Suport de curs la disciplina Psihologie

Experimentală

Specializarea: Psihologie, an II (subiectele de examen vor fi din a doua parte a cursului, metode şi tehnici experimentale în studiul proceselor psihice)

Metode şi tehnici experimentale în studiulsensibilităţii şi senzorio-motricităţii

1. Metoda psihofizicii clasice şi determinarea pragurilor senzorialePragurile senzoriale au constituit primul obiect de studiu al psihologiei

experimentale; cercetările în acest domeniu sunt legate în primul rînd de numele psihologilor germani Weber şi Fechner. Pragul absolut minimal şi cel maximal pun în evidenţă valoarea minimă şi pe cea maximă de la care şi pînă la care stimulii pot fi sesizaţi.

Legea pragului minim absolut evidenţiază faptul că, pentru obţinerea unei senzaţii, este necesară o intensitate minimală; pragul maximal evidenţiază faptul că o stimulare excesiv de puternică îşi pierde specificitatea şi se transformă într-o senzaţie de durere. Conceptul de prag vizează intensitatea stimulilor, iar conceptul de senzaţie vizează receptivitatea analizatorilor subiectului. Pragul diferenţial este un concept introdus de Weber şi care descrie cea mai mică creştere a intensităţii stimulării care determină o senzaţie diferită de prima. Weber a stabilit şi că mărimea pragului diferenţial pentru fiecare sensibilitate modală este constant, adică x/x = constant. Fechner a propus o altă formulă: E = k logx + c, unde E - estezia (nivelul sensibilităţii), k şi c - constante care privesc analizatorii, şi x - intensitatea stimulului. Aceste formule s-a demonstrat ulterior că sunt valabile numai pentru intensităţile medii ale stimulilor. Legea pragurilor nu se aplică în această formă la nivelul minim datorită nivelului de semnificaţie al stimulului, iar la nivelul maxim nu se aplică în această formă datorită adaptării analizatorilor individului.

Determinarea pragului minim absolut pentru sensibilitatea vizualăÎntr-un experiment, s-a proiectat un fascicol luminos cu o lungime de undă de

51 milimicroni, timp de 0,001 secunde, pe o arie retineală restrînsă la 10' diametru situată la 20 grade de axul orizontal, în partea temporală. Valoarea minimă de unităţi energetice (intensitate) care a evocat un răspuns senzorial al retinei (şi al nervului optic) a fost de 3,89 x 10-12 ergi (valoare statistică); ea se pune în evidenţă cu ajutorul EEG.

Pragul diferenţial al sensibilităţii vizuale este de 1/100.Pragul temporal al acuităţii vizuale sau frecvenţa critică de fuziune (FCF).

Acest termen a fost introdus de fiziologul american Allen în anul 1926. FCF reprezintă numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina ca fiind prezentată intermitent, ci continuu (sensul ascendent), sau numărul de licăriri pe secundă la care ochiul nu mai percepe lumina licărindă ca fiind continuă, ci intermitentă. Tot Allen a inventat şi aparatul denumit Flicker, cu ajutorul căruia se testează FCF. Factori care condiţionează FCF:

- intensitatea şi culoarea licăririlor (se consideră că indicatorul cel mai bun este culoarea roşie;

- durata şi pauza dintre licăriri;

- vîrsta subiecţilor;- starea subiectivă (oboseala);- temperatura ambiantă (influenţează ritmul reacţiilor foto-chimice);- ritmurile biologice individuale (legate de momentul zilei);- zona retineală excitată;- intensitatea flash-urilor;- viteza de recuperare a substanţelor fotosensibile descompuse sub influenţa

luminii; pauza dintre licăriri afectează această viteză.Limita de sus a FCF care poate fi percepută este dependentă mai mult de

procesele fotochimice decît de cele corticale. Astfel, FCF semnalizată verbal nu corespunde cu cea stabilită prin EEG.

Pragurile la nivelul sensibilităţii auditivePragul minimal, ca şi cel diferenţial (2 - 13 Hz) variază foarte mult de la un

individ la altul.Pragurile la nivelul sensibilităţii tactilePragul absolut minim pentru diferite zone ale pielii a fost determinat cu

foarte mare precizie de către Weber, după cum urmează: 3g/mm2 la vîrful degetelor, 16g/mm2 pe gambă, 33g/mm2 pe faţa posterioară a antebraţului, 89g/mm2 pe faţa anterioară a antebraţului, 25g/mm2 pe abdomen, 47g/mm2 în zona mijlocie a spatelui, 200-250g/mm2 la călcîi.

Pentru sensibilitatea tactilă se calculează un prag discriminativ sau spaţial, care se măsoară între două puncte ale pielii excitate simultan cu ajutorul esteziometrului. Iată unele valorile ale pragului discriminativ spaţial: 1mm pe limbă, 2,3mm pe faţa internă a degetului arătător, 4,5mm pe buze, 6-7mm pe suprafaţa dorsală a degetelor, 11,3mm pe palme, 16mm pe talpă, 54mm pe ceafă, circa 67mm la mijlocul spatelui, pe braţ şi coapsă.

În ceea ce priveşte pragul diferenţial al senzaţiei de greutate, al doilea ca fineţe după cel vizual, Weber şi Fechner l-au stabilit ca fiind de 1/40. Alte cercetări au arătat că acest prag variază în funcţie de greutăţile date spre măsurare, cu sau fără contact vizual (de obicei se măsoară fără contact vizual): 1/21 la greutatea de 250g, 1/14 la greutatea de 2500g, 1/19 la greutatea de 2750g etc. Există un optimum funcţional, situat între 2000 şi 2500 g, acolo unde valoarea pragului diferenţial este cea mai mică; spre extremităţi, aceste valori tind să crească.

Metode de determinare a pragurilor senzorialeMetoda reproducerii sau a erorilor medii: se prezintă subiectului un stimul şi

i se cere să îl reproducă. Se pot constata două tipuri de erori: constante (sau sistematice), şi erori variabile (acestea fiind cele mai frecvente). Pentru sunet, se calculează media valorilor oferite de subiect şi se compară cu etalonul. Diferenţa dintre valoarea medie a răspunsurilor subiectului şi valoarea etalonului ne oferă indicatorul de valoare brută, C = Rm - Re, unde Rm este valoarea medie, iar Re este valoarea etalonului. Eroarea variabilă este abaterea fiecărei încercări în parte.

Metoda limitelor sau a variaţiilor minime

Determinările se realizează pe două coordonate: ascendent şi descendent. În sens ascendent se porneşte de la o valoare subliminală, pînă cînd subiectul relatează că a sesizat stimulul.

Pr = (Pasc + Pdesc)/2Pasc = (ax1 + ax2 + ... + axn)/nPdesc = (dx1 + dx2 + ... + dxn)/nÎn cazul pragului diferenţial, se prezintă subiectului doi stimuli, dintre care

unul este etalon, iar celălalt variabil, ca termen de comparaţie. Stimulul variabil se va modifica, urmînd ca subiectul să aprecieze dacă nivelul este inferior, superior sau egal etalonului. În seria ascendentă de valori se porneşte de la o valoare inferioară etalonului, după care se creşte treptat intensitatea, trecînd de etalon, pînă cînd subiectul declară că intensitatea este mai mare decît etalonul. Pentru seria descendentă se procedează invers, şi astfel se stabilesc pragurile diferenţiale, cel ascendent şi cel descendent; media lor ne oferă valoarea pragului diferenţial.

Metoda constanteiAceastă metodă determină valori mai puţin precise, deoarece apelează la

evaluări subiective. Se prezintă subiectului stimuli de valori diferite şi i se cere să aprecieze care dintre ei este mai puternic şi care mai slab. Şi în acest caz, unul dintre stimuli poate fi considerat etalon şi celălalt variabil, fără ca subiectul să fie informat despre aceasta. Subiectul poate utiliza, pentru evaluare, termeni ca: inferior, superior, egali; sau: primul, al doilea; sau: cel din stînga, din dreapta, de sus, de jos. Stimulul variabil se prezintă alternativ şi aleator, dar nu în serii (ascendente sau descendente). În cazul în care distanţa dintre stimulul variabil şi cel etalon este mai mare, subiectul va da mai multe răspunsuri corecte. Frecvenţa acestor răspunsuri este proporţională cu valoarea diferenţei dintre valoarea etalon şi valoarea primului stimul variabil. Între evaluările făcute de subiect pînă se apropie de valoarea etalon, şi astfel se obţine valoarea pragului discriminărilor făcute de subiect.

Metodologia experimentală în studiul percepţiei

1. Percepţia directă - percepţia indirectăAcest prim aspect legat de procesul perceptiv se referă la modul în care

observatorul uzează de informaţia senzorială pentru a face interpretările perceptive. Răspunsul la această problemă este oferit de două direcţii. Psihologul american Gibson arată că abordarea directă, nemijlocită explică percepţia, deoarece cel care percepe culege informaţiile pe care le permite mediul înconjurător şi face acest lucru într-un mod natural, spontan, fără să reflecteze asupra lor. Pe de altă parte, psihologul american Gregory susţine că explicaţia cea mai plauzibilă o oferă abordarea indirectă, deoarece constatările noastre în legătură cu relieful, cu tridimensionalitatea se fac pe baza experienţei anterioare despre adîncime sau relief şi despre alte caracteristici ce intervin în acest proces.

În psihologia experimentală modernă, orientată mai mult cognitivist, controversa abordării directe sau indirecte este descrisă în termenii unui contrast între procesarea perceptivă de tip down-top, de tip inductiv, dirijată de datele senzoriale, şi procesarea de tip top-down, de tip deductiv, indirectă, dirijată de cunoştinţe şi

experienţă. Astfel, privind imaginea fotografică a unui oraş, avem senzaţia de relief, dar în realitatea imaginii toate elementele sunt date bidimensional.

Între cele două moduri de abordare, directă şi indirectă, există o interacţiune. Cercetările efectuate în anii '80 de către McClelland şi Rummelhardt asupra procesului de lectură au identificat două modalităţi de analiză: abordarea directă pe litere şi abordarea din contextul cuvîntului. Cercetătorii au ajuns la concluzia că există trei nivele de recunoaştere perceptivă:

a) Nivelul particularităţilor, sau de aspect exterior, în care sunt recunoscute aspectele caracteristice unei litere (spre exemplu, linia dreaptă).

b) Nivelul literei: unităţile de recunoaştere a literei sunt activate de informaţia specifică.

c) Nivelul cuvîntului, în care elementele sunt activate de unităţile literei.Deîndată ce o unitate de cuvînt este activată de litere, ea reactivează literele;

are loc o conexiune inversă de tip top-down circulară.Abordarea directă şi cea indirectă, împreună cu relaţia dintre ele, pun în

discuţie teoria tranzacţională a percepţiei, formulată de Ames şi Ittelson. Această teorie postulează că a percepe semnifică emiterea unei supoziţii, fără ca acest proces să fie neapărat conştient. Tindem să alegem supoziţii verificate în experienţa anterioară, astfel că semnificaţia obiectului ţine de experienţa personală a subiectului. Această experienţă implică un raport anticipativ cu viitorul. Autorii teoriei propun următoarea metaforă: "Viitorul anticipează o experienţă trecută." Altfel spus, ceea ce urmează a fi perceput alcătuieşte viitorul şi anticipează experienţele trecute.

2. Relaţia înnăscut - dobînditTeoria empirică a lui Helmholz este expresia abordării indirecte, insistînd pe

rolul experienţei anterioare (a factorului dobîndit în percepţie). Cînd ne confruntăm cu o scenă vizuală nouă, o interpretăm deducînd că sugestiile de perspectivă pe care le simţim semnifică relieful. Aceste "deducţii inconştiente", după Helmholz, apar rapid şi fără o gîndire conştientă, un fel de deprinderi vizuale.

La polul opus se situează nativiştii (ineiştii), care susţin că modul de a percepe este înnăscut, iar mecanismele perceptive ne sunt date de la naştere (gestaltiştii). Ei susţin că omul percepe fiind orientat de o tendinţă înnăscută, internă spre integralitate, orientîndu-se după principiul pregnanţei.

J. Piaget susţinea că trebuie avut în vedere rolul evoluţiei structurilor operaţionale (vezi experimentul cu "prăpastia vizuală" efectuat de soţii Gibson, care dovedeşte că percepţia reliefului este înnăscută). O serie de indicatori ai percepţiei sunt categoric înnăscuţi, iar experimentele soţilor Gibson sunt relevante pentru fiinţele terestre (nezburătoare). Trebuie avute în vedere experienţele traumatizante de genul prăpastiei, cutremurului.

În concluzie, experienţa joacă un rol important în percepţiile ce dobîndesc înţeles. Majoritatea actelor perceptive sunt interacţiuni între componentele native şi cele dobîndite.

3. Rolul factorilor comportamentali

A fost sistematizat de către F. H. Allport (1958), care, sistematizînd cercetările experimentale din percepţie, propune teoria stărilor centrale directoare. El a încercat să demonstreze importanţa factorilor comportamentali în percepţie, arătînd că oamenii percep esenţialmente în funcţie de trebuinţele, valorile, tensiunile, reacţiile lor defensive, în funcţie de personalitatea lor. Această teorie se rezumă la şase ipoteze specifice:

1) Trebuinţele, nevoile biologice ale subiectului tind să determine ceea ce este perceput. Într-un experiment s-au prezentat unor subiecţi înfometaţi imagini ambigue şi s-a constatat că tindeau să vadă, în acele imagini, hrană; s-a constatat o creştere a răspunsurilor de tip "hrană" după trei ore, una şi mai amplă după şase ore şi o scădere a răspunsurilor de acest tip după nouă ore, aceasta datorită intervenţiei mecanismelor de apărare biochimice.

2) Recompensa şi pedeapsa asociată percepţiei obiectului tind să determine ceea ce este perceput. Într-un experiment s-au utilizat două profiluri de figuri umane între care existau doar mici diferenţe; recunoaşterea unuia a fost însoţită sistematic de recompensă, iar recunoaşterea celuilalt, de pedeapsă. După un anumit număr de prezentări, experimentul a fost repetat şi s-a constatat că profilul însoţit de recompensă a fost recunoscut mai rapid.

3) Valorile caracteristice individului tind să determine viteza de recunoaştere a cuvintelor asociate acestor valori. Într-un experiment li s-a cerut mai întîi subiecţilor să completeze un chestionar de valori (Allport - Vernon); chestionarul viza şase tipuri de valori: teoretice, economice, estetice, sociale, politice, religioase. Ulterior, fiecărui subiect i s-au prezentat la tahistoscop cuvinte, dintre care unele neutre, iar altele aparţinînd sistemului propriu de valori; cuvintele din a doua categorie au fost recunoscute mai repede.

4) Valoarea pe care o prezintă un obiect pentru individ tinde să determine aparenţa de mărime a acestuia (vezi experimentul clasic cu moneda de douăzeci şi cinci de cenţi prezentată copiilor săraci şi celor bogaţi). Pentru că experimentul amintit a fost criticat sub aspect etic, s-a recurs la un altul: au fost aleşi studenţi din clasa de mijloc care, prin sugestie hipnotică, au fost determinaţi să se creadă foarte săraci sau foarte bogaţi şi apoi au primit aceeaşi sarcină, a estimării mărimii monedei; rezultatele au confirmat primul experiment: cei din prima categorie au supraestimat mărimea monedei, iar cei din a doua categorie au subestimat-o.

