(p.s. prof. dr. irineu slătineanul) omul creat după chipul lui dumnezeu, între posibilitatea...

7/30/2019 (P.S. Prof. Dr. Irineu Slătineanul) Omul creat după chipul lui Dumnezeu, între posibilitatea asemănării şi catastrofel…

http://slidepdf.com/reader/full/ps-prof-dr-irineu-slatineanul-omul-creat-dupa-chipul-lui-dumnezeu 1/9

MITROPOLIA OLTENIEI. ANUL LV. NR.1-4/200'’.

OM UL CREAT DUPĂ CH IPUL LUI DU M NEZEU, ÎNTREPOSIBILITATEA ASEMĂNĂRII ŞI CATASTROFA CĂDERII

P.S. Prof. Dr, Irineu Slătineamil

1. Om ul primordial - caracteristicile chipuluiOmul a fost creaţ după chipul lui Dumnezeu. “Chipul poartă întru toate pecetea

frumuseţii prototipului dar, dacă nu ar exista vreo diferenţă faţă de acesta, el nu va mai fi deloc o

realitate asemănătoare cu cealaltă, d s-ar confunda cu ea. Deci, ce diferenţă există între dumnezeireşi cel care este după chipul Său? Este aceasta: unul este necreat (Dumnezeu), celălalt (omul)primeşte existenţa prin creaţie”1.

A fi „în” chipul lui Dumnezeu, sau „după” chipul lui Dumnezeu, sau a fi “chipul luiDumnezeu” nu sunt deloc expresii sinonime. “După” chip înseamnă că Dumnezeu ar fi creat mai

întâi un chip, o imagine prototip, după care a creat pe om. Această imagine intermediară poate fi înţelepciunea (Cf. Inţ. Sol. 7, 26) sau Logosul Dar adevăratul Arhitip, după care a creat şi a realizatpe om, este Hristos, Care este “în forma” lui Dumnezeu (Tit, 2, 6), care este “chip” al luiDumnezeu (II Cot 4, 4). Ansamblul tradiţiei cu privire la acest aspect poate fi rezumat, spunând Că

omul este după chipul Logosului: şi că el este chip al lui Dumnezeu prin intermediul Logosului,fiind deci “chip al Chipului”2.Omul e după chipul lui Dumnezeu. El are un suflet înrudit cu Dumnezeu şi tinde spre

Dumnezeu, sau se află într-o relaţie vie cu Dumnezeu. Prin această relaţie menţine neslăbită înrudirea cu Dumnezeu. “Aceasta relaţie e posibilă pentru că Dumnezeu l-a făcut om de la început înrudit cu Sine, şi, deci capabil de relaţia cu Sine. în chip e implicată ca o poruncă dumnezeiascătensiunea omului spre îndumnezeire”3. “Omul este o creatură care a primit poruncă să devinăDumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de Nazianz. “Chipul implică deci destinaţia omului spredumnezeire, setea de infinit, co-relaţie bilaterală”4.

Chipul lui Dumnezeu din om constă în faptul că el (omul) e o fiinţă raţională şicuvântătoare: “El e creat pentru că e chipul Cuvântului, Raţiunii creatoare, şi în această privinţăomul este făcut chip al lui Dumnezeu, întrucât ca om conlucrează la facerea omului”5. Este stăpânpentru că Hristos este Domn şi împărat a toate: Faptul că a fost făcut chip al naturii carestăpâneşte toate nu înseamnă nimic altceva decât că natura hii a fost creată dintru început ca

împărătească”6. “Este liber, pentru că e chip al libertăţii absolute. în libertatea alegerii şi-a avutasemănarea cu Cel ce stăpâneşte toate şi ca atare, nu a fost aservit prin nid o necesitate la ceva dinafara lui, d după propria lui voie a condus spre ceea ce i se părea potrivit şi a ales ce i-a plăcut cudeplină putere”7. „Este responsabil pentru creaţie ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a întregii

creaţii, pentru că fiind tipul lui, Hristos este Recapitularea şi Mântuitorul a toate: “Iar ultimul în

1Vladimir Lossky, Teologii Mistica a Bisericii de Răsări/,trad, studiu introductiv şi note Pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, 1990,p. 148.2 Totnas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin,trad. Diac. loan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 85.3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloac, Teologa dogmatică ortodoxă, voi. I, E. I. B., Bucureşti, 1978, p. 390, 397.4 Panayotis Nellas, Omul animai htdumteţcit, trad. Diac. loan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 9; cf. Sf. ClementAlexandrinul, Pedagogul, 2, P.G. 8 ,497B; cf. Fac. 1, 27-31.5 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre constituţia omului,P.G. 44,136 BC.6 Teodor de Mopsuestia, P.G. 80,109 B.7 Sf Atanasie cel Mare ContraArienilor 2 78 P G 26 312 BC



