Nr 2, An I, Februarie 2011

Aleasa Dragobetelui P r e t e x t p e n t r u a r e d e s c o p e r i s a t u l tradiţional românesc

Puls Junior Primele articole ale colegilor noştri din gimnaziu

Puls Interviuri Fiind luna iubirii, vă prezentăm două poveşti de dragoste ce s-au născut în liceul nostru

In acest număr:

2

Dragostea... puls accelerat

Deja a trecut o lună de la publicarea primului număr. Articole noi... teme noi... însă acum e mult mai greu.

Oare o să ne ridicăm peste așteptările tuturor? Oare o să fie un număr mai bun decât cel de luna trecută? Probabil

că da, deoarece avem mai multe materiale (aș fi vrut să se vadă grosimea, dar totul e digital) și o temă pe măsură:

dragostea a.k.a. iubirea.

Ce este iubirea? Prima definiție care ne vine în minte este afecțiunea față de o altă personă manifestată sub

diverse forme. Totuși noi iubim și obiecte; câți n-am avut muțunachele nostru favorit sau mașinuța favorită, pe

care îl/o iubeam și nu voiam s-o/să-l dăm nimănui? Este foarte interesant atașamentul nostru față de obiecte, însă

dus la extrem se poate ajunge la egoism la fel cum cel extrem față de oameni duce la gelozie. Foarte interesantă...

și periculoasă legătura aceasta. Se pare că tot ce-i mult chiar strică!

Atunci ce să facem? Să iubim mai puțin pentru că putem deveni niște neciopliți? Greșit. Trebuie să iubim

cât mai mult, însă avem nevoie și de celălat ingredient: fericirea. Mulți ar spune că dragostea înseamnă fericire. Eu

aș spune că fericirea e necesară pentru a iubi. Dragostea e periculoasă, fără fericire te poate distruge imediat. Nu

există o altă forță, în afara iubirii, care să se poată juca așa cu mintea noastră, să ne poată duce de la o extremă la

alta, de la agonie la extaz, într-o clipă.

Articolele acestui număr abordează dragostea din mai multe perspective cum ar fi cea folclorică

(Dragobetele) sau din cea a adolescentului ajuns la maturitate. De asemenea, este vorba despre dragostea față de o

anumită materie sau – de ce nu? – un sport. Sperăm că acest număr vă va încânta cel puțin la fel de mult ca ediția

trecută și așteptăm în continuare materiale pentru că, nu uitați, voi fabricați revista, noi doar o asamblăm!

Și vine luna mărțișorului...

Octavian Movilianu (a X-a A)

St. Valentines Day

Să nu uităm să iubim...

vampirii

Mai prejos decât iubirea

Dependenţi de libertate

The Social Network

p.8

p.8

p.9

p.10

p.12

Tabăra Palamari’s

Serbărille zăapezii

p.13

p.13

O schimbare de perspectivă

Voleiul este viaţa mea, restul sunt

detalii ...

Karaoke

p.14

p.14

p.15

Ioana Ciornei

Mădălina Miloi

Eliza Cloţea

p.16

Interviu cu părinţii lui

Andrei Iştoc

My losing personal essay..

p.18

p.20

Puls O

pinii

Pulsul Zilei

Puls Junior

Puls Interviuri

Pulsul Com

petițiilor

3

Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie, reprezintă încă din cele mai vechi timpuri sărbătoarea iubirii la

români. Datorită trecerii anilor, în momentul de față se știu multe obiceiuri legate de această sărbătoare, ea fi-

ind interpretată altfel în diferite regiuni ale țării. Cea mai vehiculată este aceea că în 24 februarie fetele alear-

gă, iar băieții trebuie sa le prindă și dacă fetei îi place băiatul care a fost mai iute și a reușit să o prindă îl

sărută. Dragobetele este și un moment de început, de reînviere a naturii.

Pentru noi, șaguniștii, a fost o zi deosebită, învăluită parcă de atmosfera tradițională a satului și a obicei-

ului românesc, dar și de un profund sentiment de iubire și admirație. Când spun admirație mă refer,

bineînțeles, mai ales la cele 10 fete frumoase și micuța Oana, prezentatoarea evenimentului, care au avut

curajul de a participa la concursul ”Aleasa Dragobetelui”, organizat cu această ocazie minunată, și de a rezista

eroic în fața a zeci de elevi care le fixau neîncetat cu privirile.

Concursul a fost o surpriză pentru multă lume, iar atenția cu care a fost pregătit ne-a uimit pe toți. Cele

10 fete participante (Raluca, Elena, Ana-Maria, Silviana, Diana, Alexandra, Simona, Ana-Maria, Maria și

Sabina) au readus în fața noastră vechi porturi românești frumos croite, fiecare reprezentând o regiune a

Puls Interviuri

4

României. Așadar, prima probă a fost Prezentarea costumului, probă la care fiecare fată și-a descris vestimentația

tradițională cât mai expresiv posibil ajutându-se de legende, mituri sau povești legate de ziua iubirii. Următoarea probă,

și cea mai grea (după părerea mea) a fost Ghicitoarea. De această dată, frumoasele noastre boboace au ales câte un

bilețel pe care era scrisă o ghicitoare ce aveau răspunsuri din zona folclorului, a tradițiilor. Deși a fost o probă dificilă și

doar două au reușit să descopere răspunsul corect, eu țin să le felicit pe toate pentru încercare. Probabil că nu mulți din-

tre noi ar fi reușit. Cea de-a treia probă și cea mai spectaculoasă a fost proba de Recitare. Fiecare fată frumoasă a

pregătit o povestioară cu tâlc sau amuzantă, un blestem sau o urătură pe care a recitat-o cât mai expresiv cu putință.

M-a impresionat într-un mod mai mult decât plăcut întregul program: prezentarea minunatelor costume, dificila

probă a ghicitului, proba de recitare (în timpul căreia, recunosc că nu de puține ori mi s-a făcut pielea gainii auzind

adevărate blesteme strigate în marea Sală Festivă și nu am putut să nu surâd la poveștile mai amuzante ale probei). Am

fost uimită de talentul și dedicația de care au dau dovadă boboacele și, sunt de părere că frumoasele candidate la

”Aleasa Dragobetelui”, deși au avut de jucat un rol complicat și rar întâlnit, au reușit să intre foarte bine în pielea

frumoaselor tărăncuțe ale căror imagine va fi mereu una semnificativă pentru vechiul sat românesc și pentru tradiția

poporului nostru.

Deși ar fi trebuit să încep cu acest amănunt, am să o felicit acum pe câștigătoarea concursului, Alexandra Gheor-

ghe (clasa a IX-a C), care, se pare, a luat ochii reprezentanților juriului și totodată pe cei ai publicului. De asemenea, țin

să îi menționez pe Oana și pe Paul (clasa a VI-a), sufletul concursului, fără de naivitatea, sinceritatea, puritatea și sim-

plitatea cărora programul nu ar mai fi fost complet. Ei au fost cei care au destins atmosfera, au atenuat emoțiile fetelor,

au amuzat publicul și au întregit imaginea de ansamblu. Eu îi felicit și sper să îi mai vedem și cu alte ocazii ținând în

mână microfonul de prezentator.

Așa cum Sărbătoarea Dragobetelui semnifică un nou început, și pentru noi, șaguniștii, a însemnat noi posibil-

ități, noi perspective, cu alte cuvinte, un nou început, datorită apariției în direct pe internet a evenimentului. Așadar, am

fost priviți de sute de oameni, iar fetele noastre frumoase au fost admirate de nenumărate persoane care încă mai cred în

istoria românilor, în tradiția lui și sunt sigură că ne felicită pentru tot ceea ce facem.

Felicitări frumoaselor noastre boboace! Și felicitări Șaguna!

Primavara te în-veseleşte,

Vara te umbreşte, Toamna te nutreşte Iarna te-ncălzeşte, Poftim de ghiceşte.

Înalt cât casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea Amar ca fierea.

Furculiţă cu cinci dinţi Căpătată din părinţi.

Buturugă uscată; O ridici încărcată

şi o lasi jos uşurată.

5

României. Așadar, prima probă a fost Prezentarea costumului, probă la care fiecare fată și-a descris vestimentația

tradițională cât mai expresiv posibil ajutându-se de legende, mituri sau povești legate de ziua iubirii. Următoarea probă,

și cea mai grea (după părerea mea) a fost Ghicitoarea. De această dată, frumoasele noastre boboace au ales câte un

bilețel pe care era scrisă o ghicitoare ce aveau răspunsuri din zona folclorului, a tradițiilor. Deși a fost o probă dificilă și

doar două au reușit să descopere răspunsul corect, eu țin să le felicit pe toate pentru încercare. Probabil că nu mulți din-

tre noi ar fi reușit. Cea de-a treia probă și cea mai spectaculoasă a fost proba de Recitare. Fiecare fată frumoasă a

pregătit o povestioară cu tâlc sau amuzantă, un blestem sau o urătură pe care a recitat-o cât mai expresiv cu putință.

M-a impresionat într-un mod mai mult decât plăcut întregul program: prezentarea minunatelor costume, dificila

probă a ghicitului, proba de recitare (în timpul căreia, recunosc că nu de puține ori mi s-a făcut pielea gainii auzind

adevărate blesteme strigate în marea Sală Festivă și nu am putut să nu surâd la poveștile mai amuzante ale probei). Am

fost uimită de talentul și dedicația de care au dau dovadă boboacele și, sunt de părere că frumoasele candidate la

”Aleasa Dragobetelui”, deși au avut de jucat un rol complicat și rar întâlnit, au reușit să intre foarte bine în pielea

frumoaselor tărăncuțe ale căror imagine va fi mereu una semnificativă pentru vechiul sat românesc și pentru tradiția

poporului nostru.

Deși ar fi trebuit să încep cu acest amănunt, am să o felicit acum pe câștigătoarea concursului, Alexandra Gheor-

ghe (clasa a IX-a C), care, se pare, a luat ochii reprezentanților juriului și totodată pe cei ai publicului. De asemenea, țin

să îi menționez pe Oana și pe Paul (clasa a VI-a), sufletul concursului, fără de naivitatea, sinceritatea, puritatea și sim-

plitatea cărora programul nu ar mai fi fost complet. Ei au fost cei care au destins atmosfera, au atenuat emoțiile fetelor,

au amuzat publicul și au întregit imaginea de ansamblu. Eu îi felicit și sper să îi mai vedem și cu alte ocazii ținând în

mână microfonul de prezentator.

Așa cum Sărbătoarea Dragobetelui semnifică un nou început, și pentru noi, șaguniștii, a însemnat noi posibil-

ități, noi perspective, cu alte cuvinte, un nou început, datorită apariției în direct pe internet a evenimentului. Așadar, am

fost priviți de sute de oameni, iar fetele noastre frumoase au fost admirate de nenumărate persoane care încă mai cred în

istoria românilor, în tradiția lui și sunt sigură că ne felicită pentru tot ceea ce facem.

