razboiul civil din spania

50
PREMISELE, IZBUCNIREA SI DESFASURAREA RAZBOIULUI CIVIL SPANIOL Rãzboiul fratricid care a zguduit Spania timp de 1000 de zile a reprezentat una dintre crizele majore de pe scena vietii politice internationale din perioada imediat premergãtoare celei de-a doua conflagratii mondiale. El a fost unul din ultimele semnale de alarmã adresate celor care ar mai fi putut sã împiedice evolutia omenirii spre catastrofã, dar în istoria ultimilor 200 de ani a Spaniei nu a fost un accident. Ceea ce l-a deosebit totusi de revolutiile anterioare a fost tocmai amestecul strãin al unor puteri care, departe de a încerca sã stopeze evolutia lumii spre o nouã conflagratie, nu fãceau decât sã o grãbeascã si sã o anticipeze în cele mai mici amãnunte. În secolul al XIX-lea, Spania a fost teatrul a cinci revolutii (1808-1814; 1820-1823; 1833-1843; 1854-1856; 1868-1874), care au determinat un parcurs sinuos cãtre o democratizare a vietii politice, pânã atunci dominatã exclusiv de marii proprietari funciari, armatã si Biserica catolicã. Dar nici regimul monarhiei constitutionale de la începutul secolului al XX- lea nu a reusit sã se impunã în mod clar, datoritã problemelor de ordin istoric pe care le ridica o societate extrem de diferentiatã, divizatã si chiar traumatizatã. Dupã încheierea primului rãzboi mondial, la care Spania nu a luat parte, s-au acutizat, în cadrul fenomenului general european, stãrile de tensiune existente si pânã atunci în mediul spaniol. În vara anului 1921, conducerea Partidului Comunist din Spania a hotãrât sã organizeze o insurectie armatã, fapt despre care nu s-a vorbit niciodatã în mod public. 14

Upload: bunescu-adrian

Post on 31-Oct-2014

184 views

Category:

Documents


17 download

DESCRIPTION

premise, desfasurare

TRANSCRIPT

Page 1: razboiul civil din Spania

 PREMISELE, IZBUCNIREA SI DESFASURAREA RAZBOIULUI CIVIL SPANIOL

            Rãzboiul fratricid care a zguduit Spania timp de 1000 de zile a reprezentat una dintre

crizele majore de pe scena vietii politice internationale din perioada imediat premergãtoare celei de-a

doua conflagratii mondiale. El a fost unul din ultimele semnale de alarmã adresate celor care ar mai

fi putut sã împiedice evolutia omenirii spre catastrofã, dar în istoria ultimilor 200 de ani a Spaniei nu

a fost un accident. Ceea ce l-a deosebit totusi de revolutiile anterioare a fost tocmai amestecul strãin

al unor puteri care, departe de a încerca sã stopeze evolutia lumii spre o nouã conflagratie, nu fãceau

decât sã o grãbeascã si sã o anticipeze în cele mai mici amãnunte.

                   În secolul al XIX-lea, Spania a fost teatrul a cinci revolutii (1808-1814; 1820-1823;

1833-1843; 1854-1856; 1868-1874), care au determinat un parcurs sinuos cãtre o democratizare a

vietii politice, pânã atunci dominatã exclusiv de marii proprietari funciari, armatã si Biserica

catolicã. Dar nici regimul monarhiei constitutionale de la începutul secolului al XX-lea nu a reusit sã

se impunã în mod clar, datoritã problemelor de ordin istoric pe care le ridica o societate extrem de

diferentiatã, divizatã si chiar traumatizatã. Dupã încheierea primului rãzboi mondial, la care Spania

nu a luat parte, s-au acutizat, în cadrul fenomenului general european, stãrile de tensiune existente si

pânã atunci în mediul spaniol. În vara anului 1921, conducerea Partidului Comunist din Spania a

hotãrât sã organizeze o insurectie armatã, fapt despre care nu s-a vorbit niciodatã în mod public.

Aceastã insurectie urma sã fie declansatã la Bilbao, forþa ei de soc fiind asiguratã de comunistii din

zona minierã si de cei din capitala bascã. Au fost amenajate, ca urmare, depozite de arme, munitii,

material exploziv, care erau toate de provenientã sovieticã. Conducerea Cominternului

(Internationala Comunistã) a hotãrât însã amânarea acestei insurectii, fapt care a condus la

descoperirea miscãrii si, ulterior, la arestarea unora dintre conducãtorii ei (1).

                   În urma deselor frãmântãri existente, regele Alfonso al XIII-lea a hotãrât sã-i

încredinteze puterea în 1923 lui Primo de Rivera, care a instaurat un regim de "mânã forte", taxat

drept "dictaturã" de fortele de stânga. Într-adevãr, el a îngrãdit dreptul la grevã, a exercitat un control

strict asupra presei si a desfiintat partidele politice, urmãrind, în fapt, în principal anihilarea

partidelor extremiste de stânga (comunist si anarhist) si mentinerea în limitele legalitãtii a membrilor

lor de rând. Socialistilor li s-au permis unele actiuni opozitioniste, iar liberalii au fost cooptati în

guvern sau la nivelul administratiilor locale (2). În 1925 era constituit un partid oficial, Uniunea

Patrioticã. Acesta avea mai degrabã un caracter hibrid si amorf, decât unul totalitar. Regimul a

14

Page 2: razboiul civil din Spania

promovat o ideologie de tip nationalist, fãcând unele încercãri de reformã tipice corporatismului, dar

fãrã a ajunge la aplicarea unui program social de tip fascist (3).

                   Împotrivirea unor categorii tot mai largi ale populatiei fatã de mãsurile luate de

seful guvernului, pierderea sprijinului acordat de o însemnatã parte a marilor proprietari, dar mai ales

înrãutãtirea situatiei economice a tãrii, l-au silit pe Primo de Rivera sã-si prezinte demisia în 1930.

Regele l-a înlocuit cu generalul Berenguer, care a acordat unele libertãti sindicale si a renuntat la

politica de austeritate economicã (4). Desi nu a modificat decisiv fizionomia vietii politice spaniole,

guvernarea generalului Berenguer a fost denumitã "dictablanda" (blanda = moale), spre deosebire de

"dictadura" dinaintea sa.

                   În acelasi an, partidele socialiste si republicane, partidele nationale catalane si

reprezentantii centralei sindicale U.G.T. (Uniunea Generalã a Muncitorilor), controlatã de anarhisti,

au semnat pactul de la San Sebastian, urmãrind desfãsurarea unei actiuni comune în vederea

lichidãrii monarhiei. În acest context, s-a evidentiat rãscoala garnizoanei orasului Jaca, din

decembrie 1930. Începutã ca o revoltã a unui grup de soldati si de subofiteri, nemultumiti de ratiile

de hranã si de conditiile de igienã din garnizoanã, miscarea a degenerat datoritã implicãrii sovietului

de soldati din cadrul garnizoanei (care numãra aproximativ 30 de membri). Acesta a instigat la

jefuirea si distrugerea magazinelor din oras si a depozitelor. Cu acest prilej, comunistii au agitat

ideea unei greve generale, dar socialistii nu s-au asociat la aceastã tentativã si guvernul a reprimat

usor rãscoala, ai cãrei conducãtori au fost judecati si împuscati. De altfel, pedepsele pronuntate de

Tribunalul Militar din Madrid amendau infractiuni de drept comun si nu delicte politice: dezertare,

furturi, omoruri, violuri etc. (5).

                   Alegerile municipale din 12 aprilie 1931, organizate pe un fond de profunde

nemultumiri si tensiuni, s-au desfãsurat sub lozinca "Jos monarhia!". Rezultatele lor l-au determinat

pe regele Alfonso al XIII-lea sã abdice si sã pãrãseascã tara douã zile mai târziu, când a fost

proclamatã cea de-a doua Republicã (prima fusese instauratã pentru scurtã duratã în anii 1873-1874),

sub conducerea presedintelui Niceto Alcala Zamora. Strãzile Madridului au fost luate cu asalt de

multimea care saluta, entuziastã, evenimentul. Guvernul provizoriu al lui Zamora reprezenta toate

tendintele republicane de dreapta, centru si stânga. "La republica de las ilusiones"  a  suscitat  mari 

sperante  în  sânul  populaþiei  si  a  dat  nastere unei puternice efervescente în întreaga viatã socialã

si politicã a capitalei si a tãrii. Dar fortele vechiului regim, desi înlãturate de la putere, si-au pãstrat

15

Page 3: razboiul civil din Spania

baza economicã si au continuat sã detinã importante pozitii în aparatul de stat si, mai ales, în

conducerea armatei. Confruntãrile tot mai puternice au adâncit prãpastia dintre "cele douã Spanii" -

Spania popularã, a claselor deposedate (tãranii fãrã pãmânt si muncitorii agricoli, muncitorimea din

industrie si transporturi etc.) si Spania marilor latifundiari, a oligarhiei si a vârfurilor militare (6).

                   Dar deja din 1931, în Partidul Socialist au apãrut primele neîntelegeri. De

coeziunea si de disciplina acestuia depindea mentinerea republicii, si tocmai acestea lãsau foarte

mult de dorit, cãci cei mai importanþi dintre liderii socialisti nu se întelegeau între ei (Juan Negrin,

Fernando de los Rios, Largo Caballero, Indalecio Prieto) (7). Altã gresealã a guvernului republican a

fost politica fãtis antireligioasã pe care o promova, condamnatã si de un simpatizant notoriu al

acestuia: "Cred cã prin suprimarea salariului preotilor, republica si-a creat în mod inutil un dusman

primejdios. Si astãzi cred cã, dacã, în loc sã suprime salariul acela de mizerie, l-ar fi mentinut sau

chiar l-ar fi mãrit cât de cât, multi dintre preotii sãraci ar fi rãmas credinciosi republicii, ba chiar ar fi

apãrat-o." (8) Mai mult, au avut loc chiar incendieri de mânãstiri (9). "Un lucru este sigur, cã, de

când lumea, ori de câte ori li s-a ivit prilejul, spaniolii au dat foc bisericilor si mânãstirilor, indiferent

dacã era vorba de o rãzmeritã sau de o rãscoalã. Niciodatã cu asemenea prilejuri n-au fost prãdate

bãnci, magazine sau orice altã institutie de pe urma cãreia fãptasii s-ar fi putut alege cu ceva. Nu mai

stiu cine mi-a povestit cã, la scurt timp dupã instaurarea republicii, la Ministerul de Interne s-a primit

de la primarul unui sat din Castilia o telegramã cu urmãtorul text: Declaratã republica. Ce facem cu

popa?" (10)

                   În ciuda greutãtilor întâmpinate de noul regim, liderii republicii instaurate în 1931

îsi pierdeau timpul cu lucruri nesemnificative si comiteau greseli grave. La întrunirile republicanilor

se remarca mania sau, mai bine zis, cultul dezbaterilor parlamentare. Erau comentate cu aprindere

toate discursurile si oratorii erau talentati, Manuel Azana stârnindu-le în special entuziasmul. Dãdeau

chiar impresia cã acordau mai multã importantã celor ce se spuneau în Parlament si formei elegante

a expunerilor, decât actiunilor propriu-zise ale guvernului. Una dintre preocupãrile majore ale

republicanilor era Biserica. În comparatie cu aceastã problemã, toate celelalte pãreau secundare.

