ARTICOL 2

LUCIAN BOIA-ISTORIE SI MIT IN CONSTIINTA ROMANEASCA

Cartea lui Lucian Boia Istorie si mit in constiinta romaneasca, aparuta in prima editie in 1997, a fost, poate, una dintre cele mai controversate de dupa decembrie 1989. Reactiile au fost variate, mergand de la apreciere zgomotoasa pana la insulte la adresa autorului, altfel un istoric mai degraba discret, nu mare amator de celebritate si aparitii in presa. Ce a cauzat insa pana la urma aceasta valva?

La baza constructiei lui Boia din aceasta carte stau doua concepte esentiale- cel de istorie si cel de mit. Foarte simplu spus, istoria are un inteles ambivalent pentru Boia : pe de o parte, este ceea ce s-a petrecut cu adevarat in trecut, iar pe de alta discursul despre ceea ce s-a petrecut, lucruri care sunt , in opinia sa , complet distincte. Pasul urmator este acela de a afirma ca orice discurs istoric, indiferent de emitator si de intentiile sale, nu poate fi niciodata obiectiv in intelesul scolii pozitiviste a secolului al XIX-lea, de exemplu, ci este influentat decisiv de contextul social-politic si cultural in sens larg al epocii in care traieste emitatorul acestui discurs, de propriile sale inclinatii , de formatia sa individuala si, deloc in ultimul rand, de structurile sau arhetipurile ,cum le-ar fi spus Jung sau Eliade , inevitabil mitice ale imaginarului. Boia este, fireste, influentat de structuralism in sens mai larg, de interpretarea eliadesca a mitului si, in plan istoric, de toata creatia avatarurilor succesive ale Scolii de la Annales. In continuarea lui Eliade si a lui Raoul Girardet, Boia vede mitul nu ca o simpla poveste sau legenda, ci ca un mecanism mental care, in acelasi timp, simplifica si investeste cu sens realitatea pentru a raspunde necesitatilor dintr-un anumit moment ale unui anumit grup social. Structurile mitice, creatii ale imaginarului si intr-un anumit sens perene, se pot transfera foarte usor din planul specific religios in cel istoric-politic, cum a demonstrat si Eliade , e drept, punand accentul pe altceva decat Boia, prin teoria sa a camuflarii sacrului in profan. Cert este ca s-a ajuns la aceasta importanta enorma acordata mitului , imaginarului si mai ales structurilor acestuia dupa Al Doilea Razboi Mondial din imposibilitatea de a intelege si de a explica in vechea traditie pozitivista evenimentele traumatice din prima jumatate a secolului XX. Si atunci, odata inteleasa importanta enorma a structurilor mitice ale imaginarului, ce ar trebui facut? Pana unde poate merge demitizarea? Cu aceasta intram in miezul controversei suscitate de cartea lui Boia.

