Autor: Huzum Alin Leonard – Braila 2009

PSIHOLOGIE

Psihologia este ştiinţa care se ocupă de fenomenele şi capacităţile psihice, le descrie şi le

explică; este ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcţionării şi

organizării psihocomportamentale umane.

Psihicul uman este factorul de reglare a procesului de adaptare şi echilibrare a

organismului cu mediul extern, saturat în variaţii aleatorii, imprevizibile→creşterea

complexităţii mediului atrage după sine creşterea complexităţii organizării psihice;

constituirea psihicului uman are un caracter multistadial, sub influenţa mediului

sociocultural; caracteristicile sale definitorii sunt:

- dinamismul evolutiv

- marea complexitate – este cel mai complex sistem cu componente proprii numai lui:

gândirea logică, imaginaţia, limbajul articulat, motivaţia, voinţa, emoţiile,

sentimentele, aptitudinile (procesele secundare superioare, componentele primare

sunt prezente şi la animale).

Psihologia medicală este disciplina complexă care studiază problemele teoretice şi

practice ale medicinei legate de psihic, problemele psihice ale oamenilor bolnavi.

Psihologia clinică se ocupă cu studiul cazurilor individuale.

Psihopatologia se ocupă de apariţia fenomenelor psihopatologice.

Psihiatria se ocupă de studiul bolilor şi răspunsul individual la agenţii patogeni.

Definiţia OMS a sănătăţii este „acea stare de echilibru bio-psiho-social”.

1

Principiile psihologiei

1. Principiul determinismului extern – DE CE ?

Schema cauză- efect după care sunt structurate cercetările în fizică, chimie, biologie a fost

revizuită în psihologie datorită teoriei generale a sistemelor şi ciberneticii prin relativizarea

celor doi termeni care-şi schimbă succesiv locul; înlocuirea schemei liniare univoce

(cauză→efect), cu o schemă interacţională circulară (conexiune inversă) a dus la

completarea relaţiei cauzale cu noţiunea de relaţie de condiţionare( cauză ↔ efect).

Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului ca rezultat

al acţiunii factorilor externi asupra organismului prin intermediul condiţiilor interne care

condiţionează rezultatul final. Determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de

complexitate la om şi este completat de principiul condiţionării social istorice şi istorico-

culturale. Complexitatea organizării structural funcţionale a creierului uman determină, la

rândul său, procesarea superioară a fluxurilor informaţionale externe.

2. Principiul relaţionării neuro-psihice – CUM ?

Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului nervos, a

mecanismelor neuro-psihice. Orice proces patologic de ordin organic sau funcţional, la

nivelul creierului, are ca efect o tulburare, mai mult sau mai puţin semnificativă, în sfera

cogniţiei, afectivităţii, motivaţiei, limbajului. Deosebirile existente la nivelul psihicului

copil-adult nu ţin numai de experienţa acumulată, ci, în primul rând, de diferenţa

semnificativă existentă la nivel de organizare funcţională a celor doi: maturizarea

funcţională a creierului uman se încheie foarte târziu (18-20 ani), iar perfecţionarea

funcţională la 30 ani; de aici, paralelismul legic între dezvoltarea creierului şi dezvoltarea

psihicului de-a lungul evoluţiei; creierul este organul psihicului, nu şi izvorul psihicului;

sursa psihicului se află în afara creierului, în influenţa mediului extern şi a mediului intern

al organismului → psihicul nu este preexistent şi preformat: psihicul „produce” funcţii

psihice după intrarea în relaţie de comunicare cu sursele de informare din mediul extern;

neuronii se încarcă cu funcţionalitate în măsura în care recepţionează, procesează şi

stochează informaţii extrase din mediul extern. Există o relaţie somatopsihică (dependenţa

stării psihice de modificările biofiziologice ale creierului şi organismului în ansamblu) şi o 2

relaţie secundară, psihosomatică, care evidenţiază dependenţa inversă, a stărilor

biofiziologice ale organismului de starea sistemului psihic. Creşterea complexităţii

modului de viaţă determină dezvoltarea funcţiilor psihocomportamentale ca mecanism al

unei echilibrări optime cu mediul extern, de diversitate şi complexitate crescânde, ceea ce

duce la diferenţierea, specializarea şi perfecţionarea sistemului nervos, a creierului, ca

organ al psihismului ( mai mulţi neuroni – volum mai mare al substanţei cenuşii,

dezvoltarea şi ponderea mai mare a scoarţei, dezvoltarea lobilor frontali anteriori,

disponibilitatea de a achiziţiona limbajul ş.a.).

3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale – CE ?

Psihicul uman poate fi definit ca o formă specifică de reflectare în plan individual intern a

realităţii externe, obiective. Reflectarea este selectivă, transformatoare, constructivistă. A

analiza un proces psihic înseamnă a-l raporta la sursa sa externă – un stimul, un obiect, o

situaţie, o problemă, un context. Considerate în sine, în afara reflectării şi modelării

informaţionale, aceste procese psihice devin de neînţeles.

4. Principiul acţiunii şi unităţii conştiinţă-activitate

Dezvoltarea structurilor psihice se realizează dinspre exterior spre interior. Între conştiinţă,

ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare obiectivă externă, există o

relaţie de dependenţă şi de condiţionare reciprocă. Conştiinţa se naşte şi se dezvoltă în şi

prin activitate (joc, învăţare, activitate profesională, fizică, intelectuală). De la un anumit

punct, conştiinţa subordonează activitatea , imprimându-i o schemă logică de organizare şi

desfăşurare.

5. Principiul genetic al istorismului

Psihicul nu ese un dat preformat, imuabil, ci, un produs al unui proces evolutiv circumscris

interacţiunii adaptative a organismului cu mediul.

6. Principiul sistemicităţii

Psihicul întruneşte toate atributele cerute de noţiunea de sistem – o mulţime de elemente

corelate neîntâmplător cu mediul.

3

Legile psihologiei

O cerinţă metodologică obligatorie este ca o ştiinţă să-şi dezvolte legile sale specifice.

Legile psihologiei îmbracă altă formă decât cele fizice, fiind structurate pe determinismul

de tip statistic.

1. Legea dezvoltării stadiale ascendente – postulează caracterul dinamic, devenind, al

organizării psihice interne, trecerea de la un stadiu inferior la altul superior, dezvoltare

dependentă de factorii interni ai organismului şi de cei externi, ai mediului.

2. Legea comunicării şi schimbului energetico-informaţional – potrivit căreia formarea

şi dezvoltarea psihicului în ansamblu se desfăşoară obligatoriu în procesul comunicării,

pentru că informaţia este materialul concret şi specific pentru construirea psihicului.

3. Legea organizării sistemice – potrivit căreia procesul diferenţierii şi diversificării

componentelor vieţii psihice este corelat cu procesul integrării, care asigură constituirea

conexiunilor şi are ca efect organizarea sistemică şi îi oferă consistenţă de sine.

4. Legea interiorizării şi exteriorizării – este o expresie a principiului unităţii dialectice

dintre conştiinţă şi activitate. Apariţia şi existenţa psihicului se subordonează necesităţii

obiective de adaptare a individului la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative.

5. Legea motivaţiei – exprimă faptul că psihicul evoluează de la determinare la

autodeterminare, de la predominarea determinismului extern în comportament, la

predominarea determinismului intern sub influenţa motivaţiei, cu finalitate adaptativă

specifică.

Metodele psihologiei generale

Metoda desemnează calea de a dobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a

găsi şi formula răspunsuri veridice la întrebări ca: ce?, de ce?, cum?, pentru ce?.

Metode specifice psihologiei

1. Observaţia – este cea mai frecvent utilizată, cel mai uşor de aplicat; este prima metodă

la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi descrierea stărilor sufleteşti şi a conduitelor

celorlalţi.

Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară după un program specific în care se

menţioneză obiectivul, condiţiile de loc şi timp, durata, modul de înregistrare a 4

manifestărilor subiectului observat, modalităţile de prelucrare – interpretare a datelor

culese. Pentru a-şi spori eficienţa şi obiectivitatea, observaţia trebuie să fie discretă,

sistematică, veridică, exactă, să poată fi repetată, datele să poată fi cuantificate şi prelucrate

statistico-matematic. Avantaje: naturaleţea, autenticitatea fenomenelor psiho-

comportamentale şi economicitatea. Dezavantaje: aşteptarea îndelungată a producerii

fenomenului vizat, mascarea relaţiei dintre cauză/ condiţie şi efect, limitarea sau interdicţia

comunicării directe cu subiectul, insuficienta rigoare în controlul variabilelor. Oricât de

bine ar fi pregătită şi efectuată, observaţia nu este suficientă pentru a construi şi dezvolta o

teorie.

2. Autoobservaţia – este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm să ne

cunoaştem pe noi înşine, prin introspecţie, efectuată prin ochii minţii. Autoobservaţia

devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, vizând relevarea şi descrierea reacţiilor,

manifestărilor comportamentale proprii, în diferite situaţii; autoobservaţia se foloseşte ca

metodă auxiliară în asociere cu o metodă principală.

