CuprinsIntroducere................................................................................................................2

1. Definiții. Istoric.....................................................................................................3

2. Rudenia..................................................................................................................4

3. Căsătoria...............................................................................................................5

4. Puterea părintească în familia romană...............................................................11

5. Tutela și Curatela................................................................................................13

Încheiere..................................................................................................................15

1

IntroducereÎn discursurile politice se invocă adesea valorile familiale, fapt deloc surprinzător căci

familia a fost dintotdeauna fundamentală în construcţia socială. O perspectivă istorică asupra

familiei este utilă dacă vrem să ne înţelegem propriile valori şi idei despre viaţa de familie.

Imaginea familiei este puternică în politică. Din perspectiva conservatorilor de exemplu

dacă familiile ar fi unite şi sănătoase, statul nu ar mai fi nevoit să cheltuiască mult cu programele

sociale. Ce este familia în istorie ? O luptă împotriva patriarhiei, o evoluţie către fragmentare, o

tendinţă spre aberaţii de la ce este natural ?

Roma antică ar putea oferi nişte idei, pentru că a fost o perioadă care a contribuit decisiv la

conturarea istoriei europene, oferind un set de doctrine morale, mai ales odată cu ascensiunea

creştinismului, care încă mai au relevanţă şi azi, alături de o bogată moştenire legislativă. Roma

este de obicei punctul de plecare în naraţiunea istorică despre dezvoltarea familiei contemporane.

Schema care se tot invocă este cea a unei deplasări de la familia patriarhală la cea democratică,

în care tatăl nu mai este stăpânul absolut, ci toţi membrii familiei au un cuvânt de spus.

Romanii aveau valori morale tipice unei societăți agrare conservatoare cu puternice

legături familiale. Ei munceau din greu, se bazau pe propriile puteri, fiind foarte precauți,

asumându-și responsabilitățile si împotrivindu-se inamicilor.

Prețuiau virtuozitatea, curajul fizic și moral potrivit unui bărbat (vir). Stress-ul asupra

responsabilităților familiale era evident datorită ideii de pietas, credința prin care toate familiile

romane datorau loialitate autorității familiei și zeilor. La fel, fides (buna credință), crea din

cuvântul unui roman jurământul sau - atât în viața publică cât și în cea particulară.

în ciuda autorității extreme a tatălui, izvoarele scrise din acea vreme aduc mărturii despre

relația strânsă dintre membrii familiei. Părinții se implicau în educația copiilor. În școlile

elementare fetele învățau alături de băieți; mai târziu, fetele din familiile bogate învățau cu un

preceptor limba latină și greacă, studiau muzica și dansul.

Căsătoria romană cunoștea mai multe ceremonii, de la o petrecere la soț până la

oficializarea căsătoriei în fața martorilor.

2

1. Defini ii. IstoricțNoțiunea de familie în societatea sclavagistă romană era susceptibilă mai multe înțelesuri.

Familia desemna totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea unei persoane sau un grup de

persoane reunite sub aceiaşi putere, după cum putea să aibe semnificația tuturor persoanelor ori

a bunurilor aflate sub puterea lui pater familias numită manus1.

O dată cu dezvoltarea societăţii romane, termenul manus este înlocuit în raport de îndrituirile

şefului de familie, iar la un moment dat se ajunge ca manus să desemneze puterea şefului de

familie asupra soţiei.

Prin urmare, romanii nu făceau distincţia clară între familie, ca formă de comunitate umană şi

familia, ca formă de proprietate.

Prin conţinutul său, conceptul de “familie romană” desemnează un grup de persoane sau o masă

de bunuri aflate sub puterea aceluiaşi pater familias. Puterea unitară, exercitată de către pater

familias, era desemnată prin cuvântul “manus”, care, cu timpul, se dezmembrează în mai multe

puteri distincte:

în faza evoluată a dreptului vechi, în Legea celor XII Table, cuvântul “manus” este utilizat

pentru a desemna puterea bărbatului asupra femeii;

puterea asupra descendenţilor era desemnată prin sintagma “patria potestas”;

puterea asupra sclavilor era desemnată prin sintagma “dominica potestas”;

puterea asupra altor bunuri era desemnată prin cuvântul “dominium”;

puterea exercitată asupra fiului de familie cumpărat se numea “mancipium”.2

Din cele menționate rezultă că la Roma indivizii pot să fie sau să nu fie sub puterea altuia. Într-

adevăr, dreptul roman a cunoscut persoane sui iuris și alieni iuris. Vechea familie romană a fost

întemeiată pe ideea de putere exercitată de către şeful familiei numit pater familias. Astfel, faţă

de această formă de organizare, avem două categorii de persoane:

persoane sui iuris;

persoane alieni iuris.

