8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 1/6

ACASĂ » CUVÂNTUL DUHOVNICULUI » „RĂZBOIUL CU GÂNDURILE, UN RĂZBOI NUCLEAR” (II)

ABONAMENTE | 021.312.61.38 | 0733.319.609 | ABONAMENTE@FAMILIAORTODOXA.RO

ACASĂ NOI ARTICOLE CONCURS MAGAZIN CARTE DE OASPEȚI CONTA

„RĂZBOIUL CU GÂNDURILE, UN RĂZBOINUCLEAR” (II)

Simplitatea, bărbăţia şi o v iaţă d uhov ni c ească d usă c u toat ă trezvia sunt

câteva dintre armele cele mai eficiente în lupta cu gândurile. Acestea sunt doar

câteva elemente ale unei strategii pe care fiecare dintre noi trebuie să ocunoască pentru a supravieţui „războiului nuclear” al gândurilor întreţinut în

zilele noastre de aproape tot ce înseamnă mass-media. În cercetarea tainelor

acestui război l-am luat din nou sfătuitor pe Părintele Constantin Coman,

căruia îi mulţumim pe această cale în numele cititorilor noştri, care ne-au

transmis că s-au folosit mult de interviul luat în ultimul număr al revistei

noastre.

- Părintele Ioannis Romanidis vorbea de ştiinţa luptei cu patimile ca fiind ştiinţa

medicinii duhovniceşti, pe care trebuie să o cunoscă mai întâi duhovnicii, fiind primii

tămăduiţi. Cum ştim că am ajuns la tămăduire sau ne aflăm pe drumul către

tămăduire?

– Acestea sunt vorbe mari (pentru mine, cel puţin) , pentru că din punctul de vedere

al luptei noastre lăuntrice, cu patimile, cu gândurile, cu înclinaţiile noastre, gândul

victoriei este foarte departe. Eu zic să ne mulţumim cu conştiinţa că suntem într-o

oarecare luptă, că avem simţul lucrurilor, că avem curajul să îndreptăm ochii noştri

spre cer, că avem curajul să îngenunchem în faţa icoanei Maicii Domnului şi a

Mântuitorului Hristos, că avem curajul să înălţăm o rugăcine de cerere… Acestea

sunt semne bune. Înseamnă că există în noi, acolo, o zonă vindecată. În rest, eu n-

aş cocheta cu tămăduirea şi cu mântuirea în termenii actuali – ci lupta, lupta, să fim

într-o luptă.

ARTICOLE

Scrisoare de început

Editorial

Prăznuiri

Şcoala părinţilor

Cauzele bolilor

Controverse ale vremii

Convertiri contemporane

Cu noi este Dumnezeu

Al optulea veac

În apărarea inocenţei

Conferinţe

Cuvântul duhovnicului

Cuvânt către tineri

Minuni contemporane

Minuni

Ne cunoaştem Sfinţii

Scrisori duhovniceşti

Teologica

Rezistenţa din munţi

Războiul nevăzut

Interviu

Mărturii

Dialog cu cititorii

În actualitate

Știri

Credință

8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 2/6

Pe mine mă sperie împietrirea, conştiinţa omului că-i bine fără să fie. Nu se

problematizează, zice că-i „bine-mersi” şi el nici n-a început lupta, el nici nu şi-a

descoperit ce-i înlăuntrul dânsului – este stană de piatră, cum se zice. Și da, exterior

funcţionează, socialmente funcţionează, profesional funcţionează, dar nu s-a

descoperit pe sine. Pentru că sunt patimile acestea grosiere, aşa cum ştim, dar sunt

şi cele subţiri, care sunt mult mai periculoase, şi care, şi ele, sunt întreţinute de

gânduri.

