliniare, iar al doilea

provoacă o încetinire a înmulţirii rapide [399].

În elaborarea strategiei cognitive noi s-au încadrat savanţii - specialişti în diferite ramuri ale

ştiinţelor fundamentale, care treptat elaborează principii metodologice noi, în baza cărora propun

diferite modele ale cunoaşterii şi explicării proceselor şi fenomenelor naturale şi socio-umane.

I.Prigojin începe realizarea acestor proiecte cu apropierea ştiinţelor fundamentale despre natură şi a

celor socio-umane, deosebirea cărora o vede în paradigma lor dominantă. Prigojin I. subliniază că în

ştiinţele sociale se discută evenimentele, venirea cărora savanţii nu o pot prevedea. „Eu presupun,

scrie I.Prigojin, că esenţa evenimentelor se manifestă în faptul că ea introduce deosebirea între ceea

ce-i prognozat şi ce nu. Desfăşurarea evenimentelor la nivel planetar arată că la acest nivel

structurile sociale ies de sub influenţa determinismului.... Noi putem „explica „evenimentele

trecutului. Noi le putem analiza aproape drept consecinţă a determinismului ascuns, dar noi nu

putem prevedea evenimentele viitorului”[253,454-455]. I.Prigojin introduce interpretarea

sinergetică a realităţii naturale şi sociale. El subliniază că în afara legilor reversibile ale dinamicii,

există legi ale proceselor ireversibile, care presupun existenţa săgeţii timpului... Noi suntem

înconjuraţi de structuri care s-au format în procesul dezvoltării istorice – Pămîntul sau structurile,

studiate de chimie, geologie şi biologie. Noi trebuie să căutăm originea acestora în consecutivitatea

bifurcaţiilor... Aceasta ne conduce la dezvoltarea concepţiei istorice despre evoluţia naturală...

Departe de echilibru, noi din nou descoperim acele caracteristici pe care le-am enumerat pentru

ştiinţele sociale: săgeata timpului, punctele bifurcaţiei, evenimentul concret. Noi suntem martorii

apropierii semnificative a celor două culturi.

Aşadar, sinergetica este un fenomen caracteristic ştiinţei postneoclasice, obiectul de studiu

al căreia îl constituie sistemele ecologice, sociale, umane. Diversitatea aspectelor pe care le poate

cuprinde o investigaţie sinergetică nu este întîmplătoare. Ea reiese din potenţialul metotodologic al

sinergeticii, de diversele ei posibilităţi interpretative - de la metaforă pînă la limbajul matematic.

Analiza eficienţei vieţii sociale, caracterizată de instabilitate, tranziţie, stări-critice e posibilă doar în

baza noii metodologii. Chiar şi investigarea trecutului ne-ar oferi alte rezultate, dacă am utiliza noua

metodologie. În baza investigaţiilor desfăşurate în ultimii ani şi a publicaţiilor ce reflectă rezultatele

înregistrate, putem conchide că sinergetica îi oferă omului speranţa, îi întăreşte convingerea că

raţionalitatea sinergetică este capabilă să asimileze conţinutul adecvat al contradicţiilor vieţii

umane, întemeiate pe multitudinea variantelor ce apar în sistemele complicate, cînd omul se află la

intersecţia de drumuri şi trebuie să adopte decizia optimă, deoarece de ea depinde soarta şi viitorul

lui. Sinergetica îi permite omului să vadă consecinţele alegerilor posibile, cele vizibile şi cele

ascunse, cele ce reies din necesitate şi cele întîmplătoare. Metodologia sinergeticii îi descifrează

83

omului scopul vieţii şi activităţii orientate, competiţia variantelor, care sunt sintetizate în baza

diferitor priorităţi: scopuri, resurse, oameni [199; 286; 361; 362]. Pentru a înţelege semnificaţia

acestor afirmaţii, vă propunem să reveniţi la analiza evoluţiei istorice a omului, care evidenţiază

specificul lui: Homo naturalis, Homo socialis şi Homo economicus. Alegerea dominantelor

comportamentului şi activităţii, realizată de Homo economicus, susţinută de dezvoltarea intensă a

ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor, atestată în ultimele trei secole, din perspectiva strategiei

supravieţuirii – a fost greşită. Anume în această perioadă omul s-a îndepărtat în mod accelerat de

propria esenţă şi a desfăşurat o activitate, orientată doar spre satisfacerea necesităţilor egoiste. În aşa

fel, societatea umană s-a trezit din iluzia, produsă de savanţii naturalişti, care absolutizînd

potenţialul cognitiv al fizicii, al chimiei, apoi al biologiei, elaborînd şi testînd tehnologiile

intensificării producerii materiale şi producînd mijloace tehnice şi tehnologice respective, au

susţinut dorinţa neconştientizată a omului de a trăi mai bine, mai frumos, mai civilizat. „Trezirea”

omenirii, atestată la mijlocul anilor 50 şi care pentru unele categorii sociale mai continuă şi astăzi,

tulbură viaţa oricărui individ moral, înzestrat cu raţiune, cu gîndire, cu sensibilitate, cu conştiinţă.

Sinergetica influenţează şi activitatea savanţilor consolidaţi în comunităţi ştiinţifice. Ca în

orice situaţie a apariţiei noului, în jurul lui se desfăşoară „o mişcare”, orientată spre înţelegerea

priorităţilor pe care le deschide, spre sensibilizarea opiniei publice faţă de problemele aduse în

discuţie şi faţă de fenomenele analizate. Dar aceste evenimente nu asigură elaborarea programului

cognitiv. Acesta va fi elaborat de savanţii, care venind în noua comunitate ştiinţifică sunt conştienţi

de faptul că pentru a descifra secretele fenomenelor cuprinse de domeniul specializării sale au

nevoie de o nouă metodologie, de noi cunoştinţe despre structura şi modul de funcţionare a

întregului, a părţilor lui componente, a interacţiunilor stabile şi întîmplătoare dintre părţi, dintre

întreg şi parte. În baza ultimelor publicaţii (citate mai sus) putem constata finalizarea primei etape

de constituire a noii metodologii. La întîlnirile savanţilor (conferinţe, simpozioane, mese rotunde,

congrese ştiinţifice), organizate la nivel regional sau internaţional, nu mai sunt apreciate ca

interesante şi actuale rapoartele, în care se vorbeşte despre neajunsurile şi limitele metodologiei

ştiinţifico-filosofice vechi şi despre potenţialul noii metodologii, întemeiat pe principiile şi

abordările sinergeticii. Investigaţiile orientate spre producerea modelelor cognitive sunt actuale.

Dacă publicaţiile în acest domeniu, pînă în anul 2000, explicau necesitatea elaborării modelelor

cognitive şi aminteau despre greutăţile de ordin obiectiv şi subiectiv cu care se vor confrunta

savanţii, care n-au ieşit de sub influenţa concepţiei vechi despre lume şi care nu şi-au format

imaginea unui nou tablou ştiinţific al lumii, apoi azi tematica studiilor sinergetice a suferit o

schimbare calitativă. Savanţii, specialişti în diferite domenii ale ştiinţei contemporane şi filosofii îşi

propun să elaboreze modele cognitive ale aceloraşi obiecte, pentru ca modelul optim să poată fi ales

84

şi acceptat în calitate de bază a Metaprogramului cognitiv, de către comunitatea ştiinţifică

internaţională. Strategia cognitivă presupune generalizarea rezultatelor obţinute în studierea

fenomenelor, proceselor, componentelor realităţii obiective naturale, socio-culturale, socio-

civilizaţionale de către filosofie, fizică, chimie, biologie, sociologie, psihologie, economie,

politologie, medicină etc. În studiile sale, I.Prigojin formulează două principii importante ale

strategiei cognitive noi: scopul ştiinţelor fundamentale despre natură rămîne descoperirea legilor

(atît determinate, cît şi scenice, înţelese drept cunoştinţe posibile despre dezvoltarea unor

evenimente). Realizarea unor legităţi istorice şi sociale concrete poate influenţa omul, în calitate de

factor ce activează în punctul bifurcaţiei. „Oare noi nu ne apropiem de punctul bifurcaţiei, care

atinge aspectele fundamentale ale vieţii societăţilor noastre. La începutul acestui secol, noi ducem o

viaţă extrem de intensă, dar o ducem în nedeterminare şi în nesiguranţă în ceea ce priveşte viitorul.

Nedeterminarea, adusă de globalizare, este inevitabilă. Dar noi nu trebuie să uităm de fluctuaţiile,

care determină această ramură, şi pe care se va dezvolta după punctul bifurcaţiei. Aceasta este

chemarea adresată acţiunii individuale...”[254,461]. În aşa fel, opoziţia dintre ştiinţele naturii, socio-

umane, parcă dispare. Într-adevăr, dacă natura are istorie, iar istoria se supune legilor obiective,

dacă omul care cunoaşte şi acţionează, determină legităţile naturale, apoi putem conclude că noi,

într-adevăr, ne confruntăm cu o nouă ştiinţă despre natură, care include şi ştiinţele umanitare, şi pe

cele sociale.

În limitele aspectului cognitiv, savanţii: O.Bacsanschi, E.Kucer, parţial E. Kneazeva explică

situaţia ştiinţelor naturii. La prima vedere ne apare eclectic aspectul cognitiv. Aici, prin conjuncţia

„şi” sunt corelate lucrurile ce nu pot fi corelate – informaţii şi sisteme, principii metodologice,

aspecte şi modele, împrumutate din cele mai diverse ramuri ale ştiinţei, cum ar fi psihologia şi

sinergetica. „Mai întîi programarea neurolingvistică (PNL), subliniază O.Bacsanschi şi E.Kucer, a

fost extrem de selectivă, dar cu timpul a dobîndit o bază metodologică puternică, întemeiată pe

epistemologia lui Gregori Beitson şi a „teoriei lui despre transforme”, lucrări despre ecologia

raţiunii, teoria comunicaţiilor, de asemenea pe teoria modelelor logice ale lui B.Russel, care a

depăşit prototipul nivelurilor logice în PNL”[253,59]. Autorii nu observă că epistemologia lui

Gregori Beitson în comun cu ecologia raţiunii şi teoriile comunicaţiilor şi tipurilor logice, reprezintă

o instruire intelectuală nu mai puţin eclectică, decît concepţia anterioară a PNL, în care uşor sunt

corelate reprezentările fiziologice, lingvistice, informaţionale.

Dacă analizăm cu atenţie potenţialul cognitologiei şi sinergeticii, apoi vom observa

caracterul lor dualist: pe de o parte acestea sunt cunoştinţe, care pretind la statut de metateorie, iar

pe de altă parte – pretind la statutul normelor metateoretice. Modelele sinergetice, subliniază

E.Kneazeva, fiind orientate către soluţionarea problemelor metodologice noi ne apar nu doar în

85

fizică, chimie, dar şi în alte domenii. Se transformă în metode a „activităţii orientate spre

descoperire...”. Sinergetica analizată ca metodă devine mijloc al activităţii orientate spre

descoperire. Ea poate spune despre următorii paşi ai cercetării. În baza ei poate fi construită

strategia cognitivă generală [253,137-138].

La întrebarea care idee metodologică principală stă la baza unei asemenea strategii

cognitive? Metodologia cognitologiei şi cea a sinergeticii – reiese din încercarea de a o realiza în

domeniul filosofiei, al ştiinţelor socio-umane, al celor naturale, a metodologiei reînnoirii ştiinţelor

naturii. Această încercare este clară, deoarece ne este cunoscută prin activitatea lui Kant, care a

încercat să reformeze filosofia în baza ştiinţelor naturii şi matematicii. Kneazeva E. vorbeşte direct

despre rolul sinergetic al matematicii: „unde, deocamdată, nu este accesibilă matematizarea,

sinergetica e utilizată sub forma cantitativă, în asemenea cazuri ea devine sinergetică

fenomenologică”[253,39].

Noua strategie cognitivă este întemeiată pe principiile: interdisciplinarităţii,

transdisciplinarităţii şi multidisciplinarităţii. Caracterul interdisciplinar, subliniază E.

Kneazeva, desemnează mai întîi de toate cooperarea diferitor discipline ştiinţifice, circularea

noţiunilor generale în procesul înţelegerii noilor fenomene. „Multidisciplinaritatea” este o

caracteristică a investigaţiei unui obiect asemănător cu obiectele complexe: Pămîntul, omul, care

este analizat simultan sub diverse aspecte de diferite discipline” „Transdisciplinaritatea” este

caracteristica acelor investigaţii, care depăşesc limitele cognitive ale unor discipline, subliniază

E.Moren [253,27].

În lista principiilor disciplinelor cognitive Bocsanschi O. si Kucer E. includ: „utilizarea

datelor dintr-un anumit ansamblu de discipline, ştiinţe aplicate – ignorarea barierelor disciplinare”

[253,50]. Cînd construcţiile cognitive sunt analizate în calitate de cunoştinţe ştiinţifice, modele şi

teorii, ele se manifestă extrem de eclectic şi par contradictorii. Dar dacă ele sunt interpretate drept

suporturi metodologice şi euristice, integrarea reprezentărilor teoretice incompatibile, contradictorii

sau „ignorarea barierelor disciplinare” – devine acceptabilă, deoarece în acest caz construcţiile

cognitologice se afirmă ca principii metodologice şi la prima vedere se aseamănă cu „dispozitivele”

lui Foucault [382,367]. Se poate afirma că Foucault vorbea despre principiul interdisciplinarităţii

şi despre varietăţile dispozitivelor cunoaşterii. Foucault are o metodă clară a activităţii, exprimată

de analiza genealogică, care presupune reconstruirea relaţiilor de putere, a practicii sociale, a

discursurilor şi obiectivarea cunoaşterii corelată cu ele; doar în cadrul acestei metode au sens

caracterul interdisciplinar al investigaţiei şi noţiunea „dispozitiv”.

Analizînd reprezentările savanţilor contemporani, care îşi propun să participe la elaborarea

noii strategii cognitive, deosebim cu greu metoda lor de investigare. De exemplu, E.Moren propune

86

varianta metodologiei „gîndirii compuse”, iar Grincenco S.N. – paradigma informaţional-

cibernetică. Pentru a elucida potenţialul principiului „gîndirii compuse”, E Moren descrie principiile

cunoaşterii utilizate de savanţii contemporani. Principiul sistemic sau organizaţional permite

trecerea de la cunoaşterea părţilor la cunoaşterea întregului...Principiul holografic arată că în orice

fenomen complex nu doar partea intră în întreg, dar şi întregul e prezent în fiecare parte. Principiul

relaţiei inverse, propus de N.Wienner, ne permite cunoaşterea proceselor ce se auto-dirijează.

Principiul auto-eco-organizării rezidă în faptul că organismele vii sunt fiinţe ce se auto-

organizează şi de aceea, consumă propria energie pentru a-şi menţine autonomia. Principiul

dialogizării constă în formarea unei relaţii auxiliare concurente, antagoniste între părţile opuse.

Principiul imaginării/ al viziunii duble caracteristic activităţii subiectului cunoscător în orice

proces al cunoaşterii reproduce subiectul şi îi schimbă poziţia. Cunoaşterea ştiinţifică nici într-un

caz nu poate fi redusă la „oglindirea” realităţii obiective. Cunoaşterea ştiinţifică este mult mai

complicată prin conţinutul său, ea desemnează trecerea şi fixează procesul construirii imaginii

ideale despre lume. Imaginea ideală a lumii este preponderent subiectivă, deoarece este determinată

de capacităţile cognitive ale Subiectului ce o produce. Cunoaşterea reflexivă nu poate pătrunde în

esenţa adecvată a procesului cognitiv. Este vorba, în primul rînd, despre faptul că „oglinda” nu

reţine, nu memorizează imaginea obiectului reflectat, în timp ce sistemele cognitive ale omului nu

doar produc, dar şi transmit imaginea obiectului studiat. Ele depozitează informaţia despre

structura, funcţionalitatea, privilegiile, priorităţile obiectului studiat, a părţilor sale componente şi în

cazul, în care omul (savantul) se confruntă cu o situaţie asemănătoare celei studiate anterior,

intelectul produce sau reproduce programul cognitiv, care la moment ar putea fi deconectat. Din

această perspectivă, sarcina savanţilor şi a filosofilor constă în „trezirea” omului, care ar deschide

programul cognitiv „alertă”, „atenţie! pericol de moarte”, iar principiul de bază al mecanismului

asimilării informaţiei este – simplitatea. Cu cît mai simplu, mai concis, mai clar va fi expusă teoria,

conceptul despre fenomenele şi procesele realităţii obiective, despre capacităţile, abilităţile,

posibilităţile omului, cu atît eficienţa ei va fi mai mare, cu atît va creşte numărul oamenilor ce vor

înţelege mesajul filosofului/savantului.

Studiind atent rezultatele investigaţiei savanţilor ruşi, constatăm următoarea interpretare a

principiilor cognitive. Prezentarea cunoştinţelor sub forma noţiunilor centrale este necesară,

deoarece comportamentul omului este determinat nu de realitatea obviectivă, dar de „realitatea

pentru subiect”, constituită din reprezentările subiectului. Problema centrală a ştiinţelor cognitive o

constituie chestiunile: acumulării, transformării, reprezentării, păstrării şi reproducerii informaţiei.

Pentru o interacţiune adecvată cu realitatea este important ca omul să scoată din mediu, după

posibilităţi, o informaţie mai deplină, mai importantă în contextul studiilor.

87

Analiza potenţialului cognitiv al reflecţiei filosofice şi cunoaşterii ştiinţifice ne permite să

conchidem următoarele:

1. Istoria filosofiei şi istoria ştiinţei au acumulat o diversitate semnificativă de posibilităţi de a

descifra potenţialul cognitiv şi creator al omului. Supravieţuirea este un fenomen extrem de

complex, studierea lui şi găsirea soluţiilor pentru situaţiile limită, care pun viaţa sub semnul

provizoratului poate fi realizată de o Metateorie;

2. Metateoria supravieţuirii cuprinde o totalitate de teorii despre diferite segmente ale realităţii

obiective. Prin corelarea diverselor aspecte ale supravieţuirii cu funcţiile cunoaşterii

ştiinţifice şi ale reflecţiei filosofice am reuşi să-i explicăm omului neiniţiat adevărul despre

lumea în care trăieşte, despre posibilităţile sale de a depăşi crizele societăţii tehnogene;

3. Filosofia, ştiinţele socio-umane analizează multiplu fenomenele ce oferă atribute specifice

lumii contemporane: informaţia, tehnica, tehnologia, globalizarea. Aceste studii trebuie

asimilate din necesitatea supravieţuirii. Oamenii simpli, ce trăiesc conform normelor

simţului comun, conştientizează cu greu specificul timpului istoric, ei trăiesc conform

obiceiurilor şi tradiţiilor milenare. De aceea, conştientizarea modificărilor ce s-au produs în

condiţia de existenţă a omului contemporan este o problemă comună a tuturor: cei care au

înţeles de unde vine pericolul dispariţiei (intelectualii) sunt obligaţi să explice celorlalţi şi

să-i determine prin toate mijloacele posibile să-şi modifice atitudinea şi în baza ei să-şi

reorganizeze conştiinţa individuală. Prin colaborarea tuturor cetăţenilor, grupurilor sociale,

mari şi mici, vom reuşi să depăşim crizele existenţiale.

4. Metateoria supravieţuirii poate fi elaborată în baza unor principii şi metode noi de

investigare, de prelucrare şi generalizare a informaţiei, de o strategie cognitivă nouă,

obiectivele căreia ar fi: găsirea soluţiilor optime pentru coevoluţia biosferei, societăţii şi

personalităţii umane.

5. Elaborarea diverselor strategii cognitive este un pas decisiv în soluţionarea problemelor

globale. Omul, omenirea vor alege independent: să aibă sau să nu aibă viitor, deoarece

nimeni nu îşi poate asuma controlul asupra comportamentului individual, cu excepţia

personalităţii fiecărui individ în parte. Misiunea filosofiei şi a ştiinţei contemporane, care s-

au angajat în producerea strategiilor cognitive, este de a explica în limbaj accesibil tuturor ce

pericole ameninţă viaţa şi care ar trebui să fie reacţia fiecăruia la acestea. Mai mult ca atît,

filosofia mileniului trei, onorîndu-şi funcţiile: conceptuală, de modelare ideală, de orientare

şi de formare, trebuie să studieze posibilităţile influenţării conştiinţei individuale, cu scopul

de a produce în conţinutul ei schimbările necesare.

88

Capitolul III. Unitatea dialectica a supravieţuirii şi moralităţii

Civilizaţia tehnogenă, intrînd în epoca postindustrială, a iniţiat un nou ciclu de modernizări.

Modernizarea societăţii contemporane unifică şi omogenizează considerabil viaţa. Ştiinţa,

învăţămîntul, progresul, tehnologia, piaţa – produc un nou mod de gîndire şi de viaţă. Globalizarea,

un produs al expansiunii civilizaţiei tehnogene, intensifică şi lărgeşte sfera de influenţă a

programelor modernizării. În rezultatul acestor procese, constatăm o dezvoltare considerabilă a

economiilor naţionale şi a celei mondiale, ameliorarea condiţiilor de viaţă, care produc o nouă

reprezentare a calităţii vieţii şi care au prelungit durata medie a vieţii individuale. În primele decenii

ale secolului XX, aceste transformări insuflau speranţe de viitor. Către sfîrşitul anilor 50 ai secolului

XX un grup de savanţi şi filosofi înţeleg că aşa numita bunăstare, produsă de progresul tehnico-

ştiinţific şi de toate programele modernizatoare, elaborate drept rezultat al acestuia, sunt o iluzie şi

că omul a reuşit să deterioreze în procesul activităţii sale intensive temeiurile propriei locuinţe.

Activitatea elitei intelectuale a permis omenirii să înţeleagă adevărata esenţă a modernizărilor

produse în civilizaţia tehnogenă. Criza ecologică, criza antropologică, perfecţionarea continuă a

mijloacelor de distrugere în masă etc. ameninţă omenirea cu dispariţia. În condiţii critice pentru

existenţa umană, elita intelectuală a omenirii elaborează programe, strategii, orientate spre

redimensionarea tradiţiilor, normelor, principiilor, valorilor morale, care fiind plasate la temelia

socializării şi personalizării individuale, ar putea determina schimbarea mentalităţii, concepţiei

despre lume a fiecărui locuitor al planetei. Personalitatea activă, conştientă de seriozitatea

consecinţelor progresului tehnico-ştiinţific şi a activităţii generaţiilor anterioare, este unica forţă

capabilă să conducă omenirea într-o nouă epocă, în care dezvoltarea societăţii va fi subordonată

coevoluţiei ei cu Biosfera, în care societatea benevol şi conştient îşi va satisface necesităţile,

subordonîndu-le noilor priorităţi – condiţiilor de existenţă şi reproducere a tuturor formelor de

organizare a vieţii.

1. Filosofia practică în lumea antică

Mult înainte de apariţia scrisului, a apărut o proto-filosofie practică, redată prin interdicţiile

morale, transmise pe cale verbală de la o generaţie la alta. Anume Tabu-urile au susţinut

supravieţuirea şi evoluţia omului preistoric, a lui Homo naturalis. Prin respectarea strictă,

necondiţionată a interdicţiilor morale, omul a reuşit să iasă din starea naturală a animalităţii şi să se

orienteze către propria lume. Morala i-a deschis omului perspectiva cunoaşterii de sine, asimilarea

treptată a căreia el o începe odată cu formarea şi dezvoltarea conştiinţei individuale, apoi cu

evidenţa formelor conştiinţei sociale. Filosofii au atribuit diferitor epoci istorice un aport

89

considerabil în elaborarea valorilor, normelor, principiilor morale. „Filosofia cu greu se împarte în

secole. Asemenea pictorilor, filosofii revin permanent la „maeştrii vechi” – un izvor nesecat al noii

inspiraţii. Fiecare perioadă are renaşterile sale şi în fiecare dintre ele un filosof sau altul din trecut

este apreciat ca „învăţător al celor ce ştiu”, după cum scria Dante despre Aristotel”[335,9].

Orientînd reflecţia filosofică către problematica umană, Socrate deschide în cultura antică

perspectiva înţelegerii esenţelor, adică a utilităţii cunoştinţelor. Apreciind cunoştinţele drept virtuţi,

Socrate descifrează semnificaţia majoră a înţelepciunii, a bărbăţiei şi moderaţiei. În filosofia lui

Socrate înţelepciunea îl ajută pe om să înţeleagă rostul respectării legilor. Deja la acest nivel al

dezvoltării filosofiei – forma sintetică a cunoaşterii lumii, este clar că întregul – Existenţa ca

totalitate şi modul specific uman de a fi, sunt corelate şi îşi desfăşoară existenţa conform unor legi

obiective. Aceste teze, fiind desfăşurate ulterior în sisteme filosofice umaniste, au servit drept

temelie a procesului instructiv-educativ, orientat spre formarea omului moral.

Termenul de etică este de origine greacă, provine de la ethos, care desemna: caracter,

conduită, obicei, datină. În limba latină un termen asemănător: mos, mores fixa aceleaşi

semnificaţii. Definirea categoriei – etica, este oferită de Aristotel în lucrarea „Etica lui Nicomah”.

Filosoful Greciei Antice subliniază că „etica este o învăţătură practică, care studiază mijloacele ce-l

conduc pe om spre realizarea scopurilor, a binelui” [220, 7]. Prin acest citat ne propunem să

accentuăm că Aristotel, cel ce a elaborat principiile fundamentale ale eticii nu foloseşte noţiunea de

ştiinţă, ci termenul „învăţătură”. Pentru a deosebi mai clar aceste două noţiuni vom reproduce şi

afirmaţia lui A.Einstein, care sublinia că „ceea ce numim noi ştiinţă urmăreşte un singur scop:

definirea a ceea ce există cu adevărat. Definirea a ceea ce trebuie să fie, reprezintă o sarcină,

independentă într-un fel, de prima; dacă acţionăm consecvent, apoi al doilea scop este irealizabil.

Ştiinţa poate doar să stabilească o legătură între sentinţele morale şi să ofere mijloace pentru

realizarea scopurilor morale, însă evidenţierea scopului se află în afara ştiinţei”[401,564-565].

Explicarea scopului – este obiectivul central al filosofiei practice, reprezentanţii căreia:

Confucius şi Socrate, deşi n-au elaborat opere fundamentale, au influenţat dezvoltarea filosofiei pe

parcursul mai multor milenii, au reorientat discursul filosofic de la problematica cosmogonică la cea

umană, i-au oferit omului şansa redescoperirii, înţelegerii rosturilor propriei existenţe. Confucius a

elaborat învăţătura salvării omului, oferindu-i principii clare de comportament. Categoria centrală a

învăţăturii etice a lui Confucius este – jeni, tradusă ca: omenie, iubire a aproapelui, cumsecădenie şi

demnitate în acelaşi timp. „Ieroglifa chineza ce se referă la acest fenomen constă din două semne,

ce consemnează un om şi cifra doi”[Se citează după:37]. „Omul şi omenia, după cum nu este greu

de înţeles, nu sunt fenomene identice”[333,47]. Omul ce trăieşte conform principiului „jeni” este nu

90

doar om, ci un om virtuos, capabil să iubească viaţa şi omenia altor oameni. Prin „jeni” relaţiile

umane dobîndesc un conţinut moral.

Explicînd conţinutul lui „jeni”, Confucius descifrează potenţialul formativ, instructiv-

educativ al principiilor eticii sale: ce ţie nu îţi place, altuia nu-i face; mijlocul de aur. Reciprocitatea,

exprimată de primul principiu, nu este doar recunoscută şi general acceptată ca regulă de aur a

moralităţii, dar îşi menţine poziţia dominantă în relaţiile interumane, care reflectă o stare normală a

lucrurilor, fenomenelor, proceselor, evenimentelor sociale. Raportul echitabil dintre oameni este

normal şi apreciat drept pozitiv. Indiferent de apartenenţa etnică, de suma contului bancar, de

funcţia pe care o deţine, omul este valoare în sine şi trebuie apreciat în calitate de om. Conceptul

„reciprocităţii” are o interpretare controversată chiar şi în învăţătura lui Confucius, deoarece

oamenii sunt individualităţi şi astfel ei se deosebesc prin gradul de asimilare al fenomenului „jeni”.

Prin noţiunea „Jun Zi”, Confucius caracterizeaza omul ideal, omul nobil, omul superior, în care se

integrează nobleţea omului prin naştere cu cea a fiinţei. Iată cu această interpretare nu putem fi de

acord, şi considerăm că ea produce cea mai serioasă contradicţie în filosofia practică a lui

Confucius. Prin conceptul „Jun Zi”, Confucius şi-a interpretat greşit chiar propria fiinţare, el – om

sărac, fără nobleţe din naştere, devine tatăl spiritual al poporului chinez. Oare înălţimea pe care a

atins-o Confucius nu-i oferă dreptul de a fi om superior, om nobil, om ideal? Modestia care îl

caracterizează şi pe care o putem argumenta chiar în baza acestor afirmaţii, este o calitate a omului

superior. Este instructivă caracteristica omului superior, a omului nobil, oferită de Confucius. El

corelează omul nobil cu un sfînt, subliniind că Sfîntul se naşte şi este ceea ce este, omul nobil prin

instruire şi educaţie devine ceea ce este. Opusul omului nobil este omul vulgar. Confucius ne oferă

o analiză comparativă a celor doi reprezentanţi ai speciei umane: omul nobil se pricepe la dreptate –

cel vulgar la profit; cel nobil e calm şi senin, cel vulgar mereu tulburat de frică; omul nobil e

sociabil cu oamenii, dar nu acceptă familiaritatea trivială. Omul nobil rămîne om şi în caz de

nenorocire, adică nu-şi pierde demnitatea, cel trufaş se pierde cu firea. Omul nobil se auto-

analizează şi se auto-apreciază în mod critic pe sine, cel trufaş pe alţii. Prin gîndire, vorbă şi faptă,

omul nobil este orientat spre perfecţiune, spre ideal, cel trufaş e mereu tras în jos, către starea

iniţială animală. Omul nobil este independent, liber, toate acţiunile lui sunt bine gîndite, organizate.

Omul nobil nu se supără pe soartă, pe cer, nici pe oameni. El nu acceptă competiţia cu ceilalţi,

pentru el e mai importantă competiţia cu propria ignoranţă. Principiul activităţii sale constă în aceea

că: acţiunile, faptele vorbesc singure despre esenţa şi orientarea lor. Am reprodus aproape integral

caracteristica omului nobil, oferită de Confucius, deoarece suntem convinşi că personalitatea

viitorului, este Homo moralis, evidenţiat în lumea antică de conceptul „Jun Zi”. Cu atît mai mult că

Homo moralis în scară largă ar putea fi educat, instruit, doar de o personalitate desăvîrşită a

91

educatorului, învăţătorului, profesorului universitar. Prin caracteristica omului nobil, Confucius este

contemporanul nostru. Într-adevăr, omenescul este o poziţie intermediară între animalitate şi

divinitate. Este instructiv momentul de a ne opri din tot ce facem şi de a încerca să ne delimităm

propria poziţie.

Analizînd dreapta ce reflectă conţinutul evoluţiei verticale a omului, descrisă de cele mai

strălucite minţi ale antichităţii, conchidem că oriunde nu s-ar afla omul (mai aproape de centru,

adică are un comportament mai mult legal decît moral; mai aproape de animalitate, dimensiunea de

jos, adică este dominat de instinct, de profit, este un om vulgar, mai aproape de Divinitate, adică

este un om înzestrat cu o conştiinţă morală şi este un om nobil), filosofia practică, etica, etica

ecologică, bioetica, etica profesională etc. îi deschid perspectiva perfecţionării propriilor realităţi şi

prin aceasta îi garantează supravieţuirea.

Filosofii din antichitate interpretau morala drept mod de respectare a măsurii. Filosofii,

autori de concepte morale, de obicei răspundeau la următoarele întrebări: Ce este Binele, bunătatea,

moralitatea? Figurile reprezentative ale elitei intelectuale a lumii antice au interpretat: caracterul

universal al legilor morale, scopul şi sensul final al existenţei umane. În tratatele lui Heraclit, de

exemplu, morala este apreciată drept înţelepciune, întemeiată pe teza: viaţa este o prelungire a

legilor naturii. Pronunţîndu-se în apărarea adevărului universal, supus îndoielii de sofişti, Socrate a

meditat mult asupra problemei moralei, asupra naturii virtuţii. În concepţia lui Socrate virtutea este

ştiinţă. „Există o singură fericire – ştiinţa şi un singur rău – neştiinţa”, deseori sublinia Socrate. Pe

tineri, filosoful îi sfătuia să folosească mereu oglinda: cei frumoşi la chip vor tinde să dobîndească o

purtare la fel de frumoasă, iar cei urîţi vor reuşi să-şi camufleze neajunsurile prin instruire şi

educaţie. A fi frumos înseamnă a şti. Nimeni nu este rău de bună voie, nimeni nu face rău cu

intenţie. Toate acestea se întîmplă oamenilor care nu au reuşit să se cunoască pe sine, care nu ştiu ce

vor. În opinia lui Socrate a şti ce doreşti înseamnă a cunoaşte binele şi a încerca să-l realizezi.

Realizarea binelui duce la fericirea personală şi la prosperarea comunităţii. Ignoranţa este mama

răului şi a păcatului. În aşa mod, Socrate le vorbeşte oamenilor despre utilitatea cunoştinţelor[6,26-

42].

Moderaţia este una dintre cele mai semnificative virtuţi. Socrate, propagatorul consecvent al

raţionalismului etic, afirma că există o singură morală: generală, necesară şi obligatorie. Noţiunile:

echitate, cinste, demnitate, moderaţie sunt deopotrivă pentru toţi. Scopul vieţii individului, sublinia

Socrate, este trăirea fericirii. La rîndul său, fericirea reflectă tendinţa spre perfecţiune, spre o viaţă

echitabilă şi virtuoasă. Virtutea e constituită din cunoştinţe. Înţelepciunea sunt cunoştinţele, care-l

îndeamnă pe om să respecte legile, iar curajul sunt cunoştinţele despre depăşirea pericolului.

Moderaţia, în concepţia socratică, desemnează capacitatea omului de a-şi stăpîni propriile pasiuni.

92

Cu Socrate, în centrul meditaţiilor filosofice, pătrunde lumea interioară a omului. Maxima

comportării şi conducerii, adoptată şi propagată de Socrate este: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Filosoful era convins că dacă omul îşi va întoarce privirea asupra sa, investigîndu-se pe sine, va afla

ce ştie şi ce nu ştie, ce poate şi ce nu poate, precum şi ce trebuie şi ce nu trebuie să facă. Numai

omul care şi-a supus analizei propriile acţiuni îşi poate cunoaşte adevărata esenţă. Apreciind

potenţialul instructiv-educativ al filosofiei socratice, Hegel scria că în conformitate cu gîndirea

acestuia omul trebuie să descopere în sine însuşi destinaţia sa, scopul său, scopul ultim al lumii,

adevărul, ceea ce este în sine şi pentru sine, că el trebuie să ajungă prin sine însuşi la adevăr, la

adevărul despre adevărata sa natură.

Din lucrarea lui Xenofan, „Amintiri despre Socrate” aflăm că în discursurile sale, Socrate,

nu orientează omul spre acumularea unui volum mare de cunoştinţe, ci îl învaţă să tindă spre

înţelepciune, care poate fi atinsă cu ajutorul filosofiei. Anume filosofia îl îndeamnă şi îl ajută pe om

să se cunoască pe sine, să-şi descifreze potenţialul propriului suflet. Socrate a descoperit în legile

raţiunii umane o lume nouă, care se află deasupra percepţiei senzoriale şi a părerilor individuale.

Socrate defineşte ştiinţa drept cunoaştere întemeiată pe legile raţiunii. El era conştient de faptul că

întemeierea ştiinţei nu se poate face decît prin fundamentarea noţiunilor de bază. Dacă vom reuşi,

sublinia Socrate, să stabilim noţiunea unui proces, prin aceasta vom descoperi esenţa procesului dat.

Socrate era convins că există o morală absolută şi un rău absolut. Astfel, poate fi explicată

posibilitatea omului de a avea două moduri opuse de manifestare exterioară. Dacă omul alege

Binele, îşi ascultă glasul raţiunii, atunci reuşeşte să-şi realizeze adevărata esenţă, natură. În caz

contrar, dacă va ignora Binele şi raţiunea, el se va nărui sub presiunea haosului. În aşa fel, pentru a-

şi cunoaşte potenţialul propriei naturi, omul are nevoie de raţiune, de ştiinţă. Iată de ce Socrate

orientează omul spre autocunoaştere. În momentul în care pătrundem în tainele conştiinţei noastre

descoperim conştiinţa morală – Logosul. Socrate afirma că cine va urma îndemnul „Logosului” va

trăi ca un virtuos. Virtutea nu este posibilă fără ştiinţă. „Nu virtutea se naşte din avere, - sublinia

Socrate, - ci din virtute vine şi averea şi toate celelalte bunuri pentru fiecare om în parte, ca şi

pentru cetate”[51,45]. Învăţătura lui Socrate şi metoda sa îi permite interlocutorului să depăşească

ideile preconcepute, care la fel ca şi limbajul nu-i aparţin. În timpul discuţiei toate certitudinile

omului se prăbuşesc, comportamentul lui este asemănător cu cel al omului trezit din somn, căruia

realitatea îi apare ca semiprezentă; ca şi cum s-ar analiza pentru prima dată, s-ar auto-descoperi.

Opiniile de care interlocuitorii lui Socrate erau siguri, le apar către sfîrşitul discuţiei ca nişte fraze

lipsite de sens. În momentul în care oamenii, îndeosebi tinerii îşi dau seama că gîndesc şi că trăiesc

greşit, ei sunt îndrumaţi de Socrate să descopere adevărul, divinul ascuns în ei. Socrate ne oferă cel

mai eficient model al activităţii profesionale a unui profesor de înţelepciune. El s-a încadrat în lupta

93

cu ignoranţa, care este cauza principală a supraprecierii sau a subaprecierii propriului potenţial.

Actualitatea tezelor despre rolul cunoştinţelor, despre capacitatea ştiinţei de a-i oferi omului şansa

auto-realizării personale, formulate de Socrate, în condiţiile lumii contemporane este evidentă.

Filosofii şi savanţii contemporani, elaborînd diferite strategii cognitive, ne conving că orice

program sau strategie a supravieţuirii vor fi implementate în practică adecvat numai de o

personalitate activă, morală, responsabilă, conştientă de propria misiune. Platon ne relatează

convingerea învăţătorului său: „...nu trebuie să evităm moartea cu orice preţ, deoarece mai mult ca

orice contează nu viaţa ca atare, ci viaţa plină de demnitate”[340,93].

Învăţătura despre morală, despre virtute şi despre moderaţie este susţinută şi de cel mai

cunoscut elev al lui Socrate, Platon, autorul dialogurilor: „Charmides” (Despre măsură ca virtute),

„Menon” (Dacă virtutea se învaţă), „Phaidros” (Frumuseţea ca idee morală), „Theaitetos” (Despre

statutul ştiinţei), „Philebos” (Despre morală) ş.a. Declarînd cunoştinţele virtuţi, Platon subliniază că

omul devine virtuos nu prin educaţie şi pentru că urmează Binele, ci pentru că ele sunt înnăscute,

aşa cum au un caracter absolut. Corelînd cunoştinţele cu binele şi răul, Platon subliniază că cel din

urmă este determinat de absenţa cunoştinţelor. În om de la naştere sunt concentrate: virtutea,

echitatea, liniştea. În dialogul „Republica”, Platon subliniază că noi nu vedem în mod obişnuit decît

un aspect superficial al lucrurilor, cunoştinţele noastre obişnuite servesc vieţii, dar această

cunoaştere nu ne va da niciodată înţelegerea ultimă, metafizică a lucrurilor. Nu ne va arăta decît

devenirea lor, producerea actuală. Lumea inteligibilă cuprinde înţelesurile adevărate ale lucrurilor,

dar a înţelege adevărat înseamnă a justifica, a justifica înseamnă a găsi că este bine.

Platon compară binele cu Soarele. Filosoful deduce virtuţile omului din calităţile sufletului.

El subliniază că putem distinge în sufletul nostru regiuni diferite cărora le corespund virtuţi diferite:

Inteligenţa (Nus) a cărei virtute este înţelepciunea; Instinctele generoase (sociale), ale căror virtute

este curajul; tendinţele joase, dorinţele, legate de corp, ale căror virtute trebuie să fie temperanţa. În

dialogul „Phaidon”, Platon subliniază: „Tot ce putem face în timpul vieţii este să ne apropiem de

ştiinţă cît mai mult, este să rupem orice legătură cu trupul şi să n-avem nimic de împărţit cu el,

nimic în afară de cazul unei necesităţi de neînlăturat. Să ne ferim de pîngărirea pe care ne-o poate

aduce natura lui şi să ne păstrăm curaţi din această parte, pînă ce Zeul însuşi ne va dezlega...”, iar în

dialogul „Banchetul” Platon ne spune: „Căci dacă viaţa merită prin ceva s-o trăiască omul, merită

numai pentru acela care ajunge să contempleze frumuseţea însăşi”[340,93].

Plasînd la baza teoriei cunoaşterii principiul socratic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, Platon

subliniază că pe calea auto-cunoaşterii se realizează conceperea lumii. Este necesar de a te scufunda

în lumea spirituală proprie şi de a te determina în gîndurile tale. Psihologia acelor timpuri afirma că

omul este compus din trup şi suflet. Descriind omul ideal, Platon sublinia că ar trebui să reieşim

94

dintr-o perfecţiune fizică şi psihică. Prin perfecţiune, Platon subînţelege „sănătatea”: Omul ideal

este un om fizic şi spiritual sănătos. Omul fizic este sănătos cînd nu se îmbolnăveşte. Definirea

îmbolnăvirii sau sănătăţii psihice este o problemă mult mai complicată. Platon considera că sufletul

este compus din trei elemente: raţional, spiritual şi afectiv. Elementul raţional al sufletului îi permite

omului să cunoască cauzele fenomenelor, să găsească argumente, să elaboreze planuri, orientate în

viitor. Elementul spiritual îl face pe om curajos sau fricos şi îi oferă superioritate voinţei. Elementul

afectiv reflectă dorinţele, pasiunile. Platon scria că am putea vorbi despre o personalitate sănătoasă

doar atunci cînd toate trei componente ale sufletului funcţionează armonios. Afectele trebuie plasate

sub controlul raţiunii, iar spiritul prin toate mijloacele disponibile trebuie să susţină dictatul raţiunii,

cu scopul de a coordona strict afectele. Dar ele nu trebuie înăbuşite, satisfacerea lor trebuie să fie

realizată la permisiunea raţiunii, cînd raţiunea va decide că este necesară. Dacă omul este condus

exclusiv de raţiune, viaţa lui emoţională va fi limitată. Într-un comentariu, J.S.Mill scria despre tatăl

său James Mill, că a fost un om raţional, care şi-a controlat pe deplin afectele. Acelaşi comentariu

nu ne descrie un om fericit, un om împlinit. În aşa fel, J.S.Mill nu doar susţine opinia lui Platon, dar

o şi confirmă prin descrierea unor evenimente din viaţa tatălui său.

Aristotel a elaborat un sistem filosofic integru. În domeniul gnoseologiei el deosebeşte

cunoştinţele teoretico-ştiinţifice şi cunoştinţe practice-reflexive, determinate de deprinderi, tradiţii,

obiceiuri. Mereu există încordare/tensiune între cunoştinţele generale şi particulare. Aristotel

subliniază că cunoştinţele etice ale omului sunt determinate de situaţii concrete, iar adevărul lor se

demonstrează printr-un comportament corect.

Aristotel acordă o atenţie majoră în filosofia sa eticii, virtuţii naturii umane. Deosebind

naturi primitive şi nobile, filosoful grec le oferă o amplă caracteristică. El subliniază că naturile

primitive văd binele suprem şi fericirea în plăcere şi că, de aceea, ele urmăresc o viaţă de plăceri.

Trei feluri de viaţă sunt într-adevăr cele ce ies în relief, mai mult ca altele: viaţa orientată spre

plăcere, viaţa publică şi în sfîrşit viaţa considerărilor filosofice... Naturile nobile şi doritoare de

acţiune preferă onoarea. În aprecierile lui Aristotel, onoarea este prea superficială pentru ca ea să

poată fi privită drept bun suprem al omului. Aristotel împarte virtuţile în două categorii: dianoetice

şi etice. Virtuţile dianoetice sunt cele ale raţiunii: înţelepciunea, înţelegerea, cuminţenia, prudenţa şi

bunul simţ. Virtutea raţiunii „apare şi se dezvoltă prin învăţătură şi are nevoie pentru aceasta de

experienţă şi de timp. Virtuţile morale sunt: bărbăţia, moderaţia, dărnicia, frumuseţea, echitatea,

prietenia etc. Atunci cînd vorbim despre un caracter moral noi nu spunem că este înţelept sau

înţelegător, dar că este blînd sau măsurat. Filosoful subliniază că „...nici una din virtuţile etice nu

este dată de către natură, căci nimic din ce aparţine naturii nu poate fi schimbat prin obişnuinţă”. În

lucrarea „Etica lui Nicomah”, autorul subliniază că virtuţile noastre nu ne sunt date de natură, ci

95

contra naturii. Totodată, Aristotel aminteşte că oamenii au dispoziţia naturală de a deveni virtuoşi.

Această dispoziţie se transformă în realitate doar prin obişnuinţă. În aşa fel, prin acţiune dreaptă

devenim drepţi, prin observarea măsurii devenim măsuraţi, prin acţiuni curajoase – curajoşi.

Virtutea este un habitus al alegerii, care ţine calea măsurată de mijloc, ea fiind determinată de

raţiune, adică aşa cum ar stabili-o un om deştept. Mijlocul este definit de Aristotel ca ceea ce se află

între habitus-uri greşite: între greşeala excesului şi a lipsei. Virtutea este mijlocie şi în măsura în

care alege între sentimente şi acţiuni.

În a VI- a carte a „Eticii lui Nicomah”, Aristotel subliniază că laudă şi ocară primesc

oamenii în dependenţă de faptul dacă fapta este săvîrşită din impunere sau nu. [220] Această teză

este actuală în timpul nostru, deoarece este foarte important ca omul să conştientizeze nu doar fapta,

dar şi consecinţele acesteia şi în dependenţă de influenţele lor pozitive sau negative, de moment sau

de perspectivă, să decidă asupra realizării actelor respective sau să le amîne. Atît „lauda” cît şi

„ocara” sunt aprecieri relative. Omul este liber în măsura în care decide independent asupra actelor

săvîrşite şi este suficient de conştient şi responsabil pentru consecinţele lor.

Aşadar, în filosofia lui Aristotel, este definit scopul studierii moralităţii, avantajul practic al

acestui proces. Aristotel sublinia că studierea eticii îi este necesară omului, care-şi propune să

devină virtuos. Individul nu se naşte cu virtute. Virtutea nu apare la un individ izolat de societate.

Numai în societate omul îşi poate manifesta moralitatea. Apreciind înalt tendinţa oamenilor de a

cunoaşte, Aristotel subliniază: „...înţelepciunea este ştiinţa despre cauze şi începuturi”[221,67]. În

concepţia politică a lui Aristotel omul este definit ca o fiinţă politică. El nu trăieşte singur, dar în

societate. Chiar la cel mai primitiv nivel aceasta presupune elementul organizării. [348,37]

Astfel, în epoca antică, elita spirituală a societăţii pune un accent deosebit pe moralitate, pe

virtuţile raţiunii, ale moralei, ale sufletului. Filosofii acestei epoci au determinat semenii cu care

convieţuiau să înţeleagă că doar prin tabu-uri nu mai pot fi gestionate relaţiile sociale, mai ales, cele

tensionate; că sunt necesare sisteme de instruire şi educaţie, orientate spre formarea personalităţii

individului. Începînd cu Socrate, dar mai ales în filosofia practică a lui Aristotel, se conturează

tendinţa umanistă a culturii universale, în care cunoştinţele ocupă o poziţie deosebită. Prin

discursurile şi demersurile lor etico-filosofice cugetătorii antichităţii au explicat comunităţii că fără

cunoştinţe omul nu poate deveni virtuos, iar fără virtute, el nu poate fi om şi în calitate de om nu

poate supravieţui.

2 Moralitatea şi supravieţuirea în filosofia practică a lui Immanuel Kant

Immanuel Kant prin sistemul său filosofic, prin problemele abordate este contemporanul

nostru. Lucrările sale: „Metafizica moravurilor”, „Critica raţiunii practice”, „Religia în limitele

96

raţiunii”, „Spre pacea eternă” etc. descifrează condiţiile supravieţuirii fiinţei umane. O întrebare

veşnică a omenirii: la ce ne servesc cunoştinţele despre mediul înconjurător, despre ambianţa

socială, despre potenţialul raţiunii noastre este soluţionată de filosoful german în felul următor:

raţiunea pură este subordonată de raţiunea practică, iar aceasta de activitatea omului. Kant era

convins că utilitatea cunoştinţelor noastre rezidă în moralitate. El scria că toate cercetările teoretice

trebuie să servească pentru moralizarea societăţii şi instaurarea dreptăţii.

Auto-conservarea şi sacrificiul de sine ocupă o poziţie clară în filosofia practică a lui Kant.

Instinctul auto-conservării este rădăcina pivotantă a voinţei tuturor fiinţelor. La om el trece dincolo

de eul propriu. Omul este o fiinţă istorică, socială. El simte şi ştie că este un membru al unui tot

cuprinzător, conştiinţa sa de sine este scufundată în generalitate, în viaţa istorică a întregului social.

Astfel, voinţa sa obţine un conţinut nou, mai larg; el vrea viaţa întregului, vrea să acţioneze pentru

întreg şi astfel el cîştigă pentru sine cel mai înalt conţinut al vieţii prin faptul că, muncind, luptînd,

creînd este activ. Activitatea pentru întreg poate cuprinde conştient cercul cel mai larg, aşa cum se

întîmplă cu spiritele creatoare, care procură naţiunii lor sau întregii omeniri noi conţinuturi de viaţă,

noi reglementări ale vieţii, valori mai înalte ale vieţii. Totodată personalitatea desăvîrşită îşi are

locul în cercul cel mai restrîns, în grijile, muncile şi ocupaţiile casei, o activitate care constituie baza

necesară şi pentru conservarea întregului. Nici o formă de viaţă nu este exclusă din jertfirea directă

pentru întreg.

Astfel are loc, în viaţa omului, din necesitate internă, dezvoltarea şi extinderea instinctului

de auto-afirmare originar, individualist, pînă la voinţa de auto-afirmare a întregului social şi istoric.

Auto-afirmarea este caracteristică fiecărei persoane în parte ca voinţă de dăruire pentru scopurile

obiective ale vieţii generale, pînă la devotament şi abnegaţie. În acest context, individul n-are

sentimentul unei pierderi de valoare intrinsecă, ci mai degrabă îl are pe cel al intensificării şi

potenţării vieţii proprii prin realizarea vieţii comune cu un conţinut bogat. Fără asimilarea

generalului în propria ta viaţă aceasta va rămîne un proces natural, pur animal. „Chiar jertfirea vieţii

naturale pentru viaţa întregului nu este resimţită drept pierdere, ci drept cea mai puternică afirmare a

vieţii; să-ţi dai viaţa pentru o cauză mare şi să-ţi fie îngăduit să spui în clipa morţii: nou omnis

moriar (nu voi muri cu totul), căci opera mea îmi va supravieţui”[82]. Aceasta ar fi concluzia logică

a vieţii umane, după aprecierile evoluţiei normale a voinţei. Conform schemei aristotelice ar putea fi

atestate două abateri în cadrul acestei evoluţii. Una ar reieşi din prea puţină jertfire pentru întreg şi

se manifestă ca egoism, alta ar însemna – prea multă jertfire şi este fixată de noţiunea –

depersonalizare. Egoismul reprezintă restrîngerea voinţei la micile interese ale eului izolat,

desconsiderînd secretele celorlalţi, inclusiv pe cele ale întregului. Naturală la animal, această

restrîngere, la omul caracterizat de o conştiinţă de sine, apare ca absurdă, anti-naturală. Egoismul

97

are efecte tulburătoare sau distrugătoare asupra existenţei ambianţei, în măsura în care nu poate

evita să se impună ca nedreptate şi ostilitate. Egoismul se manifestă tulburător şi distrugător şi

pentru viaţa individului, în măsura în care exclude participarea la viaţa comunităţii, a întregului,

adică a cosmosului. Viaţa egoistului este în mod necesar o viaţă săracă şi amărîtă, chiar şi atunci

cînd aparent nu se distruge din cauza conflictului cu voinţa generală.

Depersonalizarea este o renunţare a eului, care ajunge la dispariţia sa prin general. Se

întîlneşte o astfel de degenerare, o renunţare a propriului eu, o subordonare a ceea ce este în vigoare

şi în general, care ajunge pînă la nimicirea eului, pînă la distrugerea personalităţii individuale. Tot

ce este măreţ în viaţa omenirii se sprijină pe afirmarea de sine a personalităţii individuale, chiar şi

împotriva generalului fiecare înflorire de viaţă spiritual-morală a fost obţinută prin lupta împotriva

valabilităţii actuale, care rezistă. Cedarea la propria convingere, la propriul suflet faţă de ceea ce

este în vigoare se ispăşeşte cu sentimentul de a fi ajuns la o falsitate internă, ea conduce la sărăcirea

vieţii proprii şi la stagnarea vieţii comunităţii; cuprinsă de armonie, îşi pierde conţinutul preţios în

sine, capacitatea de intervenţie activă. De aceea, forţa afirmării propriei personalităţi, contra a ceea

ce domină din afară, fie sub forma autorităţilor publice recunoscute sau a opiniei generale a tuturor

celor instruiţi este legată de capacitatea de a se sacrifica pentru idei, cea mai mobilă capacitate

morală, pe care se întemeiază întreaga sănătate a vieţii în sensul cel mai înalt. Kant definea morala

drept fundament al metafizicii, al „credinţei raţiunii practice”.