Erau sui iuris acele persoane ce nu se aflau sub puterea cuiva; practic, persoană sui iuris era

numai pater familias. Pater familias nu înseamnă tată, întrucât poate fi pater familias şi un copil,

1 E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă „SANSA” SRL, București, 1993, p. 952 E. Molcuț ,Drept Roman Note de curs, p. 88

3

caz în care familia lui constă în bunurile pe care le stăpâneşte cu titlu de proprietate. Erau alieni

iuris persoanele aflate sub puterea lui pater familias, adică soţia, copiii şi nepoţii din fii. La

moartea lui pater familias, soţia şi copiii deveneau persoane sui iuris.

2. RudeniaÎn conformitate cu dreptul roman, rudenia avea două accepţiuni: rudenia bazată pe agnaţiune şi

rudenia bazată pe cognaţiune. Vechiul drept roman admite numai rudenia civilă cunoscută sub

denumirea de agnațiune, ca fiind în măsură să producă efecte juridice. Cealaltă formă de rudenie,

rudenia de sânge denumită cognațiune, în vechime și o perioadă îndelungată a fost lipsită de

efecte juridice.

a) Rudenia civilă (agnaţiunea) se întemeia pe ideea de putere pe care pater familias o exercita

asupra unui grup de persoane şi era legătura dintre persoanele care se află, s-au aflat în trecut sau

s-ar fi putut afla sub aceeaşi putere3.

Așadar, în dreptul roman existau trei categorii de agnați:

1. în prima categorie intrau cei care se aflau sub puterea aceluiași pater familias la un

moment dat, precum frații și surorile, atâta timp cât trăia tatăl lor;

2. din a doua categorie intrau cei care au fost în trecut sub puterea aceluiași pater familias,

dar care apoi au devenit persoane sui iuris (de exemplu frații după moartea tatălui lor;

3. cea de-a treia categorie de agnați era formată din persoane care nu s-au aflat vreodată

sub aceeași putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul

nașterii lor ( de exemplu verii primari care s-au născut după moartea bunicului).

Aceste trei cercuri de agnați nu erau fixe, ci mobile, fiindcă aceleași persoane, în funcție de

împrejurări, se puteau afla în orice categorie de agnați. De exemplu, doi frați intrau în primul

cerc atâta vreme cât le trăia tatăl, după moartea tatălui ei treceau în al doilea cerc, dacă se

nășteau după moartea tatălui, făceau parte din al treilea cerc.4

b) Rudenia de sânge (cognaţiunea) îşi are temeiul în natură, în sensul că sunt cognaţi toţi cei

care descind din acelaşi autor. În ce privesc rudele de sânge, se disting două sisteme:

- matriarhatul are la bază înrudirea dintre copil şi mama sa, urmare a faptului naşterii;

- patriarhatul pune pe prim plan legătura dintre tată şi copil având la bază faptul concepţiei. 3 E. Molcuț. Drept Roman Note de curs, p. 884 Iurie Mihalache, Drept Privat Roman, Note de curs, Chișinău-2014, p. 118-119

4

Persoanele care se găsesc în această situaţie poartă denumirea de cognaţi. În conformitate cu

dreptul roman, cognați în realitate erau agnați fără deosebire dacă sunt sau nu rude de sânge însă

întotdeauna s-a ținut seama de această rudenie atunci când a fost vorba de prohibițiuni la

căsătorie. Mai târziu, pretorul recunoaște între cognați dreptul de moștenire reciprocă.

Pe lângă această cognaţiunea naturală, reală, întemeiată pe descendenţa din acelaşi autor, romanii

au cunoscut şi cognaţiunea fictivă, care a luat naştere în baza unui text din Legea celor XII

Table, conform căruia “toţi agnaţii sunt cognaţi”. Din acest raţionament rezultă că nu toţi agnaţii

sunt rude de sânge. Spre exemplu, femeia măritată cu manus trece sub puterea bărbatului, devine

agnată cu bărbatul ei, iar dacă este agnată este şi cognată. Cu toate acestea, femeia nu este rudă

de sânge cu bărbatul ei, deoarece rudenia de sânge era piedică la căsătorie. Deci, nu toţi cognaţii

sunt rude de sânge.