Felicitări frumoaselor noastre boboace! Și felicitări Șaguna!

Cinel, cinel, Aude fără urechi

Vorbeşte fără gură Răspunde pe orice

limbă.

Sufleţel nevinovat Mai rău ca un tâlhar

legat.

Cuşma asta de argint Nu mă apără de vânt, Dar pe deget dac-o ţin

Niciodată nu mă-nspin.

Clopoţel mititel Cine sună lin din el?

Nimeni! Nimeni! Numai vântul,

Clătinându-l, legănân-du-l,

Dă de veste-n toată ţara Că soseşte primăvara.

6

Tu, fată frumoasă, vei rămânea

tărâmului nostru o prelungire de vis, iar printre legende

singura adevărată amintire.

Noi avem un butoiaş

Alb, voinic, parcă-i de caş

Cercuri n-are şi nici doage

Este bun când mama-l coace!

O fată frumoasă e

lutul ce-şi umple tiparele,

desăvârşindu-se pe-o treaptă

unde poveştile asteaptă.

7

Cine pe lume n-are culoare … … Şi zboară peste hotare?

O fată frumoasă e O fereastră deschisă spre paradis. Mai verosimil decât adevărul e câteodată un vis.

O fată frumoasă e cum ne-o arată soarele: pe cale veche o minune nouă, curcubeul ce sare din rouă.

Tu, fată frumoasă, vei rămânea

tărâmului nostru o prelungire de vis, iar printre legende

singura adevărată amintire.

Câmpul alb, oile negre Cin-le vede nu le crede, Cin-le paşte le cunoaşte.

8

Să luăm ca exemplu cotidianul în care trăim:

Braşovul lui 2011. El - proaspăt posesor de vârstă

legală, deci şi de o maşină sport albă pentru care

tăticu’ a scos din cont o sumă cu 6 cifre. Ea -

proaspătă posesoare de carnet de note de liceu. 14

februarie, dimineaţă răcoroasă, nu alta!

El - parchează bolidul in faţa liceului. Ea -

la poartă, când îl vede pe al ei „Hombre” cu un

trandafir în plisc ieşind din maşină, era cât pe ce să se

verse de pe tocurile de 15 cm cumpărate ca să fie la

înălţime. Cei doi porumbei îşi sărbătoresc ziua de 14

februarie pupăcindu-se de mama focului şi mergând

încolăciţi pe holurile liceului.

Mă întreb oare ce or face după şcoală? Merg

la un fast-food din centru unde scrie cu inimioare

„Free Champagne” mare, unde şi pizza e în formă de

inimioară şi bei cafeaua dintr-o ceaşcă cu inimioare şi

e totul cu inimioare, din nou! Până şi domnişoara în

cauză a renunţat la colanţii tip „animal-print”

înlocuindu-i cu unii cu inimioare, normal!

Aşa cum zic toate teoriile şi cum scriu

majoritatea publicaţiilor de la noi, pentru România, St.

Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin sau

Sfântul Valentin sau cum vreţi voi să îi ziceţi este doar

o manifestare (ne)culturală, superficială, mai adică, un

kitsch comercial importat din Occident, deşi aveam

deja prin Dragobete o sărbătoare naţională ce închina

o zi din an iubirii.

După liniştea care a fost anul ăsta de

Valentine’s Day, cred că e mai cool acum să fii „Anti-

Valentine’s”. Nu am văzut prea multe inimioare şi

îmbrăţişări strânse şi vocalize cu mulţi de „iiii” din

partea domnişoarelor şi nici nu am văzut prea mulţi

„Hombre” amorezaţi cu trandafiri roşii şi o bijuterie în

formă de inimioară pentru consoartă. Sau poate nu am

văzut eu bine? E clar că majoritatea populaţiei s-a

îndepărtat de mesaje de genul: „Dacă viaţa ta ar fi

dragostea pe care ţi-o port, ai fi nemuritoare.” ,,Pun

un sărut în palma ta. Un sărut plin de bucurie,

pasiune, dragoste. Acum du mâna la gură!” sau pur si

simplu ,,De-ar fi să scriu in versuri ce simt pentru

tine , Luceafarul lui Eminescu ar fi prea scurt!”

Eu încă sper că poate la anul sau peste doi

ani trecem şi noi peste aceste zile de care avem nevoie

doar ca să facem un cadou sau să spunem un: „Te

iubesc.” şi a doua zi să ne călcam în picioare şi să ne

dăm cu capul de pereţi, că de! E 15 februarie, gata cu

drăgălăşeniile! Şi da, încă cred că ăsta e cadoul perfect

pentru doamne şi domnişoare:

Iubiţi-vă mult, de Dragobete!

St. Valentine’s Day

Horia Benga, IX C

Fascinaţia tuturor pentru supranatural,

apărută din pricina fricii faţă de necunoscut

sau din încercarea de a da o formă tangibilă

unor fenomene, a existat din cele mai vechi

timpuri şi în multe culturi. Fascinaţia răului

vine şi din interzicerea acestuia şi de aici au

apărut cărţi şi filme nenumărate despre

vampiri şi alte personaje mitice. Cei dintâi au

ajuns, cu precădere în ultima perioadă, să fie

foarte apreciaţi.

Deşi nu sunt o adeptă a poveştilor de

dragoste sau de orice altă natură cu vampiri,

înţeleg într-o anumită măsură mania

oamenilor pentru ele.

Este cunoscut faptul că personajele

negative pot fi, uneori, mult mai interesante

decât cele pozitive; industria cinematografică

a speculat intens atracţia publicului pentru

genul aceasta de personaje, amplificându-se

astfel popularitatea numeroaselor ecranizări pe

acestă temă.

Personajele romantice negative,

personificări ale întunericului care sunt

umanizate de dragostea persoanei iubite, par a

fi de interes comun în momentul de faţă.

Putere, seducţie şi mister sunt ingredientele ce

construiesc personajul pasional implicat într-

o relaţie de iubire imposibilă. Pe de altă parte,

poveştile cu vampiri au evoluat într-o cu totul

altă direcţie decât au fost ele iniţial.

Primele legende cu vampiri au apărut

în mileniul IV î.H. în Egipt. Legenda

Gemenelor relatează faptul că Regele şi

Regina au luat ca prizoniere două vrăjitoare,

din dorinţa de a afla secretele lor. Ele au fost

supuse celor mai teribile modalitaţi de tortură.

Un spirit rău, născut din răzbunare împotriva

ofensei aduse, o poseda pe Regina Egiptului,

ea se transformă într-o creatură ce se hrăneşte

cu sânge. Cei doi suverani devin primii

vampiri.

Se ştiu legende şi cu figuri vampirice

feminine care datează de 4000 de ani şi se

regăsesc în Mesopotamia, Grecia antică, în

folclorul celtic, indian sau chinez. Ele sunt

prezentate ca furând şi chiar ucigând copii

mici sau nenăscuţi sau sunt prezentate

seducând păstorii şi apoi devorându-i,

înfăţişarea lor e un amestec în egală măsură de

femeie şi animal. Deşi sunt creaturi terifiante

au, asemenea vampirilor din cărţile

contemporane sau filme, calităţi seducătoare.

Vremea însă a trecut şi legendele s-au

schimbat, astfel că, deşi mitologia românească

vorbeşte despre imaginea “morţilor vii” ca

aparţinând categoriei păcătoşilor, a

necreştinilor sau a celor care practicau

vrăjitoria, romanul “Dracula”, pentru care se

presupune că s-a inspirat Bram Stoker din

legenda transilvaneană, prezintă un cu totul alt

personaj, care devine încetul cu încetul

personajul clişeic - entitatea fermecătoare cu

manta care vânează noaptea, un prădător

seducător, imaginea fiind cel mai probabil

asociată cu fenomenul zburătorului, demonul

pătrunzând în încăperea victimelor sub forma

unui glob de foc, abia ulterior luând

înfăţişarea umană a unui tânăr cu plete negre.

Iată cum simbolul morţii şi al păcatului

a devenit o putere hipnotică în rândul

iubitorilor de supranatural.

Să nu uităm nicicând să iubim... vampirii

Diana Meleşteu, X A

9

“Iubito, te iubesc mai mult

decât o bere cu prietenii” deopotrivă cu

“Iubitule, te iubesc mai mult decât o sesiune

de shopping”... Câtă făţărnicie, cât de mult

am decăzut! Evoluând material, dar

involuând spiritual, îndreptându-ne cu paşi

grăbiţi spre un hău al sentimentelor noastre,

într-o cadenţă ucigătoare.

Ce ciudat, nu? Avem din ce în

ce mai mulţi prieteni în jurul nostru, de

Facebook nu mai are rost să aduc aminte,

devenim prieteni unii pentru alţii pe bandă

rulantă, vorbim neîncetat şi parcă 24 de ore

nu sunt totuşi suficiente. Scrijelim pe toate

gardurile dragostea noastră, urlăm în gura

mare, în auzul tututror, cât de mult ne iubim

noi. Ne ţinem de mână oriunde am merge,

ostentativ uneori, plini de-o mândrie ce la

unii răbufneşte.

Deşi iubim şi ne iubim, totuşi suntem

din ce în ce mai singuri, ne distanţăm unii de

alţii chiar aproape fiind, între noi se nasc

aparenţele. Ne minţim pe noi înşine sau ne

lăsăm minţiţi, fără să vrem, fără să ştim

poate, cu propria noastră voinţă câteodată,

doar pentru a nu vedea realitatea, persistând

ambiţioşi în această stare, îndemnându-ne

noi între noi să nu deschidem ochii.

Da, suntem singuri, cu fiecare clipă

tot mai singuri... Evident, susţinem că noi nu

vrem ca aşa ceva să se întâmple, dar tocmai

noi suntem cauza acestei destrămări,

împingându-ne cu coatele unii pe alţi spre

hău într-o cursă

nebună.

De ce a

devenit iubirea

doar un simplu

ambalaj, mototolit

şi rupt, ce se

decolorează din ce

în ce? De ce focul

dragostei noastre

se răceşte asaltat

de ignoranţă? De

ce călcăm în

picioare

legământul iubirii,

legământul ce

cândva pe unii

dinte noi i-a unit

prin dăruirea

inimii cu toată

sinceritatea? De

ce vrem să fim orbi, muţi şi surzi,

neputincioşi, când trebuie să ne arătăm

afecţiunea unii altora nu doar prin cuvinte

deşarte?

De ce ne plictisim atât de repede să

iubim sufletul de lângă noi, de ce regretăm

că l-am ales pe el? De ce a devenit dragostea

noastră atât de legată de cele ale lumii,

pierzătoare de vieţi?

