UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHIATRIA COPILULUI

- SEMESTRUL I -

Prof. univ. dr. Viorel GHIRAN

1

CUPRINS

I. CERINŢE ŞI DIFICULTĂŢI ÎN ÎNŢELEGEREA ŞI CUNOŞTEREA

PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

1. Genesa şi devenirea psihicului uman

2. Mecanismul de integrare şi realizare a funcţiilor psihice (relaţia dintre psihic şi creier)

3. Statutul ontologic al psihicului uman, adică a modului său concret de existenţă şi fiinţare.

4. Valoarea instrumental-adaptativă a psihicului uman. Cu alte cuvinte, acest ultim aspect ia în

considerare problema scopului sau a raţiunii sale de a fi

II. SCURT ISTORIC AL PSIHIATRIEI CA ŞTIINŢĂ MEDICALĂ ŞI A

PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI CU

PARTICULARITĂŢILE SALE LEGATE DE VÂRSTA CRONOLOGICĂ DE

DEZVOLTARE. CONCEPTUL DE SUFERINŢĂ PSIHICĂ.

III. ETIOLOGIA SUFERINŢELOR PSIHICE.

IV. PSIHOPATOLOGIA GENERALĂ

V. PSIHOPATOLOGIA SPECIALĂ

A. Psihogeniile. B. Patologia comportamentală în vârsta de dezvoltare. C. Psihozele endogene la copii şi adolescenţi. D. Psihozele exogene.

E. Insuficienţele psihice.

2

4

4

7

7

8

9

9

10

10

12

13

14

14

2

I. CERINŢE ŞI DIFICULTĂŢI ÎN ÎNŢELEGEREA ŞI CUNOŞTEREA

PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI

Experienţa lungă de predare în acest domeniu atât studenţilor din domeniul medicinei cât şi celor din

domeniul psihologiei mă motivează în a sublinia, a incerca să clarific unele din cerinţele si dificultăţile ce se

află la orginea neînţelegerilor sau a eşecurilor în pregătirea lor.

Desigur, scopul fundamental al predării şi cunoaşterii copilului şi adolescentului este înţelegerea

suferinţei psihice cu toate particularităţile sale legate de vârsta dezvoltării. Dar complexitatea mare a

fenomenului de dezvoltare a copilului în general ca şi a psihicului său în particular, atât în condiţii de

normalitate cât şi de patologie, comportă încă discuţii, poziţii teoretice/ filosofice atât de diverse îmcât

clarficarea noţiunilor, conceptelor cu care operăm se impune de la sine. Înţelegerea lor superficială,

neadecvată generează confuzii şi capcana realizării scopului.

De altfel, scopul formulat mai sus nu este decât unul dintre multele ce s-au impus in realizarea

scopului suprem de cunoaştere a omlului, comun atât medicinei cât şi psihologiei. Acest ţel comun a apropiat

de la bun început cele două domenii de activitate care din multe puncte de vedere rămân inseparabile azi, cât

şi în viitor. Actul medical a fost întotdeauna şi un act psihologic, iar remediul stării de suferinţă nu poate fi

conceput numai din perspectivă medicală ci şi psihologică.

Omul, ca fiinţă socială înzestrată cu o gândire conştientă, capabil de autocontrol şi autorealizare în

concordanţă cu principiile călăuzitoare ale destinului uman de adevăr, dreptate, frumos, aşa cum l-a definit

Aristotel şi la care s-au adăugat în plus cel de libertate şi iubire este o fiinţă complexă, o structură complexă

de personalitate bio-psiho-socială şi culturală de care nu se mai îndoieşte nimeni şi din care derivă cele trei

nivele de integrare cu specificitate umană:

Un nivel de integrare anatomo-fiziologic sub egida sistemului nervos care ne particularirzează

calitativ de animalele superioare, nivel pe care studenţii în medicină îl studiază şase ani.

Al doilea nivel de integrare este cel social. Omul este nu numai o unitate morfo-fizilologică cu

specificitate umană ci este şi modelată social în manieră specifică sub influenţa structurilor sociale, a valorilor

culturale şi morale ale educaţiei. Este înrâurit social, dar este şi un promotor al complexelor relaţii şi srtucturi

sociale ce-i modifică existenţa în bine sau în rău până la dimensiunea cosmică. Acest nivel de integrare este

comun înţelegerii şi cunoaşterii atât studenţilor în medicină cât şi celor de la psihologie.

Omul este însă om, mai ales prin nivelul său de integrare psihologic, de integrare a tuturor

activităţilor psihice în edificiul organizat al personalităţii sub egida conştiinţei. Acest nivel de integrare îl

studiază cei de la facultatea de psihologie în principal pe parcursul a patru-cinci ani, pe când cei de la

medicină cunosc o vagă abordare a sa.

Se deduce din cele de mai sus că medicina pune un accent mai mare pe cunoaşterea nivelului de

integrare anatomo-fiziologic, iar psihologia pe nivelul de intergrare psihologic, de unde şi dificultatea efortului

nostru în predarea psihiatriei. Studneţii de la medicină, nu au bază de cunostine in domeniul psihologiei pentru

a intelege psihopatologia iar cei de la psihologie nu au cunoştinţe suficiente de anatomo-fiziologie pentru a

înţelege boala psihică şi nici suficient avans în cunoaşterea psihologiei şi mai ales a psihologiei genetice,

aflîndu-se doar în anul doi.

De aici decurge nevoia firească pentru a ne pune de acord de la început cu conţinutul unor concepte

fundamentale cu care vom opera pentru a ne putea înţelege în cadrul echipei medicale unde vom coopera.

Conceptul fundamental de la care pornesc neânţelegerile şi care se repercută ulterior şi asupra celui

de suferinţă psihică este cel de psihic. Deşi este o noţiune frecvent utilizată în limbajul comun al oamenilor ca

şi cel de conştiinţă sau personalitate, definirea sa, în complexitatea particularităţilor sale nu a găsit încă o

formă care să satisfacă pe toată lumea. Acest lucru nu este de mirare atâta timp cât analizăm, mai ales

structurile psihice conştiente, deoarece nici în filosofie încă nu s-a răspuns satisfăcător problemei raportului

dintre materie şi conştiinţă care reprezintă nucleul central al oricărui sistem filosofic.

Deşi omul a încercat să-i descifreze sensurile, să-l definească de când a devenit conştient de prezenţa

sa, suntem încă departe de a înţelege toate tainele psihicului. Dificultatea constă în primul rând în caracterul

său subiectiv- ideal care nu se pretează la o disecţie precisă aşa cum în anatomie o putem face şi demonstra

3

studenţilor. Penru a ne apropia, totuşi, de conţinutul său complex, de esenţa sa în cunoaştere, avem la

dispoziţie cele două modalităţi. Una inductivă, folosită în cadrul facultăţii de psihologie care informează

studenţii cu toate progresele realizate în domeniu, de la simplu la complex, cât şi în perspectivă istorică a

progreselor. O însuşire analitică a variatelor srtucturi psihice conştiente privite la modul general, static, dar şi

dinamic, a varietăţii lor individuale în spaţiu şi a dezvoltării lor în timp ca rezultat al determinismului lor

infrastrucutral, biologic, dar şi al determinismului suprastructural, socio-cultural, şi educativ. Aceasta însă cere

timp, ani, pentru a oferi în final posibilitatea unei sinteze, unei înţelegeri unitare. Cu studenţii în medicină

folosim o a doua modalitate, cea deductivă pornind de la o definiţie cât mai generală, căreia îi aducem suport

pe parcurs in toate aspectele de care este legat. Această definiţie ar fi aceea că psihicul constituie o formă de

reflectare subiectiv-ideală a lumii obiective în care trăim şi care se realizează ca funcţie a creierului uman.

Aceasta vine desigur în completarea definiţiei obişnuit intâlnită în cărţile şi tratatele de psihologie, unde prin

psihic se înţelege acea activitate specifică omului prin care devine capabil să recepteze informaţia din mediul

extern şi intern, să o stocheze, să o prelucreze şi să răspundă adecvat nevoilor sale adaptative, dar conştient şi

voluntar atâta timp cât ne limităm la aria sa conştientă.

Căutând să explicam sensurile mai profunde ale celor doua definiţii în sens structural şi funcţional ne

poziţionăm pe suportul ştiinţific al psihologiei moderne, delimitându-ne de alte interpretări neacademice care

caută să-l inerpreteze, definească în maineră comprehnesivă, extensivă sau evolutivă, numai din perspectivă

religioasă sau de parapsihologie pe care le considerăm capcane nebenefice înţelegerii şi scopului terapeutic în

caz de suferinţă.

