prutul - revista de cultura - husi/2014

1

PRUTUL

* REVISTĂ DE CULTURĂ * HUŞI *

Serie nouă, Anul IV (XIII), Nr. 1 (53) / 2014 * Fondator Costin CLIT

2

PRUTUL

* REVISTĂ DE CULTURĂ * HUŞI *

Serie nouă, Anul IV (XIII), Nr. 1 (53) / 2014 * Fondator Costin CLIT

3

Acest număr al revistei este tipărit cu sprijinul financiar al Casei de Cultură

„Alexandru Giugaru” din Huşi şi al domnului Sergiu Marian.

ISSN 1582 – 618X

COLEGIUL ŞTIINŢIFIC

Prof. univ. dr. Mircea CIUBOTARU

Cercetător dr. Silviu VĂCARU

Cercetător dr. Cătălin TURLIUC

COLECTIVUL REDACŢIONAL:

Redactor şef: Costin CLIT

Redactor şef adjunct: Gheorghe GHERGHE

Dr. Lucian-Valeriu LEFTER

Tehnoredactor: Lucian CLIT

E-mail: [email protected]

mailto:[email protected]%0CCUPRINS

4

CUPRINS

STUDII ŞI ARTICOLE

Campania arheologică 2013 – Creţeştii de Sus, jud. Vaslui. Punctul „La

intersecţie” – Vicu Merlan

5

Portrete de ctitori în biserici de pe valea Bârladului superior –

Mircea Ciubotaru

13

Nicolae Dimachi. Contribuții documentare – Petru V. Matei 27

Un răzeș din Drânceni, ţinutul Fălciu, la începutul secolului al XIX-lea:

Ioniță Buzne şi înrudirile sale – Adrian Butnaru

31

Însemnări de pe cărţi (I) – Costin Clit 55

Preotul Dimitrie Galaction, ctitorul bisericii de zid din satul Laza – Andrei

Creţu

113

Capital simbolic, rol şi status în România “Democraţiei Populare”. Un

studiu de caz – Cătălin Turliuc

127

Purificarea ideologică a folclorului prin cenzură – Lucian-Valeriu Lefter 133

Numere în labirint – Theodor Codreanu 137

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Costin Clit și pr. Ionuț Alexandru Figher, Bisericile din satul Frenciugi,

comuna Drăgușeni, județul Iași, Iași, PIM, 2014, 144 p. – Mircea Ciubotaru

145

Paul Zahariuc, în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter, Vaslui. I. De la târg la

oraş, Editura PIM, Iaşi, 2014, 584 p. – Mircea Ciubotaru

148

Gheorghe Baciu, Contribuții privind istoria comunei Lipovăț, Iași, Editura

Panfilius, 2014, 146 p. – Mircea Ciubotaru

152

Petru V. Matei, Gugești (jud. Vaslui). Slujitori și locașuri de credință (1609-

2011), cu un Cuvânt înainte de Prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru, Iași,

Cronica, 2011, 184 p. – Costică Asăvoaie

154

Leonte Ivanov, Prezenţe culturale româneşti în spaţiul rus: Antioh Cantemir

şi Nicolae Milescu Spătarul. Corespondenţa particulară şi diplomatică,

Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 132 p. – Cecilia

Maticiuc

156

Monografia bisericii Învierea Domnului şi Sfânta Ecaterina din Bârlad,

coordonator proiect: Pr. Giuşcă Petru Silviu, Lucrare publicată cu

binecuvântarea Preasfinţitului † CORNELIU, Episcopul Huşilor, Bârlad,

2014, 98 p. – Costin Clit

159

6

STUDII ŞI ARTICOLE

CAMPANIA ARHEOLOGICĂ 2013 – CREŢEŞTII DE SUS,

JUD. VASLUI. PUNCTUL „LA INTERSECŢIE”

Vicu MERLAN

În cadrul campaniei din anul 2013 organizată la vest de satul Creţeştii de

Sus, a fost trasată o nouă secţiune Ş15, pe un ax nord-vest sud-est, paralelă cu

Ş9/2010.

La -0,80 m la m8, spre latura de vest şi în borna dintre Ş8 şi Ş13, a apărut

un nou mormânt halstattian M26. Scheletul este orientat pe direcţia est-vest, fiind

friabil şi foarte corodat de agenţii de mediu. În schimb, dentiţia este păstrată foarte

bine, care, fiind uzată, demonstrează că scheletul aparţine unui matur de peste 35 de

ani. Datorită condiţiilor climatice, oasele braţelor şi cele de la genunchi în jos, nu s-

au păstrat. Mormântul nu prezintă inventar.

Secţiunea S15 – 2013

7

La m4, de la -0,75 m au apărut chirpici răzleţi de la o locuinţă L3,

identificată parţial încă din 2009 în Ş8, ce se extinde spre nord-vest, până la m7. În

colţul sud-estic al acesteia, a apărut un complex ceramic de la un vas de provizii de

dimensiuni mari. Chirpicul poartă urme de crengi şi nuiele, iar ceramica descoperită

în acest sector este de calitate bună (boluri, ulcele ş.a.). Tot în incinta locuinţei s-a

descoperit un fragment de statuetă feminină din lut ars, păstrată de la gât la bazin,

cu L= 3 cm, l = 2 cm.

Pe latura de est, puţin în afara locuinţei, la m6, s-au găsit două râşniţe de

dimensiuni mici, de mână, confecţionate din gresie silicioasă dură, cu o albiere

mediană pronunţată (-2,5-3 cm), fiind de forme aproximativ dreptunghiulare (L= 22

cm, l = 12 cm, gr. = 7,8 cm). Alături s-a găsit o nicovală aproximativ pătrată, din

gresie dură, cu grosimea de 5 cm, L = 18 cm, l = 17 cm, ce păstrează urme de

arsură, fiind folosită probabil şi ca suport la o vatră de foc.

Secţiunea S15 –gropi de uz menajer cucuteniene

8

De la m9 la m16 s-a identificat locuinţa cucuteniană L6 descoperită încă

din 2007 în Ş6, care se extindea în Ş7 şi Ş8, spre est. În colţul nord-estic al locuinţei

au fost descoperite câteva nicovale din gresie silicioasă, unele cu urme de ardere, şi

un fragment de râşniţă păstrat în formă triunghiulară cu o albiere uşoară, de circa 1

cm. La m12, pe latura de vest, a fost identificată o vatră de foc, cu postament din

pietre, unele înroşite, iar altele au fost refolosite dintr-o râşniţă iniţială, prezentând

urme de fasonare şi albiere caracteristice. Vatra prezintă urme de feţuieli succesive

şi un strat gros de cenuşă. În perimetru s-au găsit câteva fragmente ceramice

vitrifiate.

De la m17 se conturează o altă densitate de chirpici, punându-se astfel în

evidenţă o altă locuinţă L12cucuteniană ce se extinde până dincolo de m20 spre

nord şi est. Prezintă chirpici masivi cărămiziu de la pereţii de elevaţie, iar printre

aceştia au apărut şi fragmente ceramice de la un vas de tip amforă, fragmente cu gât

prelung de peste 20 cm, cu buza dreaptă răsfrântă abrupt.

Sub locuinţa L12 s-a conturat o groapă de fundareG22, ce avea pe fund

un strat subţire de cenuşă şi cărbuni de câţiva mm, fiind reperat la 10-20 cm de

nivelul inferior al stratului de chirpici şi podeaua locuinţei eneolitice.În colţul

nordic, sub masa de chirpici, au apărut câteva pietre rectangulare şi pătrate, folosite

probabil ca nicovale, unele înroşite, dar şi fragmente ceramice pictate cu motive în

spirală, fragmente de boluri, amfore dar şi oase, care au fost aruncate într-o altă

groapă cucuteniană, dar menajeră, ce se prelungeşte spre nord şi est din secţiune,

după locuinţa L12.

Ceramică din epoca bronzului

În colţul sud-estic al locuinţei L12, la m9, -0,80 m, a fost descoperită o

plăcuţă fragmentată, aproximativ rotundă, confecţionată dintr-un conglomerate

9

grezos cu intruziuni marnice. Nu este exclus să fi fost folosită ca postament pentru

statuete sau pentru alte întrebuinţări ritualice, avându-se în vedere fasonarea dibace

a acesteia. Se păstrează în proporţie de ¾, fiind ruptă din vechime.

Sub locuinţa L6, mai exact sub vatra de foc dezafectată şi până la -1,35 m

adâncime, a fost identificată o groapă menajeră G23 cucuteniană, cu un strat gros

de cenuşă ce se întinde pe circa 1 m2, cu o grosime de circa 10 cm, o râşniţă albiată

de formă cvasidreptunghiulară cu L = 40 cm, l = 30 cm, gr. = 10 cm.

În partea de sud-est a locuinţei L6, a fost intersectată o altă groapă

menajeră G24 ce se adânceşte de la -0,60 m la -1,70m, între m10-m11, cu material

ceramic din Epoca Bronzului, respectiv cultura Costişa. Ceramica este incizată,

având ca motiv geometric triunghiul cu vârful în jos, iar în compoziţia ceramicii

fragmente de scoici pisate. În groapa menajeră Costişa s-au găsit râşniţe albiate,

râşniţe cu albiere de tip “uluc”, dreptunghiulare, cu L= 45 cm, l = 30 cm, gr. = 8

cm, oase de animale sălbatice şi domestice, valve de scoici de apă dulce, fragmente

de chirpici.

Groapă menajeră G24 – epoca bronzului,

cultura Costişa

Între L6 şi L3, pe partea central-estică a secţiunii Ş15 între m8-m9, a fost

identificată o nouă groapă G25menajeră, dar de factură cucuteniană, ce se

adânceşte de la -0,80 m la -1,75 m, având un diametru de circa 2 m2. Inventar: oase

de animale de talie mare (Boss primigenius), chirpici de culoare cărămizie, chirpici

feţuiţi de la o gardină de vatră de foc, ceramică pictată cu motive în spirală.

10

Sub locuinţa L3, între m2 şi m7 a fost identificată o groapă de fundare

G26, cu un strat subţire de cenuşă şi cărbuni cu grosimea de circa 3 cm.

Plastica:

- Fragment de statuetă feminină din lut ars, de culoare cenuşie-galbenă,

păstrată din zona umerilor până la bazin, fără mâini schiţate. Prezintă urme

negre, de ardere secundară, de la un incendiu.L= 3 cm, l = 1,2 cm;

- Statuetă fragmentată de culoare cărămizie, păstrată de la gât până la bazin,

Braţele sunt schiţate printr-o lăţire uşoară a trunchiului superior, ce este

străpunsă de câte o gaură lateral. În zona ombilicului apare o urechiuşă

verticală de 0,5 cm perforată. La interior este de culoare cenuşie, ceea ce

arată că a fost confecţionată dintr-o argilă lutoasă din albia minoră a

pârâului Lohan, din apropiere.L= 4 cm, l = 3 cm;

- Fragment de statuetă feminină din lut ars, păstrată din zona gâtului până la

bazin. Lăţimea maximă o are în zona umerilor, unde mâinile sunt schiţate

printr-o uşoară ridicare a umerilor de circa 2-3 mm. Zona bazinului este

rotunjită în spate şi plată în faţă. L= 2,7 cm, l = 2,5 cm;

- Fragment de statuetă feminină păstrată din zona inferioară a bazinului până

la genunchi. Pe partea dorsală se conturează o linie de demarcaţie ce

desparte polar picioarele. L= 2,5 cm, l = 2 cm;

Groapă cucuteniană menajeră

11

Unelte şi arme din silex, os şi piatră:

- Lamă din silex de Prut cu retuşe pe o latură şi urme de uzură pe cealaltă,

având unele pigmentaţii albicioase;

- Oase cu urme de tăiere, corn de vită cu urme de întrebuinţare descoperite la

m4-m6;

- Râşniţă cu urme de albiere pronunţată, până la tocire şi distrugere,

descoperită la m5;

- Gratoar pe lamă din silex de Prut, calcinat în urma unui incendiu, cu partea

activă retuşată oblic, dar şi lateralele retuşate vizibil. Talonul şi bulbul au

fost distruse din vechime. L= 4 cm, l = 2,2 cm;

- Aşchie cu urme de uzură, din silex de Prut, de culoare albicioasă,

semitransparent. Păstrează bulbul şi talonul de percuţie, fiind vizibile şi

urmele de la unda de şoc;

- Aşchie din silex de Prut, calcinată, fiind de culoare albă de la incendiul

suferit, fapt care a dus la pierderea apei din constituţie, Prezintă un mic

accident petrogenetic lateral şi mici retuşe lateral.L= 2,5 cm, l = 2,2 cm;

- Fragment de lamă de culoare albicioasă, cu carenă, dar laturile sunt retuşate.

În secţiune este triunghiulară. L= 2 cm, l = 1,5 cm;

- Gratoar pe lamă din silex de Prut, cu partea activă convexă şi cu retuşe doar

pe latura stângă. Păstrează un rest de talon, iar bulbul de percuţie lipseşte.

L= 4,7 cm, l = 2,5 cm;

Unelte din silex şi piatră

12

În cadrul campaniei din anul 2013 a fost finalizată săparea secţiunii Ş14

începută în anul 2012, fiind descoperite doar câteva fragmente ceramice

cucuteniene. Decopertarea noii secţiuni Ş15 a pus în evidenţă un mormânt

halstattian M26, trei locuinţe cucuteniene L3, L6, locuinţe descoperite în anii

anteriori, dar parţial, precum şi o locuinţă nouă L12 surprinsă între m16-m20, care

continuă şi în afara secţiunii spre vest şi nord. De asemenea, două locuinţe aveau

gropi de fundare, depistate mai ales prin stratul subţire continuu de cenuşă şi

cărbuni, iar celelalte trei sunt gropi menajere. Din cele 5 gropi una este de factură

Costişa, din Epoca Bronzului.

14

PORTRETE DE CTITORI ÎN BISERICI DE PE VALEA

BÂRLADULUI SUPERIOR*

Mircea CIUBOTARU

Dimitrie Drăghici de la Valea Ursului

La obârşia Bârladului, pe vechea moşie Giurgeni (atestată cu acest nume în

anul 1550), s-a înfiinţat în prima jumătate a secolului al XIX-lea satul Valea

Ursului1, astăzi reşedinţă a comunei omonime din judeţul Neamţ. Unui personaj cu

vocaţie de ctitor, Dimitrie Drăghici, i se datorează existenţa acestei aşezări,

reînfiinţarea satului Giurgeni2, care dispăruse din veacul al XVIII-lea, întemeierea

unui aşezământ spitalicesc în târgul Vaslui şi construcţia bisericii din Valea Ursului.