Anticlericalismul lor furibund jignea, fãrã nici un folos pentru ei, pe cei ce nu puteau admite "sã li se

punã pumnul în gurã" (11).

                   La alegerile organizate de regimul din 1931 pentru Adunarea constituantã, coalitia

republicano-socialistã a câstigat cu o mare majoritate de voturi. Între altele, nu a fost ales nici un

16

Page 4: razboiul civil din Spania

comunist. Crescuse numãrul deputatilor intelectuali, profesori, scriitori etc., în locul aristocratilor si

latifundiarilor din vechea Adunare. Ziarele opozitiei monarhiste ("A.B.C.") si iezuite ("El Debate")

au dezlãntuit o campanie violentã împotriva Constitutiei, care încã nu fusese adoptatã. Acestea erau

cele mai importante ziare din Spania, iar "El Debate" era singurul care ajungea în toate satele tãrii.

Ele au influentat foarte mult atitudinea populatiei, considerându-i nediscriminatoriu pe toti stângistii

drept "bolsevici".

                   La 10 august 1932 au avut loc o rãscoalã monarhistã neizbutitã, condusã de

generalul Jose Sanjurjo, la Sevilla, si un atac asupra Ministerului de Rãzboi din Madrid, atac condus

de generalii Cavalcanti si Fernandez Perez. Printre participanti s-a numãrat si generalul de brigadã

Francisco Franco, care îndeplinea functia de guvernator militar în insulele Baleare. El a fost ulterior

supus supravegherii de cãtre elementele sindicaliste (12).

Sanjurjo a fost condamnat la moarte, dar a fost gratiat de guvern. Toti ministrii, inclusiv

socialistii, au votat în favoarea sa. Opozitia a interpretat acest gest ca o dovadã de lasitate. Guvernul

a dat dispozitie ca Sanjurjo sã-si ispãseascã pedeapsa la închisoarea din Dueso. Drept rãspuns,

monarhistii au dezlãntuit o campanie vehementã de propagandã cu scopul de a-l transforma pe

general într-o victimã si un martir, aproape un erou. Presa de dreapta a început sã publice o serie de

articole si interviuri luate lui Sanjurjo în celula închisorii, iar fotografii în care era înfãtisat în

uniformã de detinut, menite sã sensibilizeze populatia, au fost difuzate pe toatã suprafata Spaniei,

chiar si pe usile bisericilor, pentru a fi vãzute la iesirea de la liturghie (13). Nici între ofiteri, de

altfel, regimul nu se bucura de mare popularitate; dimpotrivã (14).

                   Dupã 1931, când tara era condusã de un guvern de coalitie al Partidelor Democrat

Radical, Agrarian si Socialist, Partidul Comunist din Spania, care activa legal, actiona prin toate

mijloacele pentru a accede, la rândul sãu, la putere. În acest mod era adâncitã sciziunea, veche de

sase decenii, existentã în cadrul stângii politice, între socialisti, anarhisti si comunisti (15). În orice

caz, politicienii spanioli, ca si un consistent segment al populatiei, sub impresia evenimentelor

survenite în Rusia si în alte state în anii de dupã încheierea primului rãzboi mondial, nutreau ferme

convingeri anticomuniste (16).

                   Cea mai urgentã problemã care trebuia rezolvatã era schimbarea regimului de

proprietate asupra pãmântului, regim care avea la bazã latifundia. Dar problema agrarã era de o

17

Page 5: razboiul civil din Spania

asemenea complexitate, încât nu putea fi rezolvatã de guvernul republican (17). Industria, în ciuda

unor legi protectioniste, era slab dezvoltatã comparativ cu situatia din alte state occidentale,

principalele ramuri fiind industria usoarã si cea alimentarã (18).

                   Trebuie sã mai mentionãm faptul cã, din punctul de vedere al unitãtii politice, în

Spania tendintele centrifugale au fost întotdeauna puternice si au pus numeroase probleme statului.

Centrul unificator era reprezentat de Castilia, dar existau regiuni periferice, precum Asturiile ori

Catalonia, care erau bogate si dinamice, deschise comertului si industriei, dispunând de spirit de

initiativã si de disponibilitãti financiare. În aceste conditii, unificarea nu a putut fi de tip "autoritar"

sau militar; ea a reprezentat o permanentã "reconquista" a periferiei de cãtre castilieni, deoarece atât

în Catalonia, cât si în Asturii sau în Tara Bascilor, efortul pentru ruperea legãturilor cu centrul a fost

permanent, fiind considerat ca o conditie a dezvoltãrii economice si culturale (19).

                   Partidul Comunist din Spania, care nu cuprindea decât aproximativ 3000 de

membri în 1936, pentru a-si mãri efectivul, a fuzionat cu socialistii catalani, rezultând Partidul

Socialist Unificat din Catalonia (P.S.U.C.). Dar numerosi membri de rând ai Partidului Socialist din

Catalonia nu au acceptat aceastã fuziune si au pãrãsit partidul nou creat, îndreptându-se, în special,

cãtre Partidul Social-Democrat. Se pare cã numãrul socialistilor catalani rãmasi în aliantã cu Partidul

Comunist a fost de 800 (20). Pe de altã parte, si din Partidul Comunist s-a desprins o grupare

stângistã, intitulatã P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã), cu aproximativ 1000 de

aderenti, concentrati mai ales în Catalonia si Tara Bascilor, si compus în principal din elemente

trotkiste.

                   Comunistii spanioli, urmând directivele Cominternului, îi catalogau pe socialisti

drept "social-fascisti", iar pe anarhisti drept "anarho-fascisti"  (21), promovând lozinca potrivit cãreia

"proletariatul trebuie sã lupte doar pentru el însusi", lozincã ce a îndepãrtat alte importante categorii

ale populatiei. Ei sustineau cã "revolutia trebuie sã fie îndreptatã cu precãdere împotriva burgheziei

si a partidelor burgheze" (22). Ei subestimau importanta reformei agrare si sustineau "dreptul la

autodeterminare pânã la separarea de stat" pentru Catalonia, Tara Bascilor si Galicia (23).

Edificatoare poate fi si componenta etnicã a Partidului Comunist din Spania: basci 53,2%, evrei

20,8%, catalani 10%, mauri 7,3%, gitani 6%, si doar 2,7% proveneau din provinciile traditionale

spaniole (castilieni, aragonezi etc.) (24). De altfel, chiar Dolores Ibarruri era nevoitã sã constate cã,

în 1931, "rândurile partidului erau foarte rãrite"  (25), desigur datoritã extrem de slabei sale aderente

18

Page 6: razboiul civil din Spania

la opinia publicã. Divergentele dintre comunisti si socialisti, care îsi disputau practic acelasi

electorat, s-au soldat, între 1922 si 1931, cu 1018 ciocniri violente (26).  Se remarcau prin gravitatea

si  consecintele lor confruntãrile de la Gallarta din 1921, având ca rezultat patru morti si mai multe

zeci de rãniti; de la Larringa din 1927 (trei morti prin împuscare); de la Montana din 1928 (sase

morti, dintre care patru prin împuscare); de la Bilbao din 1931 (cinci morti, toti prin împuscare), aici

fiind ucis, printre altii, si Jose Luis Mallo, conducãtorul Uniunii Tineretului Comunist (27).

                   Partidul Socialist, având o atitudine mai echilibratã si promovând un program

social moderat, dar realizabil si credibil, a reusit sã obtinã o audientã sporitã printre muncitori, cu

toate cã a continuat sã rãmânã o formatiune modestã pe esichierul politic spaniol. În interiorul sãu au

existat însã mai multe tendinte si curente de opinie. Unii socialisti, putin numerosi, se pronuntau

pentru o apropiere si o colaborare cu comunistii; altii respingeau ideea colaborãrii cu Partidul

Comunist, urmãrind în schimb aliante electorale cu alte formatiuni politice de stânga sau de centru;

în fine, o a treia tendintã, care avea destui aderenti, considera programul partidului prea radical si îi

acuza pe unii conducãtori de "bolsevism". Aceastã ultimã grupare a pãrãsit partidul în 1933 si a

fuzionat ulterior cu Partidul Liberal Moderat (28). Puternic slãbit, Partidul Socialist a suferit un

serios esec la alegerile parlamentare din octombrie 1933 (29).

                   O particularitate a situatiei politice din Spania era amploarea luatã de anarho-

sindicalismul de sorginte bakuninianã. În 1936, C.N.T. (Confederatia Nationalã a Muncii) si F.A.I.

(Federatia Anarhistã Ibericã) exercitau o puternicã influentã asupra a 1.500.000 de muncitori

industriali si a numerosi tãrani sãraci; ele întretineau în rândul categoriilor sociale defavorizate un

sens al "actiunii directe" si o tensiune revolutionarã deosebit de puternicã (30). Anarhistii îsi

manifestau intentia de a stabili un iluzoriu "comunism liberator", declansând în acest scop

numeroase greve si tentative de loviturã de stat (31).

                   Si partidele de centru erau numeroase si divizate. Cele mai importante erau

Partidele Liberal, Democrat Radical si Agrarian. Dar regimul parlamentar, care trebuia sã asigure

functionarea mecanismului politic, nu era suficient consolidat (32). Frictiunile si ciocnirile dintre

puterea legislativã si cea executivã au fost, prin traditie, continue, ca urmare a amestecului activ al

regelui în politica internã si externã (33). Aceastã practicã a fost continuatã si de presedintii

Republicii spaniole. De asemenea, lipsa partidelor unitare la nivel national întretinea frãmântãrile,

cãci în toate provinciile continuau sã existe formatiuni politice distincte (34).

19

Page 7: razboiul civil din Spania

                   Pentru a avea o imagine generalã asupra cauzelor care au generat si au întretinut

instabilitatea politicã în perioada premergãtoare izbucnirii rãzboiului civil, la factorii enumerati mai

sus trebuie sã adãugãm tendinta continuã a Bisericii catolice de a-si consolida pozitiile si a-si spori

autoritatea, precum si amestecul constant, iar uneori direct, al înaltilor prelati ecleziastici în chestiuni

care priveau strict viata parlamentarã sau activitãtile politice extraparlamentare (35).