5) Personalitatea individului îl predispune să perceapă de o manieră conformă cu aceasta. Exemplu: testele proiective.

5) Stimulii verbali perturbatori, afectogeni tind să prelungească timpul de recunoaştere faţă de stimulii neutri. În acelaşi timp, forma şi semnificaţia stimulilor neutri tinde să fie percepută alterat. Cuvintele afectogene provoacă reacţii emoţionale înainte de a fi percepute propriu-zis.

Experimental s-a dovedit că, în mod obişnuit, cuvintele-tabu trezesc o reacţie emoţională care precede reacţia verbală; urmează blocajul subiectului şi distorsionarea cuvintelor care urmează. Postman (1953) a efectuat un experiment cu cuvinte neutre şi cuvinte-tabu. El a folosit patru grupuri experimentale: subiecţi neinformaţi, subiecţi informaţi neutru, subiecţi care au primit facilitare afectivă din partea cercetătorului şi subiecţi inhibaţi mental. Performanţele cele mai bune le-a obţinut grupul al treilea,

urmat de al doilea, al patrulea şi primul. Explicaţia psihanalitică dată acestui fenomen postulează existenţa unor mecanisme de apărare, ce implică o "intelectualizare" a stimulilor - tabu şi o refulare a lor. Din perspectiva psihologiei cognitive, se presupune existenţa la nivel inconştient a unor mecanisme infradecizionale, care implică opţiunea "percep / nu percep" şi care acţionează în manieră apriori. De aici s-a ajuns la o altă problemă majoră, aceea a percepţiei subliminale.

Apărarea perceptivă şi percepţia subliminală

Admiţînd că apărarea este realmente perceptivă, va trebui să presupunem că, înainte de a percepe conştient, se produce o decizie la nivel inconştient. În stările de vigilenţă sunt implicate percepţii inconştiente, denumite percepţii subliminale. Este ca şi cum în creierul omului ar exista un mic omuleţ sau diavol care inspectează percepţiile noastre pentru a decide care dintre ele pot di supuse atenţiei conştiinţei.

Lazarus şi Mc Cleary (1951) au introdus termenul de subception. Ei au realizat următorul experiment: au realizat o listă cu 10 cuvinte fără sens, pe care le-au prezentat subiecţilor de cîteva ori succesiv. Prezentarea a cinci dintre cele zece cuvinte a fost însoţită sistematic de un mic şoc electric. Ulterior, în altă etapă, subiecţilor le-au fost din nou prezentaţi cei zece stimuli; timpul de recunoaştere şi reacţia electrodermală au fost mult mai puternice la stimulii însoţiţi de şoc electric. Înainte ca subiecţii să poată să identifice corect cuvîntul, reacţia electrodermală este puternică pentru cuvintele condiţionate prin şoc electric. Timpul de reacţie nu este mai mare la aceste cuvinte. Acest fapt exclude teoria mecanismelor de apărare perceptivă, dar confirmă existenţa proceselor de percepţie subliminală.

În ceea ce priveşte explicarea percepţiei subliminale, s-a încercat teoria indicilor parţiali. Se consideră că în identificarea cuvintelor percepute, subiectul nu acţionează după legea "tot sau nimic". Într-o prezentare rapidă a cuvintelor, subiectul surprinde indici (cîteva litere) înainte de a putea să identifice cuvîntul. Aceste informaţii parţiale pot fundamenta decizia de a împiedica sau inhiba toate percepţiile ulterioare ale cuvîntului-tabu.

Eriksen considera că răspunsul verbal, ca indice al recunoaşterii perceptive, nu poate fi considerat decît unul dintre criteriile posibile. Răspunsul electrodermal este un criteriu cel puţin tot atît de valabil. Este adevărat că reacţia electrodermală este mai puţin precisă, ea nu face distincţie decît între un cuvînt ameninţător şi unul care nu este ameninţător, pe cînd răspunsul verbal obligă la precizie.

Interesul major pentru percepţia subliminală a fost trezit de un articol din revista "Life", al cărui autor a susţinut că a întreprins un experiment pe 4.500 subiecţi, într-un cinematograf în aer liber, inserînd în filmul proiectat imagini subliminale cu mesaje gen "eat popcorn", "drink Coke", rezultînd o creştere a vînzărilor la floricele de porumb cu 50%, iar la Coca-Cola cu 18%. Au urmat studii riguroase şi multiple asupra percepţiei subliminale.

Probleme metodologice de principiu în abordarea experimentală a percepţiei subliminale

O abordare experimentală riguroasă a percepţiei subliminale impune să se răspundă la două întrebări: În ce măsură se poate vorbi despre o procesare semantică inconştientă a stimulilor subliminali? Şi, dacă se poate vorbi despre un asemenea proces, în ce măsură aceste procesări subconştiente au un efect detectabil în sfera comportamentală?

Se impune o distincţie între pragul senzorial obiectiv şi pragul senzorial subiectiv. Pragul senzorial obiectiv reprezintă intensitatea minimă a unui stimul, necesară pentru ca acesta să fie receptat de analizator; acest prag poate fi determinat cu metode obiective de măsurare. Pragul senzorial subiectiv reprezintă intensitatea minimă de la care subiectul poate conştientiza prezenţa stimulului, fără să poată încă oferi informaţii despre natura şi semnificaţia acestuia. Dacă echivalăm conştiinţa cu capacitatea subiectului de a alege răspunsuri în mod conştient, atunci ceea ce percepe subiectul în manieră subiectivă este o percepţie inconştientă. Aşadar, pragul senzorial subiectiv constituie un indice al percepţiei subliminale.

În ceea ce priveşte răspunsul la prima întrebare, Wakins a realizat în anul 1973 un experiment în care stimulul subliminal era mesajul "Drink Coke". Subiecţii au fost solicitaţi să-şi autoevalueze pe o scală nivelul lor de însetare, dar şi să-şi exprime preferinţa pentru Coca Cola dintr-o listă de băuturi răcoritoare. În raport cu lotul de control, senzaţia de sete a subiecţilor a fost de două ori mai puternică, dar nu s-a remarcat o înclinaţie deosebită pentru Coca Cola. Prin urmare, experimentul pune la îndoială existenţa unei procesări semantice.

R. Fowler (1981) a evidenţiat un anumit nivel de procesare semantică prin context. El a prezentat mesajul subliminal alcătuit dintr-un singur cuvînt, lodge (locuinţă, adăpost), apoi a prezentat la tahistoscop grupuri de cîte două cuvinte (de exemplu, hotel, book), solicitînd subiecţilor să spună care anume dintre cele două cuvinte este similar ca semnificaţie cu mesajul subliminal anterior. Circa 95% dintre subiecţi au dat răspunsuri corecte. În concluzie, se pare că există o procesare semantică parţială a mesajului subliminal; această procesare vizează în special categoria semantică din care face parte stimulul.

În ceea ce priveşte percepţia subliminală auditivă, s-au încercat experimente care să o dovedească, dar au fost nerelevante. De ce nu este eficientă percepţia subliminală auditivă? Posibile răspunsuri:

- Complexitatea analizatorului vizual: ochiul uman preia o cantitate enormă de informaţie brută, în raport cu cea selectată pentru acţiunea conştientă (1/100.000);

- Reprezentările vizuale sunt mult mai diverse şi mai bogate în conţinut decît reprezentările auditive, şi astfel prilejuiesc procesări prin context.

- Analizatorul auditiv este marcat de principiul vizualizării, care guvernează funcţionarea tuturor analizatorilor; acest principiu postulează că informaţia parvenită pe alte căi decît cea vizuală tinde să fie vizualizată, transpusă într-o imagine mentală cu atribute vizuale.

În ceea ce priveşte întrebarea a doua (în ce măsură comportamentul poate fi influenţat prin mesaje subliminale), procesarea semnalelor subliminale vizuale vizează în cel mai bun caz familia semantică de care aparţine mesajul respectiv, şi nu

semnificaţia individuală a stimulului în cauză. În aceste condiţii, se poate afirma că mesajele subliminale vizează o clasă de comportamente, dar nu pot induce un comportament specific. O explicaţie este aceea că, o dată cu mesajele subliminale, subiectul este stimulat şi cu multiple mesaje puternice supraliminale. O procesare descendentă, de tipul top-down, poate inhiba mesajul subliminal sau îl poate favoriza. Ca urmare, mesajul subliminal are şanse să producă efecte vizibile în comportament în măsura în care el se înscrie în setul de aşteptări, obiceiuri, experienţe, dorinţe şi înclinaţii ale subiectului.

Metode de obiectivare a percepţiei subliminale1. Cea mai veche este introspecţia, sau raportul verbal; este considerată însă

ca fiind o metodă cu grad mare de subiectivism.2. Evidenţierea indicatorilor comportamentali. Un experiment realizat de

către K. Wilson şi Zajonc (1980) a încercat să demonstreze că stimulii percepuţi inconştient influenţează reacţiile conştiente. În prima etapă, subiecţilor li s-au prezentat zece forme geometrice neregulate, fără semnificaţie, timp de o miime de secundă; nici un subiect nu a raportat că ar fi perceput ceva. În etapa a doua, percepţia figurilor a fost evaluată printr-o sarcină de recunoaştere forţată, ca indicator al conştientizării, şi printr-o sarcină de preferinţă forţată, ca indicator al percepţiei subliminale. Pentru fiecare sarcină s-au folosit zece perechi de figuri, una din setul vechi şi una nouă; prima sarcină a constat în cerinţa ca subiecţii să aleagă, din fiecare pereche, figura prezentată în etapa întîi a experimentului, iar sarcina a doua a constat în cerinţa ca subiecţii să selecteze, din fiecare pereche, figura preferată. Răspunsurile pentru prima sarcină au fost corecte în proporţie de 50%, iar pentru a doua, în proporţie de 60%.

3. Evidenţierea indicatorilor afectivi. Zajonc şi Murphy au realizat un experiment (1993) folosind această metodă. Subiecţilor li s-au prezentat un set de ideograme chinezeşti şi li s-a cerut să evalueze, pe o scală de cinci puncte, dacă ele reprezintă ceva rău sau ceva bun. Pe această bază, subiecţii au fost împărţiţi în două grupe şi apoi s-a reluat prezentarea ideogramelor. Pentru prima grupă, după fiecare ideogramă s-a prezentat, timp de patru miimi de secundă, o figură umană zîmbitoare sau o figură umană înfricoşătoare. Pentru grupa a doua, subiecţilor li s-a prezentat, de asemenea, o figură umană zîmbitoare sau înfricoşătoare după fiecare ideogramă, dar supraliminal şi cu instructajul de a o ignora. S-a constatat că subiecţii din prima grupă au atribuit adjectivul de bun sau rău în funcţie de imagini, iar pentru cei din grupa a doua, imaginile nu au avut nici o influenţă. Aşadar, percepţia subliminală are o influenţă calitativă importantă asupra reacţiilor afective, mult mai mare decît percepţia conştientă.

4. Îndeplinirea unor instructaje specifice sau sarcini specifice. Un experiment efectuat de Merikle şi Jordans (1997) a presupus prezentarea la tahistoscop a unui singur cuvînt, a cărui calitate perceptivă era controlată prin timpul de expunere (50 miimi de secundă). În majoritatea cazurilor, cuvîntul a fost perceput inconştient. Într-o altă situaţie experimentală, se prezenta tot un singur cuvînt, cu durată de expunere mai lungă (150 milisecunde) şi, deci, era perceput conştient. După fiecare cuvînt s-a aplicat un test de memorie: erau afişate primele trei litere ale

cuvîntului, subiectul avînd cerinţa de a completa aşa încît să obţină orice cuvînt cu excepţia celui prezentat anterior. Subiecţii au avut mari dificultăţi de a urma instrucţiunile dacă stimulul fusese prezentat subliminal.

5. Evidenţierea influenţei contextului. Percepţia subliminală poate fi mai uşor obiectivată prin contextul perceptiv (cuvinte referitoare la context).

Durata influenţei stimulilor percepuţi subliminal- Fenomenul Poetzl. Poetzl a studiat, în anii '60 - '70 impactul percepţiei

subliminale asupra conţinutului manifest al viselor. El a prezentat subiecţilor, timp de 100 milisecunde, fişe complexe care reprezentau scene naturale. El a măsurat reconstrucţia conştientă a acestor scene cerînd subiecţilor să descrie sau să deseneze ce au văzut. Apoi subiecţilor li s-a cerut să-şi noteze detaliat visele din timpul nopţii respective, iar a doua zi s-au reîntîlnit cu cercetătorul şi i-au prezentat visele. S-a constatat că aceste descrieri conţineau foarte multe dintre scenele percepute subliminal. Acest experiment are însă un viciu, anume faptul că, prin conştientizare şi prin descrierea imaginilor prezentate subliminal imediat după perceperea lor s-a produs şi fixarea lor în memorie, astfel că prezenţa acelor scene în vise putea să fie tocmai rezultatul acestui proces.

- Memorarea evenimentelor din timpul anesteziei. Există o dovadă certă a memorării informaţiilor prezentate în timpul anesteziei; informaţiile percepute la nivel inconştient sunt păstrate pentru mai mult de 24 ore. Există un singur experiment care afirmă că stimulii cu un grad mare de relevanţă personală au impact pe o perioadă de timp considerabil. Autorul lui, Levinson (1965), în timpul unor intervenţii chirurgicale, a simulat o situaţie de criză, afirmînd că pacientul nu mai are oxigen, nu mai respiră, nu îi mai bate inima etc. O lună mai tîrziu, patru dintre pacienţii-subiecţi îşi aminteau foarte bine incidentul, iar alţii patru îşi mai aminteau cîte ceva.

Aplicaţii ale percepţiei subliminale- În psihologia reclamei, percepţia subliminală a fost utilizată şi direct, dar şi

indirect, cu mai mare succes, prin asociere cu alţi stimuli alcătuind un mesaj supraliminal congruent; această abordare se apropie de tehnicile sugestive.

- În psihoterapie, percepţia subliminală se utilizează pe suport psihanalitic. Dacă simptomatologia nevrotică este determinată şi de dinamica inconştientului, intervenţia asupra ei prin stimuli subliminali poate duce la ameliorarea simptomelor. Se aplică, cu succes, în bulimia nervoasă.

- În învăţare, mai ales a limbilor străine, se poate utiliza, dar este un procedeu costisitor şi nesigur ca rezultat.

Dificultăţi în abordarea experimentală a percepţiei subliminale- Durata de expunere a stimulilor: nu se poate spune că există o durată

optimă; ea poate fi cuprinsă între 1 - 100 milisecunde; de aici decurg probleme de control al variabilei independente.

- O singură prezentare nu este suficientă; trebuie să se realizeze aşa-numitul "bombardament subliminal", constînd în 10 - 40 prezentări.

Metode şi tehnici experimentale în studiul reprezentării(al imaginii mintale)

Abordarea experimentală a reprezentării este foarte dificilă, datorită caracterului fulgurant al imaginii mintale. Psihologia clasică chiar a negat existenţa reprezentărilor ca atare, considerîndu-le o simplă formă de memorie a imaginilor. Primul care a abordat reprezentările din perspectiva experimentală este J. Piaget. Cercetările sale din anii '60 s-au dovedit a avea o reală valoare în explicarea evoluţiei structurilor inteligenţei copilului. Ulterior, în anii '70, cognitivismul a pus reprezentările în centrul preocupărilor sale.