Oricît de justificată n-ar fi independenţa moralei faţă de concepţia teoretică despre lume,

oricît de întemeiată n-ar fi doctrina despre primatul raţiunii practice, totuşi evidenţierea relaţiei

dintre morală şi metafizică va rămîne o cerinţă permanentă a raţiunii umane. Această necesitate

devine şi mai stringentă dacă filosofia moralei renunţă la caracterul transcendent şi dacă metafizica

îşi reia pretenţia de a fi o doctrină a realului. Dacă omul şi viaţa acestuia, împreună cu morala şi

comportamentul său sunt împletite cu viaţa întregului, atunci şi o teorie a acestei vieţi trebuie să se

înscrie în teoria generală a realităţii sau să-şi prelungească propriile premise în natura sa în genere.

În lucrarea „Metafizica” găsim afirmaţia lui Aristotel: „Natura nu creează nimic fără sens şi scop”.

Această teză a servit filosofului elen drept punct iniţial în elaborarea propriei concepţii etice.

Aristotel era convins că sensul final al existenţei umane trebuie dedus din poziţia lui în cosmos.

Viaţa istorică a omenirii, în care se varsă istoria vieţii pe pămînt ca punct final al evoluţiei, devine

în mod necesar punct de plecare pentru o interpretare a dezvoltării lumii pe baza unei înţelegeri:

mişcarea generală, în măsura în care o putem cuprinde cu privirea se prezintă ca fiind determinată

de atracţia scopului vieţii umanităţii. Dacă viaţa omului, singurul proces, domeniu al realităţii, pe

care îl cunoaştem mai aprofundat, este un proces care tinde conştient către un scop, viaţa individului

ca şi viaţa întregului, ridicîndu-se doar de la viaţa naturală la cea spirituală, atunci întreaga natură

98

din care provine existenţa umană concretă este transluminată de aici, iar universul şi dezvoltarea lui

reprezintă un proces orientat spre scop în direcţia auto-reprezentării sale într-un univers spiritual.

Pentru a ne pune la dispoziţie faptele, natura şi istoria le-au îmbinat într-o mare sinteză în vederea

unităţii necesare. În aşa fel, legile morale se dovedesc a fi legi ale vieţii umane, legi ale naturii în

sensul că respectarea lor are ca efect conservarea şi reproducerea vieţii, iar nerespectarea lor

conduce la dispariţia vieţii fizice. În voinţa morală avem cea mai profundă şi originală expresie a

esenţei realităţii în genere. Realitatea concepută ca unitate, are forma unei voinţe sacre, în care cele

mai preţioase bunuri ale pămîntului, au şi în viaţa noastră o realitate care nu se poate pierde. Dacă

realitatea are forma unei voinţe spirituale, gîndirea noastră legată de actele intuiţiei cu care suntem

înzsestraţi nu este capabilă să înfăţişeze sau să epuizeze conţinutul infinit al acestei vieţi. Credinţa

că realitatea există de dragul Binelui suprem, rămîne o credinţă care se sprijină pe voinţă. Este

vorba despre un postulat al raţiunii practice, care nu poate fi interpretat ca o judecată teoretică.

În filosofia practică a lui Kant accentul este pus pe datorie, obligaţie, pe necesitatea

integrării sociale. Filosoful german nu ne propune norme de conduită, ci oferă explicaţii despre

aceea cum este posibilă viaţa morală, care sunt condiţiile absolut necesare oricărei morale. Kant

constată că cea mai bună morală are ca temă voinţa bună, adică o voinţă care îşi dă sieşi legi,

refuzînd orice conţinut ocazional, personal sau exterior. Principiile ipotetice sunt cele practicate în

mod curent de oameni, atunci cînd ei sunt preocupaţi doar de satisfacerea unor dorinţe şi interese

personale. Scopul urmărit este atingerea/ trăirea fericirii. Însă voinţa cu adevărat morală îşi

formulează principii categorice (adică absolut necesare) şi acţionează în aşa fel încît omul să fie

considerat şi tratat întotdeauna ca scop şi niciodată ca mijloc. Morala trebuie să pornească de la

aprecierea omului ca valoare supremă. Actul moral nu este doar o confirmare a datoriei, ci este

realizat din datorie, adică există un mecanism interior prin care omul este consecvent scopurilor

supreme. Morala urmăreşte dezvoltarea omenescului din noi înşine. „Ţelul eticii, notează

N.Hartmann, nu-l constituie punerea sub interdicţie şi închistarea omului într-o schemă, ci ridicarea

lui la deplina maturitate şi capacitate de răspundere. Exprimarea majoratului intelectual al omului

este adevărata informare pe care ea o produce în om (...), ea nu reprezintă formarea vieţii omului

peste capul omului, ci mai degrabă atragerea omului spre formarea liberă a propriei vieţi”[77,154].

Omul este o fiinţă conştientă de provizoratul condiţiei sale. De aceea este nevoit să-şi asume

un dezechilibru structural: faţă de sine prin dramatizarea experienţelor anterioare; în raport cu

lumea acceptînd misterul ca povară intelectuală, refuzîndu-i însă tendinţele dominatoare; în

tensiunile cu istoria care îl fascinează şi îl foloseşte, fără a-l preţui cît merită; prin implicare în viaţa

proprie şi în relaţii cu semenii, pîndind şansa de a ocoli înscrierea, anonimatul, nivelarea chipului

spiritual, dacă nu risipirea fără pricini şi temei. Natura umană este mai mult o posibilitate, decît o

99

certitudine, mai mult o chestiune de orgoliu existenţial decît o împlinire, un imperativ difuz, chiar

confuz, care privit mai îndeaproape, are doar configuraţie pivotată şi nu conţinuturi limpezi. Omul

este mereu în curs de constituire, căci umanizarea nu poate fi redusă la hominizare.

Agonia umanului este mai întîi confruntarea individului cu sine însuşi, apoi un fenomen

social; fără acest primat funcţional, viaţa de relaţie se reduce la simplele reflexe pavloviene.

Propunîndu-şi să valorifice omenescul din om, morala este utilă, dar nu şi suficientă: ea oferă

algoritmul omenescului schiţînd nucleul aspiraţiei legitime, dar nu-i poate stabili definitiv

marginile, întrucît acestea sunt încercate din toate părţile de imperative valorico-normative

convenţionale ce rîvnesc la stabilirea unei ordini istorice. Limita de sus a rînduielii umane este

forţată prin devoţiunea faţă de sacru. Limita de jos a omenescului, asupra căreia se pronunţă psiho-

analiza – este încadrată în spaţiul toleranţei tendinţelor naturale.

Kant arată că în filosofia practică nu experienţa este izvorul adevărat al normelor morale.

Normele etice trebuie să fie universale şi necesare, obligaţii imperative, adică vor fi apriorice şi

transcendente. Experienţa ne arată numai ceea ce este, iar normele morale ne indică în mod

poruncitor ceea ce trebuie să fie, de aceea nu se poate scoate nici o regulă imperativă din ceea ce

este în lumea experienţei. „O lege practică, ceea ce nu recunoaşte ca atare, trebuie să se califice de o

legiuire generală: aceasta este o propoziţie identică, deci evidentă pentru ea însăşi”[92,27]. Dacă din

experienţă se pot deduce unele imperative, acestea vor rămîne condiţionate, ipotetice. Principiile

etice sunt porunci obligatorii şi dezinteresate, imperative categorice găsite în conştiinţa noastră

morală. Din moment ce din masa faptelor experienţei nu se poate deduce altceva decît unele

imperative condiţionate, înseamnă că viaţa morală nu se poate întemeia, în nici un fel pe datele

experienţei. Conform adevăratei moralităţi, trebuie să vrei să faci un lucru, fiindcă aşa îţi cere

conştiinţa. Acest „trebuie” este un imperativ independent de orice consideraţie lăuntrică, de calcul

sau de sentiment şi aşa se manifestă în făptura omenească legea morală. „Pentru o fiinţă la care

raţiunea nu-i singurul temei determinant al voinţei, regula practică este un imperativ, adică o regulă

caracterizată printr-un „trebuie”, care exprimă o constrîngere obiectivă la fapte şi înseamnă că

raţiunea şi voinţa în întregime, se supun acestei reguli” [93,20].

Doar o voinţă sacră, determinată exclusiv de legile morale, n-are nevoie de nici o

constrîngere sau sforţare pentru a realiza viaţa morală. Normele morale nu sunt compatibile cu

caracteristicile experienţei, dar deseori vin în conflict nu doar cu faptele experienţei externe, dar şi

cu obstacolele interioare. „Pentru a deveni un om moraliceşte bun nu este de ajuns să lăsăm să se

dezvolte fără piedică germenele binelui inerent firii noastre, dar mai e nevoie să luptăm împotriva

unei pricini a răului cu tendinţe contrarii pe care le avem de asemenea în noi”[92,27]. Filosoful

german distinge un eu transcendental cu puritate morală neprihănită şi un eu empiric, o puternică

100

cetăţenie egoistă a sufletului nostru, preocupată numai de fericirea individuală, „opusul direct al

principiului moralităţii este cînd din principiul fericirii proprii se face temeiul determinant al

voinţei”[92,34].

Caracterizînd eul empiric şi eul transcendental, de unde izvorăsc comandamentele morale

curate, Kant subliniază: „Atît de limpede şi de precis sunt separate hotarele moralităţii şi ale iubirii

de sine, încît nici ochiului cel mai de rînd nu poate să-i scape deosebirea dacă un lucru aparţine

uneia sau alteia”[92,35]. Comandamentele morale nu-şi asimilează în mod natural, nestingherit

materialul empiric. În activitatea morală, materialul experienţei se înfăţişează ca o forţă care se

opune făţiş directivelor pure, apriorice. Principiile morale întîmpină în faptele concrete o rezistenţă

îndîrjită. Ce-i drept tendinţele egoiste se mai războiesc cîteodată şi între ele. De obicei între

tendinţele egoiste se stabileşte o relaţie prietenoasă, caracterizată de susţinerea reciprocă, care le

permite să formeze un front comun de rezistenţă împotriva imperativelor morale. În aşa fel, normele

morale la persoanele, care nu şi-au format propriile convingeri, nu reuşesc să-şi supună impulsurile

empirice, se lasă învinse. Izbucnirile de viaţă morală pură, venite de la eul nostru absolut, nu

reuşesc să se supună materialului sensibil, decît în sufletele tari, la personalităţile viguroase.

Imperativele categorice au caractere proprii, originale deosebite de cele ale ştiinţei. În filosofia

practică a lui Kant, izvorul vieţii morale nu este sentimentul nestatornic şi prea implantat în lumea

sensibilă: acest fundament va fi tot raţiunea, bineînţeles nu cea teoretică, ci raţiunea practică.

„Realizarea obiectivă a unei voinţe pure, sau ceea ce-i totuna, a unei raţiuni pure practice dată a

priori în legea morală oarecum printr-un fapt căci altfel nu poate fi numită o determinare inevitabilă

a voinţei cu toate că nu se bazează pe principii empirice”[92,51]. Kant subliniază: „Într-o lege

practică raţiunea determină nemijlocit voinţa, nu cu ajutorul unui sentiment mijlocitor de plăcere ori

neplăcere, nici măcar cu ajutorul unuia legat de această lege şi numai prin faptul că în calitatea ei de

raţiune pură poate fi şi practică, o face să fie dătătoare de legi. Raţiunea pură este în sine practică şi

dă omului o lege universală, pe care noi o numim morală.”[92,25,31] Kant conchide că raţiunea

este facultatea creatoare de adevăruri universale şi necesare. Raţiunea practică afirmă că lumea

noumenală este cîrmuită de legile morale, fiind domeniul spiritualităţii pure. În lucrarea „Critica

raţiunii practice”, lumea fenomenală şi noumenală apar diametral opuse, una se înfăţişează ca o

rezistenţă îndîrjită în raport cu alta. Legile morale, nefiind scoase din experienţă, sunt apriorice şi

transcendentale. „Legea morală e dată oarecum ca un fapt al raţiunii pure, de care suntem conştienţi

a priori şi care e apodictic - cert, chiar şi dacă n-am putea găsi în experienţă nici un exemplu în care

ea ar fi urmată întocmai. Realitatea obiectivă a legii morale nu poate fi dovedită prin nici o

deducţie, prin nici o încordare a raţiunii teoretice speculative sau empirice, - deci chiar dacă am vrea

101

să renunţăm la certitudinea apodictică ea nu poate fi demonstrată şi astfel dovedită a posteriori prin

nici o experienţă şi totuşi ea stă prin ea însăşi neclintită”[93,44].

Kant descrie o morală lipsită de orice preocupare de ordin utilitar, o morală aspră, austeră. În

lucrarea „Critica raţiunii practice”, Kant sublinia: „Tot ceea ce omul vrea în privinţa moralităţii îi

stă în putinţă”. Kant sublinia că binele trebuie făcut numai din datoria pură, fără preocupări

lăuntrice de folos ori sentiment. Dacă faci binele din milă sau generozitate, apoi acest act nu este

nici moral, nici imoral. Binele izvorît din conştiinţa morală a datoriei trebuie realizat fără amestecul

vreunui sentiment chiar cînd acesta ar fi doar de folos. „Dacă determinarea voinţei, se face potrivit

legii morale, dar numai cu ajutorul unui sentiment, oarecare ar fi el, care trebuie presupus pentru ca

acela să devină un temei determinat al voinţei, deci nu din cauza legii, acţiunea va conţine ce-i drept

legalitate, dar nu moralitate”[93,65-67]. Kant admite doar un singur sentiment – respectul pentru

legea morală. El subliniază: „Respectul pentru legea morală este un sentiment străduit printr-un

temei intelectual pe care-l putem primi.”

Actualizînd formulele imperativului categoric şi completîndu-le cu tezele filosofiei practice

despre natura umană, despre posibilitatea schimbării acesteia, am putea utiliza sistemul filosofic al

lui Kant în soluţionarea problemelor cu care se confruntă societatea contemporană. Kant sublinia că

omul din naştere este rău deoarece are ambiţie, dorinţă de dominare şi lăcomie. Însă filosofia

practică, îi oferă omului şansa de a utiliza potenţialul facultăţilor cognitive şi prin instruire şi

educaţie de a-şi schimba natura primordială, de a subordona conţinutul materiei voinţei morale

raţiunii, legii moralităţii, datoriei. Este foarte important ca individul să se deprindă să-şi controleze

dorinţele, necesităţile. A dori, a vrea, vine din începutul natural, biologic al omului. Dar corelarea

acestora, (gusturi, dorinţe, necesităţi, interese) cu posibilităţile reale ale Biosferei, a statului în care

te-ai născut şi îţi desfăşori activitatea, a condiţiilor impuse de perioada istorică concretă a evoluţiei

omenirii presupune o evaluare, o analiză care poate fi realizată doar de raţiune, de conştiinţa

individuală, de conştiinţa de sine. În aşa fel, pentru timpul şi spaţiul istoric, în care îşi desfăşoară

activitatea omul contemporan este foarte actuală şi necesară schimbarea principiului de temelie a

mentalităţii şi abordării problemelor existenţiale.

Kant ne convinge că legea morală, căreia trebuie să i se supună individul este legea datoriei,

respectiv sistemul educativ trebuie să dezvolte sentimentul datoriei. Acest obiectiv, subliniază Kant,

poate fi atins numai prin deprinderea cu regulile impuse de ocupaţia şi funcţia zilnică. Educaţia este

o ocupaţie dificilă, deoarece temperamentele oamenilor sunt foarte variate, încît cu greu li se poate

dezvolta aceeaşi deprindere. Kant scria: „dintre invenţiile omeneşti cele mai grele sunt două: arta de

a educa pe oameni şi arta de a-i guverna”. Scopul educaţiei este dezvoltarea sentimentului datoriei,

pentru stăpînirea sensibilităţii, iar mijlocul prin care am ajunge la realizarea scopului – este

102

instruirea. În aşa fel, educaţia trebuie să formeze oamenii nu pentru prezent, ci pentru viitor, avînd

ca ideal etic umanitatea şi cultura ei. Mijloacele utile educaţiei sunt: instruirea, disciplina,

moralitatea.

Kant evidenţiază în mod special instruirea raţională, susţinînd că numai prin concepte

raţionale clare copilul poate să-şi formeze sufletul. La Kant educaţia morală este orientată spre

deşteptarea în mintea copiilor a ideii datoriei. A propune copiilor drept modele acţiunile nobile,

mărinimoase, merituoase, cu ideea de a-i interesa la aceste acţiuni, inspirîndu-le entuziasmul,

înseamnă a ne îndepărta de la scop. Tot ceea ce nu e bazat pe concepte, pe principii, nu poate

produce decît emoţii trecătoare, care nu dau valoare morală şi nici chiar încredere în sine. Kant

recomandă să nu se folosească în şcoli nici recompensele şi nici pedepsele, deoarece prin aceasta

copilul învaţă să săvîrşească acţiuni în mod interesat, nu din datorie. Cu aceste afirmaţii, a marelui

moralist suntem de acord doar parţial. Kant nu întîmplător a subliniat că educarea unui om este o

muncă dificilă. Ea presupune utilizarea diferitor metode, mijloace, selectarea cărora depinde de

fiecare situaţie concretă. La unii copii interesul poate fi trezit prin stimulare morală sau materială, la

alţii bunul simţ poate fi educat prin adoptarea unei discipline mai dure, iar la a treia categorie

acestea pot fi inutile şi chiar dăunătoare. Mijloacele educaţiei, eficienţa lor se află în dependenţă

directă de măiestria pedagogului, educatorului, care studiază calităţile spiritului individual al

copilului, adolescentului, apropiindu-se de el şi oferindu-i ceea ce-i lipseşte. După cum afirmă

Fernaando Savater în lucrarea „Etica pentru fiul meu Amador” este foarte complicat să-i fii

propriului copil prieten[166].

În filosofia practică a lui Kant moralitatea este o aplicaţie a instruirii. Mijlocul cel mai

important al instruirii sufletului este educaţia raţională, orientată spre adevăr, realizată în baza

cunoştinţelor adevărate. Pentru aceasta avem nevoie de o deosebire clară a naturii şi libertăţii, a

lumii sensibile şi noumenale. Asimilarea filosofiei practice a lui Kant ne permite să înţelegem că

este posibilă cunoaşterea legilor naturii, este necesară şi este produsul activităţii intelectuale. Mintea

omului produce obiectul cunoaşterii, ea are un rol activ în alcătuirea lumii naturale. Această

afirmaţie kantiană poate fi interpretată în diverse moduri. Noi considerăm că verbul „produce”

trebuie interpretat ca „modelează” şi respectiv intelectul omului are un rol deosebit în evidenţierea

însuşirilor esenţiale ale mediului natural. Actualizînd tezele filosofiei practice ale lui Kant,

considerăm necesar să argumentăm necesitatea restructurării „modelului” lumii produs de intelect,

plasînd la temelia procesului cognitiv nu interesele umanităţii, dar cerinţele condiţiilor de existenţă

ale lumii naturale. Realizarea acestui proiect reprezintă un obiectiv al instruirii şi educaţiei, al

socializării şi personalizării individuale. Pentru reorganizarea acestor procese şi fundamentarea lor

teoretică este necesar să însuşim alte teze ale filosofiei lui Kant şi anume: Intelectul raportează toate

103

obiectele la intuiţie. Lumea voinţei nu ne este dată în simţuri, ci de raţiune. Dacă prin intermediul

intelectului ne putem referi la fenomene, apoi raţiunea ne produce reprezentarea noumenului.

Actualitatea acestor teze, deşi este evidentă, din perspectiva problemelor cu care se confruntă

societatea contemporană, considerăm necesar de a o argumenta. Este vorba despre reorientarea

procesului de socializare individuală de la cunoaşterea omului ca fenomen spre descoperirea şi

asimilarea potenţialului său ascuns, adică a omului-noumen. Aici, în opinia noastră, sunt

concentrate rezervele instruirii, educaţiei, care în ultimă instanţă vor determina soarta lumii, vor

satisface condiţiile supravieţuirii. Deşi e vorba despre lumea ascunsă în adîncurile sufletului uman,

despre care Kant scria ca despre lumea suprasensibilului, extra-sensibilului, filosofii, savanţii

contemporani trebuie să-şi perfecţioneze mijloacele cognitive şi prin intermediul lor să participe la

reorganizarea structurii noumenului . Dacă la acest nivel vom înscrie rezultatele dorite, atunci vom

facilita munca pedagogilor, educatorilor şi, respectiv, vom soluţiona cea mai importantă problemă a

contemporaneităţii – îl vom învăţa pe om să convieţuiască în armonie nu doar cu societatea, cu

semenii şi cu sine însuşi, dar în primul rînd cu mediul natural de existenţă.

3. Moralitatea în doctrinele filosofico-religioase

În cultura medievală este evidenţiată şi lansată pe poziţia dominantă credinţa, este explicată

necesitatea şi semnificaţia ei pentru om, pentru comunitatea umană. Filosofia medievală a

determinat schimbarea priorităţilor activităţii practice şi cognitive a omului. Semnificaţia filosofiei

medievale pentru studiul nostru este majoră, deoarece omul moderat, omul înţelept poate fi educat

nu doar de ştiinţă, dar într-o măsură considerabilă şi de credinţă. Din moment ce ştiinţa îi oferă

omului încredere în actele săvîrşite, credinţa într-o forţă superioară lui, cum ar fi de exemplu:

ordinea cosmică cu legile ei obiective îl determină să mediteze mai mult asupra acţiunilor săvîrşite.

Sunt convinsă că dacă omenirea n-ar fi trecut prin mileniul medieval, pe care unii cugetători l-au

calificat ca „mileniul întunericului”, ca mileniul somnului, criza existenţială prin care avem

nenorocul să trecem azi ar fi fost atestată mult mai devreme. Mileniul spiritualităţii, al meditaţiei şi

mai puţin al acţiunii ne-a permis nouă, generaţiilor ce au păşit în secolul XXI, să ne naştem, să

încercăm să soluţionăm problemele care s-au intensificat în urma revizuirii priorităţilor omului

medieval.

Toate credinţele şi religiile universale şi naţionale au un conţinut moral, toate îşi propun să-i

impună omului anumite idealuri, valori, care sunt subordonate unor principii, unor formule ce nu

pot fi verificate, demonstrate. „Toate religiile au reflectat mişcările sociale morale. Toate religiile

sunt puternice prin spiritualitatea, prin începutul lor creator”[360,134]. Tot ce ţine de credinţă cere

acceptare şi respectare. Creştinismul tradiţional promite să situeze toate problemele morale, toate

104

întîlnirile cu răul moral şi natural în interiorul unei istorii extrem de particulare despre creaţie,

cădere în păcat şi mîntuire. În acest context Berdeaev N.A. scria: „...teologia a fost mult mai atentă

faţă de integritatea problemei omului decît filosofia. În orice curs de teologie era inclusă partea

antropologică... Teologia pune prioritar problema omului în genere, în integritatea ei, dar nu-l studia

pe părţi, divizîndu-l ca ştiinţa”[234,4]. Сu atît mai mult că susţinem integral mesajul concluziei:

„...înrădăcinarea şi lărgirea zonei de influenţă a conştiinţei nereligioase reprezintă unul dintre cele

mai mari pericole pentru civilizaţia creştin-europeană. Anume această conştiinţă contribuie la

„revoluţia maselor”. E vorba despre înlăturarea culturii înalte de pseudocultură” [290,7].

Întrebarea despre necesitatea sau existenţa unei etici creştine a fost supusă dezbaterilor

teoretico-filosofice. S-a ajuns pînă la punctul cînd teologul moral iezuit era de părere că: „...

creştinii şi necreştinii se confruntă cu aceleaşi probleme morale, şi atît unii, cît şi ceilalţi trebuie să

caute soluţia într-o reflectare umană autentică şi potrivit aceloraşi norme. De exemplu: dacă

adulterul sau relaţiile sexuale premaritale sunt corecte din punct de vedere moral; dacă naţiunile

bogate ale lumii trebuie să ajute naţiunile sărace şi în ce măsură; dacă controlul naşterilor e justificat

şi dacă acest serviciu trebuie oferit; ce fel de tip de control al naşterii respectă demnitatea persoanei

umane etc.? Astfel de întrebări se referă la întreaga umanitate. Prin urmare, dacă Biserica noastră şi

alte comunităţi umane nu ajung întotdeauna la aceleaşi concluzii, acest lucru nu se datorează

faptului că există o morală diferită pentru creştini de cea pentru necreştini”[67,11].

O concluzie similară privind echivalenţa de conţinut a eticii secularizate şi eticii creştine a

fost formulată şi de către teologul James Walter, care scria: „Susţin că la nivelul de bază al eticii nu

există nimic distinctiv ori specific în etica creştină”[208,107].

Opinii asemănătoare propagă şi unii cugetători occidentali, care îşi dirijează meditaţiile spre

deosebirea unei legi naturale şi care ajung să identifice conţinutul moralităţii creştine cu ceea ce

poate descoperi raţiunea naturală. Într-un articol Edwin F.Healy, de exemplu, menţiona: „Toţi

oamenii sunt chemaţi să asculte de legea naturală. De aici rezultă că nu este important faptul că

cineva e romano-catolic, protestant, evreu, păgîn sau o persoană lipsită de orice afiliaţie religioasă;

această persoană este însă obligată să cunoască şi să păzească învăţăturile legii naturii”[78,7].

Cunoscutul filosof, teolog al evului mediu tardiv, Toma d’Aquino, recunoaşte influenţa legii

naturale, amintind în acelaşi timp că „minţi şi culturi depravate nu puteau recunoaşte deplin legea

naturală”[2]. Printre explicaţiile aduse de autor întîlnim teze, prin care el recunoaşte faptul că

patimile pot întuneca mintea. De asemenea, Toma d’Aquino în „Tratatul despre har” reflectă rolul

harului în procesul cunoaşterii. Filosoful medieval pune accentul pe adevărurile morale pe care

raţiunea discursivă le poate descoperi examinînd natura umană. Interpretările investigaţiilor

realizate produc o deplasare în înţelegerea moralităţii, cunoaşterea morală fiind construită de

105

modelul raţionalităţii impersonale al investigaţiei logice sau empirice de tip ştiinţific. După cum

menţionează H.Tristian Engelhart jr: „Nu caracterul moral al celui care raţionează a ajuns să fie

important, ci caracterul argumentului ştiinţific al analizei”[63,73]. În acea perioadă succesul unui

moralist a ajuns să fie văzut ca dependent nu de viaţa moralistului, ci de caracterul argumentelor lui.

Adevărurile morale ar putea fi atunci studiate, şi înţelese mai bine, dezvoltînd mai degrabă

îndemînări intelectuale, decît o viaţă morală mai bună. Deci, poţi fi nu doar un bun filosof moral sau

un bioetician, ci chiar un bun teolog moral, şi în acelaşi timp să ai o moralitate reprobabilă şi să fii

un păcătos nepocăit. Condiţia vieţii morale şi spirituale a ajuns treptat deconectată de practica

filosofiei morale şi a teologiei. „Această deconectare de viaţa morală, a moralei ca ştiinţă, a fost

tacit încurajată de modurile în care s-a dezvoltat reflecţia morală a teologiei romano-catolice

plecînd de la încrederea medievală în raţiune, ajungînd într-o puternică afirmare a rolului raţiunii în

moralitate ca ştiinţă specială”[63,73]. Şi dacă mai jos, H.Tristian Enghelhart jr. va declara că în

epoca capitalismului dezvoltat concepţia morală religioasă a intrat în criză, atunci noi îl ajutăm să

înţeleagă una din cauzele principale ale acestui fenomen. Suntem convinşi că filosoful moral,

eticianul şi bioeticianul sunt oameni deosebiţi prin aceea că în gîndire, scriere şi viaţă promovează

aceleaşi valori, adică nu se contrazic. Filosofează aşa cum trăiesc, cum se poate afirma cu

certitudine despre Kant, unul dintre cei mai reprezentativi filosofi ai moralei.

Un aport considerabil în elaborarea eticii creştine îl aduce Toma d’Aquino. În acest context

el defineşte noţiunea „discursului”, subliniind: „în actele capacităţilor cognitive discursul apare din

faptul că noi separat cunoaştem începuturile, iar apoi în baza lor formulăm concluzii. Dacă noi am

vedea concluziile în începuturi, cunoscîndu-le noi deodată am şti, discursul nu s-ar primi, aşa cum

el nu este prezent cînd noi urmărim ceva în oglindă... Respectiv, dacă cineva separat vrea scopuri şi

separat mijloace ce conduc la realizarea scopurilor, în voinţa lui este prezent discursul”[215,339].

Această explicaţie îi este necesară teologului şi filosofului medieval de a deosebi păcatul de salvare,

decizia liberă de predestinare şi alte fenomene. Între fenomenele menţionate, Toma d’Aquino

admite instanţa raţiunii umane creştinizate, care are rolul de judecător superior al tuturor acţiunilor

şi încălcărilor, săvîrşite de om. Toma d’Aquino transferă problema fenomenelor etice din domeniul

trăirilor psihologice în perspectiva construirii judecăţilor logice, deoarece criteriul utilizat pentru

aprecierea premiselor eticului este nu evidenţa lor dedusă intuitiv, dar faptul că sunt absolut

adevărate. În aşa fel, subiectivismul intenţiilor personale este corelat cu legile obiective ale logicii

formale şi cu legile severe ale judecăţii, ale raţionamentelor. Procedura autoanalizei morale este

supusă unui control sever din partea intelectului. Elementul principal al comportamentului este

procesul auto-determinării raţionale, a coordonării acţiunilor cu cerinţele raţiunii. Paradoxurile

trăirilor psihologice ale creştinilor, lupta lor cu forţele binelui şi răului, dobîndesc o formă nouă.

106

Acum nu mai sunt preocupate de sfinţenie şi păcat, dar de o morală intelectual-emoţională. Teoria

morală, elaborată de Toma d’Aquino, este pătrunsă de motive intelectuale, „...teza principală a

teoriei morale a tomismului este detreminată de „raţionalizarea vieţii”. Întrebarea învăţăturii lui

Toma d’Aquino despre moralitate includea în sine ordonarea sensibilităţii, afectelor şi pasiunilor

orientîndu-le către scopurile raţiunii” [280,183]. Filosoful medieval recunoaşte distanţa reală dintre

raţiune ca forţă a cunoaşterii şi voinţă, ca forţă a dorinţei. El divizează intelectul în: teoretic şi

practic, cel teoretic este orientat la reflectarea lumii, al doilea – la creaţie şi comportament. Funcţia

principală a raţiunii este înţelegerea adecvată a adevărurilor evidente. În timp ce actul voinţei

cuprinde scopul şi alegerea mijloacelor corespunzătoare lui. Toma d’Aquino susţine că intelectul îi

oferă voinţei mijloace necesare pentru realizarea scopurilor ei, iată de ce îi revine un rol important

în activitatea morală a oamenilor. Intelectul practic se află în relaţie cu cel teoretic, speculativ, cînd

adevărul este interpretat ca bine, deoarece Adevărul şi Binele sub aspect etic sunt identice. Astfel

coincid scopurile activităţii intelectuale a omului, iar voinţa este determinată de raţiunea practică.

Adevărurile raţiunii practice n-au semnificaţia necesară universală, ele reprezintă adevăruri

referitoare la modalitate de atingere a scopului formulat. Forţa raţiunii este superioară voinţei, dar

cu cît este mai perfect obiectul voinţei cu atît este mai puternic. Respectiv filosoful medieval admite

că voinţa ar putea întrece raţiunea. Toma d’Aquino foloseşte aceste argumentări în susţinerea tezei:

„Dragostea faţă de Dumnezeu e mai bună decît cunoaşterea lui Dumnezeu”[3].

Caracterizînd potenţialul omului, Toma d’Aquino subliniază că el este înzestrat cu

capacitatea de a studia principalele discipline teoretice, de a înţelege conţinutul normelor generale

de comportament, care sunt postulate ale legii naturale [278]. Dar aceste capacităţi omul le

utilizează în mod diferit. Temeiul cunoaşterii în structura raţiunii practice îl constituie syndersis

care reprezintă deprinderea naturală (habitus naturalis) a capacităţilor raţiunii înăscute, care cere

realizarea sa. Prin syndersis sunt cunoscute fără demonstraţie premisele etice de bază, care au

caracter universal [3,12]. Syndersis este un comportamnet constitutiv al raţiunii practice, iar

conştiinţa reprezintă aplicarea lui în cazuri concrete, actualizarea lui în circumstanţele concrete ale

vieţii. Regulile syndersis în sine niciodată nu ne mint, judecăţi false apar atunci cînd sunt produse

erori în procedurile logice. Aşa cum în domeniul raţiunii teoretice legea principală reflectă

principiul asemănării, la fel şi cerinţa syndersis susţine – trebuie să evităm răul şi să tindem către

bine [3,12]. Syndersis are rolul interior al capacităţilor naturale, date omului în momentul creaţiei,

în calitate de caracteristici specifice ale naturii sale, de aceea în principiu el nu poate fi pierdut.

Sursele greşelilor, încălcărilor trebuie căutate în actele conştiinţei individuale, care ar putea

interpreta incorect regulile syndersis. Actul conştiinţei cuprinde trei momente: analiza a ceea ce a

fost sau făcut; descrierea a ceea ce trebuie de făcut; analiza rezultatelor actelor săvîrşite – dacă ceea

107

ce a fost făcut este bine sau rău. Actul conştiinţei cuprinde decizia raţiunii practice referitoare la

alegerea mijloacelor posibile necsare pentru realizarea unui scop concret şi definirea scopului

acţiunii; voinţa prin actul alegerii ori adoptă, ori respinge activitatea oferită. Decizia şi alegerea

finală o adoptă şi voinţa, şi raţiunea.

În etică Toma d’Aquino este un intelectualist. El n-a recunoscut dreptul absolut al voinţei de

a adopta o decizie morală. El a susţinut poziţia, conform căreia raţiunea este primordială voinţei.

Voinţa este interpretată ca „tendinţă raţională” (rationalem appetitum). Toma d’Aquino

reactualizează ideea lui Aristotel, care menţiona: „conştiinţa este o raţiune orientată” [220,174].

În lucrarea: „Principiile bioeticii”, Beauchamp şi Childress descriu o practică morală care

poate oferi o îndrumare. Pentru a-şi susţine punctul de vedere Beauchamp distinge două sensuri ale

moralei: restrîns şi larg. În sens larg, pentru Beauchamp morala nu este o teorie etică articulată

filosofic, ci un ansamblu de principii, reguli, sau drepturi. În argumentarea acestei teze Beauchamp

aduce 14 reguli, pe care le consideră universale. Este vorba despre următoarele reguli: Spune

adevărul; Respectă intimitatea celorlalţi; Nu ucide; Nu lipsi pe nimeni de bunurile sale. Ajută

persoane cu handicap etc. Deşi le-a numit legi universale, Beauchamp mai tîrziu recunoaşte că „nici

o regulă din această listă nu este absolută şi nici una nu este aranjată sau ordonată lexical în aşa fel

încît să se extindă asupra altor reguli în cazuri de conflict”[14].

Dificultatea stă în faptul că determinarea a ceea ce este moral sau imoral depinde de

consideraţiile morale pe care le acceptă sau nu cineva (altfel spus de ce reguli le-ar putea adăuga

adiţional) şi de felul în care le ordonează. Într-o mare măsură, intuiţiile noastre morale

fundamentale cu privire la anumite acţiuni, agenţi şi instituţii ne sunt impuse de facultăţile noastre

cognitive morale. „În măsura în care lucrurile stau aşa, judecăţile noastre intuitive sunt constrînse şi

nu este adevărat că „merge orice” oricît de nesatisfăcătoare este înţelegerea acestor noţiuni şi oricît

de mult aceasta înseamnă că nu avem reguli pentru a evalua alegerile, făcînd aceste alegeri,

individul descoperă că multe dintre ele sunt impuse de propriul său format cognitiv”[30,455].

Amintind despre soarta eticii aplicate contemporane, Alasdair Maclintyre sublinia „că

cercetarea morală lipsită de anumite acorduri prealabile este sterilă”. Etica aplicată nu poate fi de

încredere deoarece oferă sfaturi contradictorii în chestiuni de mare importanţă [110,227]. Caracterul

polimorfic al oamenilor, capacităţile, funcţiile şi înclinaţiile acestora, susţin necesitatea îndrumării

morale independente pentru a determina cînd anume o asemenea facultate de evaluare, cîntărire sau

judecare a moralităţii funcţionează corect şi cînd anume trebuie corectată din punct de vedere

moral. „A afirma o perspectivă morală particulară cu conţinut ori a susţine un anumit echilibru al

apelurilor morale înseamnă deja, tacit asumarea „unor angajamente morale particulare drept

canonice”. Trebuie să avem deja o şcoală, un standard sau o înţelegere morală canonică pentru a şti

108

cînd anume apreciem corect valorile, principiile sau concepţiile morale. Nu există nici un punct de

vedere din care să putem cumpăni într-un mod canonic pretenţiile etice ori din care să determinăm

care tradiţie sau care versiune a investigaţiei morale e mai completă, fără a repune aceeaşi întrebare

centrală: Morala cui trebuie să guverneze? În sfera imanenţei, alegerea rămîne arbitrară pînă cînd nu

răzbate însuşi adevărul. Nimeni nu va evita această dificultate susţinînd că „oamenii au o capacitate

cognitivă fundamentală care le permite să recunoască valoarea morală a indivizilor, a acţiunilor, a

angajamentelor sociale”[30,12]. O teorie poate sistematiza aceste intuiţii, le poate explica le poate

oferi îndrumare acolo unde nu avem intuiţii, de exemplu: printr-o teorie pluralistă exprimată într-o

cazuistică bazată pe un model cu valori conflictuale. Pentru ca o teorie să fie normativă, ea trebuie

să canonizeze deja o anumită înţelegere morală care să decidă cînd anume intuiţiile morale ale

oamenilor sunt corecte sau false şi cînd capacitatea cognitivă fundamentală funcţionează bine sau

prost. Apelurile la înclinaţiile ori sentimentele umane vor revela diversitatea morală, nu acordul

moral. Pentru a găsi îndrumare morală e nevoie să susţinem o anumită ordonare a înclinaţiilor şi

sentimentelor ca şi o judecată cu privire la care din ele sunt cuviincioase sau prost orientate moral.

Înclinaţiile şi simpatiile umane sunt ca fenomenele naturale, expresia unor forţe oarbe din punct de

vedere moral, responsabile între ele de mutaţii spontane, presiuni selective de origine genetică

Diferite strategii de suprafaţă, cum ar fi de exemplu: a ucide sau a fi paşnic; de a spune adevărul sau

a minţi inteligent etc. şi o colaborare substanţială vor conduce în diferite medii la rezultate diferite

în ceea ce priveşte ajustarea individuală sau inclusivă. Întrucît nici o specie biologică nu este în mod

necesar eternă, iar dat fiind faptul că nu pot fi bunuri mai presus decît supravieţuirea prelungită a

speciei umane ar trebui să fie un bine dominant sau obiectul unei obligaţii morale absolute. Pentru a

scoate o lecţie morală din natură trebuie să avem deja înţelegerea etică potrivit căreia să fim în stare

să selectăm informaţia morală dintr-un ansamblu de fapte biologice. Într-o lume care răsplăteşte

viclenia şi nu virtutea preţul achitat de cineva care doreşte să trăiască moral poate fi prea scump.

Favorizînd binele sau chiar o perspectivă morală particulară în locul dreptăţii ne-am putea încă privi

ca acţionînd moral. Putem face ceea ce considerăm că ar trebui să facă oricine dacă s-ar afla într-o

poziţie similară şi anume: să realizeze un mare bine pentru cei faţă de care suntem obligaţi mai

îndeaproape, chiar dacă aceasta implică o acţiune incorectă; sau să împlinim obligaţii importante

faţă de familie şi comunitate chiar dacă aceasta implică valoarea unor obligaţii înţelese dintr-o

perspectivă morală generală.

În termenii seculari generali nu poate fi asigurată o profundă armonie între ce este drept şi

bine; între perspectiva morală universală şi cea particulară şi între justificarea şi motivarea moralei.

„Morala secularizată nu poate promite fiecărui individ armonia cosmică finală a dreptăţii şi binelui,

aşa cum o poate face gîndirea creştină tradiţională. Cînd morala derivă din întîlnirea cu un

109

Dumnezeu atotputernic, atotştiutor, iubitor şi personal, atunci justificarea şi motivarea moralei pot fi

întemeiate pe fiinţa lui Dumnezeu Însuşi, Izvorul a toată fiinţa”[63,142].

Odată cu secularizarea moralei apare o nouă prăpastie între idealurile acţiunii şi caracterul

căzut al lumii. Lumea fizică e surdă la suferinţa umană, iar tragedia e infinită. Universul este

inundat cu suferinţă umană şi animală. Moartea şi suferinţa zdruncină vieţile oamenilor (indivizi,

cupluri, părinţi, copii, familii şi comunităţi întregi). Lumea fizică nu răspunde idealurilor de bine şi

dreptate. Lumea noastră este un cosmos care frînge speranţe, proiecte, interese şi năzuinţe. Mai rău,

lupta pentru supravieţuire, din care par să fi evoluat toate formele de viaţă, e caracterizată de

suferinţă, moarte şi frustrarea celor mai profunde dorinţe atît ale oamenilor, cît şi ale animalelor.

Morala şi istoria umană sunt prinse într-o naraţiune definită atît de tendinţa omului de a se

elibera de presiunea factorilor externi, cît şi de puterea infinită a lui Dumnezeu. Alegerea umană şi

consecinţele ei sunt reale. Morala contemporană în lumea occidentală se află în orizontul imanenţei.

Totul pare exclusiv de lumesc. Odinioară filosofia naturii şi ştiinţa moralei căutau să desluşească

miezul realităţii: să cunoască lucrurile aşa cum sunt ele însele. Conţinutul a ceea ce raţiunea cere e

determinat prin apelul la un punct de vedere al unei alegeri anonime, raţionale şi universale ca

imperativ sau experienţă categorică.

Odată ce religia nu mai este ancorată într-o experienţă veridică a adevărului transcendent al lui

Dumnezeu, ea devine o formă specială de artă, care se poate afirma doar în condiţiile cînd este în

acord cu raţionalitatea morală. În lucrarea „Instituţiile”, Gaius aminteşte despre „legea pe care

raţiunea naturală o stabileşte între oameni (şi care) este urmată de toţi oamenii deopotrivă şi care se

numeşte ius gentium (legea neamurilor sau legea lumii) întrucît este legea păzită de întreg neamul

omenesc” [85,3].

Codul lui Iustian declară: „Legea naturii e acea lege pe care natura o învaţă tuturor

animalelor... Această lege nu aparţine exclusiv neamului omenesc, ci tuturor animalelor”[88]. În

aceşti termeni, legea naturală n-ar mai putea fi recunoscută în mod explicit ca un dar făcut de

Dumnezeu inimilor noastre odată cu creaţia noastră. Ar putea fi văzută doar pe înclinaţii umane sau

funcţii biologice. Or legea naturală poate fi văzută ca exprimînd constrîngeri morale raţionale

normative, care obligă atît creatura, cît şi Creatorul. În primul caz, legea naturală va fi pusă sub

semnul întrebării de polimorfismul înclinaţiilor umane şi al funcţiilor biologice posibile. În al doilea

caz, ca o constrîngere raţională, legea naturală va fi pusă sub semnul întrebării de multiplicitatea

raţionalităţilor morale. În ambele cazuri există neputinţa de a conecta în mod intim legea naturală cu

Dumnezeu, de la care vine caracterul ei şi spre care ne îndreaptă respectarea acesteia. Asemenea

abordări concep legea naturală ca pe o realitate morală independentă care poate lua caracterul unei

potenţiale constrîngeri legaliste asupra lui Dumnezeu.

110

Wiliam Blackstone, reieşind din condiţiile secolului al XVIII-lea (1723-1780), vorbeşte

despre legea naturală ca şi cînd aceasta ar fi o constrîngere asupra Creatorului şi creaţiei,

constrîngere exterioară naturii relaţiei ce se stabileşte între Creator şi creaţia însăşi. El concepe

legea naturală ca pe un terţ care leagă creaturile de Creatorul lor. Blackstone subliniază că legile

naturii sunt „legile eterne şi imuabile ale binelui şi răului, cărora însuşi Creatorul se conformează în

toate acţiunile sale şi pentru care a înzestrat raţiunea umană cu puterea de a le descoperi, în măsura

în care sunt necesare conducerii acţiunilor umane. Între acestea sunt următoarele principii: să trăim

cinstit; să nu rănim pe nimeni; să dăm fiecăruia ce i se cuvine. Acestea sunt principiile la care a

redus Iustian întreaga sa învăţătură despre legea naturală.[63].

În interpretarea lui Blackstone, legea naturală nu mai e scînteia iubirii lui Dumnezeu în noi.

E un cadru moral independent, care poate fi luat drept fundament pentru bioetică. Legea naturală

devine o structură obiectivă care îl constrînge pe Dumnezeu, pe îngeri şi pe oameni. Nu există

conştiinţa faptului că urmărim binele şi săvîrşim dreptatea şi că acest comportament este cel mai

bun pentru noi înşine şi pentru ceilalţi întrucît prin el devenim persoane care se pot uni cu

Dumnezeu. „Pe măsură ce omul e prins în lupta pentru supravieţuire în osteneala dureroasă de a-şi

conserva existenţa fizică, încrezîndu-se în propriile puteri şi nu în grija de Dumnezeu, lumea se

închide în jurul său intensificîndu-i preocupările foarte tangibile. Această sferă a faptei, a lăcomiei

şi a agresiunii devine pentru el sfera de la sine evidentă a naturalului. Persoanele joacă un rol

central. Principiile morale sunt în cel mai bun caz titluri şi reguli empirice. Prea multă atenţie

acordată principiilor generale abate atenţia de la caracterul personal. Etica secularizată este

preocupată de ce este drept, bine, just şi virtuos. În cadrul ei se recunoaşte şi conflictul dintre etica

bazată pe drepturi şi etica întemeiată pe scopuri. Este observată speranţa că această diviziune să fie

depăşită printr-o etică bazată pe virtute în stare să integreze viaţa morală. Confruntaţi cu

angajamente morale incomensurabile, nu putem justifica în termeni morali generali practici, care să

hrănească fără ambiguitate devotamentul faţă de virtute aşa cum odinioară părea a fi atît necesar, cît

şi posibil din punct de vedere moral; dezvoltarea virtuţii cere o înţelegere coerentă şi cu conţinut a

vieţii morale integrate unei căutări canonice, a desăvîrşirii omului şi a existenţei morale. Or tocmai

acest lucru nu este accesibil într-o societate postmodernă, post-tradiţională: o înţelegere morală

normativă care să poată susţine o viziune, coerentă, clară şi înglobată despre comunitatea umană,

despre virtute şi caracter. În cel mai bun caz există virtute şi caracter afirmate doar pe jumătate.

Există, de asemenea, o foame profundă de mai multă substanţă morală, pentru o şansă de a ne putea

dedica deplin şi complet unei cauze.

Moralitatea şi supravieţuirea sunt fenomene care pot scoate societatea contemporană din

situaţiile limită care o ameninţă. În acest context este instructiv studiul tuturor concepţiilor etice

111

elaborate anterior de savanţi şi filosofi. Redimensionarea valorilor morale, tehnogene, economice

este o necesitate absolută a timpului nostru. Satisfacerea ei presupune revalorificarea conceptelor

despre „reciprocitate” şi despre omul nobil caracterizat de Confucius; despre omul virtuos şi

moderat, descris în lucrarile lui Aristotel şi desigur actualizarea teoriei imperativiste a lui Im. Kant.

Analiza moştenirii etice, a tezaurului de aur al filosofiei şi culturii universale ne permite să

conchidem:

1. Filosofia practică - etica din timpurile antichităţii – îi oferă omului posibilitatea

valorificării propriului potenţial cognitiv şi creativ, îi deschide perspectiva cunoaşterii de

sine.

2. Prin elaborarea demersului, discursului etic, filosofia se apropie de practica socială,

evidenţiază problemele ei acute şi oferă soluţii. Etica este o ştiinţă aplicativă, chiar în

aprecierea fondatorului ei – Aristotel, deoarece ea îi oferă omului soluţii, îi răspunde la

întrebarea: ce are de făcut. Caracterizînd omul nobil, omul virtuos, anticii au oferit

contemporanilor şi urmaşilor săi, modelul ideal al perfecţionării propriilor capacităţi,

abilităţi, deprinderi.

3. La cugetătorii antichităţii găsim şi modelul eficient al filosofării, putem să învăţăm arta

convingerii, să pătrundem în secretele celor mai eficiente sisteme de instruire şi educaţie.

Scopul oricărui sistem instructiv-educativ este socializarea individului, este

personalizarea lui. Confucius, Socrate, Platon, Aristotel ş.a. explică necesitatea,

obiectivele şi scopul final al socializării individuale, al cunoaşterii de sine.

4. Dacă înţelepţii antichităţii au descirfat şi au conturat conţinutul demersului etic, apoi Im.

Kant în condiţiile epocii moderne, cînd sunt suficient de influente ştiinţele despre natură,

ştiinţele fundamentale, cînd este dominant „cogito-ul” lui Descartes şi în baza lui

sistemul axiologic al societăţii este axat pe valorile cognitive, subordonează filosofia

pură – filosofiei practice. Kant corelează valoarea filosofiei teoretice cu potenţialul

instructiv-educativ al filosofiei practice.

5. „Critica raţiunii practice”, „Metafizica moravurilor”, sunt lucrări în care Kant

descifrează potenţialul moralităţii şi ne învaţă cum să-l utilizăm în educarea omului, în

personalizarea lui. Considerăm că imperativul categoric al lui Im. Kant trebuie plasat la

baza sistemului instructiv-educativ al tinerei generaţii, a omului viitorului. Într-adevăr

educarea omului moral, a lui Homo moralis, este o sarcină extrem de complicată, dar

fără o asemenea personalitate, omenirea nu va fi salvată.

6. Indiferent de principiul de temelie al concepţiei despre lume, teocentrismul,

antropomorfismul, umanismul, antropocentrismul, biocentrismult, egalitarismul etc.;

112

indiferent de forma culturii, care îl argumentează şi îl propagă: filosofie, ştiinţă, religie,

important este să învăţăm să coexistăm corect, să comunicăm cu toate elementele

Biosferei, cu instituţiile sociale, cu semenii şi prin colaborare, prin înţelegere şi susţinere

reciprocă să edificăm o nouă ordine socială, în care dominante ar fi imperativele:

moralităţii, legalităţii, toleranţei, compatibilităţii etc.

7. Temeiurile religioase ale eticii, ale moralităţii au fost şi rămîn semnificative pentru

socializarea şi personalizarea individului. În conceptele pragmatice ale filosofilor

americani, elaborate în ultimele decenii ale secolului trecut, una din treptele succesului

este credinţa. Omul credincios are puteri nelimitate. „Credinţa este singura modalitate

prin care forţa cosmică a inteligenţei infinite poate fi atinsă şi folosită de om”[80,52].

8. Credinţa în puterea superioară ce reiese din capacitatea sistemelor de autoreglare a

proceselor ce le caracterizează îi oferă omului contemporan şansa şi speranţa

supravieţuirii. Prin credinţă, care se manifestă şi se exteriorizează printr-o diversitate de

forme, omul contemporan poate asimila conţinutul moralităţii şi respectînd condiţiile

maximelor, legilor şi imperativelor morale îşi restructurează priorităţile vieţii cotidiene şi

ale activităţii profesionale.

113

Capitolul IV. Personalitatea omului moral şi mecanismul afirmării acesteia

Societăţile umane se înalţă continuu la stări din ce în ce mai perfecte. Progresul social este

atestat nu doar la indivizi, ci mai cu seamă la speţa umană, percepută ca integritate. Omenirea în

istoria sa se ridică de la o treaptă inferioară la alta superioară. La origine, viaţa omului se găsea la o

treaptă extrem de inferioară, era o viaţă a unei fiinţe biologice, dominată de instincte. Treptat, într-o

evoluţie firească apare o forţă cu totul deosebită, raţiunea , odată cu care viaţa omului dobîndeşte un

sens, o finalitate, devine capabilă de a urmări un scop superior. În noile condiţii de existenţă, omul

îşi pune problema alegerii mijloacelor atingerii scopului suprem, a obiectivelor prioritare. Deoarece,

scopul suprem, pe care ar trebui să-l evidenţieze astăzi societatea este supravieţuirea, cele mai

importante, mai primordiale, priorităţi ar trebui să fie problemele asimilării imperativelor morale.

Realizarea scopului suprem al societăţii contemporane este posibilă doar prin adoptarea noilor

principii, norme de comportament, care reies din concepţia biocentrică despre lume. Personalitatea

omului moral este, în opinia noastră, unica forţă capabilă să reorganizeze sistemul axiologic, să

edifice o nouă ordine monidală, să conducă omenirea către un viitor, către o stabilitate. Realizarea

practică a strategiilor supravieţuirii depinde de capacitatea societăţii de a educa o astfel de

personalitate, de a-i dezvolta capacităţile cognitive şi creative. La începutul mileniului trei un

obiectiv prioritar al cunoaşterii ştiinţifice şi al reflecţiei filosofice îl constituie socializarea şi

personalizarea, îndeosebi mecanismul de influenţare a conştiinţei individuale.