- Dacă tot vorbiţi de subţirimea aceasta a patimilor, spuneţi-ne două cuvinte despre

îndulcirea cu gândurile, pentru că mulţi nici n-o realizează…

– Se îndulcesc foarte mult cu gândurile anumite categorii de oameni, vă spun din

experienţa mea de duhovnic, pe care o am de destui ani, de-acum. Oamenii cuminţi,

timizi, de exemplu, oamenii care n-au îndrăzneală să făptuiască, aceia se îndulcesc

cu gândurile, chiar cu gândurile viclene, urâte, desfrânate ş.a.m.d. Omul care, pentru

a dobândi un lucru pe care şi-l doreşte, are nevoie de curaj, are nevoie de ofensivă şi

nu poate s-o facă, atunci se îndulceşte cu gândul. Altfel, omul care este un pic mai

îndrăzneţ, care se mişcă mai mult, nu pică victimă aşa ușor acestor gânduri.

Sunt și anumite categorii, să zic, de vârstă. Sunt fetele adolescente care se îndulcesc

foarte mult cu gânduri care uneori par că sunt curate şi bune: se îndrăgostesc de

personaje de la distanţă, la care n-au nici o şansă să se ducă, să le vadă, să se întâlnească – de actori etc. Și pe urmă, o viaţă întreagă, ani de zile, eu mă luptam cu

ele: „Măi, ai să rămâi nemăritată!”. Pentru că se îndulcea cu gândul la persoana

respectivă și îi era suficient. Sigur, fiecare să fie atent la sine – eu pot să spun

gândurile cu care mă îndulcesc eu, de exemplu, dar nu ştiu dacă rezistă microfonul

dumneavoastră să le audă! Înţelegeţi? La vârsta mea şi la calitatea mea.

Acum ajungem la întrebarea pe care aţi pus-o, tot mer gând la experienţa mea, unde

pot fi momente când nu distingi foarte clar, ţi se pare că gândul care a venit este în

folosul celorlalţi, dar el, de fapt, este izvodit şi hrănit de dorinţa ta de-a face, de-a fi

„salvatorul”. Avem ispita asta de foarte multe ori, să salvăm noi lumea, să salvăm noi

situaţia, să dăm noi soluţii la probleme. Şi acestea zici că sunt gânduri bune, dar

când vezi că Domnul nostru, Mântuitorul Hristos îţi mătură pe urmă toată lucrarea ta,

ajungi să te întrebi: „Daʼ de ce, Doamne? N-a fost bine?”. Şi stai un pic şi te aşezi, şi

vezi că toată temelia aceea era foarte şubredă, pentru că era foarte egoistă, trufaşă,

şi nu te zidea nici pe tine, nu-i zidea nici pe ceilalţi.

Iată, aici e greul, de-aceea trebuie să verifici gândul, de-aceea există practica

noastră ca atunci când îţi vine un gând care ţi se pare important, care ţi se pare

folositor pentru ceilalţi, nu-l pune în practică, verifică-l cu duhovnicul tău şi-l întreabă:

„Părinte, am gândul ăsta: să fac, să nu fac?”. Eu temperez foarte mult aceste

gânduri. Nu ştiu dacă fac bine, dar ştiu, din propria experienţă şi a celor din jurul

meu, că presupun foarte multe ispite gândurile acestea de „a face”. Rânduieşte-te pe

tine, fă cu tine, vindecă-te pe tine însuți mai întâi.

„Iisuse, Iisuse, Iisuse!”

- Părinţii, în războiul aceasta cu gândurile, spun să le închinăm Mântuitorului, să le

„legăm” cu Rugăciunea lui Iisus…

– Îmi vine acum în minte o secvenţă din Pateric , dură de tot. Ispita cea mai mare este

gândul care-ţi vine în faţa evidenţelor. Și cu gândul acela se luptă Părinţii. Deci ai în

faţa ta săvârşirea păcatului , şi Părinţii se luptă să nu primească gândul care aduce cu

sine judecata fratelui. De exemplu, la un Avvă bătrân, pustnic, veneau din când în

când să-l cerceteze un pustnic mai tânăr şi o fecioară. Și a doua sau a treia oară s-

au nimerit să ajungă împreună, să se întâlnească acolo şi, apucându-i noaptea, să

8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 3/6

rămână peste noapte la Avva, care avea o singură chilie. Şi Avva îi culcă unul într-o

parte a lui şi celălalt în cealaltă parte a lui. Şi, peste noapte, satana îl ispiteşte pe

frate şi cade cu sora – în chilia pustnicului, dacă vă puteţi închipui! Dimineaţa,