Cercetările lui J. Piaget asupra reprezentării, din perspectivă psiho-genetică

Piaget acordă reprezentărilor un rol deosebit în evoluţia structurii inteligenţei la copii şi consideră că ele apar şi se dezvoltă în strînsă legătură cu complicarea structurilor operatorii ale inteligenţei. Pentru el, dimensiunea fundamentală a inteligenţei umane este capacitatea acesteia de a surprinde şi conserva invarianţii cognitivi. În aceste condiţii, reprezentarea constituie debutul capacităţii inteligenţei de a conserva o experienţă, un invariant. "Reprezentarea este, de fapt, o "conservă", pentru că ea reţine imaginea unui obiect, dar nu a unuia anume, ci pe cea simbolică, ce întruneşte atribute ale unei întregi clase de obiecte sau fenomene", afirma Piaget.

La modul general, el a constatat că aceste conservări (distanţă, lungime, mărime, mişcare) sunt eronate în stadiul inteligenţei pre-operaţionale, pentru ca, o dată cu trecerea la stadiul operaţiilor concrete, să asistăm la o îmbunătăţire a performanţelor, astfel că, după vîrsta de 7-8 ani, cele mai multe reprezentări devin performante şi se integrează corect în demersul cognitiv, intelectual al copilului.

Experiment 1: Reprezentarea lungimii etalonS-au folosit trei grupuri de subiecţi: un grup de preşcolari, cu vîrsta cuprinsă

între 4 şi 6-7 ani; un grup de şcolari cu vîrsta cuprinsă între 7-8 şi 10-11 ani, şi un grup de adulţi, persoane tinere cu vîrsta de peste 18 ani. Subiecţilor li s-a prezentat o tijă metalică, în poziţie verticală, pe care experimentatorul o roteşte cu 90 grade, din punctul A şi punctul B, după care o readuce în poziţia iniţială. Subiecţilor li s-a cerut ca, respectînd lungimea tijei, să o deseneze în poziţia B. Primul grup a dovedit tendinţa de a desena tija mai mică decît în realitate; acelaşi lucru s-a constatat şi pentru grupul al doilea. Dar dacă li s-a cerut subiecţilor să deseneze tija în poziţia A, subevaluările au fost mult mai reduse. La fel, dacă li s-a permis să măsoare tija folosindu-şi degetele ca pe un compas, evaluările au fost mult mai precise.

Subevaluările copiilor sunt dominate de factorul ordinal. Subiecţii sunt preocupaţi de desenarea obiectului sub impresia unei schiţe anticipative sau a unei prime imagini, care este perturbată prin rotaţie sau prin translaţie - copiii anticipează poziţia punctului de sosire, şi nu lungimea dintre extremităţi. Din perspectiva cognitivistă, reprezentările depind în mod fundamental de tipul de procesare top-down.

Experiment 2: Reprezentări cinetice şi de transformareSe folosesc două cartoane de formă pătrată, aşezate în faţa subiecţilor,

suprapuse pe verticală, cu o latură comună. Se urmăreşte verificarea translaţiei; pentru aceasta, şi se cere subiecţilor să-şi reprezinte figura de rezultă dintr-o uşoară deplasare a pătratului superior de la stînga la dreapta. Subiecţii pot da răspunsul fie prin desen, fie alegînd dintr-o colecţie de figuri posibile pe cea corectă. Varianta recomandată de răspuns este desenul. Răspunsul corect este posibil abia la vîrsta de 7-8 ani. Erori posibile:

a b c

d e f

Concluzia lui Piaget este că preşcolarii nu reuşesc să conserve relaţiile dintre cele două figuri şi dimensiunile lor în condiţiile unei mişcări ce le modifică numai parţial poziţiile. Între perceperea mişcării şi reprezentarea ei secvenţială şi finală există o importantă deosebire, iar particularităţile pre-operatorii nu permit decît pseudo-conservări.

Experiment 3: Reprezentări intermediare între cele cinetice şi cele de transformare

Subiecţilor şi se cere să-şi reprezinte poziţiile intermediare, precum şi poziţia finală a unei tije ce se roteşte în plan, în jurul extremităţii sale inferioare. Subiecţii preşcolari neglijează poziţia fixă a bazei şi operează mintal ca şi cînd tija ar putea fi translatată.

Erori posibile:

Subiecţii ajung iniţial la figurarea unor curbe cu originea în punctul A, orientate într-o direcţie sau alta, fără să se mai ţină seama de rigiditatea tijei.

În jurul vîrstei de 7 ani, copiii reuşesc să-şi reprezinte poziţiile intermediare prin drepte oblice cu originea în punctul fix. Aceste drepte nu respectă lungimea tijei, ceea ce arată o slabă conservare a elementelor iniţiale.

Se poate conchide că subiecţilor le este, într-adevăr, familiară experienţa unui obiect în mişcare, dar reprezentarea cinetică nu este dependentă de frecvenţa percepţiilor, ci de stadiul elaborării operaţiilor mentale progresive (respectiv stadiul operaţiilor concrete). După opinia lui Piaget, reprezentările cinetice nu se realizează ca o deplasare continuă, ci ca o succesiune de momente, aceasta datorită faptului că mecanismele reprezentării sunt diferite de cele ale percepţiei. În perceperea mişcării, retina umană preia secvenţial informaţia, dar datorită efectului de post-acţiune (numit şi post efect) oferă senzaţia de continuitate. În reprezentare, imaginea pe care subiectul o vizualizează este ne-compusă, ca şi cînd ar fi realizată într-o manieră digitală - nu se produce o preluare a informaţiei din exterior care să excite în mod direct analizatorul, ci prelucrarea se face pe baza informaţiilor oferite de cortex.

Experiment 4: Reprezentările de transformareSubiecţii au sarcina de a-şi reprezenta trecerea de la un arc de cerc la un

segment egal ca lungime cu arcul, şi invers. Se constată o sub-evaluare atît a figurii intermediare, cît şi a celei finale. În cazul probei inverse, se supra-evaluează dimensiunea sarcinii iniţiale. În concluzie, o dată cu reprezentările transformative, reproductive, operaţiile domină imaginile figurale şi nu invers.

Experiment 5: Reprezentările anticipative de transformarePentru a testa experimental această categorie de reprezentări, este necesar să

ne asigurăm că se administrează subiecţilor probe ce nu presupun acţiuni familiare lor. De exemplu: rotirea imaginară a unui cub cu laturile desenate diferit; realizarea de figuri posibile pornind de la un pătrat realizat din fir elastic prins în patru ace înfipte în plastilină.

Piaget afirma că în sarcini de acest tip apare un paradox: rezultatele în urma transformărilor sunt maxime în jurul vîrstei de 10 ani, pentru ca apoi performanţele să scadă. La vîrsta de 10 ani, inteligenţa de tip intuitiv-concret este la maximă dezvoltare. Subiecţii pre-adolescenţi şi adulţii, puşi în faţa unor asemenea sarcini,

încep să folosească operatori logici de tipul "dacă..., atunci...", fără anticiparea intuitivă a relaţiilor spaţiale şi fizice implicate în transformare. Posibile explicaţii pentru acest paradox:

- acuitatea vizuală atinge maxima dezvoltare la 10 ani;- operativitatea logico-formală o inhibă (o domină) pe cea intuitivă;- se accentuează lateralitatea corticală.

Reprezentarea din perspectiva psihologiei cognitivePsihologia cognitivă a adus modificări semnificative în ceea ce priveşte

interpretarea reprezentărilor, considerînd-o drept punctul nodal în jurul căruia se desfăşoară procesarea (tratarea) informaţiilor.

Precizări conceptuale de definire a reprezentării în psihologia cognitivăReprezentarea este definită ca reflectarea într-un mediu intern a realităţii

externe, o proiecţie în sistemul cognitiv a acestei realităţi. Psihologia cognitivă a renunţat la sensul tradiţional al noţiunii de reprezentare (imagine schematică a unui obiect în absenţa acţiunii acestuia). Se utilizează cu sens similar noţiunea de imagini mentale.

Imaginea mentală se defineşte prin acele producţii imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absenţa acţiunii unor stimuli vizuali asupra organelor de simţ.

Faţă de imaginea vizuală, imaginea mentală are următoarele atribute: este mai abstractă, constituie un gen aparte de reprezentări spaţiale sau topologice. Ea nu este legată de o singură modalitate senzorială. În concluzie, caracteristica principală a imaginii mentale vizează capacitatea sa de a reprezenta, reproduce realităţile topologice dintre elemente. Realitatea topologică reprezintă raportul de vecinătate, de structură, de contiguitate spaţială, de interacţiune spaţială între elementele unei imagini mentale. (ex: formarea unei figuri din beţe de chibrit este o imagine topologică).

Experimente care sugerează modul de funcţionare a imaginii mentale Experimentul de recunoaştere a configuraţiilorSanta (1977) a utilizat două tipuri de reprezentări ale uneia şi aceleaşi

configuraţii:a) o reprezentare imagisticăb) o reprezentare lingvistică

a) se prezintă pentru o durată de 1/10 sec. o imagine care conţine un triunghi, un cerc şi un pătrat. Se prezintă după aceea succesiv o serie de imagini-variante, cerîndu-li-se subiecţilor să o recunoască pe aceea care este mai apropiată de imaginea iniţială. Concluzia experimentului în această variantă este că amplasarea topologică favorizează recunoaşterea imaginii mentale.

b) s-a prezentat imaginea stimul triunghi-cerc-pătrat scrise în litere. S-au oferit mai multe variante de răspuns. Concluzia a fost că nu amplasările spaţiale topografice se reţin mai uşor, ci acelea liniare.

Relaţia dintre imaginea mentală şi memoria de lungă durată

În aceste cazuri există o dispută aprinsă în psihologie. Unii autori consideră că imaginea mentală este o modalitate de stocare a MLD. Alţii consideră că imaginea mentală este doar un epifenomen (umbră) implicat în analiza de tip descendent, că memoria nu conţine imagini, acestea fiind doar elaborări temporare în funcţie de necesităţile unei sarcini. Dacă cogniţia are nevoie de o imagine, o va fructifica din baza de date.

Cu alte cuvinte, categoria a doua de autori afirmă că imaginea mentală este reprezentarea unei procesări descendente. Ex: imaginile ambigue care primesc o etichetă; imaginea ambiguă este interpretată funcţie de eticheta respectivă, căpătînd o anumită semnificaţie.

Experiment: Reed şi Johnson (1975) consideră că imaginea mentală nu se interpune, ca un preconcept, între imaginea perceptivă şi concept. Ei consideră că imaginea mentală succede unei analize de tip descendent a stimulilor vizuali şi depinde de baza de cunoştinţe a sistemului cognitiv.

Varianta 1. Se prezintă o serie de figuri şi se cere să se precizeze dacă figurile inspectate sunt părţi ale configuraţiei complexe. Performanţa subiecţilor a fost 80% recunoaşteri corecte.

Varianta 2. Se porneşte de la analiza de tip ascendent şi se constată că, în prezentarea succesivă a figurilor care alcătuiesc configuraţia, apar dificultăţi în recunoaştere. Performanţa subiecţilor a fost de 52% recunoaşteri corecte. Dacă s-ar fi prezentat mai întîi imaginea complexă şi apoi, pe rînd, imaginile respective, sau dacă s-ar fi prezentat toate imaginile odată, recunoaşterea s-ar fi produs mai rapid. Concluzie: imaginea mentală presupune procesări descendente, dependente de baza de cunoştinţe.

Prima categorie de autori afirmă că imaginea mentală este o modalitate de stocare în MLD: Imaginile mentale nu sunt influenţate doar de procesările semantice, ci şi de procesări post-perceptive ce rezultă din interacţiunea în memorie a interferenţelor cu alţi stimuli.

Într-un experiment, Carmichael, Hagan şi Walter au prezentat subiecţilor o serie de imagini, fiecare imagine fiind însoţită de un cuvînt denumind un obiect asemănător:

Imagine Cuvînt însoţitor

Stup pălărie

Ochelari haltere

Timonă soare

Puşcă mătură

Şapte patru

Masă clepsidră

Apoi li s-a cerut subiecţilor să reproducă imaginea iniţială, prin desen. S-a constatat că subiecţii nu au respectat imaginile standard, ci au adus îmbunătăţiri, aşa încît ca ele să semene cu obiectele denumite prin cuvintele asociate, de unde se trage concluzia că imaginea mentală suferă procesări perceptive în cadrul cărora cunoştinţele de care dispune subiectul orientează imaginea mentală.

Care este durata imaginilor mentale în MLD?S-a constatat că persistenţa imaginilor mentale în memoria de lungă durată

este de-a dreptul fabuloasă.Experimentul 1. În anul 1967, psihologul american Shepard a prezentat la un

lot de subiecţi 612 imagini colorate (cu peisaje). S-a realizat un test de recunoaştere la mai multe intervale de timp: imediat după expunere, la trei zile de la expunere şi la 120 de zile de la expunere. Procentajul obţinut: 97% imediat după expunere; 92% la trei zile după expunere; 58% la 120 zile de la expunere.

Experimentul 2. Standing (1973) a expus 10..000 imagini cu o durată de 5 sec/imagine. La proba de recunoaştere efectuată după 48 ore, răspunsurile corecte au fost în procent de 83%.

Experimentul 3. În 1975, mai mulţi autori au efectuat un experiment asupra memoriei figurilor colegilor de clasă. Au fost testaţi 392 subiecţi cu vîrstă cuprinsă între 17 şi 74 ani. S-au prezentau fiecărui subiect cîte cinci fotografii, din care el trebuia să aleagă figura unui coleg, actual sau fost (funcţie de vîrstă). Răspunsurile corecte au fost în procent de 90% chiar şi după 35 de ani de la absolvire. La persoanele cu peste 48 de ani de la absolvire, procentul a fost 71%. Concluzie: imaginea mentală este puternic prezentă în MLD.

Metodologia abordării experimentale îngândire şi rezolvarea de probleme

Exemplu de problemă: A şi B sunt două staţii de cale ferată între care există o distanţă de 100 kilometri. În ziua de vineri, la ora 17, din cele două staţii pornesc simultan, unul spre celălalt, două trenuri a şi b. Trenul accelerat a merge cu o viteză de 60 km/h, iar trenul personal b merge cu o viteză de 40 km/h. Exact în momentul cînd cele două trenuri au pornit, în faţa trenului a ţîşneşte o pasăre care zboară înainte pînă cînd întîlneşte trenul b, moment în care, fără a pierde din viteză, se întoarce şi porneşte înapoi spre trenul a. Viteza păsării este constantă, de 60 km/h. Pasărea continuă să zboare înainte şi înapoi între cele două trenuri, pînă cînd ele se întîlnesc. Cîţi kilometri va parcurge pasărea în total înainte de întîlnirea celor două trenuri?

În raport cu această problemă, soluţia este complicată de modul în care este ea prezentată. Apelul la calcule sofisticate, spre care împinge modul de prezentare stufos, plin de detalii nesemnificative, este complet neproductiv. Postner (1973) definea gîndirea ca realizare a unei noi reprezentări prin performanţa unei operaţii mentale; din această perspectivă, problema trebuie să fie reconceptualizată. Dacă sunt lăsate la o parte detaliile şi se focalizează atenţia asupra duratei necesare pînă la întîlnirea celor două trenuri, răspunsul "o oră" poate fi aflat cu uşurinţă.