Era foarte important să se știe din ce categorie de agnați făcea parte o persoană sau alta, pentru

că în epoca veche agnațiunea a fost singurul criteriu de stabilire a moștenirii. Rudele civile luau

parte la moștenirea în ordinea celor trei categorii descrise mai sus.

3. Căsătoria3.1 No iuni generaleț

Căsătoria și alegerea viitoarei soții, respectiv alegerea viitorului soț o hotărau părinții. Între cele

două familii se încheia și un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o

îndelungată anticipație; dar data căsătoriei avea loc după ce tânărul împlinea 17 ani, când

devenea cetățean roman.

La Roma, întemeierea familiei era un eveniment de importanță deosebită. Cu toate acestea,

despre instituţia căsătoriei ne-au parvenit puține documente. În afară de câteva fragmente

lacunare din operele lui Gaius şi ale lui Ulpian, nu au ajuns până astăzi alte detalii cu privire la

aspectul juridic al căsătoriei.

Izvoarele vremurilor se referă în special asupra ceremonialului căsătoriei şi asupra relaţiilor

dintre soţi, așa cum rezultă din menţiunile autorilor antici. Cert este că în primele timpuri ale

Republicii dar și mai înainte, căsătoria nu era lăsată la bunul plac al tinerilor care urmau să își

unească viața, cuvânt hotărâtor avea pentru fiecare din ei pater familias. Acest lucru era dus atât

de departe încât nu se ținea seama de dorințele tinerilor, de cele mai multe ori nici nu erau

întrebați cu privire la căsătorie.

5

3.2 Logodna

Înainte de încheierea căsătoriei, la romani s-a păstrat obiceiul care-l întâlnim şi astăzi la multe

popoare, să aibă loc o promisiune de căsătorie, o logodnă denumită sponsalia. Această denumire

este legată de verbul spondeo (promiți) pe care viitori soţi îl întrebuinţau cu ocazia logodnei. La

rândul lor, tinerii logodiți poartă denumirea de sponsi, consponsi. Uneori logodnica este

cunoscută prin expresii de genul: pacta, sperata, destinata.

Dacă viitori soţi erau sui iuris, încheiau ei înşişi logodna în faţa unor persoane cu autoritate în

stat (jurisconsultul sau pretorul). Atunci când viitori soţi erau alieni iuris, logodna se încheia de

pater familias.

În vremurile vechi, se pare că logodna avea loc prin contracte solemne şi verbale. Mai târziu se

putea face logodna şi prin simpla înţelegere (simpla promisiune). Anterior legislaţiei lui

Augustus care fixează vârsta minimă a persoanelor ce urmau a se logodi la 10 ani, logodna se

putea oficia şi la vârste mai mici începând cu 7 ani.

Cu ocazia logodnei, femeia logodită primea de la viitorul ei soţ diferite daruri şi un inel de aur

(anulus) asemănător verighetei din zilele noastre. Inelul putea să fie şi dintr-un alt metal dar

trebuia să fie încrustat cu aur. Inelul se punea pe degetul vecin cu degetul mic de la mâna stângă.

Motivul alegerii degetului respectiv, a fost explicat de către A. Gellius: de la acest deget ar porni

un nerv foarte fin care ajunge la inimă. Inelul de logodnă este simbolul afecţiunii sincere în

vederea încheierii căsătoriei. Se pare că acest obicei a fost luat de romani de la egipteni.

Tot cu ocazia logodnei se fixa şi ziua fastă (dies fastus) pentru celebrarea căsătoriei, dat fiind

faptul că nu se puteau încheia căsătorii la Roma în zile considerate nefaste. Zile nefaste erau data

de 1 a fiecărei luni, data de 5 ale lunilor cu mai puţin de 31 de zile şi data de 7 în lunile cu 31 de

zile. Tot nefaste erau zilele de 13 sau 15 ale fiecărei luni. Nefaste erau şi zilele din luna mai când

se celebrau Lemuriile (Lemuria), sărbători dedicate spiritelor malefice ale morţilor. În categoria

zilelor nefaste intră și zilele consacrate morţilor familiei, precum și prima jumătate a lunii

iunie consacrată omagierii cultului lui Venus.5

Efectele logodnei

În perioada veche și cea clasică, nerespectarea logodnei nu dădea naștere la nici o acțiune.