1. Personalitatea axă a demersul etic al filosofiei contemporane

Analiza poziţiei omului în condiţiile lărgirii influenţei tehnicii, tehnologiilor, ştiinţei

contemporane, a schimbărilor culturale arată că progresul ştiinţific şi social este posibil şi necesar

doar în baza dezvoltării mai intense a domeniilor: moral, spiritual, social, politic. Omul trebuie nu

doar să se conştientizeze ca subiect al procesului social-istoric, ca forţă principală de producere, ca

creator al ştiinţei şi tehnicii, dar şi să se afirme practic în acest rol, ocupînd poziţiile cheie şi

asimilînd cunoştinţele necesare, care i-ar permite să regleze şi să gestioneze desvoltarea socială,

plasînd-o în limitele idealurilor şi valorilor timpului nostru itoric. Reieşind din complexitatea şi

multitudinea manifestărilor fiinţei umane, problema omului este abordată diferit în condiţiile

sistemelor social-politice, a culturilor şi orientărilor filosofice. Dar alături de deosebirile esenţiale

ale popoarelor lumii, de ordin: social, politic şi cultural tot mai clar se conturează comunitatea

destinului şi în această bază şi comunitatea problemelor cu care se confruntă. Cele mai

semnificative, mai actuale şi prioritare probleme, cu care se confruntă omul şi grupul social în

diferite regiuni ale planetei, sunt: interconexiunile omului cu mediul natural de existenţă, cu

114

instituţiile şi organizaţiile sociale şi politice; definirea şi conştientizarea de către om a poziţiei sale,

a rolului în susţinerea procesului social istoric, în crearea culturii universale; definirea sensului

vieţii, a responsabilităţii morale şi sociale a individului în contextul schimbărilor sociale atestate la

sfîrşitul mileniului doi. Caracterul schimbător al epocii noastre, dezvoltarea dinamică a ştiinţei şi

tehnicii, caracterul controversat al consecinţelor acesteia, schimbările radicale sociale şi culturale,

complicate de înlăturarea formelor vechi de organizare şi desfăşurare a vieţii şi activităţii omului,

redimensionarea valorilor, a convingerilor şi reprezentărilor învechite, completarea conţinutului lor

cu dispoziţii noi etc.- sunt problemele cu care se confruntă subiectul societăţii contemporane, care

solicită o reacţie imediată a tuturor purtătorilor culturii universale şi naţionale. În mod diferit sunt

soluţionate chestiunile conceptuale şi cele ale determinării practice a poziţiei şi rolului personalităţii

umane în condiţiile slăbirii instituţiilor religioase, naţionale, etnice. Eliberarea oamenilor de

influenţa şi gestionarea severă a comportamentului lor de către aceste instituţii, răspîndirea modului

critic de gîndire au contribuit la afirmarea noilor posibilităţi pentru dezvoltarea liberă, creativă a

omului. Acest proces în acelaşi timp a sporit responsabilitatea omului pentru deciziile adoptate,

deschizînd noi posibilităţi pentru afirmarea şi desăvîrşirea personalităţii umane. Pentru a se orienta

în noua realitate socială, pentru a răspunde cerinţelor timpului istoric, omul are nevoie de o

pregătire, de o cultură şi o conştiinţă filosofică, care i-ar permite să-şi coreleze idealurile, modelele,

interesele personale cu necesităţile timpului, cu imperativele supravieţuirii. În acest sens este

necesară actualizarea tezelor lucrărilor, elaborate de figurile reprezentative ale filosofiei

contemporane. Unele teze ale filosofiei contemporane deja au fost actualizate, cînd am explicat

logica evoluţiei naturii, societăţii şi modului uman de a fi, cînd am explicat condiţia omului

societăţii informaţionale, tehnogene, globalizate. Sarcina acestui nivel al investigaţiei este:

valorificarea potenţialului filosofiei contemporane faţă de integritatea fizico-spirituală şi

manifestarea socio-culturală a personalităţii umane.

În filosofia fenomenologică a lui Husserl omul aparţine la două lumi: lumea lucrurilor

materiale şi lumea vieţii umane. Prin formula, „lumea vieţii” se subînţelege ansamblul trăirilor

profunde. Aceste două lumi interacţionează între ele graţie intenţiilor omului. În limitele lumii vieţii

omeneşti, esenţele sunt analizate în baza intuiţiilor categoriale. În lumea lucrurilor materiale nu are

cine să pună în evidenţă esenţele, de aceea ele aparţin obiectiv lucrurilor. Natura omului este

constituită în aşa fel, încît el funcţionează în limitele a trei structuri: lucrurile-trăirile-esenţele. Omul

nu poate înlătura nici un element al acestei structuri. Acesta e destinul lui. Dar de om depinde în ce

măsură el se va adapta la mediul propriilor sale existenţe. Omul este atenţionat de două pericole:

uitarea lumii şi a lumii trăirilor. Este vorba despre relaţii. În lumea trăirilor nu se observă esenţele,

115

în lumea esenţelor acestea nu-s raportate la trăiri. O viaţă completă presupune bogăţia şi

coordonarea reciprocă a esenţelor şi trăirilor.

În lucrarea: „Criza ştiinţei europene şi fenomenologia transcendentală”[265,7], Husserl

analizează potenţialul etic al demersului fenomenologic. El subliniază că „în filosofie noi suntem

funcţionarii omenirii, cum n-am dori noi să abandonăm această misiune”[265,145]. Husserl vedea

izvoarele crizei omenirii nu în faptul că oamenii răi crează probleme oamenilor buni. Cugetătorul

autentic tinde să definească esenţa fenomenelor crizei în temeiurile lor. Nu e de ajuns să constatăm

că sunt oameni buni şi oameni răi, este important să elucidăm de ce ei sunt aşa şi să definim

mijloacele schimbării şi chiar salvării oamenilor. „Dacă este ceva ce poate salva lumea, apoi asta

este filosofia”[264,53]. Este o afirmaţie, conţinutul căreia îl împărtăşim pe deplin, rămîne să

stabilim care filosofie sau ce fel de filosofie va salva lumea. Husserl era convins că nenorocirile

esenţiale ale omenirii epocii tehnogene sunt o consecinţă a crizei ştiinţelor, dezvoltate în baza

metodologiei filosofice şi ştiinţifice, care corespundea epocii moderne. Întemeind ştiinţele naturii în

baza matematicii şi acumulînd rezultate frumoase în cunoaşterea esenţelor lucrurilor materiale,

savanţii au lăsat fără atenţie lumea vieţii umane. Între lumea vieţii şi lumea esenţelor a apărut o

distanţă, care s-a manifestat într-o mare necorespundere, care n-a putut fi compensată de realizările

ştiinţifice şi de tehnologiile noi. Această situaţie vorbeşte despre faptul că în viaţa omului este ceva

mai important decît realizările ştiinţifice şi ale producerii.

Referindu-se la relaţia socială şi auto-percepţie, Husserl subliniază că reprezentarea

comprehensivă pe care o au sau o pot avea alţii despre mine, este un mijloc pentru a mă auto-

percepe ca fiinţă socială. Înţelegerea mea a Celuilalt include în sine faptul că de fapt şi eu sunt sau

pot fi obiect al atingerii lui. Graţie tendinţelor de a ne cunoaşte reciproc eu singur mă includ în

comunitatea socială, dobîndesc posibilitatea costitutivă pentru unitatea comunităţii. Pentru a explica

relaţiile dintre persoane supuse conştientizării, Husserl apelează la actele comunicative. Conform

opiniei lui, persoanele în actele lor spirituale se orientează unele la altele. Ele realizează actele cu

scopul de a dobîndi înţelegerea Celuilalt şi de a-l determina atent să aleagă anumite moduri de

comportament. Celălalt la aceste influenţe poate răspunde prin acceptare sau respingere. În

rezultatul acestor influenţe reciproce apar relaţiile de acceptare, pe care Husserl le numeşte acte

comunicative. Husserl subliniază că socialul se formează prin intermediul actelor comunicative

specifice, în care „Eul” se adresează la „Altul” conştient de faptul că Altul această atitudine o

înţelege şi reacţionează la ea pozitiv sau negativ.

În calitate de lege fundamentală a lumii spirituale Husserl propune – motivarea. Obiectele

lumii sociale, printre care menţionăm: bunăstarea, creaţiile, obiectele necesare etc. ne determină să

adoptăm o poziţie. În lucrarea „Criza culturii europene şi fenomenologia transcendentală” Husserl

116

defineşte cauza crizei prin incapacitatea ştiinţei şi filosofiei de a ajuta omul în realizarea acelei

forme de existenţă, care ar fi aleasă în baza unei convingeri raţionale. Cunoaşterea este doar unul,

cel mai esenţial mod de a fi al conştiinţei. Alături de acesta mai sunt : actele aprecierii şi voinţei.

Meditaţiile asupra raţiunii practice sunt orientate spre deosebirea valorilor autentice de cele false, a

voinţei etice şi neetice. Punctul iniţial al meditaţiilor lui Husserl este reflectat de întrebarea: Sunt

prescripţii etice generale şi absolut obligatorii pentru toţi sau nu? Răspunzînd la această întrebare,

Husserl se opune scepticismului etic al lui Nietsche şi tuturor încercărilor reducţioniste, care

interpretau etica prin formele dezvoltate ale moravurilor, explicîndu-le prin determinare cauzală. În

concepţia lui Husserl, etica este ştiinţa care studiază scopurile înalte ale vieţii, începînd în aşa fel să

stabilească norme şi dispoziţii pentru activitatea umană [263]. Husserl îşi dezvoltă propria concepţie

polemizînd cu D.Hume şi I.Kant [343].

Referindu-se la filosofia practică a lui Kant, Husserl subliniază că odată ce legea practică e

chemată să respecte norma actului, apoi sentimentul şi dorinţa într-o măsură mai mare se presupun.

Dacă la baza legii practice nu-s plasate careva relaţii ce apreciază sentimentele sau actele

emoţionale, apoi nici o semnificaţie a obligativităţii nu poate fi recunoscută. Moralitatea şi-ar fi

pierdut orice conţinut, noţiunile moralei s-ar fi transformat în cuvinte lipsite de sens. Husserl oferă

semnificaţie actelor spirituale şi îşi exprimă îndoiala vizavi de imperativul categoric El consideră că

obiectivitatea predicatelor valorice este întemeiată pe legi proprii. În acest caz este vorba despre

legile, care aparţin ideii ce corespunde valorii ca atare. Aşa cum adevărul şi eroarea au propria bază,

corelate cu anumite acte ale conştiinţei, trebuie să explicăm valoarea şi non-valoarea în raport cu

actele spirituale. Husserl nu reduce etica la domeniul moralei, el include în ea şi acţiunea în genere.

Aşa cum în cunoaştere este vorba despre o gîndire adecvată sau inadecvată, la fel şi în etică este

vorba despre o acţiune corectă sau incorectă. În meditaţiile etice ale lui Husserl imperativul

categoric al raţiunii este corelat cu alegerea. Întrebarea: ce eu trebuie să fac? este plasată în sfera

posibilităţilor practice. Obligativitatea etică este orientată către mai bun, care se realizează în

condiţiile date de situaţie.

În acest context M.C. Mamardaşvili subliniază că multe din cele mai importante întrebări ale

filosofiei contemporane pot fi reduse la întrebarea: cum legea morală cunoscută de conştiinţa

individuală în acelaşi timp este şi universală? Analizînd multiple variante de răşpuns, Mamardaşvili

M.C. alege interpretarea despre existenţa unui domeniu superior al conştiinţei personale, constituit

din forme goale (pure). „Este vorba despre ceva în lume, care există şi se reproduce pe sine în unele

stări ale omului, în care el nu mai este cel care a fost mai înainte... Dacă unele relaţii primare,

iniţiale, care nu-s create de noi şi sunt veşnice în acel sens al cuvîntului că veşnic se realizează, şi

noi parcă ne-am afla în interiorul spaţiului cuprins de reproducerea lor veşnică. Ele nu sunt înaintea

117

noastră, în urma noastră... Ele tot timpul sunt acum”[302,38]. Ne confruntăm cu un gen deosebit al

realităţii - nevăzută, dar evidentă. Omul cu forţele lui naturale nu poate să se folosească de ea, este

necesară o stare deosebită, în care el intră exclusiv prin efortul spiritului, al gîndirii. Cînd omul se

înalţă pînă la această stare, el descoperă, primeşte ceva ce a fost deja cunoscut. Este vorba despre

modul misterios prin care omul deja „ştie” ceea, pînă la care el singur cu potenţialul mijloacelor

oferite de natură nu poate să ajungă [290].

Ideea că sunt „lucruri” mai importante în viaţa omului decît realizările ştiinţifice este

dezvoltată de Max Scheler în lucrarea „Formalismul în etică şi etica materială a valorilor”. Scheler

subliniază că valorile estetice aparţin obiectelor, iar valorile etice personalităţii. Această afirmaţie o

argumentează prin tezele: esenţele caracteristice obiectelor ca atare sunt nişte lucruri ideale. La

nivelul conştiinţei ele funcţionează în calitate de noţiuni şi formează între ele legături reprezentate

de logică. Esenţele sunt caracteristice lucrurilor reale, imaginare sau date ca model, nu ca atare, dar

în raportul cu obiectul, reprezintă valori estetice. Valoarea estetică, în aprecierea lui Scheler, este

esenţa lucrurilor pentru subiect. Sunt esenţe caracteristice personalităţii. Acestea sunt lipsite de o

formă materială. Personalitatea nu poate fi prezentată în forma lucrului [393,259-337]. „Scheler

deosebeşte „etica” ca concepţie despre viaţă şi filosofia moralei, care nu este corelată în mod direct

cu viaţa”[214].

Demersul etic al lui Scheler pune în evidenţă componentul constructiv al fenomenologiei –

intenţia. În aşa fel, Scheler se întreabă de unde apare forţa vitală a intenţiei şi de ce omul este o

fiinţă cointeresată? Încercînd să răspundă la această întrebare, filosoful german ajunge la concluzia

că baza şi cauza principală a trăirilor profunde ale omului este dragostea. Dragostea ne permite să

intrăm în contact - trăire cu lumea, să devenim o fiinţă intenţională, să transcedem conţinutul

conştiinţei noastre [394,340-377]. Pentru Scheler dragostea este acea rădăcină filosofică, din care se

dezvoltă toate manifestările omenescului, tot ce este vital. Eticianul trebuie să studieze dragostea

din perspectiva sistemului valorilor pozitive. Esenţa iubirii reprezintă actul desfăşurării

personalităţii „în orientarea ei specifică spre ideal şi perfecţiune”[394,355]. Anume „dragostea îl

trezeşte pe om să studieze / să cunoască şi să dorească”[394,352]. Înainte de a fi fiinţă cunoscătoare,

fiinţă care are dorinţe, omul este o fiinţă care iubeşte. „Cine a cunoscut ordo amoris – legea iubirii,

acela s-a cunoscut pe sine”[394,352].

În dependenţă de purtătorul lor esenţial, Scheler evidenţiază următoarele clase de valori:

personale şi ale lucrurilor; personale şi străine; ce aparţin acţiunilor, funcţiilor şi reacţiilor; ce

aparţin convingerilor, acţiunilor succesului; caracteristicilor intenţiilor şi stărilor; valorile

temeiurilor, formelor, relaţiilor; individuale şi colective; autonome şi deduse. Omul, subliniază Max

118

Scheler, realizează patru rînduri de valori: plăcute şi neplăcute; valori vitale; valori spirituale; sfinte

şi nesfinte [394,323-324].

Primul rînd al valorilor cuprinde: satisfacţia şi suferinţa, satisfacerea şi durerea, tot ce este

caracteristic fiinţei, înzestrată cu o natură sensibilă. Al doilea rînd, elitar şi josnic cuprinde:

bunăstarea, simţul sănătăţii şi al bolii, forţele şi slăbiciunile, bătrîneţea şi moartea, impulsul

răzbunării, al firii, al mîniei. Al treilea rînd, e format din: frumos-urît, dreptate-nedreptate, adevărul

cunoaşterii şi ştiinţei. Al patrulea rînd: sfînt - nesfînt, armonie-disperare, fericire-nefiricire,

credinţă-necredinţă, admiraţie-supunere. Actul atingerii divinului reprezintă forma superioară a

dragostei. În lucrarea „Poziţia omului în cosmos”, Max Scheler subliniază că „omul este o fiinţă,

care se poate depăşi pe sine şi lumea”[394,129-193]. Aceasta este fiinţa, care trecînd peste un

obstacol, elaborează idealuri şi tinde spre realizarea lor.

Problematica eticii este prezentă şi în filosofia existenţialistă. K.Jaspers în lucrarea „Sensul

şi predestinarea istoriei” subliniază: „Întreaga activitate umană, îndeosebi cea spirituală, constă în a

găsi calea în posibilităţile deschise în faţa noastră. De noi, de fiecare în parte, depinde ce se va

întîmpla în procesul dezvoltării istorice”[403,167]. În filosofia existenţialistă, etica responsabilităţii

şi demnităţii umane are o poziţie favorabilă. Jaspers sublinia că: „doar responsabilitatea pentru

prezent ne permite să sesizăm responsabilitatea pentru viitor”[403,165], iar J.-P.Sartre în lucrarea:

„Existenţialismul – este umanism” scria: „Cînd noi vorbim că omul singur se alege, noi

subînţelegem că fiecare dintre noi se alege pe sine, dar prin aceasta noi dorim să afirmăm că

alegîndu-ne pe sine, noi alegem toţi oamenii”. În acest sens „fiecare om este responsabil pentru toţi

oamenii, el alege „omul în genere”[356,319-344].

În studiile sale monografice: „Situaţia spirituală a timpului” (1931), „Întrebarea despre vină”

(1946), „Credinţa filosofică” (1948) ş.a. Jaspers este tulburat, deoarece simte cum omul pierde

pămîntul pe care stă; domneşte senzaţia pericolului universal, pe fonul unui umanism palid domină

scientismul, tehnicismul, birocratismul şi incompetenţa, nimeni nu-şi asumă responsabilitatea,

distrugerea educaţiei şi instruirii se completează de o auto-deşertăciune, îşi pierde semnificaţia

filosofia, nu este conştientizată necesitatea luptei omului pentru adevărata lui esenţă. În aşa fel, etica

existenţialistă corelează libertatea şi responsabilitatea individuală.[97]. Omul este responsabil

pentru libertăţile de care dispune. Refuzul responsabilităţii pentru libertate este echivalent cu

abandonarea omenescului. Reprezentanţii existenţialismului se adresează omului cu apelul: creează

noi valori, nu te mulţumi cu cele vechi. Responsabilitatea pentru libertate este imposibilă în absenţa

unei activităţi axiologice. Demersul etic al existenţialiştilor se adresează omului: „Nu ignora total

valorile vechi, realizează redimensionarea lor de pe poziţiile responsabilităţii pentru libertate.” O

concluzie existenţialistă merită atenţia noastră: inactivitatea omoară libertatea. Într-adevăr

119

inactivitatea, indiferenţa, absenteismul – sunt bolile secolului XXI, înlăturarea cărora este o

necesitate absolută, de care depinde realizarea strategiilor supravieţuirii.

Adresarea existenţialiştilor: tinde spre o filosofare autentică, deoarece aceasta este unica cale

spre umanismul adecvat, este actuală în timpul nostru, cînd sunt utilizate diferite principii

conceptuale: antropocentrismul, umanismul, biocentrismul, egalitarismul. Formula „umanismul

adecvat” sau „umanismul moderat” este cea mai potrivită pentru soluţionarea coliziilor, atestate în

conţinutul demersului filosofic, etic al timpului nostru. Din această perspectivă savanţii şi filosofii

contemporani, explică necesitatea educării responsabilităţii individului, personalităţii umane pentru

soarta lumii, pentru actele săvîrşite, pentru idealurile selectate. În anul 1979, Johans publică

lucrarea „Principiul responsabilităţii în căutarea eticii pentru civilizaţia tehnogenă”, în care afirmă

că în faţa creşterii potenţialului tehnologic al omenirii şi al catastrofelor globale ce o ameninţă, care

pune la îndoială supravieţuirea, etica tradiţională şi-a epuizat capacităţile şi respectiv este nevoie de

o nouă etică. În acest context, el insistă asupra reflectării, revizuirii temeiurilor eticii şi evidenţiază

în prim plan principiul responsabilităţii.

Idei asemănătoare a formulat şi Hans Lenk, care sublinia că într-o lume în permanentă

schimbare etica nu poate fi statică, ci trebuie să corespundă lumii artificiale: „noile posibilităţi ale

acţiunilor active actualizează responsabilităţi mai largi şi modificate”[101,73]. Lenk insistă asupra

oferirii filosofiei caracterului pragmatic [101,144], în timp ce Johans analizează responsabilitatea ca

principiu, ca teză iniţială şi esenţială a eticii. El îşi exprimă convingerea că reflectarea principiilor

prime este un moment dificil în ştiinţă. Bayertz K sublinia că „ideea responsabilităţii apare ca o

încercare de a soluţiona o problemă”[9,4]. Descifrînd problema, autorul ne convinge că este vorba

despre necesitatea de a-i impune subiectului social consecinţele propriei activităţi, a propriilor

acţiuni. O astfel de poziţie a fost susţinută încă în anul 1944 de psihologul relaţiilor sociale Haider

R, care scria că problema responsabilităţii este problema atributelor actelor. În studiile sale, Lenk

apreciază responsabilitatea ca pe un construct interpretativ ce poartă caracterul timpului.

Responsabilitatea este în primul rînd o noţiune, care reflectă conţinutul corelatului acţiune-

consecinţă, apreciindu-l de pe poziţiile normelor adoptate. Etica responsabilităţii, într-un mod

ironizat, o abordează şi filosoful german Fridrih Nietsche, meritul căruia constă în reactualizarea

istoriei acesteia. Etica responsabilităţii, în limitele căreia omul se declară „măsură a tuturor

valorilor”, îl conduce pe Nietsche la concluzia că: responsabilitatea este puterea omului „asupra sa

şi a sorţii lui”. A doua concluzie a filosofului german ne oferă explicarea cinstei, care este un

privilegiu al responsabilităţii [330,4]. Max Weber sublinia că: „noi trebuie să înţelegem, că orice

acţiune etic orientată poate să se supună la două maxime opuse, esenţial deosebite: ea poate fi

orientată spre „etica convingerii” sau spre „etica responsabilităţii”. Cînd acţionează în baza „eticii

120

convingerii” omul nu-şi explică consecinţele. Şi invers, cînd subiectul relaţiilor sociale acţionează

după maxima „eticii responsabilităţii”, el este obligat să „achite” consecinţele propriilor acţiuni

[246,696-697]. Weber defineşte responsabilitatea ca atitudine, care iese din limitele subiectivului.

Fiecare om apreciază acţiunile şi actele altor oameni în baza propriilor valori. Această situaţie poate

fi constatată în toate epocile istorice, de aceea apare întrebarea: ce nou introduce în analiza acestora

principiul responsabilităţii. Este vorba despre faptul că trăim într-un timp tulburat, ameninţat de

multiple situaţii critice. Acesta cere maximizarea responsabilităţii în perspectivele posibile, inclusiv

şi cele temporale, ceea ce înseamnă: gîndeşte-te nu numai la ziua în care trăieşti, ci cuprinde în aria

gîndurilor, meditaţiilor tale şi viitorul, orientîndu-ţi spre el activitatea. Vorbind despre perspectiva

general-umană gîndeşte-te nu numai la tine şi la cei apropiaţi, dar şi la cei, care poate şi din cauza

ta, a consecinţelor activităţii tale suferă, îndură, mor. Imperativul principiului responsabilităţii ne

aminteşte: acţionează aşa, încît ai putea să-ţi asiguri un viitor favorabil ţie şi întregului căruia îi

aparţii. Formează şi susţine o relaţie complexă, maximală, eficientă, activă cu mediul natural de

existenţă, cu ambianţa socială, cu tine însuţi.

Principiul responsabilităţii l-a preocupat şi pe Foucault, care, caracterizînd activitatea

intelectualilor, subliniază că aceasta are sens numai dacă este „orientată spre schimbarea gîndirii

proprii şi a altor oameni”[382,320]. Intelectualul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru

susţinerea tradiţiei morale, care constă în primul rînd, în susţinerea problematizărilor morale

iniţiate. Nu orice alegere etico-politică este egală cu alta. O atenţie deosebită trebuie să oferim

pericolului – aceasta este cea mai esenţială formă a responsabilităţii. Foucault nu se mulţumeşte cu

sclipirile spontane ale minţii, sau cu o isteţime universală. El insistă asupra elaborării sinelui într-o

transformare sîrguincioasă, înceată, care cere eforturi pentru schimbare, prin manifestarea unei griji

permanente faţă de sine [382,321]. Foucault evidenţiază în lumea morală trei straturi ale realităţii:

formarea discursivă, care-i cuprinde pe toţi şi pe fiecare; grupul mic, în care subiectul se simte

aproape ca la el acasă; însăşi subiectul - centrul activităţii morale este subiectul. El nu este egal cu

sine, deoarece în problematizare devine altul, influenţa căruia mai tîrziu se răsfrînge asupra grupului

mic şi într-o măsură mai mică asupra întregului discursiv. Este responsabil acela care se

problematizează pe sine şi odată cu sine merge în întîmpinarea pericolului. Postmoderniştii

absolutizează esteticul şi aspectul estetic al responsabilităţii şi deseori refuză naturalul,

tehnologicul, ştiinţificul, evidenţiind imaginarul, sublimul, iluzoriul, virtualul. Legiuitorii

„pedepsesc şi realizează sentinţa în raport cu acei, care săvîrşesc fapte rele, dacă acestea au fost

săvîrşite nu din supunere sau neştiinţă, în care singuri nu sunt vinovaţi; dar celor ce realizează fapte

frumoase, legislatorii le oferă onoruri, pentru ca în aşa fel să-i constrîngă pe unii şi să-i stimuleze pe

alţii (...) de noi depinde să fim buni sau răi [382,105].

121

Analiza responsabilităţii cere deosebirea dintre conştient şi inconştient, liber sau impus.

Alegerea conştientă se referă nu la scop, dar numai la mijloacele atingerii lor. Fiecare om este

vinovat de moravurile sale. Virtuţile depind de noi, omul este responsabil pentru ele. G.Strowson

subliniază că responsabilitatea morală este imposibilă. În argumentarea acestei concluzii, Strowson

afirmă că nimic nu poate fi cauza sau nimic nu poate servi drept cauză propriei existenţe; Pentru ca

cineva să fie cu adevărat responsabil pentru actul săvîrşit, el trebuie să fie cauza acestuia cel puţin în

relaţiile morale. Respectiv nimeni nu poate fi cu adevărat „responsabil moral”[187,5].

Etica contemporană deseori uneşte problema responsabilităţii cu supravieţuirea omenirii.

Ideea controlului tehnologiilor, a dezvoltării lor intense şi a pericolelor ce le naşte acest proces

constituie obiectivul central al mai multor investigaţii. În lucrarea citată a lui Johans „Principiul

responsabilităţii” acestei chestiuni i se oferă o atenţie majoră. Johans afirma într-un articol: „noi

putem lăsa săbiile în teacă, dar nu cuţitele plugurilor în ambare”[90,88]. Totodată, dezvoltarea

rapidă a ştiinţei şi tehnicii, pune în pericol însăşi existenţa omenirii. Către începutul secolului XXI,

după cum am arătat în capitolele precedente, s-a format o situaţie neordinară, succesele permanente

ale ştiinţei şi tehnicii, sporirea potenţialului acestora, forţele pe care le-au acaparat, pot deveni

apocaliptice, plasează etica într-un nou context istoric. Niciodată anterior etica n-a abordat

problema supravieţuirii. În timpul nostru această reacţie a eticii este determinată de complexitatea

practicii sociale şi de semnificaţia absolută a factorului subiectiv. Niciodată anterior problema

demnităţii autentice a omului n-a fost pusă aşa de acut. Eram deprinşi să constatăm că nicăieri

demnitatea umană nu se manifestă atît de evident ca în ştiinţă şi tehnică. Dar confruntaţi cu o nouă

realitate, suntem determinaţi să recunoaştem că progresul tehnico-ştiinţific nu numai înnobilează

omenirea, dar poate pune punctul final în existenţa ei netulburată. În acest context este actuală

astăzi întrebarea: ce reprezintă în noile condiţii existenţiale demnitatea umană? O autoritate

superioară în aprecierea demnităţii umane o are etica. Nu orice etică se descurcă cu sarcina

controlului asupra progresului tehnico-ştiinţific, dar numai aceea care organic se intersectează cu el.

Ştiinţa şi tehnica resping tot ce n-are caracter ştiinţific. Etica nouă va putea fi eficientă numai dacă

va ocupa un spaţiu al ştiinţei, adică va deveni ştiinţifică. În acest context metateoria viitorului

culturii şi civilizaţiei umane îşi dobîndeşte conturul de etică a responsabilităţii şi demnităţii umane.

Anume etica responsabilităţii ne oferă speranţe, ne explică şansele unui succes mult dorit de fiecare

individ uman. Să medităm un pic asupra fenomenului supravieţuirii, vieţii şi morţii, asupra legii

fiinţei şi devierilor de la ea. Deci constatăm împreună că este firesc ca copii să petreacă în ultimul

drum părinţii şi este anormal, nefiresc, tragic, dureros – cînd se întîmplă invers. Cine consideră

neadecvată afirmaţia respectivă să se întrebe: cum este suportată situaţia în care mama/tata sunt

martorii unor suferinţe insuportabile ale copiilor, nepoţilor lor? Şi dacă a-ţi încercat măcar cîtuşi de

122

puţin să pătrundeţi în esenţa subiectului atunci sunteţi pregătiţi pentru a înţelege valoarea şansei, a

speranţei pe care ne-o oferă noua etică, etica vieţii demne de fiinţa noastră. Etica responsabilităţii ne

oferă speranţa acolo unde ajutor nu putem aştepta de la nimeni. Dacă omenirea poate evita soarta de

a deveni jertfă a propriei iresponsabilităţi, apoi nu-i rămîne altceva decît să folosească la maximum

potenţialul acesteia, cu o seriozitate nemaivăzută pînă acum. Omenirea trebuie să conştientizeze pe

deplin că este responsabilă pentru propria supravieţuire. Generaţiei noastre şi a copiilor noştri i-ar fi

fost mai uşor dacă apelurile savanţilor, filosofilor, bioeticienilor, ecologiştilor lansate în anii 60-70

ai secolului trecut erau auzite şi puse la baza unor programe de ameliorare a condiţiilor existenţiale

pentru toate formele de viaţă. Dacă şi noi nu vom reuşi să ne modificăm propria mentalitate şi

mentalitatea semenilor noştri, apoi generaţiilor ce vor urma le va fi mult mai greu. Cu cît înaintăm

mai mult într-un pustiu, în care lipsesc condiţiile ce asigură viaţa, cu atît stoparea proceselor care ne

ameninţă cu moartea va fi mai dificilă. Astăzi mai avem şansa supravieţuirii. Ar fi absolut absurd să

nu ne folosim de ea. Limitele eticii responsabilităţii pot fi determinate în baza mai multor factori,

printre care menţionăm: inerţia caracteristică dezvoltării omenirii. Omenirea a atins aşa viteze în

dezvoltarea tehnico-ştiinţifică că e posibil ca ea să nu se mai poată stăpîni chiar dacă asta este

important pentru supravieţuire. Alt pericol reiese din procesele sinergetice, capabile să aducă

societatea în starea dezechilibrului, ieşirea din care poate fi prevăzută doar printr-o minune, într-un

mod neverosimil. În condiţiile dezechilibrului cea mai mică tulburare poate determina consecinţe

catastrofale. Reţeta de a nu admite în societate stări de dezechilibru e bună , dar nu atotputernică. În

timpul nostru istoric stările dezechilibrate nu pot fi evitate pe deplin.

În opinia unor savanţi limitele eticii responsabilităţii sunt limitele ştiinţei. Există doar o

singură cale a acumulării potenţialului eticii responsabilităţii şi demnităţii umane – asigurarea

creşterii ulterioare a cunoştinţelor ştiinţifice. „Etica responsabilităţii este funcţională, eficientă în

măsura în care este eficientă ştiinţa”[285,292]. În preocupările de bază ale eticii responsabilităţii şi

demnităţii umane întîlnim nu doar consecinţele acţiunilor noastre, dar e mult mai important studiul,

în care ele ar fi prevăzute, prognozate. Realizarea acestui obiectiv ar permite adoptarea unor decizii

şi măsuri profilactice. Astăzi omul este responsabil nu numai pentru actul săvîrşit, dar şi pentru cea

ce va fi şi ce nu trebuie să fie. Pentru etica responsabilităţii şi demnităţii umane este caracteristică

orientarea nu atît în trecut, cît în viitor. În context temporal ea este cointeresată în previziunea

maximă a viitorului şi în acelaşi timp este orientată spre conştientizarea posibilităţilor caracteristice

proceselor ce se vor desfăşura în viitor. În aşa fel, prospectivismul caracteristic eticii

responsabilităţii şi demnităţii umane evidenţiază pe prima poziţie a investigaţiei – timpul. A fi

responsabil astăzi, înseamnă a te orienta în timp, a cunoaşte specificul, particularităţile timpului

istoric, în care te-ai născut, te-ai format şi în care din necesitatea supravieţuirii desfăşori o activitate

123

social-utilă. Etica responsabilităţii şi demnităţii umane verifică unele particularităţi esenţiale în

categoriile timpului. Acolo unde omul neglijează responsabilitatea în faţa viitorului, el tinde către

posibilităţi maximale a consecinţelor negative.

O diagnoză a îmbolnăvirii morale a omenirii este, evident – neglijarea eticii filosofice,

orientarea slabă în teoriile eticii. Pentru a înlătura această cauză nu este necesar un decret. Este

necesară o restructurare a modului de viaţă al oamenilor, inclusiv o reorientare a sistemului de

instruire şi educaţie profesională. Morala nu suportă goliciunea. Funcţiile savanţilor, ale

politicienilor, ale funcţionarilor, deseori sunt ocupate de oameni care sunt la moment foarte departe

de activitatea pe care sunt determinaţi de funcţie să o desfăşoare. Această situaţie poate fi apreciată

ca imorală. Iată de ce noua metateorie a viitorului culturii şi civilizaţiei umane din nou abordează

subiectele legate de cultura muncii, de profesionalism, despre corelarea profesiei şi vocaţiei. La

prima vedere sunt subiecte fără o mare pondere, dar în realitate ele atacă în mod direct cauza

înbolnăvirii societăţii contemporane – neglijenţa şi indiferenţa.

În domeniul moral cheia succesului nu este ascunsă în volumul imens de cunoştinţe, dar în

înţelegerea ştiinţei eticii în unitatea celor trei componente ale sale: metateoria, teoria şi practica

actelor umane. Fără o astfel de înţelegere este imposibilă orientarea cu succes în concepţiile şi în

codurile etice [262]. Etica tot timpul a presupus responsabilitatea omului pentru ceva sau a cuiva.

Specificul oricărui sistem etic se defineşte prin forma pe care o ia în scopul reglementării

responsabilităţii. În acest context prezintă interes concepţia corelării filosofiei comunicării şi a

eticii. Principiile de temelie ale acestui concept au fost explicate de către I.Habermas. Interesul faţă

de această concepţie pentru investigaţia noastră se ascunde în tezele despre potenţialul discursului

filosofic, etic contemporan, despre conţinutul acestora. El susţine că filosofia are loc acolo, unde se

atinge o competenţă comunicativă şi reflexivă. Într-adevăr, dacă noi astăzi ne propunem să

redimensionăm valorile, normele şi principiile filosofiei practice şi în baza lor să fundamentăm

strategiile supravieţuirii, determinînd în aşa mod o schimbare radicală, esenţială a mentalităţii, a

conştiinţei individuale şi sociale, apoi fără descifrarea secretelor comunicării filosofului cu factorul

de decizie, cu masele, acest obiectiv este irealizabil. Deci nu este suficient ca filosofii, eticienii şi

specialiştii din alte domenii să colaboreze în scopul elaborării unei noi metateorii a supravieţuirii,

este foarte important ca ei să descifreze mecanismul influenţării procesului decizional, la toate

nivelurile lui de manifestare: individual, social – de grup sau comunitar. În opinia lui J.Habermas,

condiţia filosofării este discursul, schimbul de argumente bine formulate. Discursul etic are un

caracter practic. Un discurs productiv are un caracter complex, istoric, interdisciplinar. Din această

perspectivă filosofia este în primul rînd etică, deoarece este chemată să răspundă la întrebările vieţii

[383,7-32]. J. Habermas evidenţiază trei aspecte ale „teoriei etice”: pragmatic, etic, moral

124

[384,400]. Analizînd concepţia lui Habermas, Kanke V.A. subliniază că este vorba despre aspectul

instrumental-empiric, existenţial-individual şi interpersonal. În toate trei cazuri este pusă în discuţie

întrebarea: ce trebuie să fac? În contextul logicii lui J. Habermas această întrebare se concretizează

în dependenţă de specificul utilizării raţiunii practice [384,24].

Cel care comunică, care ţine un discurs, se consideră parte componentă a unui întreg,

compus din următoarele elemente: argumentarea – valorile – folosirea valorilor – lucrurile.

Interpretarea reuşită a conţinutului întregului îi oferă vieţii un sens practic. O interpretare nereuşită

îl îndepărtează pe om de practică, aruncîndu-l deseori în visul utopic. În lucrarea consacrată

responsabilităţii, V.A.Kanke subliniază că omul etic se înalţă prin discurs. Anume în aşa mod îşi

elaborează valorile, adoptă deciziile cele mai importante, care se realizează în acţiuni. Omul etic nu

refuză raţionalitatea discursivă, deoarece acesta este cel mai bun mijloc de a depăşi nematuruzarea

etică. Astfel, discursul şi comunicarea reprezintă două valori de bază, înalt apreciate de omul moral.

Dacă binele presupune realizarea responsabilităţii discursiv-comunicative, apoi îndepărtarea de

aceasta, logic dedusă, reprezintă – răul. Cinstea în acest context este o autoapreciere a omului, a

acţiunilor sale de pe poziţiile responsabilităţii, iar datoria este percepută ca o interdicţie a refuzului

responsabilităţii discursiv-comunicative. Vina este apreciată ca conştientizarea de către om a

incapacităţii sale de a-şi onora datoria.

În ultimele decenii ale secolului XX a fost sistematizată bioetica. Istoria dezvoltării bioeticii

ne confirmă faptul că obiectul ei de studiu este viaţa ca fenomen, iar conţinutul ei reflectă condiţiile,

în care e posibilă conservarea şi dezvoltarea vieţii pe Pămînt (starea ambianţei naturale, relaţiile

sociale, rolul politicii şi al economiei, respectarea drepturilor omului, particularităţile culturii

tradiţionale ş.a.) În lucrarea: „Bioetica: începuturi şi temeiuri”, S.V.Vecovşinina şi V.L.Kulinicenco

subliniază că: „Bioetica are dimensiuni universale”[247,7]. În argumentarea acestei teze sunt

enumeraţi factorii ce determină prezenţa „dimensiunilor universale”, printre care se află şi

fenomenele: internaţionalizarea ştiinţei şi a activităţii ştiinţifice; dezvoltarea unei reţele unice de

comunicare; slăbirea controlului din partea unor state suverane asupra dezvoltării şi utilizării

tehnologiilor noi; intensificarea luptei pentru pieţele de desfacere şi răspîndire a noilor invenţii etc.

În condiţiile răspîndirii rapide a tehnologiilor noi, care schimbă esenţial nu doar activitatea omului,

dar şi natura lui, bioetica apără valorile general-umane şi în mod deosebit: dreptul omului la viaţă,

autonomie şi libertatea alegerii. Valorile general umane în bioetică sunt redimensionate,

restructurate. Realizarea practică a acestor obiective îi va permite bioeticii să devină într-adevăr

ştiinţă şi practică a conservării şi reproducerii condiţiilor vieţii. În lucrarea „Bioetica o punte în

viitor”, Van Ranceler Potter subliniază: „Către sfîrşitul celui de-al doilea război mondial ştiinţa ca

legiuitoare, ca mijloc al instaurării ordinii şi atingerii înţelegerii în societate, nu mai putea fi

125

apreciată ca un bine evident sau ca un mijloc sigur al ameliorării vieţii omului”[341,67]. Din

această perspectivă sporeşte actualitatea corelării valorilor cognitive, ştiinţifice cu cele morale, se

intensifică responsabilitatea savantului în faţa comunităţii şi a viitorului ei pentru descoperirile

înregistrate.

Conţinutul demersului etic al filosofilor şi savanţilor contemporani reflectă problemele cu care

se confruntă societatea, cultura şi civilizaţia, fiecare individ. Încercările de teoretizare a

fenomenului moralităţii sunt determinate de necesitatea justificării unui stil concret de viaţă, de a

fundamenta practica pornind de la explicaţia dată omului şi rostului său în lume. Demersul etic îşi

propune să descifreze problemele lumii contemporane, analizîndu-le într-o unitate conceptuală.

Concepţiile şi codurile morale prefigurează criterii şi modele valorice, etaloane ale omenescului

care se impun ca exigenţe în viaţa actelor imediate. Valorile morale exprimă aspiraţii validate

social, adică ceea ce o societate consideră dezirabil semnificaţii, înţelesuri, sensuri, pe care le

atribuim unor persoane, comportamente sau acţiuni. Actele de valorizare presupun totdeauna

raportarea realităţii obiective la necesităţile, aspiraţiile, interesele, dorinţele umane. Valorizarea

constă în precizarea unor preferinţe, comportamente demne de urmat. Ea presupune polarizarea şi

ierarhizarea realităţilor imediate ale căror existenţă este lipsită de atribute axiologice. Demersul etic

contemporan ne convinge prin multiple argumente că lucrurile, fenomenele, procesele, cunoştinţele

etc. nu sunt nici bune, nici rele, nici frumoase, nici urîte, nici utile, nici inutile. Ele devin astfel, doar

fiind supuse valorizării, fiind corelate cu necesităţile omului. Orice morală cultivă componenta

umană a vieţii şi simultan respinge din principiu, cultul forţei şi egoismul, calificîndu-le drept vicii,

defecte personale. Este o singură putere capabilă să îndepărteze omenirea de dispariţie: capacitatea

personalităţii umane de a se perfecţiona moral. Perfecţionarea morală poate fi interpretată şi prin

modalităţile de excludere a egoismului din viaţa şi activitatea omului contemporan. Moralitatea ne

impune norma conduitei - nu doar să luăm, dar şi să dăm, poate mai mult decît luăm. La fel cum

într-o familie părinţii le oferă copiilor mai mult decît primesc, aşa şi societatea trebuie să-şi

aprecieze individul. Perfecţiunea morală astfel înţeleasă, ar putea iniţia unele procese, consecinţele

cărora ar înlătura cauzele ce intensifică pericolele ce ameninţă omenirea.

2. Discursul etic în cultura naţională

În cultura şi filosofia românească discursul etic are tradiţii vechi. Iniţiat în tratatul lui

Neagoe Basarab „Învăţături către fiul Theodosie”, continuat în lucrările cu conţinut pedagogic ale

lui Milescu Spătaru, îndeosebi „Arifmologhiolnul”, în lucrările lui Dimitrie Cantemir „Divanul...” şi

„Istoria ieroglofică”, precum şi în lucrările iluminiştilor. Datorită cărturarilor şi filsofilor cultura

noastră naţională a fost apreciată ca profund umanistă. Actualitatea concluziilor lucrărilor

126

menţionate mai sus nu s-a diminuat în timp, ci dimpotrivă a sporit. Este vorba despre capacitatea

conştiinţei umane de a asimila mesajul cărturarilor şi filosofilor, care pe parcursul secolelor a sporit

[8]. Dimitrie Cantemir în lucrarea „Divanul...” abordează una dintre cele mai discutabile probleme

ale timpului său şi după cum am încercat să vă convingem şi a timpului nostru istoric: raportul

dintre om şi univers [35].

Discursul etic al filosofilor români, care au activat în prima jumătate a secolului XX, este

expresiv, util, de neînlocuit pentru investigaţia noastră, pentru intenţia noastră de a contribui la

elaborarea Metateoriei supravieţuirii. Problemele principale discutate de filosofia românească în

perioada interbelică sunt: raportul dintre filosofie şi ştiinţă, definirea rolului social al filosofiei

[65;147]. În demersul etic al sistemului de referinţă – „personalismul energetic”, sunt analizate:

socializarea şi personalizarea individului, este caracterizată personalitatea energetică, găsim soluţia

problemelor cu care se confruntă societatea contemporană. Descriind caracterul neamului românesc,

Constantin Rădulescu Motru subliniază că „în susbstratul adînc al sufletului român stă credinţa că

omul este una cu pămîntul. Aceasta este în genere credinţa popoarelor agricole”[153,530]. Din

această legătură strînsă cu mediul, cu pămîntul se trage vitejia şi dragostea de ţară a românilor.

Studiind psihicul uman, adăpostit de biologicul pregătit de evoluţia naturii şi descoperind

personalitatea ,esenţa căreia este bio-psiho-socială, Constantin Rădulescu-Motru conchide că

personalitatea umană nu poate fi studiată nici de psihologie, nici de biologie, nici de sociologie.

Studiul personalităţii are un caracter interdisciplinar, multidisciplinar. El scria: „personalitatea

omenească constituie într-o oarecare măsură un obiect de cercetare pentru fiecare om de ştiinţă, de

la specialistul cel mai abstract, pînă la cel mai practic”[153,638]. Rolul de sistematizator şi

generalizator al tuturor cunoştinţelor acumulate de diferite discipline în studierea personalităţii îi

revine filosofiei. Analizînd raportul dintre individualitate şi personalitate, filosoful subliniază că

viaţa şi individualitatea sunt nedespărţite, deoarece „nu ne este dat să cunoaştem viaţa decît în

indivizii vieţuitori”[151,115]. Personalitatea este fiinţa organică care a suferit multiple modificări în

timpul evoluţiei naturii şi a psihicului, dar care se dezvoltă sub influenţa directă a practicii sociale.

Constantin Rădulescu-Motru subliniază, atît unitatea organică, materia, cît şi unitatea sufletească nu

păstrează o identitate de forme şi de funcţii de la o generaţie la alta. Individul descendent prezintă

abateri de la tipul ascendent. Specia se diferenţiază prin indivizii săi pe care o prezintă. Cauzele

diferenţierii sunt multiple. Unele rezidă în influenţa mediului, altele în conştiinţa internă a

organismului purtător de viaţă. Din aceste variaţiuni este compusă atît adaptarea, cît şi

supravieţuirea.

Constantin Rădulescu-Motru acordă o atenţie sporită procesului personalizării. El subliniază

că primul început al personalităţii vine din aptitudinea omului de a anticipa „cursul reacţiilor

127

sufleteşti. Proiectarea memoriei lui spre aceea ce are să vină, pentru a preveni un atac, sau a-şi mări

puterea, este prima lui singularitate pe lume”[151,115]. Singularitatea pe care i-o dă omului

conştiinţa prin actul anticipaţiei se dezvoltă, se complică odată cu încadrarea omului în procesul

muncii. „Cînd anticipaţia se pune în serviciul muncii avem asigurată dezvoltarea

personalităţii”[153,575]. Odată cu complicarea activităţii instrumentale a omului, dictată de

progresul tehnico-ştiinţific, se desăvîrşeşte şi personalitatea umană. Într-adevăr, această situaţie

produce un alt paradox al timpului nostru istoric. Pe de o parte, intensificarea producerii materiale

are nevoie de profesionişti calificaţi, pe care societatea din necesitate îi produce; iar pe de altă parte,

omul conştient deserveşte procesele care îl conduc spre auto-dispariţie. În acest context, statutul

social al filosofiei contemporane constă în redimensionarea potenţialului discursului etic şi în

orientarea omului spre adoptarea normelor, principiilor, promovate de concepţia bioetică despre

lume, de principiul biocentrismului.

Constantin Rădulescu-Motru defineşte personalitatea individului prin ascensiunea spre

libertate. Este liber omul, care a reuşit să se ridice şi să-şi apropie normele vieţii sociale. În raport

cu libertatea, personalitatea este definită ca o „îmbinare de factori sufleteşti, care mijlocesc o

activitate liberă după norme sociale şi ideale”[153,575]. Descifrînd conţinutul normelor „sociale şi

ideale”, filosoful îşi exprimă convingerea că personalitatea este o forţă creatoare, cea mai profundă

caracteristică a omului. Pornind de la ideea că personalitatea şi chiar individualitatea nu poate fi

caracterizată mai bine decît prin manifestările sale faţă de mediu şi semeni, Constantin Rădulescu

Motru conchide: cu cît manifestările individualităţii se diferenţiază sau se exprimă în mod

independent de ale celorlalţi semeni ai săi, cu atît personalitatea lui este mai afirmată [153,251].

Omul perfecţionat prin cultură este omul relativ liber. În demersul etic al lui Constantin Răduelscu-

Motru libertatea nu este caracterizată în raport cu Hazardul, ci desemnează actele omului care

izvorăsc din „motivaţiile sufleteşti”[153,251].

O personalitate bine afirmată presupune un fond bine constituit, o conştiinţă luminată. În cazul

cînd activitatea şi toate actele externe ale omului decurg dintr-un fond sufletesc bine constituit,

atunci individul este caracterizat nu numai de o personalitate, dar şi de un caracter. În opinia

filosofului român, caracterul este o însuşire mai înaltă, o însuşire morală, pe cînd personalitatea este

o însuşire externă, socială. În aprecierea caracterului, un rol important îl au motivaţiunile interne ale

faptelor, iar în caracteristica personalităţii determinante sunt rezultatele, efectele faptelor. Descriind

raportul ce se stabileşte între un caracter puternic şi o personalitate, filosoful subliniază: „Un

caracter puternic duce după sine negreşit şi o personalitate puternică, cînd condiţiile sociale permit

manifestarea lui pentru binele public. O personalitate puternică însă nu presupune neapărat la baza

128

sa şi un caracter puternic: ea poate să se alieze, fireşte, cu un asemenea caracter, dar acesta nu este

indispensabil [153,251].

În lucrarea „Personalismul energetic”, Constantin Rădulescu-Motru se pronunţă hotărît

împotriva incompetenţei, iresponsabilităţii, a tot ce nu este raţional, bine gîndit, profund trăit

sufleteşte. El subliniază că forţa „personalismului energetic” constă în ridicarea gradului de

maturizare a conştiinţei omului pînă la rolul de continuator şi transformator al energiei naturii.

„Omul este puternic atunci, cînd stăpînind cu gîndul legile naturii, se înfiază acestei naturi şi o

continuă prin muncă”[153,622]. O apreciere înaltă oferă „personalismul energetic”

profesionalismului. „Adevăratul profesionist este omul care şi-a găsit mulţumirea în munca aleasă

de el, omul care-şi consideră profesia nu ca pe un mijloc de cîştig, ci ca pe o chemare hotărîtoare

pentru întreg restul vieţii sale. Profesionistul adevărat este întotdeauna creator în profesia sa, fiindcă

întotdeauna din iubirea pentru profesie rezultă perfecţionarea acestuia. Un asemenea profesionist

este o personalitate energetică”. Sistemul „personalismul energetic” poate fi utilizat în calitate de

temelie a demersului etic contemporan, deoarece personalitatea energetică este, de fapt, subiectul

central al noii metateorii a supravieţuirii. Cine va elabora şi cine va implementa strategiile

supravieţuirii, dacă nu un om cu o mentalitate nouă, care ar fi capabil să unească energia Biosferei

cu energia propriilor cunoştinţe şi manifestări spirituale, care ar fi un profesionist responsabil pentru

viitorul umanităţii.

Omul din necesitatea supravieţuirii şi-a edificat propria lume. Problema cu care se confruntă

omul contemporan constă în corelarea celor două lumi: Natura, Cultura şi Civilizaţia, datul şi

construitul, astfel încît cerinţele datului să fie prioritare, să constituie obiectivele dominante ale

activităţii omului. Aceasta este unica cale a supravieţuirii, conştientizarea căreia depinde de

atitudinile şi valorile morale ale omului contemporan. Mihai Ralea sublinia că: „Morala începe

acolo unde se inaugurează lupta internă în conştiinţă, unde neliniştea stîrnită de două soluţii posibile

se rezolvă printr-o renunţare la controlul sufletesc prezent pentru o cale mai dificilă, dar mai justă.

Refuzul argumentului prezent, refularea plăcerii de moment, rezistenţa la comoditatea sufletească în

schimbul unei perspective ce pare mai dreaptă, dar care poate fi problematică în reuşită, iată natura

conflictului de conştiinţă ce stă la baza gestului etic”[148,260]. Dacă vom reuşi prin demersuri etice

să producem în conştiinţa omului contemporan, calificat drept Homo economicus, dominanta căruia

este consumul nelimitat, o tulburare autentică şi-l vom determina să adopte restricţiile necesare

pentru satisfacerea cerinţelor supravieţuirii, atunci am putea trăi satisfacţia împlinirii şi atingerii

perfecţiunii profesionale. În opinia noastră, aceasta este cea mai înaltă misiune a filosofiei

mileniului trei, a activităţii oricărui intelectual şi om responsabil.

129

Dimitrie Gusti a adus un aport considerabil în dezvoltarea discursului etic, în aprecierea

statutului lui social, care afirma că filosofia omului implică întotdeauna filosofia voinţei, care la

rîndul său reclamă o fenomenologie a eticii. Etica are o singură funcţie: de a descifra procesul de

devenire al omului: Apreciind potenţialul discursului etic, Dimitrie Gusti subliniază că studierea

noţiunilor fundamentale ale Eticii – binele, răul, moralitatea, idealul etic etc. nu trebuie redusă la

constatarea valorii lor cognitive, mult mai semnificativă este aplicarea lor în normarea activităţii

omului, deschizîndu-i perspectiva şi imprimîndu-i o conştiinţă înaltă în misiunea pe care o are de

îndeplinit. Etica este „chemată să înfăţişeze doctrina educaţiei morale şi totodată, să arate sensul

practic în care trebuie dirijată munca de formare a personalităţii active şi puternice”[77,177]. Doar

astfel, o personalitate ar fi capabilă să înţeleagă modificările ce s-au produs în ultimele decenii în

condiţiile existenţiale şi ar putea interveni activ în desfăşurarea proceselor naturale şi sociale, cu

scopul de a le opri pe cele nedorite, de a le înlătura pe cele periculoase.