MITROPOLIA O LTENIEI, ANUL LV. NR.1-4/2003 9

ordinea creaţiei l-a creat pe om, după chipul propriu, de parcă întreaga creaţie s-ar arăta legată denevoile omuhri”*. < '

Intr-adevăr, fiind plăsmuit “după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat decătre propria lui natură să depăşească limitele mărginite ale creaţiei şi să se facă infinit. Din momentce reprezintă un chip al atotîn ţelepciunii Creatorului, înţelepciunea omului are putinţa şi datoria dea se ridica şi ea la atotmţeiepciune. “A binevoit Dumnezeu ca înţelepciunea Lui să se pogoare lacreaturi, ca să se aşeze o întipărite oarecare şt o pecete a chipului Lui în toate, în care (înţelepciuneacreată) având putinţa de a cunoaşte şi de a cugeta, ne facem primitori ai înţelepciunii creatoare”9.Devine, astfel, evident că progresul ştiinţific al omului nu este un eveniment arbitrar sau

întâmplător. Cunoaşterea umană se dezvoltă pentru că dezvoltarea e un element constitutive al ei,ea este împinsă de propria ei natura’să se înalţe spre atotcunoştinţă.

Acelaşi lucru e valabil şi pentru domnia omului asupra creaţiei. Părinţii privesc pe om cape un adevărat cârmaci şi domn aî universului şi înţeleg această domnie ca o formă de exercitare a însuşirii lui de împărat.

Faptul că Adam a fost creat după chipul lui Hristos înseamnă ca el trebuia să se înalţe laArhitipul său, mai exact, să se curăţească şi să iubească pe Dumnezeu în aşa măsură încâtDumnezeu să vină să se sălăşluiască întru el. Nicolae Cabasila spune că: “a fost făcut dintru începutspre Hristos ca să poată privi pe Dumnezeu. Deraierea de la acest drum a constituit-o căderea”10.El a fost înzestrat cu daruri în scopul de a sluji activ la întruparea Logosului care e „chipul” sau“Icoana” desăvârşită şi unică a Tatălui”. Şi astfel, omul enipostaziat în Logos, să poată fi înălţat şi el

la “chip”, să se arate şi el „icoană” sau “chip al lui Dumnezeu”.Referitor la stadiul de sfinţenie al omului primordial, Sfântul loan Damaschin spune:

„Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire iară păcat, iar prin voinţă liber. Fără de păcat în sensul că nuire în firea sa facultatea de a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei. Avea puterea să rămână şi să

¿progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi puterea să se întoarcă de labine şi să ajungă la tău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia, pentru motivul că omul era înzestrateu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se face prin forţă”.

în sfera primordială omul nu era păcătos, dar nici împodobii cu virtuţi dobândite şi cugânduri curate consolidate. Avea nevinovăţia celui ce nu a gustat păcatul, dar nu era câştigător prin

respingerea ispitelor. “Era o fiinţă cu spiritul nerănit şi neslăbit de pasiuni, dar neîntărit prinexercitarea în faptele de supunere a trupului şi a lumii, de actualizare a elasticităţii contingente alumii”. Trupul lui nu era robit lega păcatului, dar nu avea nici forţa întărită prin deprindere de arămâne imun faţă de o astfel de stare. Ispitele şi patimile nu se aflau în el ca nişte rădăcini gata săodrăslească cu o necesitate imperioasă. In tai omul purta un veşmânt “ţesut de Dumnezeu”, hainalui psiho-somatică era ţesută din harul, lumina şi slava lui Dumnezeu. Cei dintâi oameni creaţi erau

îmbrăcaţi cu slavă de sus, care îi acoperea mai bine decât orice haină. Sfântul Grigorie Teologulspune că era “gol pentru simplitate”. Nu cuprindea în el calităţi contrare. Era “lipsit de curgere şide scurgere”, era părtaş la “nemurirea după har”11. “Sufletul omului era deschis puterilor îngereşti

şi lui Dumnezeu, nu întâmpina rezistenţă, având comuniune în tihnă atât cu lumea spiritualăangelică, cât şi cu Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte de o stare unitară, caa unui cor, a naturii raţionale angelice şi umane, care privea spre corifeul unic al corului şi careconducea corul spre armonia dală de Acela. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă, la rândul său, căexistă o corespondenţă conform naturii între puterile sufletului şi simţurile trupului, între facultatea

* Sf. Nicolae Cobasila, Despre viaţa tn Hristos,2, P.G. 150 BC.