Ceea ce isi propune de fapt Boia este adaptarea acestei teorii a structurilor mitice ale imaginarului pentru o analiza a creatiei istorice romanesti si nu numai(de fapt, a intregului complex cultural romanesc, a constiintei romanesti in sens larg, dar cu accent pe creatia istorica) pe o perioada de aproximativ doua sute de ani, de la Scoala Ardeleana pana in anii`90 ai secolulului trecut. Doua sute de ani care , nu intamplator, marcheaza in viziunea sa , exact perioada existentei natiunii moderne si a statului-natiune. Primul capitol al cartii, Istorie, ideologie, mitologie, sintetizeaza punctele principale ale demersului istoriografic in general in acesti 200 de ani in functie de structurile imaginarului si de contextul politic al fiecarei perioade. Astfel, prima perioada, ce s-ar intinde cam de la Scoala Ardeleana , trecand prin istoriografia romantica pana cam pe la 1860, marcheaza insistenta pe originile integral latine ale romanilor. Mecanismul este simplu, explica Boia. Perioada coincide cu aparitia sentimentului national si, mai apoi, lupta pentru Unire. Era nevoie de sublinierea unei origini cat mai ilustre-pur romane- pentru a indeparta complexele de inferioritate produse de inapoierea fata de tinta ravnita a imaginarului romanesc, Europa. Totodata, se remarca in aceasta perioada tendinta de glorificare a trecutului, iar dupa 1840 , ca punct culminant, de crearea in primul rand de catre Balcescu a mitului legat de Mihai Viteazul care la 1600 ar fi unit conform ideologiei nationaliste a secolului al XIX-lea si nu ar fi cucerit Moldova si Transilvania. Inca un exemplu, printre multe altele, descris de Boia pentru a prezenta mecanismul de proiectare in trecut a nazuintelor prezentului. Momentul 1860-1870 , marcat de succesul Unirii si de aducerea Printului strain, dar si de preluarea formelor fara fond, duce la reactia junimista care, intr-un spirit rece si cumpatat , crede Boia, respinge mai toate exagerarile perioadei anterioare. Fara sa o spuna direct, este chiar modelul asumat de Boia in demersul sau, fireste schimband ceea ce e de schimbat. Odata cu Hasdeu si apoi cu Iorga , corespunzand unei intregi redispuneri ideologice, apare reactia autohtonista. Dupa un secol de tropisme occidentale, fondul autohton se redesteapta si, sub diverse forme, va precumpani pana la instaurarea comunismului. Se pune accentul pe rolul pana atunci neglijat al dacilor in formarea poporului roman(Parvan si a sa Getica), pe legaturile pana atunci abhorate ale romanilor cu pana la urma mediul lor real- sud-estul european- (Iorga cu al sau Byzance aprs Byzance) etc. O incercare interesanta este cea a asa- numitei Scoli Noi din anii `30 in frunte cu Constantin C. Giurescu, Gheorghe Bratianu si P.P. Panaitescu care il acuza pe Iorga de exagerari nationaliste si insista pe obiectivitate, dar , si la ei discursul ramane in esenta nationalist si nici nu avea cum sa fie altfel, dat fiind contextul general european. Mai departe, pentru Boia, istoriografia comunista cunoaste trei etape corespunzatoare evolutiei ideologice a regimului: prima (1948- aprox. 1960) este marcata de internationalism proletar, repudierea oricarui fel de nationalism, acentul mecanic pus pe lupta de clasa oriunde si oricum si accentuarea factorului slav in istoria romaneasca. A doua perioada ( aprox. 1960-1975) consta intr-o treptata recuperare a mesajului nationalist, renuntarea tacita la multe din poncifele marxiste si o anumita deschidere limitata spre Occident. In sfarsit, a treia perioada ( aprox. 1975-1989, cu prelungiri in mentalul colectiv pana spre 1995, spune Boia) marcheaza un izolationism aproape complet, nationalism extrem cu accente daciste si protocroniste si, normal, avand in centru figura lui Ceausescu.

Capitolul al doilea , Originile, discuta tratarea in istoriografia romana a momentului fondator, categorie mitica esentiala. Dupa cum am mai spus, perioada Scolii Ardelene, a romantismului istoric cu continuari pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea insista pe latinitatea pura a romanilor.Era reflectarea, spune Boia, in oglindamitica a nazuintei spre europenizare si occidentalizare. Urmeaza o perioada de tranzitie( circa 1870-1900) marcata de Hasdeu si Xenopol in care desi dacilor incepe sa li se recunoasca rolul in formarea poporului roman, tot romanii sunt considerati partea principala a sintezei romanesti. Dupa 1900, odata cu Iorga si mai ales Parvan, moment ce marcheaza resurgenta ideologica a autohtonismului, dacii sunt considerati baza biologica a sintezei romanesti, romanii aparand prin romanizarea lor. Prima perioada antinationala a istoriografiei comuniste pune accentul pe asa-numitele lupte de clasa din Dacia conform rigidei scheme marxiste, problema originilor trecand in planul doi, nelipsind, totusi, sublinierea rolului deosebit al slavilor in etnogeneza romaneasca. Perioadele urmatoare ale comunismului nationalist repun pe tapet un dacism agresiv si de multe ori fantasmagoric, reflectand nazuinta spre o pura autohtonie si marginalizand atat elementul roman care amintea de Occident cat si pe cel slav ca o reflectare a relativei indepartari fata de sovietici. In incheierea capitolului, Boia isi arata preferinta pentru o natiune vazuta drept o comunitate sociala, expunandu-si opinia ca romanii de astazi seamana mult mai mult cu europenii din prezent decat cu dacii si romanii . Dupa el, aceasta tratare biologizanta ramane in intregime mitica.