DE CE? Pentru

că asta ne-a fost dorinţa,

noi ne-am ales această

cale, modelându-ne

călătoria după propria

noastră voinţă! Viaţa de

acum este rodul propriei

noastre imaginaţii, aş

zice chiar că noi, ca

trup, dar mai ales ca

suflet, suntem rodul

propriei imaginaţii. Ne-

am modelat pe noi

înşine şi i-am modelat

pe ceilalţi, astfel încât să

devenim ceea ce visăm.

“Valentine’s

Day” este tot o invenţie

a omului, tot o

minciună, tot o capcană

în care mulţi dintre noi

cad prea uşor. Iniţial

doar o zi închinată unui

sfânt - astăzi un prilej de mimare a iubirii.Cu

timpul, această zi a câştigat din ce în ce mai

mulţi adepţi, tineri în special, ce uită că

iubirea nu-şi măreşte graniţele doar atunci şi

că nimic nu contează dacă, încheindu-se

această zi, inima noastră tot împietrită

rămâne şi dovezile de dragoste dispar brusc.

14 februarie nu înseamnă nimic

pentru cei ce înţeleg ce este iubirea

adevărată; 14 februarie este la fel cu oricare

altă zi, nimic n-o deosebeşte. Că vrem noi s

-o împopoţonăm cu iluzii şi cu semnificaţii

putrede doar de dragul spectacolului şi al

bagatelizării sacrului, asta este cu totul o altă

poveste. O isterie generală se creează la

această dată, din an în an tot mai fără limite.

Sinceritatea cuvintelor, liniştea tainică a

iubirii, mangâierea tăcută, cadoul oferit cu

tot dragul au fost înlocuite de vorbele goale

spuse la repezeală într-un zgomot de concert

sau spate-n spate cu alţi îndrăgostiţi de la

masa vecină, în arome de ţigări sau chiar

acasă, cu televizorul pornit, ţinând în mâini

cadoul scump abia cumpărat. Iubirea este,

încet-încet, înlocuită de marketing, devine o

marfă expusă privirii celorlalţi.

Să încercăm, pe cât putem, să nu ne

lăsăm prinşi în mrejele unor capcane învelite

-n balonaşe roşii, să păstrăm în noi adevărata

iubire.

Mai prejos decât iubirea

Crina Pentiuc, IX C

Despre concurs:

Anul trecut Agenţia Naţională Antidrog a

organizat ediţia a VII-a a concursului “Mesajul

meu antidrog”. Concursul s-a desfăşurat pe mai

multe secţiuni: eseu literar, pagină web,

fotografie digitală. Tema concursului a fost

“Dependenţi de libertate”. Concursul s-a adresat

în special tinerilor din licee şi a urmărit

perspectiva originală a fiecărui participant

asupra temei. Am participat la acest concurs şi

am câştigatlocul I pe judeţ la secţiunea eseu

literar.

Despre mine :

De la un zâmbet inocent la lacrimi... Zile

pline de vise... Zgomot mult, prea mult zgomot...

Muzică şi plimbări...Macii şi ploile de vară...

Primăvara şi râsetele... De la roşu la negru... De

la furie la speranţă... Amintiri şi întrebări... Cărţi

şi reviste... Copacii înfloriţi şi călătoriile... Cerul

albastru şi dansul... Mânie, bucurie, dezamăgire,

iubire, nelinişte, fericire...

Dependenţi de libertate :

Am deschis ochii. Aveam o durere

îngrozitoare de cap. Am încercat să mă mişc, dar

nu am reuşit. Am inspectat cu privirea, atât cât

puteam, încăperea în care mă aflam. În centru,

sau cel puţin aşa credeam, se afla un neon. În

rest nu reuşeam să văd altceva decât pereţii albi.

Am închis cu putere ochii. Cine eram? Şi ce

căutam aici? Ceva îmi spunea că eram într-un

spital. Dar de ce? Oricât m-aş fi straduit nu-mi

aduceam aminte cum mă chema. În minte îmi

zburau amintiri: scurte,

luminoase şi neconcludente.

Erau din trecutul meu?

Respiraţia mi s-a accelerat,

palmele mi-au transpirat. Am

încercat să strâng pumnul, dar

nu am reuşit. Lângă mine

aparatele piuiau din ce în ce

mai tare, în funcţie de ritmul

rapid al inimii mele. Vroiam

să ţip, să fug, dar nu puteam

face nimic. Un foşnet destul

de apropiat s-a auzit. Apoi am

zărit chipul unei femei lângă

mine. Îmi părea cunoscută,dar

nu ştiam de unde.

-Scumpo, îţi aminteşti ceva?

m-a întrebat ea. Părea de 40

de ani. Era brunetă cu o faţă

ovală. Sub ochi i se conturau

nişte urme care o

îmbătrâneau. Dar era

frumoasă chiar şi cu ele. Mi-o

aminteam râzând şi mai ales

uitându-se la mine cu

dragoste. Acum părea obosită, tristă, abătută,

foarte diferită de amintirile mele. Aş fi vrut să

întind mâna spre ea si să-i mângâi obrazul.

-Scumpo, îţi aminteşti ceva? a repetat ea

întrebarea, văzând că nu răspund.

Am încercat să mişc capul în semn de nu,

dar nu am putut să o fac. Am încercat să-i spun,

dar nu reuşeam să deschid buzele. I-am trimis

prin privirea mea răspunsul. Nu ştiu ce a văzut

ea, dar pentru un moment pe chipul ei s-a citit

spaima. Mi-a zâmbit trist, de parcă se străduia

din răsputeri să o facă.

-Sunt mama ta. Îţi aminteşti? Doctorul a

zis că s-ar putea să ai scăpări de memorie. Ai

avut un accident. De motocicletă. Cu băiatul

acela. Şi-a plecat privirea. Poate că nu vroia să o

văd că-i venea să plângă

sau poate se simţea

vinovată. Doctorul a zis

că..., a continuat ea, dar s-a

oprit. Acum vedeam că

plângea de-a binelea. A zis

că accidentul a fost grav

şi... ţi-a afectat coloana.

Spune că o să rămâi ......

„Paralizată” a ţipat

mintea mea. Am început să

respir neregulat şi tare.

Inima îmi bătea cu putere.

Sângele îmi alerga prin

vene. Cum fusese posibil?

Mintea mea refuza să

accepte adevărul. Vroiam

să fie doar un coşmar ca

acelea când eram copil.

-Te simţi bine? a întrebat mama. S-a

îndepărtat de mine, am auzit uşa scârţâind şi ea a

ţipat după un doctor. În câteva clipe o asistentă

era lângă mine.

-Încearcă să te linişteşti! I-aţi spus? a

întrebat întorcând capul în direcţia unde probabil

stătea mama. O să chem doctorul ca să discute

cu ea.

Peste alte câteva minute un bărbat

subţire, tânăr, cu ochelari şi ochi albaştri la fel

de curaţi ca marea s-a apropiat de capul meu. S

-a aşezat în aşa fel încât să-l văd şi mi-a spus

cum se numea, că era doctor şi a încercat să-mi

explice ce se întâmplase de paralizasem. Nu-l

înţelegeam. Îmi plăceau doar ochii lui. Adânci.

Albaştri. Atunci în minte au început să se

desfăşoare un şir întreg de amintiri. De data asta

erau puternice. Eram copil. Mama se părea că

mă îmbrăcase într-o rochiţă roşie. Mă uitam pe

geamul maşinii. Cunoşteam drumul. Era un

drum lung cu copaci pe o parte şi alta a lui. Şi

drumul acesta ducea la o casă albă cu portiţă şi

gard de lemn. Cu o grădină de trandafiri galbeni

şi iedera căţărată pe peretele casei. Casa

bunicilor. În ziua aceea, am plecat de una

singură în grădina din spatele casei. Am mers

până am ajuns la râul care tăia în două grădina.

Bunicii nu mă lăsau niciodată singură pe podul

ce traversa râul. Dar de data aceasta ei nu erau

aici. Am urcat podul până la mijloc şi m-am

aplecat după o crenguţă. Am aruncat-o în apă.

Am zâmbit. Ce bine era să nu-mi zică nimeni ce

să fac: să stau acolo sau acolo, să fiu cuminte, să

nu fiu obraznică. M-am aplecat după o altă

crenguţă, dar am alunecat. Am încercat să mă

agăţ de ceva, în cădere, dar nu am reuşit. Am

nimerit direct în apă. Era adâncă şi albastră. Am

încercat să dau din mâini, dar apa mă înghiţea.

Mă afundam şi nu puteam ţipa. Apa îmi intrase

pe urechi şi în nas. M-aş fi înecat dacă vecinul

bunicilor nu ar fi auzit cum am căzut. M-a scos

din apă aproape îngheţată si inconştientă. Apoi o

10

Dependenți de libertate

11

altă amintire. Nu aşa de veche ca prima. O ceartă

cu tata. Nu vroia să mă lase să merg la o

petrecere. Ştiam că toată lumea se ducea şi aş fi

fost arătată cu degetul dacă aş fi stat acasă.

”Tocilara. Sâmbăta stă acasă.” Dar tata nu

înţelegea şi pace. Degeaba îi explicasem cu

frumosul, apoi începând să-l ameninţcă nu mai

fac nimic din ce zice dacă nu mă lasă. M-a

închis în camera mea. În seara aceea am plecat

pe geam. ”Eu sunt cool şi nu o să stau acasă” mi

-am zis. El nu a ştiut niciodată. Apoi amintiri de

la şcoală: profesori, colegi. Dar una era mai

puternică decât celelalte. O oră de dirigenţie.

Diriginta ne chemase pe câţiva în faţa clasei şi

începuse să ne certe. Ne ameninţa că ne scade

nota la purtare pentru că chiulisem de la ora de

fizică. Am început să o contrazic, iar ea să ţipe

la mine. ”Nu înţelegi că nu e după capul tău? Că

trebuie să faci cum ţi se zice, nu cum vrei.” Am

urlat exasperată la ea şi am ieşit din clasă.

Faptul că mă apucasem de fumat, doar

pentru că ceilalţi îmi spuseseră că nu pot. Sau că

făceam tot ce ceilalţi nu îndrăzneau să facă.

Ieşisem cu băieţi mult mai mari doar pentru că

părinţii mei erau împotriva lor. Şi muzica pe

care o ascultam spunea nevoia mea de libertate.

În minte mi s-a profilat un chip. Un

băiat. Înalt, şaten, frumos. Un înger. Îl

cunoscusem la o petrecere. Apoi începusem să

ne întâlnim. Acasă părinţii mei nu erau de acord

cu el. Dar îi înfruntam. Nu numai pe ei, ci şi pe

prietenii mei, pe cunoscuţi, pe profesori. Îi

sfidam. Ne iubeam. Împotriva tuturor. El era la

fel ca mine. Iubea libertatea. Era un rebel.

