Introducere

Pentru cineva familiarizat cu instrumentul istoriei politice nu este greu să observe că între

primul război din Crimeea (1853-1856) și actualul război straniu din Crimeea există o mare

asemănare, iar actorii, cu unele variațiuni, sunt cam aceiași, ceea ce ne duce la ideea că lucrurile se

schimbă cu greu în istorie. Și atunci în conflict erau Rusia şi puterile occidentale, la fel, la mijloc era o

falie între civilizaţii şi acest clivaj cultural a jucat un rol important în declanşarea unui război, atunci,

pe de o parte, între Anglia, Franţa, Regatul Sardiniei, Imperiul Otoman şi Rusia, pe de altă parte; şi

atunci, a propos, a fost un prim război unde presa şi opinia publică au jucat un rol important, noile

tehnologii manipulând opiniile publice din ambele tabere. Diferenţa este că atunci puterile occidentale

erau îngrijorate de extinderea Rusiei prin conceptul ei de pan-slavism și pan-ortodoxism, iar acum

Rusia este îngrijorată de extinderea Occidentului şi, în plus, la mijloc este prinsă o ţară ale cărei

probleme de identitate şi de viitor sunt în mare parte afectate de această intrare a trupelor ruse pe

teritoriul ei.

Acțiunile curente din Ucraina și Crimeea sunt al treilea caz postsovietic, după războiul din

Transnistria și Georgia, în care Rusia folosește integritatea teritorială într-o strategie deja consacrată

de securitate, ambiții neoimperiale și atitudine de mare putere pentru afirmare internațională ca putere

regională și globală. Toate aceste cazuri sunt o demonstrare a incapacității elitei politice ruse de a

transforma spațiul postsovietic în concordanță cu principiile postmoderniste de influență și putere.

Acest tip de comportament sugerează că Moscova este dispusă să permită statelor din vecinătatea sa

atâta suveranitate și integritate teritorială cât să nu devină un pericol pentru Rusia și să nu genereze

provocări asupra percepției sale că aceste state sunt parte a „spațiului vital” rus.

Rusia nu putea accepta situația din Ucraina pentru că aceasta este, în viziunea ei, parte a „lumii

ruse”, legată de „nucleu” prin mii de rețele sociale, economice, culturale sau politice; pentru că nu

poate accepta desprinderea sa pentru a putea fi „manipulată” împotriva sa într-un conflict geopolitic de

proporții; pentru că nu poate permite apropierea Occidentului de „oikumena” rusă, fără riscul de a fi

profund destabilizată din interior și chiar pasibilă de a fi destrămată; pentru că evoluția lucrurilor în

Ucraina a lăsat impresia unei „conspirații occidentale”, care a răsturnat o putere aleasă legitim, iar

principiile dreptului internațional sunt încălcate și justificate cu referire la interesele occidentale, dar

condamnate în cazul exclusiv al Rusiei, acest relativism fiind potențial distructiv cu referință în

general la nivelul politicilor globale.

Ce vrea Rusia în Ucraina este cel puțin „transnistrizarea” Crimeei și instrumentalizarea ei în

relațiile cu marile puteri și Ucraina însăși, iar cel mult „federalizarea” statului ucrainean, cel mai

probabil în patru părți – Vest, Sud, Est și Crimeea (la fel ca în cazul R. Moldova), pentru a face

previzibil pentru interesele Rusiei procesul politic la Kiev și orientare externă a țării.

1

CAP 1. Primul război pentru Crimeea

Războiul din Crimeea, început la mijlocul sec. XIX, a cauzat schimbări esenţiale pe harta

politică a Europei. Imperiul Rus încerca să distrugă Imperiul Otoman şi să instaureze hegemonia în

Balcani. Cu toate că, în acest război, rolul Basarabiei fusese relevant, nici istoriografia rusă şi nici cea

sovietică nu au analizat staţionarea trupelor ruse în regiune. Sursele istorice analizau, la modul

general, doar acţiunile militare desfăşurate nemijlocit în Crimeea.

Pentru Rusia, victoria repurtată în războiul ruso-turc din 1806-1812, a reprezentat un precedent

pentru continuarea expansiunii în Balcani. Basarabia devenise pentru trupele ruse un fel de cap de pod

de ofensivă împotriva Imperiului Otoman şi o bază militară a trupelor ruse ce acţionau în sud-estul

Europei. În conformitate cu planul strategic al Împăratului rus Nicolai I, teritoriul dintre Prut şi Nistru

trebuia transformat în punct de lovitură generală asupra Imperiului Otoman, în primul rând din motiv

că provincia avea ieşire la mare, fapt ce avea o importanţă strategică pentru vasele militare ruse1.