Paharnicul Costandin Sion îl ştie pe Dimitrie Drăghici şi îi întocmeşte fişa

biografică fără calificativele corosive cu care ne-a obişnuit în alte numeroase cazuri.

Între cele patru neamuri Drăghici, având ranguri boiereşti, cel de la ţinutul (pe

atunci al) Romanului era reprezentat de Dumitru, „ţăran de la Ajudu Vechi, [care]

au fost slugă în casă la căpitanul Zamă, după a cărui moarte s-au suit în patul

stăpână-sa, Fersaiia, cu care a trăit mai mulţi ani, până i s-au rădicat feciorii

[acesteia], şi făcând stăricică au început a cumpăra de pe la răzăşi, cuprinzând toată

moşia Giurgenii, apoi s-au lipit când de Catargiu, logofătul Iordachi, şi când de

logofătul Alecu Ghica, până l-au făcut treptat boier, până la agă”3. Nu putem

confirma acum episodul anecdotic al căpătuirii sale, dar suficiente informaţii pot

contura o biografie, un cursus honorum şi un portret moral al lui Dimitrie Drăghici,

personaj mai complex decât îl poate înfăţişa schiţa incisivului arhondolog.

S-a născut în anul 1780, la data morţii sale (24 martie 1864) fiind de 84 de

ani (cf. textul de pe lespedea sa funerară). În anul 1829, era înregistrat ca având 45

*Comunicare la Al XI-lea Congres de Genealogie si Heraldică, Iasi, 22 septembrie 2001, cu

completări ulterioare și cu omisiunea textului referitor la pitarul Ștefan Caracaș și soția sa

Ecaterina, ctitorii bisericii din Buhăiești (anul 1798). 1 Satul, atestat în harta rusǎ din anul 1830 sub numele, eronat, Poienari, nu trebuie

confundat cu satul apropiat Poienari, din comuna omonimǎ. În anul 1832, localitatea era

numitǎ Giurgenii medelnicerului Dimitrie Drăghici, iar în 1871 Giurgenii Boiereşti sau

Valea Ursului. Din 1887, satul poartă, oficial, numele actual, cf. Tezaurul toponimic al

României. Moldova. Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale (1772–1988),

vol. I, partea a 2-a, Bucureşti, 1992 (sub voce Valea Ursului1).

2 Satul de astăzi Giurgeni s-a constituit în apropierea fostului schit Giurgeni, în prima

jumătate a secolului al XIX-lea. 3 Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p.

71.

15

de ani4, ceea ce ar presupune 1784 ca an al naşterii. Considerăm că prima corelaţie

cronologică este mai plauzibilă. Tatăl său se numea Ioan. Un vătav Dumitru

Drăghici, împuternicit de T[eodor] Gorovei să îl reprezinte, în anul 1820, într-o

pricină5, ar putea fi personajul care ne interesează acum, desigur altul decât clucerul

Dumitru Drăghici, mort înainte de 18216, sau spătarul [Iordache] Drăghici,

menţionat în acelaşi an cu un liude la Borăşti şi Răcea7. Între anii 1823 și 1827, era

medelnicer8 și avea moşia Giurgeni. La data recensământului nobiliar din 1829, era

tot medelnicer, locuia în Iaşi şi avea părţi de moşie nemenţionate, cu siguranță

acelea de la Giurgeni. Cu acelaşi rang îl regăsim şi în 1834, când avea o pricină cu

clucerul Neculai Fundăcescu9, vecinul de la Bozieni. Doar cu aceste sumare ştiri, nu

se pot face conexiuni genealogice cu celelalte familii boiereşti Drăghici din

Moldova, astfel încât informaţiile despre obârşia sa modestă par a fi adevărate, cu o

rectificare. Un pomelnic discret așezat într-o ocniță din altarul bisericii mai aruncă o

lumină palidă asupra neamului acesta: Pomelnic ctitorilor aceștii sfinti bisărici din

Giurgeni, făcută cu cheltuiala și ostineala robului (lui) Dumnezău banu Dimitrii

Drăghici și ai săi: Efrosina, Vasili, Miron cu fii săi și tot nia(mul) lor. Morții:

presviterul Drăghici, presvitera Ilenca, Sanda, Grigorii, Iliana, Mariia,

Paraschiva, Năstasii, Vasilii dascalu cu fii și toți niam(ul) lor.

4 Alexandru V. Perieţianu-Buzǎu, Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829 (I),

în ArhGen, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 281. 5 Barbu Theodorescu, Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga, Bucureşti,

1947, p. 61, nota 14. 6 Văduva sa, clucereasa lui Dimitrie Drăghici, apare într-un izvod de scutelnici din anul

1821, cf. Boierii Moldovei în izvoade de scutelnici 1821–1827, volum editat de Marius

Adumitroaiei și Mircea Ciubotaru, Iași, Casa Editorială Demiurg Plus, 2014, p. 17. 7 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, XV, Iaşi, 1926, p. 250. Apare ca medelnicer şi la 1823,

în ibidem, X, p. 266. 8 Boierii Moldovei în izvoade de scutelnici 1821–1827, p. 45, 63, 150 (anul 1823), p. 85,

108, 131, 170 (anul 1824), 194 (anul 1825), 219, 247, 288 (anul 1827). 9 Arhivele Naţionale Iaşi, Isprăvnicia ţinutului Vaslui, dos. 1068, f. 1-4.

16

Putem doar să presupunem că, dintre viii și morții pomeniți, Efrosina și

Vasili ar putea fi o soră și un frate al banului, Miron ar putea fi cumnatul Donici,

soțul unei surori moarte, Paraschiva (vezi infra). Cu mare probabilitate, părinții

decedați ai ctitorului au fost preotul (Ioan) Drăghici și presvitera Ilenca, așadar

originea țărănească știută de C. Sion nu se confirmă.

În 1846, Dimitrie Drăghici era ban (cf. pisania bisericii din Valea Ursului) ,

iar în momentul desfiinţării privilegiilor boiereşti (1858) deţinea titlul de (mare ?)

postelnic (cf. inscripţia tombală).

Din condicile rangurilor, întocmite între 1835 şi 1856, răsar aparent doi

Drăghici omonimi, unul Dimitrachi, medelnicer, sardar în 1835, pentru slujba de

„şăf secţiei în Departamentul din Lăuntru”, apoi ban, din 1839, „pentru slujbe”, iar

celălalt, Dimitrie, este înregistrat ca administrator al ţinutului Vaslui, agă din 1852

şi postelnic în 185510

. Coroborate cu celelalte ştiri, aceste date obligă la

identificarea unei singure persoane Dimitrie Drăghici11

, proprietarul de la Valea

Ursului.

O protecţie sus-pusă pentru asemenea ascensiune a unui alt „om nou” al

vremii, carieră incriminată de paharnicul C. Sion, este credibilă, fiindcă Dimitrie

Drăghici nu a avut nici o mare avere (stăpânea doar o moşie) şi nici nu beneficia de

10

Marea arhondologie a boierilor Moldovei (1835–1856), întocmită de Mihai-Răzvan

Ungureanu, Iaşi, 1997, p. 108; AIIAI, XX, 1983, p. 164, 165. În 1837, sardarul este numit

Dimitrie Drăghici: Gh. Ghibănescu, op. cit., X, p. 306. 11

Un vornic Iordache Drăghici, care era avansat ca paharnic, cf. „Foaea sătească”, 1845, p.

135, pare a fi cel care semna I. Drăghici, ca şef de secţie la Departamentul din Lăuntru în

1848, cf. Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, Bucureşti, 1960, p.

246, nr. 2691. Nu apare în Marea arhondologie a boierilor Moldovei (1835–1856), fapt

surprinzător, ce ne face să presupunem cu prudenţă identificarea sa cu Dimitrie Drăghici,

dată fiind şi coincidenţa funcţiei acestora la Departamentul din Lăuntru.

17

o eventuală susţinere politică a unor rude prin alianţă, nefiind căsătorit. Pe de altă

parte, acesta nu ne apare ca un parvenit, adică un ciocoi în sensul tipologic impus de

romanul lui Nicolae Filimon. Fără descendenţi direcţi, el va fi fost stăpânit la

bătrâneţe de gândul unor ctitorii, ca garanţii ale „nemuririi” sale prin amintirea

faptelor bune şi durabile. În acest sens, testamentul său, datat 20 septembrie 185512

,

oferă indicii sugestive. Aici, nu uită să menţioneze faptul că moşia Giurgeni el „a

înjghebat-o”, întemeind (printr-o autentică „descălecare”, aşa cum a fost identificat

înţelesul acestui cuvânt de către Ştefan S. Gorovei13

) gospodărie, cu case, acareturi,

vie şi livadă cu 1200 de pomi. Apoi, a început zidirea din temelie a unei biserici de

piatră, înzestrată cu cărți liturgice, cu toate odoarele trebuincioase. Clopotele din

turla bisericii au fost turnate tot cu cheltuiala sa. Pe cel mare a fost inscripționat

textul14

: Acest clopot s-au vărsat cu cheltuiala dumisale boerului Dimitrie Drăghici

pentru besărica ce au zădit din t(e)melie la satul dum(nealui) Giurgenii din ţănutul

Romanului, cu hramul Sf(â)ntul Dimitrie. Anul 1846.

12

Arhivele Naţionale Iaşi, Epitropia Sf. Spiridon, dos. 301/1851, f. 53r–56

v.

13 Tradiţia „descălecatului”; înţelesuri şi confuzii, în AIIAI, XX, 1983, p. 89–105.

14 Citit de Lucian-Valeriu Lefter, căruia îi datorez, cu mulțumiri, toate fotografiile recente

realizate pentru acest studiu.

18

Pisania înregistrează datele esențiale ale actului ctitoricesc: Întru cinste

marelui mucinic Dimitrii spre slava lui Dumnezău s-au zidit din timilii această

sfăntă bisărică cu toată cheltuiala și ostineala marilui ban Dimitrii Drăghici pi a sa

moșii Giurgen(i) a căriia zidiri s-au început la anii di la Hr(istos) 1844 și

săvârș(i)nd-o s-au sfințit la anu 1846 luna octonvrii 26 zili de preosfințitul episcop

al Romanului Viniiamin Rosit.

Alături, a construit şi o casă pentru tagma bisericească, pe locul actualei

case parohiale. La hramul bisericii, de Sf. Dimitrie, un sobor de preoţi trebuia să

pomenească, desigur, numele ctitorului.

19

Dimitrie Drăghici a hotărât să ridice şi o

„casă ospitalicească într-un oraş”. A ales Vasluiul,

reşedinţă a ţinutului de care aparţinea atunci şi

moşia Giurgeni. „Spitalul de mile”, cu 60 de paturi

şi cu un paraclis, a fost construit între anii 1850 şi

185615

şi i-a purtat numele până în 1948. O carte a

fost consacrată istoriei acestui așezământ de

binefacere16

. La 23 februarie 186417

, cu numai o

lună înaintea morţii, a redactat un al doilea

testament, cu clauze puţin modificate. Toată averea

sa, mişcătoare şi nemişcătoare, de pe moşia

Giurgeni, o lăsa prea iubitului nepot de soră, Panait

Donici, fiul Paraschivei (Drăghici) şi al lui Miron

Donici (pe care nu îl cunoaştem ca având un rang

boieresc sau o slujbă administrativă18

).

Moştenitorul şi urmaşii săi, din neam în neam,

trebuiau să întreţină, din veniturile moşiei, spitalul din Vaslui, plătind anual, în două

câştiuri, 300 de galbeni austrieceşti, şi să îngrijească biserica din satul Valea

Ursului. Celuilalt nepot, Necolai, şi nepoatelor Veronica, Zoiţa şi Nastasiica, toţi

copiii lui Miron Donici, le lăsa câte 100 de galbeni blanci, aceeaşi sumă fiind

dăruită şi cumnatului său.

În biserica din Valea Ursului, se află portretul în ulei al ctitorului, nedatat şi

nesemnat, cu dimensiunile 135 cm înălţime şi 108 cm lăţime, executat în ultimii ani

de viaţă ai postelnicului Dimitrie Drăghici. Un bătrân distins, dar obosit, ţine în

mâna dreaptă o pană de scris. Vedem în acest gest şi în ţinută sugestia preţuirii unor

preocupări intelectuale, mai curând funcţionăreşti, nu fără legătură cu vechile relaţii

de odinioară cu marii logofeţi Iordachi Catargiu şi Alecu Ghica şi cu activitatea sa

la Departamentul din Lăuntru. Nepotul său Panait era favorit tot pentru calităţi

15

Arhivele Naţionale Iaşi, Fondul personal Gh. Băileanu, dos. 116, f. 128–129. Paraclisul a

fost zidit în anul 1852, pe locul unei vechi biserici cu hramul Sf. Gheorghe: Gh. Ghibănescu,

Surete şi izvoade, XV, p. 90. La 8 ianuarie 1857, a fost rânduită epitropia spitalului:

„Buletin Oficial. Foaea publicaţiunilor oficiale a Prinţipatului Moldaviei”, 1857, nr. 5, p. 20. 16

Mihai Ciobanu, Nicolae Bârlădeanu, Valeriu Lupu, De la „Spitalul lui Drăghici”la

Spitalul de urgenţă Vaslui 1852-2010, Iaşi, Editura PIM, 2010. 17

Arhivele Naţionale Iaşi, Epitropia Sf. Spiridon, dos. 301/1851, f. 48v; Arhivele Naţionale

Neamţ, Tribunalul judeţului Roman, dos. 43/1923, f. 10r. Publicat în „Progresul. Foaea

publicaţiunilor oficiale din resortul Curţii de Apel din Iaşi”, nr. 29, din 7 martie 1864, p. 4.

Un dosar din 1864 (nr. 1380), pentru „regularisirea” după deces a averii sale, nu se mai află

astăzi la cota din inventar de la Arhivele Naţionale Iaşi, Tribunalul judeţului Vaslui, tr.