Nimeni nu-l înţelegea, apoi ne cunoscusem. Ne

completam reciproc. Aparţineam unul altuia,

două bucăţi perfect îmbinate ale unui întreg. O

nouă amintire îmi invada mintea. O seară în care

stăteam din nou acasă. Ştiam că el va veni să mă

ia. Şi din nou tata nu mă lăsa să merg. Mă

închisese în cameră ca atunci când eram copil.

Dar astăzi nu mai eram copil. Am scris un bilet

în

fugă pe o hârtie găsită la întâmplare. M-am mai

uitat o dată în oglindă. Mi-am aranjat cu mâna

repede părul şi am ieşit pe geam. În urma mea

vântul a intrat cu putere în cameră şi a trântit

geamul. El era acolo, cu motocicleta lui şi mă

aştepta. Când a pornit motorul l-am văzut pe tata

pe geam. Era şocat şi nervos în acelasi timp. El a

accelerat şi am plecat în trombă. Vântul îmi

bătea pe faţă şi îmi răvăşea părul. Eram fericită.

Parcă aveam aripi şi aş fi putut zbura dacă aş fi

vrut. Mă simţeam atât de liberă! În faţa noastră

era un camion, iar noi ne grăbeam. Nu vroiam să

ratăm începutul concertului. El a accelerat şi a

ieşit de pe bandă în încercarea de a-l depăşi. Dar

din sens opus se apropia cu viteză o dubă.

Mergeam prea tare. Am stâns tare mâinile în

jurul lui. Vroiam să-l apăr; ştiam ce se va

întâmpla. Era doar o încercare disperată din

iubire. Duba ne-a lovit din plin. Am simţit cum

sunt proiectată de pe motocicletă. Am întins

mâna în gol, după el, apoi privirea mi s-a

împăienjenit şi am simţit pământul sub mine.

Când mi-am revenit din amintiri, doctorul

terminase de vorbit. Acum se uita în fişa mea.

Mama era acolo. I-am transmis o privire plină de

speranţă.

-Ţi-ai amintit ceva? m-a întrebat

surprinsă. Aş fi vrut să-i zic”Da” şi aş fi vrut să

o întreb de el. Am încercat să-i spun ce vroiam,

dar nu am reuşit să articulez decât un „e”. El? A

închis ochii. A murit, draga mea. Din ochi îmi

curgeau lacrimi. Mereu am vrut să fac ce vreau.

Să fiu liberă, nesupusă nimănui. Toate acţiunile

mele din trecut strigau asta. Iar acum eram

încătuşată în trupul acesta bolnav, fără să pot să-

mi şterg singură lacrimile. Pierdusem totul: pe

el, lumea mea. Totul se dărâmase ca un castel

din cărţi de joc. Şi totul din cauza unei nebunii.

Poate că acesta a fost preţul libertăţii, pe care

atrebuit să-l plătesc. Totul are un preţ pe care îl

plătim prea scump câteodată. Dar eu am realizat

prea târziu asta. Mult prea târziu.

Ioana Gonțea, X C

Filmul a spart toate recordurile de

încasări din anul 2010. Din cauza actorilor, a

firului narativ, a regiei? Încă de la primul

cuvânt spus, de la prima respiraţie a

actorilor, imaginile simple şi compulsive

anunţă inconfundabila regie a lui David

Fincher. El reuşeşte să dea viaţă temei

aproape perfecte pentru un film: crearea unui

site de socializare şi războiul legal din

spatele acestuia între genii, tocilari şi

maniaci despre cine primeşte drepturile şi

banii.

Parte dramă, parte thriller conspirativ,

bazat pe cartea lui Ben Mezerich: The

Accidental Billionaires: The Founding of

Facebook, A Tale of Sex, Money, Genius,

and Betrayal, Reţeaua de socializare spune

povestea distorsionată de ficţiune a fondării

Facebook-ului. Mark Zuckerberg, portretizat

de Jesse Eisenberg, apare ca un sociopat

narcisist şi arogant, dar totuşi genial, din

Harvard, care caută notorietatea. După o

despărţire urâtă, Zuckerberg crează

Facemash, o pagină de internet în care

studenţii votează cea mai frumoasă fată. Site

-ul îi provoacă mari probleme cu comisia

administrativă a şcolii şi îl pune pe lista

neagră a populaţiei feminine din campus. În

schimb el atrage atenţia gemenilor

Winklevoss, Cameron şi Tyler (jucaţi de

Armie Hammer) şi a partenerului lor Divya

Narendra (Max Minghella), care îi cer

ajutorul pentru codarea HarvardConnection,

un site de socializare care mizează pe idea

de exclusivitate, lucru pe care Mark îl

acceptă. În scurt timp el îi povesteşte

prietenului său, Eduardo Saverin (Andrew

Garfield), o idee proprie despre un site de

socializare. Cu banii lui Eduardo, primiţi

după promisiunea de a-l face CFO, începe

lucrul la The Facebook. Când site-ul câştigă

notorietate, începe povestea propriu-zisă:

cele două războaie legale, distinct, împotriva

lui Zuckerberg din viitor, unul început de

gemenii Winklevoss, care susţin că le-a furat

ideea şi unul de Saverin bazat pe dispariţia

lui din lista de fondatori ai Facebook-ului.

Revenind la povestea propriu-zisă, website-

ul continuă să crească şi în mai puţin de un

an atinge 150.000 membri din diferite

campusuri universitare printre care şi

Standford, unde Sean Parker (jucat de Justin

Timberlake) fondatorul Napster, descoperă

site-ul. Astfel el ajunge să-l cunoască pe

Zuckenberg, întâlnire care declanşează o

reacţie în lanţ ce îl trimite pe Mark în

California şi conduce

la probleme cu

Saverin.

Distribuţia

este formată din actori

încă la început de

drum în cariera lor.

Poate cea mai mare

surpriză a filmului

este Justin

Timberlake.

Mediocritatea şi

publicitatea excesivă

nemeritată cu care îl

asociam, sunt

deformate în imaginea

mea despre el, o dată

cu rolul jucat în

Reteaua de

socializare, unde

reuşeşte să recreeze

complicata

personalitate a lui

Sean Parker, un om al

petrecerilor care ştie să ducă lucrurile la bun

sfârşit şi mentor al lui Zuckerberg în primii

ani ai Facebook-ului. Timberlake reuşeşte să

creeze un portret complex al unui om care

poate fi văzut atât ca erou, dar şi ca personaj

negativ. Deşi Justin Timberlake este marea

mea surpriză, totuşi presiunea cade pe umerii

lui Eisenberg şi ai lui Garfield. O mare parte

a filmului se centrează pe prie-tenia dintre

Zuckerberg şi Saverin. Personalităţi diferite,

Zuckerberg, parte genial, parte sociopat,

intră parcă în contradicţie cu personajul lui

Garfield, un tip plăcut şi social, importanţa

prieteniei dintre cei doi fiind neştiută până la

sfârşitul filmului. Ca o completare a

portretului creat de Garfield, menţionez că,

dacă ar fi să alegem un singur erou în film,

acela ar fi Saverin, datorită personalităţii sale

onorabile care reuşeşte să îşi termine relaţia

cu Zuckerberg în termeni decenţi.

Ca o concluzie, filmul este o lucrare

cinematografică remarcabilă pe mai multe

niveluri. Este unul dintre acele filme care

atrag masele în cinema şi care, totuşi, este

îndeajuns de atent structurat încât să

satisfacă şi cel mai dur critic.

Diana Toader, IX C

12

The social network

Actorii principali ai filmului, de la stânga la dreapta: Andrew Garfield, Jesse Eisenberg și Armie Hammer

13

Mi-am petrecut vacanța intersemesrială în cea mai distractivă tabără din viața mea.

Această tabără a fost una creativă, încărcată de istorie, într-unul dintre cele mai căutate locuri din Brașov, Moeciu de Jos.

Am învățat multe lucruri noi alături de colegele mele șaguniste.

Imaginile au fost superbe, alături de un peisaj de iarnă fabulos. Cabanele din lemn în stil rustic alături de o biserică frumoasă formau un loc de neuitat.

Tabăra a fost coordonată de o minunată doamnă profesoară, doamna Marinela Canu, și de personalul amabil din tabără.

A fost o experiență unică, pe care o voi păstra mereu în sufletul meu.

Chelemen Andra Maria, V

Tabara Palamari’s

Impresii de vacanţă

În această vacanţă am avut ocazia să mă întâlnesc cu

încă câţiva colegi de-ai mei în tabăra organizată de Centrul

Cultural Palamari's. A fost minunat, un prilej extraordinar

de a-mi petrece vacanţa: nopţi nedormite în care am stat să

râd cu prietenii noi şi colegii, jocuri distractive care ne-au

atras pe toţi, dar mai ales faptul că am dormit toate fetele

într-o cameră.

Totul a început joi dimineaţa, când, încă un pic

adormiţi, am plecat spre Moeciu. După aceea a urmat

forfota de la despărţire. Părinţi îngrijoraţi, copii

nerăbdători, şi apoi, dintr-o dată... LINIŞTE!

Bagajele trântite pe pat au fost unul dintre multele

lucruri care până seara la culcare nu ne-au incomodat. Toţi

aveam în cap doar distracţie şi aşa a şi fost.

Prezenţa „dirigii” a fost una foarte plăcută, am uitat

de toate congruenţele şi numerele raţionale, ne-am

deconectat complet şi am vorbit foarte deschis. Ne-am

simţit ca între prietene, dezvăluindu-ne secretele.

Printre mesele care pentru unii nu prea îşi aveau

locul în program, am jucat o mulţime de jocuri noi şi

amuzante şi am învăţat noi tehnici de confecţionare a

bijuteriilor. Mai departe, ne-am transformat camera într-un

palat al râsului.

Dar orice lucru frumos trebuie să se şi termine, din

păcate. Astfel, pentru toţi despărţirea a fost cam grea, dar

am rămas cu amintiri plăcute!

Tania Topa, VI

14

Când mă îndrept spre sală, îmi

aud paşii liniştiți pe zăpada înghețată,

suflul greu, chinuit de frigul dureros şi,

undeva în depărtare, sunetul şters al

oraşului fremătând.

Privesc geamurile

luminate şi îmi

doresc să intru cât

mai repede acolo.

Rucsacul atârnă

incomod pe spatele

meu, sticla de apă nu

a mai avut loc şi

trebuie să o car în

mâna pe care nu o

mai simt din cauza

frigului… Grăbesc

paşii. Ştiu că înăuntru

e mai bine şi prezența

fetelor mă face să uit

de tot ce am îndurat.