Discursul etic în forma – bioetic, elaborat de filosofia şi ştiinţa contemporană ne permite să

înţelegem şi să ne răspundem clar, concis la întrebarea: ce avem de făcut pentru a supravieţui? O

concluzie a mai multor simpozioane ştiinţifice internaţionale, organizate în ultimii ani la Chişinău,

de către profesorii universitari Teodor N. Ţîrdea, Vasile Ţapoc, Petru Rumleanschi, Ion Sîrbu; la

Iaşi, Bucureşti, Kiev, Moscova, Sankt-Peterburg etc. ne comunică că secolul XXI va fi secolul

constituirii unei noi moralităţi, a unei noi credinţe, sau nu va fi de loc. Evenimentele cu care a fost

marcat începutul secolului XXI ne conving că sunt necesare măsuri urgente, orientate în primul

rînd, spre sensibilizarea opiniei publice, spre determinarea tuturor membrilor societăţii

contemporane de a-şi modifica atitudinea, abordarea, mentalitatea în baza asimilării maximelor

conţinute de discursul etic. În al doilea rînd este necesară o muncă bine organizată de cadrele

didactice, de către toţi intelectualii, indiferent de domeniul în care-şi desfăşoară activitatea

profesională, orientată spre înlăturarea celei mai serioase boli a omului contemporan – indiferenţa şi

absenteismul. Concluzia formativă a demersului etic este că astăzi este insuficient de a nu participa

personal la multiplicarea răului pe pămînt, deoarece şi comportamentul omului indiferent este

definit imoral, cazul în care ar fi putut interveni într-o competiţie a binelui cu răul, dar n-a făcut-o.

Motivul ce stă la baza acestei atitudini ne interesează mai puţin. Mai mult contează rezultatul ei:

undeva a murit un om, în altă parte au murit toţi peştii şi toate vieţuitoarele unui bazin acvatic, în a

treia situaţie – prin neparticiparea unora a fost ales la cîrma ţării un tiran, „guvernarea” căruia a

condus la dispariţia unor oraşe, sate, popoare etc. Lista acţiunilor, evenimentelor pe care le produc

oamenii indiferenţi poate fi completată.

Discursul bioetic în Republica Moldova este susţinut şi dezvoltat de filosofii şi savanţii

îngrijoraţi de consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific, ale intensificării producerii

130

materiale. Conţinutul şi potenţialul bioeticii, care orientează activitatea omului contemporan în

viitor şi care evidenţiază paradigmele supravieţuirii, este explicat şi valorificat în mai multe lucrări

ale profesorului universitar Teodor N. Ţîrdea. Pînă la valorificarea bioeticii, savantul moldovean

abordează diferite aspecte ale activităţii teoretice şi practice a omului, pune în evidenţă

caracteristicile definitorii ale lumii contemporane, în mod deosebit informatizarea. În aşa fel, în

capitolul IV al lucrării „Informatizarea, cunoaşterea, dirijarea socială”, editată în anul 1994,

întitulat: „Informatizarea, concepţia despre lume şi dezvoltarea personalităţii în condiţiile reînnoirii

calitative a societăţii”, sunt abordate problemele ardente ale timpului. Savantul moldovean este

conştient de faptul că „reînnoirea calitativă a societăţii” este un proces complex, care nu se

desfăşoară autonom, de la sine şi care trebuie dirijat, orientat spre atingerea unor obiective adecvate

principiilor şi valorilor umane, liberal-democratice. „Renovarea calitativă a societăţii constituie un

fenomen social-economic şi politic din cele mai complicate. Acesta este un proces integru realizat

de metodele democratice al schimbărilor radicale a producţiei sociale, înfruntării deformării de

cazarmă a sociumului, reîntoarcerii lui la calea de dezvoltare progresivă”[191,121].

Anume eseurile filosofice, în opinia noastră, constituie prima turnură serioasă în activitatea

teoretico-ştiinţifică, profesională a filosofului moldovean. În argumentarea acestei concluzii am

sublinia: 1. Teodor N.Ţîrdea explică în eseurile filosofice raportul om-societate în condiţiile

regimului totalitar şi printr-o analiză comparată pune în evidenţă priorităţile regimului democratic.

Însăşi noţiunea „deformării de cazarmă” explică intenţiile autorului de a se include în activitatea

orientată spre actualizarea şi dimensionarea valorilor liberal-democratice, axate pe demnitatea

personalităţii umane. 2. Filosoful moldovean ne avertizează că :„Umanizarea şi democratizarea

sociumului poate avea loc în condiţiile creşterii investiţiilor în om, informatizării tuturor laturilor

activităţii lui vitale”[191,123] 3. Teodor N.Ţîrdea este convins că: „perspectivele dezvoltării

ulterioare a omului în societatea noastră nu pot fi privite fără a lua în consideraţie acea influenţă, pe

care o are asupra lui progresul ştiinţifico-tehnic şi social, mai cu seamă noile tehnologii

informaţionale, întrucît sub influenţa lor nemijlocită se schimbă modul de viaţă Homo sapiens,

capacitatea lui de acţiune fizică şi intelectuală, creşte intensificarea pregătirii profesionale şi

perfecţionarea specialiştilor în corespundere cu cerinţele actualei RTŞ” [191,123]. În această

perioadă a activităţii, în studiile realizate şi rapoartele ţinute în faţa comunităţii ştiinţifice din

Moldova, Teodor N.Ţîrdea se pronunţă pentru schimbarea conştiinţei sociale, pentru asimilarea

valorilor noi, caracteristice societăţii informaţionale şi tehnogene. Filosoful argumentează

necesitatea reevaluării noţiunii – profesionalismul şi în corespundere cu schimbările care au

survenit în conţinutul lui să satisfacem cerinţele noii societăţi în cadre înalt calificate, cu o

131

responsabilitate şi o demnitate morală. Acesta, în opinia noastră ar fi conţinutul formulei: „creşterii

investiţiilor în om, informatizării tuturor laturilor activităţii lui vitale”.

O nouă cotitură în activitatea ştiinţifică a savantului moldovean o atestăm la începutul

mileniului trei. În cuvîntul introductiv la culegerea “Elemente de informatică socială, socio-

cognitologie şi noosferologie”, Teodor N. Ţîrdea menţionează: „Intenţia noastră de a edita această

culegere de articole ştiinţifice a fost determinată de mai mulţi factori, dar printre primii ar fi de

menţionat cel ce ţine de faptul că în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, studiind problema

supravieţuirii omenirii, a crizei ecologice globale ce ameninţă omenirea cu un homicid planetar,

analizînd modalităţile şi paradigmele de existenţă ale umanităţii, autorul conclude ferm că,

soluţionarea acestor probleme poate fi efectuată prin noosferizarea tuturor domeniilor de activitate

umană, a naturii şi societăţii în ansamblu...”[199,314].

Noosferizarea „tuturor domeniilor de activitate umană” reprezintă o nouă etapă a

desfăşurării raportului om-natură. Autorul explică conţinutul noosferizării, subliniind că „include în

sine diverse procese de asemenea asamblate, cum ar fi: informatizarea, ecologizarea,

democratizarea, umanizarea etc. a sociumului, socializarea atît a individului, cît şi a tehnicii, în

primul rînd a tehnicii informaţionale”[199,4]. Studiind procesele menţionate, filosoful observă

„necesitatea extinderii cunoştinţelor etice tradiţionale asupra sistemului „om-vietate”, şi chiar

asupra sistemului „om-natură”. În acest context, Teodor N.Ţîrdea argumentează necesitatea

revizuirii principiilor de temelie a concepţiei despre lume şi reorganizarea structurii concepţiei

despre lume a omului contemporan, redimensionarea sistemului axiologic în baza principiului

biocentrist. Deoarece, problema supravieţuirii este un obiect de studiu complex, care necesită

schimbarea metodologiei aplicate, filosoful moldovean se aprofundează în studierea sinergeticii. În

lucrarea „Introducere în sinergetică”, în care un loc aparte îl ocupă fenomenul aliniarităţii, autorul

menţionează că „Curenta lucrare ne vorbeşte, întîi de toate, despre procesele complexe de auto-

organizare în natură şi societate, despre momentele uluitoare, formidabile, neobişnuite din lumea

sistemelor neliniare deschise. Teoria auto-organizării în sistemele nominalizate reprezintă o teorie

nouă – sinergetica”[196,47]. Într-adevăr, sinergetica permite elaborarea unui nou tablou ştiinţific al

lumii, iar paradigmele sale, stilul cognitiv al investigaţiei modifică esenţial interpretarea dezvoltării

proceselor sociale şi naturale. Originalitatea investigaţiilor profesorului Teodor N.Ţîrdea rezidă în

corelarea tabloului sinergetic al lumii, al paradigmei aliniarităţii cu noosferizarea naturii şi societăţii

umane. Filosoful subliniază: „Probabil că ritmul înalt al evoluţiei tehnice poate deveni util în calea

spre soluţionarea crizei ecologice, dacă factorul informaţional-tehnologic va deveni „aliatul”

ecologiei. Dar acest fapt poate avea loc doar în cazul în care tehnologiile bazate pe epuizarea

resurselor materiale vor fi transformate în tehnologii neprimejdioase, inofensive...”[200,75].

132

Practic în analiza fenomenului supravieţuirii Teodor N.Ţîrdea n-a lăsat fără atenţie nici un

aspect. Nu întîmplător, în procesul realizării programului investigaţiei noastre, mai ales în

argumentarea necesităţii elaborării noii Metateorii a supravieţuirii, a caracteristicii noii strategii

cognitive am orientat cititorul către studiile şi lucrările filosofului moldovean. În lucrarea:

„Bioetică: origini, dileme, tendinţe”, autorul menţionează necesitatea redimensionării, extinderii

sferei de influenţă a valorilor morale. „Indiscutabil că o asemenea extindere a valorilor morale în

spaţiul şi în nivelurile structurale ale naturii necesită o reexaminare capitală a principiilor

fundamentale ale ştiinţei contemporane şi anume trecerea de la paradigma antropocentristă la

paradigma biosferocentristă. Iar aceasta în mod real va influenţa radical conţinutul principiilor de

bază ale eticii de la sfîrşitul sec. al XX-lea şi începutul sec. al XXI-lea, cînd revoluţia noosferico-

ecologică se manifestă pe deplin”[196,76].

Supravieţuirea omului şi a omenirii în mod direct este determinată şi garantată de atitudinea

corectă a omului faţă de tot ce e viu. În calitate de domeniu autonom al investigaţiei ştiinţifice, de

institut social, bioetica urmăreşte realizarea obiectivelor: să contribuie la elaborarea concepţiei

strategice a supravieţuirii sistemului ecologic global, a Biosferei; să protejeze viaţa sub toate

formele ei de existenţă şi să determine schimbarea atitudinii omului faţă de ele; să colaboreze cu

alte ştiinţe şi cu filosofia în scopul elaborării şi propagării conceptului despre calitatea vieţii; să

sensibilizeze opinia publică vizavi de problemele globale, care pun sub semnul provizoratului

existenţa umană; să gestioneze în mod legislativ atît cercetările biomedicale, practica ocrotirii

sănătăţii, cît şi orişice activitate socială ce ţine de existenţa omenirii.[196,79].

În filosofia naţională contemporană problema supravieţuirii este studiată şi în baza

principiilor ecologiei. Despre interconexiunile problematicii şi obiectivelor bioeticii şi a ecologiei,

Teodor N.Ţîrdea scria: „S-a demonstrat deja faptul că pentru existenţa civilizaţiei e necesar ca

„ecologia naturii” să fie asociată organic cu „ecologia sociumului”, cu „ecologia omului”, astfel ca

să se formeze un sistem unic „om-societate-natură”, un sistem socioecologic ce ar realiza în

strategia supravieţuirii omenirii modelul dezvoltării durabile...”[196,75]. În acest context este

importantă evidenţierea problemelor eticii ecologice.

În Republica Moldova problematica eticii ecologice este evidenţiată şi apreciată ca interes

al investigaţiilor ştiinţifice de către Ion Sîrbu, autorul mai multor studii monografice şi articole

ştiinţifice, în care argumentează necesitatea elaborării Metateoriei supravieţuirii şi propune în

calitate de ştiinţă sintetică – ecosofia, înţelepciunea supravieţuirii. Supravieţuirea şi dezvoltarea de

mai departe a umanităţii şi vieţii terestre necesită şi o nouă filosofie, care, în viziunea noastră, poate

fi marcată prin termenul ecosofie sau înţelepciune ecologică. Filosoful moldovean sub multiple

aspecte analizează potenţialul cognitiv şi creativ al personalităţii umane cu scopul de a evidenţia

133

posibilităţile societăţii contemporane de a soluţiona problemele globale, de a depăşi situaţiile critice.

În lucrarea „Ecosofia sau filosofia ecologică” autorul analizează problemele globale, care ameninţă

în prezent omenirea, cauzele acestora şi posibilitatea soluţionării lor prin educarea unei noi

mentalităţi, a unei noi atitudini faţă de mediul natural, faţă de semeni, faţă de sine [174]. Analiza

corelatelor, în care din necesitatea supravieţuirii şi a realizării potenţialului său intră omul, îi

permite savantului Ion Sîrbu să descifreze schimbările, care au avut loc în condiţia existenţială a

tuturor fiinţelor, să argumenteze necesitatea modificării conştiinţei individuale şi a atitudinii

persoanei faţă de realitate. Totodată, în discuţiile despre principiul conceptual al omului

contemporan profesorul Ion Sîrbu aduce noi argumente în favoarea antropocentrismului şi

umanismului. Acceptînd aprecierile potenţialului uman, expuse în lucrările filosofului moldovean,

ne aflăm pe alte poziţii conceptuale, ne propunem să propagăm principiul umanismului moderat şi

al biocentrismului, care în opinia noastră dispun de un potenţial formativ mai pronunţat.

Potenţialul cognitiv şi formativ al ecosofiei concretizat în descifrarea conţinutului celor cinci

relaţii fundamentale, întreţinute de omul contemporan, constituie obiectivul central al lucrării

„Îmblînzirea fiarei din om sau Ecosofia”. Autorul lucrării Toma George Maiorescu îşi expune

propria opinie asupra mai multe subiecte, discutate şi în lucrarea noastră. Este vorba despre analiza

proceselor: evoluţie şi auto-devenire, despre metodele noii strategii cognitive: lupta contrariilor şi

complementaritatea; despre principiile fundamentale ale concepţiei despre lume şi anume despre

sacralitatea vieţii; despre posibilitatea soluţionării problemelor cu care se confruntă societatea

contemporană prin corelarea principiilor şi normelor comportamentului, adoptat de filosofia şi

conştiinţa pragmatică şi cea ecosofică.

3. Orientarea omului contemporan către o nouă dimensiune

Din perspectiva antropologică, omul este un produs al culturii, este o personalitate care

presupune interiorizarea culturii colectivităţii, în care trăieşte şi activează individul. Personalitatea

reprezintă modul în care individul însuşeşte normele acceptate de o comunitate. În filosofia

universală şi naţională natura umană, dialectica biologicului şi a socialului este analizată şi

interpretată multiplu. Viaţa comunităţii îl marchează în mod direct şi decisiv pe om. Personalitatea

nu poate fi apreciată doar ca o simplă completare a vieţii biologice a individului. În realitate între

cele două modalităţi de existenţă a omului: biologică şi socială, se stabileşte o relaţie de

interdependenţă complexă, în care pot fi deosebite nu doar stări armonioase de concordanţă, dar şi

tensiuni şi conflicte. Fiind inclus simultan în două lumi biologică şi socială, omul încearcă să le

cunoască esenţa. Dorinţa omului de a iniţia socializarea este determinată de necesitatea adaptării la

134

condiţiile mediului natural de existenţă, de capacitatea de asimilare a conţinutului culturii, valorilor,

unanim acceptate şi respectate de societate. Adaptarea la condiţiile biologice de existenţă este o

necesitate dictată de cerinţele supravieţuirii, a conservării şi reproducerii vieţii, în timp ce

socializarea nu doar este orientată spre afirmarea individului într-o comunitate umană, dar îi

deschide perspectiva dezvoltării propriei personalităţi. Ca fiinţă bio-psiho-socială, omul reprezintă o

unitate integrală a nivelurilor: biologic, psihic şi social. Asupra omului influenţează constant mediul

înconjurător, toate corpurile cosmice, sistemele şi procesele ce se desfăşoară în cadrul lor.

„Calităţile specific umane sunt determinate de valorile morale”[325,70]. Şi dacă în om este

asimilată întreaga componenţă a universului, toate manifestările şi calităţile lui, atunci şi

descoperirea tainelor lumii este posibilă prin cunoaşterea fiinţei umane. Depăşirea crizei existenţiale

este reală în condiţiile în care vom reuşi să dezvoltăm aptitudinile, abilităţile, capacităţile

personalităţii lui Homo moralis. Pentru aceasta este necesar să dezvăluim misterul omului, ascuns în

lumea lui spirituală. La întrebarea, cauzată de mirarea oamenilor, „ce ne mai este dat nouă să

cunoaştem, în afara ansamblului de realităţi ce ne înconjoară?” – este un răspuns aproape de ei: „în

afara lumii obiectelor cunoaşterii rămîne cel puţin activitatea minţii, orientată spre ea”[379,28].

Dacă individualitatea omului este caracterizată de activitatea lui dependentă de sineitate şi

irepetabilitate, de caracterul multilateral şi armonios, de caracterul natural şi nedeterminat al ei, apoi

personalitatea omului depinde de măsura în care el înţelege motivele propriului comportament, de

faptul cît de strict le controlează, le supune strategiei vitale unice. Personalitatea are la bază un

început conştient colectiv. Ea reprezintă omul dezvoltat sub aspect social. Personalitatea se

formează în procesul activităţii, comunicării. Caracteristica fundamentală a personalităţii este

concepţia ei despre lume, moralitatea ei. Personalitatea în cea mai răspîndită accepţiune tehnică, se

referă la dispoziţiile persoane care contribuie la determinarea comportării sale şi care diferă de la o

persoană la alta. Personalitatea nu se referă deci la comportarea observabilă, ci la dispoziţiile care se

află în spatele comportării Personalitatea este fiinţa organică ce a suferit multiple modificări în

timpul evoluţiei naturii şi a psihicului, dar care se dezvoltă sub influenţa directă a practicii sociale.

Personalitatea unui om este imaginea globală a comportării sale organizate, în general aşa cum este

ea privită de alt om, iar personalitatea sănătoasă, bine ordonată, dă viaţă, emoţii şi acţiuni, care îl fac

corespunzător trăirii în grup

În secolul XX, în afara unor teorii pur speculative despre personalitatea umană, au fost

elaborate lucrări ştiinţifice, întemeiate pe „cercetările cantitative, modele matematice şi modele

informaţionale”[10]. Personalitatea omului se formează sub influenţa activităţii în comun. Ea se

afirmă ca subiect şi obiect al acţiunilor, forţelor şi relaţiilor sociale. Poziţia omului în lume, raportul

lui cu lumea este determinat de mai mulţi factori, de cultura şi nivelul de dezvoltare al societăţii.

135

Evidenţiem trei categorii de relaţii sociale care influenţează direct procesul de afirmare al

personalităţii umane: relaţii ce marchează dependenţa personală; relaţii a dependenţei de lucruri şi

relaţii a individualităţii forţelor libere. Prima categorie de relaţii presupune includerea individului

într-un sistem localizat, reglementat de relaţiile sociale (gintă, trib, clan, castă etc.) A doua categorie

presupune includerea locală. Întemeindu-şi activitatea social-utilă pe o motivaţie sufletească, pe

principiile şi normele morale, evidenţiate, definite, explicate de bioetică, ecoetică, ecosofie, de

filosofia supravieţuirii, omul contemporan nu-şi va manifesta pe deplin doar libertatea ,dar îşi va

asuma şi responsabilitatea pentru existenţa proprie, a celor apropiaţi, a semenilor, pe care nici nu-i

cunoaşte deoarece locuiesc în alte regiuni ale planetei noastre. Într-adevăr personalitatea este

atestată la indivizii, care au reuşit să se elibereze de presiunea necesităţilor vitale, care îşi

controlează afectele, care conştient îşi coordonează reacţiile la factorii excitanţi ce vin din exterior.

Însă manifestările personalităţii umane atestate la nivelul comportamentului individual nu tot timpul

sunt apreciate pozitiv de comunitatea umană.

Problema centrală a noului secol este determinată de dorinţa şi capacitatea omului de a se

schimba. Orientarea schimbării omului contemporan este o problemă actuală şi extrem de

importantă, deoarece ca niciodată anterior, de comportamentul uman depinde soarta întregii lumi, a

Planetei. Deseori, în cadrul simpozioanelor ştiinţifice naţionale şi internaţionale este rostită fraza: e

mai simplu să salvezi teoretic lumea, decît să contribui la soluţionarea problemelor cu care se

confruntă un popor, un individ. Apreciem această concluzie drept periculoasă, deoarece considerăm

că indiferent de ţara, cetăţeanul căreia eşti, de poziţia acesteia în structura lumii contemporane,

datoria savanţilor, intelectualilor este de a-şi expune concepţia teoretică asupra posibilităţilor

supravieţuirii. Una din cerinţele, impuse de majoritatea strategiilor supravieţuirii lumii

contemporane este schimbarea mentalităţii omului contemporan.

Orientarea omului contemporan nu poate fi redusă doar la interpretare, la o explicaţie, ea

reprezintă o experienţă specifică a schimbării sinelui, incluzînd cunoştinţe şi aptitudini, sentimente

şi dorinţe. Orientarea nu poate fi redusă la cunoaştere, la concepţia despre lume, la auto-analiză.

Acestea pot fi apreciate ca modalităţi de orientare. Orientarea nu este o noţiune cumulativă. Este

vorba despre un fenomen corelat cu funcţia formativă a filosofiei, care desemnează procesul

complex al interacţiunii omului cu lumea. Omul se orientează în lumea schimbătoare, care deschide

unele posibilităţi şi le ascunde pe altele. Cu orientarea omului, a activităţii lui în diverse domenii se

ocupă mai multe ştiinţe, înzestrate cu metode noi de cercetare. Acestea realizează calcule, prognoze,

oferă sfaturi antreprenorilor, recomandări pedagogilor, educatorilor. Astăzi funcţionează un număr

mare de experţi în diverse domenii, care definesc factorii ce influenţează dezvoltarea economică,

136

tehnologică, informaţională. Prin multiple decizii se încearcă tactica influenţării procesului

decizional la nivel individual, de grup sau comunitar.

Omul contemporan poate fi definit ca produs al procesului civilizaţional. În momentul în

care reieşim din esenţa omului ca bio-socio-culturală, rămîne să descifrăm un proces nu mai puţin

important în orientarea omului, cum ar fi cel civilizaţional. Procesul civilizaţional, iniţiat de apariţia

primelor locuinţe şi intensificat de geneza structurilor sociale, a influenţat considerabil asupra

schimbării modului de trai şi de gîndire a omului. Procesul civilizaţional nu poate fi limitat la

inovaţiile tehnice, la producerea condiţiilor de confort. În sens larg, procesul civilizaţional poate fi

definit ca o ordine şi presupune organizarea existenţei umane în armonie cu cosmosul (după cum

afirmau cugetătorii antichităţii), cu poruncile, expuse în cărţile scrise (cerinţă impusă de adepţii

patristicii şi scolasticii medievale), cu principiile raţiunii, formulate şi valorificate de filosofii şi

savanţii Epocii Moderne.

Reieşind din semnificaţia majoră a orientării individului pentru viitorul lui şi a întregii

comunităţi, sunt necesare investigaţii, care şi-ar propune să descifreze caracteristicile definitorii ale

dimensiunilor spaţial-temporale în care se desfăşoară personalizarea şi profesionalizarea. Influenţa

orientării asupra modului de viaţă, asupra mentalităţii – procesului adoptării deciziilor, asupra

actelor săvîrşite etc. este la fel de importantă ca şi procesul opus – determinarea orientării de

obiectivele iniţiale, adoptate de fiecare individ. Acestea din urmă prevăd alegerea individului de a

trăi în „durată pură” sau de a cuprinde prin existenţa sa „timpul -spaţializat”.

Existenţa în „durată pură” şi în „timpul spaţializat” este explicată de Henri Bergson în teza

de doctorat „Eseu asupra datelor nemijlocite ale conştiinţei”. Conform metodelor aplicate de

psihologie, cînd un individ se observă pe sine crede că surprinde datele nemijlocite. În realitate, eul

care se observă pe sine, subliniază Bergson, se proiectează într-un spaţiu în care-şi cristalizează

experienţele trăite aşa de parcă acestea ar fi lucruri situate în spaţiul psihologic. În aşa fel omul

defineşte fenomenele ce ţin de afectivitate: sentimente şi impresii. Prin noţiunea „spaţiul

psihologic” Bergson desemnează timpul nostru. Noi credem, subliniază filosoful francez, că ne

observăm în timpul, în care se desfăşoară experienţa noastră trăită. În realitate am transpus acest

timp într-un spaţiu şi ne considerăm pe noi înşine în această proiecţie spaţială. În concluziile,

formulate de Henri Bergson, găsim explicaţia: timpul spaţializat este o reprezentare a timpului

falsificată de analogia sa cu spaţiul. Tocmai în acest timp contrafăcut, omul proiectează elementele

psihologice, pe care i le oferă introspecţia, dîndu-le nume, o pondere cantitativă, relativă. Omul

înzestrat cu o conştiinţă de sine continuă să trăiască în „durată pură”- timpul real, veritabil,

considerat în dimensiunea lui profundă.

137

Bergson descifrează opoziţia între „timpul spaţializat” şi „durata pură”. Filosoful francez

scindează conştiinţa de sine în două părţi. El evidenţiază procesul devenirii omului, sinelui în care

domnesc calitatea şi interioritatea, unde elementele se interpătrund şi sunt continuu creatoare de

durată pură. Pe de altă parte, există reprezentarea spaţializată a acestei deveniri, desfăşurată într-un

timp fals, care de fapt este doar spaţiu, unde domină în consecinţă doar exterioritatea, cantitatea.

Pentru filosoful francez o semnificaţie majoră o are profunzimea calitativă, unde totul se

interpătrunde şi se contopeşte într-un proces evolutiv, creator. Analizînd două moduri diferite de

apreciere a realităţii, de orientare temporal-spaţială, Bergson expune o interpretare originală a

determinismului. El subliniază că principiul cauzalităţii poate fi utilizat în timpul omogen, pentru

„spaţiul-timp”, pentru exterioritate. În „durata pură” omul nu găseşte două momente identice, de

aceea aici principiul determinismului este lipsit de sens. Eul ca durată pură este o devenire

creatoare, care se îmbogăţeşte cu fiecare moment nou ce-i este dat să-l trăiască [15;237].

Apare întrebarea: de ce în secolul XXI devin actuale tezele şi concluziile expuse de Bergson

în lucrarea „Datele imediate ale conştiinţei”, publicate în anul 1889? În opinia noastră existenţa în

„durată pură” şi în condiţiile „timpului spaţializat” necesită o atenţie deosebită din partea filosofilor

şi savanţilor, preocupaţi de orientarea individului în lume. Orientarea temporal-spaţială corectă a

omului contemporan poate servi la atingerea scopurilor, obiectivelor, formulate de un individ/ un

grup social sau de întreaga comunitate. Totodată există şi pericolul de a ne „pierde” în volumul

imens al informaţiei ştiinţifice, în schimbările care în mod vertiginos intră în viaţa noastră,

modificînd permanent condiţiile existenţiale, oferindu-ne o diversitate de forme şi mijloace ale

realizării de sine.

Dinamica socio-culturală constituie o parte componentă a paradigmei spaţial-temporale a

schimbării lumii contemporane. Apreciind globalizarea ca pe un proces, o matrice a devenirii unei

noi ordini mondiale, E.Bauman analizează interconexiunea schimbărilor temporal-spaţiale. El

susţine că intensificarea timpului conduce la lărgirea spaţiului, iar reducerea timpului la

virtualizarea distanţelor. Interacţiunile respective înlătură modelul stabil al relaţiilor temporal-

spaţiale, bazat pe unitatea lor, caracteristic lumii moderne. E. Bauman subliniază că dinamica

spaţial - temporală a procesului globalizării, exprimată în unităţile de măsură socială, poate fi

reprezentată astfel: cei care pot să-şi permită - trăiesc în timp, iar cei care nu pot - există în spaţiu.

Pentru primii, spaţiul n-are o semnificaţie concret determinată, deoarece în urma globalizării pieţele

de mărfuri de larg consum sunt asemănătoare în statele lumii, indiferent de poziţia geografică. Dacă

doreşti să adopţi stilul american / european de viaţă nu e obligatoriu să mergi în zona geografică în

care acesta domină, este necesar ca resursele de care dispui să corespundă necesităţilor. A doua

138

categorie de oameni, care trăiesc în spaţiu, depun eforturi colosale pentru a-i oferi alegerii lor

importanţă [237].

În orientarea socială a omului contemporan modificările temporal-spaţiale au o semnificaţie

deosebită, determinată de mişcarea/evoluţia sociumului de la tradiţionalism la modernism şi

postmodernism. Orientarea primei categorii de oamenii, evidenţiate de Bauman, este determinată de

dorinţa de a profita de expansiunea cultural-economică americană şi europeană, care simultan poate

conduce la negarea/ignorarea valorilor obiceiurilor şi tradiţiilor, a moravurilor, constituite într-un

spaţiu concret pe parcursul timpului istoric. Răspîndirea rapidă a standardelor americane de

consum, include pretenţiile globalismului, care produc schimbările respective în conştiinţa

individuală cotidiană, determinînd persoana să accepte mitul despre sosirea epocii unificării. În aşa

fel , la nivel global cultura se prezintă sub forma modelelor unice de consum, a orientării către

instituţiile democratice şi a relaţiilor economiei de piaţă. La prima vedere am putea constata lărgirea

posibilităţilor afirmării libere a personalităţii. Un studiu mai minuţios al manifestărilor globalizării,

al influenţelor şi consecinţelor pozitive şi negative ale acesteia ne-ar permite să înlocuim iluzia,

produsă de mitul unificării, să conştientizăm că lumea contemporană este mult mai pestriţă decît în

epocile istorice anterioare, sub toate aspectele procesului civilizaţional şi a celui cultural.

Orientarea îi oferă omului posibilitea de a se deosebi în mulţime, de a se descurca în

situaţiile cele mai dificile, care n-au o singură soluţie, de a naviga în diversitate. Eficienţa orientării

este reflectată de activitatea umană. Caracterul consecvent al activităţii se realizează prin mai multe

perioade, prin porţiuni relativ autonome, numite cicluri. Fiecare ciclu dispune de aceeaşi

consecutivitate, structura cărora include: starea iniţială – situativă; formularea scopului; actul;

rezultatul actului; aprecierea rezultatului acţiunii; corectarea valorilor; starea finală, care

desemnează şi ieşirea la un nou proces al acţiunii etice. În starea iniţială subiectul este determinat de

o situaţie concretă să acţioneze într-un anumit mod, conducîndu-se nu de impulsurile instinctive,

dar de potenţialul său cognitiv: senzorial şi raţional, de valorile sale discursive ale limbajului, ale

comunicării, în baza cărora subiectul îşi defineşte scopul. Dacă vom reuşi să determinăm orientarea

fiecărui individ către un scop nobil, către satisfacerea cerinţelor sistemului socio-ecologic global,

vom soluţiona cea mai actuală, cea mai importantă problemă a lumii contemporane: crearea

condiţiilor favorabile pentru conservarea şi reproducerea vieţii pe Pămînt.

Analiza potenţialului discursului filosofic, etic, uman, elaborat de filosofii contemporani din

lume şi din ţara noastră, ne permite să conchidem:

1.Omul este o fiinţă complexă, înzestrată de la naştere cu un program deschis de realizare,

conturat de capacităţile sale cognitive şi creative. Aceasta face posibilă socializarea şi

personalizarea individului.

139

2. Schimbarea mentalităţii, conştiinţei individuale este motivată de situaţia unică a omului în

lume. Omul este unica fiinţă capabilă să valorifice componentele Lumii, să ofere existenţei un sens.

Unicitatea omului sporeşte responsabilitatea lui, nu doar pentru realizarea propriului potenţial, dar şi

pentru soarta comunităţii sale, a altor specii biologice ale planete.

3.Specificul, potenţialul cognitiv şi creativ al omului a fost în centrul atenţiei filosofilor şi

savanţilor din Moldova. Cultura naţională are un caracter profund umanist şi patriotic. Aceste

particularităţi ea le păstrează şi la începutul mileniului trei.

4.Discursul filosofic, umanist, etic al cugetătorilor din Moldova, în primul deceniu al

mileniului trei, prin conţinut este bioetic, ecosofic, ecoetic. Filosofii şi savanţii contemporani sunt

îngrijoraţi de consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific, ale intensificării producerii

materiale, studiază potenţialul fenomenelor ce au devenit atribute ale lumii contemporane – tehnica,

tehnologia, informaţia, globalizarea etc. cu scopul de a orienta omul, de a-l pregăti să adopte

schimbarea propriei conştiinţe, mentalităţi, determinată de imperativele timpului istoric.

5.Personalitatea capabilă să-şi utilizeze la maximum capacităţile cognitive şi creative; să

pătrundă în esenţa schimbărilor ce s-au produs în ultimele două secole în structura şi mecanismul

funcţionării Biosferei; să-şi asume responsabilitate pentru soarta Lumii, îngrijorată de situaţia

critică, în care se află viaţa; este forţa motrică a dezvoltării societăţii contemporane, orientată în

viitor. Homo moralis este şansa omenirii, este forţa capabilă să asigure conservarea vieţii pe pămînt.

6.Filosofia şi ştiinţa contemporană din necesitate absolută îşi integrează potenţialul

metodologic, cognitiv, conceptual cu scopul elaborării modelelor instruirii şi educaţiei personalităţii

lui Homo moralis. Filosofii şi savanţii, intelectualii şi politicienii, sunt forţa motrică a procesului

socializării şi personalizării majorităţii sociale. Pentru a-şi îndeplini misiunea, pentru a-şi onora

funcţiile sociale, ei sunt obligaţi să ofere exemplu în toate: gîndire, comunicare, activitate

profesională.

7.Să începem educarea şi instruirea personalităţii omului viitorului cu propria noastră

persoană. Să ne manifestăm public ca profesionişti autentici, să cerem respectarea modelului ideal

al lui Homo moralis şi de la subalternii noştri, de la copiii noştri. Doar astfel, încet dar sigur, vom

modifica mentalitatea contemporanilor şi vom contribui la conservarea vieţii pe pămînt.

8.În comportamentul omului moral, al personalităţii viitorului, nu este nimic nesemnificativ.

Imperativele şi paradigmele supravieţuirii impun o atitudine serioasă, o respectare strictă, o

redimensionare a valorilor morale, sociale, economice, politice, fundamentate pe reprezentarea

adecvată a demnităţii umane.

140

V. Perspectivele şi strategiile dezvoltării lumii contemporane

Procesul civilizaţional este orientat spre creştere şi dezvoltare. Ambele procese pun în

evidenţă obiective concrete, mai importante fiind: satisfacerea necesităţilor crescînde ale populaţiei,

atingerea unor noi niveluri de bunăstare socială şi calitate a vieţii; conservarea speciei prin crearea

condiţiilor activităţii, existenţei şi reproducerii. „Creşterea” este înţeleasă nu doar ca o dimensiune

cantitativă, ca o totalitate de obiecte, mărfuri, servicii etc. Dacă în interpretarea contemporană

„creşterea” are limite fizice, apoi dezvoltarea este nelimitată, deoarece se orientează la indicatorii

calitativi ai vieţii. Revoluţia tehnico-ştiinţifică şi progresul susţinut de ea a deschis în faţa

civilizaţiei umane perspective nelimitate. Concepţia despre lume scientist-tehnologică, dominantă în

civilizaţia occidentală a formulat sistemele conceptuale ale societăţii industriale şi postindustriale,

care corelează depăşirea contradicţiilor socio-culturale cu „umanizarea” societăţii tradiţionale.

1 Tranziţia la strategia dezvoltării durabile – condiţie indispensabilă a supravieţuirii

lumii contemporane

Dezvoltarea civilizaţiei umane i-a preocupat permanent pe filosofi. Paradigma civilizaţională

nouă s-a cristalizat pe parcursul cîtorva decenii ai sec. XX-lea, cînd a devenit clar că procesul

natural-istoric stihiinic nu orientează omenirea spre un viitor stabil, ci spre o catastrofă antropo-

ecologică globală, spre un homicid planetar, care se poate întîmpla chiar în sec. XXI [194].

Interacţiunea omului, societăţii şi a biosferei a fost descrisă în baza teoretică a două

concepţii: occidentale şi orientale. Concepţia occidentală este întemeiată pe afirmaţia: „Omul este

cununa evoluţiei”, de aceea deţine rolul dominant în natură. Concepţia orientală analizează părţile

corelate: omul şi natura, ca pe două puteri, care acţionează şi există în acelaşi spaţiu şi trebuie, din

necesitate absolută să colaboreze în scopul armonizării relaţiilor lor. Deşi sunt două concepţii

diferite, cu aprecieri diferite a poziţiei părţilor corelate, comunitatea ştiinţifică mondială apreciază

unanim factorii ce au înlăturat stabilitatea biosferei. Acestea sunt: creşterea populaţiei, volumul

consumului resurselor naturale, caracterul dezvoltării tehnologice a civilizaţiei. În acest context sunt

analizate posibilităţile stabilizării biosferei, reproducerii capacităţilor ei de conservare şi de

menţinere a unui echilibru stabil al elementelor ei structurale. Pînă nu demult se considera că

depăşirea contradicţiilor, atestate în raportul omului cu biosfera, trebuie corelată cu perfecţionarea

tehnologiilor. Poziţia extremală în acest context este transmisă de teza despre necesitatea

transformării biosferei în tehnosferă, ce ar însemna crearea sistemelor tehnice, a tehnologiilor

capabile să asigure un caracter mai raţional al relaţiilor omului cu biosfera.

A doua concepţie referitoare la asigurarea securităţii ecologice a civilizaţiei ne oferă

informaţia despre necesitatea conservării biosferei. Biosfera este definită ca sistem unic capabil să

asigure stabilitatea sistemului ecologic în condiţiile unor tulburări. Biosfera este un sistem ce îşi

141

asigură existenţa, stabilitatea, graţie funcţionării elementelor ei, a sistemelor vii, a circuitului de

substanţă şi energie. Stabilitatea biosferei este asigurată de circuitul închis al substanţei biotice.

Stabilitatea biosferei este susţinută de conservarea biodiversităţii tradiţionale. Conservarea

stabilităţii biosferei poate fi asigurată în condiţiile în care omul va consuma 1 % din producţia

biologică primară. Teoretic securitatea ecologică este asigurată atunci, cînd consumul potenţialului

resurselor naturale nu depăşeşte 1%. Lărgirea activităţii umane a condus la utilizarea a 10% din

materia biotică primară. În aceste condiţii stabilitatea biosferei a fost susţinută de tehnologii.

Intensificarea influenţei factorilor excitanţi, reducerea diversităţii biologice, exprimată prin

dispariţia mai multor specii a florei şi faunei, conduc la înlăturarea legităţilor biosferei, au

consecinţe negative, ameninţă securitatea ecologică a omului.”Este aproape evident că este necesar

de schimbat strategia dezvoltării, deoarece omenirea este ameninţată de crizele globale”[365,16].

Apare întrebarea: ce înseamnă schimbarea strategiei dezvoltării? De obicei este vorba despre

schimbarea scopurilor. Dar după fiecare scop se află valorile, care sancţionează modurile de

activitate şi obiectivele acestora.

Caracterizînd bazele valorice ale civilizaţiei tehnogene, putem deosebi două moduri de

interpretare ale naturii şi bogăţiilor ei. Conform interpretărilor occidentale „natura este un cîmp

ordonat legitim de obiecte, care se prezintă ca materie şi resurse”. În secolele anterioare se

considera că volumul resurseloer naturale este nelimitat şi că omul poate să le utilizeze la

maximum. O concepţie opusă acesteea apreciază natura ca pe un organism viu, un element al căruia

este omul.În sistemul semnificaţiilor dominante a civilizaţiei tehnogene un loc deosebit îl ocupă

valorile inovaţiilor şi progresului. Succesul activităţii transformatoare, care are rezultate pozitive

pentru om şi susţine progresul social este analizat în civilizaţia tehnogenă ca legea schimbării

obiectelor, întemeiată pe cunoaştere. Intrînd în faza postindustrială, civilizaţia tehnogenă a iniţiat un

nou ciclu al expansiunii în diverse regiuni ale planetei. Dezvoltarea tehnogenă implică instituţiile

sociale: ştiinţa, învăţămîntul, piaţa, care, lărgindu-se, produce un nou mod de gîndire şi viaţă.

Modelul s-a răspînd relativ rapid în lume, deoarece este caracterizat de realizări sezizabile, cum ar

fi: asigurarea unui nivel mai înalt al calităţii vieţii, asigurat de creşterea volumului obiectelor şi

serviciilor consumate, care au contribuit la mărirea duratei vieţii individului. O jumătate de secol în

urmă puţini erau acei, care presupuneau că progresul tehnico-ştiinţificva conduce omenirea la

crizele globale. Intensificarea crizelor globale pune în faţa savanţilor şi filosofilor întrebarea: pot ele

fi depăşite în condiţiile păstrării sistemului axiologic al culturii tehnogene? „ Eu reies din faptul că

sistemul valorilor trebuie schimbat, că depăşirea crizei globale va cere schimbarea scopurilor şi

valoriloir. Schimbarea radicală a valorilor desemnează trecerea de la civilizaţia tehnogenă la alt

nivel de dezvoltare civilizaţională”[364,22].

142

Există diferite interpretări a societăţii postindustriale. În unele studii ea apare ca o perioadă de

scurtă durată, care are un caracter tranzitiv, ca perioadă deosebită a civilizaţiei tehnogene. În cadrul

acestora necesitatea schibării sistemului axiologic nu este evidenţiată. Aceste interpretări acceptă

schimbările introduse în modul de viaţă , în comunicarea socială, în relaţiile inter-statale de

tehnologiile noi. Anume în cadrul discuţiilor axate pe caracterul şi conţinutul transformărilor ce au

loc în societatea postindustrială a fost formulată ideea dezvoltării durabile, ca o prelungire a

progresului tehnologic, care adoptă limitele dictate de necesitatea protecţiei mediului ambiant. În

unele studii dezvoltarea postindustrială nu este explicată prin continuitatea proceselor civilizaţiei

tehnogene, fiind vorba despre un nou ciclu al dezvoltării civilizaţionale [256;230;344].

Laslo dezvoltînd ideile, expuse în rapoartele membrilor Clubului de la Roma, despre limitele

creşterii, a elucidat conţinutul mai multor mituri a culturii tehnogene, plasate la baza activităţii

economice, de care omul trebuie să se elibereze. În primul rînd este vorba despre principiul

funcţional al societăţii de consum: „ cu cît consumăm mai mult, cu atît mai bine trăim”. În modul de

organizare al pieţei contemporane acest principiu are un rol important, deoareace creşterea

producerii este corelată cu sporirea consumului. Laslo reproduce ideile lui Victor Lebov, formulate

în anii 50:”Economia noastră caracterizată de o productivitate mare cere să transformăm consumul

în modul nostru de viaţă, ca noi să transformăm cumpărarea şi consumul în ritual, ca noi să căutăm

în consum satisfacţie spirituală, satisfacţia „Eului” propriu. Economiei îi este necesar ca obiectele să

fie consumate, arse, să se deterioareze, să fie aruncate şi schimbate cu o viteză mare”[298,70].

Această dispoziţie, care caracterizează pe deplin modelul civilizaţiei occidentale, are la bază

atitudinea civilizaţiei tehnogene faţă de natură, apreciată ca un rezervuar nelimitat de

resurse.Refuzul acestei dispoziţii ar însemna schimbarea esenţială a strategiei dezvoltării

economice, a modului de viaţă al societăţii de consum. Pentru a realiza o scimbarea calitativă este

foarte important să avem reprezentări adecvate despre realitatea prezentă, despre nivelul la care ne

aflăm. În acest sens instructivă este experienţa istorică, care ne oferă două modele de organizare şi

desfăşurare a activităţii sociale.

Modelul civilizaţiei occidentale este orientat spre consumul sporit al resurselor naturale. În

această bază este susţinută creşterea economică. În ultimele decenii ale secolului XX modelul

occidental a demonstrat mobilitatea sa. Începînd cu anii 60 statele dezvoltate adoptă o atitudine

serioasă faţă de contradicţiile practicii sociale. Anterior statele dezvoltate din Occident acţionau

prin metode tradiţionale, intensificîndu-şi expansiunea economică în regiunile, dependente de ele

politic, economic, financiar. Erau practicate mecanismele „exportului deşeurilor” în statele

subdezvoltate, erau construite reţele de produceri periculoase în aceste zone. În anii 70 în statele

subdezvoltate se produc schimbări radicale, determinate de eliberarea lor de sub tutela politică

143

străină. Este vorba despre multiplicarea manifestărilor conştiinţei naţionale; despre conştientizarea

pericolelor ecologice. Aceste transformări au modificat relaţiile dintre statele dezvoltate şi

subdezvoltate. Unele state au formulat problema efectului economic din „colaborarea ecologică” cu

Occidentul. În rezultatul acestor schimbări statele dezvoltate occidentale au fost determinate să-şi

revadă obiectivele politicii economice, ecologice externe. Susţinerea financiară, apariţia structurilor

respective a contribuit la soluţionarea unor probleme sociale a statelor subdezvoltate. Pentru a

supravieţui sub aspect ecologic statele dezvoltate trebuie să asigure ridicarea nivelului de trai în

statele subdezvoltate.

În anii 90 se evidenţiază trei orientări ale ecologizării activităţii umane.1.Relaţiile de piaţă se

dezvoltă în direcţia utilizării factorilor biosferici. Activitatea umană este susţinută de mecanismul

economic, exprimat de formula: cel ce poluează plăteşte. În aşa fel, treptat componentul ecologic

pătrunde în structura celui economic. 2. Orientarea biosferică a relaţiilor de piaţă este susţinută de

legislaţia ecologică. Din punct de vedere pragmatic este vorba despre faptul că utilizarea

tehnologiilor ecologice devine legitimă şi profitabilă economic. Treptat antreprenorii se conving că

activitatea desfăşurată în conformitate cu legislaţia în vigoare, care respectă normele ecologice, este

rentabilă sub mai multe aspecte. În primul rînd cheltuielile pentru respectarea normelor ecologice

sunt incluse în sinecostul produselor şi 90 la sută din consumatorii statelor dezvoltate, fiind

anchetaţi, au răspuns că aleg produsele ecologice. În al doilea rînd, activitatea ce nu încalcă

legislaţia ţării, este scutită de cheltuieli în plus şi deseori susţinută de stat prin diferite

mijloace.3.Ecologizarea conştiinţei individuale şi sociale. În acest scop merită să fie evidenţiate:

„mişcarea verzilor”, partidele ecologiste, organizaţiile non-guvernamentale.

Sub aspect tactic lumea occidentală a arătat posibilităţi pozitive, orientate spre înlăturarea

pericolelor ce ameninţă stabilitatea biosferei. În aşa fel „bogăţia” statelor occidentale s-a

transformat în baza materială a soluţionării problemelor ecologice. Analiza celor 20 de ani a

experienţei statelor dezvoltate elucidează o tendinţă orientată spre schimbări pozitive. Necătînd la

faptul că lumea contemporană este pestriţă sub toate aspectele, oamenii înţeleg că confruntarea

trebuie înlocuită cu colaborarea, cooperarea eforturilor, finanţelor, a întregului potenţial. O altă cale

nu există în viitor. Metodele şi mijloacele tradiţionale sunt extrem de periculoase, ele aruncă planeta

în neant.

Sub aspect strategic, modelul occidental al dezvoltării nu este lipsit de lacune. Este vorba

despre deprinderile şi necesităţile lui Homo economicus, a societăţii orientate spre consum. În

ultimele decenii modelul occidental al dezvoltării economice, reieşind din potenţialul acumulării

activităţii, include în mecanismul pieţii dimensiunea ecologică, care include ecologizarea

tendinţelor producerii materiale. Dar fiind întemeiat pe supraconsum, modelul occidental la nivel

144

global poate fi realizat doar parţial. Acest model al dezvoltării civilizaţiei occidentale pentru a

supravieţui trebuie din necesitate să se ecologizeze, modificîndu-şi esenţa.

Modelul oriental a încercat la nivel regional să realizeze stereotipurile expansiunii creşterii.

Se presupune că statele subdezvoltate care nu dispun de structuri tehnice, tehnologice pot în stil

orientalist, utilizînd experienţa Occidentului, mai rapid să treacă societatea tradiţională la nivelul

postindustrial de dezvoltare. Această concepţie, însă, a fost curînd abandonată şi respinsă de

practicieni. La intersecţia anilor 70-80 în Orient este răspîndită teza conform căreia transpunerea

deciziilor tehnice şi tehnologice în statele subdezvoltate nu poate fi adecvată, deoarece nu

corespunde condiţiilor lor. Este formulată nu atît problema adaptării tehnologiilor occidentale şi a

deciziilor sociale, cît şi a elaborării sistemelor tehnice, tehnologice, sociale, economice, ce

corespund condiţiilor şi cerinţelor orientale.

Pentru ameliorarea situaţiei este elaborată Strategia dezvoltării durabile. Conceptul a fost

legat iniţial de problemele de mediu şi de criza resurselor naturale, în special a celor legate de

energie de acum 30 de ani. Termenul s-a impus în vara lui 1992, după Conferinţa privind mediul si

dezvoltarea, organizată de ONU (Rio-de-Janeiro). Durabilitatea pleacă de la ideea că activităţile

umane sunt dependente de mediul inconjurător şi de resurse. Sănătatea, siguranţa socială şi

stabilitatea economică a societăţii sunt esenţiale în definirea calităţii vieţii. În 1972, Conferinţa

privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod serios problema

deteriorării mediului înconjurător în urma activităţilor umane, ceea ce pune în pericol însuşi viitorul

omenirii. În 1983, prin rezoluţia adoptată de Adunarea Generală a ONU, îşi începe activitatea

Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), condusă de Gro Bruntland. Doi ani mai

tîrziu, este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin Convenţia de la

Viena se încearcă găsirea unor soluţii pentru reducerea consumului de substanţe, care dăunează

stratului protector de ozon, care înconjoară planeta. În 1986, la un an după catastrofa de la Cernobîl,

este elaborat Raportul Brundtland, al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun” care conţine cea mai

citată definiţie a dezvoltării durabile (“sustainable development”): “Dezvoltarea durabilă este

modelul, care urmăreste nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de

a-şi satisface necesităţile lor”. Totodată, Raportul admitea că dezvoltarea economică nu poate fi

oprită, dar că strategiile trebuie schimbate astfel încît să se potrivească cu limitete ecologice oferite

de mediul înconjurător şi de resursele planetei. În finalul raportului, comisia susţinea necesitatea

organizării unei conferinţe internaţionale asupra dezvoltării durabile .

Astfel, în 1992, are loc la Rio-de-Janeiro “Summit-ul Pămîntului”, la care au participat

reprezentanţi din aproximativ 170 de state. În urma intîlnirii, au fost adoptate mai multe convenţii,

referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan şi bioxid de carbon), diversitatea

145

biologică (conservarea speciilor) şi stoparea defrişărilor masive. De asemenea, s-a stabilit un plan

de susţinere a dezvoltării durabile, Agenda XXI. La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în 2002, a

avut loc, la Johanesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă.

Faptul că teoreticienii au adus argumente serioase în favoarea unor măsuri urgente, concrete,

orientate spre modificarea sistemelor de producere, de gospodărire la toate nivelurile sale: naţional,

regional şi global, au pregătit opinia publică mondială şi au determinat factorul de decizie, în primul

rînd ONU să elaboreze programe de dezvoltare a civilizaţiei umane în noile condiţii, este o realizare

pozitivă. Cît este de serioasă situaţia existenţială a lumii contemporane înţelegem studiind Raportul

„Limitele dezvoltării”, elaborat de membrii Clubului de la Roma. Concluzia acestui raport este

tulburătoare: menţinerea orientărilor tradiţionale de dezvoltare va conduce la degradarea, apoi la

dispariţia civilizaţiei umane. Fiind îngrijorată de situaţia creată, comunitatea ştiinţifică

internaţională a evidenţiat problemele globale cu care se confruntă societatea contemporană,

sensibilizînd în aşa fel necesitatea schimbării strategiei dezvoltării civilizaţionale. Abordînd şi

explicînd semnificaţiile acestei cerinţe: de a schimba strategia dezvoltării, savanţii şi filosofii

subliniază că în realitate este vorba despre schimbarea scopurilor vieţii şi activităţii umane. După

fiecare alegere a scopului se află valoarea, care sancţionează un mod concret de activitate, de

comportament. Respectiv analiza strategiilor dezvoltării civilizaţiei umane are un caracter axiologic.

În aşa fel, Conferinţa de la Stocholm a deschis o eră nouă în dezvoltarea civilizaţiei umane,

în elaborarea strategiilor dezvoltării ei ulterioare. În rezultatul acestui forum se intensifică, se

diversifică mişcarea ecologistă, iar grupurile sociale tot mai clar înţeleg seriozitatea situaţiei

existenţiale şi conştientizează rolul propriei atitudini faţă de procesele socio-naturale, care îi

influenţează modul de viaţă, starea sănătăţii şi capacitatea de autorealizare. La nivelul statelor

naţionale se depun eforturi orientate spre integrarea elaborărilor strategice din domeniul ecologic cu

realizarea programelor măsurilor concrete, obiectivele cărora vizează ameliorarea situaţiei. Au fost

create instituţii specializate în studierea, aprecierea situaţiei ecologice locale şi în adoptarea

deciziilor orientate spre ameliorarea ei, spre stoparea proceselor degradante. A fost elaborat

mecanismul juridic al reglementării cerinţelor existenţiale ale tuturor elementelor corelatului

biosferă-om-societate. În domeniul relaţiilor economic s-a produs la nivel naţional, regional şi

mondial o schimbare radicală, determinată de acceptarea principiului: „Cel ce poluează plăteşte”. În

baza acestui principiu se observă schimbări în mentalitatea factorului de decizie, care înţelege noua

formulă a profitului economic. Profitul cu orice preţ este înlocuit cu profitul ce conţine valoarea

factorului ecologic.Trecerea la o nouă treaptă a dezvoltării civilizaţiei este legată de formarea

„punctelor de creştere” a valorilor noi, care apar în diverse domenii a culturii tehnogene.