1801, op. 2062. 18

Nu este exclusă o descendenţă a acestuia, ca (stră)nepot (?), din omonimul sǎu trăitor în

prima jumǎtate a veacului al XVIII-lea, marele clucer Miron Donici, frate cu bunicul

juristului Andronache Donici, cf. Sever Zotta, Date nouă cu privire la Andronachi Donici

(c. 1760–4 noiembrie 1829), în „Arhiva” (Iaşi), 1915, nr. 1-3, p. 36, şi Ioan Caproşu, O

condică de documente a familiei Donici (II), în AŞUI, ist., XXXVI, 1990, p. 105–125.

Conjectura genealogică se sprijină doar pe motivarea tradiţională a prenumelui Miron.

20

intelectuale. Portretul lui Dimitrie Drăghici nu este un succedaneu modern al

tabloului votiv clasic, ci un portret de salon, desigur moştenit de Panaite Donici şi

aşezat de acesta în biserică, mai târziu, în memoria ctitorului.

Panaite Donici s-a născut în anul 1825 şi a murit la 9 iulie 1905 (cf.

inscripţia tombală).

A fost elev al Academiei Mihăilene, unde era apreciat ca „foarte bun” la

disciplina Istoria naturală (1844)19

. A învăţat, după programa epocii, limbile latină,

franceză şi „originala moldovană”, apoi a fost trimis în Franţa „spre a câştiga mai

înalte învăţături”. Dimitrie Drăghici s-a încredinţat şi la Paris, „în voeajul ce am

făcut”, de sârguinţa nepotului20

, confirmată apoi şi în ţară. Îi găsim urmele trecerii

prin viaţă în diverse împrejurări. La 6 februarie 1856, de pildă, cerea privilegiul de a

construi o moară de aburi la Galaţi21

, iar în martie 1859, ca agă, aviza favorabil

Statutele „Societăţii de încurajarea giunimei române la învăţătură”, redactate de

doctorul Anastasie Fătu22

. În 1868, era epitropul averii defunctului Neculai

Vogoridis23

. A fost ministru al Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice,

deputat liberal de Roman în colegiul II, în 1867, ministru al Lucrărilor Publice în

guvernele liberale ale lui Ştefan Golescu (17 august 1867–30 aprilie 1868) şi

Nicolae Golescu (1 mai 1868–15 noiembrie 1868). Mihai Sorin Rădulescu a

19

Alexandru Andronic şi Gabriel Bădărău, Documente inedite de la Ion Ionescu de la Brad,

în AIIAI, XXIV/1, 1987, p. 405, 407. 20

Arhivele Naţionale Iaşi, Epitropia Sf. Spiridon, dos. 301/1851, f. 54v–55

r.

21 Ibidem, Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1629, f. 32

r.

22 Ibidem, dos. 2068, f. 15

r.

23 Ibidem, Prefectura judeţului Iaşi, dos. 1/1868, f. 310

r.

21

considerat, intuitiv, că ar putea fi un membru al familiei boiereşti Donici24

. Un bust

amplasat în apropierea Palatului Cotroceni din Bucureşti îi cinsteşte amintirea ca

întemeietor al armei geniului25

.

24

Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească 1866–1900, Bucureşti, Editura ALL,

1998, p. 70, 172, 250, 271. 25

Ibidem, p. 70. Fotografii ale statuii ne-au fost transmise de d-l Tudor-Radu Tiron, căruia îi

mulțumesc și aci.

22

Prin testament, redactat la 26 noiembrie 1901, cu un codicil din 30 martie

1905, fiindcă nu avea nici el copii, lăsa Epitropiei Spitalului „Drăghici” din Vaslui

moşia Valea Ursului şi un teren din Roman, pentru întreţinerea aşezământului, a

bisericii din sat şi cu obligaţia de a plăti anumite sume de bani unor nepoţi şi

strănepoţi ai săi de la Porceşti, Urzici şi Hociungi26

. Peste decenii, se repeta o

pilduitoare lecţie de viaţă şi morală învăţată de la moşul său. A fost îngropat alături

de binefăcătorul său, lângă biserica din Valea Ursului. Cu acest prilej, desigur, a

fost pusă şi piatra tombală a postelnicului, identică prin material şi execuţie cu

aceea a nepotului. Nu și-a lăsat în biserică numele sau chipul, care ar fi putut sta, cu

îndreptăţire, alături de cel al ctitorului bisericii. O absenţă care înseamnă şi o

autoevaluare responsabilă a meritelor?

26

Arhivele Naţionale Neamţ, Tribunalul judeţului Roman, dos. 43/1924, f. 8r–9

r, 13

r.

23

Nicolae Tăutu de la Dagâţa

Pe pârâul Gârbovăţ, afluent stâng al Bârladului, se află satul Dagâţa,

reşedinţă de comună din judeţul Iaşi. Aşezarea, din secolul al XVIII-lea, atestată cu

acest nume începând din anul 177527

, a fost înfiinţată pe moşia fostului sat

Brudureşti, menţionat mai întâi în 1469 februarie 928

. Prima localitate a dispărut

prin vânzările răzeşilor, iar noua vatră a apărut pe o proprietate boierească. În anul

1881, moşia Dagâţa a fost cumpărată de Constantin L. Cantacuzino-Paşcanu, care a

vândut-o în 1919 unui comerciant bucureştean, Aron Schuller29

. După exproprierile

din 1919, partea rămasă proprietăţii a fost sechestrată pentru datorii, apoi a fost

amanetată la banca Marmorosch-Blank şi cumpărată în anul 1926 de către Nicolae

Tăutu30

. Acesta este personajul pe care încercăm să-l conturăm în continuare.

În secolul al XIX-lea, satul Dagâţa nu a avut o biserică. În anul 1922,

sătenii au început construcţia unei biserici de piatră, cu meşterii italieni care

ridicaseră mai înainte (în 1909) şi frumoasa biserică din satul vecin Tansa. Fiindcă

fondurile adunate din contribuţiile enoriaşilor se „subţiau” mereu şi dispăreau

misterios, lucrarea a tărăgănat ani de zile, zidăria ajungând doar până la nivelul

ferestrelor, când întreaga cheltuială a fost preluată de Nicolae Tăutu. Acesta a murit

la 2 martie 1938, iar noul lăcaş a fost sfinţit în septembrie. Construcţia începuse cu

hramul Izvorul Tămăduirii, care, pentru pomenirea ctitorului principal, a fost

schimbat în Sf. Nicolae.

27

Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, V, 1, Iaşi, 1921, p. 26 („Carp, ficiorul Sârcului ot

Nagăţă”). 28

DRH, A, II, p. 231, nr. 156. 29

Arhivele Naţionale Neamţ, Tribunalul judeţului Roman, dos. 39/1922, f. 219r, 234

r.

30 Ibidem, Ocolul silvic Roman, dos. 1/1932, f. 193

r.

24

În naosul bisericii, două portrete, fotografii mărite ale lui Nicolae Tăutu şi

soţiei sale, coborâte după 1990 din podul pridvorului, unde au rămas ascunse

privirilor vreme de jumătate de veac, înfăţişează chipurile celor care au ajutat cu

creştinească dărnicie pe enoriaşii din Dagâţa. Trebuie observat faptul că Nicolae

Tăutu şi-a construit un cavou la Roman, unde este de altfel înmormântat, biserica

nefiind destinată ca lăcaş de odihnă veşnică pentru ctitori. De asemenea, remarcăm

şi că, spre deosebire de Dimitrie Drăghici de la Valea Ursului, care nu au avut copii,

Nicolae Tăutu a făcut o cheltuială importantă având nu mai puţin de şapte fii. Cine

este, aşadar, acest om a cărui amintire merită să rămână nu numai în memoria atât

de scurtă şi nesigură a localnicilor, ci şi printr-o cercetare documentară, chiar şi

parcimonioasă în rezultate? Din nefericire, împrejurările „cumplitelor vremi” abia

trecute au distrus cea mai mare parte a actelor acestei familii. Toţi cei şapte băieţi ai

lui Nicolae Tăutu au fost deţinuţi politici, ca fii de moşier „exploatator” şi deputat

liberal de Roman. Din frânturi documentare şi mărturii orale am putut reconstitui

doar o sumară schiţă genealogică pe care nu putem ştim cine (şi dacă) o va

completa în viitorul apropiat.

Nicolae Tăutu s-a născut în jurul anului 1868. În actul său de deces, păstrat

în copie de nepotul său omonim, economist din Bucureşti şi principala noastră sursă

de informaţii, sunt menţionaţi părinţii, Dumitru Tăutu şi Ecaterina, precum şi locul

naşterii, satul Dragomireşti, azi reşedinţă de comună din judeţul Neamţ. Până la o

confirmare sigură, avansăm ipoteza că acel Dumitru Tăutu ar putea fi nepotul vel

vameşului Dimitrachi Tăutu, menţionat în 1829 ca tată al unui Iordache „ce se zice

Ciornei”31

, poate acelaşi cu Dimitri Tăutu, pitar în 184732

. Dacă preluarea

prenumelui bunicului de către nepot, criteriu relativ de care studiul genealogic ţine

adesea seama, nu este o simplă coincidenţă în cazul de faţă, atunci putem observa că

Dimitrachi Tăutu era el însuşi fiul unui Iordachi Tăutu, după un hrisov din 16 iunie

181833

, astfel încât Tăuteştii de care ne ocupăm aici nu par a fi în afara relaţiilor de

înrudire cu marea încrengătură a Tăuteştilor moldoveni34

. Cercetări documentare

ulterioare ar putea proba realitatea acestei ipoteze provizorii.

Ctitorul de la Dagâţa a pornit probabil de la o condiţie materială modestă,

de vreme ce după primul război mondial era încă un mărunt funcţionar, abia un

perceptor în comuna vecină Poienari, informaţie primită de la bătrânii octogenari

din Dagâţa şi confirmată de nepotul său menţionat. Rămâne obscură şi generatoare

de ipoteze şi speculaţii întrebarea: de unde va fi avut un oarecare perceptor comunal

atâţia bani încât să poată cumpăra o moşie de peste 600 ha şi cu un conac

impunător, existent şi astăzi? „Gura satului” vorbeşte de un bilet de loterie

câştigător pe care Nicolae Tăutu l-ar fi luat de la un bătrân, poate printr-o

31

Alexandru V. Perieţianu-Buzău, op. cit., p. 280. 32

Marea arhondologie a boierilor Moldovei (1835–1856), p. 273. 33

Artur Gorovei, Documente Tăutuleşti, în „Junimea literară”, XIII, 1924, p. 50–51,

227–228. 34

Despre neamul Tăutu, vezi Ştefan S. Gorovei, Une ancienne famille moldave: le

logothète Tăutu et sa descendance, în 12. Internationaler Kongress für genealogische und

heraldische Wissenschaften, München, 1974. Kongressbericht, în volumul Genealogie, p.

157–163; Ioan Murariu, Un vechi arbore genealogic al familiei Tăutu, în ArhGen, I (VI),

1994, nr. 1–2, p.161–162 (cu o planşǎ).

25

înşelăciune. Nepotul său ştia ceva despre tradiţionala „ulcică de bani”, comoară

găsită undeva, dar şi de o presupusă avere a bunicii sale, Ecaterina Pascariu

(născută în 1870 şi decedată la 8 septembrie 1938, cf. unei însemnări de pe portretul

său), de al cărei nume de familie de fapt nici nu aflase înainte de momentul anchetei

noastre. Dacă ceva din tradiţia satului s-ar putea confirma, am putea vedea în

ctitoria de la Dagâţa gestul expiator al unui păcat, al unei conştiinţe vinovate. Prea

multele ipoteze ne cenzurează însă tentaţia unor explicaţii certe.

Copiii lui Nicolae Tăutu au fost: o fiică, Maria, cea mai mare, moartă la

sfârşitul anilor de liceu, în urma unei amigdalite infecţioase, şi şapte fii: Gheorghe,

colonel, Constantin, funcţionar superior în Ministerul de Finanţe, Ioan (care a

administrat efectiv moşia Dagâţa), Vasile, Dumitru şi Ştefan, acesta fost procuror la

Roman. Descendenţa a fost firavă, numai primii doi având urmaşi: colonelul

Gheorghe Tăutu a avut pe Cornel, inginer minier, născut în 1937, fără copii, şi pe

Nicolae, emigrat în Elveţia (Berna), cu doi copii: Luminiţa şi Dragoş; Constantin

Tăutu a fost tatăl lui Nicolae (născut în 1938), economistul (acesta având trei

urmaşi: Marius, născut în 1964, Radu, născut în 1971, şi Claudia, născută în 1978),

şi al lui Constantin (1938–1998). Dintre ceilalţi fii ai lui Nicolae Tăutu, doar

Dumitru mai are un singur descendent, pe Constantin Tăutu, necăsătorit. După

1995, economistul Nicolae Tăutu a revendicat ca moştenitor o parte (50 ha) din

moşia Dagâţa şi fostul conac boieresc (construit pe la 1820), iar vărul său Cornel

Tăutu a obţinut dreptul de proprietate asupra conacului (degradat) de la Voineşti

(judeţul Iaşi). Încă o paranteză istorică şi genealogică se închide aici.

NOTĂ. La data anchetei la Dagâţa (16 septembrie 2001), în biserica satului

se aflau încă portretele-fotografii ale lui Nicolae şi Ecaterinei Tăutu. Odată cu

renovarea, repictarea şi apoi resfinţirea bisericii (3 mai 2007), chipurile acestora au

fost pictate în naos, în locul obişnuit al ctitorilor, iar portretele originale au dispărut

(printr-un gest condamnabil al pictorului V. Răuță din Căiuți, jud. Bacău, probabil

iubitor de rame vechi), fiind înlocuite de copii de pe care au fost şterse anul

expunerii lor (1948) şi datele biografice ale Ecaterinei Tăutu. Este aceasta încă o

tristă mărturie despre „grija” conservării mărturiilor istorice în bisericile noastre.

Reproducem chipurile acestor ctitori cu două fotografii deficitar executate,

singurele de care dispunem, până la eventuala reapariție (?) a portretelor dispărute.