Apăs pe clanță. Nici nu mai

sesizez scârțâitul uşor al uşii, sunt

obişnuită cu el. Păşesc înăuntru şi un

val de căldură mă loveşte în față. Mă

simt în largul meu respirând mirosul

sălii de sport, sunetul mingilor care

sar, se rostogolesc, lovesc pereții sau

sunt pasate de la o persoană la alta,

zumzetul celor ce vin acolo zilnic

pentru a se antrena, strigătele,

încurajările, alergarea, mişcarea,

discuțiile din pauza de antrenament…

totul creează atmosfera specifică,

atmosfera cu care sunt atât de

obişnuită, acesta este locul în care mă

regăsesc zi de zi, unde reuşesc să

zâmbesc, să mă relaxez, să mă

ambiționez sau să fiu încurajată de

coechipierele mele, de echipa mea.

În clipa următoare aud:

“Ioaaaaanaaa!!! Ai venit! Hai să îți

povestesc ce am făcut…!”… aceasta

este una dintre fetele care s-a nimerit

O schimbare de perspectivă

Săptămâna trecută am avut

ocazia să mergem să le vedem pe

fetele din echipa de volei a şcolii în

acţiune, într-un meci împotriva celor

din Liceul Sportiv.

Neştiind care este adevărata

valoare a fetelor noastre, ne aşteptam

ca rezultatul să fie o înfrângere dato-

rată faptului că Liceul Sportiv are pro-

fil special pentru volei, în timp ce şa-

gunistele sunt nevoite să se antreneze

în timpul liber. Însa aşteptările au fost

spulberate odată cu sfârşitul primului

set, câştigat uşor de şaguniste (nu ştiu

exact scorurile pentru că tabela

“oficială” de scor era scrijelită pe par-

chet cu cretă de către un elev al

Liceului Sportiv). Au urmat încă două

seturi terminate cu acelaşi rezultat. La

un moment dat, am început să auzim

încurajări pentru echipa noastră şi din

partea băieţilor din sportiv (“Vezi

mă, fetele din Şaguna calculează,

deci joacă bine, ale noastre...”).

Eu am trăit tot timpul cu im-

presia că voleiul este un sport “de

fete”. Credeam că două echipe

ocupă două terenuri, pasează mingea

de la unele la celelalte şi se roagă la

Dumnezeu ca mingea să atingă tere-

nul advers. Nu mă aşteptam să văd

două echipe de “războinice”, luptân-

du-se pentru fiecare minge ca pentru

propria viaţa. Oricum, la sfârşitul

meciului, domnul Bondar ne-a asi-

gurat că tot ceea ce am văzut nu a

fost nici pe departe ceea ce credeam

noi că a fost (“Staţi liniştiti, băieţi,

că nu aţi văzut mare lucru, să vedeţi la

regionale ce lupte s-au dat…”).

În orice caz, mi-a făcut plăcere

să le văd pe sportivele liceului făcând

ceea ce ştiu cel mai bine să facă. Fe-

licitări fetelor şi domnului antrenor!

Andrei Iștoc, X A

Voleiul este viaţa mea, restul sunt doar detalii …

15

să fie pe hol, probabil pieptănându-se,

când am intrat eu. Suntem prea unite

atât ca echipă, cât şi ca prietene ca să

nu simțim lipsa uneia dintre noi chiar

şi de pe o zi pe alta. Bineînțeles că

intrarea în vestiar provoacă un

adevărat haos: un val de îmbrățişări,

pupături, întrebări, poveştile de ultimă

oră, starea celor absente, realizările

fiecăreia, planuri de viitor etc. După

care, fiecare ne tolănim într-un loc pe

bancă (de cele mai multe ori, ne

păstrăm acelaşi loc pe băncile din

vestiar), începem şi povestim, ne

schimbăm de câte un papuc, ne punem

o şosetă, apelăm una la alta pentru

masaje la muşchi, articulații, să ne

pansăm vechile şi obişnuitele răni

(cele mai multe, provocate de

plonjoane), ne prindem părul, ne

tachinăm, glumim, ne mai ciondănim

şi… ne pregătim de antrenament.

Odată ajunse în sală… ne

intrăm în rolul pe care, de cele mai

multe ori, îl jucăm atât de bine:

devenim jucătoare de volei. Alergăm,

ne încălzim, ne obişnuim cu sala, cu

formația din acea zi, ne pregătim

inimile şi muşchii pentru două ore de

efort, după care insistăm pe fiecare

element, pe fiecare tehnică, ne

strofocăm, transpirăm şi facem

tot posibilul ca la sfârşit să fim

mulțumite de rezultat. Secretul?

Ne place ceea ce facem. Venim

zilnic la antrenamente de prea

mult timp ca să mai putem vorbi

despre un simplu moft. Facem

sport din plăcere şi tindem spre

cât mai bine. La un moment dat,

ajungi să simți că viața de afară

este doar un cadru pentru ce se

întâmplă aici. Doar un pretext

pentru a ajunge din nou în sala de

sport, pentru a-ți întâlni adevărații

prieteni, pentru a face ce îți place sau

pentru a simți că trăieşti intens, la

maxim. Sportul este o provocare, o

eliberare de la cotidianul stresant şi

plictisitor.

Pentru mine, să vin zilnic la

antrenamente, să ating de sute de ori

pe zi acea minge galben-albastră, să

alerg, să sar, să dau tot ce pot din mine

sau să îmi perfecționez tehnica

reprezintă metoda perfectă de a uita de

toate neînțelegerile, momentele

stresante, testele, tezele, proiectele,

responsabilitățile de peste zi. Pentru

mine sunt două ore de relaxare totală

(din punct de vedere psihic), două ore

în care singurele conflicte pe care le

pot avea sunt legate de un pas greşit

sau un atac în out. Orice neînțelegere

începută în acea sală este ceva atât de

trecător şi întotdeauna uşor de

rezolvat, încât… este imposibil să nu

devii dependent de sportul de

performanță, de echipă, de joc, de

ambiție, de competiție.

Şi devii atât de legat de această

activitate, de coechipieri, de prietenii,

de mişcarea în sine, de momentele de

relaxare, specifice oricărei echipe,

oricărui antrenament, încât ajungi să

nu îți mai pese de nedreptățile din

jurul tău.

Ioana Popescu, XA

Karaoke

Într-o după-amiază de vineri (18 februarie), după ce toate orele

s-au terminat, clasele A din liceul nostru s-au întâlnit în sala de sport

pentru karaoke şi pentru a uita, măcar pentru câteva ore, de teste,

teme, bac sau certuri cu părinţii. Deşi mai timizi la început, elevii

clasei a 9-a, însoţiţi de dirigintele lor, domnul profesor Adrian

Gligoraş, au “deschis scena” cu un cântec al celor de la Hi-Q. Atât

ei, cât şi restul “cântăreţilor” care au urmat au fost întâmpinaţi cu

aplauze. Şi nu au fost puţini cei ce au urmat, pentru că până la

sfârşitul serii aproape toată lumea prezentă a cântat ceva, singur sau

în grup. Şi chiar dacă se mai întâmpla, foarte rar, ca vreun solist să

falseze, pentru noi nu conta, pentru că scopul acelei seri nu a fost

acela de a găsi “următoarea vedetă a României”. Scopul a fost să ne apropiem de colegii noştri din alte clase, să ne

simţim bine alături de profesorii diriginţi şi, poate cel mai important, să începem o tradiţie pentru clasele A.

Iar după părerea mea, seara de karaoke a reuşit din plin să îşi atingă obiectivele.

Dana Rucăreanu, X A

16

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

engleza / fizica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar,

artist. Ce ai alege? De ce?

Ioana Ciornei Sincer, nu m-am gândit niciodată

că n-ar exista. Engleza este foarte

importantă la nivel global, pentru

că este limba dominantă în foarte

multe domenii (comunicaţii, şti-

inţă, afaceri, aviaţie, divertisment

etc.) şi totodată este intensiv

folosită ca limbă secundară. Cred

că, dacă n-ar exista engleza, ar

exista cu siguranţă altă limbă de

circulaţie internaţională, deoarece

este în natura umană dorinţa de a

comunica în afara oricăror fron-

tiere, de a evolua.

Am trecut prin foarte multe momente amuzante la

olimpiade... Surprinzător, olimpiadele nu sunt atât de

”boring”. Dimpotrivă, îţi oferă prilejul de a cunoaşte

oameni noi, de a socializa şi de a te şi distra, evident.

O întâmplare pe care cu siguranţă n-o voi uita a fost

anul trecut la matematică, într-o zi în care am încercat

să vizităm Iaşiul pe jos. Când ne-am întors seara obos-

iţi la internat, am rămas în urmă ca să vorbesc la tele-

fon, după care m-am dus şi eu în cameră. Am fost sur-

prinsă că nu era nimeni şi primul lucru pe care l-am

făcut a fost să mă întind în pat, dar după 5 minute am

constatat cu stupoare că greşisem camera! Când am

ieşit din cameră în fugă, mi-am dat seama că eram cu

un etaj mai sus. Colegii mei s-au distrat copios când le

-am povestit ce păţisem!

Nu am un anume model în viaţă. Admir mulţi oameni, dar nu pot

spune că îmi doresc să ajung ca cineva anume. O persoană care

face ceva memorabil sau duce o viaţă demnă de admirat poate

deveni la un moment dat modelul meu.

Aş alege să fiu un savant miliardar cu suflet

de copil! Savant, pentru că îmi doresc să

schimb ceva în lume, miliardar ca să pot

face tot ce îmi doresc şi cu suflet de copil

pentru că nu există nimic mai pur şi mai

bun.

Mădălina Miloi Nimic. Tot ce e în jurul nostru e

fizică sau se bazează pe fizică.

Respirăm datorită fizicii... Eu chi-

ar respir fizică şi mate :). Pot zice

că trăiesc pentru fizică (şi pentru

mate, dar interviul e despre fizică,

aşa că o să vorbesc despre fizi-

că.). Fără fizică aş fi fost o fată

oarecare, fară niciun rost în viaţă

(a nu se înţelege că oamenii care

nu ştiu fizică nu au niciun rost în

viaţă! Nu cred asta.).

Hmm... sunteţi siguri că vreţi să scriu aici cel mai

amuzant moment a cărui protagonistă sunt eu?

Nu pot spune că am un model pe care vreau să-l urmez. Admir şi

respect mulţi oameni (chiar şi mai mici decât mine), dar nu vreau

să urmez pe nimeni. Eu am viaţa mea şi viaţa mea e unică, nu

trebuie să semene cu a nimănui.

Dacă este vorba de ceea ce vreau să devin,

aş alege savant, cu toate că nu ar strica să

fiu şi miliardară. Dacă este vorba de ceea

ce sunt, aş zice că sunt un copil şi că am

ceva tangenţe cu arta (care se bazează,

printre altele, pe principii matematice şi

fizice). Dacă este vorba de băiatul ideal, ar

putea fi un viitor savant (îmi plac băieţii

foarte deştepţi).