Bătrânul – nici o reacţie. Îi conduce ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi cei doi

pleacă, şi încet, încet, sunt copleşiţi de remuşcări şi se întorc la Părintele şi

mărturisesc: „Părinte, iată, satana ne-a biruit şi-am căzut”. Erau intrigaţi de faptul că

n-a reacţionat în nici un fel! Zice fratele: „N-ai simţit nimic?”. „Am simţit”, zice

Părintele. Şi unde era gândul? – apropo de gând şi cum lupţi la gând, iată, în faţa

unor evidenţe, nu în faţa unor părelnicii: „Mi-am dus gândul la crucea lui Hristos şi n-

am mai avut nici un fel de ispită, nici de judecată, nici de reacţie, de nici un fel”. Am

avea tendinţa să-l judecăm. Rezultatul, care a fost? Cei doi s-au despărţit şi s-au

izbăvit, că a luat-o unul într-o parte şi unul într-o parte, pătrunși de duhul adevăratei

pocăințe. Aşa ne scrie apoftegma respectivă din Pateric .

Asta-i o luptă: să-ţi duci gândul la Hristos. Asta este o mare biruinţă, dar trebuie să ai

un exerciţiu, să te poţi dezlipi. O mai facem şi noi uneori.

Noi, slavă Domnului!, trăim o epocă în care, aşa, prin mila lui Dumnezeu, pomenirea

numelui Mântuitorului Hristos e aproape la îndemâna oricui. E foarte răspândită

această rugăciune scurtă, isihastă – dar, de fapt, rugăciunea asta nu o facem noi ca

marii isihaşti, o facem cum putem, când ne vine la îndemână. Multă lume are

metanierul pe mână, care ne aduce aminte, şi-l mai rotim, zicând: „Doamne Iisuse

Hristoase, miluiește-mă!”. Când suntem în ispită, când suntem cuceriţi de un gând

ruşinos, alergăm la rugăciune. Ia, să nu vorbim numai de ceilalți, să vă spun eu de

preoţi? Vă spun eu din lupta mea preoţească, dacă vreţi. Suntem la sfântul altar şi

suntem oameni, iată, care nu suntem curăţiţi, că dacă am fi curăţiţi n-am avea

probleme. Ne mai biruie câte un gând urât în timpul Dumnezeieștii Liturghii – nu în

timpul Dumnezeieştii Liturghii, ci în cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii

Liturghii. Ce face preotul atunci? Şi eu, învăţând de la Părinţi – nu mai ai timp să mai

rosteşti „Doamne Iisuse Hristoase…”, că-ţi vine gândul, şi atunci chemi în grabă

numele lui Hristos: „Iisuse, Iisuse, Iisuse!”, şi gata, se duce gândul! La modul foarte

concret, la modul foarte concret…

Lucrurile sunt la îndemâna oamenilor, dar măcar să fim noi în stare de luptă – eu

asta nu ştiu, am o îndoială că suntem în stare de luptă. La nivelul gândului, aici ar fi

bine să fim, aici să ne luptăm.

„Uite, am înțeles, nu poţi. Dar vrei?”

- În lupta cu gândurile, Biserica ne pune la dispoziție nişte mijloace harice. Avem

mărturisirea gândurilor la duhovnic, şi chiar la cel de lângă tine, mai este Sfânta

Împărtăşanie și, desigur, este rugăciunea. Aș vrea să discutăm puţin despre rolul

acestora în păzirea minţii…

– Îmi daţi un prilej foarte bun să vorbesc despre spovedanie. Este o mare problemă,

foarte răspândită: la spovedanie, oamenii nu merg să-şi cerceteze adâncul inimii, deunde izvorăsc răutăţile, şi rămân la nivelul exterior, la fapte. „Am făcut aia, am făcut

aia, am făcut aia…”. Rolul duhovnicului – eu încerc să fac lucrul ăsta – este să-l ajute

pe credinciosul respectiv să se sondeze, să se coboare în inima lui: „Dar de ce-ai

făcut cutare lucru?”. Că el a făcut, poate, nişte lucruri bune, dar în adânc, acolo, sunt

nişte gânduri viclene. Asta-i foarte important de văzut.