Calea maritimă dintre Ismail şi Constantinopol era una din cele mai scurte şi îi permitea flotei ruse să

ajungă rapid la capitala Imperiului turc; de aceea Ismailul trebuia transformat într-o bază maritimă

militară puternică. Astfel, în portul Ismail au fost organizate depozite de muniţii destinate necesităţilor

militare, iar porturile basarabene transformate în puncte de observaţie din care se studia şi se ţinea sub

control ţărmul maritim balcanic. Ismailul le convenea ruşilor şi din punct de vedere tactic, deoarece

permitea flotei militare ruse să ajungă în portul Varna mult mai repede decât dacă ar fi pornit din

porturile Sevastopol sau Odesa.

Una din sarcinile majore ale conducerii militare ruse era cea de a ţine sub control Dunărea de

jos. Aşa-numita Flota Dunăreană Rusă, dislocată în sudul Basarabiei avea misiunea de a susţine

trupele terestre care acţionau în Balcani. Concomitent, flota imperială avea şi misiunea de a intimida,

fapt care îi conferea o anume conotaţie politică şi îi permitea să-i demonstreze Austriei supremaţia

Rusiei pe Dunăre.

Guvernatorul Basarabiei era obligat să susţină aprovizionarea trupelor ruse staţionate în

teritoriu cu alimente şi cu alte lucruri necesare. Soldaţilor ruşi, veniţi în Basarabia, li se permitea să

comită jafuri, să consume, în cantităţi nelimitate, băuturi alcoolice. Comandanţii unităţilor nou-venite

erau deseori atenţionaţi asupra cazurilor de încălcare a disciplinei militare. Autorităţile ruse mobilizau

forţat populaţia civilă la construcţia cazărmilor pentru trupele ruse, foloseau abuziv forţa de muncă

ieftină. Dar, de multe ori, basarabenii acceptau să participe la construirea cazărmilor numai ca să fie

scutiţi de a primi soldaţii ruşi în casele lor. De regulă, soldaţi încartiruiţi în casele ţăranilor manifestau

un comportament brutal şi se aflau permanent sub acţiunea băuturilor alcoolice, nu respectau ordinele

şi regulamentele militare, provocau daune materiale şi morale, aplicau forţa fizică asupra proprietarilor

casei. Ofiţerii ruşi erau cazaţi în cele mai bune case din zonele în care erau dislocate unităţile militare,

2

proprietarii fiind obligaţi să se comporte ca “adevăraţi creştini ortodocşi”. Se interzicea cazarea

ofiţerilor ruşi în casele evreilor sau musulmanilor7. Stăpânul casei era dator să asigure militarii

“găzduiţi” şi cu produse alimentare. Populaţia băştinaşă trebuia să ajute unităţilor să transporte

armamentul greu, să construiască poduri, să transporte materiale de construcţie, să participe la alte

munci necesare.

Permanent, în Basarabia era încartiruită divizia XVI Infanterie, trei regimente de cazaci, un

batalion de infanterie, o brigadă de artilerie şi o unitate specială de geniu, ultima având misiunea de a

construi poduri peste Prut şi Dunăre. În permanenţă, trupele ruse se aflau în stare de alertă şi erau gata

să treacă Prutul şi să ocupe Moldova şi Valahia ori să traverseze Dunărea şi să înceapă ofensiva în

Balcani. Au fost iniţiate lucrările de refacere a vechilor drumuri strategice, în special drumul militar

care pornea din Hotin, trecea prin Briceni, Otaci, Orhei, Chişinău, Bender, Căuşeni, Akkerman, Chilia

şi Ismail; drumul militar ce lega Basarabia cu Novorosia, care începea la Movilău, trecea prin Bălţi şi

ajungea până la Sculeni; drumul militar care începea la Dubăsari, trecea prin Chişinău, Călăraşi şi

ajungea la Sculeni. Aceste căi urmau să transforme Basarabia într-o zonă de tranzit a efectivului,

muniţiilor şi produselor alimentare spre Balcani.