3. Experimentul de laboator – este o modalitate de provocare deliberată a unui fenomen,

în scopul studierii lui. Schema de bază a sa este: variabila independentă, variabila

dependentă, condiţia logică, mulţimea variabilelor intermediare(personale), variabilele

subiect(vârsta, sexul, nivelul de instruire, apartenenţa etnică, statutul socio-economic,

convingerile religioase), specificarea tipului de experiment (static/ dinamic, constatativ/

formativ, diagnostic/ prognostic), specificarea eşantionului subiecţilor implicaţi,

specificarea obiectivului experimentului şi a ipotezelor, specificarea cadrului temporar de

desfăşurare, prezenţa aparaturii ş.a. Experimentul este controlat integral de cercetător.

Avantaje: permite producerea fenomenului studiat, asigură o ridicată rigoare şi exactitate în

recoltarea informaţiilor, conferă obiectivitate analizelor şi interpretărilor, permite repetarea

şi reproducerea. Dezavantaje: artificialismul (rupe subiectul din cadrul firesc, decupează şi

fragmentează realitatea comportamentală). Se folosesc experimente de tip simulativ.

4. Experimentul natural sau de teren – se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi

experimentul de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului.

Şcoala este principalul cadru de aplicare a experimentului natural, dar s-a extins şi asupra

5

activităţii profesionale, a studierii comportamentului organizaţional, în psihoterapia

comportamentală.

5. Metoda biografică – este destinată studiului personalităţii globale prin care cercetătorul

încearcă să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în

funcţie de istoria anterioară a individului, deoarece este unanim acceptat că omul este ceea

ce a făcut din el dezvoltarea şi învăţarea. Metoda biografică are o orientare selectivă asupra

evenimentelor semnificative care, prin conţinutul şi impactul avut, au marcat cursul

devenirii ulterioare a profilului de personalitate. Se realizează indirect – prin studiul

documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, discuţii cu

persoane semnificative pentru subiect, sau, direct – prin obţinerea de date de la însuşi

subiectul ales pentru studiu, prin interviu special organizat după anumite criterii, flexibile.

6. Metoda analizei produselor activităţii – se analizează desene, compuneri, obiecte.

Pentru analiză este nevoie de o grilă specială de decodificare, care să permită relaţia dintre

elementele produsului analizat şi structuri ale personalităţii. Produsele de ordin literar

artistic dezvăluie componentele motivaţional afective şi morale ale personalităţii;

produsele ştiinţifice şi tehnice relevă componentele cognitive şi instrumentale ale

personalităţii.

7. Metoda interviului – constă în interogarea directă, liberă sau structurată (forma cea mai

indicată este cea structurată), în care cercetătorul pregăteşte un interviu cu întrebări care se

completează una pe cealaltă, de la general la particular; interviul poate fi înregistrat, cu

întrebări de testare a sincerităţii; nu se fac aprecieri şi judecăţi de valoare în timpul

interviului; deţine loc principal în terapia psihanalitică.

8. Metoda genetică şi comparativă – Conform teoriei că psihicul este un fenomen apărut

în cursul evoluţiei biologice, că psihicul uman este determinat de mediul socio-cultural, se

recurge la aplicarea metodei genetice şi şi comparate, care se bazază pe principiul

longitudinalităţii, pe o perioadă mare de timp. Metoda ocupă locul central în psihologia

copilului, psihologia educaţională, a vârstelor.

9. Metoda psihometrică, a testelor – Alfred Binet a fos primul care a utilizat metoda

testelor pentru a stabili quotientul de inteligenţă (QI), care exprimă relaţia dintre vârsta

6

mintală şi vârsta cronologică a individului. A urmat o dezvoltare, extindere şi diversificare

a testelor care se folosesc astăzi în toate ramurile psihologiei aplicate. Principalele

caracteristici ale testelor sunt validitatea, fidelitatea, etalonarea, standardizarea. Un test îşi

păstrează validitatea în raport cu populaţia pe care a fost etalonat şi aplicat. Interviurile

posttest permit o interpretare mai corectă şi individualizată a datelor finale.

Organizarea internă a psihicului uman

Este o organizare pe verticală, multinivelară, după Freud.

Nivelul inconştient – este componenta de bază, esenţială pentru dinamica personalităţii şi

a comportamentului cotidian. Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin

afectiv, motivaţional şi executiv instrumental, o memorie a speciei, care cuprinde

„arhetipurile”, ce vor ghida din interior, imperativ, procesul plămădirii personalităţii.

Inconştientul individual – se compune din:

- inconştientul primar – înnăscut şi exprimă natura biologică a omului; include

tendinţele, pulsiunile, instinctele primare; este structurat după principiul plăcerii şi

reducerii necondiţionate a stărilor de tensiune şi frustrare (vise, lapsus-uri);

corespunde sinelui.

- Inconştientul secundar – dobândit, reprezintă structura cea mai stabilă a

personalităţii; este conştiinţa morală a societăţii, corespunde supraeu-lui; este

format din consensurile şi experienţele cu rol de reglementare socio-culturală a

comportamentului; acţionează ca frână internă; conflictul dintre sine şi supraeu face

necesară intervenţia celei de-a treia instanţe a aparatului psihic – instanţa eu-lui.

Rolul pozitiv al inconştientului – impune activarea comportamentelor de satisfacere a

trebuinţelor biologice şi fiziologice; procesează informaţiile realizând combinaţii

subliminale ( intuiţia, inspiraţia); prin vise şi reverii îndeplineşte o funcţie cathartică – de

detensionare afectivă şi de eliberare.

Rolul negativ al inconştientului – este sediul instinctului agresivităţii şi perturbator al

gândirii şi afectivităţii.

7

Subconştientul – conţine memoria de lungă durată, care poate fi activată în situaţii

adecvate; cuprinde informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, motive; este mai

întins şi mai bogat decât inconştientul şi decât conştientul; componentele sale se află în

stare latentă şi este rezervorul activităţii conştiente curente.

Rolul subconştientului – asigură continuitatea în timp a Eu-lui, realizează identitatea de

sine; dă sens învăţării, permiţând stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior;

asigură consistenţa internă a conştiinţei, este indispensabil pentru desfăşurarea activităţii

mintale independente.

Conştientul – este un nivel specific calitativ superior al organizării psihice cu coeficientul

de complexitate cel mai înalt la om; este cel mai deschis la schimbare şi evoluţie.

Conştiinţa este forma supremă a vieţii de relaţie. Indicatorii gradului de organizare şi

funcţionare a conştientului sunt: starea de veghe, prezenţa de sine(orientarea în timp şi

spaţiu şi relativ la propria persoană, pregnanţa traiectoriei biografice), orientarea

relaţională şi interpersonală, orizontul informaţional, capacitatea rezolutivă, orizontul

motivaţional ( dorinţe, aspiraţii, idealuri), autoguvernarea şi autoorganizarea, planificarea

acţiunii şi stabilitatea scopului, modul de interacţiune şi cordonare a conştiinţei de sine şi a

conştienţei lumii obiective.

Modificările conştiinţei au loc fiziologic, în somn (visul) şi patologic – în tumori,

hemoragii traumatisme cerebrale, în demenţe, boli psihice.

Procese senzoriale

I) Senzaţia – este modalitatea de reflectare în creier a însuşirilor izolate ale obiectelor şi

fenomenelor lumii reale, ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor; este un act psihic

elementar. Analizatorul este alcătuit din receptor, cale aferentă, segmentul cortical al

analizatorului şi cale eferentă.

Senzaţiile externe reflectă însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii exterioare -

gustative, olfactive, cutanate, auditive, vizuale.

Senzaţiile interne pot fi algice, organice, proprioceptive, kinestezice (proprioceptive +

kinestezice alcătuiesc praxia, indică poziţia membrelor şi trunchiului, mişcările).8

Senzaţiile sunt influenţate de factori externi – intensitatea şi durata stimulului – şi de

factori subiectivi, interni – starea funcţională a analizatorului, stările afectiv motivaţionale,

experienţa perceprtivă anterioară, culturalitatea (influenţa factorilor socio-culturali).

Dezvoltarea funcţiei senzoriale se desfăşoară în contextul activităţii sistematice de învăţare

şi a activităţii profesionale. Absenţa sau slaba dezvoltare a unui organ sau a funcţiei legate

de el tind să fie suplinite sau preluate de alt organ (legea compensaţiei). Sensibilitatea se

perfecţionează prin activitate şi exerciţiu

( legea profesionalizării sensibilităţii). Analizatorii sunt supuşi fenomenului de oboseală

( legea oboselii). Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepţiei senzoriale în câmpul

stimulator extern.

Diminuarea sensibilităţii = hipoestezie, apare în inducţia hipnotică, tulburări de conştiinţă,

oligofrenii, schizofrenie.