9Sf Ioan Damaschin Dt^n a&a trad Pr D Fedotu ediţia a IlI a Ed Scripts Bucureşti 1993 p 7110 Sf G i i T l l C â bti 45 L Sf P ti 8 P G 36 632 C d P ti N D d t 30



10 MITROPOLIA O LTENIEI. ANUL LV. NR.1-4/2003

intelectuală a sufletului (mintea) şi simţul văzului., între facultatea poftitoare a sufletului(concupiscenţa) şi simţul gustativ, între facultatea vitală a sufletului şi simţul tactil etc.

Omul în rai ducea o “viaţă simplă” şi iară nici un acoperământ şi armură, căci aşa se cădeasă fie cel dintru început. Intr-adevăr, fiind “nepărtinitor prin har”, omul întâi-zidit nu avea vreolegătură cu închipuirile amăgitoare pe care le creează prin plăcere patimile; fiind “lipsit de nevoi”era liber de folosirea obligatorie a meşteşugurilor şi tehnicilor pentru înfruntarea nevoilorexistenţei; şi fiind “înţelept”, se găsea deasupra ştiinţei celor ce sunt, a cărei căutare reclamă studiulşi învăţătura. Nimic nu se înterpunea între om şi Dumnezeu care să-l oblige să-l cerceteze, care săridice un obstacol în calea mişcării de iubire spre Dumnezeu şi în calea înrudirii cu Dumnezeu, pecare o creează această mişcare. De aceea, se numea „gol pentru simplitate”, pentru că se găseacurat de orice viaţă care are nevoie de meşteşuguri şi pentru «că nu avea nici un acoperământ şi nici

un obstacol spre ceva; fiindcă era Eber de orice împletire pătimaşă a simţurilor cu lucrurile simţite.Dacă ne punem întrebarea: Care era starea de sănătate a omului primordial? Răspunsul îlvom găsi, nemijlocit, în scrierile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi. Sfântul Vasile cel Marespune că: “Dumnezeiţ nu este pricinuitorul relelor. E o nebunie să crezi că Dumnezeu este autorulrelelor noastre; această blasfemie nimiceşte bunăstarea lui Dumnezeu. Boala nu este o lucrare amâniei lui Dumnezeu. Dumnezeu, care a făcut sufletul n-a făcut nicidecum şi păcatul, iar făcândtrupul n-a făcut şi boala”. /

Autorul inspirat al Facerii arată că cteaţia lui Dumnezeu este bună în întregime (cf. Fac. 1,31), iar Sf. Părinţi învaţă cu toţa că omul însuşi, în starea de la început a firii sale, ignora cu totul

boala, infirmitatea, durerea şi stricăciunea. Omul trăia în bucuriile raiului, posedând integritateafacultăţilor sale, în starea naturală în care fusese creat. El cunoştea în trupul său o sănătatedesăvârşită. Iar Sf. Ioan Hrisostom zice: „De vreţi să ştiţi care era starea trupului nostru atuncicând a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, să mergem în rai şi să-l vedem pe omul acela pe care l-a pusDumnezeu acolo. Trupul său nu era supus stricăciunii, ca o statuie ce se scoate din cuptor şi careluceşte cu cea mai vie strălucire, el nu cunoştea nici una din aceste infinităţi pe care le vedemastăzi”. Sf. Grigorie de Nazianz remarcă faptul că “boala sau diformitatea nu sunt născute de la

început cu firea noastră”. Omul nu avea în el, prin fire, nici ca proprietate esenţială legată de naturasa, capacitatea de a pătimi. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie: “Primul om, luându-şi fiinţa de la

Dumnezeu, a venit la existenţă, liber faţă de păcat şi de stricăciune, căci nici păcatul, nicistricăciunea n-au fost create împreună cu el; schimbarea pentru pătimire, stricăciune şi moarte,omul n-o avea la început”12.

Această dublă afirmaţie că Dumnezeu n-a creat moartea şi că omul, în starea sa primară,era nestricăqios, implică logic că, omul, în această stare originară a naturii sale, era şi nemuritor.Privită însă mai de aproape, concepţia Părinţilor asupra acestei probleme se dovedeşte deosebit denuanţată.

Sprijinindu-se pe afirmaţia din Sf. Scriptură că: “Dumnezeu luând fărâmă din pământ l-afăcut pe om” (Fac, 2, 7), unii dintre ei, in grija de a distinge creatul de necreat, nu ezită să afirme că

trupul omului era de la început şi natura sa proprie un compus instabil, stricăcios şi muritor.Fericitul Augustiii spune că: “Omul era muritor după natura trupului său”13. Sf. Atanasieal Alexandriei scrie că: “la origine oamenii erau de natură stricăcioasă”14. Sf. Ioan Hrisostomnotează că în rai omul, deşi nu resimţea nici una din tristele necesităţi, era “îmbrăcat intr-un trupmuritor’’15.