Tinerii și cei care au participat direct la logodnă, nu puteau fi siliți să-și îndeplinească

promisiunile făcute. Logodna putea fi desființată după voie fără consecințe juridice. Abia din 5 I. M. Anghel, Dreptul roman, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2000, p. 57.

6

epoca imperială logodna a devenit un raport juridic veritabil iar consecințele încălcării ei sunt

sancționate.

Dacă una din părţi nu îşi respectă promisiunea de logodnă, partea prejudiciată avea dreptul să

deschidă acţiune în justiţie. În funcţie de motivul nerespectării angajamentului, judecătorul

aprecia oportunitatea desfacerii logodnei iar în cazul unor motive neîntemeiate putea fixa o

amendă.

Dacă nu se încheia căsătoria din cauza faptelor comise de logodnicul donator al darurilor de

logodnă, logodnica putea să păstreze darurile. Dacă logodnica beneficiară a darurilor nu mai

dorea să încheie căsătoria, era obligată să întoarcă darul îndoit (arrha sponsalicia). Pe timpul

împăraților Honoriu și Theodosiu încălcarea logodnei de către oricare dintre logodnici, dădea

dreptul celuilalt să înapoieze quadruplum. Ulterior, în perioada împăratului Leon se revine la

duplum cum a fost mai înainte6.

În caz de infidelitate a logodnicei, logodnicul avea acţiune de adulter. Cu toate că logodna nu

obligă părţile să se căsătorească, injuriile pe care un terţ le aduce logodnicei dă dreptul

logodnicului să introducă împotriva terţului acţiunea de injurii.

În sfârșit, cei logodiți nu se puteau logodi cu alte persoane și nici nu se puteau căsători dacă nu a

avut loc ruperea logodnei anterioare.

3.3 Căsătoria

Jurisconsultul Modestinus defineşte căsătoria în termenii următori: „nuptiae sunt coniunctio

maris et feminae et consortium omnium vitae, divini et humani iuris communicatio - uniunea

bărbatului cu femeia, o comuniune pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului divin şi uman.7”

După dreptul roman, soțul poartă denumirea de vir, iar soția este denumită prin expresia uxor. La

vremea respectivă existau deosebiri esențiale din punct de vedere juridic între bărbat și femeie,

mai ales din pricina vocației deosebite a celor două sexe și a inegalității lor fizice; bărbatul

aparținea vieții publice iar femeia aparținea vieții casnice. În dreptul roman sunt cunoscute două

forme de căsătorie:

cu manus;

fără manus.

6 S. G. Longinescu, Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I, Editura Librăriei Socec, București, 1908, p. 5947 Vl. Hanga, Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, p.191.

7

Multă vreme, s-a practicat numai căsătoria cu manus, în virtutea căreia femeia măritată trecea

sub puterea bărbatului. Spre sfârşitul Republicii, femeile au început să trăiască în uniuni

nelegitime, pentru a nu trece sub puterea bărbatului, motiv pentru care a fost sancţionată

căsătoria fără manus, prin care femeia rămânea sub puterea lui pater familias din familia de

origine. Căsătoria cu manus se realiza în trei forme:

confarreatio;

usus;

coemptio.

Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată patricienilor, căci presupunea prezenţa lui

pontifex maximus şi a preotului lui Jupiter.

Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi, iar după expirarea termenului de un

an, femeia trecea automat sub puterea bărbatului.

Coemptio se realiza printr-o autovânzare fictivă a viitoarei soţii către viitorul soţ.

Căsătoria fără manus nu presupune forme solemne, ci se realiza prin instalarea femeii în casa

bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere.

Condiţiile de fond ale căsătoriei

Căsătoria presupune îndeplinirea unor condiţii de fond care sunt comune pentru ambele forme

ale căsătoriei. Acestea sunt:

connubium;

consimţământul;

vârsta.