Exacerbarea sensibilităţii = hiperestezie, apare în surmenaj, suprasolicitare.

Iluzia este o senzaţie falsă.

II) Percepţia – este o reflectare subiectivă, nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor,

fenomenelor exterioare ce acţioneză la un moment dat asupra noastră prin ansamblul

însuşirilor şi componentelor lor; este un proces de comunicare directă între subiect şi

lumea exterioară. Percepţia depinde de vârsta, sexul, tipul de personalitate, stările afective,

starea atenţiei, memoriei, experienţa perceptivă anterioară, starea analizatorilor. Percepţia

este o formă fundamentală şi cotidiană de relaţionare adaptativă cu lumea; percepţia

furnizează primele date care stau la baza formării reprezentării şi gândirii. Observaţia este

o percepţie dirijată, cu scop precis şi efectuată sistematic.

Patologic apar halucinaţiile care sunt percepţii fără obiect.

III) Reprezentările

Reprezentările, cu senzaţiile şi percepţiile, alcătuiesc prima treaptă de cunoaştere;

reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat al unor obiecte,

fenomene, evenimente, situaţii care au fost percepute anterior, dar care pot lipsi din câmpul

senzorial; este un proces de producere şi utilizare mentală a imaginii unor obiecte în

absenţa lor→ sursa reprezentărilor este memoria de lungă durată şi imaginaţia.

9

Reprezentarea este un nivel calitativ superior de organizare a psihicului uman pe

dimensiunea lui cognitivă; pot fi vizuale, tactile, auditive, olfactive, gustative, kinestezice

– după modalitatea senzorială. După domeniile de referinţă cognitivă pot fi: ştiinţifice,

tehnice, artistice, religioase. După gradul de generalitate pot fi de specie, de gen,

individuale. După gradul de complexitate pot fi: simple şi complexe. După sursa

generativă pot fi ale memoriei, ale imaginaţiei. După modul de producere pot fi voluntare/

involuntare. Datorită reprezentărilor apare funcţia anticipativ proiectivă şi planificatoare a

conştiinţei. Reprezentarea are funcţie reglatoare prin apelul permanent la fondul

experienţei anterioare.

Gândirea

Este o reflectare subiectivă în formă ideală, mijlocită, a proprietăţilor esenţiale, necesare

ale obiectelor, fenomenelor externe şi a relaţiilor logice dintre acestea. Gândirea se

realizează pe baza interacţiunii complexe dintre factorii ereditari şi mediu; parcurge o etapă

ascendentă, stabilă şi una descendentă. Organizarea internă a gândirii are un model

cvadrimensional: operaţii, conţinuturi, produse, relaţii.

Operaţiile gândirii

- concrete/ formale,

- generale – analiza (descompunerea-comparaţia), sinteza (reconstituirea-clasificarea),

abstractizarea, generalizarea

- particulare - algoritmizarea, operativitatea euristică (de căutare, explorare, prin

încercare/ eroare), operativitatea de tip convergent (reproductivă), operativitatea de

tip divergent ( creatoare, generativă).

Conţinuturile gândirii – sunt noţiunea (conceptul integrează însuşiri semnificative,

esenţiale ale obiectelor reale sau imaginare; suportul noţiunii este cuvântul), judecata (are

valoare superioară, poate fi adevărată sau falsă), raţionamentul ( exprimă o atitudine

superioară a individului faţă de realitate folosind reţelele semantice, scenariile cognitive,

scheme, structuri interpretative).

Produsele sau rezultatele sunt principalul indicator al eficienţei gândirii.

10

Relaţiile între operaţii şi conţinuturi se formează şi se învaţă la fel ca judecata,

raţionamentul; gândirea este un sistem de elemente aflate în relaţie nonîntâmplătoare unele

cu altele. Caracterul gândirii şi al învăţării poate fi influenţat în procesul instructiv

educativ, se pot forma stiluri de gândire şi învăţare. Gândirea are un caracter mijlocit

datorită faptului că se dezvoltă şi se structurează pe baza informaţiilor furnizate de senzaţii,

percepţii şi memoria de lungă durată.

Inteligenţa (viteza de gândirii) – este un instrument de adaptare, ajută la rezolvarea de

probleme şi la adaptare; este influenţată de ereditate, experienţa acumulată, mediul socio-

cultural al subiectului. Inteligenţa este o modalitate de organizare la nivelul întregului

nostru sistem psihic care articulează scopurile, efortul creator, motivaţia, eficienţa, munca.

Inteligenţa are ca dimensiuni: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea, capacitatea de

elaborare.

IQ- ul reprezintă coeficientul de inteligenţă şi rezultă din vârsta mintală/ vârsta

cronologică. Prin teste verbale şi nonverbale se poate pune în evidenţă deficitul global de

dezvoltare. Deteriorarea mintală din demenţe se pune în evidenţă cu teste de vocabular,

serii de cifre ce trebuie continuate, imagini de aranjat în ordine logică, fraze de construit.

Imaginaţia

Imaginaţia – este o modalitate distinctă de procesare, integrare şi utilizare imagistică a

informaţiei; este un proces activ, alături de percepţie, reprezentare şi gândire. Imaginaţia

poate fi practică, verbală, creatoare. Imaginaţia este o condiţie a cunoaşterii, a gândirii

logice; atinge cotele cele mai înalte la vârsta copilăriei şi scade pe măsura înaintării în

vârstă. Imaginaţia este puternic influenţată de mediul socio-cultural, de factori ereditar-

genetici care se influenţează reciproc. Formele imaginaţiei:

- visele - care reflectă imaginarul inconştient;

- procesele halucinogene – provocate de acţiunea drogurilor;

- reveria – poducţie imagistică liberă fără intervenţia controlului voluntar, este o

formă deghizată de exprimare şi realizare a unor dorinţe şi aspiraţii greu de

îndeplinit ( dăunătoare).11

- imaginaţia reproductivă – modalitate transformatoare a experienţei anterioare;

- imaginaţia creatoare, artistică, ştiinţifică (inovaţia, invenţia).

În cadrul procesului instructiv-educativ se accentuează latura formativ-activă a imaginaţiei

şi nu cea informativ reproductivă.

Memoria

Dimensiunea mnezică a trecutului este inclusă în organizarea comportamentului animal.

Urmele şi efectele trecutului afectează organismul animal în toate dimensiunile sale:

- corporală – unitatea temporală a transformării celulare şi tisulare în procesul de

creştere, dezvoltare, îmbătrânire, metabolism;

- fiziologică – reprezentată prin principalele ritmuri şi cicluri funcţionale ale

aparatelor şi sistemelor organismului;

- psihică – legată de experienţa relaţionării cu lumea exterioară şi mediată de

activitatea rezolutiv informaţională a creierului.

Datorită acestei dimensiuni mnezice sistemul psihic are continuitate şi stabilitate în timp.

Memoria face parte din structura internă a percepţiei, gândirii, imaginaţiei, trăirilor

emoţionale; este o coordonată bazală a organizării temporale a psihicului; este un sistem

dinamic cu trei faze principale: fixarea, conservarea (depinde de factori emoţionali şi

afectivi pozitivi; păstrarea se realizează la nivel inconştient), reactualizarea ( se realizează

prin recunoaştere şi reproducere). Memoria se desfăşoară intenţionat şi neintenţionat; este

componenta de bază a procesului general de relaţionare şi adaptare a individului la mediu.

Memoria mecanică este prima care se structurează şi se manifestă până la 10 ani, apoi se

dezvoltă memoria logică. Memoria logică este mediată de operaţiile gândirii şi depinde de

maturizarea intelectuală generală a individului, este superioară şi economicoasă. Schemele

memoriei logice sunt stabile, rezistente, sistematizate şi determină capacitatea de a

achiziţiona cunoştinţe noi fără eforturi deosebite. După modalitatea de recepţie poate fi

vizuală, auditivă, mixtă – acestea sunt condiţionate genetic.

Calităţile memoriei sunt întinderea repertoriului, fidelitatea, exactitatea, promptitudinea,

mobilitatea, volumul – foarte important este exerciţiul. Memoria nu se leagă de un singur 12

şi strict delimitat centru nervos, ci de toată întinderea emisferelor cerebrale, în proporţii

diferite.

Uitarea are un caracter gradat începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării

datelor, până la absenţa completă. Uitarea are efect perturbator dar şi optimizator. Cele mai

importante pierderi se petrec în perioada imediat următoare momentului memorării – de

aceea exerciţiile, repetiţiile trebuie să fie mai dese la început şi mai rare ulterior.

Limbajul

Comunicarea este modalitatea de legătură în spaţiu şi timp între un obiect sistem şi mediul

extern ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie; este un atribut al omului

pentru că dispune de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare.