În ajunul războiului instituţiile medicale militare din Chişinău, Hotin şi Tighina au trebuit să-şi

mărească numărul de paturi, personalul fiind informat că, în caz de nevoie, va trebui să treacă la stare

de război, să asigure primirea răniţilor etc. Medicii informau conducerea militară despre lipsa

medicamentelor în spitalele militare, lucrătorii medicali atenţionau populaţia că, în urma războiului, pe

teritoriul Basarabiei s-ar putea declanşa epidemii grave, motivând că în timpul războaielor precedente,

odată cu refugiaţii, din Balcani au fost aduse numeroase boli. Medicii solicitau instituirea carantinei şi

a punctelor sanitare la hotarul de la Prut, în care persoanele ce veneau din Balcani să fie examinate

riguros, urmând să fie supus carantinei şi efectivul unităţilor ruse ce urma să lupte în Balcani. Acest

plan trebuia pus în aplicare în cazul în care războiul ar fi durat mult timp. În suburbiile Chişinăului au

fost organizate spitale militare de câmp, concomitent fiind formate şi unităţi medicale ce urmau să

însoţească trupele ruse în campania spre Balcani. Aceste unităţi, pentru care se alocau bani din bugetul

local, erau repartizate în capitala Basarabiei,iar în oraşele Chişinău şi Tighina au fost depozitate

cantităţi enorme de muniţii destinate trupelor ruse. Generalii ruşi au organizat depozite de muniţii şi în

Transnistria; în cazul unor acţiuni militare, acestea urmau să asigure trupele ruse din provincie.

Basarabia reprezenta şi o tabără de refugiu pentru patrioţii de alte etnii din Balcani, statele

cărora luptau cu Imperiul Otoman, autorităţile ruse folosindu-i în luptă împotriva turcilor.

Guvernatorul Basarabiei era obligat să acorde ajutor bănesc numeroaselor organizaţii naţional-

patriotice ale bulgarilor, sârbilor, grecilor, autorităţile ruse organizând pe teritoriul Basarabiei

detaşamente militare ale sârbilor şi bulgarilor. Conform dispoziţiei Comandantului militar Chişinău,

voluntarii străini trebuiau cazaţi la Chişinău în apartamente speciale. Împăratul Nicolai I a ordonat ca

3

aceste unităţi să lupte alături de armata rusă, promiţându-le, în ajun de război, că în timpul cel mai

apropiat statele lor vor fi eliberate de sub jugul otoman.

În plan diplomatic, Rusia ducea tratative cu Imperiul Austriac pentru viitorul război cu

Imperiul Otoman; armata austriacă decăzând în rezultatul revoluţiilor din anul 1848, Rusia i-a acordat

ajutor în reprimarea răscoalei maghiare. Acest fapt i-a permis Imperiului Rus să oblige Austria ca, în

caz de conflict militar cu turcii, să nu încheie o alianţă militară cu Imperiul Otoman, asigurându-şi

neutralitatea. Basarabia, din nefericire, se afla la hotar cu Imperiul Austriac, tot în Basarabia aflându-

se şi Gurile Dunării, la care aspira şi Austria. În anul 1853, ambasadorul rus la Istanbul, contele

Menşikov, a înaintat Porţii un ultimatum, în care se precizau următoarele condiţii: în cazul evitării

războiului, dezicerea de Moldova şi Valahia; recunoaşterea independenţei Greciei, Serbiei şi

Bulgariei; trecerea liberă a vaselor străine prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele14. Turcia a respins

categoric aceste cerinţe, iar ca răspuns, la 3 iulie, trupele ruse aflate în Basarabia au trecut Prutul şi au

început luptele pentru cucerirea Moldovei şi Valahiei.

În anul 1853, prin vămile Basarabiei, care au oferit anumite facilităţi, către trupele ruse din

Moldova şi Valahia a fost transportate cantităţi mari de produse. Aceste facilităţile vamale au stimulat

însă contrabanda ce începuse să înflorească în regiune. Produse destinate trupelor ruseşti erau

comercializate pe pieţele din Moldova şi Valahia, în timp ce generalii ruşi cereau să li se expedieze

mai multe produse alimentare pentru soldaţi ruşi, care au început să jefuiască populaţia din Principate.