Studiul experimental al gîndirii este foarte deficitar: trebuie să includă aspecte privitoare la fidelitate, replicabilitate, variabile potenţiale şi controlul experimental, şi la rolul rapoartelor verbale. În privinţa acestora din urmă, într-un domeniu ca acela al gîndirii, oamenii sunt înclinaţi să spună cum cred ei că se raportează la rezolvarea unei probleme, dar apare întrebarea: putem accepta relatările lor drept dovezi utile asupra proceselor mintale implicate?

1. Modalităţi de abordare a rezolvării de problemePutem consemna două principale modalităţi de abordare. Ele pot fi

subordonate abordărilor descrise în capitolele despre abordarea experimentală a percepţiei şi reprezentării (cea de tip descendent şi cea de tip ascendent).

a) Modelul încercare-eroare, elaborat de către Thorndike (1889 - lucrarea "Inteligenţa animală") în urma experimentelor cu diferite rase de animale. El a observat încercările succesive ale pisicii de a evada din cutie şi a ajunge la hrană şi a măsurat timpul necesar ei pentru a face acest lucru. La prima încercare, după mai multe tatonări, animalul declanşa din întîmplare mecanismul care deschidea uşa cuştii şi reuşea să iasă. La încercările ulterioare, timpul necesar rezolvării situaţiei problematice tinde să scadă constant, dar nu se produc salturi spectaculoase. Acţiunile însoţite de succes tind să fie învăţate, în timp ce acelea urmate de eşec tind să fie abandonate. În consecinţă, Thorndike formulează legea efectului: o acţiune urmată de succes tinde să fie stabilizată, iar o acţiune urmată de eşec tinde să fie abandonată.

Într-un alt experiment, s-a folosit o listă de o sută de cuvinte prezentate pe rînd subiectului, cu cerinţa ca acesta, la auzul fiecărui cuvânt, să spună un număr format din două cifre. Conform unui protocol stabilit dinainte, experimentatorul comentează răspunsurile subiectului în mod aleatoriu, afirmînd: "corect" sau "greşit". Ulterior s-a solicitat subiecţilor să reproducă lista de cuvinte iniţială şi s-a observat că au tins să repete cuvintele cărora ei le-au asociat numere catalogate de experimentator drept corecte şi să le uite pe cele cărora le-au asociat numere "greşite". Pornind de aici, ulterior a fost dezvoltată metoda condiţionării prin evaluări de tipul "corect-greşit".

Cercetările lui Thorndike constituie cel mai bun exemplu al abordării de tip ascendent.

b) Modelul gestaltist ia în considerare rezolvarea de probleme prin intuiţie (W. Kohler). Pornind de la concepţia gestaltistă asupra percepţiei, se consideră că rezolvarea de probleme se datorează unei reorganizări a raportului dintre elementele cîmpului perceptiv.

Variabile experimentale în studiul gîndirii şi al rezolvării de probleme

Variabila dependentă1. O primă variabilă dependentă în acest tip de studii îl constituie

modalităţile de rezolvare la care fac apel subiecţii. În exemplul problemei cu cele două trenuri, unii subiecţi ar putea să încerce să o rezolve după figură, iar alţii mental.

2. Un alt indicator al variabilei dependente este potenţialitatea sau timpul de rezolvare. Timpul dedicat rezolvării de probleme poate constitui un indicator mai

sensibil al dificultăţii problemei, în cele două condiţii de rezolvare (după figură sau mental). Timpul este, probabil, variabila dependentă cea mai sensibilă, oricum mai sensibilă decît indicatorul procentajului de răspunsuri corecte. Relaţia dintre procentaj şi timp este inversă: cu cît vor fi mai puţini subiecţi capabili să rezolve problema, cu atît vor avea nevoie de mai mult timp.

3. Un alt indicator, în contextul problemelor cu mai multe soluţii posibile, îl constituie calitatea rezolvării. În acest caz, soluţiile vor fi organizate pe o scală, de la cea mai bună la cea mai slabă.

În practica cercetării ştiinţifice, cercetătorul îşi propune deseori să utilizeze toate cele trei tipuri de măsurători, ca o soluţie convergentă de evaluare. Aceasta nu înseamnă că între tipurile de măsurători există o relaţie directă. Acest fapt readuce problema reprezentată în evaluarea psihologică de către relaţia dintre viteză şi calitate: ce anume să li se solicite subiecţilor, să rezolve sarcina experimentală cît mai repede sau cît mai corect? Soluţia poate fi folosirea de etaloane diferite pentru viteză şi pentru calitate, însoţită de folosirea de note "t" standardizate.

Variabila independentă1. Maniera sau modul de prezentare a informaţiilor. În exemplul problemei

celor două trenuri, putem modifica ordinea şi importanţa informaţiilor necesare pentru rezolvarea problemei.

2. Cantitatea informaţiilor nerelevante. Multiplicarea elementelor irelevante în raport cu cele relevante va duce la creşterea timpului necesar pentru rezolvare.

3. Prezenţa sau absenţa ilustraţiei, care poate să faciliteze sau să întîrzie rezolvarea.

4. Tipul de propoziţii utilizate (active sau pasive) în descrierea problemei.5. Presiunea timpului sau orice alt factor de stres. Subiectului i se

menţionează limita de timp pe care o are în rezolvarea sarcinii, iar spre final (cu un minut înainte) este anunţat cît timp mai are la dispoziţie. De obicei, această metodă se practică în cadrul probelor de atenţie.

6. Diferenţele individuale de IQ între grupuri. De obicei, aceasta este o variabilă de control în experimentele care urmăresc rezolvarea de probleme. Egalizarea grupurilor experimentale sub acest aspect este o cerinţă importantă.

Controlul variabilelorDatorită multitudinii factorilor care pot să influenţeze performanţele

subiectului, controlul variabilelor poate fi foarte dificil. Un prim aspect, menţionat şi anterior, este cel legat de egalizarea grupurilor sub aspectul coeficientului de inteligenţă.

În experimentele privind rezolvarea de probleme suntem favorizaţi, ca experimentatori, de o motivaţie ridicată, de tip competiţional, a subiecţilor. Dar este important să avem grijă ca motivaţia să nu fie prea mare sau să nu ascundă o supracompensare. De aceea, este important să efectuăm înaintea experimentului propriu-zis un interviu minimal (10 minute) cu fiecare subiect, interviu în cadrul căruia să putem pune în evidenţă şi aspectele legate de motivaţie, dar mai ales stilul cognitiv al subiecţilor.

Coeficientul de fidelitate şi replicabilitatea în studiul gîndirii

Aspectul cel mai important al coeficientului de fidelitate al rezultatelor se referă la măsura în care, repetînd un anume experiment, se vor obţine aceleaşi rezultate.

Rezolvarea de probleme prin analogie. Cînd oamenii înţeleg ceva prin analogie, ei înţeleg un lucru pornind de la relaţia cu alt lucru (ex: structura atomului - structura sistemului solar). Prin analogii putem înţelege ceva nefamiliar în termenii altui lucru înţeles deja.

Studiul raţionamentului prin analogie a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii douăzeci de ani. Progrese importante s-au înregistrat prin studiile efectuate de Mayer (1983) şi prin experimentele efectuate de Gick şi Holioak (1980, 1983) şi reluate ulterior Gick şi Holioak au utilizat o problemă folosită pentru prima oară de Duncker (1945) în studiul fixităţii funcţionale - problema radiaţiei. Problema suna astfel:

"Presupunem că sunteţi medic şi aveţi un bolnav cu o tumoră malignă care, dacă nu va fi distrusă, pacientul va muri. Se poate folosi o rază pentru a distruge tumora dintr-o dată, cu intensitate mare a radiaţiei, dar la acea intensitate va fi distrus şi ţesutul sănătos traversat. O intensitate mai mică nu distruge tumora. Cum aţi proceda?"

Gick şi Holioak au formulat o problemă similară, deşi dintr-un alt registru:"Într-un context de război, un comandant de armată trebuie să atace şi să

cucerească un fort inamic. Fortul se află lipit la nord de versantul unui munte şi nu există nici un fel de acces posibil dinspre munte. La est, sud şi vest, fortul este înconjurat de un rîu lat, peste care există un număr de poduri destul de vechi şi şubrede. Comandantul dispune de suficiente tancuri, dar ştie că podurile nu vor rezista la trecerea tuturor tancurilor sale. Totuşi, cum poate cuceri fortul?"

Răspunsul la problema comandantului: Dacă peste fiecare pod trece un număr mic de tancuri, podurile vor rezista şi toate tancurile vor putea fi traversate.

Gick şi Holioak au efectuat un experiment privind raţionamentul prin analogie folosind problema radiaţiei, în două condiţii: într-una, problema radiaţiei era prezentată după citirea poveştii comandantului, iar în cealaltă condiţie problema radiaţiei era prezentată singură. Subiecţii din al doilea grup au rezolvat problema numai în proporţie de 10%, iar cei din primul grup în proporţie de 75%.

Experimentul a fost reluat şi într-o altă variantă. Subiecţii din lotul A au citit povestea comandantului şi li s-a indicat în mod special să privească această problemă drept un indiciu pentru rezolvarea celeilalte. Lotul B a primit cele două probleme au primit cele două probleme în ordine, fără nici o sugestie. Lotul A a rezolvat problema în proporţie de 92%, iar lotul B în proporţie de 20%.

Precizare: Deseori, în psihologia experimentală apelăm la procentaje ca indicator al performanţelor, dar se indică apelul suplimentar la testele de semnificaţie. Cel mai bun mijloc de a verifica validitatea unui experiment îl constituie replicarea.

Rolul replicabilităţii în studiul experimental al gîndirii şi rezolvării de probleme. Cercetătorii "adevăraţi" încurajează replicarea chiar şi atunci cînd rezultatele testelor statistice arată o semnificaţie demnă de încredere. Replicarea poate fi: directă, sistematică şi conceptuală.

Replicarea directă se referă la repetarea experimentului cu schimbări minime.

În replicarea sistematică se încearcă varierea unor factori presupuşi a fi relevanţi pentru rezultatul experimentului. Dacă rezultatele experimentului original sunt corecte, el va "supravieţui" acestor schimbări. Dacă efectul dispare, aceasta înseamnă că cercetătorul a descoperit aşa-numite "condiţii limită" importante în configuraţia studiului, ceea ce pune la îndoială posibilitatea generalizării rezultatelor.

Prin replicarea conceptuală se repetă experimentul într-un mod radical diferit de cel iniţial. Gick şi Holioak au încercat să determine pe această cale nivelul şi efectul transferului pozitiv prin analogie. Ei au procedat astfel: grupul A a primit două analogii pentru problema radiaţiei, iar subiecţii au fost solicitaţi să se gîndească şi să extragă principiul, schema, care a putut apoi să fie aplicată în mod spontan în problema radiaţiei. Grupul B nu a primit decît o analogie.

Problema replicabilităţii este legată şi de problema generalizării rezultatelor. În cazul replicabilităţii sistematice şi a celei conceptuale, cercetătorul este interesat dacă fenomenul în cauză se consolidează într-un fel sau altul.

Alţi doi cercetători, Spencer şi Weisberg (1986) au replicat experimentul efectuat de Gick şi Holioak privind transferul pozitiv, dar au modificat pretextul sub care au fost expuse cele două povestiri pregătitoare şi problema radiaţiei. Grupului A i s-a spus că cele trei povestiri fac parte dintr-un experiment pilot şi au fost testaţi de un experimentator intrat chiar în acel moment în clasă. Grupului B li s-au prezentat primele două analogii, după care experimentatorul a părăsit clasa, profesorul şi-a continuat ora şi la sfîrşit, după 45 minute, a prezentat problema radiaţiei ca "ilustraţie la cele spuse în lecţie", deşi nu exista nici o legătură între una şi alta. S-a constatat că grupul B nu a observat vreo legătură între problema radiaţiei şi primele două probleme.

Spencer şi Weisberg au încercat şi o altă variantă, folosind modificarea contextului. Într-un caz a folosit context asemănător pentru cele două grupuri, şi două sub-variante. În prima variantă, experimentatorul a intrat în clasă, a prezentat cele trei povestiri şi a testat rezultatele. În a doua variantă, experimentatorul a intrat în clasă, a prezentat primele două povestiri spunînd că fac parte dintr-un experiment, apoi a plecat; profesorul şi-a ţinut lecţia, iar la sfîrşit, după 45 minute, a prezentat problema radiaţiei subliniind că este legată de primele două povestiri spuse de experimentator.

În al doilea caz a folosit contexte diferite pentru cele două grupuri experimentale şi, de asemenea, două sub-variante. În prima variantă, experimentatorul a prezentat cele trei povestiri, susţinînd că doar primele două au legătură cu un experiment, şi nu a verificat rezultatele. În a doua variantă, experimentatorul a prezentat primele două povestiri, susţinînd că au legătură cu un experiment, după care pleacă; profesorul, după lecţia obişnuită de 45 minute, va prezenta a treia povestire ca o demonstraţie a activităţii de la oră. Rezultatele au arătat că, în cazurile cînd a existat

continuitate între povestiri şi problema radiaţiei, indiferent de context, s-a obţinut un procentaj semnificativ de transfer pozitiv. Subiecţii testaţi în context diferit după 45 minute nu au prezentat nici un transfer pozitiv.

În concluzie, desfăşurarea unor replicări sistematice şi conceptuale va permite cercetătorului să delimiteze condiţiile de limită sau altfel spus limitele unui experiment: acele condiţii în afara cărora experimentul nu mai rezistă.

Controlul variabilelor în abordarea experimentală agîndirii şi rezolvării de probleme

Controlul variabilelor este o problemă crucială în psihologia experimentală. Scopul oricărui experiment este acela de a constata efectul manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente. Pentru a trage o concluzie despre acest efect este necesar să asigurăm un control riguros al experimentului, să ne asigurăm că nici un alt factor nu se schimbă, antrenînd şi modificări ale variabilei dependente. Aceşti factori care ar putea să intervină au fost numiţi în cursul nostru factori potenţiali, iar alţi autori îi denumesc variabile externe.

Dacă vom admite unei variabile externe să acţioneze în acelaşi timp cu variabila independentă care ne interesează, nu vom şti dacă efectul resimţit la nivelul variabilei dependente este cauzat de modificările variabilei independente, de modificări ale variabilei externe sau ale ambelor împreună. În asemenea cazuri, cele două variabile se confundă.

În studiul proceselor complexe, cum este gîndirea şi rezolvarea de probleme, apar probleme mai mari legate de controlul experimental. În asemenea cazuri, există în mod curent un număr mare de variaţii în evaluările privitoare la variabila dependentă. În mod obişnuit se utilizează grupuri independente, diferenţele individuale dintre subiecţi contribuind în mai mare măsură la apariţia unor variabile necontrolate. O soluţie este creşterea numărului de observaţii, a numărului de determinări şi implicit a numărului de subiecţi. Dar în experimentul de laborator, acest lucru este dificil. Se impune aşadar un control cît mai riguros al variabilelor experimentale. Un control bine realizat poate duce la concluzii pertinente.

Un exemplu bun de control riguros în studiul experimental al unor procese complexe îl reprezintă studiile efectuate asupra fixităţii funcţionale. Termenul de fixitate funcţională a fost introdus de introspecţionişti şi apoi a fost adoptat de gestaltişti. Prin fixitate funcţională se desemna stabilizarea şi rigiditatea cunoştinţelor, deprinderilor şi structurilor intelectuale, ceea ce împiedică rezolvarea problemelor noi, care necesită flexibilitate şi restructurări.