Comunicarea ca relaţie este legătura şi interacţiunea informaţională între sursă şi receptor;

calitatea comunicării depinde de capacitatea de recepţie şi prelucrare a destinatarului;

comunicarea ca proces este ansamblul operaţiilor de codare- recodare- decodare ce se

aplică asupra alfabetului.

Laturile comunicării

- latura cantitativă – care exprimă cantitatea generală de informaţie pe care procesul

de comunicare o realizează pe durata desfăşurării sale; volumul emis la nivelul

sursei este întotdeauna > decât cel înregistrat la nivelul receptorului;

- latura semantică – constă în relaţia de corespondenţă între mesajul emis de sursă şi

tezaurul intern al destinatarului;

- latura pragmatică – presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de sursă şi

o anumită stare de necesitate a receptorului.

Caracteristicile comunicării sunt completitudinea (cantitatea), promptitudinea (durata),

fidelitatea (corespondenţa elementelor de conţinut → de aceea este necesar procesul

redundării, prin dublarea sau triplarea numărului de semnale).

Comunicarea poate fi verbală sau nonverbală (figurală, gestuală). Comunicarea poate fi

intrapersonală (conversaţia interioară), intepersonală (inteacţiunea faţă în faţă), de grup, în

masă, extrapersonală ( cu calculatorul, cu ATM- ul, cu jocurile video).13

Funcţiile comunicării

- funcţia referenţială – mesajul face trimitere la obiectul sau faptul la care se referă;

- funcţia expresivă – transmite emoţiile, atitudinile şi personalizează mesajul;

- funcţia poetică – tot ceea ce aduce un supliment de sens;

- funcţia conativă – este orientată spre destinatar, îl influenţează ( publicitatea,

cererea, somaţia);

- funcţia fatică – are rolul de a păstra canalele de comunicare deschise, atrage atenţia

intelocutorului;

- funcţia metalingvistică – se referă la cuvinte, semne care pot fi suportul

comunicării (dicţionarul).

Comunicarea este un proces dinamic. Randamentul informaţional al comunicării

pedagogice este întodeauna în funcţie de competenţa lingvistică a receptorilor.

Limbajul reflectă nivelul şi caracterul dezvoltării psihice ale individului. Limbajul verbal

este mediator şi liant al altor funcţii şi procese psihice conştiente şi subconştiente şi

determină comportamentul verbal al individului. Limbajul este oglinda vie a culturii unei

societăţi.

Limbajul oral are ca forme: solilocviul (până la 5 ani), monologul ( centrat pe o temă –

discursul politic), dialogul (contextual, cu gesturi auxiliare).

Limbajul scris este mai obiectiv, mai dens şi mai relevant în plan cognitiv decâ cel oral;

producerea lui este mai dificilă, recepţia şi înţelegerea sunt şi mai dificile. Consolidarea

limbajului se produce între 14-18 ani.

Verigile funcţionale ale limbajului sunt

- veriga aferentă – recepţia auditivă, vizuală; veriga interpretatoare la nivel cortical în

lobii frontal, temporal, occipital, parietal;

- veriga eferentă – emisia – are componenta fonoarticulatorie ( în lobul frontal) şi

manuală;

- veriga de autoreglare asigură adecvarea celorlalte două verigi prin conexiune inversă

(kinestezico-auditiv şi kinestezico-vizual – cvasiautomatizate) şi asigură coerenţa

logică a fluxurilor verbale şi a coerenţei.

14

În unele sindroame frontoparietale sau frontale apar alterări severe ale coerenţei.

Neurofiziologia clasică considera limbajul o funcţie puternic lateralizată în cadrul unei

emisfere dominante(stânga). Neurofiziologia contemporană consideră că limbajul are o

reprezentare bilaterală, în cele două emisfere: emisfera stângă pentru structurile verbale

complexe (propoziţii, fraze, discursuri) şi emisfera dreaptă pentru structuri simple, formate

din subiect şi predicat.

Atenţia

Realizarea atenţiei la nivel optim reclamă o vigilenţă concentrată şi orientată selectiv;

atenţia ocupă un loc aparte în structura şi dinamica sistemului psihocomportamental al

omului. Atenţia este o funcţie psihofiziologică mediatoare, reglatorie, este un proces

psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţii

psihice şi psihocomportamentale specifice în raport cu obiectivele şi finalitatea lor proprie,

pentru atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Atenţia este o condiţie primară,

de fond, o stare de pregătire psihofiziologică generală în cadrul stării de veghe difuze şi

care face posibilă declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de

reproducere, de gândire sau efectuare a unei acţiuni instrumentale motorii. Stimulii

acţionează ca semnale specifice care focalizează atenţia şi activitatea devine dominantă.

Componenta fizică este reflexul necondiţionat de orientare şi se identifică cu atenţia

involuntară sau necondiţionată; componenta psihică este legată de participarea intenţiei şi

reglării voluntare (forma superioară şi specific umană) şi se identifică cu atenţia voluntară.

Aceasta este conştientizată ca stare de încordare, concentrare, efort neuropsihic şi în plan

comportamental prin selectivitate şi orientare deliberată, stare de luptă cu efectele

perturbatoare; devine astfel principala formă de organizare şi ţinere sub control a

desfăşurării activităţii. Când atinge un grad de automatizare şi când are o bază

motivaţională, funcţionează de la sine, fără un efort special → atenţie postvoluntară.

Funcţiile atenţiei

- de explorare în câmpul perceptiv

- de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată

- de accentuare a contrastelor 15

- de filtrare, selecţie

- de orientare, direcţionare

- de potenţare

- de avertizare

Atenţia este condiţie şi dimensiune a tuturor proceselor psihice specifice şi a tuturor

formelor de activitate, o modalitate de relaţionare a omului cu lumea. La vârsta preşcolară

predomină atenţia involuntară; formarea ei trebuie privită în contextul maturizării.

Dimensiunile atenţiei sunt: volumul, concentrarea ( ce mai importantă – are valori diferite

de la un individ la altul) , stabilitatea (de la 40 minute la 2 ore), mobilitatea,

distributivitatea.

Afectivitatea

Afectivitaea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unei trăiri

subiective, de un anumit semn, durată şi intensitate, raportul dintre dinamica evenimentelor

motivaţionale sau stărilor proprii de necesitate şi dinamica evenimentelor din planul

obiectiv extern. Raportul poate fi nesemnificativ (neutru) sau semnificativ – pozitiv sau

negativ. Afectivitatea este o interfaţă între cogniţie şi motivaţie. Percepţia, reprezentarea

sau judecata (procese cognitive) preced şi condiţionează producerea emoţiei, dar nu

întotdeauna. În situaţii de deficit informaţional, reflectarea afectivă devansează, precede

cogniţia.

Caracteristicile emoţiilor

- referenţialitatea - specifice/ nespecifice;

- polaritatea – agreabil/ dezagreabil, pozitiv/ negativ; se modelează socio-cultural;

- intensitatea/ amplitudinea variază de la emoţia abia sesizabilă până la afecte;

depinde de structura de personalitate, de experienţa de viaţă şi afectivă anterioară; în

cazul mulţimilor are loc amplificarea prin contagiune, prin descătuşare instinctuală;

- durata – se menţine cât stimulul declanşator sau până la inerţie emoţională;

- conversiunea este proprietatea unei emoţii de un anumit semn de a se modifica

(copii, persoane labile emoţional) → stabilitatea/ instabilitatea;

16

- ambivalenţa este caracteristică copilului (iubire/ ură, iubire/ gelozie); apare şi în

unele boli;

Clasificarea proceselor afective:

Emoţiile apar brusc, pasager, trecător (frica, spaima, angoasa);

Sentimentele sunt stări afective de factură complexă, stabile, durabile, mai puţin intense –

simpatia, iubirea, resentimentul, gelozia, orgoliul, ruşinea;

Pasiunile au intensitatea emoţiei şi durata sentimentelor, sunt o forţă motivaţională

puternică a comportamentului individual;

Clasificarea proceselor afective după complexitate:

- dispoziţii organice – sănătate, boală, oboseală; în bolile cardiovasculare – anxietate

şi nelinişte; în bolile TBC – euforie şi excitabilitate; în bolile digestive –ipohondrie.

- afectele au caracter exploziv, apar brusc, de scurtă durată, instinctuale, inconştiente

împingând persoana la acte comportamentale cu consecinţe nedorite, dramatice, cu

efect perturbator deosebit; cele mai predispuse sunt persoanele impulsive, cu

echilibru emoţional instabil;

- emoţiile sunt modelate socio-cultural, nuanţate, legate de valori morale, estetice,

religioase, culturale; au rol central în devenirea şi integrarea personalităţii;

- sentimentele sunt forme complexe, de intensitate redusă, durată lungă; sentimentele

iau forma atitudinilor; există 1-2 sentimente dominante care condiţionează profilul

de personalitate şi linia de conduită a individului;

- pasiunile îmbină intensitatea emoţiei şi durabilitatea sentimentului; îngustează

registrul analizelor comparative şi al alegerilor( „orbesc” individul);

- dispoziţiile integrate globale reprezintă acel fond bazal pe care se evidenţiază şi se

manifestă cotidian şi situaţional trăirile emoţionale şi actele comportamentale

specifice; sunt o sinteză a experienţei de viaţă şi a trăirii de sine (semnalizarea stării

fizice şi viscerale) care se elaborează în ontogeneză şi se impune ca o constantă a

firii sau a modului de a fi al personalităţii; se distinge dispoziţia globală

homeostatică ce defineşte raportarea afectivă a omului la lumea extrioară şi la sine

însuşi (optimism/ pesimism) şi dispoziţiile de moment –induse situaţional; ambele

17

au importanţă în condiţionarea conştiinţei de sine şi a relaţionării cu cei din jur.