12 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri căin Talasie,trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, p. 80.13 De Gentsi ad Bttemm, VI, 25. PL 34, 384, apud. „Teologia bolii”, p. 18.14Ibid V 1 p 19



MITROPOLIA O LTENIEI. ANUL LV. NR.1-4/2003 11

Adeseori Sf. Părinţi îşi nuanţează exprimarea spunând că omul a fost creat “sprenestricăciune” sau “pentru nemurire”, sau că aparţinea naturii sale de a tinde să participe lanemurirea dumnezeiască, sau vorbesc de nestricăciune şi nemurire “făgăduite”, indicând astfel

faptul că această.nestricădune şi această nemurire nu erau dobândite definitiv dintr-o dată, aşa cums ar fi întâmplat dacă ele ar fi fost însuşiri ataşate însăşi naturii sale. Nestricădunea şi nemurireaprimului om se datorau numai harului divin. Imediat după ce l-a făcut pe om din ţărânapământului,- Dumnezeu “a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7),

în această suflare, Sf. Părinţi au văzut sufletul, dar şi Duhul dumnezeiesc şi, deoarece erau pătrunsede energiile divine, sufletul şi trupul său posedau calităţi supranaturale. Sf. Grigorie Palama noteazăcă harul dumnezeiesc “completa prin foarte multe binefaceri insufidenţa natuns noastre” 16. Prinacest har puteau trupul şi sufletul să fie perfect sănătoase. Erau feriţi de boală datorită darurilorprimite la creaţie. Tot acest dor făcea ca trapul să fie nestricădos şi nemuritor. Omul era muritor

numai prin trupul său, dar nu şi prin har. Sfântul Atanasie spune despre om că trăia o “viaţănemuritoare, ca unul care poseda darurile lui Dumnezeii şi puterea nestricădaosă... că datorităCuvântului care era cu ei, stricădunea naturii nu s-ar fi apropiat de d ’n7.

în virtutea acestui har, Adam se afla ded într-o condiţie foarte diferită nu numai de cea aaltor fiinţe vii din natură, ci şi de condiţia omenească, aşa cum o cunoaştem noi acum. Tocmaiaceastă condiţie privilegiată, superioară, este numită “rai”. Pentru a indica acest acces, prin har, la ocondiţie superioară, Sf. Părinţi, tălmăcind textul din Facere (2, 8), subliniază că omul n a fost creat

în rai, ci că a fost pus acolo de Dumnezeu, şi disting clar raiul de restul pământului. Aceastăcondiţie privea atât sufletul, cât şi trupul. Astfel, Sf. Maxim Mărturisitorul vorbeşte de “deosebirea

dintre constituţia trupului omenesc înainte de cădere, la protopărintele nostru Adam, şi cea care nestăpâneşte astăzi”18. Sf. Părinţi consideră că era vorba de o condiţie apropiată stării îngereşti.Trupul lui Adam cel de la început nu avea materialitatea şi grosimea pe care le are trupul acum,natura sa era mai degrabă cea a trupului înviat pe care o evocă Sf. Pavel în 1 Cot. Şi trebuie sănotăm, în acest,sens, că Sf. Părinţi văd în starea care urmează învierii o reintegrare în rai.

Totuşi, deoarece omul a fost creat Uber, depindea de voinţa sa ca el să păstreze sau nuacest har şi, astfel, să rămână în această nestricădune şi în această nemurire pe care harul i leconferea sau, dimpotrivă, să le piardă lepădându-le. Astfel, atunci când Părinţii afirmă că omul afost creat nestricădos şi nemuritor, ei nu înţeleg că el nu putea fi stricădos şi muritor, ci că prin har

şi prin liberă alegere, el avea posibilitatea să nu fie stricădos şi muritor. Pentru ca stricădunea şinemurirea sa să se menţină şi să-i fie apropiate definitiv, trebuie ca omul să păstreze harul care-ifusese dat de Dumnezeu, să rămână unit cu El, ajutându-se de porunca pe care El I-o dăduse înacest scop (cf. Fac. 2,16-17). Sf. Ioan Damaschin scrie: “La început, omul nu era numai o creaturăa lui Dumnezeu, d şi fiul Său în Duhul: acest har i-a fost dat deodată cu sufletul, prin suflareadătătoare de viaţă (cf. Fac. 2, 7), I-a fost dat ca arvună; dacă el ar fi ţinut porunca, legându-se deaceastă armură, ar fi putut ajunge prin ea la o şi mai desăvârşită unire cu Dumnezeu şi ar fi pututdeveni coetem cu Dumnezeu, îmbrăcat în nemurire”19.