Karl Duncker (1945) a iniţiat o serie de cercetări asupra fixităţii funcţionale. Ideea de la care a plecat în aceste cercetări era aceea că, dacă un obiect a fost folosit recent într-un anumit fel într-o situaţie dată, într-un alt caz subiectul va avea dificultăţi în a-l utiliza într-o situaţie nouă, în alt fel. Pentru aceasta, Duncker a elaborat problema cutiei. Sarcina subiecţilor era de a fixa trei mici lumînări pe uşă, la nivelul privirii. La dispoziţia lor, pe masă, sunt aşezate următoarele materiale: cîteva cuie mici, cîteva chibrituri, trei mici cutii de carton de mărimea cutiilor de chibrituri, trei

lumînărele. Soluţia: se fixează cutiile pe uşă cu ajutorul cuielor, iar în interiorul cutiilor se fixează lumînările prin topirea capătului inferior cu un chibrit.

Experimentul s-a realizat cu două loturi de subiecţi. La lotul de control cutiile erau goale, iar la lotul experimental erau pline: prima cutie conţinea lumînările, a doua cutie conţinea cuiele, iar a treia conţinea chibriturile. La subiecţii din lotul experimental s-a fixat imaginea funcţională a cutiilor drept container şi, ca atare, au rezolvat cu mult mai mari dificultăţi problema.

Duncker a realizat şi o replicare sistematică, introducînd o altă condiţie experimentală, cea a utilităţii neutre. Cutiile erau prezentate subiecţilor tot în calitate de recipiente, dar conţineau obiecte neutre (nasturi). Subiecţii din condiţia de control au rezolvat problema în proporţie de 100%, cei din condiţia "fixitate funcţională" în proporţie de 43%, iar din condiţia neutră, un singur subiect a rezolvat problema. În concluzie, în condiţia fixităţii funcţionale şi cea neutră, funcţia cutiilor, fixată ca recipient, a provocat dificultăţi subiecţilor în restructurarea modului de rezolvare a situaţiei problematice.

Unul din reproşurile aduse experimentelor lui Duncker a fost legat de numărul mic de subiecţi (5-7 per condiţie experimentală), dar chiar şi aşa, rezultatele obţinute de el demonstrează principiul gestaltist privind rezolvarea problemelor.

Adamson (1952) a realizat o replicare sistematică a experimentului lui Duncker, folosind şi un număr mai mare de subiecţi (26 pentru condiţia experimentală şi 29 pentru condiţia de control). De asemenea, el a mai introdus două variante ale problemei, înlocuind cuiele într-un caz cu un sfredel, iar în alt caz cu o clemă. A rezultat un plan experimental cu şase condiţii (trei condiţii şi două loturi). Ca variabilă dependentă a ales procentul subiecţilor care au rezolvat problema în 20 minute, precum şi timpul necesar fiecăruia pentru a o rezolva. Toţi subiecţii au rezolvat problema în termen de 20 minute, dar s-au înregistrat diferenţe individuale considerabile. Subiecţii din lotul de control au rezolvat problema mai repede.

O altă replică este cea efectuată de Glucksberg (1966). El a desfăşurat o replicare sistematică, introducînd în plus efectul verbalizării, al utilizării de etichete verbale. El a demonstrat că, atunci cînd obiectele din experimentul lui Duncker sunt arătate subiecţilor utilizînd etichete verbale, adică denumindu-le cu voce tare, numărul subiecţilor care rezolvă problema este semnificativ mai mare, deoarece etichetele verbale au menirea să orienteze gîndirea subiecţilor spre o mai mare flexibilitate.

Rolul rapoartelor verbale în studiul experimental algîndirii şi rezolvării de probleme

Analiza supra-încrederii în propriile judecăţiIntrospecţionismul clasic experimental (şcoala de la Wurzburg) a fost cel

care a introdus metoda raportului verbal în studiul experimental al gîndirii. Introspecţioniştii utilizau drept subiecţi specialişti din domenii ca logica, lingvistica, matematica; subiecţilor şi se dădeau spre rezolvare probleme circumscrise domeniului lor, cu cerinţa de a descrie, în timpul rezolvării sau imediat după aceea, paşii rezolutivi. Ideea de bază este că, pe această cale, se poate afla modul cum funcţionează gîndirea. Introspecţioniştii au pornit de la ipoteza că gîndirea

funcţionează prin operaţii abstracte şi nu uzează de material senzorio-perceptiv, însă au constatat că subiecţii lor fac apel la imagini. Chiar dacă ipoteza li s-a infirmat, ei au fost primii care au demonstrat rolul rapoartelor verbale în studiul experimental al gîndirii.

Problema cea mai serioasă în privinţa rapoartelor verbale o reprezintă nivelul de încredere. Chiar dacă au contestat introspecţionismul, behavioriştii au meritul de a fi oferit psihologiei un mod riguros de abordare experimentală a fenomenelor psihice; behavioriştii consideră că rapoartele verbale sunt utile, deşi le apreciază drept un simplu tip sau eşantion de comportament, studiat ca variabilă dependentă.

Rapoartele verbale sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei decît în altele. Vom ilustra rapoartele verbale prin fenomenul de supra-încredere în propria judecată. O modalitate frecvent utilizată în studiul gîndirii este reprezentată de evaluarea cunoştinţelor. Diverse experimente au semnalat aşa-numitul fenomen "am sentimentul (senzaţia) că ştiu". Un experiment reprezentativ în această privinţă a fost realizat de către Freedman şi Landauer, care au folosit o serie lungă de întrebări de cunoştinţe generale. Subiecţilor li s-a cerut ca, la fiecare întrebare la care nu au reuşit să răspundă corect, să evalueze pe o scală de 4 puncte cum cred ei că ar putea să recunoască răspunsul dacă li s-ar prezenta mai multe alternative. Cele patru categorii din care trebuiau să aleagă una au fost: (1) Cunosc răspunsul cu siguranţă; (2) Probabil îl cunosc; (3) Probabil nu îl cunosc; (4) Cu siguranţă nu-l cunosc. După ce au ales una din variante, subiecţilor li s-au prezentat din nou întrebările la care nu răspunseseră în primă instanţă, fiecare avînd şase variante de răspuns. Distribuţia răspunsurilor corecte pentru cele patru categorii au fost: dintre subiecţii siguri de cunoaşterea răspunsului, 73% au ales în faza a doua răspunsul corect; dintre cei care au răspuns "probabil îl cunosc", au dat răspunsuri corecte 61%; din cei care au apreciat că probabil nu cunosc răspunsul, au dat răspunsuri corecte 51%, iar dintre cei siguri că nu cunosc răspunsul, au dat răspunsuri corecte 35%. Acest experiment arată că sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce ştiu ei, consecutiv unui eşec de reamintire, este cît se poate de corect.

Alte studii, folosind tehnici uşor diferite, au arătat tendinţa de a fi foarte încrezători în cunoştinţele şi judecăţile noastre. Una din metode este de a solicita subiecţilor să răspundă la întrebări cu două variante de răspuns, după care li se cere să-şi estimeze probabilitatea de a fi răspuns corect, cu un procent între 50% şi 100%. S-a arătat că, în condiţiile unei corelaţii semnificative între nivelul încrederii în propria judecată şi exactitate, subiecţii erau în general mult mai încrezători în cunoştinţele lor decît ar fi fost necesar. În situaţiile în care subiecţii au estimat că vor răspunde corect în proporţie de 80%, ei au răspuns corect doar în proporţie de 70%.

Alte studii au relevat aceeaşi tendinţă şi atunci cînd subiecţilor li s-au dat instructaje meticuloase, insistîndu-se pe exactitate, sau chiar în cazuri în care au fost puşi în situaţia de a paria pe propriile răspunsuri, cu riscul de a pierde bani.

Chir dacă rapoartele verbale despre cunoştinţele noastre corelează cu nivelul real al cunoştinţelor, ele nu reflectă perfect ceea ce ştim cu adevărat. Aceasta reprezintă o deficienţă a rapoartelor verbale privitor la procesele cognitive. Printre factorii care afectează precizia rapoartelor verbale se numără inconstanţa memoriei, o serie de factori motivaţionali, emoţionali şi sociali.

Incubaţia şi rezolvarea de probleme

În istoria ştiinţei s-a discutat foarte mult pe tema insight-ului, a inspiraţiei, a momentului de iluminare care urmează perioadei sau etapei de incubaţie. Întrebările cele mai frecvent formulate în legătură cu această problemă au fost: Este posibil ca soluţia la o problemă să apară după o perioadă de incubaţie? Apare ea, oare, de undeva din inconştient?

În procesul de creaţie pot fi identificate următoarele faze: (1) preparatorie; (2) incubaţie; (3) iluminare; (4) verificare. Incubaţia şi iluminarea nu pot să apară decît pe fondul unei permanente preocupări din partea subiectului. Absenţa continuităţii preocupărilor face ca iluminarea să nu mai aibă loc, în timp ce prezenţa preocupării continue are ca efect treceri permanente între planul conştient şi cel inconştient, ceea ce poate duce la apariţia iluminării.

Studiul experimental al fenomenului incubaţieiCercetătorul Postner afirma: „Incubaţia are în vedere o creştere a probabilităţii

de a rezolva cu succes o problemă ca rezultat al instalării unui decalaj între perioada de lucru intens care precede soluţionarea problemei şi o altă perioadă de efort conştient care finalizează soluţia.”

Ipoteza 1: Probabilitatea rezolvării mai rapide şi cu succes a unei probleme va creşte substanţial la subiecţii cărora li se va oferi o pauză între cele două perioade de lucru.

Ipoteza 2: Această probabilitate va creşte în raport cu durata pauzei, cel puţin pînă la o anumită limită.

Variabilele independente:1. Durata pauzei (a intervalului): fie două pauze de cîte 15 minute, fie o

singură pauză de 30 minute. Rezultă trei grupuri experimentale independente: grupul 1, de control, (fără pauză), grupul 2, experimental, cu două pauze a cîte 15 minute, şi grupul 3, experimental, cu o pauză de 30 minute.

2. Tipul de problemă. Este bine să verificăm subiecţii în cele trei condiţii pentru a fi siguri că fenomenul, dacă există, nu este specific unei singure probleme anume. Apoi ar trebui să pre-testăm problemele pe subiecţi asemănători cu cei din experiment, pentru a ne asigura că foarte puţini vor rezolva problema în 15 minute sau chiar înainte ca variabila independentă să fie introdusă, şi, în al doilea rînd, să ne asigurăm că cel puţin jumătate dintre subiecţi o pot rezolva în 30 minute.

Exemplu de problemă: Se dau patru bucăţi de lanţ, fiecare bucată avînd trei zale. Subiecţii trebuie să lege cele patru bucăţi într-una singură, în următoarele condiţii: la fiecare deschidere a unei zale cîştigă 2 puncte, iar la fiecare închidere a unei zale cîştigă 3 puncte. Punctajul minim care poate fi obţinut este de 15 puncte.

Se pune problema ce anume trebuie să facă subiecţii în pauză. Este bine să dezlege cuvinte încrucişate sau să desfăşoare o altă sarcină, nici obositoare, dar nici relaxantă.

Variabilele dependente:1. Procentul de subiecţi care au rezolvat problema, pentru fiecare condiţie

experimentală.2. Timpul necesar rezolvării.3. Calitatea rezolvării.4. Raportul verbal, în care subiecţii trebuie să descrie modul cum au rezolvat

problema după pauza pe care au primit-o.Predicţia experimentală: Subiecţii care primesc pauză de 15 minute vor

rezolva problema în procent mai mare şi cu mai mare repeziciune decît subiecţii care lucrează încontinuu timp de 30 minute la rezolvarea problemei. Subiecţii care primesc o pauză de 30 minute ar trebui să obţină soluţia în procent şi mai mare decît cei cu pauză de 15 minute sau fără pauză.

Rezultatele experimentului au fost contradictorii. De meditat la cauzele posibile pentru acest fapt, în vedera examenului. Poate că o singură variabilă independentă, cea aleasă în experiment, nu este destul.

Probleme de discutat sau surse de reflecţie1. Un cercetător de la un institut de biologie a demonstrat existenţa percepţiei

extrasenzoriale la cobai. Cobaii erau plasaţi într-un labirint unde trebuiau să aleagă între două drumuri de scăpare posibile. Ei nu puteau nici să vadă, nici să miroasă hrana de la punctul de bifurcaţie (în care trebuiau să-şi aleagă drumul potrivit). Drumul era modificat de la caz la caz. Cercetătorul a descoperit că doi dintre cei 100 de cobai testaţi se descurcau mai bine decît ar fi fost de aşteptat pe bază de şansă. Primul cobai a ales în proporţie de 64% din cazuri drumul corect către hrană, iar al doilea în proporţie de 66%. Se ridică următoarele probleme:

A. Ce test poate confirma existenţa percepţiei extrasenzoriale?a) Teste de verificare statistică, arătînd că cei doi cobai au obţinut rezultate

mai bune decît jocul de şanse.b) Alt cercetător va supune testării cei doi cobai în alte sute de încercări şi va

reuşi să replice descoperirile primului cercetător.B. Cîţi dintre cobai au realizat performanţe cu 10% sub nivelul şansei, sau

chiar mai mici? Raportul cercetătorului arată că trei cobai au reuşit cu 10% sub şansă, ceea ce pare să indice o distribuţie normală, după curba lui Gauss, a rezultatelor lotului.

C. Distincţia între replicarea directă, cea sistematică şi cea conceptuală. Cele trei tipuri sunt diferite calitativ, sau, în realitate, se află într-o continuitate? Dacă da, atunci ce dimensiune subliniază această continuitate?

D. Sistemul de recunoaştere, apreciere şi recompensă descurajează aprecierea lucrărilor altor cercetători. Cercetătorii sunt încurajaţi şi recompensaţi mai degrabă pentru cercetări noi decît pentru replicarea cercetărilor existente. Unii argumentează că acest sistem de recompense tinde să creeze o fragmentare şi o dezordine în multe

domenii ale psihologiei. Ca urmare, fenomenele de bază rămîn adesea neexplicate. Se pune întrebarea: replicarea ar trebui încurajată? Dacă da, cum anume?

E. Multe reviste de psihologie încurajează cercetătorii să realizeze cît mai multe experimente despre fenomenele studiate. Este aceasta o idee bună, şi dacă da, de ce? Ce pericol se iveşte cerînd ca lucrările de cercetare să conţină experimente numeroase?

2. Rapoartele verbale par a fi mai folositoare în unele domenii ale psihologiei decît în altele. Pentru fiecare din următoarele probleme, aduceţi argumente pro şi contra utilizării rapoartelor verbale. În cazurile în care consideraţi că rapoartele verbale nu pot fi folosite, indicaţi metode mai bune.

a) Studiul strategiilor mnezice implicate atunci cînd oamenii sunt rugaţi să-şi amintească de copilăria lor.

b) Studiul comportamentului sexual al colegilor de facultate.c) Studiul proceselor mentale implicate în decizia oamenilor de a cumpăra un

produs sau altul.d) Studiul motivelor sau cauzelor pentru care o persoană simpatizează pe o

alta.e) Studiul factorilor care afectează iluzia vizuală.

3. Trei misionari şi trei canibali trebuie să treacă de pe malul stîng pe malul drept al unui rîu. Barca poate transporta numai două persoane odată; ea poate fi folosită atît de misionari, cît şi de canibali. Dar numărul canibalilor de pe un mal sau altul nu trebuie să fie niciodată mai mare decît cel al misionarilor.