Afectele au rol esenţial în relaţionarea omului cu lumea, sunt implicate în structurarea

relaţiilor interpersonale( simpatie/ antipatie, atracţie/respingere, prietenie/ură, agresivitate/

toleranţă, altruism/ egoism, coparticipaţie/ invidie) şi în determinarea climatului

psihosocial în colectivităţi/ grupuri (încredere/ suspiciune, coeziune/ tensiune, armonie/

conflict); toate situaţiile sociale şi comunicaţionale sunt filtrate şi evaluate afectiv şi

generează răspunsuri şi stări afective; în funcţie de natura, semnul şi intensitatea trăirilor şi

stărilor emoţional afective individul îşi determină poziţia într-osituaţie, în lume, în general,

simţindu-se agreat, apreciat sau respins, izolat; relaţionarea afectivă îşi pune amprenta pe

celelalte niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional – şi devine posibilă simularea - afişarea

unor comportamente opuse celor interne, reale.

Emoţionalitatea este latentă în persoană, este un dialog cu lumea care se răfrânge asupra

Eu-lui şi îl redefineşte, îi conferă noi sensuri şi dimensiuni. Emoţionalitatea este un proces

circular –începe cu tranzacţii şi acţiuni ale Eu-lui, interacţionând cu Eul altora. Orice trăire

trebuie privită din perspectivă genetică, evolutivă. Emoţionalitatea se află sub contol

cortical pentru comportamentul subiectiv şi sub control hipotalamic pentru declanşarea

emoţiei.

Agresivitatea se asociază cu egocentrismul, egoismul; este activată şi susţinută de răutate şi

ură; agresivitatea exacerbează propriile interese şi valoarea propriului eu; se amplifică

semnificativ în cadrul mulţimii.

Toleranţa are ca efect în plan psihocomportamental o deschidere largă spre lume, acceptare

a acţiunii şi influenţei celor din jur; toleranţa generează trăiri pozitive, de securitate,

reciprocitate, empatie, cooperare – poate fi optimizată şi consolidată sub acţiunea factorilor

educativi favorabili, cu efecte benefice pentru individ.

Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, de tulburare, insecuritate şi teamă, pe

care individul nu le poate explica şi relaţiona obiectual; persoana prezintă reţinere şi teamă

în legătură cu viitorul.

Angoasa este o agravare, intensificare a anxietăţii, este o senzaţie apăsătoare de

indispoziţie profundă, legată de presimţirea unui pericol nedefinit, iminent, în faţa căruia

18

individul rămâne dezarmat; angoasa bulversează profund echilibrul personalităţii; poate fi

generată de fantasmele reprezentărilor imaginare ale unor situaţii conflictuale inconştiente.

Stresul este o stare de tensiune şi încordare cu conţinut fiziologic, psihic şi social. Stresul

poate genera efecte pozitive – adaptative – eustres sau, efecte dezadaptative,

dezoganizatoare – distres.

Motivaţia

Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ.

Motivaţia transformă fiinţa umană în subiect activ şi selectiv, în relaţie de dependenţă şi

independenţă faţă de mediu→ caracterul interacţionist complex al comportamentului şi

activităţii umane. Motivaţia este legea generală de organizare şi funcţionare a întregului

sistem psihic uman (percepţia, gândirea, memoria, voinţa, caracterul, aptitudinile sunt

subordonate motivaţiei). Motivaţia are o latură de conţinut, informaţională, care se referă la

semnalele care atrenează starea de necesitate: foame, sete, mişcare, informare, distracţie;

latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor şi de raportul tensiune-

destindere; orice motiv are o verigă obiectivă şi una subiectivă.

Refularea reprezintă reprimarea repetată, necondiţionată a tendinţelor şi impulsurilor spre

acţiunea de satisfacere care generează un focar tensional şi tulburări nevrotice.

Motivaţia se manifestă la nivelul actului comportamental global. Motivul este forma

concretă în care se activează şi se manifestă starea de necesitate (Piramida trebuinţelor -

Maslow). Intensitatea motivului creşte proporţional cu durata amânării satisfacerii stării de

necesitate. Organizarea sferei motivaţionale se realizează după o dimensiune valorică

modelată socio-cultural, care subordonează trebuinţele primare.

Tipuri de motive

- pulsiuni, tendinţe

- trebuinţe propriu-zise, bine structurate, integrate la nivel biologic şi psihologic; au

caracter imperativ;

- interese – trebuinţa se structurează pe baza interesului;

- idealurile au un conţinut şi un caracter mai vag;

19

- motive pozitive – homeostazice/ de creştere şi dezvoltare – nu intră în conflict cu

exigenţele morale şi sociale;

- motive negative – consumul de alcool, fumatul, drogurile, aventura, acumularea.

Fenomenul care reflectă obstacolele, neregularităţile în calea satisfacerii imediate a unui

motiv este frustraţia, care induce o stare de încordare negativă, nemulţumire, insatisfacţie,

furie; are efect pozitiv pentru activarea mecanismelor compensatorii şi favorizarea unor

scheme comportamentale noi; când frustrarea depăşeşte anumite limite, se transformă în

factor perturbator şi determină tulburări psihonevrotice; reacţia la frustrare poate fi de

neastâmpăr (tensiune), agresivitate, apatie, evaziune în imaginar, stereotipie, regresie.

Nivelul de aspiraţie reprezintă scopurile pe care subiectul îşi propune să le atingă.

Nivelul de expectaţie reprezintă rezultatul concret la care subiectul se aşteaptă.

Nivelul de realizare se referă la rezultatul concret obţinut de către individ.

Voinţa

Voinţa este mecanismul de filtrare şi optimizare, derivată din gândire după unii, sau din

afectivitate, după alţii. Voinţa este aptitudinea de actualizare şi realizare a intenţiilor

proprii; este forma şi mecanismul de reglare/ autoreglare cu rol în optimizarea

comportamentelor orientate spre atingerea unui obiectiv cu valoare adaptativă. Are un

nivel involuntar care se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a

condiţiilor, a comparării/ alegerii şi deliberării; aceasta asigură declanşarea automată a

acţiunii de răspuns şi centrarea pe obiectiv (actele reflexe care stau la baza homeostaziei

fiziologice a organismului, reflexele de orientare, explorare, ţintire în activitatea perceptivă

şi reflexele de apărare, actele automatizate - deprinderi, obişnuinţe - care nu mai necesită

un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială (fuga de idei, asociaţia liberă).

Nivelul voluntar se subordonează funcţiei reglatoare a conştiinţei, se conectează motivaţiei,

optimizând finalizarea motivului în scop.

20

Elementele definitorii ale voinţei sunt

- intenţionalitatea

- analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc

- deliberarea şi decizia (avantaje/ dezavantaje)

- efortul.

Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul

reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică; obstacolul psihologic apare pe

fondul interacţiunii subiectului, cu capacităţile şi disponibilităţile sale, cu situaţiile pe care

este pus să le rezolve, în vederea rezolvării unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii

unor obligaţii sociale, profesionale→ voinţa este expresia dezvoltării şi consolidării

mecanismelor conştiente prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de

diverse genuri. Efortul voluntar concentrează mai mult planul intelectual sau planul motor,

dar sunt incluse ambele verigi în proporţii diferite. Voinţa este o condiţie subiectivă

(psihică) esenţială a succesului şi performanţelor înalte; efortul trebuie să fie proporţional

cu intensitatea obstacolului. Voinţa se manifestă prin pregătirea, declanşarea, coordonarea

acţiunilor, dar şi prin amânarea, blocarea unor tentaţii din afară sau din interior (controlul

stărilor impulsive, afective este o luptă mai încordată şi mai dramatică – lupta cu noi

înşine) → voinţa este modalitatea principală de organizare şi reglare a desfăşurării tuturor

celorlalte procese psihice –percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria, atenţia,

afectivitatea, motivaţia. Datorită motivaţiei omul trece din ipostaza de instrument al

dinamicii spontane a pulsiunilor, tendinţelor şi stărilor interne, în cea de stăpân al lor,

dobândind atributul Eu-lui.

