Heckel Voitek IoanStanciu Andreea

AOA, II

Raportul juridic

1. DefiniţieRaportul juridic este un raport concret şi voliţional între 2 subiecte de drept instituit

pe baza unei norme juridice datorita unui fapt juridic.*Norma juridică - este elementul de bază al orcărui sistem de drept - este o regulă de conduită generală şi impersonală cu aplicare

repetată instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, respectată datorită conştiintei juridice a cetăţeanului.

*Faptul juridic = acţiuni omeneşti sau evenimente, care potrivit normelor juridice duc la apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. 

2. CaractereRaportul juridic este:

Un raport social: se stabileşte de fiecare dată între oameni Un raport de voinţă: manifestat prin voinţa statală exprimată prin norme

juridice şi voinţa participanţilor la raportul juridic Un raport valoric: în raporturile juridice îşi găsesc concretizarea valorile

esenţiale ale societăţii şi anume: drepturile fundamentale ale omului, statul de drept, proprietatea etc.

Un raport istoric: caracteristicile raportului juridic sunt influenţate de istoria societăţii ( subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile acestora) şi de faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică (variate de la o etapă istorică la alta şi de la o ţară la alta).

3. Structura raportului juridica) Subiectele raportului juridic = persoane fizice/juridice ce participă la raportul

juridic (ex persoana, statul, autorităţile publice, persoane juridice etc) Subiect activ – creditorul – este cel ce are facultatea (dreptul) de a pretinde

celeilalte părţi să facă, să nu facă sau să se abţină de la ceva. Subiect pasiv – debitorul – este cel căruia îi incumbă (îi revin) anumite

obligaţii corelative drepturilor subiectului activ.

Pentru creditor, obligaţia din raportul juridic reprezintă o creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor constituie o obligaţie (o datorie, o prestaţie de îndeplinit).

În majoritatea raporturilor juridice civile şi comerciale, părţile sunt, de regulă, atât subiecte pasive, cât şi active, având deci dublă calitate.

De pildă, într-un contract de împrumut dintre Banca X şi cetăţeanul Y, se creează un raport juridic în care: a) băncii îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia cetăţeanului, într-un anume termen, o anumită sumă de bani, de a-l informa asupra condiţiilor de creditare etc.;

totodată, aceasta are dreptul de a încasa la termenele scadente prestabilite anumite sume şi dobânzile aferente (drept de creanţă); b) cetăţeanul are obligaţia să restituie împrumutul acordat la termenele prestabilite şi să achite dobânzile aferente; totodată el este beneficiarul unor drepturi de creanţă ce vizează: dreptul de a primi suma de bani solicitată într-un anume termen, dreptul de a fi informat despre condiţiile de creditare, dreptul de a restitui în avans suma primită, în anumite condiţii.

*Capacitatea juridică = aptitudinea unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice

Subiectele raporturilor juridice se clasifică în:

-subiecte individuale – persoana (un om anume);

-subiecte colective.

Persoana în raporturile juridice este cunoscută sub denumirea de persoană fizică. Persoanele fizice sunt oamenii, respectiv: cetăţenii, străinii sau apatrizii.

Subiectele colective au la bază o formă colectivă de activitate şi ele sunt: 1) statul; 2) autorităţile publice; 3) persoanele juridice.

Statul participă în calitate de subiect de drept, atât în raporturile juridice interne cât şi în cele internaţionale. În dreptul intern statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constituţional (de pildă: în cele de cetăţenie statul este cel care acordă cetăţenia, aprobă renunţarea la cetăţenie, retrage cetăţenia). Şi în raporturile juridice patrimoniale statul poate apărea ca subiect de drept (de exemplu: în cele privind confiscarea unor bunuri).

Autorităţile publice sunt organele puterii legislative (Parlamentul), organele administraţiei (ministerele, prefecturile, primăriile ş.a.), organele justiţiei (tribunalele, curţile de apel etc.). În multe dintre raporturile juridice autorităţile publice apar şi ca persoane juridice.

Persoana juridică este o formă de asociere a mai multor oameni. Persoana juridică se caracterizează prin existenţa următoarelor elemente: a) o organizare de sine stătătoare; b) un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor din alcătuirea sa, ce este afectat unui scop prestabilit, în acord cu interesul general; c) respectarea unor condiţii legale de înfiinţare şi funcţionare.

Sunt persoane juridice: societăţile comerciale; întreprinderile; regiile autonome; companiile; instituţiile de învăţământ, sănătate, ştiinţă; organizaţiile cooperatiste (de consum şi de credit şi meşteşugăreşti); organizaţiile sindicale, cele de tineret, fundaţiile; asociaţiile.

În doctrină, dar şi jurisprudenţă pentru „persoana juridică” se mai foloseşte şi sintagma de „persoană morală”.

Persoanele juridice pot fi clasificate în diferite moduri. De pildă:

- persoane juridice de drept public (şcolile, consiliile locale, direcţiile sanitar-veterinare, etc.) şi persoane juridice de drept privat (societatea comercială x sau y);

- cu scop lucrativ (societăţile comerciale) şi cu scop nelucrativ (fundaţiile şi asociaţiile ce nu urmăresc obţinerea de beneficii, de profit).

b) Conţinutul raportului juridic – format din drepturile şi obligaţiile părţilor participante la raportul juridic.

Dreptul poate fi:

- obiectiv: (cel în vigoare la un moment dat, într-un stat) persoanelor fizice sau juridice de a săvârşi anumite acţiuni, precum şi puterea de a pretinde subiectelor pasive să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni, apelând, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. De pildă, într-un raport juridic de proprietate, proprietarul are dreptul de a poseda, de a folosi şi de a dispune de bunul la care se referă dreptul său de proprietate, în limitele stabilite de lege şi, totodată, de a pretinde ca alţii să respecte dreptul său asupra bunului.

- subiectiv: de obicei este dreptul debitorului sau Obligaţia. Obligaţia constă în îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, conduită care constă în săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea anumitor acţiuni (să dea, să facă sau să nu facă ceva). Obligaţia corespunde deci dreptului subiectiv al celuilalt participant la raportul juridic, între ele există o corelaţie.

c) Obiectul raportului juridic – Acesta îl constituie înseşi acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde subiectului pasiv.

Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia, care este reprezentat de drepturile şi obligaţiile părţilor, adică de posibilitatea juridică a unor acţiuni sau inacţiuni, în temeiul acestor drepturi şi obligaţii. Obiectul are în vedere chiar acţiunile sau inacţiunile.De cele mai multe ori acţiunile sau inacţiunile (ce constituie obiectul juridic al raportului juridic) se referă la bunuri (obiectul material). Prin urmare, bunurile constituie obiectul material al raportului juridic.

Bibliografie

1. Gabriel Ungureanu, Ştefan Mihăilă, (2010) Drept comercial, Editura Cermaprint, Bucureşti

2. Niculae Mircovici- Note de curs, Drept (2007)