Connubium are două înţelesuri:

obiectiv – aptitudinea unei persoane de a contracta o căsătorie civilă;

subiectiv – desemnează posibilitatea unor persoane determinate de a se căsători între ele,

deoarece nu toţi cei care au connubium în sens obiectiv au şi connubium în sens subiectiv. Spre

exemplu, fraţii între ei nu au connubium în sens subiectiv.

Piedicile la căsătorie erau în număr de trei:

8

rudenia;

alianţa;

condiţia socială.

Rudenia de sânge în linie directă era piedică la infinit. Rudenia de sânge în linie colaterală era

piedică la căsătorie numai până la gradul patru. Alianţa în linie colaterală nu constituia piedică la

căsătorie. Deci, bărbatul se putea căsători după decesul soţiei cu sora acesteia. În schimb, alianţa

în linie directă a fost piedică la căsătorie. Spre exemplu, bărbatul nu se putea căsători cu fiica

dintr-o altă căsătorie a fostei soţii. Condiţia socială, până în vremea lui August, au fost interzise

căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi.

Consimţământul. În dreptul vechi, dacă viitorii soţi erau persoane sui iuris, se cerea

consimţământul lor. Pentru femei, chiar dacă erau persoane sui iuris, era necesar şi

consimţământul tutorelui, deoarece femeile sui iuris se aflau sub tutela agnaţilor. Dacă însă

viitorii soţi erau persoane alieni iuris, în epoca veche, nu li se cerea consimţământul, fiind

necesar consimţământul celor doi pater familias. Dar, în dreptul clasic, se cerea şi

consimţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris.

Vârsta a constituit un motiv de controversă între sabinieni şi proculieni, pentru ca, în dreptul

postclasic, Justinian să stabilească faptul că bărbaţii se puteau căsători la 14 ani, iar fetele la 12

ani.

Efectele căsătoriei sunt diferite la căsătoria cu manus, faţă de căsătoria fără manus.

În cazul căsătoriei cu manus, soţia trecea sub puterea bărbatului, fiind considerată fiică a

acestuia. Femeia căsătorită era socotită sora fiicei sale. Având calitatea de fiică, femeia căsătorită

cu manus venea la moştenirea soţului împreună cu copiii ei, pentru că era agnată cu bărbatul ei.

În schimb, agnaţiunea cu familia de origine înceta. Prin urmare, femeia căsătorită cu manus nu

venea la moştenire în familia de origine. În ceea ce priveşte căsătoria fără manus, femeia nu

devine rudă cu bărbatul ei, netrecând astfel sub puterea acestuia. Este străină faţă de bărbat şi

faţă de copiii ei şi, de aceea, nu va avea vocaţie succesorală la moştenirea lor. Va rămâne însă

rudă cu membrii familiei de origine şi va veni la moştenire în acea familie.8

3.4 Desfacerea căsătoriei

8 E. Molcuț ,Drept Roman Note de curs, p. 90

9

Începând cu perioada veche la Roma căsătoria, de regulă, era indisolubilă. Pe lângă situațiile

inevitabile ce puteau să apară sub durata căsătoriei (moartea unuia dintre soți, captivitate etc), s-

au admis la un moment dat și moduri voluntare pentru desfacerea ei.

În raport de cele menționate, se poate vorbi despre desfacerea forțată sau despre desfacerea

voluntară a căsătoriei:9

a) Desfacerea căsătoriei în mod forțat are loc prin următoarele moduri:

- prin moartea oricăruia dintre soţi;

- prin pierderea libertăţii unuia sau ambilor soţi;

- prin pierderea cetăţeniei cel puțin a unuia din soți;

- prin pierderea drepturilor de familie, dacă fiul a fost căsătorit cum manu şi a fost dat în adopţie.

În caz de moarte a soţiei, bărbatul se putea căsători imediat iar dacă soţul a decedat, soţia avea

dreptul să încheie o nouă căsătorie numai după 10 luni de la moartea soţului. Perioada de

văduvie a soției se aplica atât în cazul morții soțului dar și în caz de divorț. Prohibiția recăsătoriei

soției în intervalul de 10 luni are două aspecte: pe de o parte este motiv de pietate și decență

publică iar pe de altă parte, dacă s-ar permite femeii să încheie o nouă căsătorie într-un interval

mai scurt, s-ar putea naște un copil a cărui paternitate nu se poate stabili cu certitudine

(perturbatio sanguinis).

b) Desfacerea voluntară a căsătoriei are loc în mod diferit în raport de modul cum a fost

încheiată.