Ca nucleu al personalităţii, Eu-l este de neconceput fără latura sa volitivă, care-i conferă

pregnanţă, rezistenţă şi forţă acţională în raport cu lumea externă. Între nivelul voluntar şi

cel involuntar există raport de intercondiţionare, în orice act voluntar se intrică şi secvenţe

involuntare, neintenţionate, cu rol facilitator sau perturbator; este valabilă şi inversa,

deoarece prin antrenament sistematic de autocontrol pot fi luate în stăpânire şi influenţate

pe cale voluntară şi reacţiile şi stările psihologice bazale.

21

Calităţile voinţei:

- forţa – energia depinde de educaţie;

- perseverenţa depinde de educaţie, exerciţiu şi rezerva energetică a individului ( forţa

SN + echilibrul emoţional);

- consecvenţa – stabilitatea scopului;

- fermitatea – stabilitatea deciziilor, depinde de influenţabilitatea individului, de

oscilaţie;

- independenţa – capacitatea de organizare şi de a-şi duce viaţa pe cont propriu, prin

asumarea răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.

Educarea voinţei trebuie să aibă în centrul obiectivelor forţa. Voinţa are şi o dimensiune

socială, ce caracterizează modul de relaţionare a indivizilor în grupuri, determinând gradul

de coeziune al acestora; constă în conştientizarea la nivel individual a dependenţei

satisfacerii motivaţiei personale de medierea socială şi existenţa unor interese generale

supraordonate şi a unor obligaţii pe care individul trebuie să şi le asume pentru a se integra

şi a trăi în securitate în societate; scopul este întotdeauna condiţionat în context social,

naţional, religios, economic, integrat în constelaţia altor scopuri, valori care se raportează

la familie, comunitate, epocă, umanitatea însăşi.

Activitatea umană

Activitatea este cadrul fundamental de referinţă, modalitatea cea mai veridică şi naturală

de exteriorizare şi obiectivare a organizării psihice interne a omului. Comportamentul

animal este ansamblul relaţiilor de răspuns ale organismului la acţiunea stimulilor fizici din

afară. Conduita umană este ansamblul operaţiilor materiale sau simbolice prin care

organismul aflat în situaţie tinde să-şi realizeze propriile posibilităţi şi să reducă tensiunile

care-i ameninţă unitatea şi le motivează; conduita devine socializată şi capătă o conotaţie

morală→ conduita exprimă modul de organizare a comportamentului la nivel uman.

Noţiunea de psihic devine sinonimă cu cea de activitate psihică, deoarece psihicul uman nu

există decât în şi prin activitate. Activitatea este o determinaţie şi un atribut al omului; ea

reflectă modul de organizare şi manifestare a personalităţii reale, modul de relaţionare şi

22

echilibrare a omului cu mediul său specific de viaţă; activitatea combină şi alternează cele

două verigi ale adaptării: asimilarea şi acomodarea.

Asimilarea – înseamnă luarea în stăpnire de către subiect a unei situaţii şi atingerea

scopului propus fără pregătire anterioară, fără a învăţa lucruri noi şi fără a modifica vechiul

sistem de operaţii şi deprinderi. Acomodarea constă în echilibrarea cu mediul şi atingerea

scopului propus prin introducerea unor modificări impuse de noutatea şi complexitatea

situaţiei actuale. Caracterul mediat şi planificat al activităţii este unanim acceptat în

psihologie: momentul iniţial este reprezentat de motiv, iar cel final de scop. Datorită

integrării conştiente a schemelor logice de organizare, activitatea umană dobândeşte

dimensiunea proiectivităţii şi apare ca transformare deliberată a naturii, în concordanţă cu

nevoile şi scopurile individuale/ generale. Diferenţierea şi creşterea gradului de

complexitate a sarcinilor pe care le impune activitatea umană presupune transformări şi

reorganizări evolutive în plan psihologic individual→ omul nu se integrează şi nu se

manifestă într-o activitate de tip individual, ci într-una de factură socială. Orice formă de

activitate corespunde unei stări de necesitate, este factorul care declanşează, orientează şi

susţine activitatea. Scopul reprezintă imaginea mentală a rezultatului sau produsului ce se

obţine în urma efectuării activităţii. Mijlocul reprezintă tot ceea ce trebuie făcut, întreprins

şi folosit în calitate de instrument pentru rezolvarea sarcinilor şi realizarea scopurilor

(informaţii, cunoştinţe, condiţii, operaţii mintale şi motorii). Mijloacele se aleg după

formularea scopului, în funcţie de natura activităţii şi a condiţiilor de desfăşurare a ei.

Activităţile pot fi: acceptabile (licite) şi inacceptabile (ilicite) şi intră sub incidenţa

principiilor etico-morale impuse de societate.

Formele activităţii sunt: jocul (pregăteşte activitatea de mai târziu), învăţarea, munca

(componenta funcţională centrală a sistemului personalităţii).

23

Personalitatea

Individ Individualitate

Are sens strict biologic şi sugerează

însuşirea de unitate indivizibilă a

organismului aflat în interdependenţă

cu mediul, dar şi interdependenţa

funcţiilor şi organizării sale.

Desemnează exemplarul singular

dintr-o specie.

Nu poate fi divizat – integritatea

individului se asociază cu unicitatea

sa.

Este determinată biologic.

Este un reprezentant al speciei

(umană, animală, vegetală).

NU cuprinde note de valoare sau

diferenţiere calitativă: este o noţiune

aplicabilă tuturor organismelor vii,

indiferent de vârstă şi nivel de

dezvoltare.

Reprezintă expresia individului diferenţiat în

plan biologic şi psihologic. Se referă la o

realitate psihologică specială, cu trăsături

psihofizice structurate într-o formă unică.

Este specifică omului.

Individualitatea psihologică începe cu conduitele

perceptive.

Individualitatea este felul de a fi al individului.

Individualitatea este fiinţa unică şi irepetabilă

într-un context socio-cultural dat.

Individualitatea nu se identifică cu personalitatea

, care este elementul central al oricărei

individualităţi şi care cuprinde întreaga

interacţiune a individului cu mediul său actual şi

potenţial.

Persoana Personalitatea

Persoana este fiinţa concretă, bio-

psiho-socială, cu identitate socială

determinată şi poziţie socială de care

este conştientă.

(din latinescul Persona – mască, rol,

actor)

Este determinată socio-cultural şi

Personalitatea este o abstracţie psihologică.

Personalitate este o persoană de prestigiu.

Personalitatea este persoana maximal valorizată

social, adică este recunoscută ca valoare, ca

individualitate ce are conştiinţa că reprezintă

ceva valoros.

Personalitatea este o construcţie teroretică care 24

vizează individualitatea conştientă de

sine şi recunoscută de ceilalţi.

Este corespondentul în plan social al

individului.

Este o noţiune aplicabilă doar omului

– copilul este doar candidat la

dobândirea statutului de persoană.

Persoana este factorul activ care

stabileşte relaţii cu mediul

Persoana este conştiinţa de sine care

implică existenţa eu-lui.

Persoana este produsul personalizării,

socializării şi culturalizării.

explică modul specific de organizare a

trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi

psihosociale ale persoanei.

Este o sinteză bio-psiho-socială, istorică şi

culturală care asigură adaptarea originală a

individului la condiţiile de mediu natural şi

social.

Este modul de a fi al persoanei care adoptă un

stil comportamental.

Personalitatea este o persoană în devenire.

Personalitatea este un ansamblu de valori.

Personajul – reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament; este persoana în rol

social deoarece fiecare om poate juca mai multe roluri, există

Ipostaze ale personajului

- ca stereotip social – rol social aferent poziţiei sociale – „ ce am datoria să fiu”;

- ca ideal personal, care se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii –

„ ce vreau să fiu”;

- ca mască, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi – „ce vreau să par că

sunt”;

- ca refugiu, alibi moral pentru propriul comportament – „ ce mi se impune să fiu”.

Între persoană şi personaj pot exista relaţii armonioase, de cooperare, dar şi disonanţe, care

atunci când sunt foarte mari pot determina stări patologice, până la dedublarea

personalităţii. Îndeplinind un rol social, bine stabilit printr-un statut social, persoana se

autooglideşte în conştiinţa sa ca funcţie socială, generându-i conştiinţa obligaţiilor şi a

importanţei sociale. Personalitatea reprezintă modul de interiorizare – integrare şi

manifestare în comportament a statutelor şi rolurilor.

25

Statutul – desemnează ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta

sau pretinde din partea altora în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială. Fiecare

persoană are un set de statute: prescrise (înnăscute) – vârsta, sexul, etnia, religia,

naţionalitatea; achiziţionate (dobândite) – profesia, activitatea politică, economică;

formale/ informale; temporare/ permanente; reale, actuale/ anticipate.