Nu mai vorbesc de faptul că, contabilizând numai faptele, i se pare fiecăruia că

celălalt este mai vinovat. Dacă însă trecem şi sondăm lăuntricul, se schimbă situaţia.

Pentru că sunt și unele persoane care nu făptuiesc, dar insinuează fantastic de mult,

nu ştiu dacă aţi observat vreodată. Și insinuarea aceasta este absolut distrugătoare

la adresa celuilalt. „N-am făcut nimica!” – dar insinuezi altă stare de lucruri, îl faci pe

8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 4/6

celălalt să înţeleagă că eşti nemulţumit, că ţi-a făcut rău…

Eu nu vreau acum să intru în subiectul care-mi este cel mai la îndemână, relaţiile

dintre soţ şi soţie, cum se întâmplă aceste mecanisme, dar acolo este îngrijorător.

Eu, pentru mulţi ani, tot aşa, dând crezare la ceea ce mi se spune, înclinam doar într-

o parte cu evaluarea negativă: „Măi, cum se poate…”. Pe urmă mi-am dat seama

totuşi că acolo unde se părea că lucrurile stau foarte bine, era foarte multă viclenie –

neconştientizată. Şi multe lucruri se întemeiau în această poziţionare lăuntrică a

celuilalt.

- Dar oare mintea celuilalt nu percepe poziţionarea ta lăuntrică? De exemplu, eu am

o poziţionare vicleană; nu o manifest poate în nici un fel, dar celălalt o simte și

reacţionează la atitudinea mea lăuntrică, la vrăjmăşia mea, la judecata mea, la

dispreţul meu lăuntric. Iar tu îl judeci pe el că se manifestă, dar el, de fapt, nu face

decât să răspundă gândurilor tale.

– Da, asta se întâmplă. Și unii sunt mai pr icepuți la insinuări decât a lții. Te poți trezi

că te apasă sentimente de vinovăție față de celălalt fără să fi făcut nimic rău, numai

pentru că celălalt a insinuat elegant și discret, dar insistent, acele lucruri. Cred că

trebui să ne cercetăm foarte atent și să știm ce facem și ce nu facem, ce ne asumăm

și ce nu ne asumăm. Și pentru aceasta trebuie să cunoaștem voia proprie care stă la

temelia faptelor, atitudinilor și gândurilor noastre. Acolo se judecă totul. Nu întâmplător, Părinţii spun la Pateric : de la om, Dumnezeu așteaptă un singur lucru, şi

anume să vrea . Lucrul acela bun, să-l vrea cu tot dinadisul: să vrea să-şi iubească

soţul sau soţia, să vrea să-şi facă rugăciunea, să vrea să-L iubească pe Dumnezeu,

să vrea să facă milostenie – să vrea! De ce? Pentru că vrerea este gândul inimii. Și

vrerea este expresia libertăţii, de fapt. Şi omul, când îi spui: „Uite, am înțeles, nu poţi

pentru că nu te ajută celălalt, pentru că sunt condiţiile aşa – dar vrei? Bine, atunci

mărturiseşte asta, articulează-ţi voinţa!”. Nu-i vine foarte uşor, pentru că articularea

voinţei este ceea ce aşteaptă Dumnezeu şi, dacă nu poţi, în ciuda faptului că vrei,

atunci te aşezi la rugăciune – că asta înseamnă rugăciune: să-I pui pe umeri lui

Dumnezeu ceea ce nu poţi face tu, dar vrei să faci.

Cred că am mai putea discuta un subiect, apropo de gânduri, tot aşa, având în

vedere dominantele culturale de astăzi. Lumea de astăzi este foarte ipocrită, şi noi

împreună cu dânsa. De unde această ipocrizie? Această ipocrizie, aşa cum spune şi

Mântuitorul Hristos, vine de la faptul că vrem să ne convingem pe noi înşine, deşi

ştim că nu este aşa, că exteriorul contează, imaginea contează. Suntem politically

correct, cum se spune acum. Deci nu ce gândeşti şi simţi contează, ci ce spui

contează. Nu ce eşti înlăuntru, ci ce arăţi a fi. Asta-i o foarte mare ipocrizie, şi

paradoxul este că noi nu-i dăm foarte multă atenţie acestui lucru şi ne mulţumim că

omul, atunci când se întâlneşte cu tine, este „bine”, şi nu mai investigăm: „Măi, dar

dacă aceasta a fost o faţă falsă? Sau la mine a fost o faţă falsă, nu la celălalt?”. Şi

iată-ne promovând această dramatică cultură.