                   Decãderea liberalismului si neajunsurile vietii parlamentare au avut ca rezultat

faptul cã, începând mai ales din 1932-1933, masive segmente ale electoratului s-au îndreptat cãtre

cele douã extreme politice, astfel încât confruntarea politicã devenea treptat o luptã înversunatã între

doi combatanti ireconciliabili: socialistii, sprijiniti de sindicatele anarhiste si de comunisti, si

conservatorii laici si clericali, secondati de armatã si de grupãrile profasciste. Acesta era, asadar, un

caz tipic de "crizã a democratiei" (36). La rândul sãu, presa spaniolã, în articolele de fond si

comentariile pornind de la diferite aspecte ale realitãtii, exacerba conflictele politice. Acuzatiile,

calomniile, îndemnurile la rãzbunare în numele "luptei de clasã" sau al pãstrãrii "fiintei nationale"

incitau si mai mult un popor deja divizat. Dintre publicatiile incriminate, Ignatio Ortega

Salavedra (37) mentiona: "Mundo Obrero" si "Bandera Roja", organe de presã ale comunistilor;

"Claridad", oficiosul Falangei spaniole; "Cuatro Caminos", revistã a sindicatelor anarhiste;

"Politica", organ al republicanilor de stânga etc.

                   Desi miscarea monarhistã din 10 august 1932 a fost repede înãbusitã, în primul

rând datoritã slabei sale organizãri, guvernul de coalitie republicano-socialist nu a folosit situatia

pentru a lua mãsuri hotãrâte împotriva extremismului politic si nici pentru rezolvarea sarcinilor

democratice care stãteau în fata societãtii spaniole, adicã solutionarea problemelor agrarã, nationalã

si a învãtãmântului, imperios necesare în vederea remedierii înapoierii economice si sociale în care

se afla tara. Populismul, demagogia si veleitarismul au fost elemente ale disolutiei republicane care

au favorizat, pe termen scurt, actiunile dreptei conservatoare si care, pe termen lung, ar fi provocat

compromiterea ideii de "republicã", chiar fãrã vãrsare de sânge. Aceastã supozitie este împãrtãsitã de

numerosi istorici ai problemei si politologi de diferite orientãri (38).

                   Organizatia fascistã C.E.D.A. (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas) a

obtinut succese în alegerile municipale partiale din aprilie 1933 (imediat dupã preluarea puterii de

cãtre Hitler în Germania), actiunile sale devenind tot mai curajoase. Atacurile fascistilor erau

îndreptate, cu precãdere, împotriva regimului democratiei parlamentare (39). În octombrie 1933,

20

Page 8: razboiul civil din Spania

tulburãrile produse de organizatiile anarhiste si de cele fasciste au condus la o crizã de guvern care

va compromite definitiv republica (40).

La alegerile din octombrie 1933, fortele de dreapta au reusit sã obtinã un numãr foarte mare de

deputati. Cei de stânga s-au prezentat în alegeri dezbinati, fãrã un program limpede si concret, menit

sã satisfacã pe numerosii cetãteni dezamãgiti si dezgustati mai ales de brutalitatea cu care Ministerul

de Interne i-a reprimat pe muncitorii si tãranii care revendicau unele îmbunãtãtiri ale situatiei lor. În

plus, conducãtorii anarhisti au dat ordin C.N.T. de a se abtine de la vot. La 16 noiembrie 1933, pe

baza unui acord secret între Partidul Conservator si C.E.D.A., care pentru moment rãmânea în

umbrã, Alejandro Lerroux a format un guvern de coalitie între conservatori si naþionalisti. Noile

forte conducãtoare se serveau de vechile institutii republicane pentru a-si înfãptui programul lor de

anulare a tuturor reformelor sociale, de revizuire a Constitutiei si de distrugere a republicii (41). O

parte a conservatorilor dorea instaurarea unei monarhii constitutionale de tip britanic. Dar si

conservatorii erau dezbinati, în rândurile lor putând fi distinse cel putin patru mari curente: cei de

extremã dreaptã, ultraconservatorii clericali, conservatorii moderati si conservatorii "liberali" (42).

Conservatorii spanioli au comis si marea gresealã de a folosi extrema dreaptã (respectiv Falanga)

drept fortã de soc împotriva stângii. La 4 octombrie 1934 erau inclusi în guvern trei noi membri,

având o orientare fãtis fascistã (43). În replicã, socialistii au organizat numeroase greve cu un

pronuntat caracter politic, iar la 5 octombrie a fost declaratã la Madrid grevã generalã. La Barcelona

au izbucnit confruntãri între partidele republicane catalane si guvernul Lerroux. Alte tulburãri s-au

produs la Zaragoza si Oviedo si a fost declaratã o grevã generalã a muncitorilor agricoli. Dar la

Barcelona si la Madrid guvernul a redevenit rapid stãpân pe situaþie si a reusit sã-i aresteze pe cei

mai multi dintre conducãtorii republicani si socialisti. Politia fãcea tot posibilul pentru a-l aresta pe

Indalecio Prieto, acuzat de a fi principalul conducãtor al miscãrii (44). Printre cei arestati deja se

numãrau Largo Caballero, Manuel Azana, Gonzales Pena si altii.

                   În Asturia, socialistii si comunistii au înfiintat "Alianza obrera" (Alianta

muncitoreascã), declansând o insurectie armatã a minerilor (26-29 octombrie 1934), la care însã

anarhistii nu au luat parte (45). Singurii care, în cele din urmã, si-au asumat rãspunderea pentru

izbucnirea ei au fost comunistii, prin manifeste si organele de presã ilegale "Bandera Roja", "El

Soviet", "Frente Rojo" si "Lucha" (46). Ca urmare, generalul Francisco Franco a format o armatã

bazatã în principal pe forta de soc a Legiunii strãine, adusã în mare grabã din Maroc. Aceste forte au

dezlãntuit împotriva minerilor asturieni o represiune feroce (400 de morti, peste 1000 de rãniti si

21

Page 9: razboiul civil din Spania

aproximativ 3000 de persoane arestate) (47). Insurectia comunistã socase, la rândul ei, prin  numãrul 

mare  de  victime fãcute printre preotii si cãlugãritele catolice, care au fost fie împuscate, fie închise

si arse împreunã cu lãcasurile de cult.

                   Indalecio Prieto a reusit sã fugã, ascuns în portbagajul unei masini, în Franta. Între

el si Largo Caballero exista, de altfel, o mare rivalitate, Prieto fiind împotriva rãscoalei, dar

declarând cã s-a supus hotãrârii partidului sãu, asumându-si, prin intermediul socialistilor,

conducerea miscãrii din Asturia. Dar Caballero era conducãtorul proiectatei rãscoale din Madrid,

astfel încât Prieto îl considera pe acesta rãspunzãtor pentru esec. A fost nevoie ca un prieten al lui

Caballero, Julio Alvarez del Vayo, sã meargã la Paris pentru a încerca sã-i împace. El insista pentru

unitatea socialistilor, dar tentativa sa nu s-a bucurat de succes.

                   Organele de sigurantã spaniole au gãsit la sediile conspirative ale comunistilor o

serie de documente care evidentiau faptul cã aceastã insurectie fusese plãnuitã cu mult timp înainte,

respectiv din anul 1933, conform unui plan general de actiune elaborat de cãtre Comintern, plan care

prevedea, printre altele, distrugerea legãturilor cu celelalte provincii, arestarea si "neutralizarea"

imediatã a conducãtorilor regionali ai partidelor rivale, proclamarea Asturiei drept republicã

sovieticã independentã. Asadar, reiesea în mod clar faptul cã remanierea guvernamentalã din 4

octombrie 1934 a fost doar pretextul, si nu cauza miscãrilor de stânga (48). Agitatia va continua cu si

mai multã vigoare (49). Mãsurile de austeritate la care a recurs guvernul Lerroux au contribuit, de

asemenea, la sporirea nemultumirilor populatiei (50). Propaganda stângistã definea perioada anilor

1934-1935 drept "bienio negro" (cei doi ani negri) si înfãtisa în mod simplist confruntãrile politice,

economice si sociale din Spania drept lupta dintre "clasa muncitoare în aliantã cu tãrãnimea

muncitoare" si "oligarhia funciarã, marea burghezie si uneltele acestora - armata, Biserica catolicã si

Falanga" (51).

                   Guvernul numea în fruntea armatei ofiteri recunoscuti drept adversari ai regimului,

ca generalul Goded, director al Aeronauticii, generalul Franco, din 1935 seful statului major al

armatei, si colonelul Joaquin Gallarza, comandantul fortelor aeriene. Însusi ministrul de rãzboi, Gil

Robles, avea aceeasi orientare (52). Alt motiv care stârnea indignarea cetãtenilor era coruptia

cercurilor guvernamentale. Extrema dreaptã, pentru a compensa slãbiciunea guvernului, intensifica

preparativele de organizare a unor detasamente de ucigasi înarmati cu pistoale (asa-numitii

22

Page 10: razboiul civil din Spania

"Pistoleros"). Ei au si sãvârsit un atentat împotriva deputatului socialist Jimenez de Asua,

vicepresedintele Cortes-urilor, atentat care s-a soldat cu o victimã (53).

                   În fata pericolului fascist tot mai evident, încã în mai 1935, Partidul Comunist, prin

secretarul sãu general, Jose Diaz, a propus celorlalte partide de stânga si de centru realizarea

Frontului Popular Antifascist. În decembrie 1935 a fost lichidatã sciziunea sindicalã, creându-se

U.G.T. (Uniunea Generalã a Muncii); în aceeasi lunã, organizatiile de tineret ale Partidelor

Comunist, Socialist si Republican de stânga au constituit un front unitar, condus de comunistul

Santiago Carillo (54). O lunã mai târziu, era semnat Pactul Frontului Popular.

                   În urma frãmântãrilor din sânul populatiei, presedintele republicii, Niceto Alcala

Zamora, a semnat un decret de dizolvare a Cortes-urilor. Alegerile pentru noul Parlament urmau sã

aibã loc în februarie 1936. În vederea obtinerii succesului în aceste alegeri, la 15 ianuarie se

constituia Frontul Popular, o creatie hibridã, care grupa urmãtoarele partide si formatiuni politice:

Partidul Comunist, Partidul Socialist Muncitoresc, Federatia Tineretului Socialist, Partidul

Sindicalist, Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã, Uniunea Generalã a Muncii, Uniunea

Republicanã, Partidul Republican de stânga si unele sectoare ale radical-socialistilor (55). Partidele

care dominau Frontul prin numãrul membrilor si simpatizantilor lor erau Partidul Republican si

Partidul Socialist Muncitoresc. La rândul lor, comunistii erau bine organizati si dispuneau de

mijloace financiare surprinzãtor de mari. În conformitate cu punctul de vedere cominternist, si

comunistii  spanioli considerau în acel moment cã fascismul era principalul pericol la adresa stângii

(56).  Sumele  primite  de  Partidul Comunist din Spania  de la Comintern, prin intermediul unor

cooperative de credit franceze sau belgiene, au fost estimate la peste 4.000.000 de franci francezi

(57). Ca o expresie a mobilizãrii generale a stângii, realizatã cu acest prilej, meritã consemnat faptul

cã si sindicalistii din C.N.T. au renuntat la obisnuitul apolitism anarhist si s-au hotãrât sã voteze

candidatii Frontului Popular.