Eliza Cloțea

Dacă nu ar fi existat fizica, lumea

în care trăim ar fi fost complet

alta. Tot ce ne înconjoară se ba-

zează pe legile fizicii. Fără a cu-

noaşte această ştiinţă nu am înţel-

ege multe fundamente ale lumii

noastre. N-am fi avut posibilitatea

de a descoperi frumuseţea naturii,

am fi rămas la un nivel precar de

dezvoltare şi am fi folosit încă

maşina lui Fred şi a lui Barney.

Mi-e destul de greu să aleg, având în vedere că olim-

piadele sunt caracterizate prin nenumărate momente

amuzante. Eram la Sighişoara, la olimpiada de ger-

mană maternă, şi fusesem cazaţi la o pensiune (aşa

ceva nu mi s-a mai întamplat de atunci şi mă

bucur într-un fel). S-a nimerit ca în aceaşi perioadă să

fie cazaţi, la acelaşi etaj cu noi, nişte francezi. Nici ei

nu se gândeau să doarmă prea mult noaptea şi aveau

mereu chef de distracţii. Într-o noapte au început să

ne bată la uşă, până au reuşit să o şi strice. A urmat un

fel de joc ,,de-a v-aţi ascunselea” între francezi şi noi,

care eram doar fete la acel etaj. Se poate ca pentru cei

care veniseră la pensiune cu gândul să se odihnească

să nu fi fost ,,cel mai amuzant” moment, însă noi ne

-am amintit multă vreme de acea întâmplare.

Nu am un model anume, însă de-a lungul anilor am înţeles că

trebuie să iau ce-i mai bun de la fiecare, că nu suntem perfecţi şi

că ne completăm unii pe alţii. Modele văd în fiecare, dar din difer-

ite puncte de vedere. Cel mai mult îi admir pe cei care reuşesc să

atingă performanţe prin muncă şi să păstreze un echilibru între

aceasta şi plăcere.

Cred că aş alege să fiu copil. Din ipostaza

unui copil te poţi imagina orice, şi savant,

şi miliardar, şi artist. Mi se pare minunat să

poţi ,,schimba cadrul” aşa cum vrei, iar

aceasta, doar un copil o poate face.

Copilăria e prea scurtă pentru a o da în

schimbul a ceea ce înseamnă oricum restul

vieţii noastre, adică maturitatea.

17

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat

engleza / fizica ?

Care este cel mai amuzant moment petrecut la o

olimpiadă? Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar,

artist. Ce ai alege? De ce?

Ioana Ciornei Sincer, nu m-am gândit niciodată

că n-ar exista. Engleza este foarte

importantă la nivel global, pentru

că este limba dominantă în foarte

multe domenii (comunicaţii, şti-

inţă, afaceri, aviaţie, divertisment

etc.) şi totodată este intensiv

folosită ca limbă secundară. Cred

că, dacă n-ar exista engleza, ar

exista cu siguranţă altă limbă de

circulaţie internaţională, deoarece

este în natura umană dorinţa de a

comunica în afara oricăror fron-

tiere, de a evolua.

Am trecut prin foarte multe momente amuzante la

olimpiade... Surprinzător, olimpiadele nu sunt atât de

”boring”. Dimpotrivă, îţi oferă prilejul de a cunoaşte

oameni noi, de a socializa şi de a te şi distra, evident.

O întâmplare pe care cu siguranţă n-o voi uita a fost

anul trecut la matematică, într-o zi în care am încercat

să vizităm Iaşiul pe jos. Când ne-am întors seara obos-

iţi la internat, am rămas în urmă ca să vorbesc la tele-

fon, după care m-am dus şi eu în cameră. Am fost sur-

prinsă că nu era nimeni şi primul lucru pe care l-am

făcut a fost să mă întind în pat, dar după 5 minute am

constatat cu stupoare că greşisem camera! Când am

ieşit din cameră în fugă, mi-am dat seama că eram cu

un etaj mai sus. Colegii mei s-au distrat copios când le

-am povestit ce păţisem!

Nu am un anume model în viaţă. Admir mulţi oameni, dar nu pot

spune că îmi doresc să ajung ca cineva anume. O persoană care

face ceva memorabil sau duce o viaţă demnă de admirat poate

deveni la un moment dat modelul meu.

Aş alege să fiu un savant miliardar cu suflet

de copil! Savant, pentru că îmi doresc să

schimb ceva în lume, miliardar ca să pot

face tot ce îmi doresc şi cu suflet de copil

pentru că nu există nimic mai pur şi mai

bun.

Mădălina Miloi Nimic. Tot ce e în jurul nostru e

fizică sau se bazează pe fizică.

Respirăm datorită fizicii... Eu chi-

ar respir fizică şi mate :). Pot zice

că trăiesc pentru fizică (şi pentru

mate, dar interviul e despre fizică,

aşa că o să vorbesc despre fizi-

că.). Fără fizică aş fi fost o fată

oarecare, fară niciun rost în viaţă

(a nu se înţelege că oamenii care

nu ştiu fizică nu au niciun rost în

viaţă! Nu cred asta.).

Hmm... sunteţi siguri că vreţi să scriu aici cel mai

amuzant moment a cărui protagonistă sunt eu?

Nu pot spune că am un model pe care vreau să-l urmez. Admir şi

respect mulţi oameni (chiar şi mai mici decât mine), dar nu vreau

să urmez pe nimeni. Eu am viaţa mea şi viaţa mea e unică, nu

trebuie să semene cu a nimănui.

Dacă este vorba de ceea ce vreau să devin,

aş alege savant, cu toate că nu ar strica să

fiu şi miliardară. Dacă este vorba de ceea

ce sunt, aş zice că sunt un copil şi că am

ceva tangenţe cu arta (care se bazează,

printre altele, pe principii matematice şi

fizice). Dacă este vorba de băiatul ideal, ar

putea fi un viitor savant (îmi plac băieţii

foarte deştepţi).

Eliza Cloțea

Dacă nu ar fi existat fizica, lumea

în care trăim ar fi fost complet

alta. Tot ce ne înconjoară se ba-

zează pe legile fizicii. Fără a cu-

noaşte această ştiinţă nu am înţel-

ege multe fundamente ale lumii

noastre. N-am fi avut posibilitatea

de a descoperi frumuseţea naturii,

am fi rămas la un nivel precar de

dezvoltare şi am fi folosit încă

maşina lui Fred şi a lui Barney.

Mi-e destul de greu să aleg, având în vedere că olim-

piadele sunt caracterizate prin nenumărate momente

amuzante. Eram la Sighişoara, la olimpiada de ger-

mană maternă, şi fusesem cazaţi la o pensiune (aşa

ceva nu mi s-a mai întamplat de atunci şi mă

bucur într-un fel). S-a nimerit ca în aceaşi perioadă să

fie cazaţi, la acelaşi etaj cu noi, nişte francezi. Nici ei

nu se gândeau să doarmă prea mult noaptea şi aveau

mereu chef de distracţii. Într-o noapte au început să

ne bată la uşă, până au reuşit să o şi strice. A urmat un

fel de joc ,,de-a v-aţi ascunselea” între francezi şi noi,

care eram doar fete la acel etaj. Se poate ca pentru cei

care veniseră la pensiune cu gândul să se odihnească

să nu fi fost ,,cel mai amuzant” moment, însă noi ne

-am amintit multă vreme de acea întâmplare.

Nu am un model anume, însă de-a lungul anilor am înţeles că

trebuie să iau ce-i mai bun de la fiecare, că nu suntem perfecţi şi

că ne completăm unii pe alţii. Modele văd în fiecare, dar din difer-

ite puncte de vedere. Cel mai mult îi admir pe cei care reuşesc să

atingă performanţe prin muncă şi să păstreze un echilibru între

aceasta şi plăcere.

Cred că aş alege să fiu copil. Din ipostaza

unui copil te poţi imagina orice, şi savant,

şi miliardar, şi artist. Mi se pare minunat să

poţi ,,schimba cadrul” aşa cum vrei, iar

aceasta, doar un copil o poate face.

Copilăria e prea scurtă pentru a o da în

schimbul a ceea ce înseamnă oricum restul

vieţii noastre, adică maturitatea.

18

Cum v-aţi cunoscut?

Alina Iştoc: La începutul clasei a 9a,

la Şaguna, pe vârful unui morman de

ceapă, la practica pe care eram ob-

ligaţi să o prestăm periodic. Ne du-

ceau pe atunci cu autobuzul să cu-

legem cartofi, morcovi, sfeclă…

Băieţii erau drăguţi (uneori) şi prăşeau

şi rândurile noastre de morcovi. Pe

drum cântam cântece de “petrecere”,

unele drăguţe, altele mai neortodoxe.

Regula era însă să nu iei nimic în tra-

istă când pleci acasă.

… Să mai menţionez că legu-

ma pe care o urăsc este ceapa?

Când şi cum v-aţi hotărât să

fiţi împreună?

A.I.: Ei, asta pe la sfârşitul

clasei a 12-a. Până atunci ne-am cam

ignorat reciproc. Eu eram cea punctu-

ală, mai silitoare, serioasă. Mă uitam

cam pieziş la Sorin, cel care era mereu

în faţa clasei dimineaţa căci, “n-a ve-

nit troleibuzul nr. 3” şi apoi se ducea

în bancă să se odihnească după efortul

de a ajunge la şcoală.

De asemenea, mă uitam cam

chiorâş când dna Banea, de mate, îl

ridica în picioare pe Sorin şi se am-

biţiona să-l ţină aşa şi 20 minute, timp

în care se uitau unul la altul inex-

presiv. Sorin se simţea ridicol, căci

dacă nu ştia să răspundă, nu ştia! Nici

peste 20 de minute…

Care este cea mai amuzantă

amintire pe care o aveţi?

A.I.: CEA mai amuzantă?

Greu de

spus! Dar ne

amintim ce

scandal era

când aveam

reclamaţii de

la trecătorii

care se

trezeau în

cap cu pung-

ile de apă

aruncate de

pe geam. Fii

atent, nu de

noi, ci de

colegii noştri

mai zurlii. Ai

înţeles, da?

Nu de noi!

Aveam clasa în laboratorul de

bio în a 11a şi a 12a. În spatele clasei

era o expoziţie cu animale împăiate.

Era de fapt un dulap de sticlă încuiat

cu cheia de către diriginta noastră, dna

Ularu (ne făcea pe toţi Vasilică si Va-

silica, deşi ne era dirigintă…). Nu ştiu

cum au reuşit colegii să ajungă totuşi

la animalele acelea, dar ştiu că au pus

fulare şi căciuli pe ele, după care le-au

băgat şi nişte ţigări în gură. Aripile

vulturului le-au legat cu o sfoară şi în

timpul orelor trăgeau de ea, iar vul-

turul părea că-şi ia zborul.