Capitolul al treilea( Continuitatea) trateaza un punct extrem de sensibil pentru istoricii romani din ultimii doua sute de ani. Ce au facut romanii sau stramosii lor in intervalul dintre retragerea aureliana si formarea celor doua principate romanesti? Tema va deveni si mai sensibila odata cu reluarea de catre Roesler in 1873 a teoriilor lui Sulzer si Engel conform carora romanii s-ar fi format ca popor in Peninsula Balcanica si ar fi emigrat la nord de Dunare si mai departe in Transilvania de abia in secolele XII-XIII,deci cu mult dupa stabilirea maghiarilor aici. Teoria avea, evident, la baza ratiuni politice si va ramane pana astazi unul dintre postulatele istoriografiei maghiare. Boia considera ca, in esenta, in perioada postroesleriana, cu diverse gradatii , istoriografia romaneasca a ramas intr-o pozitie reactiva fata de cea maghiara, lasandu-se prinsa intr-o lupta de uzura in jurul dreptului istoric care astazi apare absurda, cu atat mai mult cu cat romanii au un avantaj decisiv: structura demografica a Transilvaniei .Astazi, cu 75% romani in Transilvania, soarta provinciei este definitiv legata de Romania, crede Boia. Totusi, obsesia continuitatii in istoriografia romana arata un profund sentiment de insecuritate, partial justificat, totusi, de evenimente precum cele din vara anului 1940.

Capitolul urmator, Unitatea, se leaga de una dintre structurile de baza ale mitologiei politice enuntate si de Raoul Girardet. Sub diverse forme si in diferite tonalitati, mitul unitatii romanilor in spatiu si timp subintinde intregul demers istoriografic romanesc, cu accente mai echilibrate in perioada interbelica, cea de maxima profesionalizare a istoriografiei romanesti, si cu altele stridente in perioada ceausista. In spatele acestui mit, se ascunde, in opinia istoricului roman, o profunda diversitate regionala sau de atitudini in anumite momente decisive, ca in orice alta istorie.

Capitolul al cincilea, Romanii si ceilalti discuta o tema clasica in studiul imaginarului- reflectarea celuilalt, a strainului etc. In subtext se citeste legatura dintre aceasta imagine a strainului si o alta structura esentiala a mitologiei politice in opinia lui Girardet, cea a complotului. Pentru pastrarea coeziunii ansamblului social trebuie gasit un vinovat care de regula coincide cu diverse avataruri ale strainului. Bineinteles, de multe ori ostilitatea unei parti a colectivitatii care joaca acest rol fata de cea care o percepe ca fiind straina poate fi reala. Insa mitul simplifica si absolutizeaza chiar si aceste realitati, interpretand totul prin filtrul sau dualist : Bine-Rau, Ohrmazd-Ahriman, ori-ori. Pentru mit, tertium non datur. Pentru Boia, exista mai multe trepte ale perceperii strainului detectabile in imagologia romaneasca : prima este cea a tolerantei care nu semnifica neaparat acceptarea si se poate transforma oricand in ostilitate. De fapt, o asemenea atitudine nu este specifica romanilor in particular, ci oricarei societati traditionale asa cum Romania a ramas in esenta pana dupa Al Doilea Razboi Mondial. Norma de baza este cea a traiului alaturi de straini, cand contextul o impune, insa fara amestec cu acestia. In istoriografie, strainul dusman a fost reprezentat pe rand de turc-alteritatea absoluta-, grec sau rus (in perioada occidentalizarii si a desprinderii de modelul oriental, iar ultimul si in prezent datorita experientelor de dupa 1940 si a problemei Basarabiei), de ungur ( de la Scoala Ardeleana si pana in prezent a preluat rolul de dusman ereditar al turcului) , de evreu (cam de la 1866 pana la 1944 si cumva dupa, dar mult atenuat in prezent-perceput ca dusmanul din interior in perioada de consolidare a statului roman) etc. In prezent, in perceptia publica, totusi mult atenuat fata de anii`90, pe langa ungur, rolul de dusman interior a fost preluat si de tigan din motivele cunoscute. In aceste contexte, infloresc ca in orice imaginar diverse teorii ale complotului cu actori variabili.

Capitoul al saselea, Principele ideal , corespunde mitului Salvatorului expus de Girardet. Boia crede ca se poate detecta aici o mitologie hotarat autoritara, centrata pe figuri precum Tepes sau Ioan-Voda cel Cumplit din tipologia aspru, dar drept. Istoriografia insasi a insistat asupra figurii domnului autoritar, centralizator si cu tendinte antiboieresti. Alte figuri, de exemplu Carol I , se incadreaza in tipologia Eroului Civilizator , iar miturile feminine, cu exceptia celui al Reginei Maria, sunt fie inexistente in sens pozitiv, fie trec in categoria figurilor negative. In perceptia publica, figuri precum Carol al II-lea, Codreanu sau Ion Antonescu au putut juca rolul succesiv al Salvatorului in cunoscutul tipar al conducatorului aspru, dar drept. Culmea neintrecuta a procesului de mitizare a unei figuri este perioada lui Ceausescu in care acesta apare drept punct final si in acelasi timp stralucita sinteza a unui lung sir de voievozi darji, neinfricati si aparatori de tara.