146

O influenţă considerabilă asupra mentalităţii omului contemporan o au noile aprecieri ale

„calităţii vieţii”. Omul contemporan este orientat spre noi valori existenţiale, dominanta cărora este

viaţa, conservarea căreia necesită modificarea stereotipurilor economice, formarea conştiinţei

ecologice şi a societăţii ecologice. Activizarea mişcării „verzilor”, a intelectualilor (savanţi, filosofi,

artişti) a contribuit la schimbarea atitudinii maselor faţă de problemele ecologice. Studiile opiniei

publice confirmă că în majoritatea statelor lumii contemporane priorităţile ecologice nu mai trezesc

îndoieli. În aceste condiţii savanţii elaborează strategia dezvoltării durabile.

Definirea conceptului dezvoltarea durabilă este un proces controversat. Unii savanţi

corelează dezvoltarea durabilă cu necesitatea schimbării caracterului dezvoltării economice a

civilizaţiei contemporane; alţii cu conservarea şi restabilirea echilibrului biosferei; a treia categorie

cu modernizarea relaţiilor dintre statele dezvoltate şi subdezvoltate; al patrulea grup de cercetători –

cu necesitatea gestionării globale a proceselor social-ecologice. Definiţiile concrete ale dezvoltării

durabile au un caracter complementar şi accentuează diferite tendinţe ale dezvoltării durabile.

Scopul strategic al acestui concept este interpretat unanim – depăşirea contradicţiilor globale dintre

consumul enorm al resurselor naturale şi caracterul lor limitat de capacităţile biosferei. Savanţii,

aflaţi pe poziţii diferite în aprecierea dezvoltării durabile susţin unanim decizia, conform căreia

strategia dezvoltării durabile este orientată spre depăşirea contradicţiilor globale caracteristice

corelatului natură-om-societate. Aprecierea unanimă este întemeiată pe convingerea că dezvoltarea

dinamică a societăţii trebuie subordonată conservării echilibrului sistemelor naturale, constituite

istoric, a potenţialului tradiţional al biosferei ca un factor indispensabil al supravieţuirii şi

dezvoltării omului şi a civilizaţiei lui. Omenirea s-a apropiat de limită. Savanţii au demonstrat

realitatea epuizării resurselor biosferei. Deşeurile activităţii economice ating volumul, care nu poate

fi asimilat de sistemele ecologice.

În sens restrîns dezvoltarea durabilă înseamnă: evidenţierea factorilor ecologici, corelaţi cu

optimizarea activităţii sociale, ecologice. Strategia dezvoltării durabile reiese din anumite limite

obiective, printre care menţionăm: tempoul şi parametrii consumului resurselor naturale nu trebuie

să depăşească condiţiile regenerării sistemului ecologic; volumul deşeurilor activităţii de producere

nu trebuie să depăşească activitatea de asimilare a biosferei; utilizarea resurselor naturale este

posibilă în măsura în care este recompensată de creşterea corespunzătoare a consumului. În procesul

adoptării deciziilor gospodăreşti trebuie de ţinut cont nu doar de efectul economic, dar şi de

consecinţele socio-ecologice. Alegerea strategiei optime a activităţii omului în biosferă trebuie

corelată nu doar cu interesele generaţiilor actuale, dar şi cu cele ce vor trăi în viitor. Anume această

abordare a noilor condiţii de desfăşurare a procesului civilizaţional este reflectată în definiţia,

oferită de „Comisia Brutland”, care formulează problema dirijării optimale a potenţialului resurselor

147

naturale şi a proceselor socio-culturale. În conformitate cu Strategia adoptată „dezvoltarea durabilă

reprezintă totalitatea interacţiunilor şi interconexiunilor naturale, politice, economice, sociale,

culturale valorificate cu contribuţia omului în dependenţă de disponibilităţile societăţii. Contribuţia

valorificării nefiind altceva decît redimensionarea dezvoltării în contextul apropierii de nevoile şi

necesităţile reale ale mediului social, adică a individului, grupului sau comunităţii”[133,39].

Concepţia dezvoltării durabile este caracterizată de două niveluri: verticală şi orizontală. La

nivel vertical deosebim aspectele: individual, local, naţional, regional, global. Nivelul individual

pune în evidenţă problemele ce reies din activitatea omului, din motivaţia şi consecinţele acestea.

Este vorba despre modificările ce caracterizează conştiinţa individuală şi activităţile omului concret.

Orice proces socio-cultural, cît de pozitiv n-ar fi el, efectul lui, poate fi realizat doar atunci, cînd

orientările lui predeterminate de un scop vor ţine cont de interesele persoanei, de particularităţile

grupului etnic: mentalitate, condiţii naturale, specificul manifestărilor socio-culturale. Trecerea la

strategia dezvoltării impune schimbarea radicală a mentalităţii, formarea unei conştiinţe durabile,

orientate în viitor, despre care am vorbit în capitolele doi şi patru. Este vorba despre pregătirea

conştiinţei individuale pentru a valorifica noile stereotipuri ale existenţei. Deşi schimbările în

structura conştiinţei individuale se produc foarte greu, în acest domeniu constatăm unele realizări.

Dacă în anii 50, 60 conştiinţa, sub toate manifestările nu percepea realitatea contradicţiilor

ecologice, apoi în anii 70, 80 anchetările sociologice au arătat că în statele dezvoltate, majoritatea

populaţiei apreciază ca prioritare valorile ecologice. În societatea, unde sunt create premise

materiale şi spirituale (un nivel înalt al calităţii vieţii) pentru schimbarea priorităţilor, individul

percepe necesitatea unor noi orientări ale dezvoltării.

La nivel local interacţiunea indivizilor se realizează în cadrul activităţii de producere şi a

celei socio-culturale. Anume activitatea în sens larg conduce la intensificarea proceselor degradante

ce caracterizează sistemele locale. Cu transformarea ei orientată este corelat procesul stabilizării

relaţiilor constituite istoric. În procesul dinamicii mondiale necesitatea noului model al dezvoltării

nu era conştientizată, era implementată concepţia extinderii nelimitate. Progresul tehnico-ştiinţific a

acutizat contradicţiile dezvoltării. În anii 80 a devenit clar că formele contemporane ale dezvoltării

tehnogene (revoluţia biotehnologică, computerială) realizate în condiţiile unei pieţe eficiente crează

condiţii pentru relaţii echilibrate între activitatea de producere şi conservarea echilibrului sistemelor

ecologice locale. Orientarea ecologică a dezvoltării are nu doar un caracter cheltuitor (concepţia

economismului tradiţional), dar are şi o eficienţă investiţională [266;267].

Experienţa activităţii ecologice antreprenoriale desfăşurată în anii 80, 90 ai secolul XX ne

informează că teza conform căreia soluţionarea contradicţiilor socio-ecologice şi ecologo-

economice nu aduce profit este greşită. Investiţiile ecologice, producerea şi implementarea

148

programelor ecologice a tehnologiilor ecologice le-au adus autorilor şi producătorilor lor profit

economic. Tehnologiile compatibile cu cerinţele Biosferei sunt atractive prin faptul că permit

economisirea resurselor energetice, de materie primă, prin care ei îşi multiplică profitul. Deoarece

consumatorul este cointeresat şi alege produsul ecologic, fiind în orice moment gata să achite cele

10-15% din costul mărfii, care au fost cheltuite pentru satisfacerea cerinţelor biosferei. Aceste

mărfuri sunt competitive, solicitate. Anchetările arată că 9 din 10 consumatori din Occident aleg

produsul ecologic. Mărfurile şi serviciile ce nu satisfac cerinţele timpului nu doar nu-s competitive,

dar pot să nu ajungă pe piaţă. În condiţiile actuale activitatea antreprenorială ecologică reprezintă un

domeniu cu perspectivă.

La nivel naţional necesitatea soluţionării adecvate a contradicţiilor dintre tendinţa către o

creştere economică şi menţinerea echilibrului sistemului ecologic tradiţional presupune ieşirea la un

nou nivel al gestionării procesului social. Funcţionarea adecvată a mecanismului de piaţă în toate

domeniile de activitate, inclusiv şi în cel al ocrotirii naturii, presupune nu doar o libertate relativă a

schimbului de mărfuri, servicii, informaţii, dar şi includerea unui mecanism dur al gestiunii

centralizate. În anii 70, 80 în majoritatea statelor au fost create structurile ce coordonează

problemele dezvoltării social-ecologice de nivel naţional. Deşi eficienţa activităţii lor diferă de la o

ţară la alta, în dependenţă de statutul, de resursele financiare acordate acestui sector ele au creat

premisele reglementării proceselor socio-ecologice ce se desfăşoară la nivel naţional, a utilizării

mecanismelor dirijării în domeniul raţionalizării activităţii ce asigură corelarea intereselor locale şi

naţionale. Experienţa acumulată în acest domeniu ne permite să conchidem că schimbările necesare

supravieţuirii încet dar au loc şi aceasta insuflă speranţa că omenirea va reuşi să adopte strategiile

necesare supravieţuirii.

În anii 80, 90 ai secolului trecut, în procesul soluţionării contradicţiilor socio-ecologice de

nivel naţional a devenit clar că depăşirea, înlăturarea lor adecvată are nevoie de decizii, măsuri,

programe adoptate şi implementate la nivel global. Este vorba despre realizarea reprezentărilor, în

corespundere cu care pentru elaborarea eficientă, mai ales pentru implementarea practică a

strategiei de lungă durată a dezvoltării social economice a civilizaţiei este necesar un mecanism

internaţional, chiar supranaţional de dirijare a proceselor sociale. Decizia Conferinţei ONU

referitoare la ocrotirea mediului ambiant (Stocholm,1972), concretizată în programe concrete

prevedea activitatea unui organ internaţional specializat, împuternicit să controleze şi să gestioneze

realizarea lor practică. Conferinţa ONU, consacrată ocrotirii naturii şi dezvoltării (Rio-de-

Janeiro,1992) a recomandat crearea comisiei responsabile pentru dezvoltarea durabilă, membrii

căreia trebuie să fie reprezentanţii tuturor statelor comunităţii internaţionale. În aşa fel a fost

soluţionată participarea tuturor membrilor comunităţii internaţionale la gestionarea proceselor

149

sociale la nivel global. Comisia era împuternicită să coreleze interesele naţionale şi cele general-

umane, în aşa fel încît primele să fie subordonate celor din urmă. Experienţa activităţii structurilor

internaţionale, cum ar fi ONU, ne arată că, deşi este puţin eficientă activitatea ei, mai ales în

soluţionarea conflictelor militare, comunitatea umană are nevoie de asemenea organizaţii, iar liderii

statelor lumii contemporane trebuie să depună eforturi pentru a crea structuri noi, mai eficiente.

Sunt necesare schimbări în mecanismul legislaţiei internaţionale, a controlului eficienţei deciziilor

adoptate şi a gradului lor de implementare. Actualmente, omenirea nu mai este în starea „somnului

dogmatic”, cînd mai visează la soluţionarea problemelor cotidiene prin intermediul realizărilor

tehnice, tehnologice, ştiinţifice. Astăzi toate popoarele lumii au o elită intelectuală, care îşi asumă

responsabilitatea explicării fiecărui grup social, etnic, situaţia alarmantă în care s-a pomenit în urma

activităţii intensive a omului sistemul ecologic local, naţional, regional şi global. Următorul pas în

realizarea strategiilor supravieţuirii lumii contemporane este: formarea infrastructurilor

internaţionale (politice, juridice, economico-financiare, culturale), elaborarea şi adoptarea

mecanismului gestionării proceselor socio-ecologice, ecologo-economice, desfăşurate la nivel

planetar.

Strategia dezvoltării durabile nu este caracterizată doar de o structură verticală. Fiecărui

nivel vertical îi corespunde şi unul orizontal, care cuprinde un ansamblu de parametri. Deosebim

parametri economici, sociali, culturali etc. Parametrii economici, evidenţiaţi de strategia

dezvoltării durabile urmăresc realizarea tezei, conform căreia orice activitate de producere trebuie

reorientată de la indicatorii consumului la raţionalizarea utilizării resurselor biosferei.

Supravieţuirea economică nu este determinată de creşterea nivelurilor activităţii materiale, dar de

intensificarea potenţialului economic. În acest context sporeşte rolul factorului subiectiv al

activităţii economice. Satisfacerea cerinţelor parametrilor economici a dezvoltării durabile este

posibilă doar în condiţiile adoptării de către subiect a unei noi atitudini faţă de toate fazele

procesului producerii materiale. În condiţiile producerii intensive nu există „mărunţişuri”, lucruri

neînsemnate. Atitudinea subiectului faţă de activitatea de producere, depozitare, păstrare, repartiţie,

prelucrare, comercializare şi consum trebuie să corespundă formulei de „gospodar bun”. Cînd

analizăm activitatea producătorului agricol, rezultatele căreia influenţează simultan trei clase de

contradicţii globale: economice, energetice şi alimentare, apoi cerinţele sunt mult mai mari. Să

medităm asupra diferenţelor ce reies din consecinţele unor neglijenţe, comise în procesul activităţii

de producere. Dacă un muncitor a comis o greşeală în producerea unei piese, atunci s-a oprit un

mecanism, care conduce la întreruperea unui proces. Dar dacă aceste neglijenţe sunt atestate în

sectorul agro-alimentar, atunci consecinţele pot fi mult mai serioase, pot conduce la moartea

plantelor, animalelor şi chiar a oamenilor.

150

Strategia dezvoltării durabile este caracterizată şi de parametrii sociali. Analizînd relaţiile

de producere, care asigură optimizarea eficientă a sistemului relaţiilor de piaţă, dirijarea statală,

mecanismele democratice şi politica orientată a statului în procesul adoptării deciziilor trebuie să

satisfacă, la toate nivelurile, parametrii sociali ai supravieţuirii şi dezvoltării durabile. Eficienţa

mecanismelor respective constă în crearea premiselor depăşirii decalajului dintre diferite grupuri şi

pături sociale, pentru realizarea modelului „calităţii vieţii”. Conceptul „calitatea vieţii” poate oferi

noi informaţii despre dezvoltarea durabilă, despre obiectivele ei. Prin „calitatea vieţii” subînţelegem

ansamblul condiţiilor: sociale, economice, naturale, climaterice, culturale etc. care satisfac nevoile

şi necesităţile omului contemporan. În acest ansamblu sunt incluse: durata medie a vieţii;

cheltuielile pentru studii, pentru întreţinerea sănătăţii, pentru odihnă, pentru satisfacerea

necesităţilor şi intereselor spirituale. Este evident că sporirea cheltuielilor orientate spre ocrotirea

naturii, sănătăţii, studii, odihnă etc. influenţează pozitiv media vîrstei, ceea ce înseamnă că s-a

intensificat „calitatea vieţii” şi respectiv s-a ameliorat „starea mediului ambiant”[241].

Parametrii ecologici impun adoptarea deciziilor referitoare la activitatea tehnică,

antropologică, corelată cu consecinţele lor. Parametrii ecologici au o prioritate evidentă în raport cu

ceilalţi factori ai dezvoltării civilizaţionale. Strategia dezvoltării durabile încearcă să înglobeze

individul şi grupurile sociale în mediul lor natural de existenţă. După secole de separare şi

înstrăinare a omului de natură, în ultimele decenii ale secolului trecut sunt depuse eforturi pentru a

echilibra cerinţele existenţiale ale ambelor părţi. Natura, apreciată ca izvor nesecat al satisfacerii

necesităţilor umane, are în prezent nevoie de susţinerea omului. Aceste modificări determină

redimensionarea raportului dintre biosferă – om – societate.

Parametrii culturali se referă la argumentarea necesităţii modificării stereotipurilor

tradiţionale ale existenţei, cînd producerea şi consumul sunt orientate la valori noi, ce răspund

reprezentărilor contemporane despre statutul omului în dinamica proceselor socio-culturale.

Accentul e pus nu pe producerea materială, dar pe dezvoltarea facultăţilor spirituale ale omului

contemporan, pe reorientarea activităţii grupului social în baza sporirii responsabilităţii lui pentru

consecinţele acesteea. Este evidenţiat un oarecare consens al dezvoltării, care susţine interacţiunea

dintre particularităţile naţionale, regionale, socio-culturale ale dezvoltării şi tendinţele integrării

fenomenelor lumii.

Parametrii prognozei pun în evidenţă interacţiunea dintre procesele contemporaneităţii şi

perspectiva dezvoltării lor. Eficienţa adoptării deciziilor la toate nivelurile sporeşte considerabil,

dacă luăm în consideraţie nu doar perspectivele apropiate, dar şi pe cele îndepărtate. Interacţiunea

prognozelor de nivel diferit sporeşte relativitatea realizării lor [297,157-174]. Strategia ieşirii la

nivelul dezvoltării durabile, corelată cu refuzul stereotipurilor cantitative ai creşterii, combinarea

151

aspectelor: economic, spiritual, ecologic, determină şi mecanismele respective ale tacticii. Prin

tactică subînţelegem: ansamblul măsurilor şi parametrilor, care pot fi determinaţi cu precizie, care

pot fi măsuraţi, verificaţi la dinamică. Spaţiul dezvoltării durabile în modul în care s-a conturat în

concepţia Strategiei, în Declaraţia pentru Mediu şi Dezvoltare, în Programul Agenda XXI, lasă loc

de a fi înţeleasă ca ceva orientat în viitorul îndepărtat.

Aşadar, dezvoltarea durabilă este un proces, care asigură creşterea economică a sistemului

socio-natural de orice complexitate, care nu înlătură nivelul securităţii ei şi care conduce la ridicarea

nivelului „calităţii vieţii” a generaţiilor ce coexistă azi şi a celor ce vor popula Terra mîine. Esenţa

trecerii la dezvoltarea durabilă la toate nivelurile sistemului constă în balansarea proceselor

economice, sociale, ecologice, în formarea unui alt ansamblu de valori morale, spirituale. Este

vorba despre reorientarea individului de la dispoziţiile de consum la cele creative. Accentul este pus

nu pe interes, necesitate, nevoi umane, dar pe cerinţele biosferei. Dimensiunea biosferică trece în

epicentrul dezvoltării, iar strategia supravieţuirii lumii contemporane este întemeiată pe principiul

biosferocentrist. Posibilităţile cognitive, formative, creative ale noului principiu conceptual sunt mai

mari, deoarece conservînd bogăţia şi diversitatea biosferei oamenii vor soluţiona problemele

propriei securităţi. Deosebirea esenţială a concepţiei despre lume, întemeiate pe principiul

biosferocentrismului constă în faptul că stereotipurile tradiţionale ale lui Homo economicus , care

reies din imperativul lui „a avea”, este înlocuit cu imperativul lui Homo moralis – „de a exista”.

Un principiu important al strategiei dezvoltării durabile este cel al stabilităţii sistemului

ecologic. Supravieţuirea este corelată cu schimbările biosferei şi a componentelor ei. Dinamica unor

asemenea procese este urmată de intensificarea proceselor degradante, care au loc în cadrul

sistemului ecologic. Dispoziţia fundamentală a dezvoltării durabile presupune orientarea tuturor

subsistemelor civilizaţiei contemporane nu la modificarea biosferei, dar la conservarea parametrilor

ei de bază în procesul activităţii de producere. Menţinerea stabilităţii circuitului global al substanţei

în biosferă, a ciclurilor bio-chimice, constituite istoric, a potenţialului resurselor naturale, a

diversităţii biologice. Strategia dezvoltării durabile nu se limitează doar la conservarea echilibrului

resurselor naturale, ea pune problema stabilirii unei noi stări a sistemului om-societate-biosferă şi a

elementelor lui. Esenţa ei rezidă în faptul că societatea umană este la aşa un nivel de dezvoltare, la

care, pe de o parte sunt satisfăcute necesităţile primare ale omului, iar pe de altă parte, sunt păstrate

posibilităţile adaptive ale sistemului ecologic, socio-natural. Această interpretare este definită şi

concentrată în principiul coevoluţiei biosferei-omului-societăţii.

Strategia dezvoltării durabile valorifică potenţialul principiului raţionalizării activităţii

umane. Caracterul iraţional al activităţii umane se întoarce împotriva omului sub forma deficitului

potenţialului natural şi se observă intensificarea schimbărilor degradante ce au loc în sistemul

152

ecologic natural. Raţionalizarea tuturor domeniilor existenţei civilizaţiei contemporane nu este un

scop în sine, dar un mijloc al atingerii altor obiective. Cu raţionalizarea activităţii sub toate

manifestările ei este corelată şi menţinerea stabilităţii relaţiilor naturale. Soluţionarea scopului

propus presupune ieşirea la nivelul producerii ce utilizează mai puţine resurse naturale cu cicluri

relativ închise, perfecţionarea tuturor formelor activităţii în baza unor decizii şi tehnologii.

La baza dezvoltării civilizaţiei contemporane, fundamentate pe relaţiile şi legităţile

economiei de piaţă e pus principiul lărgirii necesităţilor, care devine un factor determinant al

dinamicii. Acutizarea reală a contradicţiilor dintre posibilităţile limitate ale biosferei şi creşterea

neîntreruptă a nevoilor sociale dictează necesitatea de a le refuza. Complexitatea realizării optimale

a normelor consumului raţionalizat, moderat, constă în faptul că grupurile de state se află la diferite

niveluri de dezvoltare şi respectiv de consum. Dacă pentru statele dezvoltate este caracteristic super

consumul sub toate formele, apoi majoritatea populaţiei statelor subdezvoltate resimt un deficit de

produse alimentare. Statele cu o economie tranzitivă ocupă o poziţie intermediară. Analiza datelor

statistice ce reflectă situaţia lumii contemporane explică diversitatea atitudinilor statelor

contemporane faţă de consumul iraţional şi faţă de contradicţiile globale. Populaţia statelor

dezvoltate, care nu duce lipsa la nimic este gata să-şi modifice stereotipurile consumului, iar

populaţia altor state susţine strategia dezvoltării durabile, sperînd că îşi va lărgi posibilităţile de

consum. Situaţia critică a lumii contemporane se va agrava dacă populaţia statelor subdezvoltate

măcar îşi va satisface necesităţile primare. În asemenea condiţii biosfera nu va mai reuşi să ne ofere

condiţii elementare de trai. Iată de ce unii savanţi propun utilizarea tuturor mijloacelor, inclusiv a

tradiţiilor, a normelor religioase pentru a nu admite aşa o desfăşurare a evenimentelor.

Principiul egalităţii în distribuirea şi utilizarea resurselor biosferei. Istoric s-a stabilit o

inegalitate în nivelurile de dezvoltare a Nordului şi Sudului. Populaţia statelor dezvoltate amplasate

geografic în partea de nord consumă cea mai mare parte a resurselor naturale constituind

minoritatea, în timp ce majoritatea populaţiei Terrei, care populează Sudul – consumă restul. Între

aceste două zone geografice, între statele dezvoltate şi subdezvoltate se desfăşoară un conflict, care

poate fi depăşit prin realizarea practică a principiului egalităţii în distribuirea resurselor [275,97-

109]. În acest context este actual obiectivul elaborării mecanismului reglator, care ar impune

anumite restricţii în consumul resurselor naturale de către statele nordice şi ar facilita acelaşi proces

în raport cu statele sudice. Unul din modelele mecanismului respectiv sugerează plata auxiliară

pentru extragerea petrolului etc. Modelele mecanismului trebuie orientate spre corelarea

consumului resurselor naturale cu factorul demografic. La întîlnirile internaţionale savanţii au

propus factorului de decizie teza compensării economice, tehnologice, tehnice a super consumului

de resurse naturale. Realizarea practică a acestor modele ar permite raţionalizarea activităţii umane

153

şi optimizarea necesităţilor statelor dezvoltate; ar crea posibilităţi reale pentru satisfacerea

necesităţilor statelor subdezvoltate.

Sub aspect strategic statele dezvoltate au de soluţionat probleme serioase. Ţinînd cont de

statistica ce ne informează că 80% din populaţia Terrei dispune doar de 20% din volumul resurselor

biosferei, pentru înlăturarea confruntării dintre statele dezvoltate şi subdezvoltate este necesară

adoptarea şi respectarea strictă a principiului distribuirii egale a resurselor biosferei între diferite

regiuni. În acest context este propusă determinarea cotelor utilizării resurselor biosferice după

numărul populaţiei. Statele subdezvoltate insistent cer această modificare, deoarece ele se

orientează spre creşterea economică, care la rîndul ei este urmată de sporirea consumului resurselor

biosferice. În acelaşi timp comunitatea ştiinţifică mondială a constatat că în statele dezvoltate

populaţia s-a învăţat cu condiţiile de lux, de care nu se poate sau nu doreşte să se lipsească, ceea ce

complică procesul de raţionalizare a necesităţilor şi a utilizării resurselor biosferice în scopul

satisfacerii lor. Iată de ce chiar şi la 15 ani după adoptarea Declaraţiei Conferinţei de la Rio-de-

Janeiro, omenirea nu se poate linişti, iar contradicţiile dintre statele dezvoltate şi cele subdezvoltate

sau în tranziţie la o economie funcţională rămîn într-o stare acută, deseori manifestîndu-se ca

antagoniste. Această situaţie este determinată de următorii factori: 1.În majoritatea statelor

subdezvoltate s-a păstrat orientarea tradiţională a sectorului agrar către creşterea unei singure culturi

agricole, iar roada este destinată exportului. Această situaţie este complicată de nivelul redus de

dezvoltare al sectorului industrial şi al serviciilor.

2.Nivelul economic redus. Dacă în statele dezvoltate contradicţiile ecologice sunt determinate de

caracterul şi nivelul înalt al dezvoltării sectorului industrial, apoi în statele subdezvoltate – de supra-

exploatarea resurselor biosferice. În statele subdezvoltate nu este vorba despre poluarea sistemelor

ecologice, ci despre intensificarea schimbărilor degradante din interiorul acestora.

3.Consecinţele politicii coloniale, care se manifestă prin dependenţa economică a statelor

subdezvoltate de fostele metropole.

În statele subdezvoltate este răspîndită opinia, conform căreia responsabilitatea pentru

poluarea biosferei revine statelor dezvoltate. Populaţia statelor subdezvoltate doar parţial îşi

satisface necesităţile primare, în timp ce satisfacerea necesităţilor populaţiei statelor dezvoltate

conduce la intensificarea proceselor degradante din biosferă. Nu este adecvată opinia, răspîndită în

statele subdezvoltate, conform căreia contradicţiile ecologice în condiţiile sărăciei nu reprezintă un

pericol. Despre aceasta ne vorbesc şi autorii raportului doi, discutat în cadrul şedinţelor Clubului de

la Roma, care menţionează că caracterul acut al contradicţiilor socio-ecologice trece din statele

dezvoltate în cele subdezvoltate. În raport se menţionează că la finele anilor 90 intensitatea

problemelor ecologice din statele subdezvoltate a sporit. Această informaţie îngrijorează savanţii,

154

deoarece ea ne comunică că mecanismul social, economic, tehnologic, elaborat de comunitatea

umană nu funcţionează, nu este eficient. Aceste state dispun de propriile posibilităţi de realizare a

strategiilor naţionale şi regionale, orientate la ridicarea nivelului „calităţii vieţii” şi simultan, la

respectarea parametrilor dezvoltării [377].

Un principiu important al strategiei dezvoltării durabile este cel al dirijării sistemelor

economice naţionale. Istoric sistemele sociale şi naturale se află la niveluri diferite de dirijare. Dacă

sistemele sociale sunt constituite şi gestionate în baza unor principii unanim acceptate şi

recunoscute de toţi, apoi sistemele naturale pînă nu demult erau lipsite de orice influenţă regulatoare

externă, se aflau sub dominanţa întămplării. Desigur că în calitatea sa de sisteme deschise ele

dispun de capacitatea de reacţie la influenţa factorilor excitanţi externi, dar aceasta nu era ordonată,

dirijată, conştientizată. Sistemele naturale în starea lor echilibrată dispun de mecanisme interioare

de reglementare a proceselor vitale, funcţionale. Însă în procesul evoluţiei şi intensificării producerii

materiale sub toate formele ei, odată cu creşterea cantitativă şi modificarea calitativă a necesităţilor

populaţiei, numărul căreia este de asemenea în creştere, echilibrul sistemelor naturale, al biosferei în

general, a fost înlăturat, denaturat. În condiţiile lumii contemporane, cînd omenirea reprezintă o

putere planetară, are loc intensificarea interacţiunilor proceselor sociale şi naturale, care au şi

produs sistemele socio-naturale. La acest nivel de organizare a sistemului socio – ecologic global

este evidentă necesitatea sporirii gradului de dirijare a sistemelor socio-naturale. Unii filosofi,

specializaţi în studierea proceselor şi fenomenelor sociale, îngrijoraţi de pericolele ce ameninţă

sociumul, în scopul apărării cerinţelor şi condiţiilor modului uman de existenţă, opun rezistenţă

teoriilor, întemeiate pe principiile biocentrist, biosferocentrist. Acestora le recomandăm să abordeze

obiectul lor de studiu într-o manieră mai largă şi atunci în primul plan al investigaţiei va ieşi că

biocentrismul /biosferocentrismul în calitatea lor de principii conceptuale nu sunt în contradicţie cu

antropocentrismul şi umanismul, ci se completează reciproc, oferindu-i omului, în condiţiile

regimurilor constituţionale a democraţiei liberale, posibilitatea de a înţelege şi de a-şi modifica

mentalitatea, atitudinea faţă de sistemul socioecologic global, care îi oferă în continuare condiţiile

elementare de existenţă. Deci, nu este vorba despre încălcarea drepturilor omului, despre

îndepărtarea de la principiile democratice. Se accentuează necesitatea conservării condiţiilor ce

asigură libertatea persoanei şi supravieţuirea individului, care necesită anumite restricţii în creşterea

continuă a necesităţilor omenirii. Omul este liber în realizarea şi satisfacerea cerinţelor, nevoilor,

necesităţilor, intereselor sale. Dar pentru a supravieţui în dinamica dezvoltării istorice individul

liber trebuie să-şi corecteze, să-şi modifice cerinţele sale, corelîndu-le cu potenţialul satisfacerii lor

de către sistemele socio-naturale locale, regionale, globale. Mai mult ca atît în caz de necesitate

omul liber, benevol, conştient trebuie să adopte decizii referitoare la corectarea planurilor,

155

modelelor activităţii sale, raţionalizînd utilizarea resurselor naturale şi investind în programele

ecologice cu scopul conservării şi creării condiţiilor necesare pentru reproducerea lor. În acest

context rolul major al tuturor intelectualilor, care la moment activează în toate colţurile lumii este

de a contribui la formarea unei astfel de conştiinţe. Desigur primul pas spre atingerea acestui

obiectiv a fost sensibilizarea opiniei publice la nivel planetar, regional, local. După cum am

menţionat anterior studiile arată că în majoritatea statelor problematica ecologică a pătruns adînc în

conştiinţa socială a popoarelor şi că apelurile savanţilor şi filosofilor au fost auzite. „Conform

sondajelor de opinie, 72% din niponi consideră că Japonia trebuie să-şi schimbe radical structurile

economice şi sociale, ţinînd cont de problemele de mediu”. Conform aceloraşi studii, preocuparea

primordială a japonezilor este starea mediului [Se citează după:133,36].

Concomitent filosofii şi savanţii au reuşit să determine factorul de decizie să adopte

programe de măsuri concrete orientate spre raţionalizarea utilizării resurselor naturale şi spre

crearea condiţiilor conservării şi reproducerii lor. Asemenea programe sunt adoptate la nivel global

– Conferinţele, organizate de ONU: Stocholm(1972), Rio-de-Janeiro (1992), Kyoto (1997),

Johanessburg (2002) sub genericul „Sammitul Pămîntului”, Stocholm (2004). La nivel regional, de

exemplu – Uniunea Europeană a creat mai multe fonduri, orientate spre soluţionarea problemelor cu

care se confruntă statele membre, inclusiv şi în asigurarea securităţii vieţii, mediului şi al dezvoltării

regionale. Cele patru Fonduri Structurale au obiective clare care constau din aplicarea stimulenţilor

financiari: Fondul Social European (FSE); Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă

(FEOGA) divizat în două secţiuni: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) şi

Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP). În perioada 2000-2006 sunt finanţate

patru Iniţiative Comunitare. Scopul acestor iniţiative este de a identifica soluţii comune pentru

problemele cu care se confruntă UE în general. Este vorba despre: INTERREG III – se

concentrează asupra cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale; LEADER – este

axat pe dezvoltarea durabilă în zonele rurale; URBAN II, finanţează restructurările ariilor urbane

confruntate cu probleme de dezvoltare; EQUAL – destinat cooperării europene pentru combaterea

discriminării şi inegalităţilor de acces la muncă. De asemenea, a fost creat un fond special pentru

Acţiuni Inovatoare, orientat spre îmbunătăţirea calităţii strategiilor de dezvoltare regională. Pentru

perioada 2000-2006, Comisia a identificat următoarele subiecte pentru acţiunile inovatoare:

economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovaţii tehnologice; ”EuropeRegio”, societatea

informaţională în serviciul dezvoltării regionale; identitate regională şi dezvoltare durabilă.

Asemenea documente, programe, fonduri sunt adoptate şi de alte organizaţii regionale [158].

Privind nivelul naţional al adoptării deciziilor orientate spre coordonarea acţiunilor diferitor agenţi

economici, spre gestionarea eficientă a sistemelor socio-naturale, apoi vom valorifica experienţa

156

Republicii Moldova. În primul rînd a fost elaborată şi adoptată Strategia de Creştere Economică şi

Reducere a Sărăciei, care include compartimentele: educaţie, sănătate, politica socială, piaţa muncii,

sectoarele: privat şi public, infrastructura, agricultura, turismul, politica de mediu [168].

Principiul dezvoltării durabile reflectă scopul şi obiectivele centrale ale Strategiei

dezvoltării durabile. Tradiţional în limitele dezvoltării civilizaţiei erau soluţionate mai multe sarcini

tactice, decît strategice. Caracteristica contradicţiilor şi dimensiunile activităţii umane la etapa

contemporană sporesc semnificaţia prognozei. Omenirea nu mai poate să-şi soluţioneze problemele

tactice, adică curente, ale cotidianului, fără a le raporta la cele strategice, care cuprind şi interesele

generaţiilor viitoare. În aşa fel omenirea îşi asumă partea sa de responsabilitate pentru calitatea

biosferei, lăsată pentru urmaşi. Activitatea de producere trebuie să fie orientată în aşa mod, încît

consecinţele ei să nu afecteze echilibrul sistemelor socio-naturale, iar subiectul ei să aibă o

satisfacţie estetică de la comunicarea cu elementele biosferei.

La nivelul statelor naţionale dezvoltarea continuă este realizată prin diverse mecanisme, mai

importante fiind: reamplasarea dezvoltării bussinesului; delimitarea teritorială a activităţii

economice; stimularea financiară a companiilor; creşterea infrastructurii pentru dezvoltare.

Reamplasarea dezvoltării bussinesului a fost practicată pe larg în Franţa, Marea Britanie în anii 70,

80, în prezent este aplicată cu succes de către Grecia, unde statul a intervenit în procesul creării

întreprinderilor noi în oraşele supra-aglomerate, stimulînd dezvoltarea bussinesului în zonele

marginale sau subdezvoltate. Deşi mecanismul – delimitării teritoriale a activităţii economice a

statului – şi-a pierdut actualmente din importanţă, fapt determinat de reducerea ponderii statului în

economie, mai este utilizat elementul său principal, şi anume achiziţiile sociale. Achiziţiile sociale

ale statelor europene cuprindeau produse din unele regiuni dezavantajoase, în aşa fel erau susţinute

sectoarele economice ale acestora. Statele europene practică stimularea financiară a companiilor,

care se manifestă prin cointeresarea lor de a-şi amplasa întreprinderile în regiunile defavorizate,

acordîndu-le facilităţi fiscale, credite preferenţiale, subsidii pentru crearea locurilor noi de muncă

[168].

La nivelul regional, în baza experienţei Uniunii Europene putem evidenţia utilizarea a două

mecanisme de dezvoltare: programe de dezvoltare regională şi susţinerea activităţii antreprenoriale.

În mare parte sprijinul acordat regiunilor se efectuează prin intermediul programelor de dezvoltare

regională. De regulă aceste programe cuprind toate regiunile cu excepţia capitalelor şi a suburbiilor.

Dislocarea fondurilor se realizează de către organele centrale ale Fondurilor de Dezvoltare

Regională prin intermediul Agenţiilor de Dezvoltare Regională sau al organelor locale responsabile

de dezvoltarea regională. Programele cuprind un spectru larg de probleme axate pe crearea noilor

locuri de muncă, pe dezvoltarea infrastructurii, pe dezvoltarea bussinesului, turismului etc. Al

157

doilea mecanism acordă prioritate creditelor, subvenţiilor comerciale şi facilităţilor fiscale.

Experienţa UE a pus în evidenţă faptul că instrumentul cel mai important care poate susţine

dezvoltarea continuă la nivel regional este crearea Fondurilor pentru Dezvoltare Regională. În

Europa asemenea Fonduri au fost create atît la nivel comunitar, cît şi în fiecare ţară.

Principiul expansiunii civilizaţiei a fost evidenţiat de C.A.Ţiolcovschi şi este orientat către

căutarea noilor spaţii, noilor bogăţii şi mijloace, care ar putea fi utilizate în scopul satisfacerii

necesităţilor umane. Civilizaţia contemporană, apărută în limitele biosferei, a obţinut posibilitatea

dezvoltării eficiente, creînd valori materiale şi spirituale incomparabile. Dar modelul civilizaţiei

noastre a intrat într-o contradicţie dură cu posibilităţile sistemelor socio-naturale, care pune

obstacole serioase dezvoltării ulterioare, ameninţînd obiectiv omenirea cu trecerea în neant.

Concomitent, anume contradicţiile civilizaţiei noastre ne determină să valorificăm potenţialul

acumulat şi să-l orientăm către satisfacerea cerinţelor supravieţuirii. Ieşirea civilizaţiei

contemporane la nivelul dezvoltării durabile nu doar creează condiţii pentru dezvoltarea ulterioară

pozitivă în limitele biosferei, dar formează premise reale pentru expansiunea cosmică.

Principiile evidenţiate de strategia dezvoltării durabile se află în relaţii stabile de

interdependenţă, se influenţează reciproc. Conservarea sistemului socioecologic, menţinerea

stabilităţii lui poate fi atinsă doar în baza reprezentărilor, exprimate în stilul biosferocentrist de

gîndire, corelat cu funcţiile prioritare ale subiectului social, cu optimizarea necesităţilor şi

intereselor personalităţii şi a sociumului .Realizarea acestor dispoziţii asigură continuitatea

dezvoltării, interacţiunea generaţiilor ce populează astăzi Terra şi a celor ce vor trăi şi vor activa în

viitor. Cu atît mai mult că pe parcursul a două milenii dinamica procesului istoric a fost întemeiată

pe indicatorii cantitativi ai creşterii, orientaţi spre satisfacerea necesităţilor materiale. Doar la

intersecţia secolelor XIX-XX se formează reprezentarea, care neagă o asemenea abordare a

creşterii, deoarece nu corespunde cerinţelor sistemelor socio-naturale. Teoria respectivă a fost

numită „a restricţiilor etice”, dar reprezentanţii ei G.Toro şi A.Leopold n-au reuşit să influenţeze

dinamica procesului civilizaţional. Era prea devreme să observe lumea contradicţiile dintre

necesităţile umane şi limitele biosferei. Situaţia s-a schimbat atunci cînd omul a început să

valorifice spaţiul cosmic, cînd a avut posibilitatea să analizeze dimensiunile planetei dintr-o parte,

de la îndepărtare.

În rezultatul asimilării şi conştientizării concluziilor acestei concepţii se formează

reprezentarea care postulează pentru omenire necesitatea de a învăţa să trăiască într-un spaţiu

limitat, bazîndu-se pe o economie ciclică, comparativ închisă. A supravieţui într-o perspectivă

istorică poate doar un sistem mondial, capabil să se adapteze la schimbările, influenţele factorilor

antropogeni, tehnici, capabil să satisfacă necesităţile materiale, energetice ale societăţii. Realizarea

158

practică a acestui model este corelată cu stabilizarea creşterii demografice, cu reducerea investiţiilor

în domeniul producerii materiale şi sporirea lor în sfera conservării bogăţiilor biosferei. Dezvoltarea

acestui model în concepţia creşterii organice, calitative ca o alternativă a creşterii cantitative,

tradiţionale, neorganice – reprezintă obiectivul central al tuturor instituţiilor socio-politice.

Mecanismul atingerii nivelului „creşterii calitative” presupune: schimbări radicale în stereotipurile

stabilite, în valorile şi scopurile dezvoltării la toate nivelurile: naţional, regional şi global;

transformarea radicală a formelor tradiţionale ale activităţii umane; revizuirea relaţiilor dintre

statele dezvoltate şi subdezvoltate, în scopul ieşirii la un nou nivel al constituirii „ordinii economice

mondiale”.

În procesul elaborării concepţiei supravieţuirii lumii contemporane a fost propus principiul

„dezvoltării ecologice”. Noua concepţie a dezvoltării civilizaţiei reiese din echilibrarea

stereotipurilor economice şi ecologice. În această bază se propune satisfacerea necesităţilor

materiale şi spirituale ale omului şi ale sociumului cu condiţia păstrării parametrilor mediului

natural. În aşa fel, problema abordată nu cuprinde doar aria asigurării parametrilor ecologici ai

dezvoltării, dar şi întregul spectru de reprezentări (sociale, culturale, politice), capabile să scoată

civilizaţia umană la nivel „calitativ” nou de funcţionare. În perioada celor două decenii – de la

prima Conferinţă internaţională şi pînă la Forumul de la Rio-de-Janeiro, omenirea, comunitatea

ştiinţifică a conştientizat specificul dezvoltării sistemelor socio-naturale, elucidînd orientări noi,

capabile să asigure nu doar supravieţuirea, dar şi funcţionarea pozitivă a civilizaţiei umane în

prezent şi în viitor. În urma acesteea a fost elaborată Strategia globală a trecerii la dezvoltarea

durabilă, obiectivul central al căreia este: conservarea stabilităţii biosferei, care constituie temelia

naturală a dezvoltării ulterioare a civilizaţiei umane.

Dezvoltarea procesului civilizaţional la începutul mileniului trei este interpretată diferit, mai

mult ca atît sunt observate două abordări diametral opuse: pesimistă şi optimistă. Aceste interpretări

în egală măsură sunt periculoase, deoarece în orice gen de activitate, inclusiv şi în cea teoretică,

poziţia extremală ori diminuează aspectele realităţii, ori le preamăreşte. Adoptînd poziţia

aristotelică, a moderaţiei în toate, susţinem conceptele, abordările şi interpretările, care se plasează

între entuziasmul sporit şi dezamăgirea totală. Considerăm că omul, grupul etnic din care este

constituită societatea contemporană, va asimila informaţia ce i-o oferă sistemul socio-ecologic

global şi va elabora sau va susţine mecanismele, orientate spre supravieţuire şi dezvoltare pozitivă.

Suntem departe de a pune la îndoială capacitatea omenirii de a adopta deciziile adecvate situaţiei.

Suntem îngrijoraţi de faptul întîrzierii, de factorul timp, care într-adevăr poate influenţa situaţia,

orientînd-o în direcţia opusă celei pe care oamenii o proiectează. Cu atît mai mult că în istoria

omenirii nu se mai cunoaşte o stare atît de dezechilibrată a biosferei.

159

În literatura de specialitate, editată în ultimii ani, se observă o dezamăgire, o neîncredere în

eficienţa strategiei dezvoltării durabile. O formulă abstractă, lipsită de conţinut, apreciază

dezvoltarea durabilă N.N.Moiseev. În Republica Moldova acestui fenomen îi acordă o atenţie

sporită academicianul Teodor N.Ţîrdea, cercetătorul Ana Pascaru. Teodor N.Ţîrdea subliniază că

este firească tranziţia către o dezvoltare durabilă ce s-ar înscrie în evoluţia planetară necesită o

argumentare ştiinţifică mult mai profundă, dar cu regret constatăm că realizarea ei este încetinită, ba

mai mult decît atît nu există siguranţă că va putea fi vreo dată implantată în viaţă, în practică [195].

În articolul „Dezvoltarea durabilă în societatea modernă (Cazul Republica Moldova)” Ana Pascaru

subliniază: „Spaţiul dezvoltării durabile în modul în care s-a conturat în concepţia Strategiei lasă loc

de a fi înţeleasă ca ceva mai mult ce ţine de viitorul îndepărtat şi nu de unul apropiat sau chiar

urgentat. De aici şi interpretările, dar şi atitudinile diferite ce se întrevăd cu scurgerea timpului de la

adoptare (1992). Datorită neconcordanţelor în abordarea dezvoltării durabile cu greu se regăseşte

înţelegerea semnificaţiei ei pentru civilizaţiile existente şi Terra în general. La fel şi în identificarea

perspectivelor prioritare şi complementare în realizarea dezvoltării durabile care nu poate fi la nivel

de o singură societate (ţară)” [133,35].

În acest paragraf am încercat să arătăm o altă atitudine faţă de Strategia dezvoltării durabile

şi chiar am adus exemple din activitatea instituţiilor Uniunii Europene, care demonstrează prezenţa

unor schimbări pozitive la nivelul dezvoltării regionale. Dat fiind că trecerea comunităţii planetare

la modelul dezvoltării durabile este un proces ce durează, complicat de contradicţiile dezvoltării

globale a sistemelor socio-naturale, de conflictele regionale, care nu permit în volumul necesar şi la

nivelul cerut să fie realizate strategiile adoptate, susţinem concluziile autorului mai multor lucrări

consacrate dezvoltării durabile, A.D.Ursul, care subliniază că nu este simplu de planificat

fenomenele, procesele şi tendinţele, care pot schimba în mod principial situaţia globală. În viitorul

apropiat sau cel îndepărtat reprezentările despre caracteristicile civilizaţiei durabile se vor schimba

în procesul dezvoltării istorice. Astăzi contururile principale ale civilizaţiei durabile se observă

suficient de clar. În primul rînd este vorba despre combinarea proceselor biosferice şi socio-

culturale, despre fixarea orientărilor dezvoltării civilizaţionale. V.A. Losi şi A.D. Ursul în lucrarea

„Dezvoltarea durabilă” subliniază că civilizaţia de tip durabil reprezintă un sistem complex, orientat

pe de o parte spre conservarea echilibrului biosferei, iar pe de altă parte – tinde să asigure o

dezvoltare constructivă socială, economică, spirituală a fiecărui individ. Dezvoltarea durabilă a

comunitaţilor are ca obiective majore protejarea mediului, eradicarea saraciei, imbunataţirea calitaţii

vietii, dezvoltarea si menţinerea unei economii locale viabile si eficiente [378,207-211]. O

comunitate durabilă apreciază si promovează ecosisteme sanatoase, utilizează eficient resursele,

dezvoltă si asigură o economie locală viabilă. Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării

160

susţinută si promovată de toate sectoarele comunitaţii, asociaţiile civice, autorităţile locale,

organizaţiile religioase etc. O comunitate durabilă este cea care deţine controlul asupra procesului

de dezvoltare, a deciziilor pe care le elaborează si le adoptă, asigurind durabilitatea la nivel local.

Această comunitate durabilă posedă o structură socială activă - actori, grupuri, asociaţii si instituţii

capabile sa se mobilizeze pentru acţiuni comune de lungă durată si să-şi asume responsabilitatea

pentru acest proces continuu de dezvoltare. Comunitaţile durabile prosperă pentru că populaţia

lucrează in colaborare si parteneriat pentru imbunataţirea calitaţii vieţii. Comunitatea durabilă

utilizează resursele proprii pentru a asigura necesitaţile generaţiilor actuale, asigurînd, in acelasi

timp, resursele necesare pentru generaţiile viitoare. Ea işi mobilizează capacitaţile pentru a asigura

servicii medicale calitative, un nivel de viaţă ridicat pentru toţi rezidenţii săi prin limitarea

deşeurilor, prevenirea poluării, maximizarea conservării şi prin dezvoltarea resurselor locale şi a

utilizarii eficiente a lor pentru revitalizarea economiei locale. Institutul pentru Comunitaţi Durabile

a identificat urmatoarele componente ale unei comunitaţi durabile:

- Satisfacerea necesitaţilor umane de bază pentru aer si apă curată, hrană nutritivă, necontaminată

- Protejarea si dezvoltarea ecosistemelor locale si regionale si a diversităţii biologice

- Conservarea apei, solului, energiei si a resurselor neregenerabile, inclusiv utilizarea maximă a

deşeurilor;

- Aplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne pentru minimalizarea poluării.

Folosirea resurselor regenerabile in conformitate cu rata de regenerare ;

- O baza economică diversă şi financiar viabilă;

- Reinvestirea resurselor in economia locală;

- Participarea activă a businessului local in dezvoltarea economiei ;

- Oportunităţi de angajare pentru cetăţeni;

- Instruire si educaţie necesară pentru ajustarea la cerinţele de angajare pentru viitor;

- Oportunităţi egale pentru toate persoanele in a participa si influenţa deciziile care le afectează viaţa;

- Acces la informaţia cu caracter public;

- Un sector viabil al ONG-urilor;

- O atmosferă a respectului şi toleranţei pentru puncte de vedere diferite, valori si tradiţii,

incurajarea persoanelor de toate vîrstele, genurile, etnie, religie si abilităţi fizice in asumarea

responsabilităţii proprii pentru procesul dezvoltării comunităţii;

- Necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunitaţi;

- Servicii medicale relevante, locuinţe sigure si sanatoase, instituţii de invăţămînt de calitate pentru

toţi membrii comunităţii;

- Securitatea asigurată;

161

- Stimularea expresiei creative prin arte;

- Protejarea si asigurarea spaţiilor publice si a resurselor istorice;

- Un mediu de activitate sanatos;

- Adaptare la schimbări si provocări externe [52].

Evidenţierea etapelor tranziţiei societăţii tradiţionale la modelul dezvoltării durabile confirmă

complexitatea procesului şi existenţa obstacolelor obiective cu care se confruntă civilizaţia

contemporană la toate nivelurile sale constitutive: naţional, regional, global. Totodată V.A.Losi şi

A.D.Ursul subliniază că sunt create condiţii pentru depăşirea contradicţiilor şi tendinţelor

confruntării în dezvoltarea globală. Este vorba despre stabilirea relaţiilor egale dintre diferite ramuri

ale economiei mondiale, dintre diferite regiuni. La prima etapă este planificată crearea premiselor

pentru o nouă ordine ecologică globală, care va asigura utilizarea echitabilă a resurselor materiale.

La etapa a doua va deveni posibilă realizarea elementelor de bază ale dezvoltării durabile, corelate

cu formarea mecanismelor: economic, politic, social, spiritual, care ar asigura eficienţa producerii

materiale în condiţiile respectării cerinţelor impuse de factorii socio-ecologici. Este vorba despre o

perioadă relativ îndelungată, în care mecanismele tradiţionale ale activităţii umane vor fi adaptate la

stereotipurile, valorile şi realizările noi. A treia etapă presupune crearea condiţiilor reale, ce ar

permite combinarea activităţii eficiente, sub toate formele manifestării ei cu interesele generaţiilor

ce convieţuiesc în prezent cu cele de mîine. Activitatea în sens larg nu conduce la degradarea

sistemului socioecologic global, ci asigură stabilitatea lui [377].

Aşadar, Strategia dezvoltării durabile sintetizează celelalte strategii, adoptate la nivel global

şi regional, care sunt axate pe depăşirea doar a unei categorii de contradicţii a lumii contemporane,

cum ar fi: contradicţiile energetice, ecologice, economice, alimentare, politice etc., oferindu-i

omenirii şansa supravieţuirii şi modelul dezvoltării pozitive, constructive. După cum am observat

modelul civilizaţiei tradiţionale, tehnogene, axat pe consum, nu doreşte să cedeze poziţiile,

stereotipurile sale fiind adînc înrădăcinate în conştiinţa individuală şi socială. În acest context,

problema centrală a filosofiei supravieţuirii rezidă în argumentarea temeiurilor axiologice a vieţii

sociale, în elaborarea concepţiei despre lume, în care prioritare ar fi principiile Strategiei dezvoltării

durabile.

162

2 Dimensiunea umană a strategiei securităţii şi dezvoltării durabile a lumii contemporane

„Nu există nimic mai preţios în lume decît personalitatea umană liberă” este crezul lui

V.I.Vernadschi, care şi-a consacrat activitatea teoretică studierii modalităţilor conservării şi

reproducerii modului de existenţă a acesteia [329,3].Acelaşi obiectiv l-a evidenţiat şi

comunitatea umană, cînd a elaborat şi a adoptat „Declaraţia despre mediul ambiant şi

dezvoltare”, principiul 1 al căreia este: „Grija de oameni – reprezintă scopul central al eforturilor

orientate spre dezvoltarea durabilă. Ei au dreptul la o viaţă sănătoasă, activă, în armonie cu

natura”[376,13]. În celelalte 26 de principii ale Declaraţiei sunt definite posibilităţile realizării

acestui obiectiv, este indicată forţa mondială, capabilă să regleze, să coordoneze acţiunile

comune. La moment este vorba despre statele naţionale, care au statut de subiecte cu drepturi

depline ale relaţiilor internaţionale şi despre ONU, alte organizaţii, instituţii mondiale şi

regionale. Specificul acestui obiectiv, care prevede adoptarea măsurilor urgente concrete,

orientate spre trecerea societăţii tradiţionale la dezvoltarea durabilă, întemeiată pe tendinţa

asigurării securităţii sub toate aspectele manifestării ei, rezidă în faptul că în calitate de subiect şi

obiect al acţiunii este omul.