Tot din laboratorul de bio era

şi intrarea în expoziţia cu ciudăţenii în

borcane de care eram mândri pentru

că era cea mai mare expoziţie şcolară.

Era în general închisă după o uşă din

grilaj de fier. Doar elevul de serviciu

avea cheia ca să ude plantele. Aşa a

ajuns colega noastră, Cocuţa, să fie

închisă acolo intenţionat de ne-

astâmpăraţii noştri. Şi usa s-a blocat…

Nu am înţeles de ce doamna dirigintă

a vrut să-i scadă şi ei nota la purtare.

Ni s-a părut ca ea a fost mai mult vic-

tima.

Au fost multe lucruri faine…

Care este profesorul de care

vă era cel mai frică?

A.I.: … Frică, mult spus.

Domnul Bondar ne-a fost

diriginte în a 9-a. Ne teroriza cu cor-

deluţele pe cap şi uniforma ca la carte.

Venea inopinat să ne prindă în fla-

grant. Băieţii trebuia să aibă inclusiv

chipiu, altfel nu intrau pe poarta şcolii.

Aveam clasa la parter, deci chipiurile

aveau dimineaţa câteva cicluri de in-

trat pe poartă şi ieşit pe geam. Dar

Bondar-ball jucam cu mare plăcere!

Doamna Saon, profesoară de

matematică, ne mai umplea de trei

câteodată, aşa, de fun. Colega mea de

bancă mă învineţea când se apropia

rândul cu ascultatul de noi. Mă punea

Am crescut într-o familie de şagunişti. Am auzit multe întâmplări

memorabile din anii lor de liceu. M-am gândit ca pentru acest număr al publicaţiei noastre să

consemnez pentru voi “întâmplarea” minunată datorită căreia exist.

Andrei Iştoc, XA

19

să-i fac exerciţiile în avans. Distrac-

tiv era că şi fratele ei era cu noi în

clasă, astfel trebuia să fac în avans

exerciţiile şi când se apropia rândul

lui. Tot colega mea de bancă în-

cremenea când doamna profesoară de

franceză zicea ceva cu Il y a... Pe ea o

chema Ilea.

Cert este că nu am păstrat

sentimente de frică. Ne amintim cu

plăcere de emoţiile de atunci…

Care erau profesorii pe care

îi apreciaţi cel mai mult?

A.I.: … O, sunt mulţi. Mai

toţi. Am avut parte de oameni de o

reală valoare.

Domnul profesor Topolog: pe

timpul cand eram liceeni a publicat

“Urmaşii lui Euclid” şi am primit toţi

câte un autograf “personalizat”. Per-

sonajele erau şaguniste. Eram atât de

mândri de parcă am fi avut vreun

merit în toată afacerea asta!

Domnul Gheorghe Crăciun,

tot de română, ne-a dat temă odată să

facem o scrisoare. Eu aveam

corespondenţe serioase în toată ţara

(nu pe e-mail, ca acum) şi scriam zeci

de pagini într-o misivă. Le-am făcut

scrisorile tuturor colegilor, care au

luat 10, iar mie domnul Crăciun mi-a

dat 8. Nu am să uit asta niciodată.

Dna Saon, dna Şaramet, la

chimie, dna Manolache, la engleză, şi

nu vreau să mai continui pentru că

lista probabil nu ar fi oricum com-

pletă.

Ne este aşa dor de ei! Ne mai

revedem la întâlnirile de 10, 20…

ani.

De ce vă este cel mai dor

acum?

A.I.: … De anii de liceu.

De fapt, când mergeam cu

Gaudeamusul în clasa a 12 a,

profesorii ne-au spus că devenim cu

adevărat Şagunişti atunci când ne

despărţim de liceu. Aşa simţim şi noi,

azi! Vom purta veşnic în suflet mân-

dria asta.

Şi ştii de ce mai suntem mân-

dri? Că tu, băiatul nostru, eşti astăzi

elevul aceluiaşi liceu.

Şi ne e dor de colegi, de

năzbâtiile de atunci, de atmosfera din

Şaguna. Deşi s-au schimbat atât de

multe lucruri în cei 20 de ani şi mai

bine, atmosfera aceasta unică parcă e

aceeaşi. Dar nu cred că o înţelegi cu

adevărat decât când ai detaşarea tim-

pului.

Cum aţi trecut peste peri-

oada de facultate?

A.I.: Pentru noi, fără disim-

ulări, liceul a fost perioada de glorie.

Am fost foarte uniți, am suferit când,

la treapta a doua, jumătate dintre co-

legii noştri dragi nu au mai avut loc

în clasele înjumătăţite.

Facultatea ne-a împrăştiat.

Sorin a rămas student în Braşov, eu

în Bucureşti. Timpul nu ne-a

despărţit, însă deja eram mult mai

responsabili, mai serioşi, cântăream

cu atenţie acţiunile pe care le făceam,

ne gândeam cu seriozitate la serviciu

şi familie.

Nu aveam telefoane mobile,

aşa că mai mergeam la Poştă să mai

dăm un telefon, să ne mai auzim

vocile. Ne mai scriam o scrisoare, la

care primeam răspuns în două

săptămâni. În rest, făceam naveta în-

tre Bucureşti şi Braşov. La sfârşitul

facultăţii, când ne-am făcut o familie,

am tras tot spre Braşov, unde al-

tundeva. La un an după aceea, te

năşteai tu.

Ți-aş da un sfat: bucură-te de

atmosfera din Şaguna, dar nu uita să

iei ceea ce-ţi poate oferi mai bun

acest colegiu: educaţie!

20

Am căutat-o cu disperare încă din

primele zile de liceu. Avusesem, în cele din

urmă, norocul, de a mă trezi într-o clasă plină de

copii deştepţi, mai puţin cruzi decât cei pe care-i

cunoscusem până atunci şi mai neliniştiţi, aşa ca

mine. Simţeam prin toţi porii schimbarea din jur

şi mi-am zis, aici e de mine, aici voi găsi şi eu

bucata răs-căutată din puzzle: un prieten!

Iubiiirea! Aprecierea neştirbită a măcar unui

băiat, unul singur, dar bun. Când mă gândesc

acum la obsesia permanentă a adolescenţei mele

mă şi mir cum mi-am putut imagina că

Dragostea ar putea să apară într-un context atât

de agitat, agresiv şi schimbător ca începutul de

liceu, şi-mi vine să râd de mine însămi cu

cruzimea copiilor de gimnaziu. Dar atunci

vedeam iubire peste tot. Imediat ce întâlneam un

băiat mai simpatic - şi prin simpatic mă refer, din

păcate, doar la învelişul exterior – mă şi credeam

îndrăgostită nebuneşte de el, fiind în stare să-i

declar dragoste veşnică fără să mă gândesc prea

mult, şi mai ales fără nici un fel de ruşine. Am

“iubit” zeci de băieţi în cele doar câteva clase de

liceu.

Unii dintre ei – dacă e să mă-ntreb

acum – au şi meritat-o, cum era bunul nostru

coleg de clasă care n-a avut inima să mă refuze

după câteva zeci de bileţele pline de pasiune şi

chiar m-a scos în oraş, fiind un gentleman

desăvârşit şi chiar afectuos, cu toate că era

îndrăgostit nebuneşte de prietena mea cea mai

bună. După două zile mi-a împărtăşit secretul

ăsta şi am suferit de-adevărat pentru o iubire

neadevărată căreia i se năruise singura şansă. În

timp însă, l-am ajutat chiar eu să-şi cucerească

aleasa, cu care e împreună şi acum, şi am rămas

toţi trei prieteni la cataramă.

Cu alţii n-am fost aşa norocoasă, ceea

ce e de aşteptat, dacă faci o pasiune pentru orice

băiat vezi pe coridorul liceului. Cei mai mulţi

nici nu mă băgau în seamă. Mult mai dureros

însă era când mă vedeau în cu totul alt fel decât îi

vedeam eu pe ei. Aşa cum s-a întâmplat cu

câţiva, care mi-au acordat atenţie maximă la câte

un chef, dar care a doua zi uitau că exist. Sau a

mai fost povestea îngrozitoare cu tipul care

vorbea cu mine de luni întregi, în fiecare seară pe

net, ba ne mai şi întâlneam pe la balul bobocilor

sau la ziua liceului să vorbim faţă-n faţă, ca să

primesc într-o seară de la el următoarea replică

jucăuşă: “Cred că eşti una dintre cele mai

deştepte fete cu care am vorbit vreodată; păcat că

eşti aşa urâtă, că dacă nu, chiar ne-aş vedea

împreună”. Bineînţeles că m-am spart în mii de

bucăţi în seara aia, şi că atunci când am reuşit în

final să mă clădesc la loc eram o fiinţă şi mai

şubredă, şi mai bătută de vânt, dar nici măcar

episodul ăsta nu m-a făcut să mă opresc din

căutarea mea nebună şi lipsită de discernământ.

Lecţia mea, pe care o dau mai departe

cu mare drag oricui mi se pare că are nevoie de

ea, mi s-a înfăţişat în deplina sa frumuseţe şi

simplitate, într-o zi cum nu se poate mai

obişnuită de toamnă din clasa a XII-a, când eram

cu tot liceul la iarbă verde în Poiana Braşov, şi

un coleg simpatic de clasă (de data asta mă refer

la toate învelişurile din ceapa fiinţei lui, nu doar

la cel de-afară) a venit să-mi spună că îi place de

mine. I se-mpleticea limba în timp ce-mi explica

savant toţi paşii prin care trecuse până să vină la

mine – „Am vorbit şi cu Alex şi şi el a zis că eşti

de treabă şi acum am decis că ai să fii prietena

mea” – după care a adormit la mine în poală cu

un zâmbet adorabil pe faţă. Recunosc că timp de

jumătate de oră, cât a stat el acolo, nu m-am

mişcat deloc. N-am mâncat din friptura pregătită

de grătaragii noştri, n-am participat la jocurile

liceului şi n-am auzit cântecele de haiducie ale

chitariştilor de ocazie de prin jur. M-am uitat la

colegul meu adormit – pe care parcă nu-l

văzusem deloc până atunci – şi m-am gândit cât

e de delicios să înceapă să-mi placă de el, câte-

un pic, câte-un pic.

Atunci am înţeles prima dată cât de

mult se distrează Dumnezeu, sau cine-o controla

lumea asta toată, oferindu-ne ceea ce ne-am dorit

întotdeauna în singurul moment în care încetăm

să mai căutăm. Cum soluţia este mai mereu în

singurul ungher pe care nu l-am cercetat suficient

de atent. Cum iubirea ne-aşteaptă în omul pe

care, dintr-un motiv sau altul, l-am trecut până

atunci cu vederea.