28

NICOLAE DIMACHI. CONTRIBUȚII DOCUMENTARE

Petru V. MATEI

În prefaţa la volumul Gugeşti (Judeţul Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de

credinţă. 1609-2011, apărut la Editura Cronica în anul 2011, îmi exprimam regretul

de a nu fi putut aduna mai multe informaţii despre bisericile cercetate și ctitorii lor,

în mod special, despre vornicul Nicolae Dimachi (p. 13). Diverse știri căutate și

apărute după publicarea lucrării completează datele biografice, destul de sumare, ale

acestui personaj pe care istoria literaturii moderne l-a așezat la începuturile ei. Le

comunic aici, cu încredințarea că ele sunt utile pentru înlăturarea unor dubii și

incertitudini documentare.

În baza datelor oferite de bibliografia cunoscută și citată, am reținut anul

1778 ca dată a nașterii. Între timp am identificat părerea potrivit căreia Nicolae

Dimachi s-ar fi născut în anul 17761. O altă informaţie se bazează pe actul de deces

al acestuia, emis la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi, act din care ar rezulta că

decedatul se născuse în anul 17732. Susţin în continuare că anul de naştere este

1778, cu următoarele argumente: tatăl lui Nicolae Dimachi, Manolache Dimachi, se

căsătorise cu Bălaşa Rosetti-Roznovanu în anul 1776. Deci, naşterea lui Nicolae în

anul 1773 este exclusă, iar în 1776 puţin probabilă. La căsătorie, Bălaşa va primi, ca

zestre, moşiile Corlătenii, Fârcenii şi Câcăcenii (astăzi, Dimăcheni), din ţinutul

Dorohoi. Aceste moşii eraua zestrea mamei Bălaşei, Smaranda Hrisoscoleo, la

căsătoria cu Nicolae Rosetti-Roznovanu3.

Şi în legătură cu locul unde a fost înmormântat Nicolae Dimachi au fost

exprimate mai multe opinii. Din actul deces menționat rezultă că Nicolae Dimachi a

murit în ziua de 16 octombrie 1836, la ora 3 dimineața şi a fost înmormântat în

cimitirul bisericii Sf. Spiridon din Iaşi. Aceste date se găsesc şi în înștiințarea

despre la ceremonia de înhumare. George Sion le-a consemnat ca atare, iar George

Călinescu le-a preluat în Istoria literaturii române, de la origini până în prezent

(1941; trimit la ediția apărută la Bucureşti, 1988, p. 92-93). După o tradiţie locală,

gugeştenii au ştiut, iar unii mai cred şi astăzi, că Nicolae Dimachi a fost

înmormântat „din jos de biserică”, adică pe latura dinspre miază-zi a lăcașului. Un

1 Buletinul Titi Tudorancea, ediţie română – www.tititudorancea.ro/biografie-nicolae

dimachi.htm. 2 ANSJ Iaşi, Starea Civilă, biserica Sfântul Spiridon, act nr. 13 din 17 octombrie 1836.

3 Iulian-Mihai Vasile, Ctitoriile familiei Rosetti-Roznovanu, Piatra-Neamț, Editura Alfa,

2011, p. 10 şi 20.

http://www.tititudorancea.ro/biografie-nicolae

29

document confirmă, fără dubii, această știre. La data de 19 noiembrie 1863, D.

Miclescu, probabil un nepot al Pulheriei, fosta soţie a lui Nicolae Dimachi, născută

Miclescu, trimite din Vaslui, către Episcopia din Huşi, următoarea telegramă:

Dorind dizgroparea unchiului Dimachi înmormântat în Gugeşti, rog daţi

binecuvântare Protoiereului Fokşa4. Așadar, după 27 de ani de la deces, Nicolae

Dimachi se afla încă înmormântat la Gugeşti și nu în cimitirul bisericii Sf. Spiridon

din Iaşi, caz în care s-ar fi cerut aprobarea pentru deshumare de la Arhiepiscopia

(Mitropolia) Iaşului. Totuşi, cum a ajuns Nicolae Dimachi să fie înmormântat la

Gugeşti? Neputând găsi un răspuns, suntem obligați să acceptăm presupunerea că

osemintele lui au fost strămutate înainte de anul 1857. La vremea decesului, ca toate

celelalte 48 de biserici din Iaşi, şi cea cu hramul „Sfântul Spiridon” avea un cimitir

în jurul ei, dar începuse şi amenajarea altuia pe dealul Moara de Vânt, în zona

actualului cimitir Sfinții apostoli Petru şi Pavel, după anul 1809, când autoritățile

administrative locale au început să se preocupe de dezafectarea cimitirelor din vatra

târgului, din motive de igienă publică. Astfel, la 9 iunie 1809, autoritățile ruseşti de

ocupație cereau Divanului să interzică înhumarea în cimitirele bisericeşti5. La 2

aprilie 1830, generalul Kiseleff punea în discuție aceeaşi problemă în Socoteala

pentru îngrădirea mormintelor şi făcutul bisericii nouă6. Obligativitatea realizării

cimitirelor comunale apare, prima dată, în Regulamentul Organic (1832), cap. III,

art. 67, dar prevederea nu a avut urmări. Abia peste 25 de ani, la 25 noiembrie 1857,

Secretariatul de Stat a dat o circulară în legătură cu realizarea unor piețe publice şi a

unor „țântirime” comunale, propunând prințului caimacam (Nicolae Vogoride) ca

Departamentul Lucrărilor Publice, în înțelegere cu cel al Cultelor şi Instrucțiunii

Publice, să ia măsura organizării țântirimilor pe pământurile mânăstireşti îndestul

de întinse în punctele Copou, Ciric şi Frumoasa. Să se ia măsuri pentru închiderea

acestor locuri şi plantarea de arbori trebuitori7.

Revenind la situația de la „Sf. Spiridon”, constatăm că la 22 ianuarie 1838,

la doi ani după moartea lui Nicolae Dimachi, urmare unei intervenții a Epitropiei

Spitalului „Sf. Spiridon” către agia din Ιaşi, prin care se cerea să se aprobe o

înhumare în cimitirul din jurul bisericii, deoarece cimitirul de la Moara de Vânt nu

are biserică spre mângâierea şi întărirea nenorociților, răspunsul agiei a fost scurt:

În oraş nu se poate a da voi a să îngropa, ci la Moara de Vânt8. Acest răspuns ne

determină să credem că deshumarea lui Nicolae Dimachi din cimitirul bisericii „Sf.

4 Petru V. Matei, Gugeşti (jud. Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de credință. (1609-2011),Editura

Cronica, Iaşi, 2011, p. 25-26. 5 Constantin Ostap, De la Gheorghe Asachi la Scarlat Pastia. Vechile cimitire, în vol.

Cimitirul Eternitatea, Iaşi. Editura Cronica, Iaşi, 1995, p. 5. 6 Ιbidem, p. 6.

7 ANSJ Iaşi, Eforia Iaşi, dos. 79/1857.

8 Constantin Ostap, op. cit., p. 8.

30

Spiridon” s-a petrecut cu ocazia comemorării celor şapte ani de la deces şi nu mai

devreme, dacă avem în vedere cutumele bisericii ortodoxe. Aceasta s-ar fi putut

întâmpla în anul 1843. Interzicerea înmormântărilor în cimitirele bisericeşti din Iași

s-a realizat fără excepții de la 1 septembrie 1876, conform Deciziei nr. 6362 din 5

august 18769.

Din păcate mitricile bisericii din Gugeşti nu consemnează nimic, nici

despre înhumare, nici despre deshumarea din 1863. Se naşte, firesc, întrebarea: Cine

şi de ce a cerut deshumarea de la Gugeşti şi strămutarea la Dimăcheni a osemintelor

lui Nicolae Dimachi?

Dar, cunoscând că Pulheria, soția lui Nicolae Dimachi, trecută în monahism

după moartea acestuia (1836) şi decedată în 1859, nu putea cere nepotului D.

Miclescu să se ocupe de deshumare în anul 1863; având în vedere şi faptul că fiica

acestora, Ecaterina (Catinca), căsătorită în 1846 cu marele logofăt Teodor Balş,

vânduse în 1856 Gugeştii principesei Elena Hangerli şi nu mai avea nicio legătură

cu această moşie, iar Henrieta, căsătorită cu Lascăr Bogdan, avea moşiile

Corlătenii, Fârcenii şi o parte la Miclăuşeni, singura care ar fi putut cere

deshumarea era cea de-a treia fiică, Elena, proprietara moşiei Câcăceni

(Dimăcheni). În consecință, singurul loc în care puteam căuta locul de reînhumare

nu putea fi decât la Dimăcheni.

Din monografia bisericii Adormirea Maicii Domnului din satul Dimăcheni

(Botoşani), am aflat că sub piatra pe care este aşezată icoana Maicii Domnului din

pridvor, se află mormântul lui N. Dimachi10

. Informația a fost confirmată, telefonic,

de preotul Cristian Popovici, parohul bisericii respectivecu următoarea precizare:

textul de pe piatră este greu lizibil dar poate fi, totuşi, citit. Regret că din motive

temeinice nu am putut verifica la fața locului existența şi starea respectivei pietre

tombale.

Nicolae Dimachi a fost unul dintre cei trei fii ai lui Manolache Dimachi,

stolnic, vornic şi, mai târziu, mare logofăt11

, şi al Bălaşei Rosetti Roznovanu, şi cel

care a moştenit moşiile Câcăceni, Fârceni şi Corlăteni din ținutul Dorohoi şi o parte

din Miclăuşeni, ținutul Iaşi. Bunicul de pe tată a fost Toma Dimachi care, potrivit

lui Gh. Bezviconi, la 9 august 1777, era biv vel agă, serdar de Orhei și proprietar al

moşiei Dângenilor12

.

Până la vârsta de 25 de ani informațiile despre Nicolae Dimachi lipsesc.

Este, probabil, perioada când s-a aflat plecat la studii. În anul 1803, tânărul căminar

9 Ibidem, p. 13.

10 http: // dimăcheni.iaşi.mmb.20/1999 – monografia-bisericii-adormirea-maicii domnului.

Accesat, 01.02.2013. 11

Dicționarul literaturii române, de la origini până la 1900, Bucureşti, Editura Academiei

R.S.R., 1979, p. 278-279. 12

Gh. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. I, Bucureşti, 1943, p. 32.

31

este primit în Divan și începe ascensiunea spre putere. În anul 1809, între 1 iulie şi

15 august, este ispravnic de Neamț, iar în septembrie staroste de Putna. Dar, nu

trece anul şi iată-l ajuns vel căminar, pentru ca în 1811 să fie numit ispravnic al

Sucevei. Tot în acest an începe să se apropie de lumea afacerilor, prin luarea în

arendă a poştei cu cai.

În anul 1813 se va căsători cu Pulheria (Profira) Miclescu, unica fiică a

postelnicului Dumitrache Miclescu. Ajuns la vârsta de 35 de ani şi la demnitatea de

vel spătar, Nicolae Dimachi primeşte un caftan în valoare de 40 de lei13

.

Activitatea politică îl va apropia tot mai mult de curtea domnească. La 3

aprilie 1816 eera biv vel spătar14

. Chiar dacă ajunsese între marii demnitari ai

Moldovei, nu renunță la afaceri. În anul 1817, în asociere cu Dinu Negruț şi Mihail

Sturdza, viitorul domn, cu vornicul Iordache Drăghici şi Spătarul Petrache Cazimir,

ia din nou în arendă servicul poştelor. Afacerea va sucomba în timpul răzmeriței

grecești din anul 1821, fără a-i aduce câştiguri importante, contractând multe

datorii15

. Tulburările pricinuite de eteriști și de intervenția turcilor îl vor pune pe

drumuri pe vornicul Nicolae Dimachi. În ziua de 19 mai a acelui an, se afla în

carantină la Lipcani, în Basarabia, însoțit de Pulheria, de fiica cea mai mare,

Catinca, şi de slujitori (în total 14 persoane)16

.

În timpul domniei lui Ioan Sandu Sturza îl găsim ca mare vornic și ca

vornic al Țării de Jos. În anul 1828 este împuternicit cu asigurarea hranei

oamenilor şi a nutrețului pentru caii trupelor de ocupație ruseşti. Filoțarist, continua

consecvent, atitudinea politică a tatălui său.

Preocupat de situația politico-administrativă a Moldovei, în anul 1829 va

elabora un proiect de organizare a Moldovei pe care îl trimite țarului Rusiei. Despre

cum a fost primit acest proiect şi ce i s-a răspuns nu avem cunoştință. Tot în acest

an, Nicolae Dimachi este numit în Divanul judecătoresc al Moldovei, apoi ajunge

preşedinte al Tribunalului apelativ, în vremea Regulamentului Organic.

Cu ocazia alegerilor din anul 1834 candidează la domnie, împotriva lui

Mihail Sturdza, dar fără şansă. Va fi însă membru al Divanului Domnesc.

Preocupările sale literare sunt, în general, cunoscute şi, oricum, nu fac

obiectul acestui material documentar.

13

Ion Caproşu, Sămile Visteriei Tării Moldovei, vol. III (1805-1806), Iaşi, Casa Editorială

Demiurg, 2011, p. 263. 14

Buletinul Titi Tudorancea. 15

C. C. Giurescu, Contribuții la studiul originilor şi dezvoltarea burgheziei române până la

1848, Bucureşti, 1972, p. 178. 16

Dinu Poştarencu, articolul 40.000 de oameni din Principatul Moldovei se refugiază în

Basarabia, Historia.ro (www.historia.ro). Accesat 15.01.2013.

http://www.historia.ro/

32

UN RĂZEȘ DIN DRÂNCENI, ŢINUTUL FĂLCIU,

LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA:

IONIȚĂ BUZNE ŞI ÎNRUDIRILE SALE

Adrian BUTNARU

Unul dintre neamurile mai puţin cunoscute, de mici boieri care au

trăit în Moldova, este şi cel al Buzneştilor1. Documente de la începutul

secolului al XIX-lea ne permit să reconstituim o parte din viața unuia dintre

descendenţii acestui neam, polcovnicul Ioniţă Buzne, împreună cu familia sa,

trăitori în Drânceni, sat situat pe malul râului Prut, în ţinutul Fălciu.