Astfel că, prin fire, omul nu era nici muritor, nici nemuritor. Dacă ar fi fost creat de ia '

început nemuritor, el ar fi fost creat dumnezeu. Pe de altă parte, dacă ar fi fost creat muritor, ar fipărut că Dumnezeu este pricinuitorul morţi i sale. El n-a fost creat nici muritor, nici nemuritor, dcapabil de amândouă. Dacă alegea calea nemuririi, urmând porunca lui Dumnezeu, trebuia săprimească nemurirea ca răsplată şi să se facă Dumnezeu. Iar dacă se îndrepta spre faptele demoarte, neascultând de Dumnezeu, devenea el însuşi pricinuitorul morţiş sale Intr-adevăr

16Sf. Grigorie Palama, OmiBr, XXXVI, P.G. 151,452 A, apud. „Teologia bolii”, p. 20.17 Sf. Atanasie cel Mare, Despre întruparea Cuvântului, VI, p. 19.18Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, p. 101.19 Sf Ioan Damaschin Dogmatica p 113



Dumnezeu l-a creat pe om liber şi stăpân pe el însuţi. Fericitul Augustin scrie: “Până la păcattrupul omului putea fi calificat într-un sens ca muritor şi într un alt sens ca nemuritor; muritor,deoarece putea să moară; nemuritor, deoarece putea să nu moară. Nepăcătuind, el putea să numoară”20. Sf. Grigorie Palama vede chiar în porunca dumnezeiască un mijloc dat de Dumnezeuomului pentru a evita stricăciunea şi moartea şi, în acelaşi timp, pentru a-şi păstra libertatea şisubliniază că nemurirea şi moartea, nestricădunea şs stricădunea depindeau de alegerea omului,căd Dumnezeu, creându-1 pe om liber, nu. putea să-l împiedice ca d să aleagă ce va face şi ce vadeveni.

2. Om ul du pă eşecul libertăţiiPrin căderea în păcat, lumea devine netransparentă şi producătoare de moarte şi de

corupţie nu numai prin fapta oamenilor, d şi prin actul lui Dumnezeu, care-şi retrage un de energii

ale Lui din ea. “Faptul că se spune că pomul vieţii a rămas undeva de unde oamenii au fost scoşi, înseamnă poate că lumea a rămas în sine un pom potenţial al vieţii, a rămas potenţ ial transparentă,dar oamenii au căzut de la această cunoaştere a d . Ei n-au mai văzut lumea ca <<gr ăd in ă», ca raial deplinătăţii vieţii prin care <<umbla D u m n ezeu », d n-au mai văzut lumea în semnificaţia ddeschisă infinitului personal al lui Dumnezeu. E semnificativ că sfinţii care prin Hristos s-au ridicatpeste alipirea exclusivă la creaţie, văd în ea reliefuri şi dimensiuni ascunse pentru cd ce nu ştiudecât de lume”21»Sf. Simion Noul Teolog descrie ordinea vieţii de veci, văzută în parte de d încăde aici, în culori de negrăită frumuseţe şi armonie. Se poate spune că tocmai cd ce se lipsescexdusiv de suprafaţa creaţiei pierd viziunea adâncimii d în Dumnezeu, pierd lumea ca pom al

vieţii, ca un potir care ne poate îmbia la viaţa dumnezeiască fără de moarte şi sunt în afara lumii câ“grădina” prin care umblă Dumnezeu, persistând într e lume care, alături de grâu, rodeşte “spini şi pălămidă”, într-o lume a sudorilor, a plăcerilor amestecate cu dureri. După credinţa creştină, în iadpăcătoşii sunt în întunericul din afară de himea reală.

Prin căderea lui Adam şi a urmaşilor lui, pământul s-a întinat uneori până la pătarea cusângele crimdor, al războaielor susdtate de egoismul, de lăcomia, de invidia lor. Şi-au schimbat şiacoperit unii altora chipul lor prin ndubire şi dispreţ. Păcatul a introdus între oameni egoismul,pofta după ede neesenţiale, slăbire spirituală, moartea sufletească, urmată de moartea trupească şide moartea veşnică. El a dus la slăbirea capadtăţii omului de a cunoaşte printr-o lume transparentă

pe Dumnezeu cel personal, de a trăi în comuniune cu El şi cu semenii, a însemnat nu numai oretragere a harului lui Dumnezeu, d şi o slăbire a chipului lui Dumnezeu în om. Dar acest chip nus a distrus în om cu totul. Omul are aspkaţs« spre o cunoaştere infinită, în care se ascunde setea deDumnezeu, cunoaştere pe care uneori o şi străvede; trebuinţa de bine nu s-a şters nici ea cu totuldin el, deşi nu-1 concepe totdeauna ca o minune. Comuniunea cu oamenii a rămas şi ea într-oformă slăbită.