Semnul de egalitate pe care îl pune religia între psihic şi suflet, spirit, duh este greşit din perspectiva

scopului pe care şi-l propune medicina şi psihologia prin recurgerea la mijloace medicamentoase şi

psihoterapeutice. Prin aceste concepte religia înţelege, aşa cum sunt şi definite în dicţionare ca 'latura psihică

a omului formată din totalitatea însuşirilor sale morale, intelectuale şi conştiinţă', cu alte cuvinte semn de

egalitate cu ceea ce la modul general se înţelege prin minte dar care se constituie ca un factor de bază al

universului, opus materiei, de origine divină. Nici medicina şi nici psihologia nu-şi poate permite să influenţeze,

să trateze o astfel de activitate, nu are chemarea să o facă. Ele pot şi acţioneză asupra capacităţii de

functionare cerebrală alterată în situaţii de suferinţă prin amelioarea activităţii metabolice a sistemului nervos

central, a capacităţii sale de procesare a informaţiei ce vine continu din mediul său intern sau extern.

Altă eroare sau capcană ar fi aceea de a înlocui rezultatele cercetărilor de psihologie ştinţifică cu cele

de parapsihologie, asupra cărora se insistă atât de mult in ultimul timp printr-o pretinsă viziune nouă aspupra

realităţii, a posibilitătii de a descoperi realitatea de dincolo de realitate prin meditaţie, ocultism, magie, spiritism,

vrăjitorie, etc., care chipurile ar avea darul de transformare a conştiinţei omului actual.

La fel, o a treia capcană sau dificultate în înţelegerea psihicului uman ar determina o renunţare la

unele baze teoretice interpretative ale psihicului uman numai pentru că una sau alta nu şi-au dovedit eficienţa

în alte domenii de activitate, devenind desuete cum ar fi de exemplu conepţia materialist-dialectică în

organizarea sistemului social. Ca nucelu teoretic, filosofic, ea a existat din antichitate şi nu trebuie să o

reducem la „practica socialismului ştiinţific‟ dezavuat azi, să înlocuim obtuzia perioadei trecute inflexibilă şi

nepermisă tuturor modalităţilor de gândire cu o altă limitare sau obtuzie.

Prin aceste delimitări ne însuşim definiţia conform căreia psihicul reprezintă funcţia creierului ca

formă integrată de reflectare subiectiv-ideală a lumii înconjurătoare şi a propriei noastre lumi, permiţînd

orientarea şi reglarea capacităţilor noastre adaptative în manieră suplă şi elastică la cerinţele mediului, dar în

conformitate şi cu propriile noastre nevoi. Când spunem că este o funţie a creierului nu reducem psihicul la

funcţionalitatea exclusivă neuronală, nu punem semn de egalitate între ele. Egalizarea actului psihic cu

activitatea neuronală ar însemna negarea caracterului său subiectiv-ideal, ceea ce ar reprezenta o gravă

eroare. Imaginea perceptivă ca şi construct primar al activităţii psihice depăşeşte bazele neurofiziologice, dar

nu se poate realiza fără acest suport care să permită receptarea informaţiilor de la periferia analizatorilor,

transformarea sa din energie mecanică, fizică în energie biologică (biocurenţi), transportul ei spre porţiunile

centrale ale analizatorilor, unde şi această formă de energie suferă o a treia transformare în acte psihice

subiective, care nu mai au în sine nimic material, sub formă de imagine perceptivă ca şi construct primar sau

sub formă de noţiuni ca şi construct secundar, graţie introducerii procesului de abstractizare şi generalizare în

prelucrarea informaţiei. Imaginea perceptivă unitară ca fapt de conştiinţă este subiectivă, deaorece există

numai în mintea noastră. Ea poate să difere fundamental de obiectul său fenomenul subiectiv pe care-l

reflectă graţie stării de funcţionalitate a reflectantului, a creierului, dar şi a multor altor factori de

4

suprasrtuctură ce ţin de condiţia socială, dezvoltarea culturală, educaţie, concepţia filosofică, devenirea

noastră antropologică, axiologică, etc. Dacă nu am gândi aşa ar fi greu să ne explicăm multe din

componentele activităţii psihice ca de exemplu strucutrile motivaţionale ce ţin de suprastructură, şi nu numai

de infrastructura biologică, constituţională, sau prezenţa sentimentului patriotic, a acelor valori fundamentale

de ordin etico-moral ce nu presupun o activtate neuronală specifică.

În concluzie reflectarea subiectivă nu e o simplă oglindire mecanică bazată pe legi fizice şi mecanice

aşa cum se întâmplă în cazul plăcii fotografice sau a imaginii noastre în oglindă, ci presupune un proces de

transformare de la un nivel de energie la altul graţie procesului de aferentare control al aferentării şi

comparare când trece în act de conştiinţă, proces în care activitatea neuronală reprezintă doar o fază a sa.

Desigur şi aceasta reprezintă doar un mod de a gândi şi cu siguranţă nu singurul posibil, de aceea,

pentru a ne apropia mai mult de natura înţelegerii psihicului uman, trebuie să răspundem la cel puţin patru

întrebări care să se constituie ca suport pentru poziţia noastră faţă de realitatea sa.

1. Prima o constituie geneza sau devenirea sa, sau cu alte cuvinte, raportul său cu factorii de mediu

externi fizici şi sociali, etc.

Despre acest lucru s-a discutat şi s-a scris mult pe parcursul secolelor, s-au emis ipoteze, subiectul

neputând fi închis nici azi. Oricâte ipoteze au fost avansate însă, ele pot fi grupate în trei sisteme de

interpretare teoretică şi filosofică.

1.a. Nativiste emanate ca expresie a idealismului în filosofie şi a fixismului în biologie. Conform lor

psihicul este un dat primar, neinfluenţabil şi nemodificabil de mediul extern fizic şi social.În acest fel psihicul

este considerat de sorginte spirituală, transcendentală sau ereditară. Pe planul dezvoltării ontogenetice a

fiecărui individ el ar fi predeterminat, aflându-se iniţial intr-o stare comprimată şi care pe parcursul vieţii doar

se desfăşoară, se amplifică şi se consolidează. Mediul extern nu ar avea rol formativ, ci s-ar constitui numai

ca un catalizator pentru manifestarea şi afirmarea potenţialului psihic înnăscut, care acţionează de la sine

însuşi, continuu şi fără să sufere influenţe din afară. Deoarece nimeni nu poate nega reacţia omului la factorii

de mediu, în relaţia simplificatoare de stimul-răspuns (S—R), ei absolutizează răspunsul, ieşirile şi

desconsideră total intrările, rolul factorilor de mediu. Cu o astfel de poziţie viziunea lor este statică, neadmiţînd

dezvoltarea sa pe parcursul vieţii şi nici trecerea de la un alt nivel calitativ la altul. Psihicul ar fi prezent de la

naştere, se desfăşoară pe parcursul existenţei şi dispare odată cu moartea.

1.b. Genetiste , ce au ca bază teoretică şi filosofică interpretativă concepţia materialismului

mecanicist. Aceste teorii, ipoteze neagă caracterul de dat primar al psihicului uman, absolutizînd rolul

factorilor de mediu în formarea şi organizarea structurilor psiho-comportamentale. În acest sens ei

absolutizează intrările în cadrul ecuaţiei S—R, susţinînd faimosul principiu al „tabulei rasa‟, a faptului că copilul

se naşte fără psihic, ca o coală albă pe care se vor imprima experienţele sale de viaţă sub acţiunea factorilor

de mediu, avînd ca efect o progresivă creştere şi complexare a înţelegerii lumii în care trăieşte prin însumarea

acestor experienţe trăite. Viziunea lor este astfel dinamică, admit dezvoltarea, dar numai una calitativă în

raport cu numărul factorilor de influenţă externă.

1.c. Teorii care susţin interacţionismul circular dintre constituţie şi factorii de mediu

externi fizici, sociali, culturali şi educativi.