Trecerea la noua strategie de dezvoltare reprezintă asigurarea treptată a auto-organizării

sociale în domeniile: economic, social, ecologic. În acest sens dezvoltarea durabilă a societăţii

trebuie să fie caracterizată de o eficienţă economică, de o securitate ecologică, de o echitate

socială, de un grad înalt al manifestării calităţilor spirituale ale personalităţii, care reflectă

bogăţia omenescului şi profesionalismului ei. Problema principală a trecerii la dezvoltarea

durabilă cuprinde crearea condiţiilor, în care economia de piaţă s-ar putea „înscrie” în biosferă şi

ar putea să se dezvolte în corespundere cu scopurile noii strategii civilizaţionale. În acest context

o problemă importantă pentru cercetători şi specialiştii practicii sociale este fenomenul securităţii

şi condiţiile asigurării ei. Pînă la elaborarea Strategiei dezvoltării durabile securitatea era

interpretată ca un mod de protecţie în raport cu un pericol, cu o deviere, cu o anomalie a

dezvoltării istorice. Experienţa istorică arată că nivelul securităţii unui stat depinde de activitatea

cointeresată, conştientă a cetăţenilor, orientată spre întărirea ei. Pe de altă parte, definitorie în

acest proces este competenţa socială a puterii de stat, adică ansamblul cunoştinţelor,

aptitudinilor, abilităţilor reprezentanţilor ei, care le permit să se orienteze în orice situaţie socială,

să ţină cont de consecinţele deciziilor adoptate pentru ţară, pentru civilizaţie, să influenţeze

evenimentele de pe poziţiile respectării drepturilor omului şi asigurării intereselor naţionale.

„Anume factorul uman, adică cantitatea şi calitatea lui, exprimată de componenţa etnică,

religioasă, nivelul culturii şi al instruirii, sănătatea, starea criminalităţii etc. trebuie incluse în

lista factorilor nefavorabili, care intensifică posibilitatea cataclismelor sociale”[359,126-137].

163

Securitatea este o stare în care nici o fiinţă, nici un element al biosferei nu este ameninţat

de orice manifestare a pericolului, inclusiv şi de cel al dispariţiei [376,36]. Prin pericol

subînţelegem orice potenţială pierdere, orice schimbare a structurii sau a caracterului obiectului,

care îi poate dăuna. Pericolele ce ameninţă lumea contemporană savanţii le clasifică în trei

categorii: naturale, tehnogene, social-antropogene. Pericolele naturale, ecologice sunt

determinate de posibilitatea influenţării negative a mediului ambiant asupra omului, vieţii şi

activităţii lui. Pericolele tehnogene reies din potenţialul unor obiecte, în care este

superconcentrată energia şi care sub influenţa unor factori excitanţi din exteriorul sistemului pot

conduce la schimbări dezastruoase. Pericolele social-antropogene au o manifestare diversă, dar

în mare parte sunt corelate de capacitatea şi specificul asimilării informaţiei de către om. Omul

rămîne în continuare o taină pentru cunoaştere şi o fiinţă imprevizibilă, deoarece cum am

menţionat în capitolele anterioare, se naşte cu un program deschis şi creierul lui are un imens

potenţial de producere a mai multor variante de reacţii la evenimentele, procesele, condiţiile de

existenţă, care influenţează viaţa şi activitatea lui.

Obiectul securităţii îl constituie: personalitatea umană, drepturile şi libertăţile ei;

societatea, valorile ei materiale şi spirituale; statul, regimul lui constituţional, suveranitatea şi

integritatea teritorială, sistemul politic etc. Analiza obiectelor securităţii ne sugerează că nici

unul nu posedă prioritate, că ele sunt corelate şi trebuie studiate în baza metodologiei

contemporane, care evidenţiază abordarea sistemică, structurală şi funcţională. Totodată în noile

condiţii existenţiale sistemul de securitate este orientat nu spre apărarea statului şi a instituţiilor

lui, dar spre om, societate şi condiţiile lor naturale de existenţă. Pe prima poziţie este plasată

personalitatea individului, grupul social, etnic, societatea, comunitatea umană. Aceasta nu

înseamnă trecerea pe poziţii secundare a cerinţelor mediului natural, a biosferei, deoarece

evidenţiind ca prioritare primele obiecte nu le putem asigura securitatea fără a satisface

necesităţile celor de pe poziţia a doua. Problemele care apar în acest context sunt determinate de

faptul că pînă în prezent omenirea nu are la dispoziţie o concepţie unică, unanim adoptată despre

viitorul culturii şi civilizaţiei, care ar evidenţia scopurile şi obiectivele centrale, spre satisfacerea

cerinţelor cărora ar putea fi orientată dezvoltarea în direcţia securităţii. Dacă în ultimele două

decenii comunitatea ştiinţifică internaţională a acceptat în unanimitate tezele despre scopul

societăţii contemporane – Supravieţuirea şi conservarea condiţiilor vieţii pe planetă, apoi în ceea

ce priveşte Strategia realizării practice a acestuia procesul mai durează. Unele modele ale

acesteia cum ar fi cel al dezvoltării durabile a civilizaţiei este apreciat ca utopic, ca din viitorul

îndepărtat. Principiile incluse în Declaraţia de la Rio-de-Janeiro (1992) în opinia noastră sunt

actuale, importante şi ar trebui plasate la baza Strategiilor supravieţuirii, securităţii şi dezvoltării

durabile, adoptate de statele naţionale. În acest context nu putem fi de acord cu autorii lucrării

164

„Securitatea şi dezvoltarea durabilă a Rusiei”, care subliniază: „Este evident un deficit de idei

socio-filosofice, conceptuale, care ar integra omenirea în jurul scopului supravieţuirii, care i-ar

insufla credinţa în viitor”[376,36]. O situaţie mai favorabilă, mai pozitivă noi am prezentat în

această lucrare. Considerăm că la nivel teoretic, conceptual comunitatea ştiinţifică internaţională

are succese. Problema actuală, semnificativă pentru cercetarea ştiinţifică ţine de elaborarea

mecanismului influenţării asupra mentalităţii omului, grupului social, etnic cu scopul

revalorificării potenţialului lor cognitiv şi creativ, cu scopul perfecţionării facultăţilor lui

spirituale, morale, care formează temelia comportamentului în cotidian şi în activitatea

profesională. Anume din acest motiv am corelat în acest capitol Strategia securităţii şi dezvoltării

durabile cu potenţialul factorului uman. Obiectivul pe care îl urmărim este să demonstrăm că

orice Strategie a supravieţuirii, cît de bine n-ar argumenta scopul şi obiectivele omenirii, rămîne

un proiect utopic, irealizabil pînă cînd nu este elaborat mecanismul implementării practice, care

pune în evidenţă şi subiectul şi obiectul acţiunii sociale. După cum am arătat mai sus în problema

abordată pe poziţia subiectului şi obiectului Strategiei securităţii şi dezvoltării durabile se află

omul, de decizia şi comportamentul căruia depinde realizarea practică a programelor respective.

După cum afirmă pămînteanul nostru A.D.Ursul în lucrarea „Drumul în noosferă: concepţia

supravieţuirii şi dezvoltării durabile a omenirii” - calea dezvoltării comune viitoare a tuturor

statelor şi popoarelor, calea supravieţuirii şi a soluţionării problemelor globale, trebuie

întemeiată pe o teorie, temelia căreia ar fi concepţia dezvoltării durabile şi a devenirii noosferei.

În aşa fel interesele omenirii ca comunitate sunt concentrate de problemele globale, care s-au

constituit într-un mod haotic, fiind un rezultat al progresului social. Problemele globale ale

contemporaneităţii concentrează contradicţiile fundamentale ale civilizaţiei contemporane,

punctele ei slabe; ating interesele vitale ale fiecărui om, ale grupului social, ale statelor naţionale

şi ale regiunilor, ale omenirii întregi; ameninţă nu doar dezvoltarea pozitivă a civilizaţiei

contemporane, dar şi posibilitatea conservării ei în starea actuală; intensifică necesitatea

colaborării planetare a tuturor popoarelor, statelor, indiferent de modelul organizării lor sociale,

politice, economice, de deosebirile politice, ideologice, naţionale, sociale, culturale, religioase

etc.

Sistemul problemelor globale nu este caracterizat de stabilitate, ci de dinamism, ceea ce

înseamnă că odată cu trecerea timpului se schimbă şi statutul şi ponderea lor valorică. De

exemplu în anii 70 ai secolului trecut era extrem de acută problema prevenirii catastrofei

termonucleare. Filosofii, sociologii şi politologii, au încercat să sensibilizeze opinia publică, s-au

documentat în consecinţele utilizării armelor de distrugere în masă, colaborînd cu fizicienii,

chimiştii, biologii şi în aşa fel au determinat liderii lumii polarizate să-şi modifice atitudinea faţă

de un eventual conflict, război, în care ar putea fi utilizate aceste arme. În rezultatul eforturilor

165

comune a filosofilor şi savanţilor la sfîrşitul anilor 80 se intensifică colaborarea dintre cele două

mari puteri mondiale: URSS şi SUA şi este acceptat un nou concept al relaţiilor internaţionale,

întemeiat pe noua mentalitate politică [355;292]. Dacă în anii 80 răspîndirea HIV/SIDA avea un

caracter local, apoi către începutul anilor 90 această boală reprezintă un pericol pentru omenire.

Problemele globale, contradicţiile practicii sociale, exprimînd complexitatea pericolelor

cu care se confruntă societatea contemporană, relaţiile ei cu natura, formează un sistem, iar

soluţionarea uneia dintre ele trebuie să contribuie la diminuarea influenţei celorlalte. Aici este

concentrat specificul studierii şi soluţionării problemelor globale. Problemele globale se află în

relaţii stabile cu sistemele naturale, socio-naturale, de aceea procesele globale nu pot fi analizate

exclusiv în sistemul social de coordonate. Metoda sistemică deschide perspective mai mari

pentru studierea şi descifrarea particularităţilor problemelor globale, încadrarea lor într-un sistem

mai larg: natural-social. Principiul dezvoltării în forma lui conceptuală a timpului nostru istoric

este axat pe supravieţuirea omenirii şi pe dezvoltarea ei ulterioară. Studierea principiilor

fundamentale a soluţionării problemelor globale presupune o analiză prioritară a semnificaţiei

unei probleme sau a unor probleme globale. Actualmente pe poziţia prioritară se află studierea

problemei ecologice, a posibilităţii înlăturării factorilor ce intensifică contradicţiile ecologice ale

lumii contemporane.

Problemele globale au devenit cunoscute prin pericolele care le conţin. Pericolul ecologic

este o stare care ameninţă interesele vitale ale personalităţii, societăţii, statului, societăţii

contemporane în general, mediului ambiant în rezultatul influenţelor antropogene şi naturale.

Situaţia ecologică periculoasă se caracterizează prin capacitatea distrugătoare sau prin

schimbările negative ale mediului. Pericolele ecologice pun în evidenţă situaţia în care viaţa

omului trebuie protejată, prin adoptarea unor măsuri urgente, orientate spre înlăturarea lor.

Situaţia periculoasă este determinată de dezvoltarea nedurabilă, de dezechilibrarea sistemului

ecologic. Stabilitatea socială, economică şi securitatea lor pot constitui un garant al realizării

modelului dezvoltării durabile. Însăşi Strategia dezvoltării durabile poate asigura condiţiile

pentru constituirea garantului acesteia, adică pentru manifestarea şi realizarea lor practică.

Complicaţiile interconexiunii respective sunt determinate de faptul coinciderii scopului cu

cerinţele şi condiţiile realizării lui. Iată de ce unii cercetători insistă asupra elaborării unei noi

Strategii care ar explica priorităţile şi obiectivele tranziţiei la dezvoltarea durabilă şi care ar

prevedea echilibrarea ecologiei cu dezvoltarea economică. Una din cerinţele înaintate faţă de

noua Strategie este: să nu fie utopică, să analizeze posibilităţile reale ale omenirii în privinţa

implementării în practica socială [308]. Suntem de acord în ceea ce priveşte schimbarea radicală

a strategiei dezvoltării în următoarele decenii. Aşa cum este imposibil de schimbat rapid, radical

natura omului, îmbunătăţind-o prin însănătoşirea esenţială a modului de viaţă, prin reorientarea

166

lui la valorile general-umane, la fel este şi cu Strategia dezvoltării durabile şi cu mecanismul

implementării ei practice. Dar schimbările sunt determinate de necesitatea supravieţuirii şi

conservării condiţiilor de existenţă ale vieţii, ale biosferei. Deci nu este vorba despre un moft al

cuiva, despre un interes, o dorinţă. Este vorba despre o necesitate vitală, de aceea schimbările au

loc, sunt posibile, mai mult sau mai puţin noi le conştientizăm. Concluzia la care ne-am propus

să ajungem este că: suntem obligaţi să ne apropiem de realizarea obiectivelor dezvoltării

durabile. Suntem convinşi că de faptul cum vom realiza în practică cele 27 de principii incluse în

Declaraţia Conferinţei de la Rio-de-Janeiro (1992), cum vom îndeplini programele „Agendei

XXI” depinde măsura în care civilizaţia noastră va supravieţui, se va conserva.

Procesul real al trecerii la dezvoltarea durabilă va fi marcat de o Strategie mixtă, care din

necesitate va include elemente ale modelului dezvoltării dirijate, orientate spre dezvoltarea

durabilă a societăţii, parţial societatea va continua mişcarea haotică pe traiectoria dezvoltării

nedurabile. Această combinare a modelului vechi al dezvoltării cu cel nou este necesară, este

explicată de caracterul de tranziţie al perioadei respective. Trecerea la modelul dezvoltării

durabile a civilizaţiei trebuie să fie dirijată şi orientată, dar comunitatea mondială încă nu este

pregătită să-şi asume asemenea funcţii. Totodată procesul respectiv insistă asupra modificărilor

conştiinţei individuale şi sociale, care de asemenea au nevoie de timp. Specialiştii au constatat că

la nivelul structurilor naţionale regiunile care nu vor realiza în regim de urgenţă modificările

indicate în programele respective şi vor rămîne în urmă în raport cu nivelul planetar al

dezvoltării, se vor confrunta primele cu procese catastrofale. În aşa fel concepţia trecerii la

dezvoltarea durabilă nu poate fi ruptă de la strategia securităţii naţionale şi globale, şi nu doar a

celei economice, dar şi ecologice. Securitatea, în aşa fel, ocupă un loc deosebit în procesul

dezvoltării societăţii, statului.

Conform clasificării problemelor globale, adoptate în anii 80 ai secolului trecut, savanţii

evidenţiază trei grupuri de probleme globale: probleme corelate cu contradicţiile dintre interesele

statelor naţionale, cele comunitare şi cele globale, cursa înarmării, care necesită perfecţionarea

permanentă a armelor de distrugere în masă, depăşirea decalajelor în nivelul de dezvoltare

economică între diferite regiuni: Nord şi Sud, între statele dezvoltate şi subdezvoltate;

problemele ecologice ce reflectă relaţiile ce se stabilesc între om şi natură, înlăturarea deficitului

resurselor energetice, materiale, alimentare; problemele ce fixează atenţia pe relaţiile dintre om

şi natură: utilizarea practică a realizării revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a progresului tehnico-

ştiinţific, perfecţionarea sistemului sănătăţii, a învăţămîntului, a dezvoltării sociale şi spirituale a

personalităţii.

În timpul nostru istoric are loc constituirea unei noi ordini mondiale, caracterizată de

două procese, care în desfăşurarea lor se contopesc, urmărind realizarea aceluiaşi scop:

167

supravieţuirea şi dezvoltarea durabilă a civilizaţiei contemporane. Iată de ce metodologia

generală a soluţionării problemelor globale trebuie dedusă din concepţia dezvoltării durabile şi a

constituirii noosferei, ca fenomen global; din înţelegerea intelectului uman ca o calitate

definitorie a existenţei, orientate în viitor. În acest context concepţia dezvoltării durabile ne

sugerează că: în centrul oricărui proces social, al oricărui program de activitate trebuie să fie

plasaţi oamenii, care dispun de dreptul la o viaţă sănătoasă, activă în armonie cu natura; protecţia

mediului ambiant trebuie să devină o componentă constantă a procesului dezvoltării şi nu poate

fi analizată în afara lui; dreptul la dezvoltare trebuie realizat în aşa fel, încît ar reuşi în mod egal

să satisfacă necesitatea în condiţiile dezvoltării şi conservării mediului ambiant pentru generaţiile

prezente şi viitoare; diminuarea decalajului în nivelul de trai al popoarelor lumii, eliminarea

sărăciei cu scopul depăşirii situaţiei cînd trei pătrimi din populaţia planetei au la dispoziţie doar o

şeptime a venitului global. În acest context securitatea ţării, a populaţiei ei este corelată cu

procesul dezvoltării sociale, interpretat şi apreciat multiplu. Vorbind despre securitatea statului,

societăţii şi a omului trebuie să conştientizăm poziţia şi capacitatea unor obiecte de a ameninţa

existenţa şi a altora de a înlătura factorii de risc, apărîndu-se de eventualele pericole, chiar

ucigînd purtătorii lor. Utilizarea noţiunii de „securitate” pentru desemnarea caracteristicilor unor

componente ale sistemului cu excepţia omului şi a grupurilor sociale, nu este îndreptăţită

întotdeauna. Doar omul însăşi poate reduce securitatea propriei persoane, să se considere o jertfă

potenţială în urma unei pierderi directe sau a unei îmbolnăviri.

Analiza problemei securităţii naţionale în zilele noastre are o semnificaţie deosebită fiind

influenţată de o mulţime de factori obiectivi, printre care menţionăm: starea critică a mediului

ambiant; destabilizarea periculoasă a proceselor demografice din lume; caracterul incontrolabil

al activităţii antropogene şi acţiunea ei dezastruoasă asupra naturii; tot mai mult se evidenţiază

limitele diminuării resurselor naturale în condiţiile absenţei atenţiei respective faţă de

dezvoltarea tehnologiei de ocrotire a naturii; existenţa în lume a mijloacelor distructive şi

tendinţa de a dispune de ele de statele subdezvolate; înmulţirea conflictelor militare în diferite

regiuni ale planetei. Aşa cum viaţa omului se desfăşoară în mai multe planuri existenţiale şi în

fiecare pot acţiona factorii nefavorabili, apoi securitatea naţională se prezintă ca o caracteristică

multiplă, atestată la diferite niveluri. În aşa fel deosebim securitatea economică, socială, politică,

informaţională, demografică etc. Ansamblul acestor forme de manifestare a securităţii naţionale

constituie obiectivul central al eforturilor orientate spre modificarea conştiinţei sociale şi a

atitudinii personale faţă de strategiile şi modelele supravieţuirii şi dezvoltării durabile.

Securitatea mai este definită ca o stare, o tendinţă a dezvoltării în condiţiile activităţii şi

existenţei sociumului, a interacţiunii structurilor lui, a instituţiilor în care este asigurată

168

conservarea calităţilor cu inovaţiile determinate obiectiv, cu natura ei liberă, care îi defineşte

funcţionare.

Orientarea la metoda sistemică a studierii sistemelor socio-naturale, a dezvoltării necesită

modificări conceptuale. În strategia dezvoltării durabile sunt evidente refuzurile la scopurile şi

priorităţile societăţii industriale de consum şi trecerea la societatea postindustrială, la calea

dezvoltării durabile. Necesitatea schimbării strategiei existenţei şi dezvoltării civilizaţiei,

supravieţuirea şi dezvoltarea pozitivă neîntreruptă trebuie să se mişte fără o creştere economică

şi fără o influenţă antropogenă asupra biosferei. Un astfel de model al stabilităţii n-a mai fost

elaborat anterior, experienţa istorică ne oferă posibilitatea să cunoaştem particularităţile

perioadelor de stabilitate. Este clar că nu toate fenomenele critice au un caracter global, nu toate

influenţează la fel dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei.

În ultimii ani ai sec. XX a devenit clar că omenirea nu va putea fi salvată de catastrofa

antropo-ecologică fără a schimba modelul dezvoltării. În noile condiţii securitatea devine un

criteriu al existenţei şi dezvoltării civilizaţiei mai important decît progresul. Dar dacă ar fi posibil

de unit aceste două fenomene am obţine realizarea scopului şi obiectivelor centrale ale

dezvoltării durabile. Însăşi ideea unirii securităţii şi dezvoltării este fertilă deoarece deschide noi

orizonturi metodologice pentru studierea securităţii. Dacă dezvoltarea tradiţională este calificată

ca model al dezvoltării nestabile, apoi securitatea acesteia în principiu nu putea fi asigurată. Iată

de ce Strategia securităţii şi în primul rînd a securităţii economice şi ecologice, trebuie să reiasă

din principiile trecerii la dezvoltarea durabilă. Pînă la înţelegerea acestei conexiuni securitatea

era interpretată unilateral şi prevedea măsuri orientate spre protejarea statului. Actualmente este

clar că într-o perspectivă istorică protejate pot fi şi societăţile şi statele care realizează modelul

dezvoltării durabile. Şi dimpotrivă – neprotejate de orice pericole vor fi societăţile şi statele, care

în existenţa şi activitatea lor se vor îndepărta de dezvoltarea durabilă. Din această perspectivă

securitatea se transformă într-un criteriu important al dezvoltării, care trebuie să fie în acelaşi

timp stabil, durabil şi nepericulos [376].

Supravieţuirea omenirii insistă asupra unei noi interpretări a securităţii, apreciindu-o ca

pe o deviere raţională de la calea dezvoltării naturale şi ca pe o trecere la dezvoltarea durabilă.

Aceasta conduce la schimbarea radicală a valorilor, a priorităţilor individuale şi a celor

evidenţiate de grupul social. Dacă am conştientizat concluzia că securitatea ecologică trebuie

inclusă în securitatea naţională, apoi trebuie să reţinem că aceasta este prea puţin pentru a

schimba situaţia. E necesar să înţelegem cerinţa subordonării securităţii naţionale securităţii

ecologice. Deoarece realizarea acestora este imposibilă fără abordarea lor la nivel global reiese

că securitatea globală este prioritară în raport cu securitatea regională şi naţională. Prin

securitatea ecologică subînţelegem strategia şi procesul apărării personalităţii, societăţii, statului

169

şi a mediului lor natural de pericolele şi ameninţările de natură antropogenă sau biosferică.

Securitatea ecologică în principiu nu poate fi asigurată de măsuri, acţiuni sau de legile adoptate

într-un stat. Securitatea ecologică este o componentă prioritară a securităţii naţionale, a

securităţii societăţii contemporane, care asigură trecerea la dezvoltarea durabilă, este un criteriu

prioritar al dezvoltării sociale. Dezvoltarea trebuie să se realizeze în aşa fel, pentru ca în mod

egal să asigure satisfacerea necesităţilor vitale a generaţiilor actuale şi viitoare în condiţiile

conservării mediului. Conservarea biosferei, a stabilităţii ei, posibilităţile stabilităţii biologice ale

mediului natural constituie temelia securităţii ecologice şi dezvoltării durabile a societăţii.

Societatea şi biosfera se determină reciproc. Acest proces se desfăşoară din perioada

paleoliticului, dar o formă conturată o dobîndeşte în timpul revoluţiei neolitice şi mai ales în

timpul celei industriale. Anume atunci a devenit clar că securitatea societăţii, a statului, a

personalităţii nu este garantată dacă biosfera, biodiversitatea ei şi masa biotică, stabilitatea

ciclurilor naturale şi a proceselor evoluţiei vor fi încălcate. De pe poziţiile concepţiei securităţii

se poate afirma că antropocentrismul în acest domeniu trece în istorie, iar aspectul social se

schimbă cu cel socio-natural. Alături de obiectele tradiţionale ale securităţii (stat, societate,

personalitate) apare un obiect nou – biosfera şi sistemele ecologice. Asigurarea securităţii trebuie

să se întemeieze pe concepţia complexă în care sunt asigurate drepturile şi interesele tuturor

obiectelor securităţii. Este important ca în modelul securităţii, întemeiat pe dezvoltarea durabilă

biosfera să nu rămînă fără atenţie. În procesul asigurării securităţii nu se poate de limitat la

mijloacele violente. De la violenţă trebuie de trecut la armonizarea intereselor, adică la

coevoluţia biosferei, societăţii şi omenirii, la dezvoltarea durabilă a societăţii, a biosferei.

Consumul materiei abiotice la fel conduce la distrugerea biosferei.

Trecerea la dezvoltarea durabilă reprezintă asigurarea treptată a auto-organizării societăţii

în domeniile: economic, social, ecologic. Formarea acestui sistem trebuie corelată cu asigurarea

securităţii în orice domeniu de activitate a statului şi a societăţii. Caracterul global al problemelor

ecologice arată: necesitatea consolidării eforturilor tuturor statelor în scopul soluţionării lor;

imposibilitatea soluţionării problemelor ecologice fără depăşirea confruntării şi tensiunii dintre

statele lumii, fără reducerea tuturor felurilor de armament. Pericolele ce reies din problemele

globale sunt sintetizate de noţiunea „securitatea globală”, propusă de M.D. Intriligator, directorul

centrului specializat în studierea problemelor internaţionale, strategice, care includ nouă aspecte:

concepţia securităţii; conţinutul şi esenţa securităţii; regiunile în care sunt probleme ale

securităţii; mecanismele realizării securităţii; institutele necesare pentru atingerea securităţii;

schimbările în distribuirea forţelor; scopurile şi metodele controlului asupra armamentelor;

problemele nemilitare ale securităţii globale; teoria securităţii [376,102].

170

Asigurarea securităţii statului este nu un scop în sine, dar o condiţie indispensabilă a

dezvoltării personalităţii, a satisfacerii necesităţilor şi intereselor ei. Dialectica personalului şi

socialului se manifestă într-o măsură mai mare în conţinutul moralităţii dominante, care la rîndul

ei influenţează comportamentul oamenilor, chemaţi să asigure securitatea statului. Iată de ce,

asigurarea securităţii naţionale cuprinde soluţionarea problemelor tehnice, economice, politice,

care apar în aceste condiţii. În acest context este importantă întrebarea: prin ce mijloace îşi

asigură statul securitatea, în ce măsură apărătorii securităţii statului sunt susţinuţi de societate.

Strategia de stat a securităţii este elaborată şi se realizează de politica economică, priorităţile

căreia sunt asigurarea unei situaţii economice stabile, a personalităţii, a stabilităţii sociale,

economice, politice, militare, respectarea drepturilor constituţionale şi a libertăţilor omului şi

cetăţeanului. Dacă în rezultatul activităţii sociale situaţia ecologică şi alte condiţii ale existenţei

umane nu se înrăutăţesc, în condiţiile cînd personalitatea are posibilitate să se afirme, apoi este

vorba despre o societate raţional organizată. Dezvoltarea personalităţii, a grupului social, asigură

securitatea şi nu admite deformarea lor [312,360].

Deformarea persoanei şi grupului social se manifestă prin denaturarea structurii valorilor,

priorităţilor, aprecierilor, prin pierderea auto-respectului şi a demnităţii, prin auto-înjosirea şi

apariţia complexului personalităţii, prin psihologia sclavului gata să suporte orice stare, să

îndeplinească roluri neadecvate fiinţei sale. În afara acestor manifestări deformarea personalităţii

umane se reflectă în diverse fobii. Deformarea personalităţii este caracterizată prin distrugerea

umanizării, de pierderea cultului moralităţii, de o reducere vizibilă a sănătăţii psihice a naţiunii,

de creşterea prostituţiei, narcomaniei, a uciderilor şi suicidelor. Toate acestea nu pot asigura şi

determina libertatea individului, ci dimpotrivă limitează la maximum manifestările pozitive ale

personalităţii umane. În condiţiile deformării relaţiilor sociale comportamentul persoanei este

strict distribuit pe roluri. Pentru a deţine o anumită poziţie este necesar să posezi şi să poţi

exterioriza un ansamblu de calităţi. Important este ca modul de comportament al persoanei să

corespundă normelor unui nivel concret, susţinut de anumite grupuri sociale. Deformarea morală

a relaţiilor sociale influenţează nivelul culturii şi normele comportamentului individual, valoarea

este înlocuită cu non-valoarea: beţia, obsesia, inechitatea socială, standardul dublu, minciuna,

indiferenţa, absenteismul, invidia, gîndirea negativă etc. „...Am ajuns la concluzia că maladia

individului, maladiile sociale şi maladiile sociumului se constituie în patologia întregii societăţi.

Şi anume filosofia, ca regină a ştiinţei le poate percepe, depista şi trata” [117].

Interacţiunea reală a societăţii şi omului în mare măsură depinde de organizarea statului,

de caracterul relaţiilor sociale, caracteristice unui anumit nivel de dezvoltare. Pentru a determina

corect nivelul de dezvoltare al societăţii este necesar să analizăm mai mulţi indicatori, printre

care menţionăm: obiectivele declarate de instituţiile social-politice, modul dominant de existenţă,

171

tipul personalităţii, modelul structurii sociale, natura regimului politic, orientarea de bază a

societăţii etc. Filosofia socială, politică ne oferă caracteristica principiilor de temelie a două

tipuri de societate opuse: unul este caracterizat de prezenţa şi funcţionalitatea statului de drept,

altul – de statul autoritar. Dacă statul de drept creează condiţii pentru producerea mijloacelor

existenţiale, apoi cel autoritar/totalitar este orientat către producerea şi impunerea modului de

viaţă. Este clar că puterea de stat, care reprezintă infrastructura societăţii, poate admite multiple

libertăţi, cu condiţia că acestea nu ameninţă sistemul instituţiilor sale. Totodată pentru înlăturarea

condiţiilor deformării morale a individualităţii umane este necesar un dialog dintre putere (elita

politică) şi mase, condiţiile căruia sunt asigurate de regimul democratic, constituţional, de

concepţiile liberal-democratice, social-democratice, care analizează condiţiile garantării şi

respectării drepturilor omului. În statul de drept, completat de o societate civilă, oamenii sunt

egali în faţa legii ceea ce desemnează posibilitatea fiecăruia de a participa la soluţionarea

problemelor comunităţii, de a se îngrijora de destinul acesteia, de a adopta o atitudine faţă de

toate manifestările umane şi faţă de condiţiile conservării omenescului. În condiţiile statului de

drept şi mai ales a statului bunăstării sociale, care la moment rămîne un model ideal, teoretic de

organizare şi gestionare a proceselor sociale, în aceste domenii nu există privilegii. Fiecare

locuitor al planetei se poate plasa în centrul activităţii comunităţii umane, manifestîndu-şi şi

exteriorizîndu-şi calităţile personale. În aşa fel personalitatea umană dobîndeşte statut de scop

final al existenţei şi funcţionării societăţii înseşi. „În fiecare om noi trebuie să vedem o

personalitate”[294,7]. În condiţiile statului autoritar/totalitar omul era apreciat ca o „piuliţă în

mecanismul social”. Într-o asemenea calitate omul nu putea schimba nimic, nu putea influenţa

procesul adoptării deciziilor. Iată de ce la baza Strategiei dezvoltării durabile, a asigurării

securităţii sub multiplele ei aspecte, este plasată cerinţa aderării, adoptării, legiferării şi

respectării principiilor şi valorilor liberal-democratice. Anume modelul regimului democratic

poate crea condiţiile necesare pentru garantarea şi respectarea drepturilor omului, dispune de

potenţialul lărgirii influenţei personalităţii în toate domeniile activităţii sociale. Esenţa

Strategiilor supravieţuirii lumii contemporane şi a dezvoltării durabile a civilizaţiei este

satisfacerea necesităţilor vitale ale fiecărui om. Dar atingerea acestui obiectiv este imposibilă

fără o desăvîrşire a facultăţilor spirituale ale omului contemporan. Aceste două scopuri ale

supravieţuirii şi dezvoltării durabile pot fi soluţionate doar împreună, deoarece se află în relaţie

de interdependenţă, se influenţează reciproc. Iată de ce în condiţiile existenţiale ale lumii

contemporane o actualitate deosebită o au valorile etice, principiile şi normele moralităţii. După

cum am menţionat mai sus dimensiunea umană a Strategiei securităţii şi dezvoltării durabile a

civilizaţiei contemporane se conturează clar în corelatul subiect – obiect. Pe ambele părţi ale

Strategiei respective se află omul, iată de ce responsabilitatea personalităţii profesionistului se

172

intensifică. De calităţile profesionale ale personalităţii depinde în ce măsură vor fi implementate

în practică Strategiile supravieţuirii, securităţii şi dezvoltării durabile.

În concepţiile etice contemporane profesionalismul este calificat ca principiu, care

reflectă exprimă atitudinea faţă de cunoştinţele, aptitudinile, abilităţile speciale şi faţă de nivelul

culturii, al moralităţii tuturor angajaţilor. Actualmente, absenţa reprezentării despre datorie,

despre valorile umaniste, despre responsabilitatea pentru acţiunile săvîrşite nu este compatibilă

cu nici o profesie. Etica profesională propune standardele comportamentului specialiştilor,

înţelegînd prin calitatea muncii lor – rezultatul cel mai bun pentru oameni, siguranţa şi eficienţa

mărfurilor şi serviciilor. Etica profesională concretizează cerinţele societăţii în raport cu

aspectele morale ale activităţii specialiştilor. Istoria eticii ne oferă multiple exemple „cînd

comportamentul, pe parcursul unei perioade îndelungate, considerat acceptabil sau cel puţin

tolerabil, mai tîrziu a fost apreciat ca amoral”. De exemplu: aruncarea deşeurilor periculoase în

aer, în bazinele de apă, schimbarea locului fabricilor, uzinelor exclusiv din motive economice

etc.

D.Ghedever, preşedintele administraţiei fabricilor de automobile „VolksWagen”, autorul

lucrării „Viitorul ne cheamă” susţine că dezvoltarea economică trebuie să corespundă cerinţelor

morale:” cea mai înaltă productivitate şi profit nu trebuie atinse din contul degradării mediului

ambiant”[239,15]. Profesionalismul impune anumite cerinţe, printre care menţionăm: concurenţa

trebuie învinsă prin reguli cunoscute, cinstite, acceptate; crearea bunăstării prin muncă, bunurile

trebuie distribuite în aşa fel, încît să nu admită declasarea straturilor sociale; tehnica trebuie să

deservească omul şi nu omul tehnica. Formele raţionale a participării funcţionale în activitatea

întreprinderii nu doar intensifică dorinţa de a munci mai bine, dar şi dezvoltă simţul

responsabilităţii. Cu atît mai mult că economia spre deosebire de filosofie şi religie este orientată

nu spre reglarea morală, dar spre distribuirea bunurilor materiale. În aşa fel, respectul

partenerilor cere abilităţi deosebite în comunicarea de afaceri. De exemplu: punctualitatea o

atitudine atentă faţă de demnitatea altuia, deprinderea de a expune succint şi precis conţinutul

obiectivelor urmărite, cunoaşterea etichetului comunicării scrise, grija pentru imaginea

personalităţii şi a firmei. Manifestarea profesionalismului reprezintă condiţia de bază a atingerii

succesului în viaţă.

.

173

3 Republica Moldova – parte componentă a lumii contemporane: probleme şi posibilităţi.

Acceptat de comunitatea mondială, statul Republica Moldova, pentru prima dată în

ultimele cinci secole, în august 1991, îşi declară şi îşi conştientizează suveranitatea politică,

juridică, care-i oferă statut de subiect al relaţiilor internaţionale. „Schimbarea intensă a

regimurilor politice în spaţiul geoistoric al Republicii Moldova: 1812-1918 – regimul monarhic

rusesc; 1918-1941 – regimul monarhic român; 1940-1941 – regimul sovietic totalitar; 1941-1944

– regimul puterii statului român; 1944-1990 – regimul sovietic restabilit, regimul comunist – a

supus populaţia regiunii violenţei şi dictaturii puterilor noi. Deosebit de grea este perioada

iniţială a afirmării puterii cînd structurile politice tindeau să demonstreze ascultarea şi supunerea

imediată”[231,253]. Această situaţie a lăsat amprenta asupra spiritualităţii neamului nostru,

asupra conştiinţei şi mentalităţii. Prin revenirea la aceste evenimente se poate explica divizarea

societăţii moldoveneşti, problemele cunoaşterii, asimilării conţinutului trecutului nostru istoric,

chiar şi unele particularităţi ale caracterului, cum ar fi răbdarea, acceptarea, deseori nejustificată,

a părerii altora, lipsa sau insuficienţa încrederii în propriile puteri, invidia. Totodată schimbarea

intensă a regimurilor politice străine a trezit şi dorinţa eliberării, a dobîndirii dreptului de a alege

regimul politic, de a edifica în baza lui un sistem politic propriu. Problema aprecierii adecvate a

identităţii etno-culturale a moldovenilor complică situaţia economică, socială a statului, a

societăţii, a cetăţeanului. Considerăm că prea mult timp elita politică şi de partid a Moldovei a

discutat întrebarea:Cine sunt moldovenii? Nu că ar fi probleme mult mai importante,dar că

actualizarea problemelor trecutului istoric este o problemă a specialiştilor şi nu a discuţiilor

publice în mass-media, sau în stradă. Desigur pe fonul acestor discuţii unele partide politice şi-au

cîştigat propriul electorat, asigurîndu-şi în aşa fel un loc stabil în Parlamentul Moldovei. În acest

context apreciem ca înţeleaptă concluzia lui Winston Churchill:”Dacă începem o ceartă dintre

trecut şi prezent, vom descoperi că am pierdut viitorul”[119].

Divizarea societăţii moldoveneşti este analizată în raportul Tamarei Cărăuş la conferenţa

„Raportul Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale?”.Autoarea raportului evidenţiază

două discursuri identitare radicalizate: unul european şi altul neosovietic. Adepţii discursului

european se consideră romăni basarabeni şi acceptă dialogul cu Rusia în măsura în care Rusia îşi

afirmă vocaţia sa europeană şi occidentală, pledînd în acelaşi timp pentru evitarea şi abandonarea

oricăror proiecte integraţioniste în spaţiul postsovietic. La cealaltă extremă, adepţii discursului

neosovietic promovează ideea naţiunii moldoveneşti diferită de cea românească şi ideea unui

stat paternalist; pledează pentru aderarea Moldovei la Uniunea Statală Rusia-Belarus; percepe

politica României faţă de Moldova drept una care are ca scop subminarea statalităţii

moldoveneşti [41]. Barometrul de Opinie Publică din noiembrie 2002, realizat de Institutul de

Politici Publice, arată că 38% din respondenţi sunt pentru integrarea Moldovei în Uniunea

174

Europeană, iar alte 38% - pentru integrarea mai profundă în Comunitatea Statelor Independente.

În acelaşi mod se divizează şi elita politică. Republica Moldova este o ţară fragmentată din

punctul de vedere al opţiunilor politice . În acest context pot fi evidenţiate patru categorii de

adepţi ai diferitor oerientări externe: purtătorii „opţiunii slave”,care pledează pentru integrarea

mai profundă în structurile CSI, pentru aderarea la Uniunea Rusia-Belarus, pentru refacerea unei

mini-URSS; adepţii „opţiunii europene” îşi propun să formeze o nouă elită politică în Moldova,

care ar aduce cu sine schimbări fundamentale în politica externă a statului; centriştii

„deziluzionaţi” de atitudinea UE, reprezentaţi în mare parte de personalităţi eliminate din viaţa

politică activă, dar acum cîţiva ani aveau un rol important, precum şi de unele partide. În funcţie

de conjuctură, aceştia pot migra în primele două categorii. Reprezentanţii categoriei a patra

pledează în mod deschis pentru unificarea politică a Moldovei cu România. În aşa fel, Republica

Moldova a devenit prizonierul unor interese de grup, iar cetăţenii ei au pierdut încrederea în

viitor. Sentimentul de insecuritate sporită, generat de multipli factori, concentrarea asupra

supravieţuirii cotidiene, îl lipsesc pe cetăţeanul Moldovei de drepturile

elementare.Conştientizarea identităţii naţionale este un proces complex şi absolut necesar pentru

consolidarea statului-concluzia pe care am argumentat-o în raportul,prezentat la Conferinţa

Internaţională „Unificarea europeană:filosofia diversităţii”, întitulat: Identitatea naţională în

contextul lărgirii comunităţii europene.

Din primii ani de existenţă a Republicii Moldova s-au manifestat activ factorii de risc ai

securităţii economice. Insuficienţa resurselor energetice, nivelul redus al competitivităţii

produselor agro-alimentare, diviziunea internaţională a muncii, posibilităţile reduse ale tînărului

stat de a-şi „face” loc pe piaţa comună a Europei inregrate, intensificarea componentului politic

în relaţiile economico-comerciale cu piaţa tradiţională de desfacere a mărfurilor moldoveneşti,

cu Rusia şi alte state ale CSI etc. Toate acestea au influenţat negativ procesul tranziţiei la

econimia de piaţă. În afara factorilor obiectivi situaţia limită din economia Moldovei a fost

determinată şi de capacitatea redusă a omului, a factorului de decizie, de a „gospodări”. În primii

ani ai constituirii statului naţional Republica Moldova, cînd elita politică era ocupată cu

distribuirea funcţiilor de conducere, cu auto-instruirea, cînd democraţia era percepută mai mult

ca anarhie, în societate au demarat procese negative, intensitatea cărora este diferită în satele şi

oraşele ţării. Acolo unde preşedintele de colhoz a fost un bun gospodar proprietatea a fost

păstrată şi transmisă noilor proprietari. Acolo unde preşedintele de colhoz, primarul satului au

fost indiferenţi sau neinformaţi în sensul adecvat al reformelor democratice – totul a fost distrus,

chiar au fost distribuite elementele edificiilor administrative. Iată de ce tranziţia la noile forme de

gospodărire s-a răsfrînt în mod diferit asupra cetăţenilor Moldovei. De exemplu în satul

Stolniceni, raionul Hînceşti reformele au condus la distrugerea structurilor economice existente,

175

la închiderea instituţiilor sociale: grădiniţe, bucătăria pentru micuţi, transformarea şcolii medii în

gimnaziu etc. În satul Sarata-Galbena, din acelaşi raion, dimpotrivă, au fost păstrate toate

structurile economice ale gospodăriei vechi şi doar în baza unor întruniri democratice,

proprietatea fostei organizaţii a fost transmisă noilor proprietari. Nivelul de trai al cetăţenilor în

aceste două localităţi este diferit. Deşi şi gospodăria din Sarata-Galbenă s-a confruntat cu

probleme financiare, membrii ei şi toţi locuitorii satului tot timpul au fost susţinuţi şi au avut

acces la instituţiile publice.

Securitatea alimentară în Republica Moldova este corelată în mod direct de cea

economică, deoarece ţara este agro-industrială şi respectiv agricultura este ramura prioritară a

economiei naţionale. Tranziţia la relaţiile de piaţă implică inevitabil antrenarea în procesul

economic a antreprenorilor, agenţilor economici cu diverse forme de proprietate şi de gestiune în

diferite zone ale ţării, sfere de activitate şi ramuri. Antreprenoriatul este o condiţie indispensabilă

a activităţii eficiente a întreprinderii şi în mare măsură impulsionează dezvoltarea întregii

economii naţionale. În acest context, o însemnătate primordială o capătă formele de organizare a

producţiei în agricultură. Asigurarea cu produse alimentare în cantităţi necesare şi de calitate

superioară reprezintă scopul politicii economice a statului în agricultură. Dar variaţia mare a

randamentelor, a preţurilor produselor agricole influenţează mutaţiile structurale în economie cu

efecte nefavorabile asupra investiţiilor în agricultură.Drept consecinţe sunt reducerea nivelului

de trai şi a capacităţii de cumpărare a mărfurilor de către populaţie. Toate acestea au influenţat

negativ capacitatea statului moldovenesc de a asigura securitatea ecologică şi cea personală,

securitatea socială şi cea politică. Datele statistice ne informează că în perioada cuprinsă între

anii 1991-1999 Republica Moldova a coborît pînă la starea, ce i-a oferit statut de cel mai sărac

stat european. Această concluzie este confirmată de datele: produsul intern brut s-a redus de

aproape trei ori şi constituia în anul 1999 doar 34% faţă de cel din anul 1991; volumul producţiei

industriale s-a micşorat cu 68%, iar producţia agricolă s-a redus în jumătate; s-au redus

aproximativ de 10 ori investiţiile în capitalul fix, care în anul 1999 au constituit doar 11% din

nivelul anului 1990; 15 tineri dintr-o sută sunt şomeri, iar în rîndurile oamenilor în vîrstă această

cifră este de două ori mai mică; veniturile reale ale populaţiei au scăzut cu 75%, pensia medie

reală s-a micşorat cu 83 % faţă de anul 1990. În perioada:1994-1999 fiecare al 10 locuitor al

Moldovei şi-a pierdur locul de muncă, adică sursa de existenţă. Aproximativ 35-40% din totalul

populaţiei active a plecat la muncă peste hotare[169,4-5]. Procesul de edificare a statului

Republica Moldova a decurs în condiţii dificile. Înrăutăţirea calităţii vieţii, apariţia şomajului în

masă, privatizarea lentă şi ineficientă a proprietăţii de stat, conflictul armat de la Nistru - au

marcat profund evoluţia Republicii Moldova în primul deceniu al existenţei sale, în calitate de

stat independent [142].

176

Analiza datelor statistice ne permite să conchidem că aşa a plătit poporul Moldovei

incompetenţa elitei politice, a elitei de partid, propria ignoranţă şi indiferenţă. În calitate de

argument al acestei concluzii vă invităm la o meditaţie asupra anului cu care se corelează datele

situaţiei critice pentru economia şi pentru populaţia Moldovei. Este anul 1990/1991. De aici

rezultă că chiar şi „restructurarea „ lui Mihail Gorbaciov, companiile Moscovei orientate spre

lupta cu beţia, care în Moldova au fost interpretate ca distrugerea celei mai vechi şi mai rentabile

structuri a agriculturii – viticultura, n-au reuşit să arunce economia ţării noastre în criza totală,

care mai tîrziu a cuprins toate domeniile activităţii sociale. Suntem convinşi că în condiţiile unei

bune guvernări poporul Moldovei, care se deosebeşte prin multiple calităţi nobile: hărnicia,

bunătatea, cumsecădenia, ascultarea şi subordonarea etc. n-ar fi cunoscut conflictul armat,

consecinţa căruia este dezmembrarea statului unitar, n-ar fi ajuns la aşa o agravare a

sărăciei.”Înrăutăţirea condiţiilor şi calităţii vieţii majorităţii cetăţenilor Moldovei a provocat

modificări în evoluţia demografică a populaţiei. Pe parcursul anilor 90 s-a înregistrat reducerea

natalităţii şi a duratei de viaţă, creşterea mortalităţii. Ca urmare a acestei tendinţe, începînd cu

mijlocul anilor 90 se reduce numărul populaţiei ţării”[119,195].

Şi totuşi în consolidarea statului Republica Moldova au fost atinse unele rezultate

pozitive, printre care menţionăm: aderarea Republicii Moldova la ONU (1992) şi la alte

organizaţii internaţionale. În anul 1994 este adoptată Constituţia Republicii Moldova, care

defineşte strategiile politice, sociale şi economice ale statului şi în primul rînd declară intenţia

Moldovei de a crea un stat democratic, de drept. „În condiţiile geopolitice actuale şi de

perspectivă ale Republicii Moldova – edificarea unui stat democratic bazat pe drept, pe o

economie de piaţă şi o politică socială adecvată, a unui stat multietnic şi multiconfesional, cu

problema transnistreană, „statute speciale” ale unor teritorii etc., - este nevoie de o idee modernă,

care ar uni toată societatea şi ar fi acceptată în Europa şi în lume”[169,6]. Într-adevăr Republica

Moldova are nevoie de consolidarea societăţii, de integrarea eforturilor tuturor grupurilor sociale

în scopul soluţionării celei mai importante probleme a timpului – supravieţuirea şi realizarea

programelor securităţii naţionale. Adoptînd startegia securităţii Conferinţa ONU de la

Copenhaga (1995) a recomandat statelor naţionale să adopte programe şi strategii naţionale,

orintate spre garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cel mai important

fiind -dreptul la viaţă. Securitatea economică, alimentară, ecologică, personală, socială, politică

la toate nivelurile ei, în condiţiile Republicii Moldova este ameninţată de mai mulţi factori.

Dar şi răul are un sfîrşit, cu atît mai mult că timp de 10 ani elita politică şi de partid a

reuşit să înveţe cîte ceva despre potenţialul modelului democratic de guvernare, să studieze

experienţa statelor dezvoltate, a statelor europene. Aceasta le-a permis conducătorilor să

iniţieze”un şir de reforme structurale şi instituţionale”, orientate spre combaterea tendinţelor

177

negative din evoluţia societăţii moldoveneşti. Ca urmare în anii 2000-2004 are loc o îmbunătăţire

substanţială a indicatorilor economici şi sociali: producţia economică a crescut în termeni reali

cu 31,4%, iar volumul producţiei industriale - cu 61%, investiţiile în capitalul fix – cu 29,5%;

PIB a crescut cu 21,6%. În baza indicatorilor menţionaţi a fost posibilă majorarea salariului de

două ori, iar în industrie a depăşit mărimea de o sută dolari. A fost dublată pensia, au fost create

peste 250 mii locuri de muncă. În perioada 1999-2002 cheltuielile din buget în domeniul ocrotirii

sănătăţii au crescut de la 2,9% din PIB la 3,6%, iar în învăţămînt – de la 4,7% din PIB pînă la

5,6% [169,3]. În ultimele decenii, investiţiile statului în agricultură au crescut, mai ales cele

pentru utilajul agricol. Ministerul Agriculturii al Republicii Moldova a elaborat concepţia

asistenţei tehnice în complexul agro-industrial în noile condiţii de gospodărire, care prevede

crearea în fiecare raion a unui centru tehnic cu un punct de închiriere a tehnicii, subdiviziuni

pentru efectuarea lucrărilor mecanizate dificile (aratul, recoltarea etc.) Fondarea întreprinderilor

intergospodăreşti de utilizare în comun a tehnicii şi a atelierelor de reparaţie a ei, organizarea

staţiilor de maşini şi alte forme de folosire a mijloacelor de producţie – vor crea posibilitatea

sporirii eficienţei utilizării fondurilor fixe, vor asigura sporirea substanţială a volumului

producţiei agricole globale la o unitate de teren. Suportul logistic al dezvoltării gospodăriilor şi al

agriculturii în ansamblu constituie deplasarea accentului de la determinantele clasice: pămînt,

muncă şi capital, spre capacitatea de a utiliza cu maximă eficienţă factorii calitativi, printre care

menţionăm: cunoştinţele şi abilităţile specialiştilor şi fermierilor liberi, managementul, înoirea

tehnică, tehnologiile performante, ecologice, informatizarea.

Pentru sporirea ponderii schimbărilor pozitive care au loc în societatea moldovenească

instituţiile puterii de stat au adoptat mai multe programe strategice. Nu odată au revizuit tactica

implementării lor practice. Semnînd Decalaraţia pentru mediu şi dezvoltare a Conferinţei ONU

(1992), Republica Moldova şi-a asumat angajamentul adoptării strategiei naţionale a dezvoltarii

durabile. În acest context a fost elaborată Strategia de creştere economică şi reducere a sărăciei

(SCERS), obiectivele căreia sunt:creşterea nivelului calităţii vieţii populaţiei; ameliorarea

protecţiei sociale a celor mai defavorizate categorii de cetăţeni; dezvoltarea sistemului de

garanţii sociale; crearea noilor locuri de muncă; asigurarea unor servicii medicale calitative mai

accesibile; educarea unor oameni capabili să facă faţă cerinţelor de azi, prin dezvoltarea

învăţămîntului şi al ştiinţei [168,16].

Strategia de creştere economică şi reducere a sărăciei cuprinde trei obiective orientate în

viitor. Este vorba despre: dezvoltarea durabilă şi social-orientată; reintegrarea ţării; integrarea

europeană. Prin dezvoltarea durabilă şi social-orientată se subînţelege o dezvoltare „continue şi

stabilă”,orientată spre „ridicarea calităţii vieţii şi bunăstării populaţiei, în primul rînd a omului

sărac, lichidarea inegalităţii sociale”. Realizarea practică a obiectivelor dezvoltării durabile este

178

întemeiată pe următoarele principii: îmbunătăţirea guvernării sub aspect politic şi economic;

dezvoltarea sectorului privat prin asigurarea unui mediu favorabil de afaceri; modificarea rolului

guvernării, astfel ca toate acţiunile acesteia să fie îndreptate spre beneficiul societăţii. Orientarea

socială a dezvoltării presupune: eradicarea sărăciei extreme; asigurarea accesului la învăţămîntul

primar; promovarea egalităţii genulurilor; reducerea mortalităţii copiilor; îmbunătăţirea sănătăţii

materne; combaterea HIV-SIDA; asigurarea durabilităţii mediului [142,6].

Concepţia dezvoltării durabile şi social orientate pentru anii 2005-2007 prevede realizarea

a trei obiective clare: creşterea economică, reducerea sărăciei şi inechităţii şi dezvoltarea

resurselor umane. Guvernul Republicii Moldova a elaborat scenariul dezvoltării moderate, care

cuprinde creşterea PIB cu 5% anual şi scenariul optimist cu o creştere de 10% anuală a PIB. În

scopul atingerii acestor obiective Guvernul Republicii Moldova elaborează programe de

încurajare a investiţiilor în întreprinderile mici şi mijlocii, în industria prelucrătoare şi în

infrastructură. Programul Satul moldovenesc care prevede dezvoltarea infrastructurii (drumurile,

reţelele de aprovizionare cu apă, căldură, electricitate, gaze, telecomunicaţiile) va diminua din

prăpastia ce exisstă între centru şi periferie din punct de vedere social-economic. Astfel va fi

asigurată o ameliorare a calităţii vieţii populaţiei din oraşele mici şi localităţile rurale.