Rolul – reprezintă aspectul dinamic al statutului care se referă la îndatoririle asociate

statutului; este un comportament efectiv şi o prescripţie normativă, este ansamblul de

comportamente pe care alţii le aşteaptă legitim din partea individului; reprezintă ansamblul

modelelor şi normelor sociale asociate statutului. Între statut şi rol trebuie să existe o

complementaritate dialectică. Rolurile îndeplinesc funcţia de reglare a raporturilor sociale

şi de integrare a personalităţii. Capacitatea de a îndeplini roluri sociale presupune aspiraţii

corespunzătoare faţă de rol şi motivaţie specifică în raport cu rolul dat. Rolurile pot fi

atribuite (prescrise)/ dobândite, prezente/ viitoare, rigide/ flexibile, permanente/

intermitente. Fiecare persoană îndeplineşte la un moment dat un set de roluri care pot fi

congruente sau incongruente ( incongruenţa rolurilor determină conflictul de rol, care

determină stări tensionale, anxiogene şi disfuncţionale datorită discrepanţei dintre

trăsăturile de personalitate şi prescripţiile rolului şi apar schimbări la nivel individual şi

social.

Personalitatea se exprimă prin intermediul rolurilor

Personalitatea este constituită din conştient, inconştient colectiv şi inconştient personal.

Conştientul , eul – se referă la procesele şi funcţiile psihice de care un individ este direct

conştient.

Inconştientul personal – este rezervorul aspectelor conştiente cândva, care au fost uitate

sau reprimate, sursa instinctelor şi simbolurilor exprimate prin vise; este stratul superficial

al inconştientului şi poartă amprenta vieţii individului, a experienţelor stocate.

Inconştientul colectiv – este stratul profund al psihicului, alcătuit din conţinuturi

impersonale – arhetipuri, predispoziţii ( Dumnezeu, eroul, magia, moartea, învierea,

înţelepciunea omului vârstnic) ; cel mai important arhetip este sinele care reprezintă

unitatea, totalitatea şi integrarea personalităţii individului; sinele este mijlocul drumului

26

între conştient şi inconştient, care formează centrul personalităţii; sinele este personalitatea

totală, centrul acesteia, aşa cum Eul este centrul conştiinţei.

Tipurile psihologice fundamentale

Unul din elementele explicative ale descrierii personalităţii îl constituie tipurile

psihologice.

1. Tipul extravertit – are interes primordial pentru lumea din afară, este sociabil,

comunicativ, vioi, expresiv, adaptabil, realist, spontan, pragmatic, nesupărăcios.

2. Tipul introvertit – orientat predominant spre interior, concentrat asupra propriului

său psihic, izolat, închis în sine, susceptibil, sensibil la critică, cu tendinţa de a nu-şi

exprima emoţiile.

Temperamentul – este ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii.

Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului şi ai întregii personalităţi sunt:

impresionabilitatea, impulsivitatea, ritmul, tempo-ul, expresivitatea psihică care se

manifestă în conduită. Temperamentul depinde de tipul de activitate nervoasă

superioară care este cea mai stabilă caracteristică a individului. Temperamentul este

determinat genetic şi suportă modificări în timpul vieţii ( nu se schimbă, dar se educă, se

modelează sub influenţa factorilor socio-culturali); indică modul în care se exteriorizează

şi manifestă o persoană într-o situaţie concretă.

Tipologii temperamentale

1. Tipologia bioconstituţională (Kretschner)

- tipul picnic – constituţie orizontală, abdomen voluminos, tendinţa spre obezitate,

statură mijlocie, piele întinsă, faţă moale şi largă, gât mare, torace bombat,

extremităţi moi, scurte, sistem osos fragil;

- tipul leptosom – astenic – constituţie verticală, trunchi cilindric, cutie toracică plată,

umeri înguşti, cap mic rotund, muşchi şi oase subţiri, nas lung şi ascuţit, palid,

trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la femei;

- tipul atletic – vâscos – proporţionat, oase mari, gât îngust, umeri largi, bazin îngust.

Acestor tipuri constituţionale le corespund două tipuri psihologice

27

- tipul ciclotim – permanentă oscilaţie între cicluri de veselie şi tristeţe, sau calm şi

iritare, oscilaţii rapide şi superficiale la unii, lente şi profunde la alţii; este natural,

liniştit, firesc; se asociază cu extraversia;

- tipul schizotim – profundă discrepanţă între aparenţă şi esenţă; poate fi calm,

hipersensibil, sau rece, insensibil; prezintă contraste şi instabilitate; se asociază cu

introversia ( persoane greu descifrabile, complexe).

Combinaţia picnic-ciclotim este predispusă la boli maniaco-depresive.

Combinaţia astenic – schizotim este predispusă la schizofrenie.

Combinaţia atletic- vâscos este predispusă la epilepsie.

Legătura dintre constituţia fizică (biotip) şi structura psihică (psihotip) este o corelaţie

statistică – nu cauzală sau genetică, şi depinde de factori genetici şi ontogenetici.

2. Tipologia psihofiziologică

Pavlov consideră că principalii factori care determină tipul temperamental sunt

intensitatea, echilibrul şi mobilitatea celor două procese fundamentale: excitaţia şi

inhibiţia.

În funcţie de intensitate individul poate fi puternic sau slab; în funcţie de echilibru poate fi

echilibrat sau neechilibrat; în funcţie de mobilitate poate fi mobil sau inert. Prin

interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii sistemului nervos rezultă patru

tipuri de bază:

- puternic, echilibrat, mobil → sangvinic (al bunei dispoziţii);

- puternic, neechilibrat, inert → flegmatic (apatic);

- puternic, neechilibrat, excitabil → coleric (irascibil);

- slab, hipotonic → melancolic.

3. Tipologia polară (Jung)

- tipul extravertit - orientat spre exterior, gândire concretă, obiectivitate, simţ practic,

inventiv tehnic, sociabil, cu iniţiativă, deschis, dominator, agresiv;

- tipul introvertit – orientat spre interior, viaţă psihică centrată spre sine, gândire

abstractă, profundă, capacitate de convingere, hotărâre, corectitudine, subiectivitate,

tendinţa de izolare, încăpăţânare, indiferenţă, anxietate, egocentrism.

28

4. Tipologia în funcţie de relaţiile interpersonale (Horney)

- tipul complezent – dependent, orientat spre relaţii, cu trebuinţa de afiliere, cu

sentimente de inferioritate, stimă de sine scăzută, tendinţa la supunere şi

conformism;

- tipul agresiv – împotriva relaţiei, tendinţa la dominare, cu nevoie de succes, de

recunoaştere socială, perfecţionist, spirit competitiv, tendinţe agresive, rezistenţă

scăzută la frustrare;

- tipul detaşat – detaşat afectiv de relaţie, cu trebuinţa de autorealizare, tendinţa la

izolare, rezistent la schimbare.

Tipuri temperamentale pure se întâlnesc foarte rar; fiecare om se încadrează într-o variantă

aproximativă, într-o combinaţie de temperamente.

Selecţia oamenilor se face după conţinutul şi calitatea activităţii, nu după temperament.

Aptitudinile

Aptitudinile – reprezintă o dimensiune valorică a personalităţii ce răspunde la întrebarea

„ce realizează efectiv?” sau „ce ar putea realiza?” o persoană.

Temperamentul este latura de formă a personalităţii.

Aptitudinile sunt latura de conţinut a personalităţii.

Aptitudinile se exprimă în calitatea, eficienţa şi utilitatea acţiunilor. Aptitudinile se

definesc prin raportarea la capacităţi ( din latinescul aptus – apt de ...).

Aptitudinea este o capacitate latentă.

Capacitatea este posibilitatea de reuşită în executarea unui lucru, profesii; depinde de

nivelul de maturizare, educaţie şi exerciţiu. Aptitudinea este doar un segment al capacităţii.

Capacitatea este un concept cu o sferă mai largă, un sistem de însuşiri funcţionale şi

operaţionale care determină acţiuni eficiente şi performante, datorită unor deprinderi,

cunoştinţe şi experienţe necesare. Funcţionalitatea şi eficacitatea aptitudinilor se exprimă

în performanţe. Aptitudinea este o însuşire complexă de personalitate, produs complex al

întregii personalităţi, al întregii experienţe, al vitalităţii fizice, al echipamentului

informaţional, al metodelor de muncă, al integrării sau conflictului intereselor, capacităţilor 29

intelectuale. În investigarea aptitudinilor, rolul cheie îl are investigarea performanţelor la

un moment dat. Aptitudinea este un complex de procese şi însuşiri psihice individuale,

structurate original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi.

Pentru ca o însuşire psihică să devină aptitudine trebuie să fie: individuală

(diferenţiatoare), să asigure efectiv finalizarea activităţii ( nu nervozitate, lene), să asigure

realizarea activităţii la un nivel calitativ superior, să dispună de un înalt grad de eficienţă

→ nu însuşirile sunt importante, ci nivelul lor de dezvoltare şi modul lor de îmbinare,

organizare într-un tot unitar.

Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al domeniului de activitate: matematice, muzicale ş.a.

Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al complexităţii : simple ( senzoriale) şi complexe

(ştinţifice, artistice, literare, manageriale ş.a.)

O singură aptitudine, oricât de dezvoltată, nu asigură succesul într-o activitate; inteligenţa,

ca aptitudine generală, contribuie la dezvoltarea tuturor aptitudinilor speciale; absenţa unei

aptitudini nu este o piedică, deoarece există compensare între aptitudini; traiectoria

evolutivă a aptitudinii trece prin faze de dezvoltare, de optim funcţional, de declin.

Influenţa majoră asupra dezvoltării aptitudinilor o are mediul, condiţiile de mediu;

ereditatea are un rol important, dar nu este determinantă – oferă doar premise funcţionale.

Activitatea este sursa, factorul esenţial pentru formarea aptitudinilor; în procesul de

formare a aptitudinilor accentul cade pe relaţia şi posibilitatea de compensare dintre cei doi

factori – ereditate şi mediu. Aptitudinile îşi au originea în procesele psihice. Cel mai

important factor motivaţional în formarea aptitudinilor este interesul, care orientează

individul într-un anumit domeniu; el determină individul să caute şi să găsească activitatea

care corespunde aptitudinlor sale şi îi motivează eforturile necesare formării şi dezvoltării

aptitudinii şi stimulează dobândirea unei atitudini creative; interesul este atât factor, cât şi

produs al formării apitudinilor.

Caracterul – implică un ansamblu de aptitudini, care se formează sub influenţa factorilor

de mediu şi educaţionali; când relaţia dintre aptitudini şi caracter este compatibilă şi

optimă conduce la armonizarea şi echilibrarea personalităţii; incompatibilitatea dintre

aptitudini şi caracter determină o personalitate dizarmonică şi ineficientă. Temperamentul

30

reprezintă doar o predispoziţie pentru aptitudini: el facilitează sau perturbă formarea

aptitudinilor.

Talentul presupune originalitate şi încadrarea performanţelor în coordonatele axiologice

ale epocii.

Geniul – este cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor.

Inteligenţa – este expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice în vederea

reuşitei acţiunilor individului; inteligenţa, ca aptitudine generală, vizează finalitatea ei,

implicarea ei, cu succes, în diverse activităţi; aptitudini mintale primare sunt: aptitudinea

spaţială, de percepţie, numerică, comprehensiunea verbală, memoria, raţionamentul

inductiv; dezvoltarea inteligenţei se realizează stadial.

Tipuri de inteligenţă: concretă (practică), abstractă (conceptuală), socială, analitică/

sintetică, fluidă – de tip A , eficientă în situaţii slab definite, cristalizată – de tip B,

eficientă în situaţii bine definite, emoţională.

Inteligenţa emoţională are drept componente

- conştiinţa de sine – încrederea în sine

- autocontrolul – conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea

- motivaţia – dăruirea, optimismul

- empatia – raportarea la nevoile şi sentimentele celorlalţi

- aptitudinile sociale – comunicarea, relaţiile de colaborare, cooperare.

Caracterul

Dacă temperamentul este latura formală a personalităţii, caracterul este latura de conţinut,

ca şi aptitudinile. Caracterul are sensul de particularitate, stil de viaţă al unei persoane;

sensul etic vizează caracterul investit cu valoare morală; sensul psihologic este o

particularitate specifică prin care o persoană se deosebeşte de alta, ca semn caracteristic al

unei individualităţi care îi determină modul de manifestare, stilul de reacţie faţă de

evenimentele trăite.

Componentele de bază ale caracterului sunt atitudinile şi trăsăturile.

31

Atitudinile caracteriale reprezintă poziţia internă, specifică, pe care o persoană o are faţă

de realitatea în care trăieşte. Atitudinea este o orientare conştientă, deliberată, o dispoziţie

latentă a individului de a reacţiona la stimulii mediului exterior.

Atitudinea are componente

- informaţional cognitivă – reprezentări, cunoştinţe, concepte, convingeri, stereotipuri

în legătură cu un obiect;

- afectiv motivaţională – emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe, interese, idealuri ;

- volitivă – tendinţele de comportament ale persoanei faţă de obiectul dat.

Caracterul se structurează prin integrarea a ceea ce este semnificativ pentru individ în

situaţii şi evenimente sociale. Atitudinile sunt bipolare, se exclud reciproc; atitudinile sunt

relativ constante, stabile, dar se restructurează, sunt supuse evoluţiei.

Trăsături caracteriale

Dobândind stabilitate, pregnanţă şi semnificaţie, atitudinile devin caracteristice pentru

individ, transformându-se în trăsături de caracter. Trăsăturile caracteriale au următoarele

caracteristici:

- sunt esenţiale, definitorii

- sunt stabile, durabile, permit predicţia comportamentului

- sunt coerente cu celelalte

- au valoare etică, morală

- sunt specifice, unice, irepetabile, ireductibile, formându-se prin istoria personală a

fiecărui individ.

Trăsăturile caracteriale alcătuiesc structura psihică internă ce conferă constanţă modului de

comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el. Trăsăturile caracteriale sunt

sistematizate două câte două, polare (muncitor-leneş, altruist-egoist, curajos-laş); la fiecare

persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi, cu ponderi diferite – preponderent pozitiv

sau negativ (nu echilibrat). Între trăsături există relaţii de ierarhizare :

- trăsături cardinale (1-2) reprezintă rădăcinile vieţii - le domină şi le controlează pe

toate celelalte, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta asupra

fiecărui act de conduită

32

- trăsături centrale (10-15) care controlează situaţiile cotidiene

- trăsături secundare, periferice – exprimă aspecte neesenţiale ale activităţii şi

conduitei individului, sunt episodice, latente.

A cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile cardinale. La naştere, trăsăturile

caracteriale sunt în poziţia 0, individul evoluând spre un pol sau altul în funcţie de întărirea

sau respingerea socială. Caracterul se formează sub influenţa mediului educaţional, dar se

şi autoformează din interior cu participarea activă a individului. Caracterul dispune de

mobilitate, flexibilitate, plasticitate, având o mare capacitate adaptativă. Trăsăturile

caracteriale pot fi organizate concentric ( în centru cele cardinale), sau piramidal (la vârf

cele cardinale).

Funcţiile caracterului

- relaţională - cu realitatea, cu ceilalţi

- orientativ adaptativă – oferind posibilitatea de orientare şi conducere de sine ,

conform scopului

- de mediere şi filtrare cognitivă şi afectivă a tuturor acţiunilor

- reglatorie – oferind posibilitatea reglării propriei conduite.

Caracterul nu este un dat înnăscut, ci dobândit, expresia istoriei personale a omului.

Caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, ideilor şi valorilor dominante,

prin conformarea la norme şi reguli pe care societatea le impune individului. Configuraţia

nativă individuală dă „culoare” caracterului; decisive sunt întâmplările de viaţă, drumul

individului, modelele întâlnite, relaţiile, acţiunile pe care le-a îndeplinit, ceea ce îi oferă

caracterul unic, irepetabil, individual.

Caracteriopatia este formarea patologică a caracterului, un caracter care se constituie

împotriva lui însuşi, cu imposibilitatea de a se schimba, de a deveni.

Eul în structura personalităţii

33

Eul – este nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate, este nucleul

personalităţii. Gândirea, reflexivitatea, intenţionalitatea şi suportul afectiv, motivaţional si

atitudinal sunt elementele primordiale ale eu-lui.

Eul fizic – este primul care începe şi se formează în ontogeneză (frumos - urât, bărbat-

femeie, gras-slab).

Eul psihic sau spiritual – reprezintă imaginea despre propria organizare psihică internă -

trăiri afective, motivaţii, voinţa de acţiune, judecăţi de valoare (capabil-incapabil, bun-rău,

talentat-netalentat).

Eul social – reprezintă imaginea despre locul şi rolul propriu în societate ( apreciat-

persecutat, integrat-marginalizat, frustrat-realizat). În funcţie de nivelul de dezvoltare al

celor trei componente, dar şi de modul de articulare şi integrare, personalitatea diferă.

Tipuri

- tipul somatic (dominanţa eu-lui fizic şi narcisismul ca formă particulară)

- tipul spiritual (dominanţa eu-lui psihic, centrat pe nevoia de cunoaştere şi înţelegere)

- tipul mixt (care integrează echilibrat cele trei componente)

Eul se naşte prin conştiinţă; conştiinţa este premisa fundamentală a eu-lui; odată apărut,

ridică conştiinţa la un nivel superior de adaptabilitate→ eul controlează conştiinţa, îi dă

sens, o direcţionează; eul este doar nucleul personalităţii, influenţând dinamica

personalităţii; se formează şi evoluează concomitent, conţine şi exprimă personalitatea→

personalitatea se extinde în mediu, de unde îşi trage şi îşi interiorizează elementele

socioprofesionale. Când eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine

este, ce vrea, este derutată.

34