Aceste teorii au la bază materialismul dialectic, ca fundament teoretic, filosofic de interpretare şi

evoluţionismul în biologie. De aceea, după ei psihicul nu este nici un „dat primar‟ şi nici un produs exclusiv al

factorilor de mediu ca un efect mecanic. Psihicul s-ar realiza ca un produs al interacţiunii dintre constituţie şi

mediu. După ei, copilul nu se naşte „tabula rasa‟, el se naşte cu o anumită zestre ereditară, ca o continuare a

embriogenezei intrauterine, cel puţin sub raportul capacităţilor sale de a intra în contact cu lumea externă după

naştere. El se naşte cu o anumită capacitate de activitate reflex-necondiţionată, care să îi permită

supravieţuirea în mediul extrauterin; cu o anumită echipotenţialitate de activitate condiţionată ce-i permite

formarea primelor deprinderi în relaţie cu reflexele înnăscute necondiţionate; se naşte cu o anumită

echipotenţialitate de activitate instinctivă, de aptitudini, talente diferite de la un copil la a ltul; cu un anumit tip

de sistem nervos, de reactivitate la mediu, etc. Toate acestea vor înrâuri direcţia, rapiditatea şi valoarea

dezvoltării psihice ulterioare sub acţiunea factorilor de mediu externi.

5

Între cele două variabile- extern şi intern, mediu şi constituţie- se stabilesc de la început anumite

interacţiuni psihogenetice, adesea cu caracter de compensare reciprocă în anumite limite, graţie proceselor de

asimilare, adaptare şi echilibrare, pentru a menţine unitatea sa cu mediul de viaţă.

Conform datelor de cercetare şi mai ales a celor din domeniul psihologiei genetice, la început va

prevala acţiunea factorilor de mediu, procesul de asimilare a influneţelor din mediu la sructurile proprii cu

care s-a născut. Vom asista astfel la prevaleţa unui determinism extern, la un proces de obiectivizare.

Pe măsura mielinizării, maturării sistemului nervos central, a diferenţierii şi integrării proceselor psihice

vor prevala ulterior factorii interni când începe procesul de autoreglare şi autodeterminare graţie interiorizării

şi subiectivizării factorilor de mediu. Acest proces de autodeterminare începe atunci când este posibilă pe

lângă receptarea informaţiei externe şi interne şi un proces de analiză, de evaluare şi corecţie a informaţiei

care să permită luarea unei decizii conforme cu cerinţele mediului dar şi cu nevoile proprii. Viziunea acestor

teorii este dinamică lunînd în considerare psihicul ca un produs al interacţiunii dinamice dintre constituţie şi

mediu pe fondul unei continue diferenţieri şi integrări a funcţiilor sale dar nu numai sub raport cantitativ ci şi a

posibilei treceri de la o calitate la alta, a contiunităţii în discontinuitate în anumite perioade considerate ca şi

perioade de criză.

2. Mecanismul de integrare şi realizare a funcţiilor psihice (relaţia dintre psihic şi creier).

Acest aspect cunoaşte o istorie tot atât de lungă probabil ca şi primul şi tot atât de controversată sub

aspectul argumentelor. Şi în acest domeniu numărul mare de ipoteze se pot împărţi pe fondul celor trei poziţii

teoretice amintite la primul aspect. Demersul său din punct de vedere istoric este destul de sinuos în funcţie

de modul de dezvoltare a gândirii, a concepţiilor filosofice dominante într-o perioadă sau alta sau a tipului de

organizare socială şi de dezvoltare a ştiinţelor pozitive.

Cum spuneam la început, nu-i de mirare că şi azi se mai poartă discuţii contradictorii pe această

problemă întrucât raportul dintre psihic şi creier reprezintă o transpunere a problemei filosofice dintre materie

şi conştiinţă.

La început, când oamenii au devenit conştienţi de existenţa lor, l-au înţeles ca o substanţă, ca ceva ce

se află dispersat în tot organismul, omniprezent în toate structurile sale, lipsit de un sediu precis şi care ar fi

dinamizată, primenită de circulaţie şi respiraţie. Acest mod de a vedea lucrurile a durat probabil până la

Hipocrat (sec. 5 î.e.n.), care susţinea că cel puţin raţiunea trebuie să fie legată de creier. Acest început de

legare a psihicului de creier se întâlneşte în urmele scrise şi în sec 2 î.e.n. când Galen pune în relaţie tot

psihicul cu creierul, afirmând localizarea lui la nivelul talamusului optic, acolo unde s-ar întâlni fluidul care vine

din ochi cu cel vital din ficat. Era perioada când se acorda o seminficaţie deosebită umorilor din organism în

structura tipurilor bio-constituţionale şi de personalitate. Această idee persistă multă vreme şi o întâlnim şi în

sec. 4 e.n. când psihicul era legat de lichidul cefalorahidian (lcr) şi localizat astfel la nivelul sistemului

ventricular al creierului unde percepţia ar avea sediul în porţiunea anterioară, gândire în porţiunea mijlocie şi

memoria în cea posterioară.

O schimbare calitativă de orientare se produce odată cu Renaşterea, în perioada revoluţiilor burghezo-

democratice când sub influneţa iluminismului ştiinţele pozitive încep o perioadă de înflorire şi sub influenţa lor

şi accesul la cunoaşterea mai adecvată a creierului începând cu sec. al XVII-lea.

Psihicul nu mai este legat de lcr ci de o structură sau alta a creierului. Astfel, Willis prin 1664

localizează psihicul la nivelul corpilor striaţi, Viusens în 1685 la nivelul substanţei albe din emisferele cerebrale,

Descartes în 1686 la nivelul epifizei iar Lancisi în 1739 la nivelul corpului calos.

Odată cu cunoaşterea mai adecvată a anatomiei creierului, cu precădere în sec. 19, psihicul este legat

mai ales de activtatea să corticală, de substanţa cenuşie, conturîndu-se două modele de interpretare. Un

model localizaţionist susţinut de Wernicke, Virchov, Meyer care concepeau scoarţa cerebrală ca un sistem

insular în care fiecare insulă işi are o funcţie psihică specifică ce se poate altera sub influenţa diverşilor factori

lezionali dînd naştere unui sindrom de suferinţă psihică. Al doilea model de interpretare era cel

echipotenţialist susţinut mai ales de Jackson şi Pavlov care priveau psihicul ca efect al activităţii cerebrale

globale indiferent de procesul la care ne-am referi şi nu de o insulă sau alta.

Graţie progreselor realizate ulterior în domeniul anatomiei, histologiei, biochimiei sistemului nervos

central şi mai ales a psihologiei, ştiinţa contemporană a demonstrat că psihicul se realizează ca funcţie a

creierului. Nici concepţiile idealiste nu contestă azi această relaţie. Diferenţa exită numai în natura

6

interpretării acestei relaţii. Şi în acest domeniu toate ipotezele avansate pot fi grupate pe cele trei fundamente

teoretice interpretative:

2.a. Dualismul, curent susţinut mai ales de unii neurofiziologi că Eccles şi Penfield care au primit şi

premiul Nobel pentru cercetările lor cu privire la memorie dar care având la bază o concepţie filosofică

idealistă susţin ideea demersului paralel între conştiinţă şi activitatea neuronală. Ei afirmă că creierul nu este

un organ formator al psihicului ci doar un instrument, un suport pentru psihicul imanent. Creierul doar

dezvăluie şi evedenţiază structurile psihice conştinete. După ei conţinuturile specifice ale constiinţei nu s-ar

elabora graţie funcţionalităţii neuronale ci ca „datumuri apriorii‟ care pe parcursul vieţii se desfăşoară, se

consolidează, acţionează de sine stătător. De aici se ajunge la conluzia, contrară altor orientări, că studiul

creierului nu foloseşte la cunoaşterea psihicului şi nici invers.

2. b. Reducţionismul, curent de orientare filosofică materialist mecanicistă, care bazat pe cele mai

noi cercetări de cibernetică, biofizică şi biochmie cuată să ne convingă că psihicul în totalitatea sa este produs

exlusiv al activităţii neuronale sub influenţa fluxului informaţional. În esenţă cibernetica susţine că inteligenţa

artificială este identică cu cea naturală a omului şi că din anumite puncte de vedere o şi depăşeşte pe cea

umană. De aceea, pentru cunoaştere, ar trebui să ne limităm la studiul său cibernetic. Concluzia finală la care

ajung este aceea că activitatea psihică se realizează în întregime cu ajutorul transformărilor fizice a unor

mărimi de intrare (in-puturi) în concordanţă cu logica fixă a „hardware-lui‟ cerebral (adică, a structurii

genetice cerebrale, a mecanismelor de sinapsă cu care ne naştem) şi cu logica dinamică, evolutivă a

„software-ului‟, adică a programelor introduse din afară prin instruire, învăţare, etc. Psihicul n-ar fi decât un

„output‟. Cunoscând deci legile cibernetice am avea toată şansa să descifrăm tainele psihicului.