                   Desfãsurate într-o atmosferã de intolerantã si violentã, alegerile parlamentare din

16 februarie 1936 au cunoscut un important grad de absenteism. Absenteismul si actele de violentã

care au marcat aceste alegeri au fãcut posibilã puternica lor contestare ulterioarã si punerea sub

semnul întrebãrii a legitimitãtii guvernului rezultat în urma lor. Conform datelor furnizate de

Comisia electoralã (58), doar 51,3% din electorat s-a prezentat la urne. Rezultatele alegerilor au fost

urmãtoarele: Frontul Popular 147 mandate; Partidul Social-Democrat 121 mandate; Partidul Liberal

23

Page 11: razboiul civil din Spania

96 mandate; Partidul Conservator 83 mandate; Uniunea Monarhistã 26 mandate; alte partide

(inclusiv C.E.D.A.) 27 mandate (59). Conservatorii au pierdut aceste alegeri deoarece au fost

dezbinati. Pentru a obtine majoritatea în Cortes si a putea forma guvernul, Frontul Popular si-a

asociat puternicul grup parlamentar social-democrat, recompensat cu ministerele pe care le

solicitase, respectiv Externele, Justitia, Munca si Ocrotirile sociale, plus mai multi subsecretari la

Interne, Învãtãmânt, Agriculturã si Lucrãri publice. Desi Frontul Popular si social-democratii

întruneau împreunã o fragilã majoritate parlamentarã (268 de deputati din 500 sau 53,6%), ei nu

obtinuserã decât 4.206.156 de voturi, fatã de 4.464.000 pentru partidele de centru si de dreapta (60).

În ceea ce priveste numãrul de mandate obtinute în cadrul Frontului Popular, proportia era

urmãtoarea: Partidul Republican 85; Partidul Socialist Muncitoresc 41; Partidul Comunist 17; alte

partide mai mici 4 (61). Diviziunea nationalistilor si absenta endemicã a claselor mijlocii au

accentuat tensiunea revolutionarã.

                   Comunistii, fãrã a mai astepta constituirea noului guvern si realizarea promisiunilor

electorale, au eliberat pe toti detinutii din închisorile madrilene (30.000, dintre care doar 1040 din

motive politice) (62), au organizat greve pentru cresterea salariilor si au trecut la ocuparea prin fortã

a pãmânturilor marilor proprietari. Imediat dupã constituirea guvernului, vechile neîntelegeri dintre

socialisti si comunisti au reizbucnit. Comunistii urmãreau sã acceadã la principalele pârghii ale

puterii de stat. Deputatii comunisti Dolores Ibarruri, Juan Modesto si Luis Delague au instigat

deschis, de la tribuna Parlamentului, la asasinarea rivalilor politici. De exemplu, Dolores Ibarruri,

într-un discurs din seara de 16 iunie 1936, afirma: "Dacã mai existã la noi generali reactionari care,

la un moment dat, atâtati de elemente de teapa lui Calvo Sotelo (principalul reprezentant al dreptei,

n.n.), ar putea sã nu execute ordinele guvernului, atunci mai existã la noi si soldaþi eroi, ca de pildã

caporalul din Alcala, care pot sã-i punã cu botul pe labe (...). Locul lui Gil Robles si Calvo Sotelo nu

este aici, în Cortes, ci într-o groapã la doi metri sub pãmânt" (63).

                   Primul guvern format dupã obtinerea victoriei în alegeri era condus de Manuel

Azana, dar nici socialistii, nici comunistii, nu aveau vreun reprezentant în cadrul sãu. În cadrul unei

sesiuni istorice, Cortes-urile l-au destituit pe presedintele republicii, Niceto Alcala Zamora. Pânã la

adunarea comunã a deputatilor care urmau sã-l aleagã pe Azana ca presedinte, s-a hotãrât ca în locul

lui Zamora sã fie numit provizoriu Diego Martinez Barrio. Primul guvern a trecut însã cu destulã

încetinealã la punerea în practicã a prevederilor programului Frontului Popular. Noul presedinte l-a

însãrcinat pe Santiago Casares Quiroga cu formarea celui de-al doilea guvern. Acesta a format un

24

Page 12: razboiul civil din Spania

nou cabinet în exclusivitate republican, la care nu participau, în continuare, socialistii si comunistii.

Casares, în afarã de presedintia Consiliului de Ministri, mai detinea si portofoliul de Rãzboi.

În întreaga tarã starea de tensiune sporea, aveau loc numeroase incidente sângeroase  între

exponentii extremei drepte si cei ai stângii, soldate cu mai multe zeci de morti si rãniti, în

principalele orase ale tãrii: Madrid, Bilbao, San Sebastian, Barcelona. În urma escaladãrii

terorismului (care a atins si principalele gãri ale Madridului, ca si postul national de Radio)  (64),

deputatii monarhisti s-au retras din Parlament (65).  Deja se putea vorbi de începutul rãzboiului civil

(66). Fascistii au rãspândit o "listã neagrã" cu numele a 14 militari republicani, care trebuiau sã fie

suprimati de "Pistoleros". Dintre acestia, curând au fost asasinati cãpitanul Faraudo si locotenentul

Castillo, primele douã nume aflate pe listã. Ca urmare, la 15 martie 1936, era arestat Jose Antonio

Primo de Rivera jr., seful Falangei, iar la 13 iulie 1936, militiile de asalt anarhiste comandate de

Castillo, indignate de pasivitatea guvernului fatã de uciderea acestuia, au hotãrât sã-si facã singure

dreptate si sã-si rãzbune   comandantul,   asasinându-l   pe   Calvo   Sotelo,  presedintele 

C.E.D.A. (67), adevãratul conducãtor al fortelor care pregãteau rebeliunea. În urma acestui act,

tensiunea a atins apogeul. Înmormântarea lui Sotelo a prilejuit una dintre cele mai masive

demonstratii organizate de cãtre adeptii dreptei si, în acelasi timp, o trecere în revistã a fortelor pe

care puteau conta. Conducerea luptei împotriva guvernului si a comunistilor era preluatã de ofiterii

cu vederi conservatoare si autoritare, grupati în "Uniunea Militarã Spaniolã". Spania suferea din

pricina unor forte armate prea numeroase (68),  care reprezentau o grea povarã pentru bugetul

naþional (69) si frânau activitatea puterii civile. Din vremea regelui Alfonso al XIII-lea, comandantii

armatei din Marocul Spaniol se bucurau de o consideratie deosebitã, formându-se asa-zisa camarilã a

generalilor "africanisti" (70). Nici un guvern sau om politic nu ar fi îndrãznit, fãrã a-si periclita

cariera, sã limiteze si sã controleze prerogativele armatei. Corpul ofiteresc împãrtãsea, în general,

conceptii conservatoare, era în marea sa majoritate atasat ideii monarhice si analiza si interpreta

existenta socialã prin prisma conceptiei  elitiste, ierarhice si disciplinare specifice oricãrei armate.

Dar la nivelul trupei, armata era, si ea, extrem de divizatã (71), iar partizanii republicanilor

dispuneau de extrem de putine cadre de   conducere   (200  de  ofiteri,  majoritatea  având grade

inferioare,  dintr-un total de 15.000) (72).

                   În acest timp, fortele de dreapta s-au regrupat si au organizat asaltul împotriva

republicii. În fruntea pregãtirii complotului s-au situat, în primul rând, Falanga, organizatie fascistã

creatã în anii 1932-1933, si sefii castei militare, grupati în "Uniunea Militarã Spaniolã". În martie

25

Page 13: razboiul civil din Spania

1936, seful acestei Uniuni, generalul Jose Sanjurjo, a întreprins o cãlãtorie la Berlin, unde a discutat

cu conducãtorii nazisti planul rebeliunii. La câteva zile dupã formarea guvernului Azana, un grup de

generali, printre care Francisco Franco, Emilio Mola, Enrique Varela, Luis Orgaz si altii, au tinut o

adunare conspirativã pentru a decide initierea unei lovituri de stat. În lunile care au urmat, au avut

loc contacte între reprezentantii castei militare si cei ai Falangei  si  ai  altor  grupãri  de  dreapta si

profasciste si a fost fixat, în amãnuntime, planul rebeliunii. Cãpeteniile, Primo de Rivera si generalul

Sanjurjo, erau secondate de urmãtorii generali: Fanjul la Madrid, Goded la Barcelona, Mola la

Burgos, Cabanellas la Zaragoza, Queipo de Llano la Sevilla, Aranda la Oviedo si Major-Trujillo la

Bilbao. Planul a fost elaborat la 25 mai 1936 de generalul Mola, fostul director general al Sigurantei

în timpul lui Primo de Rivera, ultimul prim-ministru autoritar al regelui Alfonso al XIII-lea. El

prevedea ocuparea rapidã a principalelor centre economice si militare ale Spaniei, urmatã de

preluarea controlului asupra Madridului (73). Mola "avea în memorie fisele tuturor personalitãþilor

spaniole si distribuise rolurile ca la Operã." (74)  El personal urma sã se ocupe de nordul tãrii, zona

consideratã cea mai dificilã, unde încerca sã realizeze alianta cu bascii si cu catalanii. Lui Franco îi

revenea Marocul Spaniol, Queipo de Llano trebuia sã se ocupe de Sevilla si de Andaluzia, iar Goded

de Baleare si de Catalonia. Iar popularul general Sanjurjo, aflat în exil la Lisabona, trebuia sã preia

conducerea întregii revolte militare. La 5 iunie 1936, cu sprijinul generalilor conservatori, a fost

întocmit si un plan civil pentru constituirea unui "Directorat provizoriu", alcãtuit din cinci membri,

care sã înlocuiascã guvernul Frontului Popular (75).

                   Planul nu a reusit decât partial. În noaptea de 17 iulie, postul de Radio Ceuta din

Marocul Spaniol a transmis, în câteva rânduri, urmãtoarea stire, aparent banalã: "În toatã Spania

cerul e fãrã nori." (76) Era semnalul convenit între insurgenti pentru dezlãntuirea atacului. Dar

Sanjurjo a murit într-un accident de avion, la decolarea de pe aeroportul din Lisabona. La 18 iulie

1936, rebeliunea a început prin rãzvrãtirea garnizoanei din Melilla. Curând, rãscoala s-a extins în

Maroc si Navarra. La Barcelona, cea mai mare parte a garnizoanei se rãsculase sub conducerea

generalului Goded, comandantul regiunii militare Baleare, sosit cu hidroavionul pentru a prelua

comanda rebeliunii. Atitudinea altor garnizoane din provincie (mai ales Ceuta si Tetuan) era foarte

confuzã. Nu mult timp dupã aceea, Marocul Spaniol a cãzut complet în mâna rebelilor. În 20 iulie

aveau loc primele miscãri din garnizoana Madridului. Guvernul Casares, discreditat din cauza lipsei

de energie si  a neputintei de a împiedica rebeliunea, a demisionat, în locul sãu formându-se un nou

guvern, prezidat de Martinez Barrio. "Era un guvern cu o marcatã tendintã de dreapta si care chiar de

26

Page 14: razboiul civil din Spania

la prima declaratie si-a afisat intentiile de a pactiza cu rebelii."  (77) Împotriva lui au avut loc

puternice manifestatii de stradã, încât a fost nevoit, la rândul sãu, sã demisioneze. Imediat, stânga

republicanã, cu participarea celorlalte partide ale coalitiei, a format un nou guvern, în frunte cu Jose

Giral, care a distribuit arme populatiei din Madrid.