Ultimul capitol, Dupa 1989, devoaleaza cumva modul in care Boia vede rolul cartii sale. El constata in momentul scrierii ei, in 1996, persistenta unor structuri mitice specifice perioadei precedente, nationalist-comuniste , cu accente autohtoniste si izolationiste intr-un moment in care se punea problema mult discutatei integrari europene si euroatlantice, ca sa citam binecunoscutul cliseu. Boia, in spiritul traditiei junimiste pe care si-o asuma tacit ca model autohton pe langa influentele contemporane occidentale pe care le-am mai amintit, isi propune demontarea acestor structuri prin expunerea mecanismelor lor si, in acelasi timp, crede ca aceasta va facilita crearea unei noi mitologii, consonante cu miscarile ideatice ale Vestului. Dincolo de toate, Boia nu este nici el imun la tentatiile mitologizarii (recunoaste, de altfel, ca in ciuda devoalarii mecanismelor sale, mitul va ramane inseparabil de existenta umana), contrapunand un Occident- liman unei Romanii post 1989 impotmolita in propria-i neputinta si inadecvare. Pentru el, nationalismul in formele sale post 1989 trebuie depasit pentru o integrare reusita intr-o Europa vazuta usor a la Fukuyama ca un soi de paradis pasnic, post-istoric: Istoria aceasta cu romani altfel decat ceilalti, supusi persecutiei celorlalti , paradoxala combinatie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate, ilustreaza o stare de spirit nepotrivita vremurilor de azi. Actualizarea insistenta a unui trecut glorificat si abandonarea in mrejele lui perpetueaza confruntarea cu ceilalti si imobilismul in raport cu noi insine. Nu este cazul sa ne stergem din memorie campurile de batalie. Dar poate vom reusi , asa cum au reusit francezii si germanii, sa deslusim in ele semnificatii noi.(pp.359-360).

Erau, bineinteles, necesare evidentierea marilor excese ale istoriografiei nationalist-comuniste si racordarea la discutia occidentala privind imaginarul, lucruri reusite de Boia. Pe de alta parte, cartea apare astazi profund datata. Astazi, in anul 2011, integrarea in Vest, careia Boia parea a-i atasa semnificatii salvatoare, in spiritul unei noi mitologii, se dovedeste a fi fost o dubla iluzie. Pe de o parte, insusi Vestul in realitatea lui este profund diferit de mitologia intelectualilor romani separati de evolutiile sale timp de 50 de ani, mitologie partial impartasita de Boia. Departe de a fi ramas acel taram al culturii rafinate de care am fost silnic rupti de comunism,asa cum il vedeau intelectualii romani, Vestul actual este marcat de consumism extrem, despiritualizare avansata si o tehnicizare care sterge aproape in intregime urmele vechii Europe care, departe de a fi fost ideala, era totusi altceva, cultural vorbind. In Romania lucrurile stau cu mult mai rau, bineinteles. Integrarea in Vest nu a schimbat nimic din tarele societatii noastre, asa cum spera Boia, si, in lumina portretului de mai sus, nu avea cum s-o faca. Intr-adevar, discursul demagogic nationalist-comunist a disparut aproape complet,in parte si gratie contributiei lui Boia, salutara in acest sens. Insa el a fost inlocuit de forme care depasesc grotescul , corcituri monstruoase intre mentalul omului nou produs de noile mahalale de beton aparute in comunism si forme de entertainment consumist aduse din Vest. Fenomene precum manelizarea, tabloidizarea si figuri precum Gigi Becali arata ca se poate ajunge la forme si mai rele (ba chiar dezgustatoare!) decat nationalism-comunismul ceausist, reprezentat de figuri precum Vadim-Tudor sau Paunescu. Din aceasta perspectiva mai larga, munca lui Lucian Boia, desi salutara in momentul 1996, seamana cu cea a Danaidelor. Starea societatii romanesti actuale indreptateste un pesimism extrem, iar sperantele anilor`90, prezente si in cartea lui Boia, apar astazi profund naive. Obiectul prezentarii- Lucian Boia- Istorie si mit in constiinta romaneasca, Editura Humanitas, Bucuresti 2000.

PAGE 2