Cercetările de biofizică caută să dea un răspuns complicatei probleme a modului cum a apărut

calitatea nouă, conştientă a psihicului uman, în perspectivă filogenetică, care ne separă fundamental de

animale. Aplicând legile fizicii la studiul mareiei vii, la nivelul moelcular de organizare, ei afirmă că printr-o

organizare superioară a materiei se poate ajunge la o calitate superioară. Astfel studiind două molecule vii, cu

structura cea mai simplă A şi B, au arătat că deşi rezultatul acţiunii lor nu poate să fie decât fie A,B; sau

A+B=AB, puse in anumite poziţii sterice pot determina apariţia unei calităţi noi C care nu se regăseşte nici in

A şi nici în B. Faptul este unanim recunoscut azi şi stă la baza descoperirii şi cunoaşterii receptorilor celulari, a

acelor formaţiuni macromoleculare cu structură specifică prin intermediul cărora se asigură acţiunea

medicamentelor, hormonilor la locusurile specifice şi interacţiunea viscerală din organism.Tranaspunând şi

generalizând observaţia lor se afirmă că prin organizarea superioară a creierului în perspectivă filogenetică cu

cele 13 straturi neuronale ale scoarţei, cu apariţia la om a lobului frontal a fost posibilă şi apariţia conştiinţei,

ceea ce nu există la animale.

Cercetările de biochmie, atât de bogate şi de complexe mai ales după 1950 au dus la clarificarea

multor mecanisme fiziologice şi biochimice care au loc în organism şi mai cu seamă la nivelul sisemului nervos

descifrând tainele de acţiune a unor componente chimice, a unor electroliţi cum ar fi: Na, K, Mg, Ca, Cl, etc.

în economia generală a celuleor vii, a mecanismelor de membrană şi mai cu seamă la nivelul celulelor

nervoase. Aceste cercetări au dus şi la descoperirea aminelor cerebrale, a mediatorilor chimici, la clarificarea

mecanismelor de sinapsă fără de care nu s-ar putea asigura transferul informaţiei spre scoarţă, la

descoperirea neurohormonilor, releasing-factorilor, a encefalinelor, leucoencefalinelor cerebrale ce se află la

baza bunei noastre stări de dispoziţie, etc. Aceste cercetări de biochimice au determinat o explozivă producţie

de medicamente anti-psihotice, de cunoaştere a mecanismului lor de acţiune care au schimbat fundamental

soarta bolnavului psihic şi aspectul clinicii de psihiatrie.

Pornind de la aceste progrese indiscutabile de cibernetică, biofizică, biochimie, reducţioniştii afirmă că

atunci când vom stăpâni toate cunoştinţele în aceste domenii, probabil şi în altele noi, psihicul va putea fi

explicat şi înţeles în diversitatea proceselor şi stărilor sale, ca un proces generat direct şi exclusiv de neuroni.

2.c. Concepţia materialist-dialectică, respinge ambele concepţii şi postulează caracterul legic

necesar al relaţiei dintre psihic şi creier astfel:

c.1. Creierul apare şi se dezvoltă în perspectivă filo şi ontogenetică numai ca organ al psihicului.

Psihicul exită şi fiinţează numai ca funcţie a creierului. Structura şi funcţia nu sunt interconectate din exterior

ci constituie o unitate dinamică, evolutivă cu o intercondiţionare reciprocă, spiralică în devenirea lor.

c.2. Creierul nu poate genera psihic din interior numai pe baza structurii sale proprii şi a activităţii sale

bioelectrice şi biochimice de bază. El devine capabil să producă psihic numai în contextul fluxului

informaţional, pe baza receptării, prelucrării, stocării şi utilizări informaţiei externe şi interne.

7

c.3. Prin strucutra sa celulară, oricât s-ar fi diferenţiat în cursul dezvoltării sale filogenetice, creierul

copilului are la naştere doar o competenţă primară, aceea de a fi mecanism al psihicului, fără să aibă

performanţe, fără să producă psihic imediat prin activitate neuronală. Creierul copilului se naşte doar cu o

specializare funcţională echipotenţială care se va materializa ulterior numai în contact cu fluxul informaţional

şi în raport cu nevoile sale adaptative. Aceste nevoi adaptative ne-ar explica de ce nu utilizăm toată

potenţialitatea neuronală pe care o avem şi că omul are posibilităţi adaptative şi în perspectiva milenară cu

condiţia ca solicitările să se facă treptat.

Sistemul nervos al omului ca şi al altor vieţuitoare se compune din trei blocuri neuronale: perceptiv-

senzorial, asociativ-inegrativ şi efectiv-motor. Ele se constituie intr-un sistem unitar autoregulator cu

specificitate pentru fiecare specie. Ceea ce îl deosebeşte calitativ de animale, ceea ce constituie specificitate

cu privire la creier, în cazul omului, este faptul că în cazul lui creşte ponderea structurilor asociativ-integrative

faţă de animalele superioare; că creşte numărul conexiunilor interne între neuroni; că creşte prin aceasta

capacitatea sa rezolutivă, operatorie, combinatorie, procesivă; că creşte capacitatea sa de achiziţii şi instruire.

Toate aceste particularităţi, cu specificitate a creierului uman în raport cu mediul extern şi contextul social, au

determinat apariţia şi dezvoltarea noului cod verbal, care de fapt constiuie saltul din animalitate în umanitate.

Acest salt s-a produs astfel prin trecerea de la codurile primare biogenetic, biofizic, biochimic determinate-

existente şi la animale- la codul secundar verbal, adică trecerea de la imaginea perceptivă la constructul

noţional graţie introducerii pricipiului de abstractizare şi generalizare în prelucrarea informaţiei.

Cuvântul ca semn, noul cod verbal a devenit principalul vehicul pentru conţinuturile psihice interne şi

factorul esenţial de reglare a comportamentului. La baza oricărui proces psihic s-ar afla astfel procese fizice,

biofizice, biochimice dar el nu se reduce la ele, le depăşeşte calitativ primind forma sa subiectiv-ideală

organizată în structuri psiho-comportamrntale ce se diferenţiază şi se integrează cu vârsta în ceea ce numim

procesele psihice sau funcţiile psihice cu specificitate de reflectare. Apariţia şi dezvoltarea lor nu va ţine deci

numai de funcţionalitatea neuronală, numai de zestrea genetică constituţională, de infrastructură ci mai ales de

supra structură, de condiţia socio-culturală-educativă.

În felul acesta studiul creierului foloseşte la cunoaştera psihicului şi invers dar nu în manieră

exclusivă.

3. Statutul ontologic al psihicului uman, adică a modului său concret de existenţă şi fiinţare.

Dacă de existenţa sa nimeni nu se îndoieşte, sub ce formă există şi care este natura sa esenţială? Şi

în acest domeniu s-au emis ipoteze ce se subsumează poziţiilor teoretice anterioare.

3.a. Orientare idealistă, care consideră psihicul ca o entitate spirituală, subiectivă, imanentă, primară,

cu totul de altă natură decât materia.

3.b. Orientare materialist-mecanicistă, vulgară care afirmă că psihicul este de esenţă materială

secretat de creier ca bila de ficat, aflat sub o altă formă de existenţă a materiei în mişcare aşa cum apa se

poate afla sub formă lichidă, vapori, gheaţă sau zăpadă.

3.c. Orientare materialist-dialectică, conform căreia psihicul constituie forma subiectiv-ideală de

reflectare a lumii obiective. Modul său concret de existenţă şi fiinţare l-ar constitui în principal imaginea

perceptivă ca produs primar şi constructul noţional abstract, generalizat ca produs secundar prin

trnasformarea primelor în al doilea la nivel superior şi cu tot acompaniamentul afectiv, volitiv-comportamental

legat de ele.

4. Valoarea instrumental-adaptativă a psihicului uman. Cu alte cuvinte, acest ultim aspect ia

în considerare problema scopului sau a raţiunii sale de a fi.

Cercetările din domeniul psihologiei genetice şi comparate au demonstrat că psihicul nu este un simplu

epifenomen acompaniator al proceselor fiziologice din organism şi a comportamentului extern al omului.