“Pentru ca să explice starea de după căderea omului şi pentru ca să creeze din totul (?)contrar naturii, al existenţa de după cădere a doua bază a acdei punţi care, având prima bază în“chipul lui Dumnezeu”, să îngăduie omului deopotrivă să supravieţuiască în starea contrară naturii,

şi să se întoarcă la starea conformă “chipului”, ba chiar, întregind elanul ultimului, să ajungă lachip, Părinţii au dezvoltat învăţătura de mare însemnătatre despre “hainele de piele”22. Prin aceastanu au făcut altceva decât să dezvolte şi cea de-a doua din tezde fundamentale ale» revelaţiei biblice,adică faptul că, după căderea protopărinţilor, ca şi d să poată supravieţui, Dumnezeu i-a îmbrăcat“prin milostivirea Sa” “ în haine de piele” (Fac. 3, 21). Acestea au fost adăugate omului dupăcădere şi nu reprezintă un element constitutive natural al omului şi nu sunt n id trupul omului

Y2 __________________ MITROPOLIA OLTEN IEI ANUL LV. NR.1-4/2003

20 De Genesi ad £ltem m ,V l, 25, P.L. 34, 354, apu<l. „Teologia bolii”, p. 23.

21 Pr Prof Dr Dumitru Stăniloae Teolqgadagnaticăortodoxă voi I p 477



14 ___________________ MITROPOLIA O LTENIEI. ANUL LV. NR.1-4/2003

chip rău, dezbrăcaţi fiind de hainele cele proprii şi strălucitoare”31. Sfântul Grigorie determinăfrunzele vieţii matetialnice ca fiind desfătările, slava şi cinstirile efemere şi plenitudinea fulgerătorucigătoare ale trupului, ca fiind plăcerea şi irascibilitatea, lăcomia pântecului, înfrânarea şi celeasemenea. Slava, cinstea şi irascibilitatea nu sunt caracteristice ale trupului. “Trupul. îmbrăcat în

hainele de piele a devenit dens şi solid, în vreme ce la înviere va fi reţinut < < subtil şi ae r ia n », vafi restaurat în frumuseţea lui cea mai bună şi dorită”32.

Dar funcţiile psihice au devenit şi ele, împreună cu cele trupeşti, corporale, constituind împreună cu trupul veşmântul carnal al omului vechi. Acest om e numit de Sfântul Apostol Pavelcarnal sau psihic, în opoziţie cu cel spiritual, hainele de piele fiind, astfel, cugetul trupului. Omul,aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, a stricat armonia cu corul angelic. El s-a amestecat cunoroiul, a deşertat la şarpe, a îmbrăcat hainele moarte şi a ajuns un cadavru. Astfel, omul a ruptcontactul lui cu îngerii. în mod asemănător s-a rupt şi contactul omului cu creaţia materială33.

Folosindu-se rău de puterea naturală data lui pentru unirea celor divizate, el a creat mai

degrabă diviziunea celor ce erau unite. Atunci când sufletul este înrobit de cele sensibile, acesta îmbracă forma lor şi îşi face un chip analog lor. “Prin intermediul trupului, sufletul mişcat împotriva firii către materie îmbracă chipul pământesc”34. Rezultatul acestei înjugări e viaţairaţională, caracterizată de patimi. Vorbind despre Adam, Sfântul Maxim scrie; “Făcându-se astfelcălcată de porunci, ignorând pe Dumnezeu, amestecându-se cu încăpăţânare în întreaga luisensibilitate, în întreaga lui putere intelectuală, el a îmbrăţişat cunoştinţa compună şi pierzătoare,activată spre patimă, a celor sensibile; şi aşa s-a lăturat dobitoacelor celor fară de minte şi s-aasemănat lor, lucrând, căutând şi voind în tot modul aceleaşi lucruri ca şi ele, ba chiar depăşindu-le

în naţionalitate”35.

Dezorganizarea pe care o crează în om păcatul a adus totodată şi dezorganizarea lumii.Nikita Stratofos învaţă că: „Dumnezeu l-a făcut pe om <<împărat al zidirii>> şi l-a făcut să aibă însine însuşiri raţionale, naturile şi cunoştinţa tuturor celor ce sunt”36. Era deci, inevitabil cadezorganizarea omului să aducă scindarea raţiunilor şi naturilor celor ce sunt, adică dezorganizareaşi a creaţiei. Vorbind despre păcat, Sfântul Grigorie Palama spune: “Pentru el am îmbrăcat hainelede piele şi am fost strămutaţi în lumea aceasta vremelnică şi pieritoare şi am fost osândiţi să trăim oviaţa cu multe suferinţe şi multe necazuri”37.