Prin Basarabia, spre Balcani se expediau şi cantităţi mari de armament, muniţii şi

medicamente. La 9 octombrie, sultanul turc a înaintat Imperiului Rus un ultimatum, prin care solicita

evacuarea trupelor ruse din Principate, Rusia refuzând să respecte condiţiile ultimatumului. Refuzul

Rusiei a făcut ca, la 16 octombrie, Imperiul Otoman să declare război Imperiului Rus. Acţiunile

militare au demarat pe teritoriul Principatelor, iar spre spitalele militare din Chişinău au început să fie

expediaţi mulţi răniţii. În acţiunile militare desfăşurate, Basarabia juca un rol strategic. În acest scop, a

fost organizată Armata Basarabeană de Sud, care trebuia să apere cetăţile Ismail, Akkerman şi Gurile

Dunării, în cazul în care turcii ar fi pornit asaltul dinspre mare. Trupele basarabene în rezervă aveau

sarcina strategică de a susţine trupele active ruse.

Cu toate că fuseseră de curând reparate, drumurile din Basarabia deveniseră, în scurt timp,

dezastruoase. Pe timp de război, pe ele circulau trupele militare, iar numărul mare de răniţi transportaţi

de pe câmpul de luptă le făcea neîncăpătoare. Un mare număr de răniţi a fost repartizat şi la spitalele

militare din Hotin şi Soroca, care au fost organizate în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812.

Numărul paturilor de spitalizare era în continuă creştere, la fel şi numărul personalului medical.

Problematică era şi lipsa medicamentelor, ceea ce făcea ca răniţii să moară cu sutele.

Acţiunile militare de la Dunăre au influenţat mult comerţul din Basarabia. Negustorilor

basarabeni li se permitea să transporte marfă în Balcani. În anul 1854, numeroase trupe armate

4

austriece au fost dislocate la hotarul cu Basarabia, fapt ce a făcut ca relaţiile economice dintre Austria

şi Basarabia să fie sistate, iar contrabanda încurajată. Dislocarea trupelor austriece ameninţa armata

rusă aflată în Principate şi putea conduce la acţiuni militare pe teritoriul Basarabiei.

În 1854, Imperiul Rus s-a confruntat cu o coaliţie europeană, formată din Franţa, Anglia şi

Sardinia. Unul dintre scopurile acestei coaliţii era scoaterea Basarabiei din componenţa Imperiului

Rus, deoarece, în acest caz, trupele Rusiei nu ar mai fi putut înainta spre Balcani. Coaliţia dorea să

lipsească Rusia de un asemenea cap de pod, iar generalii ruşi aşteptau debarcarea trupelor aliate în

Basarabia de sud. Ca să evite implicarea Austriei în război, Rusia şi-a retras trupele din Moldova şi

Valahia, iar armata rusă, dislocată în Basarabia, era acum destul de demoralizată.

La începutul acţiunilor militare din Crimeea, o parte din trupele ruse dislocate în Basarabia au

fost redislocate în peninsulă, iar o parte din basarabeni au participat la luptele pentru Sevastopol, în

componenţa regimentului basarabea.

Guvernatorul Basarabiei a primit ordinul să trimită alimente trupelor ruse ce luptau în Crimeea.

Sume semnificative din vistieria Basarabiei erau alocate pentru cumpărarea de medicamente; populaţia

civilă a Basarabiei aduna bani pentru răniţi şi pentru spitalele militare.

Pierderile suportate în războiul din Crimeea au determinat Rusia să iniţieze, în anul 1856, la

Paris, tratative de pace. Astfel, s-a decis ca sudul Basarabiei (jud. Bolgrad, Cahul, Ismail) să fie

restituit Moldovei. Modificările teritoriale au cauzat şi unele modificări ale liniei vamale şi a căilor

comerciale din Basarabia. Dunărea a devenit un fluviu neutru, pe el intrau în Basarabia un număr mare

de comercianţi străini.

Dar pierderea sudului Basarabiei nu a diminuat importanţa strategică a provinciei pentru

Imperiul Rus, ci dimpotrivă, l-a sporit. Basarabia rămânea unicul cap de pod în Balcani, care asigura

Rusiei şansa de a se revanşa în viitor. Situaţia creată a aprofundat, însă, şi mai mult criza economică şi

socială se ce declanşase în provincie.

5

CAP II. Conflictul din Cimeea și restul Europei

În momentul de față, situația din Ucraina și chiar din Europa este foarte tensionată din cauza

amenințării unei intervenții militare rusești în Crimeea, așa că mă voi referi aici doar la problemă în

sine, fără a oferi o viziune personală a evenimentelor următoare.