Psihicul a apărut ca o necesitate obiectivă în procesul de adaptare la mediul extern aflat intr-o continuă

schimbare. Pentru a îndelplini acest scop el are o funţie de reflectare cu ajutorul căreia luăm act de lumea

externă şi propria noastră lume, o funcţie de orientare şi alta de reglare a instanţelor interne şi a

comportamentului în funcţie de cerinţe/nevoi. Efectul său este antientropic favorizând procesele de organizare

în eforul adaptativ şi diminuând efectele influenţelor negative, perturbatoare în atingerea scopurilor propuse.

8

Comportamentul în totalitatea sa este mediat şi integrat psihic, numai că el se realizează la nivel

conştient şi inconştient. Diferenţa dintre cele două forme constă în faptul că la nivel inconştient nu există

disociere între cele trei momente ale acţiunii, între motiv sau starea de necesitate internă; obiect sau ceea ce

coerspunde stării de necesitate internă; şi mijloc sau comportamentul prin care se ajunge la obiect. În acest

caz cele trei momente nu sunt conştientizate, nu sunt evaluate, corectate iar comportamentul, acţiunea

inconştientă este nediscriminativă, este impulsivă, oarbă, ea se conduce numai după principiul plăcerii în

sensul că motivaţia este trăită neplăcut iar atingerea obiectului, satisfacerea nevoii procură plăcere. Un astfel

de comportament este generat doar de tipul de relaţie feedback ce are caracter homeostazic tinzând la

anularea obstacolelor, a devierilor de la atingerea obiectului fără a putea relaiza dacă obiectul este eronat sau

nu.

La nivel conştient comportamentul se reglează după alte princii. În prmul rând există o diferenţiere

operaţională între cele trei momente ale acţiunii. Obiectul în acest caz este inlocuit aici cu scopul. În

activităţile noastre conştiente noi urmărim mai degrabă realizarea scopurilor şi nu atingerea unor obiecte. Cele

trei momnete ale acţiunii sunt analizate, evaluate, supuse criticii şi pot fi corectate. Pe lângă relaţia de

feedback, unică în comportamentul inconştient, aici avem de a face şi cu relaţia de tip „feedtrough‟, adică cu

poposibilitatea de analiză şi evaluare a mai multor variante posibile de atingere a scopului, şi de „feedbefore‟,

adică cu posibilitatea de testare anticipată a unor acţiuni viitoare. În acest fel, la nivel conştient nu se rămâne

numai la nevoi homeostazice ci se introduce principiul optimizării-dezvoltării, se supune criticii scopul ţinând

cont nu numai de propriile noastre nevoi ce ţin de infrastructură ci şi de posibilităţile şi cerinţele mediului

extern, deci se conduce după principiul realului şi nu exclusiv al plăcerii.

Situându-ne pe o poziţie sau alta din punct de vedere teoretic, în răspunsurile pe care le dăm celor

patru aspecte vom înţelege cu siguranţă în maniere diferite suferinţa psihică. La intrebarea care dintre ele

este mai aproape de adevăr va răspunde viitorul. Ele sunt încă în discuţie.

II. SCURT ISTORIC AL PSIHIATRIEI CA ŞTIINŢĂ MEDICALĂ ŞI A

PSIHIATRIEI COPILULUI ŞI ADOLESCENTULUI CU

PARTICULARITĂŢILE SALE LEGATE DE VÂRSTA CRONOLOGICĂ DE

DEZVOLTARE. CONCEPTUL DE SUFERINŢĂ PSIHICĂ.

Al doilea concept, tratat in parte in manual dar neînţeles suficient de studenţi aşa cum am observat şi

la examenul de anul trecut, este cel de boală psihică ce necesită clarificări suplimentare. Conceptul de

normalitate şi anormalitate nu-i operant în medicină. Aici s-au conturat conceptele de sănătate şi boală dar

greu de definit şi de înţeles.

Deşi suferinţă psihică a existat de la începuturile omenirii ca o consecinţă a perturbării capacităţii de

reflectare a psihicului sub acţiunea nocivă a factorilor de mediu fizici şi sociali, cunoaşterea sa, abordarea sa

ştiinţifică este recentă din persectivă istorică. Psihiatria adultului îşi începe conturarea după 1800 în timp ce

psihiatria vârstei de dezvoltare numai după 1900 şi mai ales după 1950 ca obiect de predare în învăţământul

medical.

Cum a evoluat conceptul de suferinţă psihică, de boală psihică, care sunt conepţiile teoretice actuale

despre ea şi care sunt particularităţile sale în vârsta de dezvoltare se pot afla din manualul ‟‟Aspecte de

psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului‟‟ redactat pentru studenţi in 1999, pp 5-27.

Dacă noţiunea de infarct cardiac, de hepatită, de nefrită sau alte suferinţe organice ale omului au

aceeaşi acoperire pe scară internaţională, părerile despre suferinţa psihică diferă şi azi, conceptul de boală a

apărut numai după 1900 şi este diferit interpretat în funcţie de baza teoetică, filosofică de interpretare, de

progresele realizate în domeniul ştiinţelor pozitive şi de ponderea alocată în determinismul lor factorilor

organogenetici sau psihogenetici.

Dintre concepţiile teoretice mai importante, prin care este înţeleasă suferinţa psihică şi de pe a cărei

poziţie sunt scrise şi in prezent cărţile de psihiatrie amintim:

1. Concepţia nozologică a lui Kraepelin – Karsakow, ce se bucură de cea mai largă extindere şi

azi cu corecturile de rigoare a formei sale iniţiale sub denumirea de ‟neokraepeliniană‟

9

2. Concepţiile antinozologice , ce nu recunosc unitatea unor suferinţe psihice sub formă de boli şi le

interpretează, le clasifică astfel. Dintre ele le amintim pe cele mai importante:

2.1. Concepţia psihanalitică a lui Freud

Concepţia psihobiologică a lui A. Meyer

2.3. Concepţia neotomistă a lui Toma d‟Aquino cu reprezentntul său mai de seamă în psihiatrie,

K. Schneider

2.4 Concepţia teoretică constituţionalist- bilogică, a lui Kretschmer

2.5 Curentul fenomenologic a lui K. Jaspers şi M. Scheller

2.6 Concepţia existenţialistă a lui Binswanger şi Zutt, etc.

2.7 Concepţia psihosomatică a lui Alexander.

Din ele decurge şi maniera particulară de asistenţă şi tratament a lor, metodologia de cercetare

recomandată şi pe viitor.

III. ETIOLOGIA SUFERINŢELOR PSIHICE.

Multă lume recunoaşte azi că variatele suferinţe psihice au un demers evolutiv lung, că tratamentul

şi mai ales vindecarea lor este mai dificilă decât prevenirea/profilaxia lor. De aici decurge nevoia de a

cunoaşte cât mai bine cauzele care duc la suferinţă (factori cauzatori, predisozanţi şi favorizanţi), ca şi

mecanismele patogenetice de instalare a formelor clinice de manifestare.

Natura lor este endogenă, ereditară, genetică -- de unde şi caracterul lor familial în unele cazuri- sau

exogenă legată de factori externi fizici şi sociali. Aceştia din urmă pot fi psihogeni sub înrâurirea unor

influenţe conflictuale, psihotraumatici care nu presupun o alterare strucutrală a sistemului nervos central, sau

pot fi organogenetici prin influenţarea strucutrală şi funţională a creierului.

Azi se pune un accent tot mai mare pe inlfuenţele sociale (famile, grădiniţă, şcoală, societate) în

abordarea etiopatogeniei suferinţelor psihice ale copilului şi adolescnetului, suferinţa lor este abordată de pe

poziţia concepţiei teoretice a sistemelor şi se vorbeşte tot mai mult de „psihiatria familială‟.

Cum acţionează aceşti factori etiologici, care este raportul cauzal între endogenie şi exogenie, ce se

transmite genetic, se află între pag:28-35.

IV. PSIHOPATOLOGIA GENERALĂ.

Azi ar fi greu de descris, de înţeles, de diferenţiat o suferinţă psihică de alta, care să permită şi o

abordare terapeutică cât mai adecvată, dcă nu am cunoaşte gama posibilităţilor de alterare/perturbare a

fecărei funcţii psihice luată ca formă specifică de refelctare incepând cu percepţia şi terminând cu

persoanlitatea. Posibilităţile de perturbare în cazul fiecărei funţii nu sunt nelimitate. Ele poartă denumirea de

simptome de sufeinţă. Între simptomele unei funcţii şi a altora se stabilesc anumite legături patogenetice ce

duc la înmănuncherea lor în sindroame cu o anumită valoare psihodignostică cu valoare de predicţie evolutivă

prognostică şi terapeutică.