Cine era acest Ioniţă Buzne(a) şi de unde venea el? Gheorghe

Ghibănescu, în studiul Răbâia şi moşiile din jur, afirmă că era răzeş din satul

Drânceni, în ţinutul Fălciu2. La rândul său, profesorul Constantin Partene,

din Ghermăneşti, afirmă că polcovnicul menţionat era din Odobeşti, ţinutul

Fălciu3.

Venind probabil din Gugeşti, ţinutul Vaslui4, Ioniţă Buzne se stabilise

în această zonă a Drâncenilor, devenind răzeş de zestre în urma căsătoriei

sale cu Ecaterina5, „fata Mariei, nepoată de fată Lupului Negru din

Drânceni”, fapt confirmat şi de o spiţă de neam, din 3 martie 1829, a

înaintaşilor soţiei sale, realizată la iniţiativa lui Ioniţă Buzne: „Aceasta esti

1 Preocupări pentru cercetarea trecutului acestei familii au avut Vasile C. Ursăcescu, în

Monografia satului Curteni – 1945 („Elanul”, nr. 75-78, mai-august 2008) sau Emanuel R.

Bogdan, ale cărui date au rămas în manuscris (Gh. Bezviconi, Cercetări genealogice

românești (III), în ArhGen, I (VI), 1994, nr. 1-2, p. 247). 2 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, Huşi, 1927, p. XLIII.

3 Constantin Partene, Arsura – vatră de istorie (monografie), Editura Sfera, 2008, p. 194.

4 Probabilitatea acestui fapt ne este sugerată de două izvoare documentare. Mai întâi, la 12

ianuarie 1816, Ioniţă Buzne face un schimb de stânjeni cu fraţii săi, dându-le 18,5 stânjeni

din moşia Gugeşti, ţinutul Vaslui, pentru 19,5 stânjeni din Stuhuleţ, ţinutul Fălciu (Direcţia

Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale, Documente, p. 419, doc. 247 – în continuare vom cita

DJIAN). Apoi, de la 22 iunie 1823 datează o poruncă a Vistieriei către Isprăvnicia de

Vaslui, solicitând să nu-l mai supere pe Ioniţă Buzne, întrucât acesta nu era dator cu nimic

Vistieriei (ibidem, doc. 263). Posibilitatea originii lui Ioniţă Buzne din zona Gugeşti trebuie

confirmată de alte izvoare clare, întrucât nu am regăsit niciun nume al acestui neam în

această localitate în lucrările: Alexandru Th. Obreja, Petru Şt. Pogângeanu, Petru V. Matei,

Mircea Ciubotaru, Gugeşti (judeţul Vaslui). Preliminariile unei istorii (2009) şi Mircea

Ciubotaru, Petru V. Matei, Gugeşti (jud. Vaslui). Demografie şi onomastică. Reforme

agrare şi administraţie (2013). 5 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 358, p. 203 şi doc. 345, p. 200.

33

spiţa curgătorilor din Ionaşcu bătrânul din moşia Drâncenii, din ţinutul

Fălciu, cari fiind mărturisită de toţi răzeşii curgători din Ionaşcu, pe cari au

încredinţat-o cătră Isprăvnicie Ioniţă Buzne, răzăş din această moşie, di pi

soţia dumisali Catrina, fata Mariei, nepoata Lupului, strănepoată lui Ion

Chetru”6.

Ioniţă Buzne era un urmaş al vechii familii boiereşti Buzne,

descendenţi ai logofătului Drăghici Bogza7 din timpul domnului Ieremia

Movilă.

Deşi nu-i cunoaştem părinţii lui Ioniţă Buzne, se pare că provenea

dintr-o familie numeroasă, avându-i ca fraţi pe Toader, Costache8, Neculai şi

Enacache Buzne9. Un document din 30 octombrie 1824 îi menţionează pe

fraţii Enache căpitan şi Ioniţă Buzne, cumnaţi ai unui Iordache10

, fapt ce ar

putea sugera existenţa şi a unei surori a acestora. Tot din familia lărgită a lui

Ioniţă Buzne făcea parte şi Vasile Arhire, care îi era nepot11

.

Singurul copil al soţilor Ioniţă şi Ecaterina Buzne a fost Alexandru Buzne,

însurat, la rândul său, cu Catinca Giurcăniţa, din Odobeşti, ţinutul Fălciu

(fiica lui Toader Giurcăneanu şi a Catrinei Botezatu, conform unei spiţe a

Huibăneştilor din 20 martie 1826)

12.

Pe Ioniţă Buzne îl întâlnim mai întâi ca vătaf la Pâhneşti, ţinutul

Fălciu, preocupat în permanenţă de a-şi mări veniturile şi propriul domeniu

funciar, prin cumpărarea unor trupuri de moşie sau arendarea altora. Mai

întâi apare la 18 octombrie 1808, când cumpăra o livadă cu nuci de la Avram

Butnaru, din satul Pâhneşti13

. Mai târziu, la 10 ianuarie 1814, vătaful încheia

un contract cu spătarul Matei Roset, de la care lua în arendă moşiile Pâhneşti

şi Şopârleni, din ţinutul Fălciu, pe o perioadă de trei ani, cu 3.000 lei pe an14

.

Înţelegerea este reînnoită la 23 aprilie 1816, când Matei Roset, ce deţinea

mai multe moşii, inclusiv la Drânceni15

, „vinde” (arendează) vătafului16

6 DJIAN, Documente, p. 419, doc. 286. Soacra Maria era sora lui Iordache Negru (Gh.

Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 345, p. 200), descendentă din Ion Căliman şi

Ilie Aliuş (document din 22 septembrie 1836, ibidem, p. XLII). 7 Pentru mai multe date privind viaţa şi activitatea logofătului Drăghici Bogza, vezi Vasile

C. Ursăcescu, Logofătul Drăghici Bogza, în „Prutul”, anul X, nr. 1 (48), februarie 2011, p.

99-110. 8 Dorinel Ichim, Biserici de lemn din Eparhia Huşilor, Huşi, 2001, p. 513-514.

9 Document din 27 ianuarie 1825 (DJIAN, Documente, p. 435, doc. 115).

10 DJIAN, Documente, p. 435, doc. 111.

11 Ibidem, doc. 226.

12 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, p. 18 şi 157.

13 DJIAN, Documente, p. 435, doc. 18.

14 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, p. 131, doc. 152.

15 Ibidem, p. XLIV.

16 Vătaful desemna omul pus de stăpânul moşiei ca administrator peste o parte a posesiunii

sale (R. Rosetti, Pământul, sătenii, stăpânii în Moldova, Bucureşti, 1907, p. 161).

34

Ioniţă Buzne venitul aceloraşi moşii Pâhneşti şi Şopârleni, pe aceeaşi

perioadă17

.

În anii care au urmat şi până la moarte, Ioniţă Buzne, menţionat ca

locuind fie în Pâhneşti, fie în Odobeşti sau Drânceni, toate din ţinutul Fălciu,

apare ca polcovnic – rang militar, de origine rusă, adoptat în Principatele

Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,

când coexista cu cel de căpitan. În această vreme existau polcovnici de judeţ,

însărcinaţi cu paza împotriva răufăcătorilor, polcovnici de poduri, care se

îngrijeau de podurile uliţelor din oraşele mari, polcovnici de seimeni și alții,

fiind numiţi printr-o poruncă domnească. La 1815 se spunea că polcovnicii

„sunt orânduiţi pentru paza şi străjuirea locuitorilor judeţului şi a călătorilor

de a petrece odihniţi şi fără de griji de către hoţi şi făcătorii de rele”18

.

De asemenea, Ioniţă Buzne, alături de fraţii săi, Neculai şi Enacachi

Buzne, apar consemnaţi ca postelnicei în catagrafia locuitorilor satului

Pâhneşti din anul 182019

. În lucrarea Instituţii medievale din Ţările Române

se precizează că „la români, copiii de boieri purtau de mici titlul de

postelnic”20

. Conform unui alt autor, titlul de „postelnic mic era dobândit la

naştere, adică se năşteau cu el toţi fiii de boieri”21

. Până la Regulamentul

Organic, titlul de postelnic, respectiv postelnicel (postelnicel de ţară), este

întâlnit la multe familii boiereşti din provincie, care, nebucurându-se de

favoarea protipendadei, nu primeau cinuri nici măcar de clasa a IV-a.

Purtătorii acestui titlu de postelnicel erau urmaşi ai unor vechi şi mari familii

boiereşti. Situaţia le este reglementată de articolul 82 al Regulamentului,

conform căruia postelniceii, alcătuind cea din urmă ramură a nobleţii, vor

avea tot aceleaşi drepturi ca şi nobilii. Postelniceii ar trebui încadraţi în

categoria boierilor de ranguri, căci pentru a putea purta acest titlu, trebuiau

să îndeplinească o slujbă22

.

17

DJIAN, Documente, p. 435, doc. 35; Adrian Butnaru, Proprietari ai moşiei Pâhneşti, din

fostul ţinut al Fălciului, în „Elanul”, anul XII, nr. 100, iunie 2010; Vicu Merlan, Contribuţii

monografice asupra Depresiunii Huşilor, Editura Lumen, Iaşi, 2008, p. 127. 18

Ovid Sachelarie, N. Stoicescu (coordonatori), Instituţii medievale din Ţările Române.

Dicţionar, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 367. Utilizat pentru prima oară în

Moldova de domnul Gheorghe Duca, când i s-a încredinţat şi administrarea „Ţării

Căzăceşti” (Ucraina), unde a pus polcovnici „după obiceiurile lor”. 19

Adrian Butnaru, Catagrafia locuitorilor satului Pâhneşti, ţinutul Fălciu, la 1820, în

„Elanul”, nr. 88, iunie 2009. 20

Ovid Sachelarie, N. Stoicescu, op. cit., p. 371. 21

Alexandru V. Perietzianu-Buzău, Postelnici şi logofeţi prin drept de naştere, în „Arhiva

Genealogică” , I (VI), 1994, nr. 3-4, p. 166. 22

Dan Pleşia, Statutul boierimii şi evoluţia boierilor de la reforma lui Constantin

Mavrocordat până la desfiinţarea rangurilor şi privilegiilor (1858), în „Arhiva

Genealogică”, I (VI), 1994, nr. 3-4, p. 180.

35

Pe lângă îndeplinirea sarcinilor ce-i reveneau ca om de încredere al

boierilor din familia Roset (timp de 16 ani a fost administratorul spătarului

C. Roset la Pâhneşti23

), Ioniţă Buzne, ştiutor de carte, se preocupa şi de

creşterea averii sale. Conform documentelor care ni s-au păstrat, a moştenit,

cumpărat sau arendat mai multe proprietăţi situate în zona ţinuturilor Fălciu

şi Lăpuşna, în preajma Huşilor.

Una dintre acestea a fost o parte din moşia Orţăştilor, din ocolul

Podoleni, ţinutul Fălciu, situată pe râul Prut, unde polcovnicul cumpăra, la 4

ianuarie 1819, venitul moşiei lui Andrei Muntean pentru o perioadă de trei

ani24

. Apoi, la 20 august 1820, cumpărase venitul moşiei (40 de stânjeni) lui

Maftei Chirica din Orţăşti, pe o perioadă de şapte ani25

, iar la 28 noiembrie

1820 Ioniţă Trifan îi vinde partea sa26

.

Ulterior, mai multe documente surprind achiziţia treptată a unor alte

părţi din aceeaşi moşie27

, iar dorinţa de a intra în posesia a cât mai mult

pământ în acest sat nu era întâmplătoare. La 22 martie 1826, fiul său

Alexandru Buzne şi soacra sa Catrina Giurcăniţa (nepoata preotului

Mihalache Gh. Giurcănean) solicitau domnului să fie hotărnicite pământurile

lor de cele ale altor răzeşi de acolo28

. Pentru a-şi concentra pe această moşie

proprietatea familiei, la 22 iulie 1830, Alexandru Buzne cumpăra şi el mai

mulţi stânjeni la Orţăşti29

.

23

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvode, vol. XVII, p. XLIX. În mod greşit, Constantin Partene,

în lucrarea sa, Arsura – vatră de istorie (monografie), p. 98 afirmă că „în secolul al XIX-lea

satul Pâhneşti a trecut de la Ioniţă Buzne la Scarlat Roset”. De fapt, Ioniţă Buzne era doar un

administrator al moşiei, Scarlat Roset preluând de la el doar inventarul acesteia, pentru că

proprietarul era Matei Roset. 24

DJIAN, Documente, p. 435, doc. 70. 25

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 193, p. 147; DJIAN, Documente, p.

419, doc. 273. 26


La 20 ianuarie 1822, cumpără cinci stânjeni de la Constantin Trifan cu 70 de lei (Gh.

Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 196, p. 148); anul următor, la 23 aprilie 1823,

se învoieşte cu preotul Ioan, din satul Bălăureşti, pentru un schimb de moşie: în urma cedării

„partea Miclescului din stânga Prutului”, primeşte 53 stânjeni din moşia Orţăşti (DJIAN,

Documente, p. 435, doc. 96); în vară, la 3 iulie 1823, mai mulţi locuitori din Orţăşti îi erau

datori lui Ioniţă Buzne cu bani, iar dintre aceştia, Alecu Papafil îi datora 526 lei şi 30 bani

(Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 203, p. 150; DJIAN, Documente, p. 435,

doc. 99); în toamnă, la 15 septembrie 1823, cumpăra de la Catrina, soţia lui Grigore Mihai,

alţi cinci stânjeni din Orţăşti, cu 12 lei stânjenul (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol.

XVII, doc. 207, p. 151); la 10 decembrie 1823 cumpără cinci stânjeni cu 50 lei de la Darie

Mihai şi soţia Safta (ibidem, doc. 208, p. 152). 28

DJIAN, Documente, p. 419, doc. 276. Potrivit unui document din 3 decembrie 1828,

Alexandru Buzne şi soţia sa Catrina Giurcăniţa deţineau pământuri acolo de mai mult timp

şi le hotărniceau de proprietăţile altor răzeşi, printre care Vasile David (ibidem, p. 435, doc.

160). 29

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 273, p. 177.

36

În acelaşi sat mai deţinea un număr de 25 stânjeni şi hătmăneasa

Smaranda Roset, care îi arendează către Ioniţă şi Alexandru Buzne pe timp

de trei, respectiv patru ani, la 1 iunie 1831 şi 27 martie 1835, împreună cu

venitul părţii sale din Drânceni, pentru o arendă de 800 de lei pe an30

.