Am continuat să-l descopăr pe colegul

meu în următorii 6 ani. Am ajuns să fim

împreună după câteva săptămâni, la majoratul

unui prieten. Am trecut împreună prin Bac şi prin

admiterea la facultate, şi am supravieţuit

drumului accidentat ce-a unit

copilăria noastră braşoveană

de începutul unei vieţi de

adulţi în Bucureşti. Am făcut

multe lucruri pentru prima

oară împreună, iar de două

luni şi jumătate, suntem soţ şi

soţie.

Colegul, prietenul,

iubitul şi soţul meu nu este

un om perfect – asta e, nu-i

aşa, o altă lecţie pe care mai

devreme sau mai târziu o

aflăm – şi poate că nu e nici

Făt-Frumosul imaginat în

primele zile de liceu, dar cu

siguranţă este bucăţica aceea

din mine care reuşeşte să mă

stabilizeze, şi să mă protejeze

de orice vânt, oricât ar fi el de puternic. Şi am să

cred întotdeauna că parte din siguranţa pe care

mi-o oferă se trage din faptul că a ştiut să mă

vadă atunci când eu încă nu învăţasem să văd cu

adevărat.

Lia Miruna Marin (Dumitrache) – C.N.

„Andrei Şaguna”, promoţia 2005

My losing personal essay..

Simplu

pe peron când am ajuns am văzut întâi și-ntâi pescărușii apoi pe tine, îmi ancorai mâna

să nu zbor cu ei, să zbor cu tine marea nici n-am văzut-o atunci nici nu era nevoie, o simțeam

și de altfel mi-ai cărat-o tu în fiecare zi, în spinare, pe cearceaf uneam picăturile de pe spatele tău

să refac marea primită cadou și descopeream când se clarificau

liniile că de fapt te desenasem pe tine, iar

(mereu te desenez pe tine, ce haios..)

aveai nisip pe pleoape și mă temeam să nu-ți intre în ochi, uitând mereu

că tu ești cel mai tu, la mare

și că nisipul apa sarea soarele care te strălucește aici în fața mea

sunt toate parte din tine

iubitul meu, vacanța mea.

Poezii scrise de către Miruna, dedicate lui Cosmin, poezii ce și-au făcut apariția și în revista “Muguri”

Playing dressup

Mă îmbrac în literele cuvintelor tale;

Cuvintele tale au guler bărcuţă

Şi mi-s tare comode.

Cuvintele tale mângâie pielea

Şi ocrotesc, bătrâneşte.

Cuvintele tale miros bine, a lumină

Şi chicotesc,

ca nişte cubuleţe de zahăr.

Şi-acum ai tăcut,

Sub umbrela unui zâmbet,

Lăsând să mă gâdile pe spatele gol

O literă jucauşă din firul cuvintelor

tale,

Rămas atârnând.

21

Am căutat-o cu disperare încă din

primele zile de liceu. Avusesem, în cele din

urmă, norocul, de a mă trezi într-o clasă plină de

copii deştepţi, mai puţin cruzi decât cei pe care-i

cunoscusem până atunci şi mai neliniştiţi, aşa ca

mine. Simţeam prin toţi porii schimbarea din jur

şi mi-am zis, aici e de mine, aici voi găsi şi eu

bucata răs-căutată din puzzle: un prieten!

Iubiiirea! Aprecierea neştirbită a măcar unui

băiat, unul singur, dar bun. Când mă gândesc

acum la obsesia permanentă a adolescenţei mele

mă şi mir cum mi-am putut imagina că

Dragostea ar putea să apară într-un context atât

de agitat, agresiv şi schimbător ca începutul de

liceu, şi-mi vine să râd de mine însămi cu

cruzimea copiilor de gimnaziu. Dar atunci

vedeam iubire peste tot. Imediat ce întâlneam un

băiat mai simpatic - şi prin simpatic mă refer, din

păcate, doar la învelişul exterior – mă şi credeam

îndrăgostită nebuneşte de el, fiind în stare să-i

declar dragoste veşnică fără să mă gândesc prea

mult, şi mai ales fără nici un fel de ruşine. Am

“iubit” zeci de băieţi în cele doar câteva clase de

liceu.

Unii dintre ei – dacă e să mă-ntreb

acum – au şi meritat-o, cum era bunul nostru

coleg de clasă care n-a avut inima să mă refuze

după câteva zeci de bileţele pline de pasiune şi

chiar m-a scos în oraş, fiind un gentleman

desăvârşit şi chiar afectuos, cu toate că era

îndrăgostit nebuneşte de prietena mea cea mai

bună. După două zile mi-a împărtăşit secretul

ăsta şi am suferit de-adevărat pentru o iubire

neadevărată căreia i se năruise singura şansă. În

timp însă, l-am ajutat chiar eu să-şi cucerească

aleasa, cu care e împreună şi acum, şi am rămas

toţi trei prieteni la cataramă.

Cu alţii n-am fost aşa norocoasă, ceea

ce e de aşteptat, dacă faci o pasiune pentru orice

băiat vezi pe coridorul liceului. Cei mai mulţi

nici nu mă băgau în seamă. Mult mai dureros

însă era când mă vedeau în cu totul alt fel decât îi

vedeam eu pe ei. Aşa cum s-a întâmplat cu

câţiva, care mi-au acordat atenţie maximă la câte

un chef, dar care a doua zi uitau că exist. Sau a

mai fost povestea îngrozitoare cu tipul care

vorbea cu mine de luni întregi, în fiecare seară pe

net, ba ne mai şi întâlneam pe la balul bobocilor

sau la ziua liceului să vorbim faţă-n faţă, ca să

primesc într-o seară de la el următoarea replică

jucăuşă: “Cred că eşti una dintre cele mai

deştepte fete cu care am vorbit vreodată; păcat că

eşti aşa urâtă, că dacă nu, chiar ne-aş vedea

împreună”. Bineînţeles că m-am spart în mii de

bucăţi în seara aia, şi că atunci când am reuşit în

final să mă clădesc la loc eram o fiinţă şi mai

şubredă, şi mai bătută de vânt, dar nici măcar

episodul ăsta nu m-a făcut să mă opresc din

căutarea mea nebună şi lipsită de discernământ.

Lecţia mea, pe care o dau mai departe

cu mare drag oricui mi se pare că are nevoie de

ea, mi s-a înfăţişat în deplina sa frumuseţe şi

simplitate, într-o zi cum nu se poate mai

obişnuită de toamnă din clasa a XII-a, când eram

cu tot liceul la iarbă verde în Poiana Braşov, şi

un coleg simpatic de clasă (de data asta mă refer

la toate învelişurile din ceapa fiinţei lui, nu doar

la cel de-afară) a venit să-mi spună că îi place de

mine. I se-mpleticea limba în timp ce-mi explica

savant toţi paşii prin care trecuse până să vină la

mine – „Am vorbit şi cu Alex şi şi el a zis că eşti

de treabă şi acum am decis că ai să fii prietena

mea” – după care a adormit la mine în poală cu

un zâmbet adorabil pe faţă. Recunosc că timp de

jumătate de oră, cât a stat el acolo, nu m-am

mişcat deloc. N-am mâncat din friptura pregătită

de grătaragii noştri, n-am participat la jocurile

liceului şi n-am auzit cântecele de haiducie ale

chitariştilor de ocazie de prin jur. M-am uitat la

colegul meu adormit – pe care parcă nu-l

văzusem deloc până atunci – şi m-am gândit cât

e de delicios să înceapă să-mi placă de el, câte-

un pic, câte-un pic.

Atunci am înţeles prima dată cât de

mult se distrează Dumnezeu, sau cine-o controla

lumea asta toată, oferindu-ne ceea ce ne-am dorit

întotdeauna în singurul moment în care încetăm

să mai căutăm. Cum soluţia este mai mereu în

singurul ungher pe care nu l-am cercetat suficient

de atent. Cum iubirea ne-aşteaptă în omul pe

care, dintr-un motiv sau altul, l-am trecut până

atunci cu vederea.

Am continuat să-l descopăr pe colegul

meu în următorii 6 ani. Am ajuns să fim

împreună după câteva săptămâni, la majoratul

unui prieten. Am trecut împreună prin Bac şi prin

admiterea la facultate, şi am supravieţuit

drumului accidentat ce-a unit

copilăria noastră braşoveană

de începutul unei vieţi de

adulţi în Bucureşti. Am făcut

multe lucruri pentru prima

oară împreună, iar de două

luni şi jumătate, suntem soţ şi

soţie.

Colegul, prietenul,

iubitul şi soţul meu nu este

un om perfect – asta e, nu-i

aşa, o altă lecţie pe care mai

devreme sau mai târziu o

aflăm – şi poate că nu e nici

Făt-Frumosul imaginat în

primele zile de liceu, dar cu

siguranţă este bucăţica aceea

din mine care reuşeşte să mă

stabilizeze, şi să mă protejeze

de orice vânt, oricât ar fi el de puternic. Şi am să

cred întotdeauna că parte din siguranţa pe care

mi-o oferă se trage din faptul că a ştiut să mă

vadă atunci când eu încă nu învăţasem să văd cu

adevărat.

Lia Miruna Marin (Dumitrache) – C.N.

„Andrei Şaguna”, promoţia 2005

My losing personal essay..

Relaţie pe butuci

Butucii pe care se lăfăie

iubirea noastră

Îmi gâdilă coasta cerească

Mustind rădăcini,

Impungându-ne

prin buzunare

cu rămurele

asurzitor de verzi...

Şi cresc, cresc,

sub noi

Avem niste butuci mari

deja

Copaci de-a binelea

Mâine-poimâine

îi putem da

la grădiniţă...

Şi ne ridică...

Incet, bătrâneşte

tot mai sus, către cer...

De asta te chinui,

iubitule,

cu mine...

De asta rezistăm,

de asta ne strigăm

prosteşte

indiferenţa,

de asta fugim

unul de altul :

tu în braţele mele,

eu în ale tale,

îmbrăţişându-ne

distanţa..

Pentru că,

iubitule,

Adam-ul meu,

mergem acasă !

Cerinţe tehnice:

fontul folosit trebuie să fie Times New Roman

dimensiunea fontului de 12

textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com

Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)

Observaţii:

materialele scrise trebuie să fie

trimise în .doc sau .docx (Word)

ataşaţi şi câteva poze care să vă

ilustreze materialele

precizați numele (cu diacritice) și

clasa

Octavian Movilianu (X A) - redactor-şef

Alexandru Şolot (IX A) - redactor

Ana Stoian (X A) - redactor

Anca Zârnoveanu (X A) - redactor

Bianca Blaj (X A) - redactor

Diana Meleşteu (X A) - redactor

Ioana Popescu (X A) - redactor

Laura Irincu (X A) - redactor

22

Pentru numărul din martie,

aşteptăm materiale despre

Mărţişor, primăvară,

feminitate... Lista rămâne

deschisă!

Profesor coordonator: Prof. Ioana Clara Enescu