Abordarea experimentală a comportamentului decizional

Abordarea experimentală a comportamentului decizional poate fi făcută atît din persoectiva psihologiei clasice, tradiţionale, cît şi din perspectiva psihologiei cognitiviste, contemporane.

În sistemul logicii formale se pot construi în mod corect anumite propoziţii indecidabile; într-un sistem logic se pot formula întrebări la care nu se poate răspunde. Rezultă o dualitate inductivă între formal şi intuitiv. Problemele cîmpului intuitiv nu pot fi niciodată complet formalizate.

Din perspectiva psihologiei tradiţionale, decizia a fost abordată pornind de la preocupările unor savanţi cu privire la explicarea voinţei (Byrne, Th. Ribot, Ch. Sigwart). Ei au conturat o schemă a acţiunii orientată către scop, în care se disting următoarele faze: apariţia impulsului (trebuinţei), lupta motivelor, luarea deciziei şi executarea acţiunii. Ch. Sigwart (sfîrşitul secolului XIX), folosind indicatorii: Trebuie? Pot? şi Acţiune rezultată, a obţinut următoarea schemă:

Impuls spre acţiune Da DaDorinţă Da ?Intenţie Da Posibilitate da, dar către ce scop?Hotărîre, acţiune riscantă ? Da

Lacunele acestei scheme:- nu figurează renunţarea sau amînarea;- nu figurează situaţiile de conflict.W. James va lua în considerare aspectul conflictual şi impulsul fight (impulsul

spre acţiune) şi va identifica următoarele tipuri de decizie: raţională, întîmplătoare, impulsivă, determinată de modificarea scalei de valori, determinată de voinţă.

Cibernetica a conferit o nouă dimensiune studiilor legate de mecanismele decizionale, acestea avînd principalul merit în apariţia teoriei previziunii şi a conceptului de conexiune inversă. S-a demonstrat că dificultatea anticipării şi a deciziei creşte invers proporţional cu cantitatea de informaţii cu care este în contact subiectul.

Întîlnirea dintre psihologie (Kurt Lewin) şi teoria modernă a jocurilor (J. von Neuman şi O. Morgenstern)

Cercetătorul american E. N. Miller, inspirat de cercetările lui Lewin, a introdus termenii gradient de fugă şi gradient de apropiere. În teoria asupra conflictului, Miller explică relaţiile de conduită dintre cei doi vectori:

- la alegerea dintre două scopuri cu valenţe negative se observă ori fuga din cîmp, ori o soluţie de compromis;

- la confruntarea cu un scop care prezintă valenţe pozitive şi valenţe negative, după o perioadă de ezitare se impune gradientul de apropiere;

- la alegerea dintre două scopuri cu valenţe pozitive nu se ajunge la echilibru stabil, deoarece una dintre valenţe precumpăneşte, atrăgînd decizia în sensul respectiv.

Kurt Lewin, pornind de la cercetările privitoare la teoria cîmpului de acţiune şi a valenţelor, a constatat că, în situaţia în care conflictul constă în fixarea nivelului scopului, acesta este amplasat în zona gradelor ridicate de dificultate (nivelul de aspiraţie - scopuri înalte şi dificile).

Gradul de dificultate al

sarcinii

Adificilă

Bmai puţin

dificilă

Cmedie

Duşoară

Efoarte uşoară

Valenţa succesului

5 4 3 2 1

Valenţa insuccesului

-1 -2 -3 -4 -5

Suma valenţelor

4 2 0 -2 -4

Această situaţie se confirmă în cazul nivelului de aspiraţie. Pornind de la aceste cercetări, M. Aniţei a transpus rezultatele în situaţia reală de acţiune, ceea ce a dus la:

Produsul valenţelor

5 8 9 8 5

În acţiuni concrete, atunci cînd alegem între utilitate şi probabilitatea succesului, apelăm la produsul valenţelor, care exprimă relaţia dintre utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului. În acţiunile reale sunt investite acele situaţii în care există un echilibru între utilitatea subiectivă şi probabilitatea succesului: utilitatea reflectă poziţia specifică a unui obiect într-o scală de preferinţă, dar valoarea obiectivă nu se identifică cu utilitatea subiectivă, pentru că oamenii atribuie valori diferite aceluiaşi obiect în împrejurări diferite. Acest lucru impune discuţia dintre valoarea subiectivă şi cea obiectivă. Valoarea probabilităţii succesului evoluează pe o scală de valori între 0 şi 1:

- probabilitate egală cu 1: certitudinea apariţiei evenimentului;- probabilitate egală cu 0: imposibilitatea apariţiei evenimentului;- probabilitate egală cu 0,5: incertitudine.Probabilitatea obiectivă echivalează cu eventualitatea calculată, lucru posibil

în situaţiile în care cuprind un număr finit şi cunoscut de variabile (de exemplu, aruncarea zarurilor). Probabilitatea subiectivă reprezintă rezultatul unei estimări intuitive exprimate prin calificative: foarte probabil, aproape sigur, improbabil. În mod curent se utilizează probabilitatea subiectivă ca reflectare anticipată a evenimentelor.

Concluzie: Dacă utilitatea este determinată de componentele sferei motivaţionale, probabilitatea va fi elaborată de mecanismele gîndirii, luînd forma rezolvării de probleme.

Abordări experimentale ale comportamentului în situaţii de incertitudine

Din punct de vedere psihologic, incertitudinea este trăită în plan subiectiv printr-un cortegiu de factori, variabile, care au trezit interesul psihologiei cognitive experimentale moderne. Astfel, începînd din anii '80, cercetătorii din psihologia experimentală care s-au ocupat de studiul comportamentului decizional au încercat să pună în evidenţă faptul că omul este în permanenţă confruntat cu situaţii de incertitudine şi că omul obişnuit, la fel ca omul de ştiinţă, sunt factori decidenţi extrem de slab performanţi, tocmai datorită variabilelor multiple care influenţează comportamentul în situaţii de incertitudine.

Teoriile clasice ale deciziei au insistat asupra probabilităţii şi utilităţii şi au considerat din start omul ca factor decident raţional, logic şi eficient. Această atitudine a fost susţinută de teoria jocurilor. S-a încercat să se salveze punctul de vedere al teoriei jocurilor şi probabilităţii insistîndu-se asupra faptului că, spre deosebire de ceilalţi oameni, oamenii de ştiinţă pot fi decidenţi eficienţi, întrucît aceştia evaluează raţional, logic şi riguros. S-a demonstrat însă că atît omul naiv, cît şi cel de ştiinţă sunt imperfecţi sub aspectul comportamentului decizional; performanţele umane sunt non-optimale.

Variabile independente în studiul experimental al comportamentului în situaţii de incertitudine

1. Afectivitatea

Se constată că deciziile oamenilor sunt puternic bazate pe preferinţe afective. Modelul raţional cartezian occidental insistă asupra comportamentelor raţionale, logice, realiste. În realitate însă, în condiţii de incertitudine procesele cognitive pot fi slab productive, astfel încît ceea ce simte subiectul tinde să compenseze deficitul informaţional, cognitiv.

2. Iluzia controlabilităţiiEste vorba despre o variabilă care ne arată tendinţa oamenilor de a crede că

întîmplarea poate fi controlată prin acţiune. S-a efectuat un experiment de aruncare a zarurilor, în care s-au folosit două grupuri experimentale. S-a constatat că există o diferenţă semnificativă în modul de pariere, în funcţie de momentul cînd se face parierea (înainte sau după aruncarea zarurilor). Procentele au fost mai mari înainte de aruncarea zarurilor, deoarece subiecţii aveau iluzia controlabilităţii destinului.

Într-un alt experiment s-a procedat la extragerea unei cărţi de joc dintr-un pachet, de către o persoană considerată competentă (un magician) şi apoi de către o persoană neutră. S-a pariat mai mult împotriva persoanei neutre decît împotriva celei competente, deoarece se consideră că pe magician nu îl putem controla.

3. EticaAspectele de ordin moral tind să influenţeze deciziile, mai ales în cazul

persoanelor investite să conducă. Modelul clasic este cel al deciziei înţelepte, întrucît normele de etică sunt orientate spre minimalizarea riscurilor şi a rezultatelor neplăcute.

4. Propriile teoriiConcepţiile şi ideile pe care le avem despre lume şi viaţă, precum şi despre

diferitele aspecte ale acestora, tind să determine abordarea deciziilor. Psihologul american Lord a efectuat un experiment pornind de la opinia pro sau contra pedepsei capitale. El a ales două grupuri, selecţionate precis, formate din persoane pro şi persoane contra pedepsei capitale, cărora le-a prezentat materiale (comentarii, studii, cercetări, opinii) contrare opiniei lor. S-a constatat că persoanele respective nu şi-au schimbat opţiunea, ba chiar au prezentat tendinţa de a interpreta argumentele în favoarea lor, de a le răstălmăci în sensul propriilor teorii.

Soţii Chapman au realizat un experiment cu subiecţi psihologi şi studenţi la psihologie în anul întîi, analizînd problematica testelor proiective. Ei au pornit analiza de la un test celebru, "Desenul omuleţului", realizat de K. McOver în 1945, în care se porneşte de la supoziţia că, în funcţie de modul în care subiectul desenează un om, se pot face trimiteri la probleme de ordin psihologic ale persoanei respective. Grupului de psihologi li s-a dat o problemă psihopatologică şi li s-a cerut să descrie ce caracteristici cred ei că vor prezenta desenele pacienţilor. Grupului de studenţi, care nu cunoşteau testul, li s-au dat combinaţii grafice realizate întîmplător şi li s-a cerut să inducă legături între combinaţii şi probleme de ordin psihologic. Concluzia a fost că şi studenţii tind să descopere aceleaşi asociaţii ca şi psihologii experţi.

Unui al treilea grup de studenţi li s-a dat un test de asociaţie verbală şi au fost solicitaţi să descrie în ce măsură problema psihologică este asociată cu părţile componente ale desenului. S-a ajuns la o uimitoare unitate a reprezentărilor mentale proprii şi la relaţia cu problema psihopatologică. Concluzia a fost că testele sunt proiective în mai multe sensuri, pentru că nu numai pacientul se proiectează, ci şi

clinicianul, astfel încît acesta poate proiecta propriile presupoziţii în diagnosticele sale.

5. Încrederea în propriile cunoştinţeÎn 1986, cercetătorul american Samuel Okamp analizează dinamica relaţiei

dintre nivelul de încredere în propriile judecăţi date de psihologii practicieni asupra unei probleme psihologice, şi nivelul de acurateţe al evaluărilor. Un grup de psihologi practicieni a primit un număr mare de cazuri de analizat şi s-a constatat că, într-un anumit punct al procesului de obţinere a informaţiilor, acurateţea estimărilor atinge un plafon peste care nu mai creşte. Acumularea de noi cunoştinţe nu a mai produs o reducere a incertitudinii obiective, şi cu toate acestea încrederea subiectivă a continuat să crească treptat. Psihologii practicieni păreau să-şi fi cristalizat stereotipuri ferme pe baza prelucrării primelor informaţii obţinute, arătîndu-se apoi puţin dispuşi să-şi schimbe concluziile pe măsură ce primeau informaţii noi. S-a constatat apoi că, de obicei, ultimele informaţii servesc mai mult drept confirmare a primelor impresii decît la reconsiderarea lor; chiar şi atunci cînd informaţia era nerelevantă pentru caz sau era chiar stranie, psihologii deveneau tot mai convinşi că aceste ultime informaţii au ajutat la o mai bună înţelegere a cazului.

6. Tendinţa de a judeca prin analogieEvenimentele, situaţiile produse şi care au avut un şir de consecinţe tind să

determine judecăţi prin analogie asupra unor evenimente actuale. În antichitate, oracolele se foloseau în vreme de război tocmai pentru a reduce incertitudinea subiectivă, deoarece ofereau situaţii analogice. Se constată că în multe situaţii de joc, în care informaţia este imperfectă, se poate demonstra că strategia optimă este cea aleatoare. Argument: într-o situaţie complicată, în care ne confruntăm cu un agent decident, alegînd întîmplător comportamentul nostru devine imprevizibil, ceea ce ne poate garanta obţinerea valorii maxime a cîştigului minim posibil.

Alte variabile independente: tendinţa spre coerenţă internă; stilul cognitiv.Se constată că persoanele cu structuri conceptuale complexe utilizează o

cantitate mai mare de informaţie şi alocă mai mult timp luării unei decizii. Invers, persoanele cu structuri conceptuale mai simple folosesc o cantitate mai mică de informaţii şi au nevoie de un timp mai scurt pentru a adopta o decizie.

Relaţia inteligenţă - anxietate - decizieG. P. Danny, în urma studiilor sale, a concluzionat că persoanele cu nivel

scăzut de inteligenţă şi nivel ridicat de anxietate prezintă performanţe decizionale mai slabe decît persoanele cu nivel scăzut de inteligenţă şi nivel scăzut de anxietate. Persoanele cu un nivel ridicat de inteligenţă au performanţe decizionale superioare dacă au şi un grad înalt de anxietate.

Aceste observaţii nu trebuie luate în sensul strict, dar pornind de la ele, Lazarus (1966) abordează comportamentul decizional în situaţii de criză. Criza este o situaţie limitată în timp în cadrul căreia individul este supus la solicitări care depăşesc posibilităţile sale de a le face faţă. O asemenea situaţie generează anxietate accentuată.

Anxietatea este variabila independentă cea mai importantă în studiul comportamentului decizional. Decizia se impune în situaţii de incertitudine; orice situaţie de incertitudine este generatoare de anxietate. De aici rezultă că, în realitate, comportamentul decizional va fi puternic influenţat de anxietate în ceea ce priveşte rapiditatea, precizia şi orientarea deciziei. Lazarus a identificat următoarele modificări comportamentale în situaţii de criză:

- eficienţă scăzută;- activitate orientată spre reducerea tensiunilor interne;- diminuarea atitudinilor şi comportamentelor constructive, mai ales atunci

cînd se înregistrează o creştere a nivelului de frustrare;- căutarea "ţapului ispăşitor" şi elaborarea de scuze şi justificări.Astfel, stările de excitaţie şi teamă au efecte negative asupra performanţei,

accentuează probabilitatea eşecului şi cresc rigiditatea comportamentului.

Mecanisme defensive implicate în reducerea anxietăţiiReducerea anxietăţii se poate efectua normal, prin diminuarea cauzelor ei,

dar şi prin mecanisme complexe cu caracter patologic, acele mecanisme defensive ale Eului descrise de Anna Freud, menite să reducă artificial anxietatea:

- negarea realităţii: protecţie faţă de o realitate neplăcută prin negarea ei;- fantezia: satisfacerea imaginară a dorinţelor frustrate;- raţionalizarea sau justificarea;- proiecţia asupra celuilalt a propriilor tendinţe: atribuirea intenţiilor proprii,

unei alte persoane;- represiunea: tendinţa de blocare a gîndurilor ascunse;- formarea reacţională: blocarea dorinţelor care sunt periculoase, prin

exagerarea atitudinilor opuse şi folosirea acestora ca bariere (represiunea este doar o blocare pasivă, în timp ce formarea reacţională este şi blocare, şi acţiune);

- sublimarea: activitate de substituţie;- idealizarea: accentuarea calităţii şi valorii unui obiect pînă la perfecţiune;- regresia: întoarcerea la un stadiu depăşit, primitiv al dezvoltării.Aceste mecanisme defensive au ca rezultat scăderea performanţelor, a

eficienţei şi generează o imagine cognitivă distorsionată, simplificată şi rigidă.Lazarus, inspirîndu-se din psihanaliză, propune termenul de coping pentru

mecanismele de a face faţă ameninţării. termenul este asimilat şi în limba română şi este utilizat în psihoterapii şi în psihologia clinică. În teoria iniţială, Lazarus identifică două forme de coping: eliminarea sursei de ameninţare, şi operaţii pur cognitive prin care estimarea ameninţării este alterată fără o acţiune directă de schimbare; sunt operaţii numite reevaluări defensive, prin care persoana se înşeală pe ea însăşi în ceea ce priveşte condiţiile reale ale ameninţării.