Un document extrem de important pentru înţelegerea corectă a strategiilor adoptate de

Republica Moldova este Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului, în „Cuvîntul introductiv”al

căruia Prim-ministru Vasile Tarlev menţionează:”Strategia de realizare a Declaraţiei Mileniului

asumată de Republica Moldova în cadrul Summitului Mileniului din 2000, determină scopurile

comune ale partenerilor la nivel global, stabilite prin obiectivele distincte, sarcini şi indicatori

concreţi de monitorizare a dezvoltării”[143,6-7]. În Raport se menţionează că politica internă a

statului va fi concentrată asupra: reducerii în jumătate,către anul 2015, a numărului de oameni

cuprinşi de nivelul sever al sărăciei; asigurarea posibilităţii pentru toţi copii de a freventa şi

absolvi gimnaziul; reducerea ratei mortalităţii copiilor pînă la 5 ani; îmbunătăţirea sănătăţii şi

reducerea mortalităţii materne; stoparea către 2015 a răspîndirii şi începerea procesului de

reducere a maladiei HIV/SIDA; integrarea principiilor dezvoltării durabile în politicile şi

programele ţării, reducerea pierderilor resurselor ecologice realizată prin creşterea suprafeţei

terenurilor acoperite de pădure şi extinderea ariilor naturale protejate pentru conservarea

diversităţii biologice, majorarea treptată a ponderii populaţiei cu acces durabil la surse sigure de

apă; definirea strategiei proprii pentru atragerea investiţiilor în dezvoltarea tehnologiilor

informaţionale, a infrastructurii comunicaţiilor, extinderii telefoniei mobile, utilizării largi a

internet-ului etc. [143,6-7]. Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.288 din 15 martie

2005 sunt stabiliţi indicatorii de monitorizare ai acestor obiective, sunt definite sarcinile concrete

ale realizării lor. Necesitatea adoptării Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului a fost definită de

179

către liderii a 147 de state, care au semnat la New York, în anul 2000 „Declaraţia Mileniului a

Naţiunilor Unite: dezvoltarea umană – obiectiv de importanţă primordială”. Documentul explică

ataşamentul comunităţii internaţionale faţă de valorile fundamentale ale umanităţii: libertate,

egalitate, solidaritate, toleranţă, respect faţă de natură şi divizarea responsabilităţilor. Declaraţia

Mileniului a ONU accentuează importanţa soluţionării problemelor grave, care reies din

consolidarea păcii, respectarea drepturilor omului, asigurarea dezvoltării durabile şi protecţiei

mediului.

Obiectivul asigurării securităţii vieţii şi persoanei este legiferat, declarat prioritar de

Republica Moldova din anul 1994. Dar greutăţile menţionate mai sus nu le-au permis nici

cetăţenilor Republicii Moldova să se simtă protejaţi ,nici instituţiilor puterii de stat să stăpînească

situaţiile, să gestioneze procesele sociale. Prin Constituţia adoptată Republica Moldova se

declară un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera

dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi

sunt garantate. Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,

fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă

politică, avere sau de origine socială. Republica Moldova garantează fiecărui cetăţean dreptul la

un trai decent, la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la un mediu înconjurător sănătos.

În Raportul Dezvoltării Umane, elaborat sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare, Republica Moldova este considerată o ţară cu dezvoltare umană medie, fiind plasată

în lista celor 177 de ţări pe locul 113, între Vietnam şi Bolivia.Valoarea indicelui Dezvoltării

Umane (IDU) 2002 pentru Republica Moldova (0,681) este sub media globală (0,729).De

asemenea este mai joasă şi în raport cu ţările din Europa Centrală şi de Est, iar în raport cu

situaţia statelor ex-sovietice Moldova se plasează pe penultimul loc, fiind într-o poziţie mai

favorabilă doar ca Tadjikistanul. Pentru a înţelege adecvat situaţia credem că este necesar să

descifrăm conţinutul IDU. Acesta include: speranţa de viaţă, cheltuielile pentru învăţămînt,

sănătate, odihnă, PIB per capita, capacitatea de cumpărare etc.[142,16].

Analiza conţinutului Primului Raport Naţional „Obiectivele de Dezvoltare ale

Mileniului” ne permite să conchidem că fiind susţinută de organizaţiile internaţionale şi cele

regionale, Republica Moldova are şansa de a depăşi situaţiile critice, cu atît mai mult că

îmbunătăţiri în creşterea economică sunt înregistrate. Deşi ne este ameninţată securitatea

economică a statului, deşi suntem conştienţi de faptul că securitatea şi dezvoltarea umană

depinde în mod direct de securitatea politică şi economică a ţării, suntem optimişti în ceea ce

priveşte viitorul .Optimismul este întemeiat nu atît pe schimbările pozitive din ramurile

structurale ale economiei naţionale, cît pe convingerea că un plan de acţiuni concrete

,conştientizat de toate părţile implicate conduce neapărat la realizarea lui. Iată de ce ne încadrăm

180

activ în realizarea Programului „Obiectivele de Dezuvoltare ale Mileniului” prin prezenta

elaborare, prin cursurile ţinute în faţa tinerilor, care Mîine vor participa şi vor beneficia de

implementarea lui practică. Desigur elita politică trebuie susţinută şi ajutată în ceea ce priveşte

realizarea programelor strategice şi tactice, uneori chiar trebuie determinată să depăşească

interesele de grup (de partid) şi să-şi acseze activitatea pe satisfacerea intereselor naţionale. Într-

adevăr în problema asigurării securităţii naţionale sub aspectele: economică, politică, socială,

ecologică şi a dezvolotării umane nu pot fi admise aprecieri superficiale, tentative de

supraapreciere.”Liderii Republicii Moldova sunt chemaţi să dea dovadă de înţelepciune şi voinţă

politică pentru lichidarea pericolelor care ameninţă securitatea economică a ţării. În scopul

soluţionării acestei probleme este nevoie de concentrarea maximă a tuturor forţelor vitale ale

societăţii. Deosebit de important şi responsabil este rolul ştiinţei în elaborarea concepţiei

securităţii economice naţionale”[119,200].

Începînd cu anul 2006 politica internă şi externă a Republicii Moldova este axată pe

integrarea europeană. Obiectivele Mileniului pentru Republica Moldova includ şi acest

scop,deoarece creşterea economică, diminuarea sărăciei, asigurarea securităţii naţionale,

dezvoltarea durabilă a societăţii molodveneşti şi integrarea europeană sunt procese care

interacţionează, care se influenţează reciproc şi prin aceasta asigură supravieţuirea individului, a

societăţii şi a statului Republica Moldova. Cu regret în Uniunea Europeană Moldova şi-a creat o

imagine confuză, determinată de retorica proeuropeană permanent discreditată sau conştient

atenuată de comportamentul ambiguu al guvernelor şi de preferinţele politice seculare ale unei

societăţi divizate. Relaţiile Republicii Moldova cu UE datează din anul 1992, cînd ţara noastră a

fost inclusă, alături de alte state postsovietice şi de Mongolia în programul de asistenţă tehnică

oefrită de UE. În concepţia de politică externă aprobată de Parlament, relaţiile cu UE au fost

definite ca prioritare, în timp ce integrarea în UE a fost formulată ca un obiectiv la care Moldova

aspiră. Pînă în februarie 2001 elita politică guvernantă vorbeşte despre ajustarea legislaţiei

naţionale la standardele UE. Dar greutăţile nu s-au lăsat aşteptate, deoarece curînd începe să fie

perpetuată necesitatea armonizării şi apropierii legilor moldoveneşti de legislaţia celorlalte ţări

membre ale CSI, ceea ce va facilita cooperarea reciproc avantajoasă. Legislaţia europeană însă

este radical diferită şi incompatibilă cu cea din ţările CSI.

Majoritatea experţilor afirmă că principala problemă a Moldovei care anihilează

perspectivele integrării mai profunde cu UE este cea a „Republicii Moldoveneşti Nistrene”, unde

un regim separatist controlează 12% din teritoriul Moldovei, 17% din populaţie şi cea mai mare

parte a industriei grele, inclusiv producerea de energie electrică, ciment şi oţel [103].

Lowenhardt subliniază că divizarea Moldovei de-a lungul Nistrului este o problemă care ar putea

pereclita integrarea sa europeană. Atitudinea UE faţă de problema transnistreană s-a schimbat.

181

Dacă iniţial conflictul de la Nistru şi consecinţele lui erau apreciat ca o ameninţare a securităţii

statelor europene şi a comunităţii, apoi în „Country Strategy Paper” se menţionează că problema

transnistreană este „o ameninţare la adresa stabilităţii politice şi economice interne a ţării”, nu a

Europei, nu a regiunii. Reprezentanţii instituţiilor europene consideră că „fără participarea Rusiei

se pare că nu există o cale de soluţionare a conflictului”[103]. Cerinţele integrării în UE expuse

în Tratatul de la Maastricht, semnat în anul 1991 sunt: „candidatul la aderare trebuie să fie un

stat european democratic, să dispună de o economie de piaţă funcţională, să accepte prevederile

tratatelor comunitare, să accepte acquis-ul comunitar”[158,10] Deşi este declarat un obiectiv

prioritar al politicii interne şi externe a statului, integrarea europeană este problematică, deoarece

cele patru cerinţe impuse fiecărui candidat pentru Republica Moldova sunt obstacole serioase.

Analiza Obiectivelor Mileniului ne permite să conchidem că doar către anul 2015, în condiţiile

implementării practice a strategiilor adoptate, Moldova va reuşi să se apropie de situaţia

favorabilă integrării. În acest scop este importantă implementarea practică a programelor

dezvoltării comunitare.Atît în strategia dezvoltării durabile a României, a Rusiei, cît şi a UE,

dezvoltării comunitare i se acordă o poziţie prioritară. Materialele publicate în România şi

Moldova în ultimii ani pun în evidenţă o sărăcie, un nivel de trai, despre care omul societăţii

tehnogene îşi face reprezentarea în baza filmelor istorice, despre epoca medievală, regimul

colonial [51;52].

Cooperarea pentru o dezvoltare durabilă trebuie sa fie o preocupare atît pentru UE, cît si pentru

statele membre. Politica comunitară de dezvoltare durabilă trebuie sa fie complementară

politicilor derulate de de statele membre.

Studiul neaprofundat al condiţiilor existenţiale ale cetăţenilor Republicii Moldova ne

permite să conchidem:

- Moldova este un stat european, care se confruntă cu probleme serioase în ceea ce priveşte

asigurarea securităţii naţionale: politice, economice, sociale, umane, ecologice. Dar schimbările

care au fost atestate la nivelul structural al economiei naţionale, la începutul mileniului trei, ne

sugerează că procesul ameliorării condiţiilor de trai, a situaţiei economice a cetăţenilor

Republicii Moldova a demarat. Important este să-l întărim, să-l intensificăm, să-l facem

ireversibil. Doar în asemenea condiţii Strategiile supravieţuirii tuturor membrilor societăţii

moldoveneşti pot fi realizate şi respectiv poate fi asigurată securitatea individului,a sociumului şi

a statului. Pentru aceasta avem nevoie de o elită politică, instruită şi educată în spiritul valorilor

autentice, constituite istoric în acest spaţiu geografic, printre care fundamentale sunt :umanismul

şi patriotismul.

- Moldova dispune de suficiente resurse umane, de specialişti profesionişti, care au conştientizat

necesitatea implicării în soluţionarea problemelor acute, cu care se confruntă societatea.

182

Intelectualii au apreciat adecvat potenţialul ştiinţei şi filosofiei, determinînd obiectivele esenţiale

ale acestora. Sub aspect teoretic sunt extrem de actuale studiile, care pun în evidenţă mijolacele,

resursele naturale, energetice, umane, de care dispune societatea moldovenească şi în baza cărora

sunt adoptate programe de măsuri concrete, orientate spre valorificarea lor.

- Obiectivele evidenţiate de elita politică a Moldovei şi incluse în documentele strategice sunt

orientate spre ameliorarea situaţiei existenţiale, iar realizarea lor va permite unui număr

considerabil de cetăţeni să se repatrieze, să revină acasă şi să se încadreze activ în procesul

consolidării statului democratic Republica Moldova, al reorganizării tuturor ramurilor economiei

naţionale. De asemenea se va reduce numărul celor ce vor dori să plece peste hotare la muncă.

Suntem convinşi (în baza acumulării informaţiilor despre cei care au plecat) că o treime din

populaţia care a plecat la muncă peste hotare, după anul 2000, n-a fost determinată de condiţiile

grele, imposibile ale existenţei. Este vorba despre extinderea globalizării, care a multiplicat

necesităţile consumatorilor moldoveni, care fiind informaţi de cei ce au cunoscut un alt mod de

viaţă, doresc să-şi asigure lor şi copiilor lor un „trai mai bun”. Aceasta s-a produs din cauza

schimbărilor din sistemul axiologic şi din motivul aprecierii inadcvate a acestora de către om. În

acest context se intensifică funcţia formativă a ştiinţelor socioumanistice şi a filosofiei. Fără o

modificare radicală a mentalităţii moldovenilor, care la moment nu înţeleg că copiii lor au mai

mare nevoie de comunicare cu ei, decît de „presupusul viitor asigurat” al lor, chiar şi ameliorarea

condiţiilor de trai nu va conduce la soluţionarea acestor probleme.

- Realizarea practică a SCERS îi va permite societăţii moldoveneşti să iasă din criză şi să se

orienteze către dezvoltarea durabilă. Şi primul obiectiv şi mai ales al doilea au nevoie de un

profesionalism, de un nivel înalt al culturii muncii, de o conştiinţă ecologică şi de un bun simţ,

atestat la fiecare membru al societăţii moldoveneşti.

- Integrarea Moldovei în Uniunea Europeană necesită o pregătire fundamentală nu doar din

motivul că nu vom fi acceptaţi, dar şi din interesul nostru de a ne încadra în comunitatea

regională cu o capacitate relativ înaltă a securităţii naţionale, de a fi competitivi în toate

domeniile activităţii politice, economice, socio-culturale. În acest context la toate nivelurile

administraţiei publice trebuie să implementăm spiritul gospodăresc, cu atît mai mult că

experienţa socială ne convinge de adevărul maximei: „Nu sunt state sărace şi state bogate.Sunt

state bine conduse şi prost conduse.”

- În procesul integrării regionale suveranitatea statului naţional este diminuată,de transmiterea

unor funcţii şi împuterniciri ale lui instituţiilor regionale, considerăm absolut necesară întărirea

statalităţii Republicii Moldova. Din această perspectivă ar fi salutabilă consolidarea partidelor

democratice, de orientare centristă, crearea unei noi coaliţii guvernamentale, care ar promova şi

ar dori să implementeze în practică valorile liberal-democratice.

183

- Trecerea de la declaraţii populiste la programe de măsuri concrete, subordonarea intereselor de

grup – intereselor societăţii moldoveneşti, omogenizarea acesteia – sunt condiţiile asigurării

viitorului acestui neam.

Aşadar, Strategia dezvoltării durabile – reprezintă un ansamblu de măsuri urgente, orientate

spre armonizarea interconexiunilor biosferei, omului şi societăţii contemporane. Am evidenţiat

multiple probleme, care, actualmente au statut de obstacole, de piedici, dar conştientizarea

semnificaţiei lor practice, îi va oferi omenirii şansa supravieţuirii. Interpretările controversate ale

Strategiei dezvoltării durabile, ale mijloacelor şi limetelor temporale a realizării ei practice, nu-i

împiedică pe savanţi să recunoască unanim necesitatea şi scopul final al acesteia. Scopul

strategic al dezvoltării durabile este: depăşirea contradicţiilor globale dintre consumul exagerat al

resurselor naturale şi caracterul lor limitat. Fiind îngrijoraţi de pericolele ce ameninţă planeta,

savanţii şi filosofii contemporani conlucrează în scopul elaborării unei concepţii teoretice despre

căile de dezvoltare a omenirii, a culturii şi civilizaţiei în viitorul apropiat. Practic nici un savant,

nici un filosof contemporan azi nu mai pune la îndoială necesitatea combinării dezvoltării

economice, sociale, dinamice a civilizaţiei cu conservarea echilibrului sistemelor naturale,

constituite istoric, cu reproducerea potenţialului tradiţional al biosferei ca un factor indispensabil

al supravieţuirii şi dezvoltării omului şi civilizaţiei.

Din momentul conştientizării problemelor globale, a pericolelor ce ameninţă omenirea, au

fost înregistrate unele schimbări pozitive, printre care am menţiona: elaborarea mecanismului

juridic, orientat spre asigurarea unei coordonări şi coinfluenţe legitime a părţilor sistemului: om-

societate-biosferă. A fost elaborat mecanismul economic, care presupune nu doar stimularea

agenţilor economici ce nu poluează mediul, dar şi adoptarea principiului: „cel ce poluează

plăteşte”. Analiza modului de implementare a acestor mecanisme, ne permite să conchidem că în

economia statelor dezvoltate pot fi evidenţiate premisele raţionalizării activităţii de producere, a

unui nou model de „gospodărire” a resurselor biosferei. La nivelul comportamentului uman sunt

atestate schimbări pozitive, determinate în mare măsură de teoriile ce explică conţinutul

fenomenului „calitatea vieţii”. Obiectivul mişcării „verzilor”, a ONG, argumentat de teoriile

despre societatea ecologică, despre necesitatea formării unei mentalităţi ecologice, este orientat

spre pregătirea schimbărilor radicale a societăţii tehnogene şi spre înaintarea civilizaţiei într-o

nouă fază a dezvoltării.

În ultimul deceniu al secolului XX şi îndeosebi în publicaţiile recente [219;223;227;230;

241; 242; 247; 258; 267; 273; 285] este redimensionat conceptul securităţii omului, a grupului

social, a statului naţional. Corelarea celor două strategii: a securităţii şi a dezvotării durabile a

civilizaţiei – este o cerinţă a timpului, este condiţia supravieţuirii. În procesul evoluţiei istorice

omul şi-a perfectat facultăţile cognitive şi este pregătit pentru a soluţiona problemele complicate

184

ale epocii. El însă trebuie orientat corect, îndrumat, determinat să înţeleagă că „restricţiile etice”,

care impun schmbarea priorităţilor vieţii şi activităţii, nu-s o manifestare a ideologiei dominante,

nu reflectă o dorinţă/o voinţă a unei persoane, sunt o reacţie la condiţiile, impuse de Strategia

supravieţurii lumii contemporane.

Mult mai complicată este situaţia cetăţenilor statelor subdezvoltate, în care economia de

piaţă se află în proces de consolidare. În baza datelor statistice, înregistrate în Barometrul de

opinie publică [7], am încercat să evidenţiem problemele particulare ale cetăţenilor Republicii

Moldova, după unele aprecieri „cel mai sărac stat din Europa”. Într-adevăr situaţia este alarmantă

în toate domeniile, evidenţiate de strategia securităţii umane. În baza unei analize aprofundate a

modului de implementare practică a strategiilor securităţii şi dezvoltării durabile în statele

subdezvoltate am putea argumenta teza despre existenţa unui pericol major pentru omenire,

determinat de procesul „intrării” populaţiei statelor subdezvoltate în societatea de consum.

Democratizarea vieţii sociale, globalizarea – susţin desfăşurarea acestui proces. Iată de ce,

începînd cu primele manifestări ale acestui proces (plecarea la muncă peste hotare a cetăţenilor

Republicii Moldova, care dispun de resursele materiale, financiare, necesare pentru satisfacerea

necesităţilor vitale, dar care sunt ademeniţi de puterea lui „A avea”), este necesară o activitate

organizată a pedagogilor , a profesorilor, a liderilor ONG, orientată spre explicarea conţinutului

imperativului „A fi”. Schimbările pozitive din economia Moldovei, despre care ne vorbesc datele

statistice, n-ar trebui să ne încurajeze prea mult, deoarece în elementele structurale ale societăţii

moldoveneşti se multiplică simptomele înbolnăvirii şi degradării spirituale.

185

Concluzii şi recomandări.

Concluzii. Lumea, în care trăim, activăm, proiectăm şi realizăm modele ale afirmării

propriei personalităţi, este supraîncărcată de mistere şi paradoxuri şi doar omul dispune de

capacităţile necesare pentru a formula şi a exterioriza „rosturile” vieţii, ale evoluţiei, ale

Existenţei ca totalitate. Confruntîndu-se cu probleme existenţiale serioase, cu situaţii tensionate

şi dorind să le depăşească, să le satisfacă condiţiile, omul contemporan realizează o analiză

minuţioasă a trecutului istoric, a experienţei altor generaţii, popoare, state etc. Analiza procesului

evoluţiei Biosferei, Omului şi a Societăţii umane ne permite să conchidem: omul contemporan

este înzestrat cu capacităţile, abilităţile necesare pentru a înţelege adecvat seriozitatea situaţiei

sale în lume, pentru a supravieţui.

Problema care apare în condiţiile crizei antropo-ecologice contemporane, în opinia

noastră, este determinată de faptul că omul societăţii tehnogene s-a îndepărtat de natură, „s-a

artificializat” într-atît, încît instinctul caracteristic unei fiinţe biologice, orientat doar către

conservarea şi reproducerea vieţii, şi-a pierdut puterea de influenţare a deciziilor şi acţiunilor

individului. Din această perspectivă este necesară şi actuală normalizarea situaţiei în

interinfluenţele manifestărilor omenescului, deoarece analiza evoluţiei existenţei şi conştiinţei

umane, ne-a permis să constatăm: orice sistem viu este înzestrat cu un mecanism de auto-reglare

a reacţiilor la factorii excitanţi din exterior. Odată cu schimbarea condiţiilor de trai, sistemul

cognitiv al organismului modifică programul de activitate, subordonîndu-l supravieţuirii. Omul,

un bun observator al desfăşurării proceselor naturale poate iniţia studii, în rezultatul cărora şi-ar

lărgi posibilitatea adoptării modelului optimal de reacţie la schimbările mediului şi a realităţii

sociale. În condiţiile societăţii tehnogene omul „s-a artificializat”, deaceea este necesară

armonizarea componentelor omenescului – instinct, emoţionalitate, voinţă şi raţiune. Evoluţia

biosferei, a formelor de organizare a materiei biotice, coexistenţa ei cu societatea, ne oferă

suficiente argumente în favoarea tezei: omul societăţii tehnogene a pierdut ceva semnificativ

pentru orientarea adecvată în mediul natural de existenţă. Această concluzie ne permite să

formulăm un obiectiv nou al filocofiei contemporane: echilibrarea manifestărilor omenescului –

instinct, emoţionalitate, voinţă şi raţiune.

În capitolul II al tezei am constatat că trăim într-o lume globalizată, integrată sub aspect

economic, financiar, politic; am explicat necesitatea adoptării principiului: unitate prin

diversitate şi am încercat să vă convingem că în domeniul spiritual el este cel mai eficient. Dacă

admitem că lumea globalizată se învaţă să respecte tradiţiile, manifestările spirituale ale tuturor

popoarelor ce convieţuiesc astăzi pe Terra, atunci în baza redimensionării problemelor morale şi

tehnogene, am reuşi să stabilim regulile şi principiile coexistenţei cu mediul natural. Pentru

186

elaborarea şi explicarea conţinutului normelor coexistenţei Biosferei, Omului şi a Societăţii, care

au necesităţi specifice; a sistemelor naturale şi a celor sociale; a diferitor culturi, a statelor cu un

nivel diferit de dezvoltare, a individualităţilor şi grupurilor sociale, avem nevoie de o nouă

metodologie, de metode şi principii clare de acumulare, prelucrare şi sistematizare a informaţiei.

Acest obiectiv îl poate realiza filosofia mileniului trei, elaborînd Metateoria supravieţuirii.

Metateoria supravieţuirii deschide noi perspective de investigare a fenomenelor şi proceselor

realităţii obiective naturale şi sociale. Ea oferă posibilităţi largi cunoaşterii, care, adoptînd

principiul integrării cunoştinţelor, ar putea optimiza potenţialul metodologic al ştiinţelor

fundamentale şi a celor socioumanistice. Metateoria supravieţuirii explică necesitatea analizei

oricărui obiect (element al sistemelor naturale sau sociale) în complexitatea structurii,

funcţionalităţii şi a interconexiunilor ce-l caracterizează. Eliminarea din procesul cognitiv a unui

element, a unui aspect, conduce la concluzii eronate, la consecinţe negative. Reeşind din

semnificaţia deosebită a strategiei cognitive, a principiilor ei de bază, teza cuprinde studiul lor.

Analiza principiilor noii strategii cognitive ne permite să apreciem adecvat semnificaţia

complementarităţii, a interdisciplinarităţii, a multidisciplinarităţii, a simplităţii etc. Orice eseu

filosofic sau tratat ştiinţific, scris într-un limbaj accesibil chiar şi pentru cei care n-au o cultură şi

o conştiinţă filosofică, este apreciat mai înalt, are o influenţă mai mare asupra opiniei publice.

Supravieţuirea este o problemă a fiecărui locuitor al planetei, deaceea lucrările ce analizează

aspectele ei trebuie să respecte principiul simplităţii.

Umanizarea vieţii sociale a societăţii tehnogene impune schimbarea mentalităţii omului

contemporan. Satisfacerea acestui obiectiv este posibilă doar în condiţiile adoptării unui

mecanism de influenţare a conştiinţei individuale. Pentru a elabora mecanismul influenţării

comportamentului uman, pentru a orienta procesul formării şi afirmării personalităţii în societate,

este necesar să avem claritate vizavi de potenţialul capacităţilor şi abilităţilor cognitive şi

creative ale omului contemporan. Respectînd tradiţia milenară a elaborării discursului filosofic,

care este profund uman, am reprodus şi am analizat concluziile sistemelor de referinţă ale

filosofiei universale şi naţionale, axa cărora o constituiau: specificul modului uman de existenţă;

manifestările spiritului uman; conţinutul valorilor general-umane; socializarea şi personalizarea

individului; relaţiile omului cu natura, cu societatea, cu semenii, cu sine etc. Documentarea

respectivă ne-a permis să deosebim specificul timpului, în care trăim şi ne desfăşurăm

activitatea; să evidenţiem problemele acute, care influenţează modul de viaţă, de gîndire, de

comunicare, de personalizare etc. a omului, a grupului social, a societăţii contemporane. În

capitolele trei şi patru supunem analizei concluziile concepţiilor filosofice, ştiinţifice, religioase,

elaborate în antichitate, în evul mediu, în epoca modernă şi contemporană, în care este explicat

conţinutul valorilor general-umane, al comportamentului moral. Corelarea supravieţuirii şi

187

moralităţii, analiza potenţialului educativ şi formativ al valorilor etice, ne oferă suficiente

argumente în favoarea concluziei principale a tezei: omenirea dispune de potenţialul

supravieţuirii. În acest context sarcina principală a filosofiei şi ştiinţei contemporane este de a

orienta socializarea, specializarea şi profesionalizarea individului, de a-i permite personalităţii să

redimensioneze conţinutul valorilor morale şi în această bază să aleagă conştient

comportamentul moral, să desfăşoară o activitate profesională, întemeiată pe imperativele

moralei responsabilităţii şi demnităţii umane.

Contradicţiile practicii sociale contemporane, problemele globale pot fi soluţionate doar

în baza valorificării potenţialului noii moralităţi. Imperativele morale acceptate şi respectate

benevol de fiecare om, de instituţiile sociale, ar influenţa redimensionarea valorilor tehnogene,

potenţialul imens al cărora din necesitatea supravieţuirii, trebuie valorificat în scopul satisfacerii

cerinţelor sistemelor naturale, a ameliorării condiţiilor existenţiale a tuturor formelor de viaţă.

Omul contemporan are o misiune importantă: de a-i întoarce naturii „datoriile”. Din această

perspectivă redimensionarea valorilor morale şi tehnogene desemnează limitarea conştientă a

necesităţilor omului şi orientarea potenţialului tehnico-ştiinţific al societăţii contemporane către

satisfacerea cerinţelor vitale ale sistemelor naturale.

Îngrijoraţi de provizoratul existenţei umane, sub toate formele organizării ei, filosofii şi

savanţii contemporani au sensibilizat opinia publică, s-au implicat în procesul democratizării

vieţii sociale, susţinînd şi dirijînd activităţile ONG, care evidenţiau diverse obiective. Chiar şi în

cazul, cînd programul de activitate al ONG, al miscărilor sociale, politice, social-politice de

orientare democratică, nu conţinea obiective ecologice, activitatea lor pregătea condiţiile

necesare desfăşurării procesului umanizării vieţii sociale. Prin astfel de activităţi filosofii,

savanţii, liderii şi membrii activi ai ONG, au pregătit schimbarea în mentalitatea unei părţi

(considerabile a statelor dezvoltate şi nesemnificative a statelor subdezvoltate) a populaţiei, care

şi-au modificat atitudinea faţă de problemele globale, în raport cu consumul resurselor naturale,

în spirit ecosofic apreciază calitatea vieţii şi adoptă un mod sănătos de viaţă. Anume aceste

grupuri de oameni au determinat politicienii, conducătorii de state, să studieze strategiile

supravieţuirii, elaborate de filosofi şi savanţi; să pătrundă (unii) în esenţa conceptelor:

supravieţuirii, al dezvoltării durabile, al securităţii şi să semneze Documentele, pregătite de

Comisiile specializate şi înaintate spre analiză, aprobare, adoptare la Conferinţa ONU pe

problemele protecţiei mediului (Stockholm, iunie 1972); la Conferinţa ONU consacrată

problemelor protecţiei mediului şi dezvoltării (Rio de Janeiro, iunie 1992). Nu este greu de

observat modificarea conceptului Strategiei Supravieţuirii: în perioada iniţială de pregătire a

Conferinţei ONU (Stockholm, 1992) şi în Documentele adoptate, este vorba despre prioritatea

ecologicului în raport cu economicul şi politicul, iar peste două decenii, în Documentele

188

Conferinţei ONU (Rio de Janeiro, 1992) este evidenţiată necesitatea conservării şi reproducerii

stabilităţii Biosferei în condiţiile dezvoltării civilizaţiei umane. Programul acţiunilor comune

pentru secolul XXI, analizat în capitolul cinci al tezei, ne-a permis să constatăm: documentele

adoptate la Conferinţa de la Rio de Janeiro, sunt ştiinţific argumentate, sunt orientate în viitor,

realizarea lor practică este o necesitate obiectivă. Dar în cei aproximativ 15 ani ce au urmat,

foarte puţine programe au fost implementate în practica socială, de aceea, încă nu putem constata

o ameliorare a situaţiei ecologice. Modelul dezvoltării societăţii postindustriale, expus în

Strategia Dezvoltării Durabile, cu explicaţiile respective despre existenţa unei perioade de

tranziţie, în care vor coexista moduri de activitate şi gîndire, caracteristice societăţii tehnogene,

şi valorile societăţii, orientate în viitor, valorile dezvoltării durabile, este un model optimal, în

opinia noastră, al Strategiei Supravieţuirii. Problemele, care apar în procesul implementării lui

practice, pe care le-am evidenţiat în capitolul cinci, omul, instituţiile societăţii contemporane, le-

ar putea soluţiona. Dar, realizarea practică a Strategiei Supravieţuirii depinde de mai mulţi

factori şi în primul rînd de factorul subiectiv, uman. Anume din acest motiv, am considerat

necesar să evidenţiem potenţialul cognitiv şi creativ al personalităţii, să orientăm omul

contemporan către redescoperirea şi valorificarea conţinutului omenescului, exprimat de

imperativele moralei responsabilităţii şi demnităţii umane.

Recomandări referitoare la implementarea rezultatelor obţinute în practica socială din

Republica Moldova. În baza observaţiilor asupra desfăşurării proceselor economice, politice,

demografice, care s-au intensificat din momentul democratizării vieţii sociale, ne-am format

convingerea că multe probleme cu care astăzi se confruntă societatea moldovenească sunt

determinate de adoptarea unei atitudini indiferente faţă de tezaurul culturii spirituale, îndeosebi,

faţă de obicei şi tradiţii, în baza cărora se formează „bunul simţ” al fiecăruia. La nivel teoretic

chestiunea revalorificării potenţialului culturii spirituale naţionale, în baza materialelor

acumulate, o vom aborda într-o monografie. Dar, monografiile sunt citite în ţara noastră de un

grup social restrîns: profesori, doctoranzi, magisteranzi, rareori de studenţi şi pensionari. De

aceea aşi propune Ministerului Educaţiei şi Tineretului să adopte unele măsuri urgente pentru

ameliorarea procesului de instruire şi educaţie, pentru sporirea eficienţei socializării, specializării

şi personalizării individului.

1.Semnînd documentele procesului de la Bologna, reprezentanţii Guvernului Republicii

Moldova şi responsabilii de implementarea practică a acestora, au desfăşurat activităţi, orientate

spre modificarea programelor învăţămîntului universitar. În aşa fel în programele de studiu au

fost incluse discipline noi, cum ar fi: Etica profesională, Psihologia comunicării, la unele

specialităţi – Retorica etc. Elaborarea cursului universitar nou necesită timp, aptitudini,

experienţă profesională, iar la etică şi un mod deosebit de gîndire, vorbire şi comportament, care

189

nu trebuie să se contrazică. Din motiv că selectarea cadrelor didactice şi verificarea

competenţelor lor are o semnificaţie majoră pentru sporirea eficienţei sistemului de instruire şi

educaţie, consider necesar de a elabora un mecanism, unic pentru toate universităţile, de

selectare a cadrelor, de apreciere a competenţei lor profesionale. Publicat într-un îndrumar, cu

statut de recomandări, pentru a nu limita autonomia Rectoratelor şi respectiv a nu trezi revolte şi

nemulţumiri, acest mecanim ar permite realizarea mai multor obiective, printre care mai

importante sunt: unificarea şi omogenizarea instruirii socioumanistice; elaborarea manualelor şi

suporturilor de curs la disciplinele noi, incluse în programele de studiu, la comanda şi cu

susţinerea financiară a Ministerului Educaţiei şi Tineretului. În chestiunea editării manualelor

constatăm o dezordine totală. Cunoaştem cazuri cînd elaborează şi publică manuale asistenţii

universitari, cu o experienţă de activitate profesională de 1-2 ani. În elaborarea îndrumarului

consider că ar fi salutabil să valorificăm experienţa mai multor state, inclusiv şi pe cea a

sistemului socialist.

2. Eficienţa sistemului universitar de instruire depinde de mai mulţi factori, dar mai

importanţi sunt: subiectul – profesorul; obiectul – studentul. Restructurarea sistemului de

instruire şi educaţie este necesară, dar desfăşurarea procesului respectiv trebuie iniţiată cu

modificările metodelor mijloacelor, cadrelor nivelului inferior – grădiniţa de copii, apoi – şcoala

primară; după care urmează schimbările inevitabile ale sistemului gimnazial şi liceal. Dacă am fi

urmat acest model al restructurării şi nu formal, înlocuind denumirile şcolilor, atunci am fi

realizat o schimbare a mentalităţii copiilor, părinţilor, pedagogilor, studenţilor şi profesorilor.

Aceştea ar fi înţeles responsabilităţile ce rees din statutul lor social, consecinţă a cărui fapt ar fi

fost realizarea deplină a obiectivelor sistemului de instruire şi educaţie. Asemenea modificări

sunt necesare şi i-ar oferi societăţii profesionişti patrioţi, pregătiţi să se încadreze în soluţionarea

problemelor economice, ecologice, sociale.

3. Se simte necesitatea unui dialog dintre reprezentanţii Guvernului Republicii Moldova,

responsabili pentru soluţionarea problemelor din învăţămînt, din domeniul protecţiei mediului,

din alte domenii sociale şi profesorii universitari, care pe lîngă activitatea didactică au un interes

ştiinţific, studiază diferite aspecte ale realităţii. În aşa fel relaţia dintre ştiinţa fundamentală şi

procesul adoptării deciziilor referitoare la modul de implementare al realizărilor ştiinţifice în

practica socială ar deveni stabilă, ar avea un mecanism flecsibil. În timpul nostru istoric omul

masei ar mai putea, rareori, să-şi permită să decidă soluţionarea unor probleme cotidiene, urmînd

povaţa: nu greşeşte doar cel ce nu face nimic. La nivelul gestionării proceselor sociale

experienţa „învăţării pe propriile greşeli” este periculoasă.

4. Mecanismul influenţării conştiinţei individuale presupune: transmiterea informaţiei,

explicarea conţinutului imperativelor, normelor şi principiilor morale ale timpului nostru,

190

orientarea omului în lumea supraîncărcată de paradoxuri, inegalităţi, stări tensionate.. Pentru a

sensibiliza opinia publică, pentru a determina schimbarea mentalităţii cetăţenilor Republicii

Moldova este necesar un Program de lucru, care ar concretiza obiectivele Programului „Satul

moldovenesc” şi ar contribui la realizarea lor. Programul ar include trei compartimente:

Seminare pentru funcţionarii din administraţia publică locală; Seminare pentru liderii şi membrii

activi ai ONG; Seminare pentru specialiştii de la sate (pedagogi, medici, vînzători etc.) Planurile

de activitate a Seminarelor respective sunt elaborate de profesorii universitari, funcţionarii

Guvernului Republicii Moldova, savanţi, filosofi, scriitori, jurnalişti etc., care se vor implica în

organizarea şi petrecerea lor. Nu este vorba despre ceva absolut nou. Aşa activităţi erau

organizate de „Societatea Ştiinţa”. Nu propunem reînfiinţarea ei, ne referim doar la utilizarea mai

eficientă a resurselor intelectuale ale statului.

5. Formarea atitudinii ecosofice faţă de natură, faţă de viaţă, faţă de propria persoană,

educarea persoanei responsabile nu doar pentru prezent (bunăstare, statut social), dar şi pentru

viitorul urmaşilor – este un proces complex, complicat în mod obiectiv de faptul că fiecare

persoană este o individualitate şi respectiv este înzestrată cu capacităţi de asimilare, de

memorare, de prelucrare şi de conştientizare a informaţiei. În acest context propunem includerea

în programele de studiu şi planurile educativ-instructive, de orice nivel, a compartimentului –

bioetica, care în dedpendenţă de vîrstă ar elabora şi ar explica conţinutul demersului bioetic.

Această propunere este determinată de strategia supravieţuirii şi dezvoltării durabile a societăţii

moldoveneşti. În acest context propunem includerea în programul de studiu al Universităţii

Agrare de Stat din Moldova a cursului Bioetica (60 ore: 30 ore prelegeri şi 30 ore seminare)

obligatoriu pentru facultăţile tehnologice şi opţional pentru cele cu profil economic.

191

BIBLIOGRAFIA 1. Andru Vasile, Terapia destinului, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Chişinău, Editura:

Cartea Moldovei, Editura Ruxanda, 1997, (320 p.) 2. Toma d’Aquino, Summa Theologica, I - II, a.94, art.6 3. Sancti d`Aquino Toma Summa Theologiae, Torino:Editione Paulinae, I a, 82, 3 4. Aristotel, Despre interpretare, Traducere, cuvînt înainte, note şi comentariu de

Constantin Noica, Bucureşti: Humanitas, 1998, (295 p.) 5. Arhip A,.C. Narly, Educaţia ecologică şi supravieţuirea omului, Chişinău : ARC, 1996,

(112 p.) 6. Bagdasar N.,Virgil Bogdan, Antologie filosofică. Filosofii străini. Postfaţă de prof.univ.

Gheorghe Vlăduţescu, Bucureşti: Editura Uniunii scriitorilor, 1986, (655 p.) 7. Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, realizat de CBS AXA, Decembrie

2005,(74 p.) 8. Basarab Neagoe, Învăţături către fiul Theodosie, editate de G.Mihăila, Florica Moisil şi

Dan Zamfirescu, Bucureşti: Minerva, 1970 9. Bayertz K., Eine Kurye Gerschichte der Herkunft der Verontwortung|| Bayertz K.,

(Hrsg) Verantwotung.Prinzip der Problem Darmstadt,1995 10. Bălcescu C., Nicolau Edmund, Personalitatea umana. O interpretare cibernetica. Iasi:

Junimea, 1972, (243 p.) 11. Băltăreţu Aurelian, Milenii de istorie, Bucureşti, 1969, (88 p.) 12. Beauchamp Tom L., Comparativ Studens: Japan and America Kayumasa Hashino (ed.),

Japanese and Western Bioetics, Klower, Dordecht, 1993 13. Beauchamp Tom L., Principialism and Its Alleged Competitors, Kennedy Institute

of.Etics Journal, 5, 1995 14. Beauchamp Tom L. & Childress James F., of ’Biomedical Etics, Oxford University

Press, New York, 1979 15. Bergson H., Les deus sousre de la morale et de la religion, P.,1932 16. Bernal J.D.,Ştiinţa în istoria societăţii, Bucureşti: Politica, 1964 , (1000 p.) 17. Bernard William, Morality, Cambridge:University Press,1972 18. J.Berril N, Man’s Emerging Mind New York: Dodd Mad and Co,1955 19. Blackstone William, Commentaries on the Laws of.England, ed. St. George Tucker,

Augustus and Kelly, New York, 1969, vol.1 20. Blaga L.,Aspecte antropologice, Bucureşti: Editura Făclia, Cluj, 1976 21. Blaga L., Trilogia culturii, Opere, Bucureşti: Editura Minerva, 1985, vol.9 22. Blaga L.,Geneza metaforei şi sensul culturii, Opere, Bucureşti: Editura Minerva, 1985,

vol.9 23. Blaga L., Artă şi valoare, Opere, Bucureşti: Editura Minerva, 1987, vol.10 24. Blaga L.,Diferenţialele divine, Opere, Bucureşti: Edutura Minerva, 1988, vol. 11 25. Bobână Gheorghe, Umanismul în cultura românească din secolul al XVII-lea - începutul

secolului al XVIII, Chişinău: Epigraf, 2005, ( 268 p.) 26. Bochenski Iuzef M., Recomandările bătrânului filosof, traducere de Vasile Ţapoc // File

de filosofie , Chişinău: Ştiinţa, 1996 n.2-3, pag. 57-58 27. Boisvert Wves, L’analyse postmoderniste.Une nouvelle grile d’analyze socio-politique,

Harttman, Paris, 1997 28. Botez Angela, Introducere în filosofia mentalului. Intenţionalitate în filosofia mentalului.

Intenţionalitate şi expert, Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1996 29. Brînzan V.A., Filosofia germană de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea, Chişinău: Univ.de Stat Pedagogică “Ion Creangă”, 1996, (136 p.) 30. Brody Baruch A., Institution and objective moral Knonledge, The Monist 62

(october,1979) 31. Brody Baruch A., Life and Death Decision Making, Oxford University Press, New

192

York, 1988 32. Brown R., Lester (coordonator), Problemele globale ale omenirii, Bucureşti: Editura

Tehnică, 1996 33. Brucăr Iosif, Cadenţe filosofice, Bucureşti: Editura Librăria „Universală”,

Alcalay.s.o.,1989 34. Buzan B., Popoarele, statele şi teama. (O agendă pentru studii de secuiritate

internaţională în epoca de după războiul rece), Chişinău:Cartier, 2000 , (386 p.) 35. Cantemir Dimitrie, Divanul sau Gоlceava înţeleptului cu lumea, sau Giudeţul sufletului

cu trupul, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi comentarii de Virgil Cândea Bucureşti: Editura pentru Literatură , 1969, (565 p.)

36. Capcelea A., Republica Moldova pe calea dezvoltării durabile: realizări şi probleme, Chişinău, 1995

37. Capcelea Valeriu, Etica juridică, Chişinău, 2002, (240 p.) 38. Carnegie Dale, Secretele succesului. Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influenţi,

traducere de Luiza Gervescu, Bucureşti: Curtea veche, 2000, (245 p.) 39. Marin C. Călin, Filosofia educaţiei, Bucureşti: Aramis Print, 2001, (142 p.) 40. Marin C. Călin, Filosofia educaţiei, Antologie, Bucureşti: Aramis Print, (287 p.) 41. Cărăuş Tamara, Republica Moldova: identităţi false, adevărate sau naţionale.Conferinţa

susţinută la 4 aprilie 2002 în cadrul Colegiului Noua Europă, Bucureşti, Revista „Confort”, n.4-5 (90-91), aprilie-mai 2002

42. Cioară Ilie, Integritatea fiinţei umane, Bucureşti: Editura B.I.C. ALL, vol. 2 , (244 p.) 43. Commoner Barry, Cercul care se închide. Natura, omul şi tehnica., Bucureşti: Ed. Politică,

1980 44. Convenţia privind accesul la informaţie, justiţie şi participarea publicului la adoptarea

deciziilor în domeniul mediului., Chişinău:Biotica,1999, (80 p.) 45. Cosmovici A., Importanţa inteligenţei generale., Iaşi:Junimea, 1967, (127 p.) 46. Costandache G. G., Filosofia ştiinţelor cognitive, Bucureşti: Ed.ştiinţifică, 1993, (74 p.) 47. Crainic Nichifor, Puncte cardinale în haos, Iaşi: Timpul, 1996, (240 p.) 48. Crăiuţu Aurelian, Elogiul libertăţii. Studii de filosofie politică, Iaşi: Polirom, 1998, (222

p.) 49. Dergaciov L.P., Problemele filosofice în opera academicianului N.I.Vavilov, Chişinău:

Ştiinţa, 1986 50. Dergaciov L.P., Rumleanschi P., Roşca L., Filosofia, Chişinău, tpog.UASM, 2002, (330

p.) 51. Dezvoltarea durabilă. Broşură realizată de Centrul de consultanţă ecologică, Galaţi e-

mail: eco@cceg.ro; cceg@home.ro ; www.ceeg.ro 52. Dezvoltarea durabilă. Scurt istoric http://www.societatedurabila.ro/index.php?id=23

http://la21.undp.md/localevent.htm?lang=rom;http://www.addjb.ro/index.php?id=3; http://www.presidency.ro/include/nssd/docs/phpJyccPM.pdf; http://www.cceg.ro/publicatii/e-book/Brasura%20dezvoltare%20durabila.pdf; http://la21.undp.md/localevent.htm?lang=rom

53. Dicţionar de Filosofie şi Bioetică /Teodor N.Ţîrdea...,Chişinău, CEP Medicina, 2004, (441 p.)

54. Dictionar de istoria si filosofia ştiinţei.Volum coord. de Domenique Lecourt, Iaşi: Polirom, 2005, (1446 p.)

55. Douzelot Jacques, L’invention du social, Paris: Ed.Senil, 1994 56. Dubar Claude, Criza identităţilor. Interpretarea unei mutaţii, Chişinău : Ştiinţa, 2003,

(231 p.) 57. Drepturile omului. Acte naţionale şi internaţionale.Extrase.Ghidul ziaristului, Chişinău:

Centrul „Accent - info”, 2004, (504 p.) 58. Educaţia toleranţei şi cetăţeniei democratice prin intermediul istoriei, Editor Sergiu

Musteaţă,/Asoc. Naţ. a Tinerilor Istorici din Moldova, Chişinău: Cardidact, 2006, (311

193

p.) 59. Einstein Albert, Cum văd eu lumea.Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor, ediţia a 2-a,

Bucureşti: Humanitas, 2000 60. Enăchescu Constantin, Tratat de igienă mintală, Iaşi: Polirom, 2004 61. Enăchescu Constantin, Tratat de teoria cercetării ştiinţifice, Iaşi: Polirom, 2005 62. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane.Tr.de Luminiţa Cosma, Anca Dumitriu, Florin

Frunză ş.a.,Bucureşti: Edit.ALL Educaţional, 2004 63. Engelhart H.Tristian jr., Fundamentele bioeticii creştine.Pespectiva ortodoxă.Tr.

Mihail Neamţu, Cezar Login şi diac.Ioan I. Ică jr., Sibiu: Deisis, 2005 64. Fackemenhin Emil, The Religions Dimension in Hegel’s Thougt Indiana University

Press, Bloomington, 1967 65. Florea Georgeta, Filosofie.Ontologia umanului,Partea I,Bucureşti:Hyperion

XXI,1991,(80 p.) 66. Foucault M.,Arheologia cunoaşterii, Bucureşti: Ed.Univers, 1999 67. Fuchs Joseph, Is There a Cristian Morality | Charles Curran & Richard McCormick

(ed.), Readings in Moraly Theology n.2:The Distinctiveness of Cristian Etics Paulist Press, New York,1980

68. Gadamer H. G., Elogiul teoriei, Iaşi: Polirom, 1999 69. Gavrilă L., Viaţa un experiment nesfîrşit.,Bucureşti: Ed.Albatros, 1995 70. Gavriliu Leonard, Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga, Bucureşti: Editura IRI,

1997, (258 p.) 71. Gellner Ernest, Condiţiile libertăţii.Societatea civilă şi rivalii ei,trad.de Andreea

Poruciuc, Iaşi : Polirom, 1998, (216 p.) 72. Les Giblin, Arta dezvoltării relaţiilor interumane, traducere de Irina Margareta Nistor,

Bucureşti: Curtea veche, 2000, (222 p.) 73. Goleman Daniel, Inteligenţă emoţională, Traducere de Irina-Margareta Nistor,

Bucureşti: Curtea veche, 2001, (420 p.) 74. Golu Mihai, Dinamica personalitatii, Bucuresti: Ed. Geneze,1993, ( 237 p.) 75. Guesne Jeanne, Corpul spiritual sau al şaptelea simţ, Bucureşti: Univers

enciclopedic,1998, (159 p.) 76. Gusti D.,Scrieri pedagogice, Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică,1973 77. Hartmann N., Etica: Introducerea/Antologia filosofiei contemporane, texte alese şi

comentate de Al.Boboc şi Ioan N.Roşca, Bucureşti: edit.Garamond,1986 78. Healy Edwin F., Medical Etics, Yogola University Press, Chicago,1956 79. Hill Napoleon, De la idee la bani, trad. de Luiza Gervescu, Bucureşti: Curtea veche,1998,(

268 p.) 80. Honderich Ted, Teoria unităţii corporal-mentale. Neuroştiinţa şi fizica cuantică// Revista

de filosofie, Bucureşti, 2000, Nr.1-2, pag. 5-13 81. Horaţiu, Ode, III,30,6 82. Humphreys Christmas, Concentrare şi meditaţie. Manual de dezvoltare a spiritului,

Bucureşti: Univers enciclopedic,1998, (231 p.) 83. Husserl E., Filosofia ca ştiinţă riguroasă, Bucureşti: Ed.Faideea,1994 84. Husserl E., Meditaţii carteziene. O introducere în fenomenologie. Traducere, cuvînt

înainte şi note de Aurelian Crăiuţu, Bucureşti: Humanitas, 1994, (247 p.) 85. Institut of Gaius,trad.în l/eng.Francis de Yilueta, 2 vol.,Oxford University Press,

London,1976, vol.1 86. Ioan Petru, Athanase Joja (1904-!972) - un exemplu de conduită şi de gîndire în stil

european/ Integrarea europeană: Filsofie, Politică, Cultură, 19-20 noiembrie 2004, Mater.Conf.Intern. Coord. Vasile Ţapoc şi Ala Roşca, Chişinău:CEP USM, 2005, pag. 43-52

87. Ioan Petru, Confluenţe între drept şi bioetică, în contextul „noii ordini ecologice”//Analele Ştiinţifice ale Institutului de Studii Europene „Ştefan Lupaşcu” - Iaşi,

194

Seria: Secvenţe praxio-logice,Tom.III, nr.1.2005, pag.5-16 88. Istoria generală a ştiinţei (sub red. Lui Rene Taton), în 4 volume, Bucureşti: Editura

ştiinţifică, 1966-1976 89. Iustianus Flavius Petrus Sabbatius, The Institutes of Iustian, 1,2, trad. în l.engl. de

Thomas C.Sandars, 1922, retipărit Greenwood Press, Westport, c T.,1970 90. Johans H., Warun die Technik ein Genestand fur die Ethik ist: Tueuf Gruende|| Lenkh,

Popohl G. (Hrisg) Technik und Ethik, Stuttgart, 1993, s.81-91 91. Jonson Spencer, Da sau Nu .Ghidul deciziilor eficiente, trad. Nistor Irina-Margareta,

Bucureşti: Curtea veche, 2002, (134 p.) 92. Kant Im.,Religia în numele raţiunii. Traducere şi prefaţă de Constantin Rădulescu

Motru, Bucureşti, 1924 93. Kant Im. ,Critica raţiunii pure.Traducere de Tr.Brăileanu, Bucureşti,1930 94. Kant Im., Critica raţiunii practice.Traducere de D.C.Amzăr, Bucureşti,1931 95. Kant Im., Întemeierea metafizicii moravurilor, tr.Nicolae Bagdasar, Bucureşti: Editura

IRI, 1995 96. Kant Im., Prolegomene la orice metafizică viitoare care se va putea înfăţişa drept ştiinţă,

tr.Mircea Flonta şi Thomas Kleininger, Bucureşti: Edit.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987 97. Kierkegaard Soren, Scrisoare catre un prieten. Traducere de Kjeld Jensen si Elena Dan,

Bucureşti:Ed.Masina de scris, 1997, (96 p.) 98. King A., Schneider B., Prima revoluţie globală. O strategie pentru supravieţuirea lumii,

Bucureşti : Editura Tehnică, 1993 99. Larousse, Dicţionar de filosofie, Bucureşti: Edit.Univers enciclopedic,1996, (374 p.) 100. Legislaţia ecologică a Republicii Moldova (1996-1998) Chişinău: Biotica, 1999, (259 p.) 101. Lenkh H., Pragmatiche Vernunft, Stuttgart, 1979 102. Lozovanu Constantin, Antropologia tehnicii în filosofia lui Jose Ortega y Gaset /

Spiritualitate. Ştiinţă. Tehnică. Materialele comunicărilor ştiinţifice, 5 aprilie 2006, Chişinău: UTM, 2006, 174 p., Pag. 36-39

103. Lowenhardt John et all, A.Winder Europe: the vien Minsk and Chişinău, International Affaire, London, v.77, n.3, Iuli, 2001

104. Lucacs G. Ontologia existenţei sociale, Bucureşti: Editura Politică, 1985 105. Lupaşcu M., Agricultura Moldovei şi ameliorarea ei ecologică., Chişinău: Ştiinţa, 1996,

(111p. ) 106. Lyotard Jean-Francois, The Postmodern condition, tr.оn l.eng.de C.Bening-Mancester,

1984 107. Macoviciuc V., Filosofie, Bucureşti: ASE, 1998, (550 p.) 108. Maiorescu Toma George, Introducere în ecosofie. Bucureşti: Fundaţia europeană.