Dincolo de toate, este clar că colapsul regimului Ianukovici nu va fi sfârșitul crizei din

Ucraina, și acest eveniment doar a deschis cutia Pandorei. Așa se explică faptul că în cazul căderii

regimurilor din Tunisia, Egipt și Libia, când guvernele occidentale și, după ei , mass-media a mers

dincolo de euforie, ca rezultat în cazul “anulării” puterii lui Ianukovici au ajuns pe cele din urmă să

realizeze că acest eveniment va fi urmat de o criză gravă, cu implicații majore pentru întreaga lume.

Prin urmare, atât Uniunea Europeană, în general, și alte țări occidentale au dat înapoi, anunțând

că se va discuta cu Kiev numai după ce în urma unei alegeri democratice (mai exact a unui scruti

democractic) se va alege un nou guvern. În plus, mass-media occidentală a raportat că guvernele

occidentale au arătat naivitate sau ignoranță, pentru că opoziția ucraineană a fost în acel momentul

doar un conglomerat de partide și forțe: unele militare care doreau aderarea la programul UE și altele

extremiste, care acționează în numele unei rusofobii.

Nu întâmplător, Serghei Lavrov, ministrul rus al Afacerilor Externe, a comparat situația cu

unele manifestări naziste din anii 30.

Trebuie menționat că una din cele trei figuri proeminente în mișcare Maidan din Kiev – (-

Vitali Kliciko, care și-a anunțat candidatura pentru președinție și fostul ministru de externe-Arseni

Iateniuk, acum prim-ministru, și) Oleg Tiagnibok liderul partidului nationalist Svoboda, definiea

fostul guvern al țării ca " Mafia evreiască din Rusia ", susținând că partidul său este (nu mai departe de

anul 2004) - social național , prin referinţă la naţional-socialismul nazist.

Recent, un marș a fost organizat cu steaguri în onoarea lui Stepan Bandera, un pion

controversat, considerat un colaborator nazist . În alegerile parlamentare din 2012, când membrii

partidului său a ajuns pentru prima dată în Rada (Parlament), mulți evrei ucraineni s-au preocupându-

se de acest lucru, dar fără succes pentru că Tiagnibok s-a apărat spunând :" Eu personal nu am nimic

de a face cu evreii " și " am chiar prieteni evrei. "

Este cunoscut faptul că mișcarea împotriva guvernului de la Kiev, declanșat de către suporterii

de integrării în UE a început înainte de intrarea în scenă a protestatarilor partidului Svoboda și acest

partid naționalist nu reprezintă majoritatea, dar nu putem spune că prezența lui Tiagnibok ar putea jena

sprijinul internațional a acestui protest.

6

El a fost absent de la întâlnitrea pe care cancelarul Merkel a avut la Berlin cu ceilalți doi lideri

- și Iateniuk Kliciko - în schimb , în luna noiembrie , când senatorul american John McCain a fost la

Kiev, Tiagnibok a fost foarte criticat , pentru că s-a întâlnit cu acesta.

Tiagnibok a avut o întâlnire cu subsecretarul american de Stat Victoria Nuland, când aceasta a

fost la Kiev, cât şi cu Catherine Ashton, şefa diplomaţiei UE. Nu este mai puţin adevărat că, în cazul

demonstranţilor din Maidan, regimul Ianukovici declara că aceştia „sunt evrei”, iar unii l-au acuzat pe

fostul preşedinte că a permis în mod deliberat ascensiunea Svoboda în Ucraina Occidentală, pentru a

se servi de acest partid ca de o sperietoare.

Am vorbit încă de la început despre ameninţările Moscovei în cazul peninsulei Crimeea, în

care 58% din populaţie o reprezintă ruşii. Teritoriul a mai reprezentat un motiv de război în 1853,

declanşat de Franţa, aliată englezilor, turcilor şi italienilor. Crimeea a făcut parte din Imperiul Rus din

sec. al 18-lea, reprezentând, alături de Marea Baltică, una dintre singurele lui ieşiri la mare. În regimul

sovietic, ea a fost ca republică autonomă o subdiviziune administrativă a Federaţiei Ruse. În 1954,

liderul URSS de atunci, ucraineanul N.S. Hruşciov, a decis să dea cadou Crimeea Ucrainei pentru a

sărbători cei 300 de ani de la unificarea Ucrainei cu Rusia. De fapt, la acea oră era o mişcare pe hârtie,

fără alte consecinţe, dat fiind că Ucraina şi Rusia făceau parte din URSS, şi aveau aceeaşi autoritate

centrală. Situaţia s-a complicat după destrămarea URSS, când Crimeea a rămas ataşată Ucrainei, dar

Rusia şi-a păstrat dreptul de a utiliza portul Sevastopol, unde se afla flota sa, situaţie ce a devenit

preocupantă ulterior, după ce a ajuns la putere un guvern anti-rus. Până la urmă, între Moscova şi Kiev

s-a încheiat un acord asupra bazei maritime de la Sevastopol, cea mai mare bază militară rusească de

la Marea Neagră. Să nu uităm, în Crimeea este şi Ialta, simbolul ordinii sovietice stabilite după al II-

lea Război Mondial de Stalin şi la care mai nou Kremlinul face des referire.