Reevaluarea defensivă implică procese de gîndire primitive, de unde reiese că nivelul anxietăţii finale nu este dat atît de mărimea cauzelor iniţiale, cît de modalităţile de a-i face faţă şi de eficienţa mecanismelor de redresare.

Birne defineşte copingul ca trăsătură de personalitate bipolară: la un pol se află depresiunea, ca subestimare a caracteristicilor ameninţării, situaţiei, prin mecanisme defensive, iar la celălalt pol se află senzitivitatea ca hiper-reactivitate şi

nivel ridicat al anxietăţii. La cele două extreme, mecanismele de coping sunt foarte rigide şi ineficient raportate la cerinţele mediului. Între poli se află mecanismele optime de coping.

Analiza detaliată a mecanismelor strategiilor de a face faţă ameninţăriiCercetările lui Lazarus şi Folkman (1984) descriu două strategii majore în

reacţia faţă de ameninţare: strategia instrumentală şi strategia paleativă (defensivă). Strategia instrumentală este o strategie activă, de acţiune constructivă realistă în raport cu situaţia generatoare de anxietate. Strategia defensivă este o strategie de manipulare a stărilor psihice interne. Alegerea uneia sau alteia dintre strategii depinde de o serie de factori determinanţi, ce pot fi consideraţi variabile independente conexe în studiul influenţei variabilei complexe care este anxietatea. Lazarus şi Folkman identifică următorii factori care determină adoptarea uneia dintre strategii:

a) Gradul de ameninţareLazarus arată că formele de coping mai adaptative şi orientate spre realitate

sunt mai probabile atunci cînd ameninţarea este moderată. Cînd ameninţarea este severă, extremele patologice devin predominante. Cu cît ameninţarea este mai mare, cu atît creşte tendinţa individului de a utiliza mecanisme de apărare mai primitive, regresive, disperate.

b) Raportul dintre capacitatea individului de a face faţă situaţiei şi gradul de dificultate şi incertitudine a situaţiei

Lazarus afirmă: "Limitele intelectuale şi lipsa de sofisticare îl fac pe individ mai vulnerabil la ameninţări." De aici rezultă că modalităţile de a face faţă ameninţării depind de trei categorii de factori: localizarea agentului ameninţător, eficienţa alternativelor disponibile şi constrîngerile situaţionale.

Nivelul capacităţii profesionale. Şi activitatea profesională exercită implicaţii în modalităţile de a face faţă ameninţării, reprezentînd un factor important al orientării în situaţiile decizionale. Cu cît capacitatea profesională este mai scăzută, creşte gradul de anxietate şi scade orientarea activă şi constructivă. Cercetările recente au demonstrat creşterea anxietăţii şi dezorganizarea comportamentului în următoarele condiţii:

- nivelul de competenţă al individului este depăşit şi nu există posibilităţi de adaptare;

- eşecul are o mare importanţă subiectivă;- nu există mijloace sau căi de protecţie împotriva eşecului.c) Orientarea structurală a personalităţiiEste vorba despre măsura în care trăsătura de personalitate numită anxietate

face parte din personalitatea individului. Există două tipuri de anxietate: tip răspuns, ca reacţie specifică la o situaţie obiectivă, şi tip trăsătură, manifestată atît ca o predispoziţie generală a personalităţii de a răspunde anxios în situaţii de dificultate, cît şi ca anxietate propriu-zisă, adică acea teamă fără obiect care caracterizează în mod structural persoana, o anxietate difuză ca rezultat al acumulării unor experienţe din trecut şi care reprezintă un factor determinant.

Anxietatea ca trăsătură poate fi legată de traumatisme avute în mod special în copilărie, sau de un nivel scăzut de competenţă acumulat în timp prin confruntarea cu

situaţii de viaţă, aşa-numita "neajutorare dobîndită". Ca rezultat al unor experienţe repetate de eşec, persoana poate dobîndi o tendinţă structurală de a face faţă greutăţilor. Experimental, s-a demonstrat că neajutorarea dobîndită este asociată cu adoptarea mecanismelor defensive.

Din cele arătate rezultă importanţa anxietăţii în performanţelor decizionale şi se impune studiul experimental dedicat elaborării unor terapii orientate spre reducerea anxietăţii.

D) Atribuirea succesului şi eşeculuiWorthmans şi colaboratorii (1976) au pornit în experimentele lor de la

constatarea că eşecul în controlul asupra evenimentelor este producător de stres şi de anxietate.

Ipoteza: Atribuirea eşecului este o modalitate de a reduce stresul şi anxietatea.

Subiecţii au fost puşi în situaţia de a eşua în rezolvarea de probleme. Un grup a fost indus să creadă că vina este a lor, iar al doilea grup a fost făcut să creadă că eşecul a fost determinat de dificultatea problemei. Stresul a fost mai mare la subiecţii cu atribuire internă a eşecului decît la cei cu atribuire externă, deoarece atribuirea internă a eşecului generează incertitudine mai mare în propriile capacităţi şi o anxietate crescută.

Ipoteza fundamentală a teoriei atribuirii succesului: succesul se atribuie intrinsec, iar insuccesul se atribuie extrinsec. Raţiunea acestei ipoteze stă în invocarea mecanismelor defensive.

Majoritatea cercetărilor au confirmat această ipoteză, dar sunt şi unele care au informat-o. Ross şi Anderson (1986) sugerează o contrazicere a acestei ipoteze. Ei au constatat că este vorba despre un cu totul alt mod de atribuire a succesului la profesorii îndrumători din universităţile americane. Aceştia atribuiau eşecurile studenţilor propriei lor incapacităţi, iar succesele le atribuiau meritelor studenţilor Cei doi cercetători au mai constatat că această tendinţă se accentuează cu vîrsta. Acest studiu ridică însă două probleme:

- este vorba despre un clişeu moral, expresia modestiei, deoarece, în general, îţi atribui cu prudenţă succesul oamenilor pe care îi ajuţi;

- se au în vedere performanţele altora, care sunt expresia indirectă a performanţelor proprii.

e) Tipul de personalitateSe iau în considerare două tipuri de personalitate: cel autoritar şi cel

dogmatic. Adorna şi colaboratorii (1950), în lucrarea "Personalitatea autoritară", inspirată de personalităţile timpului (Hitler, Stalin, Mussolini) descriau sindromul agresivităţii:

- supunere fie la o persoană cu autoritate, fie la stereotipurile şi tradiţiile colectivităţii;

- acceptarea necritică a autorităţii, aderarea rigidă la valorile idealizate ale grupului de apartenenţă;

- conservatorism şi convenţionalism;- intoleranţă şi agresivitate, tendinţa de a condamna şi pedepsi violent

încălcarea valorilor; agresivitatea faţă de grupurile străine;

- anti-introiecţie ca inhibiţie; inabilitatea de a înţelege procesele complexe care au loc în mintea şi sufletul altora;

- superstiţii şi stereotipuri în gîndire, scheme rigide şi înclinaţia de a crede în forţe mistice;

- distructivism şi cinism ca ostilitate generală faţă de lume; toţi oamenii sunt consideraţi ca fiind ostili;

- proiectivitatea: o proiectare din afară asupra lumii a impulsurilor emoţionale inconştiente şi tendinţa de a crede că în lume se petrec lucruri periculoase.

Explicaţia rezidă în educaţia dură primită, care generează deprinderea de a se supune, dar şi ostilitate, frustrare canalizate în afara sursei.

Precizări: S-a demonstrat că:- Succesul scade şi eşecul creşte nivelul de autoritarism.- Persoanele cu grad ridicat de anxietate se orientează mai pronunţat spre

structuri autoritare în situaţii de eşec;- Teama de eşec creşte atît efectul succesului, cît şi al eşecului;- Teama irelevantă, difuză, provenită dintr-o ameninţare incertă ridică gradul

de persuasiune, grad care indică o structură de autoritarism;- O creştere a nivelului de teamă produce o creştere a conformismului;- Există o corelaţie pozitivă semnificativă între autoritarism şi toleranţa la

ambiguitate;- Există o corelaţie semnificativă negativă între autoritate şi nivelul de

educaţie.

Studiul experimental al memoriei şi învăţării

Metode de investigare ale memorării şi păstrării informaţieia) Metoda întinderii numerelor imediateAceastă metodă experimentează cea mai lungă serie de elemente (cifre,

litere, cuvinte, propoziţii) pe care subiectul o poate reproduce corect după o singură prezentare optică sau acustică. Se folosesc serii cu grade diferite de dificultate, de la seriile cele mai uşoare la seriile cele mai dificile. Este citit separat fiecare stimul la intervale egale de timp. Se utilizează mai multe liste şi se calculează o cotă de memorare, care reprezintă numărul de serii corecte. În probele de memorie vizuală, stimulii sunt prezentaţi pe cartonaşe cu timpul de expunere de o secundă per stimul.

b) Metoda anticipării serialeSe utilizează liste cu silabe fără sens, dar se pot utiliza şi liste de cuvinte sau

numere. Varianta clasică: se prezintă o dată, de două sau maximum de trei ori întreaga listă de stimuli, după care se revine la primul stimul şi i se cere subiectului să reproducă prima silabă cu care a început seria. Dacă greşeşte este corectat, iar dacă nu răspunde, i se "suflă". Subiectul trebuie să anticipeze următorul element al seriei. Proba se repetă pînă cînd se ajunge la 75% anticipări corecte. Ordinea stimulilor se menţine, acesta fiind motivul pentru care proba se numeşte "anticipare serială". Fiecare silabă este atît stimul, cît şi răspuns, constituindu-se un lanţ anticipativ. În evaluare se numără erorile, se stabileşte calitatea lor şi timpul de răspuns. La modul

de prezentare, intervalul de timp dintre stimuli este de 2-3 secunde, iar intervalul dintre serii este de 9-10 secunde.

c) Metoda asociaţiilor perecheSe utilizează serii de două elemente luate în pereche: cuvinte şi numere;

culori şi numere; culori şi cuvinte. Se prezintă fiecare pereche pe rînd, iar în a doua secvenţă se prezintă numai unul dintre termenii perechii, subiectul trebuind să-şi amintească termenul asociat. Stimulii se prezintă vizual, scris sau auditiv. În prezentarea auditivă stimulii se citesc la interval de două secunde. Ordinea trebuie mereu schimbată; numărul de prezentări este la alegere, dar nu trebuie să determine 100% răspunsuri corecte.

d) Metoda supraînvăţăriiÎn acest caz se prezintă repetat spre memorare, pînă la prima reuşită de a

reproduce în întregime, materialul de memorat. Se continuă exerciţiile şi se constată că un material supraînvăţat se reţine mai bine şi mai mult. Pentru intervalul 0-50% repetiţii, memorarea este mai bună decît pentru intervalul 50-100%.

Metode de studiu în păstrarea informaţieia) Metoda reproduceriiEste prezentat un material şi, după un anumit interval de timp, subiectul este

solicitat să-l reproducă. În această metodă nu putem şti care a fost efectul uitării şi în ce condiţii s-a produs uitarea; cu alte cuvinte, nu ştim dacă experimentăm capacitatea de reproducere sau uitarea.

b) Metoda recunoaşteriiSe realizează în prezenţa stimulilor originali, împreună cu stimuli noi, din

aceeaşi grupă. Raportul dintre stimuli noi şi stimuli vechi nu trebuie să depăşească 3/1. Stimulii vechi şi noi se amestecă şi se prezintă aleator. Subiectul trebuie să răspundă de fiecare dată dacă stimulul a fost prezent sau nu în prima prezentare. Se aduc şi răspunsuri "nu ştiu" sau la întîmplare. Se propune o formulă de calcul a coeficientului de recunoaştere:

r = 100 x (nr. de răspunsuri corecte - nr. erori)/(nr. total de stimuli)c) Metoda reconstrucţieiSeria de elemente prezentate anterior se prezintă amestecat şi se cere

rearanjarea elementelor în ordinea iniţială. Se folosesc stimuli vechi şi noi şi se cere ca stimulii vechi să fie aşezaţi în ordinea iniţială. Se utilizează coeficientul de corelaţie Spearman. Se continuă încercările pînă cînd subiectul execută proba fără eroare. În acest caz, performanţa este măsurată în timp.

d) Metoda economieiSe dă o sarcină de memorare. Se lasă un interval de timp (ore, zile,

săptămîni). Subiectul este solicitat să rememoreze acelaşi material în aceleaşi condiţii. Se evaluează performanţele cu aceeaşi unitate de măsură. Coeficientul de economie este diferenţa dintre prima şi a doua redare, sub aspectul performanţei:

e = 100(I.O. - R) / (I.O. - C),unde I.O. reprezintă numărul de încercări de memorare iniţială, R reprezintă

numărul de încercări de reînvăţare, iar C reprezintă criteriul, adică numărul de

încercări necesare. Acest număr de încercări pînă la atingerea criteriului, trebuie să fie cît mai mic.

Rolul organizării şi sistematizării în procesul memoriei. Implicaţii experimentale

Rolul acestor factori şi condiţiile în care organizarea şi sistematizarea se manifestă

Bonsfield a utilizat o listă de 60 cuvinte selectate din patru categorii semantice: animale, profesiuni, legume şi prenume. Cuvintele se prezintă amestecat şi subiecţii vor grupa răspunsurile pe categorii. Mandler (1967) realizează un experiment utilizînd 52 (100) cartonaşe cu cuvinte din diverse categorii, solicitînd subiecţilor să le clasifice pe categorii stabilite de ei singuri. Concluzie: numărul mediu de categorii utilizate spontan de către subiecţi este relativ constant de la un experiment la altul. Corelaţia dintre numărul de categorii utilizate şi numărul de stimuli reproduşi corect este foarte ridicată. Sistemul categorial este optim atunci cînd se utilizează un număr de 52 categorii distincte, cu cîte 52 elemente din fiecare categorie.

Tulving şi Ehrlich (1972, 1975) au relevat rolul criteriului semantic şi au demonstrat şi implicarea altor modalităţi de organizare:

- organizarea sintagmatică, prin construirea unor propoziţii sau fraze din cuvinte aleatoare;

- organizarea după criterii gramaticale (substantive, verbe, adjective);- organizarea pe baza rimelor sau prefixelor;- organizarea pe baza unor criterii mixte.Din acest studiu a reieşit o problemă: memoria semantică este numai verbal-

lexicală, sau utilizează şi imagini? S-a căzut de acord că memoria semantică utilizează atît imagini, cît şi structuri verbal-lexicale, într-o manieră sinergică şi complementară.