În cazul vârstei de dezvoltare însă, semnificaţia psihodiagnostică a acestor simptoame şi sindroame

este diferită faţă de adult, de unde şi raţiunea de a fi a psihiatriei copilului şi adolescentului.

Fiecare etapă de vârstă până la terminarea adolescenţei se caracterizează prin:

Particularităţi psiho şi neurofiziologice proprii.

fundal motivaţional caracteristic,

necesităţi relaţionale proprii,

tip de reactivitate diferit.

Trecerea de la o etapă de vârstă la alta nu este numai cantitativă ci şi una calitativă. Aceste

schimbări caltiative, explozive uneori, în cele mai multe cazuri nu sunt psihopatologice, deşi par (de exemplu

pubertatea).

Individualitatea şi viteza de dezvoltare diferită face ca unele tulburări să fie fiziologice la unii şi

patologice la alţii în aceeaşi vârstă. De exemplu, discontrolul urinar/ enureza poate să constituie o

manifestare fiziologică până la 4-5 ani în timp ce la alţii să fie o manifestare patologică la 3-4 ani dacă a avut

un control normal cel puţin un an înainte, etc.

De aceea, aprecierea tulburărilor pe funcţii trebuie să ţină cont de:

10

etapa de vârstă cronologică,

nivelul de dezvoltare a funcţiei,

nivelul de dezoltare şi integrare a psihicului în ansamblu.

Care sunt simptomele cele mai frecvent posibile pe funcţii/procese psihice, atât cantitative cât şi

calitative, ce se înţelege prin ele şi care este valoarea lor psihodiagnostică se află în bibliografia recomandată

de la pp: 36-78

tulburări de percepţie

“ ” imaginaţie

“ ” atenţie

“ ” memorie

“ ” gândire şi limbaj

“ ” afectivitate

“ ” activitate voluntară şi instinctivă

“ ” conştiinţă

“ ” personalitate.

V. PSIHOPATOLOGIA SPECIALĂ.

Variatele forme de suferinţă psihică au o denumire gnerică de diagnostic care delimitează şi

drepturile/obligaţiile celor găsiţi în stare de suferinţă, accesul lor la multiple forme de tratament şi recuperare.

Pentru a avea un limbaj comun între specialişti atât pe plan naţional cât şi internaţional, s-au pus la punct

anumite sisteme de clasificare a suferinţelor după care se face şi raportarea lor statistică pentru a se putea

urmări frecvenţa/incidenţa, riscul de morbiditate de la o regiune geografică la alta şi pentru a se putea lua

măsurile ce se impun de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), în caz de nevoie.

Două sunt sistemele de clasificare ce stabilesc şi criteriile obiective de diagnostic ce operează azi pe

plan mondial: unul este cel european, ICD (International Clasification of Deseases) după care raportăm şi noi,

iar al doilea , DSM- IV ( Diagnostic Statistical Manual) ce operează în SUA. Există incă unele deosebiri între

ele privind criteriile de includere şi excludere a unor diagnostice, de admitere a formelor clinice de

manifestare, dar se fac eforturi susţinute azi de a se elimina discrepanţele dintre ele. DSM-ul este mai

restrictiv, mai sigur în privinţa cercetării ştiinţifice a suferinţeor, dar mai greoi de operat în practica clinică.

Pentru a elimina unele confuzii existente până nu de mult în domeniul suferinţelor psihice, cele duoă

sistme de clasificare au eliminat aproape total conceptul de boală psihică şi vorbesc numai de tulburare

(disorder) ca şi renunţarea la alte concepte ca cel de nevroză.

Oricare dintre ele l-am utiliza treuie să facem deosebire în cadrul suferinţelor psihice între cele trei

posibilăţi de manifestare:

1. Sub formă de boală, când suferinţa psihică apare după o perioadă normală de dezvoltare şi de

echilibru psihc sub acţiunea unor factori nocivi cauzali, predispozanţi şi favorizanţi.

2. Sub formă de organizare disarmonică a personalităţii ce începe din fragedă copliărie şi nu-i

permite o adaptare suplă şi elastică la condiţiile de existenţă deşi capacităţile sale cognitive sunt bune. Ele

poartă denumirea de personalităţi deviate

3. Retardul în dezvoltarea psihică şi mai ales cognitivă, ce se numea până nu demult oligorenie,

care nu trebuie să fie înţeleasă ca boală ci ca o insuficientă dezvoltare a coeficientului intelectual (QI), ce nu-i

permite o gândire independentă, o organizare independentă a vieţii, fără ajutorul cuiva din jur.

În mod tradiţional, în majoritatea tratatelor de psihiatrie, suferinţele psihice sunt împărţite în două

categorii în funcţie de intensitatea, gravitatea şi semnificaţia lor psihodiagnostică pentru calitatea vieţii celor

suferinzi:

A- Mica psihiatrie , ce abordează:

Psihogeniile: nevroze, reacţii psihogenice, dezvoltări nevrotice prevalente de personalitate.

Patologia comportamentală: cu tulburările de conduită, organizările disarmonice de personalitate,

delicvenţa juvenilă.

B- Marea psihiatrie :

11

Psihozele enodegene.

Psihozele exogene, simptomatice.

Retardul psihic.

Demenţele.

A.1. Psihogeniile.

Înţelegem prin psihogenii acele suferinţe psihice care au ca factor etiologic determinant o situaţie

psihotraumatizantă, de intensitate mai mică sau mai mare, ce nu poate fi rezolvată în mod favorabil de individ

şi care determină în consecinţă o anumită reacţie patologică din partea sa, manifestată prin semne clinice.

Forma clinică de manifestare, evoluţia, prognosticul cât şi mijloacele de tratament vor fi dependente

de mai mulţi factori: de valoarea şi semnificaţia psihotraumei, de nivelul de dezvoltare a psihicului, de

personalitatea premorbidă a bolnavului, de starea sa actuală de sănătate somatică, cât şi de condiţiile de mediu

în care trăieşte. De aceea la originea lor se află pe lângă factori determinanţi, cauzatori şi factori favorizanţi şi

predispozanţi. Tabloul clinic va reprezenta o ecuaţie individualizată pentru fiecare bolnav de participare

negativă pe lângă psihotraumă şi a ultimelor două categorii de factori.

Ca expresie a celor de mai sus, psihogeniile pot fi separate în trei categorii nozologice distincte ca:

nevroze; reacţii psihogenice; şi dezvoltări prevalente de personalitate.

A.1.1. Nevrozele.

Deşi termenul de nevroze în psihopatologia copilului şi adolescentului a fost înlocuit cu unul impropriu

de „tulburări emoţionale‟ (nu sunt numai tulburări emoţionale), deoarece conceptul a fost elaborat de Freud de

pe poziţii teoretice psihanalitice şi nu toată lumea este de acord cu ele, din motive arătate mai jos nu putem

renunţa la el.

Prin nevorze înţelegem acele psihogenii, acele suferinţe psihice ce se apropie ca intensitate cel mai

mult de starea de normalitate psihică a individului. De aceea sunt considerate ca suferinţele psihice cele mai

uşoare, complet reversibile, dacă sunt tratate la timp şi corect. Factorul determinant în nevorze îl constituie

conflictul, iar mecanismul patogenetic de instalare a bolii starea de conflictualitate intrapsihică. Nevroza

reprezintă o alterare a echilibrului psihic anterior consecutiv stării de conflictualtitate ce determină o

înrăutăţire a relaţiei sale cu lumea, o alterare a activităţii sistemului nervos central fără o modificare

structurală/organică prin scăderea capacităţii sale de control a scoarţei cerebrale asupra formaţiunilor

subiacente, o scădere consecutivă a randamentului în toate domeniile de activitate, o scădere a capacităţii sale

de adaptare socială şi o trăire subiectivă nelpăcută, ca expresie a reacţiei personalităţii sale la boală. Ea este

boală deoarece apare după o stare de echilibru şi dezvoltare psihică normală anterior şi constituie forma cea

mai uşoară de boală.