E.C.E., 2002, (89 p.) 109. Maiorescu Toma George, Îmblînzira fiarei din om sau Ecosofia, Bucureşti: Ed.Lumina

LEX, 2002, (534 p.) 110. Mancintyre A.,Three Rival Versions of Noral Enquiry, University of Notre Dame Press,

Notre Dame, IW,1990 111. Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Ediţia a treia revăzută şi adăugită,

Bucureşti: Humanitas, 2002, (328 p.) 112. Maxwell John C., Cele mai eficiente 21 de minute din ziua unui lider. Revitalizează-ţi

spiritul şi împuterniceşte-ţi conducerea, Oradea, Life, 2002, (384 p.) 113. Maxwell John C., Jim Dornan, Cum să devii o persoană cu influenţă, Bucureşti:

Amaltea, 2002, (234 p.) 114. Melnic Boris, Formarea calităţilor omeneşti, Chişinău: Ştiinţa, 1992, (59 p.) 115. Melnic Boris, Ştiinţa - generator al progresului umanităţii, Chişinău: Pontos, 2001 116. Melnic Boris , Cunoaşterea conştiinţei umane, Chişinău: Pontos, 2002 117. Melnic Boris, Umanismul ştiinţific/ Prin religie şi ştiinţă spre pace şi umanism. Mater.

conf. şt. pract.intern., Chişinău 25-28 octombrie,2006, pag.52-55

195

118. Mereuţă I., Untu B., Munteanu L., Spre mileniul III : dezvoltarea umană durabilă şi problemele ei medico-sociale, Chişinău: CEP Medicina, 1999

119. Mereuţă Ion, Filosofia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre, Chişinău: Ed.AŞM, 2003, (235 p.)

120. Mereuţă Ion, Credinţa, religia şi umanismul în contextul crizei globale//Prin Religie şi Ştiinţă spre pace şi umanism. Mater.conf.şt.pract. internaţ. 25-28 octombrie, Chişinău, 2006, pag.12-34

121. Se citează după: Mesajul de rămas bun pentru Moldova al Ambasadorului SUA în Republica Moldova Pamela Hyde Smith, 19 septembrie 2003, Universitatea de Stat din Moldova

122. Meserovici M., Pestel E., Omenirea la răspântie. Al doilea raport către Clubul de la Roma, Bucureşti: Editura Politica, 1975

123. Mircea Corneliu, Etica tragică sau despre nebunia colectivă., Bucureşti, Cartea românească, 1995, (415 p.)

124. National Commision for the Protection of’Human Subiects of Biomedical and Behevioral Research,Reseach on the Fetus, NEW,Washington, DC,1975

125. Negulescu P.P., Problema ontologică, Bucureşti: Edit. Seminarul de Enciclopedie şi istoria filosofiei, 1933-1934

126. Negulescu P.P.,Destinul omenirii/Scrieri inedite II, Bucureşti: Edit.Academ.,1971 127. Niskier Arnoldo, Filosofia educaţiei. O viziune critică, Bucureşti: Editura Economică,

2000, (340 p. ) 128. Niţă Ilie, Niţă Maria, Rolul resurselor informaţionale în dezvoltarea

contemporană/Analele Ştiinţifice ale Institutului de Studii Europene „Ştefan Lupaşcu” - Iaşi, Seria: Secvenţe praxio-logice, tom. II, nr. 2, 2005, pag.53-62

129. North Douglas C., Instituţii,schimbare instituţională şi performanţă economică,trad.,Sonia-Carmen Munteanu, Chişinău: Î.E.P. Ştiinţa, 2003, 136 pag.

130. Olteanu I., Limitele progresului şi progresele limitelor, Bucureşti : Editura Politică, 1991 131. Ojovanu Vitalie, Torţa înţelepciunii, Chişinău, 2002, (75 p.) 132. Panaitescu P.P., Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708), Chişinău: Ştiinţa,1993, (190 p.) 133. Pascaru Ana, Dezvoltarea umană în societatea modernă (Cazul Republica Moldova)//

Revistă de Filosofie şi Drept, 2002, 1-3, pag. 33 - 42 134. Păpuşoi E.,Eţco C., Valori morale în medicină, Chişinău: CEP Medicina, 1999 135. Pellegrino Edmund D., Hummanism and the Physician, University of Tebbessec Press,

Knoxville, 1979 136. Pellegrino Edmund D. & McElhinnev Thomas, Teaching Etics, the Hummanitiess, and

Human Values in Medical Schools, Society for Health and Human Values, Washington, DC,1982

137. Percy Nalker, The Message in the bottle ,Farrar,Straus and Gireux,New York,1987 138. Petrovici Ion, Douăsprezece prelegeri despre Im.Kant, Iaşi: Edit.”Angora”,1994 139. Platon, Euthyphron. Apărarea lui Socrate.Criton. Cu un eseu despre viaţa lui Platon de

Constantin Noica, Bucureşti: Humanitas, 1997, (190 p.) 140. Pleşu Andrei, Minima moralia., Bucureşti : Cartea românească, 1988 141. Popescu C., Ciucur D., Popescu I., Tranziţia la economia umană, Bucureşti: Ed.

Economică, 1996 142. Primul Raport Naţional „Obiectivele de dezvoltare ale Mileniului în Republica Moldova,

Chişinău, iunie 2005, (63 p.) 143. Program de acţiune pentru protecţia mediului în Europa Centrală şi de Est, Lucerna, 1993 144. Programul naţional strategic de acţiuni în domeniul protecţiei mediului înconjurător,

Chişinău: Editura Uniunii Scriitorilor, 1995 145. Puha Elena, Introducere în filosofie, Iaşi: Edit.Fundaţiei „Chemarea”,1993, (350 p.) 146. Puha Elena, Stratone Nicolae, Antropologie filosofică. Simple repere, Iaşi: Editura

Bucovina, 1995, (237 p.)

196

147. Ralea Mihai, Explicarea omului./ Ralea Mihai , Scrieri, Bucureşti: Edit.Minerva,1972, Vol.1

148. Ralea Mihai, Scrieri din trecut, vol.II E.S.O.L.A., 1957 149. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane, Republica Moldova, UNDP, Chişinău, 1999,

2000, 2001 150. Rational Consensual Procedure: Argumentation of Neighted or Neigted Averaging?,

Synthese 71,1987 151. Rădulescu-Motru Constantin, Puterea sufletească/ C.Rădulescu Motru, Personalismul

energetic şi alte scrieri, Bucureşti: Edit.Eminescu,1984, (630 p.) 152. Rădulescu-Motru Constantin, Rolul social al filosofiei/ C.Rădulescu Motru,

Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti: Edit.Eminescu, 1984, (630 p.) 153. Rădulescu-Motru Constantin, Personalismul energetic/ C.Rădulescu Motru,

Personalismul energetic şi alte scrieri, Bucureşti: Edit.Eminescu, 1984, (630 p.) 154. Rădulescu Valentin, Triumful minţii, Bucureşti: Editura Vox, 1996, (201 p.) 155. Răsanallon Pierre, Noua problemă socială, Institutul European,1999 156. Râmbu Nicolae, Filosofia valorilor, Bucureşti: Editura Didactică şi pedagogică, 1997 157. Reardon Betty A., Toleranţa - calea spre pace.Trad.din limba engleză de Tatiana

Agapie, Chişinău: Ed.Arc, 2004, (340 p.) 158. Republica Moldova şi integrarea europeană .Elemente de strategie, red.Arcadie

Barbăroşie, Valeriu Gheorghiu, Institutul de Politici Publice, Chişinău: Tipogr. Centrală, 2003, (412 p.)

159. Rosenberg Marshall B.,Comunicarea nonviolentă, Limbajul vieţii, trad. din l.eng. Elena Dolghi,red.şt.coord.Otilia Stamatin, Chişinău:Epigraf, 2005

160. Roşca A.N., Corelaţia dintre economia de piaţă, dinamismul social şi stabilitatea vieţii publice // Revistă de Filosofie şi Drept, 1993, n.3/104, pag.3-9

161. Roşca A.N., Interpretarea conceptual teoretică a noţiunii de ordine socială Filosofia şi perspectiva umană. Mater.conf.şt.consacrată „Zilei mondiale a filosofiei”, 16 noiembrie 2006, Chişinău: Pontos, 2007, pag. 7-11

162. Roşca D.D., Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică, Bucureşti: Edit.Ştiinţifică şi enciclopedică, 1968, (220 p.)

163. Roşca D.D., Oameni şi destine, Cluj: Edit. Dacia,1991 164. Rumleanschi Petru,Epistemologie, Chişinău, 2002 165. Se citează după: Russ Jacquelin, La pencee etique contemporaine.P.U.F.,Paris,1995 166. Savater Fernando,Etica pentru fiul meu Amador,tr.Irina

Dogaru,Chişinău:Arc,1997,(143 p.) 167. Savater Fernando, Curajul de a educa, trad. Maria Elena Răvoianu şi Irina Dogaru,

Chişinău: ARC, 1997, (211 p.) 168. SCERS pe scurt. Paşi către o viaţă mai bună , Chişinău, 2005, (60 p.) 169. Scruton Roger, Kant, tr.Laurenţiu Staicu, Bucureşti: Humanitas, 1998, (151 p.) 170. Sedimayr Hans, Pierderea măsurii. Arta plastică a secolelelor XIX şi XX ca simptom şi

simbol al vremurilor, traducere de Amelia Pavel, Bucureşti: Meridiane, 2001, (255 p.) 171. Siler Todd, Gîndeşte ca un geniu, Trad. de Cristina-Mihaela Băşoiu, Bucureşti: Teora, (262

p.) 172. Simenschy Th.,Dicţionarul înţelepciunii, Chişinău, 1995 173. Singer Peter, Hegel, Bucureşti: Humanitas, 1996, (157 p.) 174. Sîrbu Ion, Ecosofia sau filosofia ecologică, Iaşi: Academia Ecologică din România, 2000,

370 p. 175. Sîrbu Ion, Ecosofia: aspecte ontologice, epistemologice, logice şi

antropologice.Autoreferat la teza de doctor habilitat în filosofie, Chioşinău , CE USM, 2000, (40 p.)

176. Sîrbu Ion, Mentalitatea umanului în viziunea ecosofiei / Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. Mat.Conf.Intern. din 28-29 noiembrie 2002,

197

Chişinău: CEP USM, 2003, p.58-61 177. Sîrbu Ion, Ecosofia, civilizaţia şi perspectiva umană/Ecosofia şi perspectiva umană,

Chişinău, 2005, p.5-12 178. Socrate Omul. Chipul lui Socrate în dialogurile lui Platon. Antologie platoniciană, Studiu

introductiv şi selecţia textelor de Cristian Bădiliţă, Bucureşti: Humanitas, (158 p.) 179. Soros George, Criza capitalismului global. Societatea deschisă în primejdie, Bucureşti:

Polirom, ARC, 1999, (230 p.) 180. Soros George, Despre globalizare, Bucureşti: Polirom, 2002, (211 p.) 181. Spătaru Tatiana, Ecologie socială, Iaşi, Ed.:Pan Europe, 2003, (212 p.) 182. Stan Marian, E rîndul tău, Bucureşti: Curtea veche, 2002, (147 p.) 183. Strategia de Creştere Economică şi de Reducere a Sărăciei într-o ediţie pentru toată

lumea, Chişinău, 2004, (31 p.) 184. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă, UNDP, Chişinău, 2000 185. Stog Larisa, Responsabilitatea ca dimensiune a personalităţii, Chişinău: Edit.Museum,1999,

(119 p.) 186. Strong M.,Were on Earth are We Groing, N.Y..2000 187. Strowson G.,The imposibility of moral responsability||Philosophical Studes, vol.75 188. Tatio et Fides,Libreria Editrice Vaticana, Vatican City,1988, sc.56 189. Tănase Alexandru, O istorie umanistă a culturii române, Iaşi:Editura Moldova, 1995,

vol.1, (288 p.), vol.II (338 p.) 190. Ţapoc Vasile, Teoria şi metodologia ştiinţei contemporane:concepte şi interpretări,

Chişinău: CEP USM, 2005, (212 p.) 191. Ţîrdea Teodor N., Informatizarea,cunoaşterea,dirijarea socială (eseuri filoaofice),

Chişinău: Univ.de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”,1994, (214 p.) 192. Ţîrdea Teodor N., Sinergetică, aliniaritate, autoorganizare, Chişinău: Univ. de Stat de

Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Republica Moldova, 1998, (40 p.) 193. Ţîrdea Teodor N., Noosferologia proceselor demografice - calea spre dezvoltarea

durabilă a civilizaţiei/ Filosofie,Medicină,Ecologie:probleme de existenţă şi de supravieţuire ale omului// Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi noosferologie.Culegere de articole ştiinţifice publicate în anii 90 ai secolului XX, Chişinău, 2001, (272 p.)

194. Ţîrdea Teodor N., Noosferologia şi dezvoltarea durabilă:consideraţii generale./Problemele globale contemporane şi filosofia dezvoltării locale şi regionale. Mater. sesiunii şt. ,24 octombrie 2001, Chişinău, 2001, pag.8-10

195. Ţîrdea Teodor N., Berlinschii P., Omul şi unele probleme de supravieţuire a omenirii. Mater. Conf. Ştiinţ .intern. 27-28 martie, Chişinău,1997

196. Ţîrdea Teodor N., Introducere în sinergetică, Chişinău, tipogr.UASM, 2003, ( 89 p.) 197. Ţîrdea Teodor N., Segmente ale problemei omului în filosofie, ştiinţă şi bioetică/

Bioetica, Economia şi Medicina în strategia de supravieţuire a omului:probleme de interconexiune. Mat.conf.a VIII-a Şt. Intern. 23-24 aprilie 2003, Chişinău, 2003

198. Ţîrdea Teodor N., Previziunea filosofică ca formă de interpretare a viitorului în condiţiile globalizării / Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. Mater. Conf. Intern. din 28-29 noiembrie 2002, Coord.Vasile Ţapoc, Chişinău, 2003, p.64-68

199. Ţîrdea Teodor N., Elemente de informatică socială, sociocognitologie şi noosferologie, Chişinău: Univ.de Stat de Medicină şi Farmacie „Nicolae Testemiţanu”, 2001, 272 p.

200. Ţîrdea Teodor N., Bioetică: origini, dileme, tendinţe, Chişinău: CEP „Medicina”, 2005, (234 p.)

201. Ţîrdea Teodor N.,Bioetica în sănătatea publică,Chişinău: CEP „Bons Offices”,2007,(248 p.)

202. Ţuţea Petre, Omul. Tratat de antropologie creştină, Iaşi: Edit. Timpul, 1993, vol.2, (314 p.)

198

203. 11 septembrie 2001: noul concept de securitate internaţională, Mater. Conf.intern. 9-13 septembrie 2002, coord. Valentin Teosa, Chişinău, 2002, (232 p.)

204. Ursul A.D.,Ursul T.A., Evoluţia, cosmosul, omul, Chişinău:Ştiinţa,1986 205. Ursul A.D., Jucenco A.A., Strategia intensificării adaptive a producerii agricole,

Chişinău: Ştiinţa,1993 206. Viroli Maurizio, Din dragoste de patrie.Un eseu despre patriotism şi naţionalism,

trad.din l.eng. de Mona Antoni, Bucureşti: Humanitas, 2002, 232 p. 207. Walter James, Cristian Ethics: Distinctive and Specific 2,Readings in Moraly Theology,

n.2 208. Weber Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii. Trad. Nicolae Rîmbu şi Johann Klush,

Iaşi:Polirom, 2001, (146 p.) 209. Wig D.N.,Technology,Philosophy and Politics|| Technology and politics,Daham, L.,1988 210. Wrignt Georg Henrik Von, Explicaţie şi înţelegere. Notă introductivă de Mircea

Flonta.Traducere de Mihai D.Vasile, Bucureşti: Humanitas,1995, (326 p.) 211. Xenofon, Amintiri despre Socrate, Bucureşti: Univers, 1987, (253 p.) 212. Zeletin Ştefan, Evanghelia naturii, Iaşi, 1915, vol.I 213. Адо П.Что такое античная философия. Перевод с фран.яз., М.,1999 214. Адорно Теодор В., Проблемы философии морали, М.: Изд. Республика, 2000, (240

с.) (Библиотека этической мысли) 215. Аквинский Фома, Сумма против язычников. Книга 1. Перевод Бородай Т.Ю.,

Долгопрудный: Вестком, 2004 216. Алексеев В.П.,Очерки экологии человека, М.,1993 217. Александрова Р.И.,Смолянов А.В., Экология и мораль, М.: Знание, 1984, (64 с.)

(серия Этика) 218. Андрианов И.В., Маневич,Асимптология идеи, методы, результаты, М.:Аслан,

1994 219. Антонов В.Ю., Вопрос о смвсле жизни/ Наука. Ценности. Человек. Саратов: Изд.

Саратовского у-та, 2001 220. Аристотель, Никомахова этика/ Сочинения в 4-х томах, Т.4, М.:Мысль,1994 221. Аристотель, Метафизика /Сочинения,в 4-х томах, Т.1, М.,1991 222. Арсеньтев М.Обеспечение экономической безопасности органами ФСБ.

Обозреватель, 1998, № 12 (107) 223. Арчеенко А.,Глобалiзацiя чи поляризацiя що чекау сам ?! «Урядовiй кур» ер.Кiив

2002, №75 224. Афанасев В.Т.,Системность и общество, М.-Л.,1980 225. Баксанский О. Е., Кучер Е. Н. Нейролингвистическое програмирование как

практическая область когнитивных наук// Вопросы философии, 2005, №1, с.82-100 226. Барблан А., Иерархия знаний//Вестник высшей школы//Alma mater,1994 ,№3 227. Бауман Э., Индивидуализированное общество, М., 2002 228. Бауман Э.Глобализация: последствия для человека и общества. М.: Весь мир, 2004 229. Бек У. Что такое глобализация. М.: «Прогресс-традиция», 2001 230. Бек У., Общество риска. На пути к другому модерну., М., 2003 231. Бенюк В., Тоталитаризм как реальность: историко-политическое исследование на

примере послевоенной Молдовы. Монография, Кишинев: Молд.Гос.Унив., 1998, (292 с.)

232. Бердяев Н.А.Смысл истории, Берлин, 1923 233. Бердяев Н.А.Судьба человека в современном мире, Париж, 1934 234. Бердяев Н.А.Проблема человека (к построению христианской антропологии)//

Путь, 1936, № 50 235. Бердяев Н.А.О рабстве и свободы человека, Париж, 1939 236. Бердяев Н.А.Самосознание. Опыт философской автобиографии., М.: Мысль, 1991,

320 с.

199

237. Бергсон А., Непосредственные данные сознания.Собр.соч.в 5-ти томах, СПб,1913-1914

238. Бернал Дж., Наука в истории общества, М.,1980 239. Болотина Т.К., Этика профессионального успеха, Тюмень, 1998 240. Бжезинский З., Великая шахматная доска. Господство Америки и его

геостратегические императивы, М.,1998 241. Бляхтерев Л.Е. Нестабильные социальные состояния, М., 2005 242. Бродель Ф., Структуры повседневности: возможное и невозможное, М.,1986 243. Бубер М., Проблема человека/Бубер М.,Я и ты, М.,1993 244. Вавилов В.И., Избранные труды в 5-ти томах, М.-Л., 1965 245. Василев В.В. Мозг и сознание: выводы из лабиринта.// Вопросы философии, 2006,

№ 1, с.67-79 246. Вебер М., Политика как призвание и профессия // Избранные произведения, М.:

Прогресс, 1990 247. Вековшинина С.В.,Кулиниченко В.Л.,Биоэтика: начала и основания.

(Философско-методологический анализ), Киев, 2002, (80 c.) 248. Вековшинина С.В.,Кулiнiченко В.Л. , Iсторични засади та основа бiоэтики,

Мультиверсум, Фiлософский альманах.-К.:Укр.центр. духов. культ., 2000 249. Вернадский В.И.,Очерки и речи, вып. 1, Пг, 1922 250. Вернадский В. И., Химическое строение биосферы Земли и ее окружение,М.1965 251. Вернадский В.И., Размышления натуралиста, кн.2, М.,1977 252. Вестник АН СССР, 1979 , №.11 253. Вызов познанию: стратегия развития науки в современном мире. Сб.научных

статей, М., Наука, 2004 254. Геэць В. М., Концепцiя экономчной безпеки Украiни , К.: Логос, 1999 255. Глобалiзацiа i безнека розвитку. Монографiа / О.Г.Белоус, Д.Г.Лукяненко та iн.- К.:

КНЕY, 2000 256. Глобальные проблемы и общечеловеческие ценности. Перевод с анг. и франц. яз.,

Составители: Л.И.Василенко и В.Е.Ермолаева, М., Прогресс, 1990, (495 с.) 257. Горак Г.И.,Фiлософiа.Курс лекций,К.: Вiлбор,1997 258. Горлински В.В.,Ценностная рефлексия экологической безопасности//Практична

фiлософiа, 2004, № 4 259. Губин Валерий,Некрасова Елена, Философская антропология. Учебное пособие

для вузов, М.:ПЕРСЭ, СПб: Университетская книга, 2000, (240 с.) 260. Гумилев Л.Н., Этногенез и биосфера Земли, М., 2001 261. Гусейнов А.А., Урметц Г., Краткая история этики, М., Мысль, 1987 262. Гусейнов А.А., Апресян Р.Г., Этика, Учебник, М.:Гардарики, 1999 263. Гуссерль Э., Лекции об этике и учении о ценностях 1908-1914. Соб.соч.Husserliana

XXXVIII, hrsg. v. Well Dordecht,1988 264. Гуссерль Э., Кризис европейских наук и трансцендентальная феноменология //

Вопросы философии, 1992, №7 265. Григорян Б.Т., Понятие о человеке в современной философии/ О человеческом в

человеке. Под общей редакции И.Т.Фролова. М.: Политиздат, 1991, (384 с.), С.358-383

266. Данилов-Данилян, Возможна ли коэволюция природы и общества? М.,1998 267. Данилов-Данилян, Лосев К.С.,Экологический вызов и устойчивое развитие,

М.,2000 268. Дворцов А.Т.,Жан Жак Руссо, М., Изд. Наука,1980, (110 с.) 269. Денежкин А., Фактичность и значимость Ю.Хабермаса: новые исследования по

теории права и демократически-правового государства / Хабермас Ю.,Демократия. Разум. Нравственность. , М.,АО «КАМИ», АКАДЕМИЯ,1995

270. Дубровский Д. И., Информация. Сознание. Мозг, М., Высшая школа,1980, (286 с.)

200

271. Духовные и этические аспекты экологии, М., 1997 272. Дьюи Дж.,Психология и педагогика мышления.М.,Лабиринт, 1999 273. Ермоленко А.Н., Этика ответственности и социальное бытие человека

(Современная немецко-практическая философия), Наукова думка, 1994 274. Ефременко Д.В.,Введение в оценку техники., М., 2002 275. Ефременко Д.В. Демократия и комуникация экологического риска как проблемы

экополитологии // Полис, 2006, № 6, с.97-109 276. Иванов В.А., Спонтанное творчество и ментальная организация мозга //

Философские исследования, 1997, №.3, с.227-267 277. Известия, 20.06.1991 278. Жильсон Этьен, Избранное: Т 1.Томизм. Введение в философию св.Фомы

Аквинского. М. СПб: Университетская книга, 1999, (496 с.) 279. Знак Э.В.,О некоторых особенностях русского менталитета / Философские

исследования, 1997, №4, c. 14-56 280. Зомбарт В., Буржуа. Этюды по истории духовного развития современного

экономического человека., М.:Наука, 1994 281. Каган М. С., Человеческая деятельность (Опыт системного анализа),М.,Изд.полит.

лит., 1974, (c.328) 282. Каган М. С., Человек как проблема современной философии.- http.//antropology.ru/

ru/texts/ kagan/man.html 283. Каган М. С., Мир общения, М., Политиздат,1988, (318 c.),Из серии «О чем думают

и спорят философии» 284. Каган М. С., Вновь о сущности человека/ Отчуждение человека в перспективе

глобализации мира. Сб.статей, Выпуск 1, Под ред.Маркова Б.В.,Солонина Ю.Н.,Парцвания В.В., Санкт-Петербург, Изд. «Петрополис», 2001

285. Канке В. А., Этика ответственности.Теория морали будущего, М.:Логос, 2003, 286. Капица С.П., Курдюмов С. П., Малинецкий Г. Г., Синергетика и прогнозы

будущего, Изд.третье, М., УРСС, 2003, (284 c.) 287. Кассирер Эрнст, Избранное. Опыт о человеке, М.: Гардарики, 1998, (784 с.) 288. Кефели И.Ф., Автоматизация.Методологические и социальные проблемы,

Ленинград: Изд.ЛГУ, 1987, (112 c.) 289. Киселев Г. С. Свобода и эволюция // Вопросы философии, 2005, №10, c.3-15 290. Киселев Г.С. Смыслы и ценности нового века// Вопросы философии, 2006, № 4,

с.3-16 291. Конышев В.Н. Американский неореализм о природе войны: эволюция

политической теории, СПб, 2004 292. Котельников В.М., Ценностный мир как смыслообразующая парадигма.

/Проблема свободы личности и общества в социально-гуманитарном дискурсе. Материалы всеросийской научной конференции (Курск, 16-17 мая 2006) Курск, 2006

293. Корсаков С.Н., Иван Тимофеевич Фролов, 1929-1999. Загадка жизни и тайна человека: поиски и заблуждения. М.: Наука, 2006, (576 с.)

294. Коротнян А. Человек есть тайна…/ Ноосфера: духовный мир человека. Выпуск 3, Лениздат, 1989

295. Кулiнiченко В.Л., Фiлософiско свтогляднi засади бiоэтики// Практична фiлософiа, 2001, №3

296. Кудрин Б.И., Техника: новая парадигма философии техники (третья научная картина мира), Томск, Пре-принт,1998

297. Лапкин В.В., Концепция эволюционного развития мировой политической системы. (Взгляд из России)/ Полис, 2006, № 1, с.157-174

298. Ласло Э., Макросдвиг, М., 2004 299. Легасов В.А., Проблемы безопасного развития техносферы \ Коммунист, 1987, №8,

201

С.92-101 300. Лосский Н.О., Ценность и бытие, М., 2000 301. Лима-де-Фария, А.,Эволюция без отбора.Автоматизация : формы и функции,

М.,1991 302. Мамардашвили М.К., Проблема человека в философии/ О человеческом в

человеке. Под общ.ред. И.Т.Фролова, М.: Политизд.,1991,(384 с.), С 8-21 303. Мамардашвили М.К. Быть философом – это судьба / Как я понимаю философию,

М., 1992 304. Майоров Г.Г.Философия как искание Абсолюта, М., 2004 305. Материалы первого Украинского-Британского Симпозиума по биоэтике, Киев, 25-

29 сентября, 2002, К.: КМАПО им.П.М.Шупика, Иссл.центр «Real» 306. Медведев В., Проблемы экономической безопасности России / Вопросы

экономики, 1997, №3 307. Медоуз Д. К., Медоуз Д. Л., Рендерс И., За пределы роста, М., 1994 308. Меркулов И.П.,Эпистемология, Т.1, СПб,2003 309. Меркулов И. П., Эволюционируют ли наши когнитивные способности? // Вопросы

философии, 2005, №3 310. Моисеев Н. Н.,Человек и ноосфера, М., Молодая гвардия, 1990, (351 p.) 311. Моисеев Н.Н., Восхождение к разуму.Лекции по универсальному эволюционизму

и его приложениям, М.,1993 312. Моисеев Н.Н.Рациональное общество и экология// Социально-политические

науки. 1993, №3 313. Моисеев Н. Н., Историческое развитие и экологическое образование.,М.,1995 314. Моисеев Н.Н., Быть или не быть…человечеству?,М.,1999 315. Моисеев Н.Н., Информационное общество: возможности и реальность//Полис,

1993, н.3 316. Моисеев Н.Н., Экологический фон современной политики.//ОНС, 1993, н.4 317. Моисеев Н.Н., Естественнонаучное знание и гуманитарное мышление//ОНС ,1993,

н.2 318. Моисеев Н.Н., Вернадский и современность// Вопросы философии, 1994 ,н.4 319. Моисеев Н.Н., Судьба цивилизации., М.,1998 320. Моисеев Н.Н., Современный антропогенез и цивилизационные разломы.

Экологически -политический анализ// Вопросы философии, 2002, №5 321. Московченко А.В., Проблема интеграции фундаментального и технологического

знания, Томск ,1998 322. Мироздание и человек, М., Политиздат, 1990, (352 с.) 323. Михайлов В.Д., Культура мира и парадиема согласия: единство и различие//

Логос. Культура. Цивилизация, М.,1999 324. Мур Дж., Принципы этики, перевод Коновалова Л.В., общая ред. Нарский И.С.,

М.: Прогресс, 1984, (325 с.) 325. Нахимов В.А.Критика Исторической эпохи: неизбежность смены культуры в ХХ1

веке // Вопросы философии, 1996, № 11 326. Неклессов А.,И., Управляемый хаос движение к нестационарной системе мировых

связей, проэкт РТНФ н.00.02.0021 за 2002, А.И.Неклессов 327. Несколько мнений о гуманитаризации.По материалам дискуссии// Вестник высшей

школы, Alma mater,1990, № 3 328. Новая философская энциклопедия,Т.2, М., 2001 329. Ноосфера: духовный мир человека,вып.3, Лениздат, 1989, (240 p.) 330. Ницше Ф., Генеалогия морали.Полемическое сочинение// Сочинения в 2-х томах,

Т.2, М.:Мысль,1990 331. Ницше Ф., Утренняя заря, Фрейд З., Леонардо да Винчи, Тирасполь,

Изд.Тираспольского общ. Друзей книги, 1991, (256 с.)

202

332. Огурцов А.П., Этика жизни или биоэтика: аксиологические алтернативы// Вопросы философии, 1994, №3

333. Ойзерман Т.И. Основные вопросы философии// Вопросы философии, 2005, №11, с.37 334. Ортега - и - Гасет, Размышления о технике // Вопросы Философии,1993, №10,

с.32-68 335. Пассмор Джон, Сто лет философии.М.:Прогресс-Традиция, 1998, (496 с.) 336. Пассмор Джон,Современные философы. Перев. с англ.Л.Б.Макеевой, М.: Идея

Пресс, 2002, (192 с.) 337. Перекопский М.А. Общий взгляд на понятие цели и смысла жизни в различные

исторические эпохи.Россия и Европейский Север в начале ХХ1 века. Архангельск: Междун.Инст.Управл., 2002

338. Петров А.А.,Экономика.Модели.Вычислительный эксперимент, М., Наука,1996 339. Петрухин А.И.,Обоятельный человек - выдающийся ученый, верный сын России//

Вопросы философии, 2005, №2 340. Платон. Апология Сократа/ Платон. Соч.в 4-х томах, Т.1, М.:Мысль, 1991 341. Поттер В.Р., Биоэтика - мост в будущее, Перевод Т. Г. Будковская,

С.В.Вековшинина , Киев: Видавець ,2002, (216 с.) 342. Православие и проблемы биоэтики,Выпуск 1 (1998-1999) , Отв.ред.д.ф.н.проф. И.В.

Силуянова, М., 2001 343. Прехтль Петер, Введение в феноменологию Гуссерля.,Томск: Изд.Водолей, 1999, (

96 с.) 344. Проблемы свободы личности и общества в социально-гуманитарном дискурсе.

Материалы Всеросийской научной конференции., Курск ,16-17 мая 2006, Курск, 2006, (410 с.)

345. Пригожин И., Природа, наука и новая рациональность// Философия и жизнь. М.:Знание, 1997, № 7

346. Протанская Е.С., Профессиональная этика. Моральная пропедевтика делового поведения. С.-П., 2003, (283 с.)

347. Ракитов А.И.,Философия компютерной революции, М.,Политиздат,1991, (288 с.) 348. Рассел Б. История западной философии, М.: «Академический проэкт», 2000, (766

с.) 349. Раушенбах Б.В.На пути к целостному рационально-образному мировосприятию/ О

человеческом в человеке. Под обшей ред. И.Т.Фролова,М.:Политиздат, 1991, (384 с.), С.22-39

350. Редько В.Т., Эволюционная кибернетика, М.,2001 351. Розин В. М., Философия техники. От египетских пирамид до виртуальных

реальностей., М., 2001 352. Розин В.М.,Техника и социальность//Вопросы философии,2005, №5 353. Руссо Ж.Ж. Об общественном договоре. Трактаты. М.: Канон- Пресс-Ц, Кучково

поле, 1998, (416 с.) 354. Рыхтик М.И. Безопасность США: история, теория и политическая пракьтка,

Нижний Новгород, 2004 355. Садовничий В.А.Знание и мудрость в глобализирующемся мире// Вопрсы

философии,2006, № 2, с.3-15 356. Сартр Ж.-П., Экзистенциализм - это гуманизм / Сумерки богов, М.: Изд. Полит.

лит.,1989 357. Сахаров А.Д.,Тревога и надежда.,М.,Интер-версо, 1990 358. Семенов В.С., О перспективах человека в ХХ1 столетии //Вопросы философии,

2005, №.9, С. 26-37 359. Сергунин А.А. Международная безопасность: новые парадигмы и концепты//

Полис, 2005, №6, с.126-137 360. Сорокин П.А. Главные тенденции нашего времени, М.,1997

203

361. Синергетическая парадигма многообразие методов и подходов. Отв.ред. В.И. Аршининов, В.Г.Буданов, В.Э.Войцехович,М.: Прогресс-Традиция, 2002

362. Синергетическая парадигма человек и общество в условиях нестабильности. Отв.ред. Астафьев О.Н., М., Прогресс-Традиция, 2003

363. Соколов Е.Н., Вайткявичюс, Нейроинтелект. От нейрона к нейрокомпютеру. Отв.ред. И.В.Симонов М., Наука, 1989, (238 с.)

364. Степин В.С. Философия в эпоху цивилизационных перемен// Вопросы философии, 2006, № 2, с.16-26

365. Страницы автобиографии В.И.Вернадского, М.,1981 366. Суханов А.П., Информация и человек, М.: Советская Россия,1980, (208 с.) 367. Суханов А.П., Мир информации, М.: Советская Россия, 1986 368. Суханов А.Н. Преодоление деформаций как условие развития личности и

общностей // Безопасность, 1993, № 11-12 369. Тимофей - Ресовский Н., Воспоминания, М., 1995 370. Титаренко Л.К.,Социо-культурные угрозы в условиях глобализации//Безопасность

Евразии, 2003, №3 371. Толстых В.И.,Глобализация в социокультурном измерении// Практична фiлософiя,

2001, №2 372. Тоффлер О.,Будущее труда /Новая технократическая волна на Западе, М.,1986 373. Уайтхед А.Н.Избранные работы по философии.Перевод с анг.яз., М.,1980 374. Урсул А.Д., Информация, М.,1971 375. Урсул А.Д., Путь в ноосферу (Концепция выживания и устойчивого развития

цивилизации), М., 1993 376. Урсул А.Д.,Н.П.Ващекин,М.И.Дзлиев, Безопасность и устойчивое развитие

России, М., 1998 377. Урсул А.Д., Лось В.А.,Устойчивое развитие.Учебное пособие, М.:Изд.»Агар»,2000 378. Философия. Под ред.В.В.Трушкова , М.:»Былина», 2001, (255 с.) 379. Франк С.Реальность и человек. Составитель А.А.Ермичева,СПб:РХГИ,1997, (448

с.) 380. Фромм Эрих, Психоанализ и этика., М.: ACT, 1998, (568 с.) 381. Фромм Эрих, Анатомия человеческой деструктивности., М.: АСТ, 1988, (672 с.) 382. Фуко М.,Воля к истине.По ту сторону знания,власти,сексуальности, М.,1996 383. Хабермас Ю., Демократия. Разум. Нравственность. Московские лекции ,

интервью, М., АО «КАМИ»,1995 384. Хабермас Ю. Моральное сознание и коммуникативное действие. Перевод с

немецкого под ред. Д.В.Скляднева, Санкт-Петербург, 2000, (400 с.) 385. Хатингтон С.,Столкновение цивилизаций, http:// w w w .nbuv.gov.na/text/poлит/93’

hssc. htm. 386. Хейдеггер М.,Вопрос о технике/ Хейдеггер М., Бытие и время, Статьи и

выступления, М., Высшая школа,1991 387. Цырдя Ф.(Т.)Н., Расширение границ этического знания - важное требование

ноосферно-экологической революции// Илиадевские чтения. Тезисы докладов и выступлений мужд. научн. конференции. г.Курск, 3-5 марта 1998, Курск, 1988

388. Цырдя Ф.Н.,Берлински П.В.,Философия (С курсом биоэтики), Кишинев, Полиграф. центр Medicina, 2002, (551 c. )

389. Цырдя Ф.Н.,Homo Sapiens , будь человеком!,»Аргументы и факты», Молдова, № 21, 2005

390. Чайковский Ю.В.,Познавательные модели плюрализма и выживание, Путь, 1992, №1

391. Человек. Мыслители прошлого и настоящего о его жизни, смерти и бессмертии. Древний мир- эпоха Просвешения, М.:Политиздат, 1991, (463 с.)

392. Швейцер А., Культура и этика, М.,1973

204

393. Шелер М. Формализм в этике и материальная этика ценностей / Избран.труды. М.: Школа культурной политики,1995

394. Шелер М. Ordo amoris/ Избранные труды. Положение человека в космосе.М.:Школа культурной политики, 1995

395. Шредер Ю.Смысл/ Новая философская энциклопедия, М.Т.3, 2001 396. Щадов М.И., Чернезов Ю.А., Чернезов Н.Ю.,Методология инжинерного

творчества в минерально - сырьевом комплексе,Т.1,М.,1995 397. Щедровицкий Г.П., Избр.труды,М.: Школа культурной политики,1995 398. Щедровицкий Г.П., Философия. Наука. Методология, М.: Щкола культурной

политики, 1997 399. Эйген М.,Самоорганизация материи и эволюция биологических молекул, М.,1973 400. Энштейн А.,Собр.научных трудов, Т.4,М., Наука, 1967 401. Энштейн А., Письмо к Морису Соловину / Собр,научных трудов в 4-х томах, М.,

Наука, 1967 402. Ясперс К., Современная техника//Новая технократическая волна на Западе.,М.,

Прогресс, 1986 403. Ясперс К.,Смысл и предназначение истории, М.: Изд.полит.лит.,1991 404. Яхин Е.Д., Люди! Впереди пропасть: письма детям, внукам, друзям, будущим

поколениям., М.,2002

205

ADNOTARE

la teza de doctor habilitat în ştiinţe filosofice “Redimensionarea problemelor morale şi

tehnogene din perspectiva strategiei supravieţuirii lumii contemporane”, elaborată în

cadrul USMF “Nicolae Testemiţanu”, Chişinău, 2007, cu titlu de manuscris

În lucrare sunt evidenţiate pericolele ce ameninţă Existenţa ca totalitate şi modul specific

uman de a fi, este arătat că omenirea a ajuns la o situaţie critică în evoluţia sa, care impune

necesitatea unei schimbări radicale a mentalităţii, a comportamentului omului, grupului social, a

întregii societăţi. Creşterea numerică şi modificarea calitativă a necesităţilor omului a condus la

intensificarea activităţii de producere şi la epuizarea resurselor naturale. Începînd cu perioada

postbelică în rapoartele şi studiile savanţilor din Occident, sunt evidenţiate consecinţele negative

ale progresului tehnico-ştiinţific, ale activităţii intensive a omului. Criza ecologică completată de

criza antropoecologică globală ameninţă omenirea cu dispariţia condiţiilor necesare conservării

şi reproducerii vieţii. Pentru a evita o astfel de desfăşurare a proceselor naturale, omul, societatea

contemporană, care sunt responsabili pentru destabilizarea biosferei, din necesitatea absolută a

supravieţuirii sunt determinaţi să-şi modifice esenţial atitudinea faţă de natură. Comunitatea

ştiinţifică, filosofii, nu doar apreciază nivelul atins de omenire în propria evoluţie, dar elaborează

programe de activitate, orientate spre ameliorarea situaţiei. Lucrarea propune un model de

coexistenţă al omului, al societăţii, al biosferei, argumentat teoretic de Metateoria Supravieţuirii.

Elaborarea unui nou model al existenţei umane, este posibilă doar prin asimilarea procesului

evoluţiei naturii, al omului; evidenţierea condiţiilor existenţiale ale omului societăţii

informaţionale, tehnogene, globalizate. Analiza, desfăşurată în capitolul 1, i-a permis să constate

că omenirea, în evoluţia sa istorică, s-a mai confruntat cu situaţii critice; că specificul actualei

crize antropoecologice reiese din faptul că biosfera şi-a pierdut capacitatea de a-şi restabili

echilibrul ce o caracterizează. O concluzie optimistă a investigaţiei ne informează că

omul/societatea dispune de mijloacele necesare supravieţuirii. Argumentînd necesitatea

schimbării mentalităţii omului, în baza redimensionării valorilor morale, autoarea explică

potenţialul ontologic, metodologic, epistemic, social, economic, politic, axiologic al Metateoriei

supravieţuirii (capitolul 2).

În capitolul 3 sunt actualizate concepţiile etice ale filosofilor antichităţii, epocii medievale şi

lumii moderne; este evidenţiat rolul religiei în promovarea valorilor morale. Acest studiu i-a

permis autoarei să argumenteze necesitatea redimensionării valorilor morale, a restructurării

sistemului axiologic al societăţii tehnogene postindustriale. O cale de dezvoltare a societăţii

contemporane ar fi cea a umanizării vieţii sociale, proces susţinut de un nou mod de gîndire,

comunicare şi activitate. Pentru a schiţa un nou model de existenţă Metateoria supravieţuirii

sistematizează, generalizează cunoştinţele, interpretările modului de viaţă al omului

206

contemporan, întemeait pe diferite principii conceptuale: teocentrism, antropocentrism,

umanism, biocentrism, biosferocentrism, egalitarism etc. În lucrare este argumentată necesitatea

adoptării conştiente a principiului conceptual – umanismul moderat.

În capitolul 4 investigaţia rămîne în limitele aceluiaşi subiect – analiza facultăţilor cognitive

şi creative ale omului contemporan, desfăşurată în demersul etic al filosofiei occidentale şi

naţionale. În baza multiplelor interpretări a modului uman de existenţă, autoarea evidenţiază

problema orientării omului contemporan în volumul imens de informaţii despre capacităţile,

abilităţile, interesele diferitor persoane, grupuri sociale, omenire, cu scopul de a înţelege

semnificaţia majoră a formulei “A avea” şi a imperativului “A fi”. În limitele acestor două

dominante şi va avea loc schimbarea mentalităţii omului, se va afirma personalitatea

responsabilă nu doar pentru propria existenţă, dar şi pentru conservarea şi reproducerea

resurselor biosferei, necesare generaţiilor viitoare.

În capitolul 5 este analizat conţinutul strategiilor supravieţuirii, a asigurării securităţii

existenţei umane şi a modelului dezvoltării durabile a societăţii. O problemă acută a realizării

practice a acestor modele o constituie polarizarea omenirii în state dezvoltate şi subdezvoltate.

Dacă în statele cu o economie de piaţă funcţională, cu tradiţii democratice, modelul dezvoltării

durabile al civilizaţiei ar putea fi implementat fără dificultăţi, apoi în statele subdezvoltate este

complicat să promovezi principiul “restricţiilor etice”, deoarece majoritatea cetăţenilor acestora

sunt lipsiţi de condiţiile şi sursele elementare ce întreţin viaţa organismului. Situaţia cetăţenilor

statelor sărace este analizată în lucrare în baza datelor statistice a Republicii Moldova.

În “Concluzii şi recomandări” sunt generalizate rezultatele investigaţiei, este confirmată

necesitatea schimbării radicale a mentalităţii omului contemporan, realizată în baza

redimensionării conţinutului valorilor, normelor, principiilor morale. Din necesitatea

supravieţuirii omul, societatea trebuie să valorifice potenţialul principiului umanismului moderat,

care, fiind plasat la baza comportamentului uman, ar crea condiţii favorabile coexistenţei omului,

societăţii şi biosferei; ar contribui la reproducerea stabilităţii proceselor naturale; ar asigura o

dezvoltare durabilă a civilizaţiei. Recomandările sunt adresate Guvernului Republicii Moldova,

responsabililor pentru domeniile: instruire şi educaţie; soluţionarea problemelor sociale ale

cetăţenilor; pentru protecţia mediului ambiant

Cuvinte-cheie: Supravieţuirea, moralitatea, personalitatea, omul natural, omul economic,

omul moral, strategia supravieţuirii, dezvoltarea durabilă, securitatea umană, metateoria

supravieţuirii, sacralitatea vieţii, biocentricmul, umanismul moderat, umanizarea vieţii sociale,

coevoluţie, stabilitatea biosferei.

207

АДНОТАЦИЯ

диссертации на соискание ученой степени доктора хабилитат философских наук:

«Возобновление проблемы морали и техники в свете стратегии выживания

современного мира», специальность 09.00.08 –

Философия и методология науки, Государственный Медицинский Университет им.

Н.Тестемицану, Кишинзу, 2007, рукопись.

Работа посвящена самой актуальной проблемы соврменности – Выживанию

человеческого рода. Обосновывая актуальность темы исследования, автор выделяет

кризисные ситуации современного общества и их оценка в научной и философской

литературе. Таким образом во Введение выделены цель и задачи исследования,

осуществлен обзор научной и философской литературы, посвященной проблемам

выживания, экологическому и антропологическому кризису современности, а также

стратегиям выживания и в первую очередь - стратегии устойчивого развития цивилизации

и обеспечения безопасности жизни. Данный анализ позволил определить новизну

диссертации, ее теоретическое и прикладное значение, выделить тезисы, вынесенные на

защиту.

Первая глава: « Выживание – постоянная забота человечества» включает результаты

исследования эволюции космоса, биосферы, человека и общества. Основная задача

проведенного исследования на данном этапе состоит в том, чтобы выяснить было ли в

истории и человечества таких кризисных ситуаций и как с ними справился человек. В

результате проведенного анализа, а также использования вывоводов теорий:

«универсальный эволюционизм» и «современный рационализм» Н.Н.Моисеева, тезисов

современных румынских философов Л.Блага, П.Негулеску, Д.Рошка, К.Рэдулеску-Мотру,

был обоснован вывод о том, что в истории эволюции биосферы и общества человек

сталкивался с критическими ситуациями. Обострившиеся противоречия человек разрешал

используя свои познавательные и творческие способности. Отличительной чертой

современного экологического кризиса выражается в неспособности природных систем

востановить свое равновесие.

Вторая глава: «Выживание – предмет научного и философского познания» содержит

результаты исследования возможностей человека и социума удовлетворить требования

биосферы. В этой связи выявлены особенности современного техногенного,

информационного, глобализированного общества, выделены условия жизнедеятельности

человека, дается характеристика его основных ценностей. В часности указывается на то,

что современный человек дает предпочтение материальным ценностям и уделяет

недостаточно внимания развитию и удовлетворению своим духовным потребностям.

208

В третей главе: «Диалектическое единство нравственности и выживания»

воспроизведено миропонимание древних мыслителей: Конфуция, Сократа, основателя

этики Аристотеля, которые высоко ценили человеческое достоинство и добродетель.

Оценивая их вклад в развитии этической теории, автор выделяет выводы, которые

актуальны и в наши тревожные дни. В новое время проблемам человеческого поведения,

ее мотивации, уделяет большое внимание немецкий философ И.Кант. Анализу

практической философии Канта посвящен второй параграф. Особое место в данной главе

занимает вопрос о соотношении религии-нравственности-выживания. Основная задача

данного этапа исследования состоит в выявлении теоретических основ нравственности, в

разъяснении содержания моральных норм, принципов и ценностей.

В четвертой главе: «Личность морального человека и механизм ее воспитания»

внимание сосредоточено на этические взгляды современных зарубежных и молдавских

философов. Обобщение выводов современных этических теорий позволило автору

обосновать тезис о необходимости коренного изменения мышления, образа жизни и

поведения человека. Сознательный выбор «Быть», отказ от привчки «Иметь» составляет

программу выживания личности и общества.

Анализируя познавательные и творческие способности человека, современного

общества, ученые, философы и лидеры национальных государств, разработали и приняли

Стратегию выживания и устойчивого развития цивилизации в условиях востановления

стабилизации биосферы. Содержание принятых документов на Международном форуме

(Рио де Жанейро- 1997), при содействии ООН, стратегия безопасности жизни –

составляют предмет исследования заключительной главы, а последний параграф –

обобщает статистические данные социальных перемен, которые зафиксированы в

независимом, слаборазвитом государстве Республика Молдова.

В заключении изложены «Выводы и рекомендации». Автор уверен, что человек

способен развивать свой духовный мир, возобновить приоритет моральных ценностей и

на этой основе изменить свое отношение к миру, к природе, к другим людям и к самому

себе. Только в условиях коренного изменения мышления человека и общества возможна

реализация всех програм стратегии выживания.

Ключевые слова: выживание, нравственность, личность, личность естественного

человека, личность экономического человека, личность морального человека, стратегия,

стратегия выживания и устоичивого развития, стратегия безопасности жизни, метатеория

выживания, биоцентризм, умеренный гуманизм, духовное развитие общества,

коэволюция, стабильность биосферы.

209

ADNOTATION

to the thesis for doctor (habilitat degree) in Philosophic Science “The redimensioning of the

moral and technogen problems through the perspective of the strategy of survival of the

contemporary world”, elaborated within the “Nicolae Testemitsanu” State Medical

University of Republic of Moldova, Chisinau, 2007, with manuscript title.

In the work there are pointed out the dangers which threaten the Existence as total and

human specific way of being, it is showed that the mankind arrived to a critical situation in its

evolution, which implies the necessity of some radical change of mentality, behaviour, social

groups, society itself. The existence of the human of the technogen society is determined by the

tendency “To Have”. This purpose is distinguished in the theoretical and practical activity of the

human and the society. The numerical increse and qualitative modification of human’s

necessities went to the intensification of activity of production and epuization of the natural

resources.

Beginning with the postwar period, in the reports and studies of the Occidental scientists,

there are pointed out the negative consequences of the technico-scientific progress, of the

intensive activity of the human which were calificated by the formula:”global problems”. The

ecological crisis completed by the anthropoecological global crisis threaten the humankind with

the disapearrance of the conditions necessary for the conservation and reproduction of life. To

avoid such a development of the natural process, the human, the contemporary society which are

responsible for the destabilization of the biosphere, because of the absolute necessity of survival

are obligated to change essentially their attitude towards nature. The scientific community, the

philosophers do not just appreciate the level obtained by the human kind, but also crate programs

of activity, orientated to the improvement of the situation. The work suggests a way of

coexistence of human, society, biosphere, theoretically motivated by the Metatheory of Survival.

To elaborate a new way of the human existence, the author analyses the process of

evolution of nature, of human, crossing out the existential conditions of the human of the

informational, technogen, globalized society. The analysis, displayed in chapter one, allowed to

ascertain that mankind in its istorical evolution, encountered before with critical situations, that

the specific of the actual antropoecological crisis comes out from the fact that the biosphere has

lost its capacity of reestablishing the balance which is characteristic to it. An optimist conclusion

of the investigation informs us that the human/society possesses the ways necessary for survival.

For becomin aware of the gravity of the situation, for adopting the necessary decissions the

human must be orientated, guided. This objective may be accomplished by the Metatheory of

Survival, the philosophy of the third millenium.

210

Motivating the necessity of the change of human’s mentality, through the redimensioning

of the moral values, the author explains the ontological, metodological, epistemical, social,

economical, political, axiological potential of the Metatheory of Survival (chapter 2). The

analysis of the evolution of nature and human kind crossed out the interconexions of the

existence and thinking, allowed the explanation of the organism’s reaction to the changes of the

existential conditions. This way is reasoned the necessity of elaboration of new cognitive

programs which being put at the disposal of man and society, could allow them to adopt the

optimal decissions for the sustaining of the biosphere’s balance and the lasting development of

the human civilization.

In chapter 3 are updated the ethical conceptions of the philosophers of the ancient,

medieval and modern world; is pointedd out religion’s role in promoting the moral values. This

study allowed the author to motivate the necessity of the redimensioning of the moral values, of

restructuring the axiological system of the technogen postindustrial society. A way of

development of the contemporary world would be that of umanization of the social life, process

sustained by a new way of thinking, communication and activity. To design a new way of

existence, the Metatheory of Survival systematizes, generalizes the knowledge, the

interpretations of the way of life of the contemporary man, based on different conceptual

principles: teocentrism, anthropocentrism, umanism, biocentrism, biosferocentrism, egalitarism

etc. The author motivates the necessity of the conscient adoptation of the conceptual principle –

the temperate umanism.

In chapter 4 the investigation remains in the limits of the same subject – the analysis of

the cognitive and creative facultations of the contemporary man, displayed in the ethical

approach of the occidental and national philosophy. Based on the multiple interpretations of the

human way of existence, the author crosses out the problem of orientation of the contemporary

man in the tremendous volume of information about the capacity, the abilities, the intereses of

different persons, social groups, mankind, with the purpose of understanding the major

semnification of the formula “To Have” and of the imperative “To Be”. In the limits of these two

dominants will take place the change of human’s mentality, will be asserted the responsible

personality not only for its own existence, but for the conservation and reproduction of the

biosphere’s resources, necessary for the future generations also.

In chapter 5 is analysed the content of the strategies of survival, of the ensurance of

security for the human existence and of the example of the lasting development of society. A

sharp problem of the practical realization of this examples is the world’s polarization in

developed states and undeveloped states. If in the states with a functional market economy, with

democratic traditions, the example of the lasting development of the civilization could be applied

211

without problems, then in the undeveloped states would be complicated to promote the principle

of “ethical restrictions”, because the majority of the citizens are deprived of the elementary

conditions and sources which keep up the organism’s life. The situation of the citizens of the

poor countries is analysed in the work basing on the statistics from the the Republic of Moldova.

In “Conclusions and suggestions” are generalized the results of the investigation, is

confirmed the necessity of the radical change in the mentality of contemporary man, realized

basing on the redimensioning of the content of the values, norms, moral principles. From the

necessity of human’s survival, the society must capitalize the potential of the principle of the

temperate umanism, which being placed on the basis of the human behaviour, would create

favourable conditions for the coexistence of human, society and biosphere; would contribute to

the reproduction of the stability of the natural process, would ensure a lasting develoment of the

society. The recommendations are addressed to the Government of the Republic of Moldova, to

the ones responsible for: training and education, solving social problems of the citizens, for the

protection of the environment.

Key-words: Survival, morality, personality, natural human, economic human, moral

human, strategy of survival, lasting development, human security, umanization of the social life,

coevolution, stability of biosphere.

.