Acumularea acestor terenuri avea să determine şi o serie de

neînţelegeri cu proprietarii vechi din zonă. Ca urmare, la 1 decembrie 1832,

Judecătoria Fălciu ia o hotărâre în pricina dintre Constantin Codrescu, Vasile

David, Irimia Pahomi şi Vasile Cazan, răzeşi ai moşiei Orţăşti, pe de o parte,

cu Ioniţă Buzne, pe de altă parte, pentru cumpărături din trupul Orţăştilor31

.

Apoi, la 13 mai 1834, fiul său Alexandru Buzne era chemat la Iaşi de către

sulgerul Ioan Cazan pentru a participa la o judecată ce o avea cu răzeşii din

Orţăşti32

. Mai târziu, la 11 şi 17 decembrie 1837, acelaşi fiu se plângea

Divanului în pricina ce o avea cu aga Ilie Kogălniceanu pentru părţi din

moşia Orţăşti şi ruga să se pună capăt procesului33

. Abia în 8 martie 1838

Divanul hotărăşte în pricina dintre Alexandru Buzne şi răzeşii din Orţăşti

pentru părţi din acea moşie34

.

Concomitent, Ioniţă Buzne achiziţionează şi arendează terenuri şi în

alte locuri. La 14 februarie 1822, împreună cu fratele său Enachi Buzne,

vătaf şi el, iau în arendă, pe trei ani, moşiile Toporul şi Căcăceni, ale

Episcopiei Huşilor, situate pe apa Lăpuşnei, în ţinutul Orhei, cu câte 4.000

de lei pe an35

. În iarnă, la 14 decembrie 1822, clucerul Alexandru Roset,

fiind în pribegie la Chişinău, scria polcovnicului Ioniţă Buzne, aflat la

Toporul, solicitându-i să facă tot ce-i stă în putinţă să-i trimită la Chişinău,

până la Crăciun, două stoguri cu fân „din cel de pe deal, căci acela de şes nu-

i bun pentru cai” şi-l împuterniceşte să plătească până la 20 de lei de stog36

.

Anul următor, la 23 aprilie 1823, Ioniţă Buzne rearendează moşia Toporul

către armeanul Gh. Tusinov, pentru 2.000 lei pe an37

. La aceeaşi dată face

un schimb cu preotul Ioan, din Bălăureşti, căruia îi dă, pentru patru ani,

„cotul Druşcanilor, din partea stângă a Prutului, partea Miclescului, din şapte

părţi, trei părţi”38

.

O altă parte de moşie în care Ioniţă Buzne era proprietar a fost

Odobeşti, din acelaşi ţinut Fălciu, primită ca zestre, având hotarnică veche pe

30

DJIAN, Documente, p. 435, doc. 199 şi 261; Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol.

XVII, doc. 323, p. 193. 31


Ibidem, p. 435, doc. 245. 33

Ibidem, doc. 294 şi 295. 34

Ibidem, doc. 314. 35

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 197, p. 148. 36

Ibidem, doc. 199, p. 149. 37

Contract de arendă din 9 aprilie 1823 (ibidem, doc. 201, p. 150; DJIAN, Documente, p.

435, doc. 94). 38

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvode, vol. XVII, p. 150.

37

ea din anul 177939

. De aici era originară şi nora sa Catrina Giurcăniţa,

măritată cu fiul Alexandru Buzne. În foaia ei de zestre, din 14 octombrie

1822, este pomenită şi „partea de moşie Odobeştii, 300 stânjeni cu toate

scrisorile ei”40

.

Încă din 12 decembrie 1825, polcovnicul Ioniţă Buzne se plângea

domnului împotriva spătarului C. Dimitriu, din Botoşani, pentru încălcarea

ce acesta o făcea moşiei Odobeşti, cerând judecarea grăbnică a pricinii41

,

„căci m-am afanisit cu cheltuielile şi pierderile de vreme”42

. Apoi, la 14

septembrie 1826, îl acuză pe hatmanul Matei Roset, proprietarul

Şopârlenilor, că îi încalcă moşia şi îi cere două stoguri de fân43

. Judecata i-a

fost favorabilă, întrucât, la 15 decembrie 1828, ispravnicii de Fălciu îi scriau

polcovnicului Ioniţă Buzne, comunicân că i s-au restituit cele două stoguri de

fân44

. Dar nedreptăţile nu au încetat. La 10 februarie 1830, Ioniţă Buzne

cerea domnului să cerceteze pricina ce o are cu Matei Roset hatman,

proprietarul moşiei Şopârleni, care-i împresoară moşia sa Odobeşti45

.

Locul era destul de important, întrucât îi aducea venituri mari, mai

ales că avea acolo şi o crâşmă, alături de cele ale hatmanului Matei Roset din

Pâhneşti şi Şopârleni46

. La 8 mai 1830, Ioniţă Buzne se plângea că pătimeşte

nedreptate cu crâşma sa din partea administratorilor moşiei Şopârleni, a

hatmanului Matei Roset, „tăinuindu-mi cepul de la vasul cu băutură pentru

casa mea”47

. Neînţelegerile sunt aduse şi la cunoştinţa generalului Kiseleff la

24 şi 26 mai 183048

.

O altă moşie deţinută de către Ioniţă Buzne a fost Stuhuleţul, din

ţinutul Fălciu (în prezent în comuna Berezeni), unde a acumulat pământuri în

mod treptat, începând cu anul 1816, după ce soţia sa Catrina primeşte de la

un unchi o mică proprietate49

. Concomitent, arendează venitul moşiei către

39

Ibidem, doc. 224, p. 158; doc. 226, p. 159. 40

Ibidem, p. LVI. 41

Ibidem, doc. 213, p. 153. 42

Document din 4 februarie 1826 (ibidem, doc. 216, p. 155). Pentru aceeaşi moşie, la 9

aprilie 1826 se ridică împotriva medelnicerului Gh. Dumitriu (ibidem, doc. 222, p. 157). La

26 februarie 1826, în urma poruncii episcopului Meletie de Huşi, Alexandru Buzne primea

şi el, de la iconomul Eanie, hârtiile privitoare la hliza Odobeştilor, după izvodul lui Iorest

Dichiul, vechilul Episcopiei (DJIAN, Documente, p. 419, doc. 278). 43

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvode, vol. XVII, doc. 224, p. 158. 44

Ibidem, doc. 249, p. 168. 45


Document din 2 mai 1830 (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvode, vol. XVII, doc. 257, p. 171). 47

Ibidem, doc. 258, p. 172. 48

DJIAN, Documente, p. 435, doc. 187; p. 418, doc. 288; p. 435, doc. 194. 49

Mai întâi, la 1 ianuarie 1816, monahul Isaia dădea nepoatei sale Catrina, soţia lui Ioniţă

Buzne, partea sa din moşia Stuhuleţ, în scopul de a-l îngriji în timpul vieţii şi de a-l pomeni

ulterior (ibidem, p. 419, doc. 246); la scurt timp, la 12 ianuarie 1816, cumpără de la Vasile şi

Ioniţă Negel patru stânjeni şi jumătate din Stuhuleţul (ibidem, p. 435, doc. 46), iar Ilie

38

diverşi răzeşi de acolo50

şi se ocupă de hotărnicirea proprietăţii sale de cele

ale celorlalţi răzeşi51

. La începutul lunii noiembrie 1832, Ioniţă Buzne

arendează partea sa din moşia Stuhuleţ nepotului Vasile Arhire52

, operaţiune

repetată şi anul următor, la 1 noiembrie 1833, pentru încă un an53

, sau în

1834, când partea din Stuhuleţul este arendată altor răzeşi de acolo54

. Peste

doi ani, la 7 martie 1836, se judecă la Judecătoria Fălciu cu o altă rudă a sa,

Gavril Arhiri, pentru aceeaşi moşie55

, iar la 8 ianuarie 1838, răzeşii din

Stuhuleţ îl anunţă pe Alexandru Buzne să se prezinte cu toate scrisorile

moşiei Banca la procesul ce-l au cu urmaşii lui Gh. Vasiliu56

.

În 21 august 1823, Ioniţă Buzne, aflat la Pâhneşti, îşi manifesta

interesul de a cumpăra o moşie de lângă Ghermăneşti, ţinutul Fălciu, pe

malul Prutului57

. Poate că nu întâmplător este menţionată, la nord de Huşi,

localitatea Odaia Buzneştilor, în apropierea Şopârlenilor, Râpilor şi

Ghermăneştilor, pe Valea Liliviei58

.

Despre Ioniţă Buzne mai aflăm şi din împrejurările în care moşia

Drânceni (Drăceni în alte documente), din ţinutul Fălciu, situată pe apa

Sămin şi soţia sa Ioana îi vând partea lor (ibidem, doc. 49); în aceeaşi zi, Ioniţă Buzne face

un schimb de pământuri cu fraţii săi: pentru 18,5 stânjeni ce-i avea în moşia Gugeşti, din

ţinutul Vaslui, primeşte la Stuhuleţ 19,5 stânjeni (ibidem, p. 419, doc. 247); în vară, la 19

mai 1816, fiii lui Iordache şi Catrina Andrei vând lui Ioniţă Buzne părţile lor din moşia

Stuhuleţul (ibidem, doc. 40), iar la 20 iunie 1816, împreună cu soţia sa Catrina Buzne

cumpără de la Ilie Niţul şi surorile sale Safta, Catrina şi Nastasia patru stânjeni, patru palme

şi trei palmace din trupul moşiei (ibidem, doc. 38); la 10 iunie 1816, Ioniţă Buzne şi soţia sa

Catrina cumpără alte pământuri la Stuhuleţ de la Lupu Scurtu şi soţia sa (ibidem, doc. 41); la

30 martie 1819 Ruxanda Artin cu fiii săi, Toader şi Catrina, îi vând partea lor (ibidem, doc.

72); la 31 octombrie 1832, Gligore Marcu ia în arendă de la Ioniţă Buzne o parte din moşia

Stuhuleţ (ibidem, doc. 217). 50

Aşa se întâmplă la 23 septembrie 1828, când îl dă lui Toader Voicu pe un an de zile

(ibidem, doc. 155), iar la 4 mai 1834 răzeşii din moşia Stuhuleţ cer în arendă de la Ioniţă

Buzne şi Alexandru Buzne partea lor din moşia Stuhuleţ (ibidem, doc. 257); la 9 ianuarie

1835, Vasile şi Neculai Chebac iau de la Ioniţă Buzne, pe doi ani, venitul moşiei Stuhuleţul

(ibidem, doc. 286); la 6 mai 1836, răzeşii din moşia Stuhuleţ reuşesc să ia în posesie pe timp

de patru ani, de la Ioniţă Buzne, partea sa din moşie (ibidem, doc. 248); la 7 mai 1836,

Vasile şi Neculai cumpără pe trei ani, de la Ioniţă Buzne venitul moşiei sale Stuhuleţul

(ibidem, doc. 282). 51

La 18 martie 1832, Ioniţă şi Alexandru Buzne consemnează stânjenii moşiei Stuhuleţ

(ibidem, doc. 224), iar la 18 martie 1832 aceiaşi fac o însemnare despre măsurătoarea unei

părţi din moşie, realizată de vornicul Ioniţă Florea (ibidem, doc. 223). 52

Documente din 1 şi 3 noiembrie 1832 (ibidem, doc. 226 şi 227). 53


Ibidem, p. 422, doc. 179. 55

Ibidem, p. 435, doc. 281. 56



Constantin Partene, Istoria târgului Drânceni şi a comunei, 2002, fără editură şi localitate,

tipărită la SC „Eurotipo” SRL, Piatra Neamţ, p. 91.

39

Prutului, a fost disputată şi vândută între diverşi proprietari, judecându-se

circa 10 ani pentru recuperarea părţilor răzeşeşti ce le avea acolo59

.

Cheltuielile făcute cu aceste judecăţi, foarte minuţios consemnate, se ridicau

în decembrie 1830 la suma de 576 de lei şi 29 de parale60

.

Încă din 18 martie 1816, Iordache Negru adeverea că a primit de la

Ioniţă Buzne suma de 48 de lei pentru răscumpărarea unei părţi din Drânceni

de la un Măcărescu61

. Mai târziu, la 2 martie 1828, Ioniţă Buzne primeşte de

la preotul Grigore şi cumnaţii săi o parte din moşia Drânceni, dându-le în

schimb trei stânjeni din moşia Crăsnăşeni62

. Peste un an, la 27 februarie

1829, aga Ilie Kogălniceanu cumpără, cu 7.000 lei, în Drânceni, părţile lui

Iordache Roset fost mare postelnic, moştenite de la tatăl său, vornicul

Iordache Roset, ce le avea, la rândul său, luate cu schimb pentru satul Lieşti,

în ţinutul Vaslui, de la vornicul N. Dimache. Împotriva cumpărării

Drâncenilor de la Iordache Roset s-au ridicat Ioniţă Buzne şi alţi răzeşi,

printre care Iordache Negrul. Ei solicitau în data de 9 mai 1830

răscumpărarea moşiei, însă nu reuşesc să o câştige în faţa organelor de

judecată63

.

Procesele pentru Drânceni se poartă pe toată perioada anilor 1830 şi

1831, în aceste judecăţi implicându-se Ioniţă Buzne, alături de Ion Mighiul şi

alţi răzeşi, care merg cu plângerile până la autorităţile ruseşti de ocupaţie.

Astfel, la 19 mai 1830, Ioniţă Buzne şi Iordache Negrul fac plângere către

Pavel Kiseleff împotriva postelnicului Iordache Roset pentru încălcarea ce

acesta o face în moşia Drânceni, unde ei au răzeşie de pe strămoşul lor

Ionaşco şi după spiţele de neam64

. În data de 6 iunie 1830, Divanul Cnejiei

Moldovei analizează jalba lor65

. Din document reiese că cei doi „au în trupul

moşiei Drăcenii, ţinutul Fălciului, drepte părţi de baştină di pi strămoşul lor

Ionaşcu bătrânu acei moşii”66

. Însă Divanul dă câştig hatmanului Matei

Roset faţă de răzeşul Ioniţă Buzne67

. Deşi la 5 septembrie 1830, Ioniţă Buzne

59

Satul Vărăria, dispărut la sfârşitul secolui al XIX- lea, aşezat în comuna Drânceni, plasa

Podoleni, situat spre sud-vest de târguşorul Drânceni, se mai numea şi Satul Buznei, de la

fraţii Buzneşti, care deţineau şi ei o parte din moşie (idem, Arsura – vatră de istorie, p. 67;

George Ioan Lahovari, C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele dicţionar geografic al

României, vol. V, Bucureşti, 1902, p. 734). 60




Idem, Divanul de Apel al Ţării de Jos, 15/1830; Gh. Ghibănescu, Neamul Kogălnicenilor

(schiţă genealogică), Iaşi, 1933, p. CXCIV; idem, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 259, p.