- în cazul căsătoriei cum manu încheiată prin confareatio, desfacerea intervine printr-un procedeu

invers denumit difareatio. Soţii care urmau să se despartă apăreau pentru ultima dată împreună în

faţa vetrei sacre în prezenţa martorilor şi a unui sacerdot oficial. Turta de grâu oferită era

refuzată de ambii soţi şi rosteau, spune Plutarh, cuvinte înspăimântătoare şi ciudate. Prin

difareatio femeia pierdea și dreptul la cultul religios al soțului.

- în cazul căsătoriei coemptio desfacerea intervine printr-o mancipatio. Cumpărarea fictivă

se putea anula printr-o răscumpărare a soţiei.

9 P. F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septième édition, Paris, 1924, p. 176;

10

- la căsătoria încheiată prin uzu desfacerea avea loc prin mancipatio la fel ca în cazul

căsătoriei coemptio.

- căsătoria sine manu se putea desface prin voinţa oricăruia dintre soţi, dar putea fi

desfăcută şi prin simpla voinţă a unuia din cei doi pater familias ai soţilor.

4. Puterea părintească în familia romanăPuterea lui pater familias asupra descendenţilor este desemnată prin sintagma “patria potestas” şi

se exercită asupra fiilor, fiicelor şi nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice, pentru că

aceştia se aflau sub puterea tatălui lor. La origine, patria potestas a avut două caractere

definitorii:

caracterul perpetuu;

caracterul nelimitat (absolut).

În virtutea caracterului perpetuu, patria potestas se exercită până în momentul morţii lui pater

familias. Potrivit caracterului nelimitat, pater familias putea să exercite o putere nelimitată

asupra persoanelor şi bunurilor. Puterea nelimitată asupra persoanelor se explică prin faptul că

pater familias avea asupra descendenţilor:

ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte);

dreptul de abandon, noul născut putând fi recunoscut prin ridicarea pe braţe sau

abandonat pe un loc viran;

dreptul de vânzare, care se exercita conform Legii celor XII Table.

Pater familias îşi putea vinde fiul de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe cinci ani, iar după

cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea de sub puterea lui pater familias. Acest drept se

exercita şi asupra bunurilor. Toate bunurile dobândite de către fiul de familie vor intra în

stăpânirea lui pater familias. Fiul de familie putea încheia numai acele acte care făceau mai bună

situaţia lui pater familias. Puterea părintească putea lua naştere pe cale firească, prin intermediul

căsătoriei sau pe cale artificială, prin adopţiune şi legitimare.10

Puterea părintească putea lua naştere pe cale artificială, prin adopţiune. Adopţiunea este actul

prin care un fiu de familie trece de sub puterea lui pater familias sub puterea altui pater familias.

Pentru ca fiul de familie să iasă de sub puterea părintească, trebuia să treacă un termen de 10 ani.

Jurisconsulţii au interpretat acest text în mod creator, încât au obţinut ieşirea fiului de familie de

10 Emil Molcuț, Drept roman, Note de curs, p. 89

11

sub puterea părintească după cinci operaţii succesive, realizate în aceeaşi zi: 3 vânzări şi 2

dezrobiri succesive. După a treia vânzare, fiul de familie rămânea sub puterea cumpărătorului şi

se trecea la faza a doua, care îmbracă forma unui proces simulat, fictiv – in iure cessio. În cadrul

acestui proces, cumpărătorul, fiul de familie şi adoptantul se prezintă în faţa magistratului:

adoptantul, în calitate de reclamant, afirmă că fiul de familie este al său, iar cumpărătorul tace,

necontrazicându-l. Faţă de afirmaţiile adoptantului, magistratul pronunţă cuvântul “addico”, prin

care ratifică declaraţia acestuia. Prin efectele adopţiunii, adoptatul trece sub puterea adoptantului,

devine agnat cu el, venind astfel la moştenirea adoptantului. Deoarece era agnat cu adoptantul,

adoptatul devenea şi cognat cu adoptantul.

Legitimarea

Legitimarea este actul juridic prin efectul căruia copilul natural este asimilat celui legitim.

Legitimarea se realizează prin trei forme:

prin oblaţiune la curie;

prin căsătoria subsecventă;

prin rescript imperial.