Hainele de piele sunt veşmântul cu care omul înfruntă moartea. Putem să le înţelegem caorganizarea nouă a vieţii omeneşti, ca nişte metode noi, ca o altă haină, am spune, corespunzătoare

şi indispensabilă pentru a înfrunta condiţiile diferite în care s-a aflat după cădere planeta noastră.Acest conţinut ai hainelor de piele îl vedem răsfrânt asupra tuturor activităţilor din viaţa

omului: în căutarea satisfacţiilor, învăţătura, *activitatea profesională. Acestea sunt efecte alerăsturnării pe care le-a adus păcatul strămoşesc în ordinea şi armonia creaţiei. în timp ce învăţăturaşi munca erau însuşiri naturale, originare, pe care le avea omul ca chip al lui Dumnezeu, dupăcădere, acestea s-au închis într-un circuit biologic corupt, s-au îngroşat şi transformat în haine depiele. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu comuniunea naturală a persoanelor dinainte de cădere; princădere s-a stricat, oamenii având nevoie de o organizare, adică de cetate şi prin extensiune depolitică. Astfel, cultivarea istovitoare a pământului, profesiile, ştiinţele, artele frumoase, politica,

toate activităţile şi funcţiile prin care omul vieţuieşte în această lume, reprezintă conţinutul hainelorde piele şi poartă un caracter dublu.

31Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuin la "Rugăciunea Domnească, p. 420.^ ’

32Idem, Despre suflet // fmmv, p. 349.33Idem, Tâlcuin la Rugăciunea Domnească,, p. 423.34 Am bigua, 201.35 Răspunsuri către Talasie, p. 104.36Nikita Sthetolos, Capete, 3 ,10,.P,G. 120,957 D - 980 A, apud. „Omul animal îndumnezeit”, p. 53.37 Sf. Grigorie Palama, Omilia 31, P.G. 101, 388, apud. „Omul animal îndumnezeit”, p. 54.



MITROPO LIA O LTEN IEI ANUL LV. NR.1-4/2QQ3 15

Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau sa se corupă integral însuşirile chipului luiDumnezeu în om. Intervenind în procesul coruperii, le-a transformat în haine de piele şi, astfel, afăcut c.a ele să fie cele care oferă omului supravieţuirea.

Tot de păcatul strămoşesc Sfinţii Părinţi leagă şi originea bolilor. In el stau toate

infirmităţile, suferinţele, stricăciunea şi toate relele care afectează acum natura umană. Sf. Irineuspune: “Din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om”38. La fel Sf. Nil Sorsky: “Dupăcăderea poruncii, Adam a fost supus bolii”39. Şi Sfântul Grigorie Palama este mai explicit: “Deunde vin slăbiciunile, bolile şi celelalte rele din care se naşte moartea? De unde vine moarte însăşi?Din neascultarea noastră de porunca dumnezeiască, din călcarea legii pe care ne-a dat-oDumnezeu, din păcatul nostru originar în raiul lui Dumnezeu. Astfel că bolile, infirmităţile şigreutatea încercărilor de tot felul vin din păcat. Prin el, într-adevăr, ne am îmbrăcat cu haina depiele a acestui trup bolnăvicios, muritor şi cuprins de suferinţe, am trecut în această lume trecătoareşi pieritoare şi am fost osândiţi să ducem o viaţă cate este prada multor rele şi nenorociri. Boala

este deci ca un drum scurt şi greu în care păcatul a dus neamul omenesc şi capătul acestui drum,limita s*a ultimă este moartea”40. Sfântul Grigorie de Nyssa scrie: “Această părăsire a binelui, odatăsăvârşită^ a avut ca urmare apariţia tuturor formelor de rău: părăsirea căii vieţii a provocat moartea,lipsirea de lumină a adus întunericul, lipsind virtutea, a apărut răul; şi astfel, toate formele binelui aufost înlocuite, una câte una, de seria relelor contrare lor. Amestecând prin înşelăciune viciul cu voialiberă a omului, vrăjmaşul a determinat stingerea şi întunecarea binefacerii dumnezeieşti. Lipsindaceastă binefacere în mod necesar îi ia locul opusul ei. Ori, vieţii i se opune moartea, puteriislăbiciunea”41.

Aceste rele au afectat în primul rând sufletul omului care a devenit pătimitor, a cunoscut

întristarea şi suferinţa, s-a stricat şi a murit, fiind lipsit de viaţa duhovnicească şi separat deDumnezeu. Apoi, prin suflet, ele s-au transmis trupului. Această îndoită moarte, spirituală şicorporală, este arătată prin caracterul insistent al forumului pe oare cartea Facerii o atribuia luiDumnezeu atunci când îi avertizează pe Adam şi pe Eva: “In ziua în care veţi mânca, cu moarteveţi muri” (Fac. 2, 17). Moartea survenită prin păcat în suflet, îl ocupă nu numai pe acesta, cicuprinde şi trupul cu necazuri şi patimi, îl face stricăcios şi în sfârşit, îl.supune morţii. Intr-adevăr,după moartea omului dinlăuntru, prin călcarea poruncii, Adam cel pământesc aude cuvintele:“Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac. 3,19).