Ajunşi în acest punct, revenim la ameninţările recente ale Kremlinului cu intervenţia militară în

Crimeea şi nu putem să nu ne întrebăm: va câştiga din nou Moscova după ce a făcut la fel în cazul

dosarului sirian şi iranian?

Rusia este prea legată de Ucraina şi prea aproape geografic de ea ca să cedeze cu una cu două,

în caz contrar preţul va fi mare şi greu de sugerat, poate cu al unui nou război mondial.

7

Concluzie

Și totuși Crimeea a ajuns să facă parte din Ucraina într-un mod cu totul arbitrar (din punctul de

vedere al Rusiei), printr-o decizie a liderului comunist, Nichita Hruşciov, în 1954. Aşa că dorinţa

ruşilor din Ucraina de a se alipi la Maica Rusie este „legitimă” pe fond. Pe formă, cu noile reguli

impuse de standardele europene, nu. Dar care dintre liderii politici ai lumii le-a respectat? Dincolo de

aventura europeană a Ucrainei de azi – să nu uităm că Germania şi Statele Unite se opuneau

parcursului nord-atlantic al Ucrainei la summitul de la Bucureşti – rămîne dorinţa/ voinţa ruşilor din

Crimeea. Şi voinţa ucrainenilor de a se îndrepta spre Europa din care fac parte. Şi, evident, ambiţia lui

Putin de la Kremlin, bazată pe un suport popular şi sprijinită de o mare parte a populaţiei ruseşti, de a

păstra bazele militare strategice din Marea Neagră. Flota rusă din Marea Neagră a fost creată, la

începuturile ei, pentru a combate flotele Marii Britanii şi Franţei din Marea Mediterană, cu mult

înainte de dislocarea Flotei a V-a americane, care face jocurile strategice în zonă. Aşa că ameninţările

NATO şi UE, cu sancţiuni economice şi financiare, la care va fi supusă Rusia, nu vor face ca aceasta

să dea înapoi. Negocieri pot avea – şi e bine, să aibă – loc. Cu ruşii nu merge doar cu declaraţii.

Trebuie să le oferi ceva concret

Armistiţiul pe termen de cîteva zile între forţele militare ruse şi ucrainene e doar o amînare a

unui conflict ce ar putea deveni sîngeros. UE şi Statele Unite sînt obligate, la rîndul lor, la o elastică

Real Politik, dincolo de vorbele mari aruncate în faţa camerelor de luat vederi şi livrate opiniei publice

occidentale. Şi este o gravă eroare să fie tratate doar din punct de vedere militar. Criza rachetelor din

Cuba, criza Berlinului de Vest sau cea din Suez au fost momente la fel de tensionate între Rusia (cu

interesele ei) şi Vest (cu interesele lui). La fel este şi cea de astăzi din Crimeea. O soluţie realistă şi

pragmatică va fi găsită, sîntem convinşi, printr-o abordare mai puţin emoţională a evenimentelor.

România este aici, la frontiera Europei Unite şi a NATO – flancul estic, aşa cum Grecia şi Turcia

asigurau flancul sudic al NATO cu decenii în urmă –, fiind obligată să fie părtaşă activă la toate

jocurile zonale. Fără declaraţii belicoase, ci printr-o activă prezenţă politico-diplomatică în favoarea

UE, dar şi ale intereselor naţionale ale românilor şi României.

8

Bibliografie

1. Bamgart, Winfried (2000). The Crimean War, 1853-1856, Arnold Publishers.2. Rich, Norman (1985). Why the Crimean War: A Cautionary Tale, McGraw-Hill.3. Royle, Trevor (2000). Crimea: The Great Crimean War, 1854-1856, Palgrave

Macmillan.4. politeia.org.ro › GeoPolitica5. www.historia.ro 6. saccsiv.wordpress.com

9