Care sunt caracteristicile generale ale nevorzelor prin care se diferenţiază de alte psihogenii, ce

prevalenţă au ele în vârsta de dezvoltare, cum se pun problemele din punct de vedere etiopatologic, care

sunt formele lor de manifestare clinică atât sub raportul simptoamelor generale, comune tuturor formelor de

nevroze cât şi a celor caracteristice formelor particulare de manifestare clinică de:

simple dereglări ale regimului zilnic de viaţă

deprinderi nevrotice

nevroze propriu-zise în raport cu vârsta cronologică,

se află între pag: 79-91 din bibliografie.

A.1.2. Reacţiile psihogene.

Constituie acele suferinţe psihopatologice reactive ce se deosebesc de nevroze în primul rând prin

valoarea factorului psihotraumatizant care este de intensitate şi de semnificaţie negativă mare, determinând o

reacţie psihopatologică ce se instalează imediat în minute sau ore şi nu la distanţă ca în nevorze, iar

mencanismul patogenetic este de scurtcircuitare şi nu de conflictualitate. La fel intensitatea tabloului clinic

este mai mare, impresionant pentru cei din jur, putându-se face confuzii diagnostice cu alte boli psihice de

12

intensitate psihotică. În cazul lor pot apărea tulburări de reflectivitate de aspectul halucinaţiilor, delirelor, dar

totul se remite în 10-14 zile dacă sunt asistate corect.

Clinica lor sub forma:

reacţiilor acute de şoc

reacţiilor acute de subşoc

reacţiilor subacute,

se află tratate în manual, pag:92-94

A.1.3. Dezvoltările prevalente, reactive de personalitate.

Sunt tot psihogenii prin caracterul lor reactiv şi prin posibilitatea lor de restituţie, de vindecare, dar

seamănă cu psihopatiile sau dezvoltările disarmonice de personalitate cum se numesc azi, de unde şi

denumirea lor de mai sus. Prin complexitatea tabloului clinic, prin posibila apariţie a unor idei delirante,

sistematizate de persecuţie se confundă adesea cu schizofrenia fără să aibă gravitatea celei din urmă.

Implicara personalităţii premorbide în cazul lor este mai mare decât în nevroze şi reaclţiile psihogene propriu-

zise.

Cauza determinantă este tot psihogenă, un conflict, dar care are o specificitate individuală, legată de

un handicap producător de ruşine cu care nu se poate acomoda, iar mecanismul patogenetic este de

prevalenţă, deoarece ruşinea , aşteptarea dureroasă a batjocorei celor din jur, prevalează asupra altor

activiăţi psihice ducând la epuizare.

Manifestările lor clinice iau forma:

delirului senzitiv de relaţie

psihozei hipocondrice de dezvoltare

dezvoltării prevalente prin izolare socială

Vezi pag: 95-96 din manual.

B. Patologia comportamentală în vârsta de dezvoltare.

În perioada de dezvoltare a copilului şi adolescentului şi-a făcut tot mai mult loc un capitol de patologie

ce poartă azi denumirea de tulburări de conduită, capitol de interdisciplinaritate în care este angajat şi

domeniul medical pentru asistenţă şi care are valoarea unui diagnostic medical ca orice altă suferinţă.

Deoarece comportamentul uman are în principal un determinism psihologic pe lângă cel biologic şi social, se

consideră că şi tulburările de conduită sunt în principal expresia dereglărilor psihopatologice şi prin urmare

capitolul aparţine psihiatriei ca sarcină de cercetare, asistenţă şi învăţământ din unghiul abordării medicale.

Graţie corelaţiilor multiple pe care le are acest capitol cu problema dezvoltării disarmonice de

personalitate , entitate psihopatologică prin excelenţă care se manifestă clinic în primul rând prin modificări

de conduită şi cu delicvenţa juvenilă ca formă separată a tulburărilor de conduită ce presupun şi o rezolvare

juridică şi medico-legală, am abordat cele trei aspecte distincte sub denumirea de patologie comportamentală

pentru a fi mai uşor de înţeles în cadrul unei expuneri comparative.

Datorită marginalităţii lor cu variantele extreme ale comportamentului normal, al intensităţii lor reduse

din perspectiva tulburărilor psihopatologice, capitolul face parte din mica psihiatrie alături de psihogeniile

tratate anterior.

B.1. Tulburările de conduită.

Acest capitol este rezervat numai vârstei de dezvoltare şi cuprinde acele tulburări de comportament

ce se abat de la normal, sunt persistente, au o tendinţă progresivă de înrăutăţire, au o tendinţă derapantă de

înrăutăţire a relaţiilor lor sociale şi o durată de cel pţin 6 luni. Ele nu sunt adevărate boli deoarece şi copii

echilibraţi psihic, normal dezvoltaţi le pot manifesta. Ele au doar o valoare semiotică semnificând o conduită

improprie cerinţelor şi normelor social-culturale date. Valoararea lor diferă de la o structură socială la alta, de

la un nivel cultural la altul.

13

Ce trebuie să înţelegem prin comportament normal şi anormal, care sunt formele de manifestare

neepisodice şi episodice, criteriile de diagnostic pentru ele, se află intre pag: 97-106.

B. 2. Dezvoltări disarmonice de personalitate.

Acest capitol este tratat, mai cu seamă, în psihopatologia adultului sub denumirea de personalităţi

deviate sau psihopatii cum se numeau până în prezent dar unde se specifică faptul că devenirea lor se

realizează din fragedă copilărie graţie unei dezvoltări disarmonice de personalitate ce-i face incapabili să se

adapteze suplu şi elastic la cerinţele de viaţă, să aibă un comportamnet situaţional alterat în ciuda capacităţilor

lor intelectuale bune sau foarte bune. Prin disarmonie se înţelege o dezoltare inegală, un infantilism al unor

laturi de personalitate ce nu le conferă un suficient autocontrol al comportamentului lor, o evaluare reală a lor

şi a celor din jur.

Datorită acestor particularităţi comportamentale, deşi au expresie de normalitate, sunt în permanet

conflict cu cei din jur, nu pot trece neobservaţi, când nu se ceartă cu lumea se ceartă pe ei, fac mult

rău/deranjează pe cei din jur şi lumea vorbeste de ei ca „având o rotiţă în plus sau în minus‟, în ciuda aparenţei

lor de normalitate.

Cum se clasifică în funcţie de intensitatea lor, de determinismul lor, care sunt formele clinice de

manifestare în vârsta de dezvoltare, care este sindromul clinic comun tuturor formelor de manifestare se

află intre pag.106-111.

B.3 Delicvenţa juvenilă.

Prin delicvenţă juvenilă se înţelege acea patologie comportamntală din vârsta de dezvoltare ce are

caracter infracţional, antisocial ce este prevăzută în codul penal şi codul de procedură penală a fiecărui stat.

Cuprinde acele tulburări de conduită care prin intensitatea şi periculozitatea lor nu pot fi trecute cu vederea,

care impun o evaluare juridică, o urmărire penală şi stabilirea unor măsuri de corecţie pentru prevenirea

recidivelor. Dezbaterea juridică trebuie să fie precedată în fiecare caz de o expertiză pshiatrico-legală la copii

între 14-18 ani pentru apreciaerea gradului de discernământ sau a posbilei prezenţe a unor tulburări psihice

care-i scutesc de responsabilitatea actelor săvârşite şi impun tratarea acestora.

Determinismul infracţionaliăţii juvenile poate fi desigur şi unul biologic, psihopatologic, dar este mai cu

seamă unul social-educativ care justifică frecvenţa sa crescută în perioada actuală şi schimbarea

caracteristicilor sale în raport cu perioadele anterioare. Ea este în primul rând expresia modului de organizare

socială.

Cum trebuie privită ea, care sunt caracteristicle sale actuale, cum se efectuează expertiza cazurilor,

ce masuri juridice pot fi luate se află în pag 115-117.

C. Psihozele endogene la copii şi adolescenţi.

Prin psihoză înţelegem o formă de patologie majoră în psihiatrie, o boală ce presupune un dezechilibru

psihic accentuat cu implicarea mare a funcţiilor de sinteză, conştiinţă şi personalitate- cu apariţia tulburărilor

psihice de reflectivitate ca: halucinaţii, delire, etc; cu scăderea/pierderea sensului realului, discernământului, cu

amnezie ulterioară asupra episodului psihotic, şi în consecinţă cu lipsa responsbilităţii faţă de actele comise în

perioada psihotică.