                   Rebeliunea a fost, încã de la început, sprijinitã de guvernele Germaniei naziste si

Italiei fasciste, care au trimis în Marocul Spaniol un mare numãr de avioane, cu ajutorul cãrora

trupele generalului Franco au fost transportate peste Marea Mediteranã, în sudul Spaniei. În

continuare, ele au trimis rebelilor cantitãti masive de tancuri, avioane, piese de artilerie, mitraliere

etc., precum si numeroase unitãti militare regulate; la ajutorarea franchistilor a participat si dictatorul

portughez Salazar.

                   La izbucnirea rãzboiului civil, armata din Africa numãra 32.000 de oameni (dintre

care jumãtate trebuiau sã rãmânã pe loc pentru a mentine ordinea), iar armata metropolitanã avea

40.000 de ostasi, dintre care cea mai mare parte erau tineri putin deprinsi cu rãzboiul. Dacã cele douã

trupe combatante nu ar fi fost sustinute de peste hotare, rãzboiul s-ar fi încheiat, fãrã îndoialã, cu

mult mai repede si ar fi fãcut incomparabil mai puþine victime si pagube materiale (78). Virtual

terminat în cursul toamnei 1936, rãzboiul  civil  a  dus  la  deruta republicanilor. Dupã aceastã datã el

a fost continuat exclusiv datoritã ajutorului strãin. A fost un rãzboi de uzurã, care a dus la distrugerea

integralã a tãrii si a mãrit cu mai mult de jumãtate numãrul mortilor.

                   În septembrie 1936, presedintele Azana a acceptat si demisia guvernului Giral,

formându-se un guvern prezidat de liderul socialist Largo Caballero, cu participarea reprezentantilor

partidelor care alcãtuiau Frontul Popular (Socialist, Comunist, partidele republicane, cele

nationaliste basc si catalan).

                   La 1 octombrie, Junta, întrunitã la Burgos, apreciind cã generalul Franco, prin

autoritatea sa în rândurile armatei, prin trecutul fãrã patã si prin relatiile sale externe, era elementul

cel mai reprezentativ, îi încredinta conducerea supremã a miscãrii insurectionale.

                   Republicanii au reusit, totusi, sã pãstreze Capitala, în urma asaltului dat asupra

cazãrmii Montana, controlatã doar de 120 de soldati. Generalul Fanjul a fost  silit sã se predea (79).

Acesta a fost un act de o deosebitã importantã militarã si politicã, punându-si amprenta asupra

evolutiei ulterioare a evenimentelor. Dupã Madrid, rebeliunea a fost înfrântã si la Bilbao si

27

Page 15: razboiul civil din Spania

Barcelona. Acest fapt nu este deloc întâmplãtor, dacã tinem cont cã cele douã mari orase erau

capitalele istorice ale unor regiuni cu vechi pretentii de independentã - Tara Bascilor si Catalonia

(80).

                   În schimb, alte importante centre industriale, precum Malaga si Alicante, au rãmas

sub controlul taberei nationaliste, ca si zona industrializatã din nord, contrazicând teza conform

cãreia zonele traditionale "muncitoresti" ar fi fost eminamente republicane (81).  Guvernul nu a

reusit, din start, sã pãstreze decât un sfert din teritoriul tãrii, dar cu cele mai importante centre urbane

si zone agricole. Explicaþia privind atasamentul Cataloniei si al Tãrii Bascilor fatã de cauza

republicanã este simplã: populatia acestor regiuni spera ca, prin comunism, sã îsi constituie propriile

republici, fie chiar si "sovietice".

                   Nationalistii detineau controlul în Canare, Baleare, Maroc, Sevilla, Zaragoza, în

regiunile Leonului si vechii Castilii si în cea mai mare parte a Galiciei. Ei beneficiau, fatã de

republicani, de unele avantaje considerabile: depãsind rivalitãtile si lupta pentru influentã, tabãra

nationalistã prezenta forte unificate si deosebit de eficiente. Acest fapt se datora, pe de o parte, unei

omogenitãti sociale, în cadrul taberei nationaliste aflându-se oameni cu simtul proprietãtii (elemente

burgheze mici si mijlocii, proprietari funciari, finantisti, rentieri, categorii înstãrite de la orase si sate

si, bineînteles, intelectuali), iar, pe de altã parte, erau condusi de cadre cu experientã, la baza

activitãtii cãrora stãteau principiile centralizãrii si ale ierarhizãrii. Nationalismul a furnizat ideologia

necesarã purtãrii rãzboiului, trupele de elitã reprezentau liantul lor primordial  (82), iar franchistii

dispuneau de un partid unic, ierarhizat si disciplinat, spre deosebire de adversarii lor.

Alãturi de armatã s-a aflat Biserica catolicã, forta politicã cea mai puternicã si mai bine

organizatã a Spaniei. Cu ajutorul ei, Franco a reusit sã transforme rãzboiul purtat de nationalisti într-

o "cruciadã". La 1 iulie 1937, într-o scrisoare colectivã, episcopii spanioli îi acordau binecuvântarea

si îl declarau "izbãvitor al Patriei". La rândul sãu, Falanga dispunea de 150.000 de membri activi si

de alti numerosi simpatizanti (83).

                   Încã din 1934, F.E.T. (Falanga Espanola Tradicionalista) a formulat un program în

26 de puncte, inspirat direct din fascism, si în care spiritul naþional era dus pânã la paroxism; în care

Biserica era respectatã, fiind solicitat sprijinul acesteia, si în care, în mod firesc, marxismul era aspru

combãtut. Luptei de clasã, promovatã de cãtre comunisti, i se substituiau o serie de reforme agrare

28

Page 16: razboiul civil din Spania

limitate si unele nationalizãri (de bãnci si cãi ferate). În rest, programul Falangei era echivoc si

demagogic, proclamând, dupã exemplul italian sau cel german, "noua ordine" (84).

                   În zonele în care existau organizatii ale Falangei, au fost înfiintate formatiuni

paramilitare si chiar structuri economice paralele celor existente. Falanga a reprezentat pentru Junta

nationalistã condusã de Franco o fortã utilã spre a fi folositã pe front sau în actiunile de tip

politienesc, dar nu si un partener cu pozitii solide pentru tratative politice; nu întâmplãtor a fost

tinutã departe de centrul de decizie, Franco reusind sã o neutralizeze si sã o subordoneze (85). 

                   Regimul autoritar care se crea avea sã poarte amprenta calculatului sef militar si

om politic care a fost Francisco Franco, gata sã se sprijine pe orice ideologie, chiar si

ultraconservatoare, sau pe un amalgam de asemenea idei, dar centratã în fond pe o singurã idee si

ambitie - salvarea si propãsirea patriei sale. Din aceastã perspectivã, putem afirma cã nici cei mai

aprigi opozanti ai sãi, cu exceptia comunistilor, nu i-au pus sub semnul întrebãrii patriotismul sau

religiozitatea.

                   În felul acesta, Franco a devenit, concomitent, comandant suprem al armatei, sef al

guvernului si al statului, nefiind îngrãdit de Constitutie, de nici o legislatie specialã, fiind scutit, de

asemenea, de prezenta oricãrui corp reprezentativ care sã îl poatã interpela sau sanctiona. Din acest

moment se putea vorbi în Spania de conturarea regimului franchist, axat în jurul generalului, al

"omului providential", rãspunzãtor numai în fata propriei sale constiinte (86).

                   Se cuvine subliniat faptul cã trãsãturile caracteristice ale regimului franchist erau

diferite de bazele ideologice ale statelor fasciste, cu toate cã au existat o serie de puncte de

convergentã între cele douã tipuri de regim politic. Franchismul s-a inspirat din fascismul italian, a

fost un regim autoritar, o dictaturã personalã în anumite perioade, sprijinitã pe armatã si pe grupãrile

politice de dreapta si de extremã dreaptã. Sub rezerva relativitãtii si în sensul unei inevitabile

schematizãri, putem aprecia cã statul franchist s-a caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi principale:

Principiul autoritarismului, care se realiza prin concentrarea tuturor puterilor în stat în mâinile unui

"Conducãtor" (El Caudillo); în aceastã conceptie, statul apãrea ca instrumentul vointei unipersonale.

Suprematia statului, potrivit cãreia statul era organizatia juridicã a elitei (în principal a elitei

economice, dar si a celei intelectuale). Prin declararea suprematiei statului se încerca contracararea

teoriei suveranitãtii poporului, baza legitimitãtii puterii de stat democratic.

29

Page 17: razboiul civil din Spania

                   Autoritarismul, contrapus statului democratic, justifica interventia activã a statului

în aproape toate domeniile vietii sociale. Sub lozinca preemtiunii statului s-a încercat limitarea

oricãror forme de autonomie politicã sau economicã (cu rezultate partiale în spectrul politic si

aproape nule în cel economic - deci bazele liberalismului clasic au supravietuit); scopul acestor

actiuni era lichidarea oricãrei posibilitãti de rezistentã institutionalizatã împotriva regimului.

                   La aceste trãsãturi definitorii am mai putea adãuga limitarea drepturilor si

libertãtilor cetãtenesti, conducerea tãrii prin decrete-legi, birocratizarea aparatului de stat, hipertrofia

organelor de represiune, proclamarea constrângerii extraeconomice etc. (ultimele douã mãsuri s-au

dovedit temporare, necesare, în contextul desfãsurãrii rãzboiului, pentru obtinerea victoriei).

                   Meritã semnalat faptul cã unele trãsãturi mai sus mentionate au apãrut, cu

intensitate diferitã, si în alte regimuri, inclusiv comuniste. Regimului franchist, însã, îi era

caracteristicã aparitia tuturor acestor trãsãturi, dar cu o instensitate minimã, ceea ce a determinat

acea diferentiere calitativã pe baza cãreia se poate delimita regimul patronat de cãtre Francisco

Franco de alte regimuri dictatoriale sau totalitare (87).

                   Dupã douã zile de la izbucnirea rãzboiului civil, ordinea politicã stabilitã era

aproape în întregime înlãturatã în teritoriul controlat de fortele republicane (88); peste tot, militiile si

patrulele de control "muncitoresc", apartinând diferitelor partide si grupãri participante la coalitia

guvernamentalã, se substituiau armatei si politiei, poate cu speranta de a combate mai eficient

actiunile armatei franchiste, sigur însã, de a accede la o putere mult râvnitã, însã imposibil de obtinut

în acest mod; de aici si confruntãrile sângeroase care vor mãcina ulterior tabãra republicanã, între

principalii exponenti ai acesteia: socialistii, anarhistii si comunistii.