172. 64

Ibidem, doc. 262, p. 173. 65

Idem, Neamul Kogălnicenilor, p. CXCV; idem, Surete şi izvoade, vol. XXV, Iaşi, 1932, p.

199-200. 66

Idem, Surete şi izvoade, vol. XXV, p. 199. 67

Ibidem, vol. XVII, doc. 282, p. 181.

40

doreşte să se opună vânzării moşiei Drânceni68

, totuşi hătmăneasa Smaranda

Roset, soţia răposatului Matei Roset, a câştigat procesul69

.

La 18 ianuarie 1831, răzeştii din Drânceni, „ci suntem curgători din

Postul Negru şi Lupul Negrul, prestrănepoţii lui Ionaşco bătrânul acestei

moşii” dau scrisoare la mâna polcovnicului Ioniţă Buzne să scoată părţile lor

din această moşie, „ce se împarte în şapte bătrâni”, de la hătmăneasa

Smaranda Roset şi să le ţină el, „să fie singur vecinic stăpân şi urmaşii

dumisali”. Pentru aceasta, răzeşii şi-au „alcătuit cu dumnealui polcovnic

Ioniţă Buzne neamul nostru după spiţa de neam ce este la mâna dumisale”70

.

Ca urmare, la 31 ianuarie 1831, Ioniţă Buzne cumpără de la hătmăneasa

Smaranda Roset o parte din satul Drânceni (cea cumpărată cu 7.000 de lei de

la Ilie Kogălniceanu), primind şi toate documentele vechi de proprietate ale

acestei moşii. Polcovnicul va fi nevoit, ulterior, să se judece timp de doi ani

cu membri ai familiei Roset, care considerau că au fost lipsiţi de dreptul de

protimisis, toate cheltuilelie legate de procesele derulate în intervalul

menţionat ridicându-se la suma de 576 de lei şi 29 de parale, din care 365 de

lei şi 33 parale s-au dus pe transport la Iaşi, chiria pentru cât timp a locuit

acolo, pentru două luni şi 25 de zile, oamenii de serviciu, aprozii, droşcarii,

logofeţii, iar 210 lei şi 36 de parale pentru jălbi71

. În aceeaşi zi, Smaranda

Roset menţiona într-un alt document că a vândut acea parte de moşie, pentru

9.600 de lei, lui „Ioniţă Buzne polcovnic, fiind răzeş drept alăture cu numita

moşie”72

. Semna şi o chitanţă pentru primirea a 300 de galbeni de la fraţii

Ioniţă şi Enache Buzne căpitan73

. La aceeaşi dată, 31 ianuarie 1831,

polcovnicul Ioniţă Buzne încheie un contract de arendă cu hătmăneasa

Smaranda Roset, primind în arendă venitul unei părţi din moşia Drânceni

pentru 4 ani (1831-1835), cu 600 de lei pe an74

.

Anii care au urmat nu i-au adus linişte polcovnicului nostru, care se

plângea că a sărăcit cu judecăţile. La 9 aprilie 1836 reia judecata cu aga Ilie

Kogălniceanu75

, iar la 9 septembrie 1836 Isprăvnicia Fălciu trimitea un

slujitor să-l aducă pe Ioniţă Buzne cu toate dovezile moşiei Drânceni la

procesul ce-l avea76

. În acelaşi proces, Consistoriul Episcopiei Huşi adeverea

Judecătoriei Fălciu că mărturiile date sunt adevărate, întrucât martorii au

depus jurământ77

. La 20 octombrie, Ioniţă Buzne se jeluia către Marea

68

Ibidem, doc. 277, p. 179. 69

Ibidem, doc. 283, p. 182. 70

Ibidem, vol. XXV, p. 202. 71

Ibidem, vol. XVII, p. XLIV. 72

Ibidem, vol. XXV, p. 204. 73

Ibidem, vol. XVII, doc. 286, p. 182-183. 74

Ibidem, doc. 287, p. 183. 75

Ibidem, doc. 338, p. 197. 76


Document din 22 septembrie 1836 (ibidem, doc. 279).

41

Logofeţie că nu se mai termină judecata în pricina cu aga Ilie

Kogălniceanu78

, iar peste şase zile solicită Logofeţiei Dreptăţii revizuirea

procesului79

.

Un ultim episod al judecăţii dintre cei doi se petrece la 24 iunie

183780

, în defavoarea lui Ioniţă Buzne, pentru că, după doar două zile,

Judecătoria Fălciu îl cheamă să se prezinte cu toate dovezile moşiei Drânceni

în satul Râpile, ţinutul Fălciu, întrucât stăpânirea acesteia urma a se

încredinţa lui Ilie Kogălniceanu agă81

. Între timp, la 30 iunie 1837,

arhimandritul Veniamin Roset răscumpără de la Catrina, soţia lui Ioniţă

Buzne, o parte din moşia Drăceni82

.

În cursul lunii iulie, întrucât polcovnicul Ioniţă refuză să predea

documentele, este întemniţat împreună cu fiul său Alexandru. Începând cu

12 august 1837, soţia lui Ioniţă Buzne, Ecaterina, trimite plângeri către

Divan în pricina „samavolniciei ce pătimeşte soţul ei”. Ea spunea, la un

moment dat, că soţul este închis de mai multe luni în pâra ce a avut cu aga

Ilie Kogălniceanu pentru răscumpărarea cu 300 de galbeni a pârâţilor din

moşia Drăceni83

. Un alt lung şir de plângeri către Divan, datând din 30

august 183784

, 21 septembrie 183785

, 21 şi 25 octombrie, 1 şi 2 noiembrie

1837, surprind clipele de nelinişte şi eforturile Ecaterinei Buzne de a-şi

elibera soţul şi fiul, a căror perioadă de întemniţare, concomitent cu

deteriorarea stării de sănătate, creştea de la o lună la alta. Mai mult, la 8

decembrie 1837, Ecaterina Buzne face un istoric al procesului început în

anul 1830 şi spune că soţul şi fiul erau închişi pe nedrept, întrucât a fost

încălcat art. 302 din Regulamentul Organic, care excepta închisoarea pentru

neînţelegeri pentru pământ. Peste câteva zile, la 13 şi 17 decembrie 1837,

Ioniţă Buzne cere şi el eliberarea din închisoare, prin adrese către Consulatul

rus de la Iaşi, reclamând problemele pe care le are din partea instanţelor de

judecată86

.

În solicitarea din 17 decembrie 1837, Ioniţă Buzne afirma: „Din

jaloba cu care am alergat supt ocrotirea împărătescului consulat, la 4 a

următoarei luni, sunt cunoscute obijduirile şi învăluirile cu care instanţiile

judecătoreşti au adus stării mele o de istov stângere în pricina

acolisitoarelor pretenţii a domniei sale agăi Ilie Kogălniceanu şi dovezile ce

78







Ibidem, doc. 359, p. 204. 85

Ibidem, doc. 360, p. 204. 86

Ibidem, doc. 363, p. 205.

42

am înfăţoşat pe lângă pomenita jalobă sunt marture unor asămine înviderate

obijduiri, între care este şi ace mai îngrozitoare şi fără de milă pedeapsă cu

ţânere supt arestul agiei acum aproape de şapte luni”. În continuare jalbei,

Ioniţă Buzne mai reclama: „Dar aşa precum eu încă sunt ţânut supt aciastă

osânditoare pedeapsă care din zî în zî opreşte cu nesuferita cruzâme la care

au adaos a supune încă şi fiul Alexandru, încât mie mi s-au pricinuit

cumplita boală, cu lacrimi rog pe excelenţa voastră, în numele a

protectorului nostru monarh, ca să binevoiţi a lua în băgare de samă o aşa

nesuferită dărmare şi să faceţi punere la cale potrivit cu pravilele cari

ocrotesc viiaţa, cinstea şi averea omului, pentru a fi slobod de supt aciastă

nedriaptă (pedeapsă, n.a), de la care Adgia nici cu un chip nu vroeşte a mă

slobozî, măcar deşi i-am adus vrednici respunzători chizeşi, căci noi

totdeauna vom fi faţă când s-ar ceri vreo înfăţoşare în pricină”87

. La 21

decembrie 1837, Ecaterina Buzne se plânge iarăşi contra lui Ilie

Kogălniceanu, din cauza căruia soţul său era închis88

. O listă cu Notele

primite de la Consulatul Rusiei asupra diferitelor pricini și descrierea stării

lor confirmă, la 28 decembrie 1837, existenţa judecăţii dintre aga Ilie

Kogălniceanu şi polcovnicul Ioniță Buzne, Consulatul comunicând că „nu

cere oprirea aducerii întru împlinire, ci lămurire asupra călcărilor de forme

ce Buzne a jeluit că ar fi urmat în căutarea procesului”89

.

Anul următor, la 28 ianuarie 1838, Catrina Buzne se plângea

consulului rus că soţul ei, bolnav şi pe moarte, se află în închisoare de opt

luni, fără nicio vină în pâra cu Ilie Kogălniceanu, alături de el aflându-se şi

fiul Alexandru, care avea şase copii mici acasă90

. Şi la 12 februarie 1838

Catrina Buzne cere eliberarea soţului Ioniţă Buzne din arest91

.

Abia la 22 februarie 1838, după aproape nouă luni de temniţă, se

pronunţă rezoluţia Divanului, potrivit căreia, după obţinerea documentelor

de la Ioniţă Buzne, „să se sloboadă pomenitul îndată de la închisoare”92

.

Eliberarea lui Ioniţă Buzne a survenit probabil în jurul datei de 4 februarie

1838, când acesta redacta o nouă plângere către Consulatul rus de la Iaşi93

.

Pe o copie a unui document din 15 septembrie 1830, Ioniţă Buzne

scria următoarele: „La martie în 3, 1838, au luat documenturile din mâna me

87

Ibidem, vol. XXV, Iaşi, 1933, p. 212; Ibidem, doc. CXCIX, p. 212. 88


Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, supliment I, vol. IV,

1802-1849, documente adunate, coordonate și publicate de D. A. Sturdza, D. C. Sturdza și

Octavian Lugoșianu, București, 1891, doc. XCII, p. 120-121. 90



Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 362, p. 205-206. 93

Ibidem, doc. 369, p. 206. La 29 februarie 1838, Ioniţă Buzne adeverea primirea a opt

hârtii de la Consulatul Rusiei din Iaşi, potrivit cererii pe care a făcut-o (DJIAN, Documente,

p. 435, doc. 312).

43

spătar Iacovache Veisa, director Logofeţiei Mari, şi nici adiverinţă n-au vrut

a-mi da (…) şi am însămnat spre ştiinţă urmaşilor mei. Ioniţă Buzne”94

.

Pricina dintre răzeşii din Drânceni, printre care şi cei din familia Buzne, cu

Ilie Kogălniceanu va continua şi în anii care au urmat. La 14 decembrie

1843, aceştia preiau grija procesului, întrucât Ioniţă Buzne murise, iar

nevasta acestuia, Catrina, nu mai avea posibilităţi financiare95

. Peste nouă

ani, la 12 martie 1852, Alexandru Buzne depunea o plângere la Logofeţia

Dreptăţii pentru a i se elibera cei 300 de galbeni depuşi de tatăl său Ioniţă

pentru răscumpărarea părţii lor din moşia Drânceni, de la aga Ilie

Kogălniceanu96

, iar la 18 martie 1852 trimite aceeaşi jalbă domnului Grigore

Alexandru Ghica97

. În final, la 29 aprilie 1852, vornicul Scarlat Rosetti

înştiinţa Divanul de întărituri de returnarea banilor către Alexandru Buzne98

.

De-a lungul vieţii, polcovnicul Ioniţă Buzne s-a judecat şi pentru

părţi din Brăteni, sat dispărut în prezent, din ţinutul Fălciu, situat în

apropierea Drâncenilor. Procesul avut cu aga Ilie Kogălniceanul se termină

la 24 iunie 183799

. După doar trei zile, Ioniţă Buzne semnează pe un alt act

de întărire, dat de către „răzeşii din moşia Drăceni, trăitori în a stânga

Prutului, în satul Leuşănii, ocolul Cotul Morii, răzeşi din bătrânul Hărăţ din

Drăceni”. Aceştia dădeau un act „la mâna mătuşii noastre Catrina Buzne, ci

este răzeşiţă în bătrânul Hărăţ pi o parte, iar pi alta în bătrânul Manciu, ci

trag neamu Negrului giumătate şi Zbăneşti giumătate, fiindcă bărbatul

dumisali au fost răscumpărat trei bătrâni a Miclescului, de la hătmăneasa

Roset, după alergare prin giudecăţi”. În document se mai precizează că aga

Ilie Kogălniceanu „au avut giudecată cu răzeşii pentru acel pământ, acum cu

nedreaptă giudecată au dipărtat pi bărbatul dumisale din stăpânirea

pământului. Documentul a fost întărit văduvei Catinca Buzne, soția lui

Ioniţă, câţiva ani mai târziu, la data de 11 decembrie 1843, de către

Judecătoria ţinutului Fălciu.

Documentele nu ni-l arată pe Ioniţă Buzne preocupat doar de

proprietăţile şi veniturile sale, ci îl regăsim, la începutul secolului al XIX-lea,

fie ca vătaf (20 iulie 1815100

), ispravnic în ţintul Fălciu101

(1 şi 12 ianuarie

94


Ibidem, doc. 431, p. 222. 96




Gh. Ghibănescu, Neamul Kogălnicenilor, p. CXCVI; idem, Surete şi izvoade, vol. XXV,

p. 209. Pe spatele documentului era precizat: „să cuvine polcovnicului Ioniţă Buzne, ot

Drăceni”. 100


Ibidem, doc. 63; Istoria Huşilor, colectiv redacţional format din Th. Codreanu

(coordonator), Vasile Calestru, Boris Gorceac, Avram D. Tudosie, Georgică Ţoncu, Editura

Porto-Franco, Galaţi, 1995, p. 307.