Astfel de stări în psihiatrie pot fi clasificate din punct de vedere etiologic în:

psihoze reactive (acute, de şoc, acute de subşoc, cu dezvoltări prevalente)

psihoze simptomatice organice (consecutive unor suferinţe organice ale creierului sau a altor

organe, dar cu ecou secundar asupra sistemului nervos central)

psihoze endogene, ca schizorenia şi psihoza maniaco-depresivă, în care factorii etiologici

psihogenetici şi organogenetici pot juca doar un rol declanşator, determinanţi sunt factorii interni, endogeni,

consituţionali ce au caracter ereditar, familial în cele mai multe cazuri. Asupra naturii factorilor ereditari se

mai poartă discuţii şi azi.

Psihozele endogene au constituit de la începuturile psihiatriei ştiinţifice preocuparea majoră în

asistenţă şi cercetare, nucleul în jurul căruia se înscriu restul suferinţelor psihice în toate sitemele de

14

clasificare de până azi. Cu toate acestea cele mai multe necunoscute , cu precădere în domeniul

etiopatogeniei, le avem tot în cadrul lor. Asta l-a determinat pe E. Breuler, cel care a dat denumirea actuală

de schizofrenie uneia dintre ele, să o considere în 1910 „ ca marea enigmă a secolului nostru‟, afirmaţie ce -şi

păstrează valabilitatea şi azi.

Psihozele endogene considerate obişnuit ca aparţinînd vârstei adutului sunt schizofrenia şi pishoza

maniaco-depresivă. Prezenţa lor în vârsta de dezvoltare nu era admisă deoarece se considera că

personalitatea nu este suficient de conturată pentru a le permite oragnizarea clinică. Mecanismul patogentic

fundamental în schizofrenie era considerat procesul de disociere a personalităţii şi nu se putea concepe cum

să se disocieze ceva ce nu există în această vârstă. Până prin 1910 schizofrenia purta numele de demenţă

precoce , deoarece majoriatea cazurilor evoluau spre demenţă.

Observaţia clinică a remarcat însă faptul ca în copilăria multora dintre ei au exsitat tulburări cu

caracter psihotic iar Sancte de Sanctis în 1908 a descris cazul unui copil de 3 ani dându-i denumirea de

„demenţă precocisimă‟, afirmând astfel posibila apariţie a schizofreniei şi în copliărie.

O lungă peroadă de timp discuţiile au fost contradictorii cu privire la prezenţa sa în vârsta de

dezvoltare. Azi însă este admisă ca o formă particulară de schizofrenie, cu denumirea de „schizofrenie cu

debut precoce‟ a cărei vârstă de debut coboară şi sub 3 ani de viaţă.

Atături de ea insă, sunt admise şi alte „psihoze infantile‟, denumite generic tulburări pervasive de

dezvoltare cum ar fi:

Autismul infantil precoce

Autismul atipic

Sindromul Rett.

Alte psihoze organice dezintegrative

Tulburări hiperchinetice cu retard psihic şi activităţi stereotipe

Sindromul Asperger

Psihoza maniaco-depresivă a fost la fel negată ca prezentă în vârsta de dezvoltare, până în jurul

anului 1960. Forma depresivă este unanim admisă după 1973 iar cea maniacală după 1970.

Desigur simptomatologia acestor psihoze endogene este altfel oraganizată în vârsta de dezvoltare, de

aceea şi criteriile de diagnostic trebuie să fie altele.

Cum se pune problema în cazul lor, care sunt formele clinice de manifestare, ce se cunoaşte azi cu

privire la evoluţia, prognosticul şi tratamentul lor se alfă intre pag: 118-135.

D. Psihozele exogene.

Termenul de psihoză folosit în acest capitol este impropriu deoarece nu se referă numai la

tulburările psihopatologice de intensitate psihotică în sensul definit de noi anterior ci la toate tulburările psihice

ce însoţesc sau urmează suferinţele creierului. Termenul de exogen ar vrea să insemne că este vorba de

acele tulburări psihice consecutive suferinţelor creierului, în care determinismul etiologic propriu-zis este

extern, decelabil, organogenetic şi nu endogen ca în schizofrenie sau psihoza maniaco-depresivă.

În esenţă, se referă la acele tulburări psihice ce au ca factor primar o suferinţă a creierului

determinată de cauze externe ca: infecţii, intoxicaţii, traumatisme cerebrale, tumori, parazitoze, epilepsie, sau

şi alţi factori cu localizare extracerebrală, la nivelul altor organe, dar cu efect secundar asupra creierului ca:

tulburări de metabolism, endocrine, insolaţii, etc.

Deşi natura acestor cauze ce determină primar sau secundar suferinţa creierului este foarte diferită,

tulburările psihice legate de ele se tratează împreună deoarece mecanismele patogenetice prin care se

instalează suferinţa cerebrală ca şi simptomatologia lor clinică şi psihopatologică este foarte apropiată.

Aceste tulburări psihice mai poartă denumirea de psihoze organice , deoarece nu psihogeneza şi nici

endogeneza joacă un rol determinant. De aceea, în clinică se foloseşte termenul generic de sindrom psiho-

organic şi de psihoze simptomatice întrucât tulburarea psihică se constituie numai ca un semn între altele.

Şi în cazul lor, din motive multiple cunoaşterea şi asistenţa lor este de-abia la început în cazul copiilor

şi adolescenţilor. Care este etiologia lor, mecanismele patogenetice de instalare; formele clinice de

manisfestare; evoluţia şi prognosticul lor ca şi tratamenul lor acutual se află între paginile 136-144.

15

E. Insuficienţele psihice.

Prin insuficienţe psihice înţelegem acel capitol din psihiatrie în care tulburările sunt localizate cu

precădere în domeniul funcţiilor de cunoaştere şi mai ales a gândirii. Acest capitol cuprinde atât insuficienţa

psihică primară, numită până nu demult oligofrenie cât şi insuficienţa psihică secundară sau demenţa.

E.1. Retardarea mintală.

Forma primară de insuficienţă psihică, poartă denumirea în prezent de retardare mintală. Prin ea se

înţelege o stare pshică defectuală, disproporţionată în raport cu vârsta cronologică, permanentă, cu caracter

global sau omogen, lipsită de progredienţă ale cărei cauze determinante au acţionat în etapele timpurii ale

ontogenezei (de obicei până la 3-4 ani). Azi această limită de 3-4 ani este extinsă până la 18 ani din motive

medicale şi de umanism.

Pe lângă defectul psihic cognitiv, mai ales cel intelectual, marca insuficientei dezvoltări îsi spune

cuvântul şi în sfera dezvoltării somato-endocrine, neurologică, adesea senzorială. Graţie acestei retardări

complexe în dezvoltare individul devine marcat de slaba sa capacitate de adaptare la cerinţele vieţii sociale în

raport cu imperativele vârstei cronologice, necesitând o indrumare şi supraveghere permanentă sau cel puţin

măsuri speciale de ocrotire din partea celor din jur.

Chiar şi în forma sa uşoară, retardatul mintal este lipsit de posibilitatea organizării independente a vieţii

sale fără sprijin din afară.

Cum este privită azi problematica, definiţia acestei forme de insuficienţă psihică primară; ce se

înţelege azi prin conceptul de normalizare a asistenţei sale; care este clasificarea lor actuală; care sunt

mecanismele lor etiopatogenetice; care este clinica lor sub raportul intensităţii a vârstei cronologice, în care se

face evaluarea şi care sunt formele etiologice de manifestare; posibilităţile terapeutice, se află între pag:145-

162.

E.2. Insuficienţa psihică secundară.

Despre demenţe se vorbeşte mai mult la vârsta de adult sau a senilităţii. Viaţa demonstrează că ele

se pot instala şi în vârsta de dezvoltare după încheierea procesului de maturare a sistemului nervos central.

Spre deosebire de retardul psihic primar, în cel secundar există posbilitatea agravării, înrăutăţirii

tabloului clinic, progresiunii procesului de degradare a personalităţii în raport cu vârsta cronologică a debutului.

Demenţa se defineşte ca o scădere progresivă şi ireversibilă a vieţii psihice după o perioadă de

dezvoltare normală, cu alterarea funcţiilor intelectuale şi dezintegrarea conduitelor sociale.

Ceea ce se ştie azi în etiologia lor în vârsta de dezvoltare; despre formele clinice de manifestare la

copii şi adolescenţi se află între pag:162-167.

Bibliografie obligatorie :

Viorel Ghiran, Felicia Iftene, Aspecte de psihiatrie clinică şi socială a copilului şi adolescentului,

Editura Genesis, Cluj, 1999.