                   Dacã statul si administratia nu au fost înlãturate în mod practic, deoarece guvernul

a subzistat la Madrid si la Barcelona, ele au fost totusi deposedate de toatã activitatea efectivã de

cãtre noua putere, care a încercat sã se organizeze pe baza înarmãrii categoriilor sociale cele mai

defavorizate si, bineînteles, ignorante. În Catalonia, Aragon sau Sevilla a avut loc o socializare a

industriei, a comertului si a pãmântului, urmatã de o inevitabilã scãdere a productiei. La Barcelona,

muncitorii au preluat controlul asupra transporturilor, serviciilor publice, presei si, bineînteles,

asupra întreprinderilor industriale. În regiunile Aragon, Leon sau Estremadura au fost create, sub

impulsul anarhistilor, colectivitãti agricole, asociind tãranii mai mult sau mai putin voluntar, artizanii

30

Page 18: razboiul civil din Spania

si comercianþii locali. Fireste, abuzurile nu au lipsit. Totusi, în general, pentru a-i linisti pe moderati,

comunistii au blocat mãsurile de inspiratie colectivistã. În acest mod, a survenit în Spania o revolutie

socialã specificã, marcatã de anarhism, cu un impresionant cortegiu de exagerãri si samavolnicii,

deoarece radicalismul în materie de democratie directã, economicã, socialã si politicã, era fãrã

precedent în aceastã tarã (89).

                   În urma numeroaselor acte de teroare produse, republicanii si-au pierdut tot

prestigiul în lumea occidentalã. Chiar entuziasmul initial al voluntarilor strãini a dispãrut în urma

numeroaselor epurãri pe care le-au patronat. Intelectualii occidentali angajati în Brigãzile

Internationale, printre care Andre Malraux, care a condus aviatia republicanã, înainte de a fi înlocuiti

de sovietici, au descris pe larg grozãviile vãzute si trãite. Printre numeroasele excese comise de

comunisti se detasau în special profanãrile de biserici si morminte, pe larg descrise în presa

occidentalã, care, dimpotrivã, era mult mai discretã fatã de atrocitãtile celeilalte tabere. În tãrile

europene, în special în Franta, aceste descrieri au produs multã senzatie în sânul opiniei publice. De

asemenea, maniera în care Uniunea Sovieticã  s-a amestecat în afacerile interne ale Spaniei, devenitã

teren de încercare pentru viitorul rãzboi mondial, a amplificat aceastã senzatie si a stârnit numeroase

proteste fatã de tentativele de a include U.R.S.S. într-o aliantã antifascistã. Mai mult, la 14 aprilie

1937, guvernul lui Negrin a dat un decret prin care interzicea în mod expres orice criticã la adresa

regimului si a guvernului sovietic (90). Pe deasupra, în primãvara anului 1938, 70% din totalul

sefilor armatei, aviatiei, tancurilor si artileriei republicane erau comunisti (91). Liderul socialist

Largo Caballero avea sã scrie, în acest sens, în memoriile sale: "Pe unele fronturi se remarca o

preferintã iritantã pentru soldatii comunisti. Încãltãminte, îmbrãcãminte, hranã, tutun, totul era

pentru ei. Ceilalti erau un fel de cenusãrese ale Brigãzilor. Era încã bine dacã nu li se trãgea un glont

în spate. Am stiut cã în unele spitale nu se ocupau decât de rãnitii comunisti. Nici îngrijire, nici

medicamente, nici alimente pentru necomunisti. Toatã atentia era îndreptatã spre comunistii afiliati

partidului sau neofitilor. Partidul Comunist practica un prozelitism intens si abuza de simpatia pe

care ajutorul sãu fãcuse sã o atragã pentru Uniunea Sovieticã." (92)

                   Tot în contextul mentionat, s-au conturat si limitele revolutiei spaniole. În primul

rând, revolutionarii au neglijat preluarea controlului bancar, etalându-si astfel incapacitatea

managerialã în domeniul financiar, al devizelor, precum si în controlul relatiilor cu strãinãtatea.

31

Page 19: razboiul civil din Spania

                   Revolutia s-a desfãsurat, de asemenea, inegal pe regiuni. Vechea stare de lucruri a

fost aproape în întregime înlãturatã în Catalonia, spre deosebire de Madrid si Tara Bascilor, unde

elementele mic-burgheze au reusit sã-si mentinã pozitiile economice si prestigiul social. Revolutia

nu putea sã se extindã fãrã lupte în interiorul taberei republicane, numai cã rãzboiul contra fortelor

nationaliste nu permitea mãcinarea energiilor celor care se pronuntau pentru o nouã organizare

economico-socialã si politicã.

                   Dupã deruta provocatã de primele momente ale rebeliunii franchiste, în tabãra

republicanã a avut loc un intens proces de înarmare, organizare si clarificare ideologicã. În cursul

lunii iulie 1936 s-a încercat organizarea unui front larg, poate chiar prea larg, iar trupele franchiste

trebuiau sã lupte nu numai cu efectivele guvernamentale, ci sã tinã piept si unei revolutii sociale sui-

generis. De altfel, ceea ce nu se reusise sã se realizeze prin reforme în cei peste cinci ani de regim

republican, era imposibil de realizat prin revoluþie si rãzboi civil. Revolutia, fãrã efortul militar

aferent, nu ar fi fost posibilã; totul depindea de soarta rãzboiului. Transformãrile social-politice au

fost, în mod paradoxal, un motor, dar si o frânã în calea efortului de rãzboi, efort care, în functie de

desfãsurarea operatiunilor strategice, a influentat într-un sens sau altul viata social-politicã (93).

Problema concretã si dramaticã, prin urgenta situatiei militare, era cea referitoare la asigurarea

unitãtii diferitelor forte componente ale blocului republican, problemã rãmasã nerezolvatã. Santiago

Carillo, fostul secretar general al Partidului Comunist Spaniol, exprima sintetic aceastã realitate în

urmãtorii termeni: "Fiecare partid, fiecare organizatie componentã a Frontului Popular, a continuat

sã aibã ziarele sale, asociatiile sale, propaganda sa, pãstrând formele lor de organizare independente,

caracteristicile lor proprii. A fost o confruntare permanentã, ce a mers de la lupta de idei pânã la

ciocniri armate sângeroase." (94)

                   Fiecare partid deci, fiecare organizatie participantã la Frontul Popular, chiar

centralele sindicale precum cea anarhistã C.N.T., aveau propriile lor militii înarmate si formatiuni

paramilitare, care deseori încercau sã-si rezolve diferendele ideologice prin sângeroase confruntãri

armate. De cele mai multe ori, aliantele erau vremelnice: camarazii dintr-o anumitã perioadã puteau

deveni, si au si devenit de altfel, dusmani înversunati în alt interval de timp si în altã conjuncturã

politicã. Militiile anarhiste, împreunã cu cele socialiste, adeseori luptau cu formatiunile comuniste,

în principal pentru diminuarea influentei evreiesti în cadrul celor din urmã. Totodatã, se urmãrea

diminuarea influentei Moscovei exercitatã în Spania, ca si în alte pãrti, prin evrei, elemente

32

Page 20: razboiul civil din Spania

"internationaliste" prin excelentã. În tabãra franchistã, componenta antisemitã era minorã, anemic

reprezentatã de cãtre falangisti. Se cunoaste, de altfel, faptul cã generalii Sanjurjo si Queipo de Llano

erau amândoi francmasoni, iar Franco, atât din partea tatãlui cât si a mamei, avea o îndepãrtatã

ascendentã evreiascã (95). În privinta generalului Franco, antisemitismul si nationalismul sãu au fost

moderate si conjuncturale, dictate de necesitatea obtinerii de material militar german (96). La rândul

lor, militiile trotkiste atacau regimentele armatei republicane pentru motive în fond minore.

Formatiunile paramilitare ale partidelor burghezo-moderate pãrãseau, în anumite situatii, fãrã luptã

linia frontului în fata efectivelor franchiste, fiind apoi acuzate de "trãdare" si atacate violent de

celelalte organizatii radicale si de formatiunile lor paramilitare.

                   Aceastã stare  de lucruri nu avea nici pe departe darul de a consolida tabãra

republicanã. Pierderile de vieti omenesti, de bunuri materiale, si distrugerea unor monumente de artã

le depãseau substantial pe cele produse de cãtre trupele aflate sub comanda lui Franco. Distrugerile

cele mai semnificative s-au înregistrat în perioadele de confuzie totalã, precum în mai 1937 sau în

iulie 1938, când "toatã lumea se lupta cu toatã lumea", când combatantii nu mai aveau încredere în

nimeni, nici în proprii comandanti, nici în camarazii de lângã ei, ci doar în arma pe care o tineau în

mânã.

                   De asemenea, raportul de forte pe plan international era defavorabil republicanilor:

"noua ordine", fascismul, triumfase în câteva tãri importante din Europa. Stânga spaniolã în general,

si comunistii în special, nu puteau spera la un ajutor direct si masiv din partea Uniunii Sovietice si,

în pofida opozitiei lor fatã de statele fasciste, guvernele de la Londra si Paris nu intentionau sã

sustinã o revolutie bolsevicã în Peninsula Ibericã (97). Aceste guverne au acordat, mai degrabã, un

ajutor moral guvernului de la Madrid, în mãsura în care acesta era capabil sã restabileascã ordinea

republican-burghezã (98), grav amenintatã de cãtre comunisti si anarhisti, care erau elemente

constitutive ale Frontului Popular. Abia dupã depãsirea acestei etape s-ar fi putut pune, eventual,

problema unui ajutor material concret din partea lor. În acest context, nici pozitia oficialã a Uniunii

Sovietice nu diferea prea mult.

                   Expertii sovietici în probleme de politicã externã stiau foarte bine cã revolutia

spaniolã era o revolutie artificial creatã si întretinutã de confratii lor de la Comintern si N.K.V.D. În

plus, distanta care separa Spania de U.R.S.S., izolarea internationalã pe care guvernul de la Madrid

nu a stiut sã o evite, precum si disponibilitatea Germaniei hitleriste, a Italiei fasciste, a Portugaliei

33

Page 21: razboiul civil din Spania

sau a Ungariei de a sprijini masiv si direct tabãra franchistã, au fãcut ca orice ajutor sovietic, în fapt,

sã devinã inutil, o "investitie" nerentabilã, în special dupã anul 1938. Stalin însã nu gândea în

termenii "eficientei" politice, cu toate cã simtul realitãtii nu i-a lipsit. Pentru el, rãzboiul civil din

Spania a devenit o chestiune de prestigiu. Astfel se explicã faptul cã, în ciuda numeroaselor

neajunsuri, tabãra republicanã a fost sprijinitã masiv de cãtre U.R.S.S., poate chiar într-o mãsurã mai

mare decât a fost Franco sustinut de cãtre Germania si Italia (99). Începând cu luna octombrie 1936,

elanul revolutionar scãdea sensibil în intensitate; numai partidul trotkist P.O.U.M. si o fractiune

minoritarã anarhistã, "Martelo Nero" (Ciocanul Negru), se mai pronuntau pentru continuarea si

"adâncirea" revolutiei. Partidul Socialist, Uniunea Generalã a Muncii, partidele democrat-

republicane si, bineînteles, Partidul Comunist, militau pentru un guvern "popular", care sã uneascã,

în viziunea lor, toate fortele de stânga, antifasciste si antidictatoriale, pentru a putea duce cu succes

lupta contra trupelor franchiste. Chiar si cea mai mare parte a anarhistilor s-a lãsat convinsã cã, în

momentul respectiv, era necesarã mai întâi renuntarea la revolutionarism, pentru a putea câstiga

rãzboiul. Lupta pentru putere, eventual un nou rãzboi civil în sânul taberei republicane, urma sã se

poarte numai dupã eliminarea lui Franco si a taberei nationaliste. A fost o întelegere tacitã, pe care

putini s-au arãtat dispusi sã o respecte pânã la capãt, dupã cum remarca Belisario Quintonella, seful

contraspionajului republican (100).