Oblaţiunea la curie era, de fapt, o ofertă făcută Senatului municipal, în virtutea căreia fiul natural

era ridicat de către tatăl natural la rangul de decurion (membru al Senatului municipal) şi i se

atribuia o suprafaţă de pământ. În realitate, în epoca postclasică, în condiţiile decăderii

economiei şi crizei de monedă, nu era avantajos să fii decurion, întrucât decurionii erau obligaţi

să strângă impozitele statului, iar dacă nu reuşeau, răspundeau cu bunurile lor. Din această cauză,

aşa cum afirmă un text clasic, decurionii fugeau în pustietăţi. Prin căsătoria părinţilor naturali,

copilul natural devenea automat legitim. Dacă nu era posibilă căsătoria, legitimarea se putea face

prin rescript imperial.

Emanciparea

Puterea părintească putea înceta pe cale naturală, prin moarte sau pe cale artificială, prin

emancipare. Emanciparea, ca şi adopţiunea, este o creaţie a jurisprudenţei. La un moment dat,

către sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării economiei de schimb, pater familias avea de

rezolvat diferite probleme, afaceri, în acelaşi moment, în locuri diferite. De aceea, pater familias

era direct interesat să pună în valoare aptitudinile copiilor, care însă nu puteau încheia acte

juridice în nume propriu. Atunci s-a recurs la actul emancipării, care presupunea două faze:

12

prima fază era identică cu prima fază a adopţiunii, adică consta din trei vânzări şi

două dezrobiri succesive;

a doua fază consta dintr-o dezrobire în forma vindicta.

Cea de-a treia dezrobire era considerată o fază distinctă, întrucât producea efecte speciale. După

primele două dezrobiri, fiul de familie revenea sub puterea părintească, pe când după a treia

dezrobire, nu mai revenea sub puterea părintească, ci devenea persoană sui iuris. Emancipatul

realizează un avantaj, în sensul că dobândeşte capacitatea juridică, adică devine persoană sui

iuris şi poate încheia acte juridice în nume propriu. Dar, în acelaşi timp, suferă şi un dezavantaj,

prin aceea că încetează a mai fi rudă cu tatăl său, iese de sub puterea părintească şi nu mai are

vocaţie succesorală, adică pierde dreptul de moştenire faţă de familia sa. Pentru a veni în

sprijinul emancipatului, pretorul a introdus unele reforme prin care îl cheamă la moştenire,

alături de fraţii săi, în calitate de cognat.

5. Tutela i CuratelașTutela

În dreptul roman, s-a făcut distincţia între capacitatea juridică de fapt şi capacitatea juridică de

drept. Orice om liber este subiect de drept, dar nu orice om are reprezentarea actelor şi faptelor

sale. Această reprezentare o au numai capabilii de fapt, pe când incapabilii nu au această

reprezentare.Incapacităţile erau împărţite în două categorii:

incapacităţi naturale, fireşti;

incapacităţi cu caracter acidental.

Erau consideraţi incapabili de fapt impuberii (copiii sub 14 ani) şi femeile (chiar dacă erau

persoane sui iuris), fiind puşi sub tutelă.Sufereau de incapacităţi accidentale nebunii şi prodigii

(risipitorii), aceştia fiind puşi sub curatelă. Tutela şi curatela sunt procedee juridice prin care se

asigură protecţia incapabililor de fapt. Tutela este cunoscută încă din epoca Legii celor XII

Table. La origine, ea nu a fost instituită în interesul incapabilului, ci în interesul agnaţilor

incapabilului, în calitatea lor de moştenitori prezumtivi. Potrivit Legii celor XII Table, tutela se

acorda agnaţilor în ordinea în care aceştia veneau la moştenire. Spre sfârşitul Republicii, tutela

devine un procedeu juridic de protejare a incapabilului, aşa cum rezultă din definiţia pe care o dă

Servius Sulpicius: “tutela est vis ac potestas in capite libero ad tuendum eum qui propter

aetatem sua sponte se defendere nequit” (tutela este o forţă sau o putere asupra unei persoane

libere pentru a proteja pe acela care, din cauza vârstei, nu se poate apăra singur).

13

a) Categorii de tutelă

Din punct de vedere al persoanelor puse sub protecţie, tutela este de două feluri:

tutela impuberului sui iuris

tutela femeii sui iuris

Copilul care nu avea 14 ani şi care era persoană sui iuris era pus sub tutelă şi se numea pubil.