Recuperarea comuniunii cu Dumnezeu

- Spuneau nişte creştini, în Biserică, că momentele când au cea mai mare pace din

partea gândur ilor sunt cele imediat după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele

Mântuitorului. Vă rugăm să ne spuneţi un cuvânt în acest sens.

– Faptul împărtăşirii de Dumnezeu pentru noi este lucru esenţial. Este lucrul care ţine

de adevărul fundamental al credinţei noastre. Omul nu-şi este suficient sieşi dacă

rămâne la limitele sale. N-a fost făcut să funcţioneze aşa! Omul a fost făcut de

Dumnezeu să funcționeze aprovizionându-se din cele dumnezeieşti, beneficiind

continuu de cele dumnezeieşti. Şi dacă el se separă de Dumnezeu, este aruncat în

această mare tulbure şi frământată a vieţii, în care gândurile îşi „fac de cap”, ca să

8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 5/6

revenim la tema noastră.

De aceea, recuperarea comuniunii cu Dumnezeu, a împărtăşirii noastre cu

Dumnezeu – care, sigur, atinge cel mai înalt grad în Dumnezeiasca Împărtăşanie,

dar sunt şi a lte nivele, multe altele: cuvântul lui Dumnezeu, chipul lui Dumnezeu,

binecuvântarea lui Dumnezeu, aghiasma şi anafora sunt tot împărtăşiri de

Dumenezeu – sigur că ne ajută în lupta noastră cu răul şi în lupta noastră cu

gândurile. Facem experienţa sejurului într-o mănăstire, de exemplu, şi simţim o

limpezire şi o liniştire. Facem experienţa Sfântului Munte, iată, acuma la îndemâna

tuturor, şi slavă Domnului că există o afluenţă foarte mare. Acolo pare că lucrurilesunt şi mai evidente din acest punct de vedere – cu atât mai mult Dumnezeiasca

Împărtăşanie.

Dar există o împărtăşire reală cu Trupul şi Sângele Domnului, însă nu de către toţi şi

în aceeaşi măsură simţită şi conştientizată. Acesta este un lucru iar ăși foar te

important. Noi trebuie să luptăm un pic pentru această trezvie lăuntrică, ca să putem

participa conştient la anumite lucruri. Trezvia, spun Părinţii, este un lucru foarte,

foarte important, care priveşte tot lăuntrul omului. Să ai un pic de freamăt lăuntric, să

simţi o înmuiere a fiinţei tale, nu împietrirea pe care o cunoaştem cu toţii. Atunci sigur

că beneficiile sunt mult mai multe din Împărtăşanie.

„Doamne, eu şi cu Tine, Tu și cu mine”

Eu vă spun ce conştientizez a fi din ce în ce mai esenţial, din experienţa mea de

viaţă, atât cât a fost, așa cum e. Trebuie punctat, trebuie accentuat foarte mult ceea

ce numim caracterul personal al relaţiei cu Dumnezeu. Eu cu Dumnezeu, Dumnezeu

şi eu. Eu cu Dumnezeu: m-am dus la icoană, şi am Chipul: „Iată, Doamne, în faţa Ta

sunt eu, în faţa mea eşti Tu. Suntem eu şi cu Tine. Tu și cu mine”. În felul acesta te

ajuţi foarte mult să conştientizezi prezenţa lui Dumnezeu. Prezenţa lui Dumnezeu

personală. Altfel suntem de cele mai multe ori capacitaţi de o prezenţă a lui

Dumnezeu nepersonală, abstractă, şi nu ne ajută. Dar când ştiu că eşti Tu în faţa

mea… Şi un om dacă ar fi, am un ajutor numai prin faptul că am gândul că nu sunt

singur – dar când aş avea simţământul că lângă mine este Domnul! Dar simţământul

real că este Cineva, că eşti Tu, Doamne, Tu, Doamne…

Și noi, ca Biserică, trebuie să recuperăm insistent caracterul personal al relaţiei

omului cu Dumnezeu. Ştiţi ce spunea Avva Alonie din Pateric ? „Până când omul n-

ajunge să spună în inima lui: «Numai eu şi Dumnezeu suntem pe lume», nu-şi

găseşte odihna”. Asta înseamnă să dai totul la o parte şi te aşezi tu faţă în faţă cu