                   La 4 septembrie 1936 s-a constituit la Madrid un guvern de coalitie condus de

Largo Caballero, în care intrau, printre altii, cinci ministri socialisti si doi comunisti. Astfel, în

aparentã, erau întrunite toate conditiile pentru a constitui un aparat de stat de tip clasic. În timp ce

Comitetul militar din Catalonia trebuia sã se dizolve si Comitetul provizoriu din Aragon accepta sã

se subordoneze puterii de stat, municipalitãtile îsi reluau formal atributiile în detrimentul asa-

numitelor "consilii ale muncitorilor si tãranilor", judecãtoriile de stat înlocuiau tribunalele populare,

iar o fortã de politie s-a reconstituit si a înlocuit treptat patrulele de "control proletar" (101). Se

încerca deci o reîntoarcere la normalitate, lucru greu de realizat în conditiile concrete impuse de

rãzboiul civil. Muncitorii sau cei care se pretindeau a fi muncitori si acaparaserã diferite functii în

administratie sau în patrulele de control nu erau destituiti, ci integrati noilor structuri.

                   La rândul lor, comunistii spanioli, ajutati de tehnicieni sovietici, actionau în

vederea pregãtirii intensive a noilor cadre (102), care ar fi urmat sã înlocuiascã în totalitate

administratia localã si centralã care abia se constituiau. Era un gest de "perfidie" politicã, sesizat

prompt de cãtre partenerii lor de guvernare. De exemplu, functionarul radical Fernando Gaetano

34

Page 22: razboiul civil din Spania

Guzman compara politica promovatã de cãtre comunisti cu un laminor care "în final îti va lua nu

numai mâna, ci te va strivi cu totul". Acelasi Guzman încerca, într-un interviu în presa francezã, sã

ofere o explicatie privind cadrele administrative si militare ale Spaniei, precum si lupta pentru

ocuparea posturilor respective, având în vedere interesul comunistilor: "Cadrele vechi si cu

experientã sunt cu Franco; cei pe care valul revolutiei i-a pus în functii de conducere sunt cu noi

(radicalii, n.n.); muncitorii si tãranii sunt cu socialistii, cu agrarienii de stânga sau cu anarhistii.

Comunistilor ce le rãmâne? Cu exceptia tiganilor (gitanos) si evreilor - nimic." (103)

                   Pentru a-si lãrgi suprafata politicã, Partidul Comunist a luat apãrarea categoriilor

direct productive, exponentii proprietãtilor mici si mijlocii, fãrã a reusi însã sã îi si atragã. Ministrii

comunisti, promovând o politicã duplicitarã, care se dorea o reeditare a N.E.P.-ului, fãceau presiuni

pentru ca puterea de guvernãmânt sã refuze punerea capitalului bancar în serviciul colectivitãtilor,

mãsurã preconizatã de cãtre anarhisti. Concomitent, presa comunistã ducea o sustinutã campanie

propagandisticã, prin care încerca sã înfãtiseze, într-un mod acceptabil pentru majoritatea populatiei,

obiectivele Partidului Comunist si ale Internationalei a III-a: constituirea unui stat republican

eficient, adâncirea "democratiei burgheze" (mai exact spus, adâncirea crizei democratiei), pentru ca

la momentul oportun, care nu era specificat, probabil într-o fazã avansatã a revolutiei sociale, sã se

punã si problema trecerii la comunism (104).

                   În ciuda progreselor obtinute în restabilirea ordinii, Confederatia Nationalã a

Muncii si Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã pãstrau forte armate importante. Aveau loc

confruntãri sângeroase inutile în prima parte a anului 1937, cele mai grave fiind înregistrate la

Madrid si Barcelona, în cursul cãrora au avut de suferit peste 12.000 de persoane. În acest context,

trebuie mentionatã lupta fratricidã din Barcelona de pe data de 6 mai 1937, soldatã cu peste 1700 de

morti si 4000 de rãniti. Urmare a fost arestarea celor considerati vinovati, în spetã a fruntasilor

anarhisti, desfiintarea comitetelor anarhiste si reînfiintarea proprietãtii private în locul fostelor

colectivitãti tãrãnesti din regiunile Toledo si Ciudad Real, create de cãtre anarhisti.

                   În principalele orase controlate de guvernul Frontului Popular, fortele politienesti

au dezarmat militiile muncitoresti-anarhiste si au ocupat sediile organizatiilor sindicale. La data de

27 septembrie 1937, la Barcelona, fortele guvernamentale, dupã mai multe ore de luptã, au ajuns la

sediul C.N.T. S-au descoperit depozite secrete de arme si munitii de provenientã sovieticã si

cehoslovacã (105). Anarhistii au fost, dupã expresia lui Winston Churchill, "pusi la punct prin fier si

35

Page 23: razboiul civil din Spania

foc" (106). Dar ordinea care a triumfat dupã aceste nefericite evenimente nu a fost nici pe departe o

ordine liberalã si democraticã (107).

                   Încã din primãvara anului 1937, guvernul îsi înmultise institutiile represive. La 23

iunie 1937 au fost înfiintate, dupã modelul sovietic al "Marii Terori" staliniste, care era în plinã

desfãsurare, tribunale speciale, menite sã reprime "trãdarea si spionajul". În realitate, acestea serveau

la înlãturarea opozantilor politici (108) si la intimidarea populaþiei civile, tot mai nemultumitã de

modul în care guvernul de la Madrid întelegea sã-si exercite atributiunile.

Trebuie mentionatã, de asemenea, crearea Serviciului de Investigatii Militare (S.I.M.). Acest

organism cuprindea mai mult de 6000 de agenti, care se foloseau de ajutorul a peste 15.000 de

informatori voluntari, poseda închisori proprii si lagãrele sale de prizonieri, devenind, în câteva luni,

o pârghie indispensabilã în mâna comunistilor spanioli (109).

                   În armatã a fost restabilitã vechea ierarhie militarã si a fost repus în vigoare vechiul

regulament disciplinar, ca rãspuns la necesitãtile momentului, nesesizate de cãtre anarhisti, care se

pronuntau în continuare pentru mentinerea militiilor populare, prost instruite si indisciplinate.

                   În domeniul economic, statul republican încerca sã îsi aserveascã marile

întreprinderi, care urmau a fi conduse prin cadre numite de stat (eterna clientelã a partidelor care

gestionau puterea), care luau pe seama lor, sau, mai corect spus, îsi însuseau pe nedrept si în mod

fraudulos dividendele actiunilor confiscate de la opozantii republicii. La acesti actionari-fantomã mai

puteau fi adãugati noii îmbogãtiti de pe urma comertului cu arme sau speculantii de alimente si alte

produse de bazã (110). În ateliere s-a încercat repunerea în vigoare a unei discipline stricte, fapt

detestat de cãtre muncitori, cãrora aceste mãsuri le amintea de anii guvernãrilor conservatoare;

reuniunile sindicale au fost interzise, iar în aprilie 1938 a fost constituit Consiliul Muncii. Acesta era

compus din reprezentantii "patronatului", mai bine zis ai noilor îmbogãtiti, ai muncitorilor si ai

statului, având menirea de a arbitra conflictele sociale.

                   Din punct de vedere al vietii politice interne, Partidul Comunist si-a extins mereu

influenta asupra armatei, reusind sã îsi aserveascã organele de conducere în proportie de 50%. Cam

în aceeasi proportie au fost controlate de cãtre comunisti si posturile de comandã ale politiei, precum

si mijloacele de informare în masã ale statului (111). Este lesne de observat cã aceste procentaje în

crestere depãseau cu mult ponderea si sprijinul de care se bucurau comunistii în rândurile populatiei.

36

Page 24: razboiul civil din Spania

Posturile-cheie în armatã si politie au fost obtinute datoritã presiunilor Moscovei, care ameninta sã

întrerupã aprovizionarea cu armament si munitii a guvernului de la Madrid.

                   Mentinându-se pe vechile pozitii, socialistii si anarhistii încercau sã reziste, uneori

coalizându-se, alteori fãcând apel la "mase", la sustinãtorii interni si externi, pentru a se putea opune

si rezista puterii comuniste si a pãstra posturile de conducere pe care încã le mai detineau. Chiar dacã

între burghezia republicanã si comunisti a existat o apropiere mutualã, pentru a-i înlãtura pe anarhisti

din Catalonia, Leon si Aragon, s-au mentinut permanent între acestia antagonisme ireductibile; în

plan concret erau antagonismele dintre democratie ºi totalitarism, dintre proprietate si colectivitate,

dintre valoare si nonvaloare. Aceste antagonisme au înlãturat posibilitatea unei reconcilieri a tuturor

republicanilor si reinstaurarea unui guvern puternic si credibil, capabil a guverna si a gestiona tara în

acele momente critice, chiar dramatice prin repercusiunile asupra generatiilor viitoare.

                   În realitate, grija pentru generatiile viitoare nu a reprezentat o dominantã pentru

nici unul dintre partidele componente ale Frontului Popular, si prin acest fapt, ca si prin altele, ele

poartã o mare parte din responsabilitatea declansãrii rãzboiului civil si a urmãrilor sale.

                   Desfãsurarea operatiunilor militare în timpul rãzboiului civil purta amprenta

conditiilor specifice care au declansat si întretinut aceastã crizã, a eroismului si a spiritului de

sacrificiu al poporului spaniol, obligat sã lupte cu foamea, cu lipsurile, cu frica si, nu în ultimul rând,

cu o serie de forte oculte,  care urmãreau, în ultimã instantã, distrugerea statului spaniol si a

civilizatiei iberice.

                   Prima mare ciocnire între fortele aflate în conflict a fost lupta pentru Madrid,

obiectivul primordial al ofensivei franchiste de la începutul rãzboiului. Ocuparea capitalei ar fi

reprezentat un mare avantaj politic si militar pentru tabãra nationalistã, care avea promisiunea

puterilor fasciste, dar si a altor state, conform cãreia guvernul Franco va fi oficial recunoscut în

momentul în care va detine Madridul (112). În vederea atingerii acestui obiectiv, comandamentul

franchist a concentrat în acel sector principalele sale forte armate. Trupele franchiste, comandate de

generalul Mola, se îndreptau spre Madrid din patru directii diferite, în patru coloane, numãrând în

total 120.000 de oameni, 700 de piese de artilerie (tunuri si aruncãtoare) si 250 de care de luptã.