August a decis ca femeia sui iuris ingenuă care are trei copii şi dezrobita care are patru copii să

fie scoase de sub tutelă, pentru că să-şi poată administra singure bunurile (ius liberorum). Din

anul 410 e.n., s-a decis ca toate femeile să se bucure de ius liberorum (dreptul copiilor), chiar

dacă aveau sau nu copii. Deci, din acest moment, a fost desfiinţată tutela pentru toate femeile.

Din punct de vedere al constituirii, tutela este de trei feluri:

tutela legitimă, care a fost creată prin dispoziţiile Legii celor XII Table;

tutela testamentară, care se constituie printr-o clauză inclusă în testament;

tutela dativă era deferită de către pretor în situaţiile în care incapabilul nu avea agnaţi

şi nici nu i se numise un tutore prin testament.

b) Procedee de administrare a tutelei

Tutela era administrată prin două forme:

Negotiorum gestio era procedeul ce se aplica în cazul lui infans, adică copilul mai mic de

şapte ani, care nu se poate exprima clar. În acest caz, actele juridice erau încheiate de tutore în

nume propriu, urmând ca la sfârşitul tutelei, între tutore şi pubil să intervină o reglare de conturi.

Auctoritatis interpositio este procedeul care se aplica copilului mai mare de şapte ani, dar mai

mic de 14 ani, precum şi în cazul femeii. Actele juridice erau întocmite chiar de către incapabil,

dar în prezenţa tutorelui. Această prezenţă nu are semnificaţia ratificării acelor acte, ci

semnificaţia completării personalităţii celui pus sub tutelă.99

Curatela

Curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale. După persoanele puse sub

protecţie, avem:

curatela nebunului (furiosului) ;

curatela risipitorului (prodigului);

14

curatela minorului de 25 de ani.

Curatela putea fi instituită prin lege şi prin ordinul pretorului (dativă). Nu exista curatelă

testamentară. Era administrată prin negotiorum gestio. În epoca postclasică, curatela minorului

tinde a fi treptat asimilată cu tutela, pentru ca în dreptul lui Justinian cele două instituţii să se

contopească.

ÎncheiereIstoria dreptului, a oricărui drept, se justifică de a se studia cu aceleaşi argumente cu care se

studiază orice manifestări ale gândirii umane: istoria religiilor, istoria artei, a literaturii. Altfel

spus, istoria reprezintă tendinţa spiritului uman de a pătrunde şi examina evenimentele vechi prin

“retrăirea” trecutului în prezent. Studierea Dreptului roman, în Facultăţile de Drept, are o dublă

justificare: una de educaţie juridică şi una de ordin didactic.

De ce ne interesează gândirea antică?

Răspunsul este motivat de faptul că ea reprezintă o parte însemnată a patrimoniului cultural

european iar Dreptul roman este unul din elementele esenţiale ale civilizaţiei europene.

Dreptul roman a reprezentat secole de-a rândul nucleul studiilor juridice, a ştiinţei dreptului iar

atunci când el nu a mai fost un drept direct aplicabil a însemnat o extraordinară sursă de ilustrare

a tehnicii juridice, a modului de interpretare a normelor juridice fiind sursa de bază a doctrinei în

toate epocile istorice.

În fine pentru noi românii, studiul Dreptului roman ar trebui să reprezinte şi un dat aparte având

în vedere istoria naşterii poporului român. Cucerirea Daciei de către romani a însemnat şi

introducerea unei civilizaţii superioare pe meleagurile noastre (în special în Transilvania), a

implementării unei gândiri juridice evoluate care a stat la baza viitorului Drept românesc. Nu

putem să încheiem pledoaria noastră în favoarea studierii Dreptului roman fără să ne punem

întrebarea: pierit-o Roma?

A dispărut neamul ce a creat capitala lumii antice, a murit lent şi sigur organizarea statală şi

politică de tip roman, dar Roma a supravieţuit prin spiritul său cu multiple valenţe din care vom

remarca două: creştinismul, pe care Roma a reuşit să-l internaţionalizeze şi ştiinţa juridică, care

cu aportul extraordinar a lui Iustinian, a creat bazele dreptului modern, începând cu şcoala din

Bologna şi continuând cu marile structuri juridice occidentale.

15