Dumnezeu: „Doamne, eu şi cu Tine, Tu şi cu mine”. Şi în felul acesta te adânceşti în

ceea ce se cheamă conştiinţa prezenţei personale a lui Dumnezeu. Și atunci când

ridici ochii la icoana Domnului, îţi aduci gândul, senzaţia, simţământul relaţiei

personale – că e Cineva, nu e abstracţiune.

Dar iată ce spun Părinţii de astăzi: ca să adânceşti această conştiinţă a relaţiei

personale, când te aşezi la rugăciune, înainte de-a începe pravila ta, ai un dialog cuDumnezeu: „Tu, Doamne…”, iată cum începusem. „Cine sunt eu, de sunt în faţa Ta?

Cine sunt eu? Cum sunt eu?”. Un pic de introspecţie, un pic de conştientizare de

sine. Un pic, altfel ne pierdem. Și simţul propriei noastre persoane îl pierdem, iar

dacă nu avem conştiinţa propriei noastre persoane, atunci cum să ai conştiinţa

prezenţei personale a lui Dumnezeu, pe care nu-L vezi? Noi înşine avem

simţământul că suntem o abstracţiune. Asta-i marea dramă.

Nu e deloc ușor să ajungi la conștiința sinelui, la simțirea continuă a sinelui. Mulți

avem despre noi o „idee”, ca și despre Dumnezeu. Și, când ne rugăm, punem cele

două „idei” într-o legătură artificială. Simțirea cât mai adâncă și deplină a sinelui este

o condiție a viețuirii la un nivel personal. Conștiința de sine ca recapitulare continuă,

8/19/2019 „Războiul Cu Gândurile, Un Război Nuclear” (II) _ Familia Ortodoxa

http://slidepdf.com/reader/full/razboiul-cu-gandurile-un-razboi-nuclear-ii-familia-ortodoxa 6/6

simțită a eului personal.

Sigur, și în lupta cu gândul este extrem de importantă această conştiinţă personală,

pentru că numai așa vei putea spune: „ Eu sunt deasupra gândului, eu sunt altceva

decât gândul. Gândul poate fi al meu, dar eu sunt mai mult decât gândul, eu pot să

alung gândul, eu pot să nu primesc gândul”. Eu – cine sunt acest „eu”? Cum spunea

cineva: „Nu creierul gândeşte, eu gândesc!”. Nu? Eu mă lupt, eu primesc sau nu

primesc gândul, eu primesc sau nu primesc ispita. Această atitudine trebuie mult

cultivată, mai ales într-o vreme în care am pătimit mult din cauza ideologiilor

nivelatoare, depersonalizante – şi pătimim în continuare, pentru că e o lume, pare-se, mai periculoasă din acest punct de vedere, mai depersonalizantă decât cea prin

care am trecut noi.

Eu le spun: „Gândul nu eşti tu!”. Asta-i foarte important, gândul poate fi al

vrăjmaşului. Iar când te simţi terorizat de un gând, trebuie să te întrebi: „Măi, daʼ cum

mă biruie pe mine un gând?”. Eu le spun: „Gândul e o suflare! Te biruie pe tine o

suflare?!” „Păi daʼ nu pot să scap, mă terorizează gândul ăsta!”. Păi trebuie să umbli

undeva. Și n-ar fi mare lucru, iată, trebuie doar să alergi la Dumnezeu. Dar dacă nu

face cineva experienţa acestei alergări la Dumnezeu, rămân nişte vorbe în vânt toate

acestea, nişte abstracţiuni.

Continuarea interviului in numarul 86 al Revistei Familia Ortodoxa (Martie 2016)

POST A REPLY

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Name *

Email *

Website

Comment

SUBMIT COMMENT