                   Prima mare ofensivã nationalistã asupra capitalei, desfãsuratã în perioada

noiembrie-decembrie 1936, ofensivã în cursul cãreia luptele au ajuns pânã la periferiile Madridului,

37

Page 25: razboiul civil din Spania

a fost opritã cu greu de fortele republicane, sprijinite îndeaproape de militari si consilieri sovietici si

de unitãti constituite din voluntari strãini. Trebuie însã remarcat cã idealurile zecilor de mii de

voluntari din întreaga lume, care se angajaserã si combãteau în cadrul Brigãzilor Internationale, erau

mult diferite de cele ale reprezentantilor guvernului si ale sovieticilor. Pentru ei, rãzboiul reprezenta

doar o cruciadã antifascistã internationalã.

                   O nouã ofensivã împotriva Madridului, desfãsuratã în ianuarie 1937 în sectorul Las

Rozas - Majadahonda, s-a terminat cu o victorie modestã pentru trupele franchiste, care au reusit sã

înainteze cu 35 km si sã ocupe patru sate. Aproape la fel s-a terminat si cea de-a treia ofensivã

împotriva capitalei, cea de la Jarama, ofensivã la care au luat parte si unele unitãti germane de

artilerie si aviatie. În general, proportia fortelor aeriene în timpul rãzboiului era de sase avioane ale

nationalistilor fatã de un avion al republicanilor (113). Finalitatea acestei ofensive era încercuirea

completã a Madridului si instituirea blocadei, mãsurã preconizatã de generalul Franco spre a

salvgarda patrimoniul cultural, viata si averea cetãtenilor din oras, chiar cu riscul prelungirii

conflictului si al consolidãrii fortelor republicane, care continuau sã primeascã masive ajutoare

sovietice. Chiar de la începutul rãzboiului, republicanii au fost ajutati si de guvernul mexican al

presedintelui Lazaro Cardenas, care le-a trimis 12.000 de pusti (114).

                   Respingerea franchistilor pe frontul de la Jarama a determinat declansarea celei de-

a patra ofensive, cea mai puternicã, pe frontul de la Guadalajara, la nord-est de Madrid (115). La

aceastã ofensivã au luat parte numai trupe italiene, în fond tot corpul expeditionar italian, care

debarcase cu putin timp înainte la Malaga (116). Bãtãlia de la Guadalajara, care trebuia sã

demonstreze forta legiunilor italiene, s-a sfârsit, asemeni celorlalte trei, prin ocuparea unor fâsii de

teren pe o adâncime ce varia între 20 si 30 km si prin consolidarea pozitiilor recent cucerite; cu alte

cuvinte, rezultatul a fost mult sub asteptãrile generalilor italieni.

                   În acelasi timp, comandamentul republican a întreprins, tot fãrã succes, pe frontul

Estremadura, operatiuni ofensive în cursul lunii aprilie 1937, care au avut ca rezultat pierderea

pozitiilor din jurul vestitelor mine de la Almaden, unde se gãseau cele mai mari zãcãminte de mercur

din lume. În aceeasi lunã, Franco, devenit generalissim din septembrie 1936 si, totodatã, sef al

"guvernului national", si care a condus personal toate operatiunile rãzboiului civil si si-a asigurat

sprijinul Germaniei naziste si al Italiei fasciste, si-a asumat titlul de "El Caudillo". La 30 ianuarie

1938, el a devenit sef al statului si al guvernului.

38

Page 26: razboiul civil din Spania

                   Usturãtorul esec republican amintit a fost pus pe seama rivalitãtii dintre militarii de

carierã si comisarii însãrcinati cu propaganda (politrucii). Republicanii spanioli imitau, dupã cum se

vede, cliseele rãzboiului civil din Rusia, fãrã însã a selecta aspectele practice de cele strict

ideologice. Teroarea care s-a manifestat în paralel cu operatiunile de rãzboi a fãcut, la rândul ei,

numeroase victime si printre personalitãtile culturale. La 20 august 1936, lângã Granada, marele poet

Federico Garcia Lorca, în vârstã de 38 de ani, a fost ridicat si împuscat, în conditii rãmase

neelucidate nici pânã astãzi. S-a vorbit ulterior fie despre rãzbunarea unui homosexual, fie despre

actul unor ucigasi plãtiti de adversarii Falangei. Filosoful Unamuno a murit "de supãrare" la

Salamanca, poetul Machado a murit în exil la Collioure, iar Miguel Hernandes în închisoarea din

Alicante (117).

                   Planul cuceririi rapide a Madridului fiind amânat, comandamentul nationalist a

organizat, în iunie 1937, o ofensivã importantã pe frontul din nordul Spaniei. Pentru a veni în

ajutorul trupelor republicane din aceastã zonã si, în acelasi timp, pentru a încerca deblocarea

Madridului, a cãrui aprovizionare era anevoioasã datoritã puternicei presiuni care se exercita asupra

sa, comandamentul republican a întreprins, în ziua de 8 iulie 1937, ofensiva de pe frontul central, în

sectorul Brunete (118). Dar, cu toate eforturile depuse de cãtre trupe, neputinta armatei republicane

s-a vãzut din nou. Au fost pierdute orasele Quinto, Belchite si alte localitãti. Nordul Spaniei a intrat

sub controlul total al forþelor nationaliste pânã la începutul lunii septembrie 1937 (119).

                   În aceastã conjuncturã favorabilã, comandamentul franchist a reluat vechiul plan de

cucerire a Madridului. Pregãtirile fortelor nationaliste erau aproape terminate în aceastã directie

când, la 15 decembrie 1937, trupele republicane au atacat puternic la Teruel, ocupând orasul aflat în

ruine dupã raidurile nimicitoare ale bombardierelor sovietice. Prin acest atac preventiv, ofensiva

franchistã asupra Madridului a fost amânatã, comandamentul nationalist fiind constrâns sã retragã

trupele concentrate pentru atacarea capitalei si sã le arunce în luptã pentru recuperarea Teruelului,

fapt care s-a produs dupã douã luni de lupte crâncene.

                   În martie 1938, generalul Franco, ajutat de unitãti italiene si germane, a reluat

initiativa strategicã, reusind ca, dupã o lunã de lupte grele, sã iasã la tãrmul Mãrii Mediterane, tãind

astfel zona republicanã în douã si izolând Catalonia de restul provinciilor controlate de guvernul de

la Madrid. Aceastã victorie tacticã a nationalistilor a reprezentat momentul-cheie, crucial în

desfãsurarea rãzboiului civil, agravând totodatã situatia, si asa criticã, a republicii spaniole (120).

39

Page 27: razboiul civil din Spania

În aceste conditii, tabãra nationalistã se pregãtea pentru o amplã ofensivã spre sud, având ca

obiectiv principal cucerirea orasului-port Valencia. În vederea contracarãrii acestor intentii,

comandamentul republican a elaborat, în grabã, planul unei operatiuni ce se dorea de mare

anvergurã, dinspre Catalonia pe directia sud-vest, cu fortarea râului Ebro. Telul urmãrit, care consta

în unificarea celor douã zone divizate, nu a putut fi atins. Mai mult chiar, operatiunea de pe Ebro a

avut o importanþã politico-moralã deosebitã, evidentiind încã o datã deruta si defetismul

republicanilor fatã de combativitatea si disciplina armatei nationaliste (121).

                   La 23 decembrie 1938, trupele franchiste au initiat o nouã ofensivã în Catalonia,

nemaiîntâlnind de aceastã datã rezistenta fanaticã si disperatã cu care erau obisnuite încã din primul

an de rãzboi, datoritã în principal unor factori obiectivi ce au contribuit la slãbirea republicii, cât si

unor grave deficiente la nivelul comandamentului armatei republicane. Astfel, la sfârsitul lunii

ianuarie 1939, a cãzut Barcelona, apoi întreaga Catalonie; la 11 februarie 1939, trupele franchiste au

atins granita franco-spaniolã (122).

                   La ultima fazã a bãtãliei de pe Ebro, voluntarii din Brigãzile Internationale nu au

mai participat, deoarece Moscova hotãrâse retragerea lor pentru a-si salva proprii activisti. Guvernul

republican, la "sugestia" Uniunii Sovietice si din considerente pur propagandistice, a dat un

comunicat de presã în care arãta cã "prin retragerea voluntarilor s-a urmãrit evitarea unei interventii

militare masive germano-italiene" (123). Aceastã justificare însã nu mai putea avea decât un ecou

modest în acel moment, foarte putine agentii de presã si cotidiene independente preluând-o.

                   În ciuda unor încercãri disperate ale comunistilor de a continua rezistenta  (124),

evenimentele se desfãsurau într-un ritm rapid, conducând la victoria clarã a generalului Franco si a

adeptilor sãi. La 5 martie 1939, colonelul Casado si colonelul Besterio, în urma unei lovituri de fortã,

au preluat puterea la Madrid, capitulând în mod neconditionat în fata trupelor franchiste pe data de

28 martie. Acest fapt a fost posibil în principal datoritã sprijinului intern de care au beneficiat cei doi

colonei. Militarii de carierã din tabãra republicanã erau sãtui de aroganta si brutalitatea consilierilor

sovietici si a propagandistilor comunisti, dupã cum Republica spaniolã resimtea oboseala si

neputinta unui regim artificial, obligat sã guverneze timp de trei ani în conditiile unui rãzboi civil,

purtat fãrã menajamente si care, în ultimã instantã, a adus poporului spaniol enorme suferinte si i-a

impus sacrificii imense. Bilantul celor 1000 de zile de rãzboi a fost, de altfel, cutremurãtor: aproape

650.000 de morti, dintre care jumãtate cãzuti în lupte, un sfert au fost victime ale diferitelor violente

40

Page 28: razboiul civil din Spania

dintre factiunile rivale si un sfert au pierit datoritã epidemiilor pricinuite de rãzboi. Au fost distruse

în total 183 de orase, cãile ferate au pierdut mai mult de jumãtate din mijloacele lor de transport, iar

fondul statului a fost pãgubit cu patru miliarde de pesetas (adicã patru milioane pe zi), reprezentând

costul rãzboiului (125).

                   Victoria franchismului în Spania a fost, în definitiv, o victorie normalã, asteptatã de

toatã lumea, inclusiv de cãtre U.R.S.S. (126). Anormale au fost, în schimb, interventia strãinã si

maniera brutalã, radicalã, în care s-au purtat luptele. Aceste aspecte au socat în anii 30 opinia

publicã mondialã, ele fiind, din pãcate, un preludiu la ceea ce avea sã urmeze în curând: cel de-al

doilea rãzboi mondial.

41