Astfel, prin greşeala lui Adam natura umană întreaga a devenit bolnavă de stricăciune. Ea

a pierdut condiţia excepţională pe care o avea la început, prin faptul prezenţei în ea a harului, şi acăzut într-o condiţie inferioară. Oamenii nu mai rămân, de atunci încolo, cum începuseră a fi. Râulse răspândeşte cu atât mai repede şi mai activ cu cât diavolul, prin faptul că Adam i s-a supus,prinde putere asupra omului şi uzurpa privilegiile pe care Dumnezeu le acordase acestuia din urmaatunci când îl instituise stăpân al celorlalte creaturi. In dominarea naturii, “stăpânul acestei lumi” îl

înlocuieşte pe “regele creaţiei” . Efect al greşelii lui Adam, consecinţă şi formă a răului născut deaceasta, boala este, în acelaşi timp, produsă şi reprodusă, extinsă, dezvoltată, multiplicată şi întărităşi uneori chiar întrupată de puterile întunericului şi ale răutăţii, diavolul şi demonii care devin atunciunul dintre principalele izvoare ale bolilor, manifestându-se cel mai adeseori prin ele în mod

indirect, dar uneori şi nemijlocit, ca în cazurile de posesiune, ocupând atunci ele însele în om loculgol al lui Dumnezeu. 'Dumnezeu, Care urmăreşte mântuirea omului şi, în el, a întregului univers, nu îngăduie ca

puterile răului să scufunde şi să distrugă creaţia Sa: “Omul şi natura rămân parţial protejate de

38Sf. Irineu, Către Anialia, II, 25, apud. „Teologia bolii”, p. 25.39Sf, Nil Sorski, Regala VII, apud. „Teologia bolii”, p. 25.40 Sf. Grigorie Palama, Omilii, XXXI, PG. 151, 388 BC, apud. „Teologia bolii”, p. 26.41 Marele cuvânt calehetic,; p. 89.



16 MITROPOLIA O LTENIEI. ANUL LV. NR.1-4/2003

Providenţa Şa, care pune astfel unele limite activităţii nimicitoare a diavolului şi a demonilor,stabilizează cosmosul pe panta care-1 conduce în neant, stabileşte o oarecare ordine în sânul însuşial dezordinii”42.

Deşi a pierdut asemănarea cu Dumnezeu pe care începea a o dobândi, omul rămâne

purtător al chipului Său, chiar dacă acesta este voalat, întunecat şi deformat. El nu este totuşi lipsitcu totul de har şi îi rămâne, în slăbiciunea şa, destulă putere spirituală pentru a putea, dacă voieşte,să se întoarcă iarăşi la Dumnezeu şi să se conformeze poruncilor pe care continuă, de altfel, a leprimi de la El (Deut. 30, 11-19), precum şi pentru a păstra, după voia lui Dumnezeu, o anumităstăpânire asupra naturii (cf. Fac. 9,1-2).

Totuşi, acest nou echilibru rămâne fragil. Omul şi natura au devenit câmpul de bătălieunde răul şi binele, moartea şi viaţa, duc în permanenţă, pe toate planurile, o luptă nemiloasă, decare mărturisesc, la nivelul lor, boala, infirmităţile şi suferinţele, şi al cărui rezultat, înainte de

întruparea lui Hristos, rămâne nesigur.Sfântul Siluan Athonitul descrie foarte frumos neascultarea lui Adam, plângerea lui şi

consecinţele păcatului: “Sufletul meu tânjeşte după Domnul'şi II caut cu lacrimi. Cum să nu-Lcaut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; daracum duhul cel rău a pus stăpânire peste mine; şi el tulbură şi chinuie sufletul meu, de aceeasufletul meu tânjeşte după Domnul până la moarte şi duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimicde pe pământ nu mă poate veseli şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă dinnou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletulmeu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine, miluieşte-mă, Dumnezeule pemine zidirea ta cea căzută”. Sufletul lui era chinuit de un gând: “Am întristat pe Dumnezeu pe careII iubesc”.

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ şi toatăpustia răsuna de gemetele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam

, hohotea, căci, pentru păcatul său, toate au pierdut pacea şi iubirea.“Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici

codrii, nici cântecul păsărilor, nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnirepentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aşsuferi şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe care II iubesc”43.

42 V. Lossky, Tbeologa dogmatique, apud. „Teologia bolii”, p. 27.43 Cuviosul Siluan Athonitul, Intra iadul deznădejdiisi iadul sm m niti, ediţia a Il-a, trad. Diac. loan I. Ică ir., Ed. Deisis, Sibiu,1997, p. 190-191.

(p.s. prof. dr. irineu slătineanul) omul creat după chipul lui dumnezeu, între posibilitatea...

Documents