Interferenţa: modele experimentale de studiuFixarea informaţiei este influenţată de memorarea anterioară şi de memorarea

interpusă între învăţarea iniţială şi reproducerea (reactualizarea) ulterioară. În aceste condiţii vorbim despre efectul interferenţei retroactive şi proactive.

a) Efectul interferenţei retroactive intervine în situaţiile în care o nouă învăţare interferează cu un material învăţat anterior. Materialul învăţat anterior influenţează negativ materialul învăţat ulterior.

Modelul experimental: Se utilizează un grup experimental şi unul de control. Ambele grupuri primesc o sarcină de memorare, apoi grupul experimental primeşte o sarcină intercalată. Grupul de control nu primeşte o altă sarcină, ci este lăsat să se relaxeze, dar subiecţilor li se dau preocupări care să nu le permită concentrarea asupra materialului de reprodus. În final, grupurile sunt supuse testului de memorare.

Schema experimentală:Grupul experimental Grupul de control- proba de memorare A - proba de memorare A- proba de memorare B - pauză- proba de memorare A - proba de memorare AConcluzie:Dacă sarcinile A şi B sunt reprezentate de liste de silabe fără sens, se constată

clar efectul negativ al sarcinii B asupra sarcinii A. Rezultă că interferenţa retroactivă acţionează atunci cînd sarcinile sunt asemănătoare. Dacă sarcina A este mai bine învăţată, atunci efectul sarcinii B nu mai este atît de puternic şi negativ.

b) Interferenţa proactivă. Se urmăreşte efectul unei sarcini intercalate, astfel încît materialul învăţat anterior poate să interfereze cu reproducerea unui material învăţat ulterior.

Schema experimentală:Grupul experimental Grupul de control- proba de memorare A - pauză- proba de memorare B - proba de memorare B- proba de memorare B - proba de memorare BTestul de reproducere pentru sarcina B la grupul experimental faţă de grupul

de control arată existenţa unei influenţe negative proactive a testului de sarcină A asupra testului de sarcină B.

Concluzie: La grupul experimental, în comparaţie cu grupul de control, testul de reproducere a sarcinii B evidenţiază efectul negativ al învăţării sarcinii A.

Materiale şi instrumente de studiu- Silabe fără sens. Procedeul a fost introdus de către Ebbinghaus în

cercetările asupra memoriei. El a încercat să evite influenţa cunoştinţelor, a nivelului cultural-educaţional, urmărind evidenţierea performanţelor reale ale memoriei. Cercetările lui Ebbinghaus nu întrunesc criteriul validităţii ecologice, deoarece nu-şi găsesc corespondent în activitatea umană, astfel că proba are un caracter artificial. Ebbinghaus a anticipat foarte mari greutăţi în studiul memoriei, greutăţi care ţin de diverşi factori externi, astfel că această critică este considerată foarte slabă.

Silabele fără sens sunt structurate din două consoane cu o vocală la mijloc. Reguli pentru construirea listelor de silabe:

- silaba să nu constituie un cuvînt sau o abreviere cunoscută;- consoana iniţială să nu fie identică cu consoana finală a silabei precedente;- numărul silabelor într-o listă este de 8-14;- listele să fie reactualizate la intervale de 4-5 ani, datorită modificărilor şi

evoluţiei limbilor respective.- Cuvinte: adjective, substantive, verbe;- Numere;- Fragmente de proză sau versuri;Trebuie să se ţină cont de gradul de familiaritate al stimulilor pentru subiect.

Se aleg cuvintele cu frecvenţa cea mai mare în limba respectivă.

- Imagini de obiecte, figuri geometrice (prezentarea poate fi vizuală sau auditivă).

Alte metode de studiu al memoriei:- variaţia volumului materialului de memorat;- prezentarea de materiale omogene sau eterogene;- metoda gradării semnificaţiei materialului;- metoda variaţiei intervalelor de repetiţie;- metoda gradării dificultăţii materialului;- variaţia în sarcini de învăţare;- metoda implicării subiectului în sarcini şi a variaţiei tipurilor de activitate

prin care se produce memorarea.

Variabile experimentale implicate în studiul memorieiVariabile independente:- intervalul de timp între prezentare şi reproducere;- cantitatea materialului;- natura materialului;- cunoaşterea rezultatului (feed-back);- natura sarcinii intercalate;- gradul de similitudine între stimuli;- rolul verbalizării;- rolul organizării globale sau parţiale;- rolul motivaţiei sau al deprinderilor.Variabile dependente:- numărul de răspunsuri corecte;- formule de calcul al eficienţei memorării şi fixării: numărul de răspunsuri

corecte şi greşite, totalitatea stimulilor;- timpul de răspuns total sau parţial;- calitatea răspunsului ca raport între răspunsurile corecte şi greşite, sau, în

cazul reproducerii unor texte şi intervenţia unor factori personali (experienţele, cunoştinţele subiectului) modul în care este modificat materialul reactualizat faţă de cel memorat; tipul de intervenţie: situaţional, descriptiv, organizaţional.

Variabile de control:- starea subiectivă a subiectului (nivelul de oboseală fizică, intelectuală,

mentală);- factori ce ţin de momentul desfăşurării experimentului;- factori motivaţionali şi afectivi;- nivelul intelectual şi de cunoştinţe.Se ţine cont de faptul că memoria este contextuală şi situaţională. În general,

aceşti factori au efecte foarte ample. Este dificil, aproape imposibil de realizat un control riguros al acestor condiţii. Trebuie efectuată egalizarea grupurilor, asigurîndu-se omogenitatea internă a lor.

Abordarea experimentală a motivaţiei şi afectivităţii

Motivaţia şi afectivitatea în experimente sunt, în general, considerate variabile interne (de control), dar efectul lor nu se poate nega, deoarece ele pot influenţa caracteristicile variabilei dependente. Aceşti factori trebuie să fie luaţi în considerare în orice experiment. Aspectele privind motivaţia şi afectivitatea nu pot fi relevate decît în manieră indirectă, ceea ce demonstrează dificultatea controlului acestor variabile.

Motivaţia ca variabilă independentă în investigarea motivelor, intereselor şi trebuinţelor

Trebuinţele studiate experimental au fost cele de stimulare. Experimentele de deprivare senzorială au demonstrat existenţa acestor trebuinţe şi caracterul lor imperativ. Aceste trebuinţe se află la baza celor epistemice, a nevoii de cunoaştere: s-a demonstrat că există o necesitate puternică de a obţine informaţii clare despre însuşirile diferitelor obiecte şi situaţii, astfel încît curiozitatea epistemică este condiţionată de noutate, congruenţă şi surpriză.

Interesele: rolul lor a fost reliefat în experimentele lui Postman şi Bruner asupra determinării influenţei factorului motivaţional asupra percepţiei. S-a demonstrat că interesele şi trebuinţele influenţează modul în care percepem.

a) Trebuinţa de performanţă. S-a încercat elaborarea unui indicator de performanţă. S-au folosit planşe pe baza cărora subiecţii au trebuit să compună mici povestiri în care se urmărea răspunsul la patru întrebări:

- Ce se întîmplă şi cine sunt personajele?- Cum s-a ajuns la acele situaţii?- Ce gîndesc personajele?- Ce vor face personajele?Rezultatele constituie un bun indicator al trebuinţei de performanţă, deoarece

s-a constatat că, supunînd subiecţii la alte probe care implică trebuinţa de performanţă, aceştia obţin performanţe mai bune la probele respective.

b) Nivelul de aspiraţie. Rezultă din raportul între succesul real şi succesul scontat. În aceste experimente trebuie să se cunoască nivelul de aspiraţie şi nivelul performanţelor reale. Esenţial este să se pornească de la performanţa reală, în raport cu care subiectul îşi va proiecta scopul. Această performanţă poate fi socotită de persoana în cauză drept succes sau insucces, deoarece nivelul de aspiraţie se schimbă în decursul acţiunii, în funcţie de performanţă. Nivelul de aspiraţie variază în limitele unei zone în care subiectul are experienţa succesului şi a eşecului. Zona de implicare a nivelului de aspiraţie variază de la punctul în care succesul este foarte probabil, fără a fi exclus eşecul, pînă la punctul în care insuccesul este foarte probabil, fără a fi exclus succesul.

O constatare generală este că nivelul de aspiraţie tinde să crească după un succes şi să scadă după un insucces: după succes, la circa 69% din subiecţi nivelul de aspiraţie creşte, la 6% staţionează iar la 0% scade; restul, pînă la 100%, nu şi-au evaluat nivelul de aspiraţie. După un eşec, la 50% dintre subiecţi nivelul de aspiraţie scade, la 21% rămîne staţionar, la 0% creşte, iar restul pînă la 100% nu şi-au exprimat atitudinea.

c) Cunoaşterea rezultatului. O constatare generală este aceea că, atunci cînd subiectul cunoaşte rezultatul, performanţa devine mai bună comparativ cu aceeaşi activitate fără cunoaşterea rezultatelor. Cunoaşterea rezultatelor acţionează ca o motivaţie, permiţînd subiectului să-şi fixeze un scop precis care să-ţ susţină motivaţional. În experimentele de acest gen, cunoaşterea rezultatelor poate fi făcută atît în timpul desfăşurării experimentului, cît şi în diverse etape ale acestuia (spre exemplu, după fiecare reacţie).

Această cunoaştere a rezultatelor are efecte limitate, pentru că îmbunătăţirea performanţei nu poate trece dincolo de resursele obiective ale subiectului. Trebuie avut în vedere că în aceste experimente, comunicarea permanentă a rezultatelor intermediare poate deveni sursă de stres, putîndu-se ajunge la reacţii de supramotivare, ceea ce duce la scăderea performanţei.

d) Frustrarea. Este starea afectivă pe care subiectul o resimte atunci cînd un obstacol intervine în calea scopului urmărit. De obicei, frustrarea este resimţită negativ, ca deposedare de ceva care i se cuvine.

e) Conflictul motivaţional. Reflectă opoziţia dintre tendinţe şi dorinţe contradictorii. Frustrarea şi conflictul motivaţional se întreţin reciproc, frustrarea putînd determina şi o conduită agresivă.

Experimentele cu privire la frustrare sunt construite astfel încît să pună subiectul în faţa unor sarcini dificile, prin care să se instituie o situaţie conflictuală între nevoia de performanţă şi dificultatea sarcinii. Tensiunea afectivă se creează prin menţinerea subiectului în confruntarea cu sarcina. Astfel de sarcini imposibile se pot imagina uşor, dar sunt greu de imaginat experimente care să arate caracterul arbitrar al agentului frustrant. Nivelul frustrării este mai mare atunci cînd agentul frustrant are caracter arbitrar şi subiectul nu găseşte temeiuri raţionale pentru a explica situaţia. Dacă agentul frustrant nu are caracter arbitrar şi se găsesc raţiuni, se constată un nivel scăzut al frustrării.

Astfel de experimente au utilizat metoda zvonurilor. Într-un experiment, subiecţii au fost informaţi că un prieten a spus lucruri neplăcute despre ei, în două situaţii: în prima situaţia le-a afirmat public şi gratuit, iar în a doua situaţia le-a afirmat la beţie. Se constată că în cadrul grupului confruntat cu prima situaţie frustrarea a fost mai mare, deoarece nu existau temeiuri raţionale pentru comportamentul prietenului, în timp ce grupul al doilea, fiind confruntat cu un agent nearbitrar, frustrarea a fost mai redusă.

f) Cercetările lui L. Festinger asupra relaţiei conflict-decizie au condus la distincţia între pre-decizie şi post-decizie, astfel: alegerea este o situaţie conflictuală. Optarea pentru o anumită alternativă este însoţită de ezitări, care încetează după alegere. Se constată că subiectul va tinde să-şi justifice alegerea. Festinger a realizat experimente interesante cu studenţi plătiţi să spună că fac ceva interesant, deşi efectuau o activitate monotonă; cu cît plata era mai mare, cu atît aceştia erau mai convinşi că sarcina pe care o efectuează este foarte interesantă.

Festinger a realizat cercetări remarcabile cu privire la disonanţa cognitivă. Disonanţa cognitivă este creată de elementele pozitive care favorizează alternativa respinsă. Cu cît aceste elemente sunt mai numeroase, disonanţa cognitivă este mai mare şi tendinţa de a le elimina este mai puternică. O alternativă respinsă tinde să fie

încărcată pozitiv, ca expresie a unui fel de regret subiectiv, o remuşcare în faţa abandonului. Disonanţa cognitivă este trăită şi atunci cînd este aleasă o alternativă cu mai multe elemente negative, care defavorizează alternativa respectivă. Reducerea disonanţei cognitive se poate realiza fie prin creşterea dezirabilităţii obiectului ales, fie prin scăderea dezirabilităţii obiectului neales, ceea ce presupune un proces de raţionalizare a deciziei. În urma acestui proces, ceea ce a fost ales pare mai ne-atractiv decît era înainte, şi invers. Obiectul ales pierde din atracţie, iar celui la care s-a renunţat îi creşte atractivitatea. Disonanţa cognitivă şi încercările de a o reduce sunt cu atît mai mari, cu cît alternativele au o dezirabilitate mai apropiată.

Metode de apreciere experimentală a afectivităţiiA. Roşca clasifică metodele de investigaţie a afectivităţii în: metode de

impresie: au în vedere modificările subiective ca trăire afectivă consecutivă acţiunii stimulilor, şi metode de expresie: au în vedere modificările ce se manifestă la nivelul organismului, concomitent cu trăirile afective.

a) Metode de impresie:- metoda alegerii: se prezintă subiectului stimuli variaţi, aleşi după preferinţe

pe o scală de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut; este o metodă subiectivă, cu foarte mari variaţii inter-individuale.

- metoda construcţiei: subiectului i se cere să combine din elementele prezentate figura cea mai plăcută.

- metoda rangului (a ordinii de merit): subiecţii au un şir de stimuli (obiecte, situaţii) pe care şi se cere să le ordoneze după rang, de la cel mai plăcut la cel mai neplăcut. Se repetă proba, pentru a se constata gradul de stabilitate al preferinţelor.

- metoda comparării-perechi: stimulii sunt prezentaţi cîte doi, iar subiectul trebuie să aleagă un stimul din pereche. Perechile se construiesc prin combinări succesive, de unde necesitatea de a opera cu un număr limitat de stimuli.

- metoda evaluării: se prezintă cîte un stimul şi i se cere subiectului să-l evalueze după o scală de intensitate a preferinţelor. Se pot utiliza două tipuri de scale: scala Lickert în cinci trepte (+2 foarte plăcut, +1 plăcut, 0 neutru, -1 neplăcut, -2 foarte neplăcut; se pot obţine şi indicatori numerici), şi scala grafică, menită să acorde subiectului grade mai mari de libertate şi să evite utilizarea unor criterii de evaluare de tip şcolar.

Unii autori solicită în studii evaluări ale trăirilor afective după schema pre-test, post-test, pornindu-se de la ipoteza că activitatea de realizat induce o modificare în starea afectivă. Dificultatea de măsurare este prea mare, pentru că se tinde să se utilizeze note şcolare. Trebuie utilizată o linie dreaptă, de 10 centimetri, de la minus la plus, dar fără gradaţii.

- metoda condiţionării: Watson a încercat să demonstreze că frica, teama, spaima sunt dobîndite. Reacţiile copiilor sunt condiţionate de ceea ce transmit adulţii. Tot el a demonstrat şi decondiţionarea reacţiilor afective.

b) Metode de expresie. Au în vedere indicatorii fiziologici: puls, ritm respirator etc.