44

1816102

, 18 martie 1816103

, 10 iunie 1816104

, 9 ianuarie 1818 şi 30 martie

1819105

, 20 iunie 1820106

) sau ducând la îndeplinire diferite porunci107

.

Ioniţă Buzne era un om extrem de calculat, notându-şi riguros

aproape toate acţiunile care presupuneau împrumuturi de bani108

, inclusiv

către membrii familiei, sau utilizarea unor sume şi produse109

sau veniturile

înregistrate110

, după cum o relevă numeroasele documente de acest fel. De

exemplu, în septembrie 1820, Ioniţă Buzne a dus grâu la Galaţi111

. Toate

aceste documente, în care Ioniţă Buzne este implicat direct, ne permit să

102

DJIAN, Documente, p. 419, doc. 246; p. 435, doc. 46. 103




Ibidem, p. 419, doc. 258. 107

La 8 februarie 1831, ispravnicul de Fălciu îi însărcina pe polcovnicii Ioniţă Buzne şi

Iamandi Brânză să cerceteze o jalbă (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc.

288, p. 183), poruncă dusă la bun sfârşit la 8 martie 1831 (ibidem, doc. 289, p. 183). Apoi, la

13 ianuarie 1834, Ioniţă Buzne este martor la o vânzare către Alexandru Buzne şi

polcovniceasa Safta Ugle, de la preotul Ioan Batcu (ibidem, doc. 313, p. 190). La 22

noiembrie 1834, ispravnicul de Fălciu, spătarul Grigore Cuza, îl însărcina pe Ioniţă Buzne,

din Râpi, să cerceteze o pricină de judecată (ibidem, doc. 319, p. 192). 108

La 24 mai 1815, Enachi Buzne îşi face socoteala banilor ce i-a luat de la fratele său Ioniţă

(DJIAN, Documente, p. 435, doc. 33); la 2 noiembrie 1815, fratele Enachi notează banii ce

i-a luat de la Ioniţă Buzne şi i-a împrumutat cu zapis lui Alecu şi Iordache Roset (ibidem,

doc. 32); la 30 octombrie 1816, Enache notează banii ce are să-i dea „lui bădiţa Ioniţă

Buzne” pentru nişte grâu (ibidem, doc. 39). La 29 aprilie 1820, Ioniţă Buzne împrumută pe

doi oameni cu 300 lei (ibidem, doc. 77), apoi pe unul, la 20 septembrie 1820, cu 50 lei

(ibidem, doc. 80), iar la 10 ianuarie 1821 dă altuia 30 lei (ibidem, doc. 85); la 11 iulie 1823,

Alecu Papafil adevereşte primirea unor bani de la Ioniţă Buzne (ibidem, doc. 97). La 2 iulie

1825, ispravnicii de Fălciu întăreau zapisul prin care Neculai Boboc se recunoaşte dator cu

15 lei polcovnicului Ioniţă Buzne, punându-şi termen de rambursare la 26 octombrie. În caz

de neplată, era stipulat „să aibă voie a-şi împlini orice va găsi la casa mea şi toată cheltuiala

şi împlineala să fie despre mine” (Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, doc. 212, p.

153). 109

La 20 iulie 1815, Petrea Buznea adeverea că a luat de la Ioniţă Buzne vătaf un cal murg

(DJIAN, Documente, p. 435, doc. 30), iar la 30 iulie 1815 acelaşi adeverea că îi este dator

lui Ioniţă vătaf din socoteala ce a avut pentru nişte vite (ibidem, doc. 31); la 13 martie 1825,

Ioniţă Buzne vindea fân (ibidem, doc. 112). 110

De exemplu, la 23 mai 1820, Neculai Rotaru se învoieşte cu Ioniţă Buzne pentru plata

unei datorii ce o are la el de când a fost crâşmar în satul Pâhneşti (ibidem, doc. 74). La 27

iulie 1833, un Alexa se învoia să-i dea lui Ioniţă Buzne două vedre de brânză, pentru

păşunatul vitelor pe moşia Orţăşti (ibidem, doc. 240). Apoi, la 5 iulie 1835, Neculai şi

Vasile Chebac căpitan îi roagă pe Ioniţă şi Alexandru Buznea să le amâne plata câştiului Sf.

Gheorghe datorat din utilizarea moşiei (ibidem, doc. 263). De la 11 iunie 1831 datează

scrisoarea lui Costache Măcăreanu dată polcovnicului Ioniţă Buzne pentru răscumpărarea

părţii de moşie a lui Ioniţă Munteanu. Pe verso sunt socoteli de bani între părţi (ibidem, p.

351, doc. 14). La 2 iulie 1832, Ioniţă Buzne se judeca cu Gheorghe Frangu pentru asuprire

(„Albina Românească”, nr. 43, din 2 iulie 1832). 111

DJIAN, Documente, p. 435, doc. 78.

45

observăm astăzi şi alte aspecte ale vieţii cotidiene a locuitorilor din satele din

zona nordică a târgului Huşi, de la începutul secolului al XIX-lea112

.

Un comportament asemănător întâlnim şi la fratele său Enache

Buzne, care apare şi el în numeroase documente, de cele mai multe ori

împrumutând bani, cai şi fân de la fratele său şi de la nepotul Alexandru

Buzne113

. La 21 ianuarie 1836, bolnav fiind114

, îi scria lui Ioniţă Buzne,

rugându-l să-i dea „patru pielicele de cârlan, pentru a-şi face un cojocel”115

.

O altă ipostază în care îl regăsim pe Ioniţă Buzne este cea de ctitor.

Actele care s-au păstrat ne conturează o imagine de sprijinitor al vieţii

religioase, cu cheltuială grea din partea polcovnicului, nu numai de personaj

al cărui ţel principal era administrarea în sens profitabil pentru el a moşiilor

şi de strângere a cât mai multor venituri. Mărturiile documentare sunt

darnice în ceea ce priveşte datele tehnice referitoare la construcţia lăcaşului

de cult din satul Pâhneşti, ţinutul Fălciu, un rol important revenindu-i lui

Ioniţă Buzne116

.

Astfel, la 13 septembrie 1815, Ioniţă Buzne se înţelege cu un zugrav

din Armăşeni, ţinutul Fălciu, ca să zugrăvească biserica satului Pâhneşti, cu

hramul „Sf. Voievozi”, după modelul celei realizate la Plochi. Documentul

de tocmeală preciza: „Adică eu, diacon Vasile zugrav, din satul Armăşeni,

care mai gios mă voi iscăli, dat-am adevărat zapisul meu la mâna vătavului

Ioniţă, precum să se ştie că m-am tocmit la Dumnealui să-i facu

catapeteazma la biserica de la Pâhneşti, cum şi icoanele cele mari şi poalite

icoanelor şi dverelor celor împărăteşti, să fie săpate şi cu toate ale mele să

fie. În scurt, să fie catapeteazma, zverile şi icoanele şi toate în biserică,

întocmai după cum sunt la biserica din Plochi. Aşa mi-au fost tocmeala şi

112

Apar numeroşi săteni care sunt chemaţi în judecată pentru bunuri furate: fân, animale sau

roadele pomilor din livezi. La 14 septembrie 1830, Isprăvnicia ţinutului Fălciu porunceşte

lui Neculai Arhire să cerceteze pricina de păgubire ce o are polcovnicul Ioniţă Buzne de la

Lazăr Timofte şi Alexandru din Călăraşi (în prezent parte a satului Duda), care i-ar fi luat

roadele unei livezi. Aceştia „cu de la dânşii împuternicire, au luat roada dintr-o livadă ... fără

nici o învoială, luând toate nucile şi alte poami din acea livadă”. Isprăvnicia îi cerea lui

Neculai Arhire „să cercetezi şi, dovedind arătările, fă-le adevărati, apoi numaidecât să

îndatoreşti pi părinţi ca să dea toate nucile înapoi precum asemeni şi toate celelalte poame

sau să le plătească în bani” (Adrian Butnaru, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, Editura Pim,

Iaşi, 2007, p. 289 - 290). În anul 1832 este chemat la judecată un locuitor ce furase o vacă,

apoi, 16 august 1833, Ioniţă Buzne se judecă cu sătenii pentru diferite pricini de proprietate.

Judecătoria ţinutului Fălciu făcea atunci cunoscut sătenilor Mihalache şi Simioniţei din satul

Duda să se prezinte la procesul ce-l au cu polcovnicul menţionat, pentru furtul rodului unei

alte livezi (DJIAN, Documente, p. 435, doc. 239). 113

Document din 22 august 1833 (ibidem, doc. 237), 1 octombrie 1833 (ibidem, doc. 238). 114

Conform unui document din 3 ianuarie 1836, Enache era bolnav (ibidem, doc. 284). 115


Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale

din Moldova, f. ed., București, 1974, p. 629 și 685.

46

toate a să fie ale mele, toată cheltuiala a mea să fie şi dumnealui vătavu să-

mi dea 330 lei bani şi trei merţe păpuşoi, în tot lucrul meu, şi toate să fie

gata până la Paşti. Şi banii să aibă a-mi da rânduri, când voi ave trebuinţă

în lucru. Însă, pân nu voi găti de lucru, să nu aibă a-mi da 150 lei. Iar dacă

eu de tocmala aceasta nu mă voiu ţine şi nu voiu găti lucrul bun întocmai

după cum sunt în biserica de la Plochi, apoi să nu aibă a lua nici un ban. Şi

pe adevărată credinţă am iscălit eu însumi. Eu ierodiacon, Vasile

zugrav”117

.

În luna următoare, la 31 octombrie, acelaşi zugrav se învoieşte cu

vătavul Ioniţă pentru aceeaşi lucrare118

. Peste doi ani, lăcaşul de cult era

terminat, căci din data de 13 octombrie 1817 avem un izvod de cheltuielile

făcute de Ioniţă Buzne la zidirea bisericii din Pâhneşti 119

, în care se precizau

meticulos următoarele costuri: „417 lei zugravului, 201 lei stolerului, 14 lei

sfinţirea temeliei, 30 lei două pol coşuri pentru temelie, 270 lei pentru

27.000 cărămizi, 370 lei pentru Franţ chetrar, 27,20 lei pentru scânduri de

brad, 23,20 pentru scânduri de tei pentru strane, 216 pentru Enciul teslar

pentru strane, 100,20 şindrilă la acoperământ, 102 cuie pentru şindrilă, 39,20

lui V. Herari pentru lucru, 5 lei pentru tablă de fier alb, 31 de lei fierul, 10 lei

ipsos pentru tencuială, 88 varul, 7 pentru 4 stâlpi stejar, 17 pentru sfeşnice,

40 pentru prapure, 124,31 pentru cadelniţi, 150 pentru policandru, 877

pentru clopotul cel mare, 200 pentru Preasfinţia Sa Meletie, 36 pentru un şal

stambol tot pentru Preasfinţia Sa, 151 pentru proistoşii Sfinţiei Sale, 44 lei

pentru pânză olandă, 37 pentru basmale, 35 pentru cit de dveră şi prestol, 11

pentru muşamaua la proscomedie, 28 lumânările la sfinţire, 3 pentru cordeli,

7 lei bucătarului”120

.

Ulterior, conform unui document din 26 mai 1830, Ioniţă Buzne se

plângea autorităţilor militare ruseşti de ocupaţie pentru necazurile pricinuite

din partea proprietarului Pâhneştilor, Matei Roset hatman, în satul căruia a

ridicat o biserică, pentru care a cheltuit 7.000 de lei121

.

Polcovnicul Ioniţă Buzne, alături de fraţii săi, Toader şi Costache, s-

au îngrijit şi de înzestrarea satului Fundătura cu prima sa biserică de lemn,

aceasta fiind adusă din satul Bălţaţi, comuna Tătărăni. Încărcată în mai multe

care, biserica veche a fost transportată în satul Fundătura şi reclădită.

Cheltuielile pentru amenajarea temeliei din piatră a bisericii şi pentru

reclădirea ei în satul Fundătura au fost suportate de către Ioniţă Buzne şi

117

„Mitropolia Moldovei”, XXXVIII, 1962, nr. 7-8, p. 611; Gh. Ghibănescu, Surete şi

izvoade, vol. XVII, p. 132. Constantin Partene, în Arsura – vatră de istorie, p. 194, datează

documentul la 19 septembrie 1815. 118



Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, p. 140. 121

Constantin Partene, Arsura – vatră de istorie, p. 194.

47

fraţii menţionaţi, care au înzestrat sfântul lăcaş şi cu un policandru122

. Aceste

mărturii demonstrau o putere financiară însemnată pentru Ioniţă Buzne.

Lunile petrecute în temniţă, la Iaşi, şi-au lăsat amprenta asupra stării

de sănătate a lui Ioniţă Buzne, care avea să înceteze din viaţă înainte de 14

decembrie 1843123

. După cum am arătat şi mai sus, singurul copil al lui

Ioniţă şi al Ecaterinei Buzne a fost Alexandru Buzne, însurat cu Catinca

Giurcăniţa (fiica lui Toader Giurcăneanu şi a Catrinei Botezatu)124

, împreună

având şase copii, mici în 1838125

. Alexandru Buzne a primit ca zestre, în 14

octombrie 1822, de la soacra Catrina Giurcăniţa următoarele: „o icoană

Maica Precista să le fie întru agiutoriu, trei rochii, una cit, alta aclaz şi una

tifon, şase cămeşi bărbăteşti, 12 şerveţele, un prosop de obraz, o masă

pânză, o scurteică de purtat, o rochie cit de purtat, o corde de încins, patru

perne mici şi o pernă mare”, împreună cu partea soacrei din moşia Odobeşti,

adică „300 de stânjeni cu toate scrisorile ei, ci am avut-o eu dată de zestre

de la părinţii mei iarăşi cu toate scrisorile ei”. Soacra mai menţiona că a dat

toate acestea cu „voia tuturor feciorilor mei nestrămutat de nimeni”126

.

În afara menţiunilor documentare alături de tatăl său Ioniţă, arătate

mai sus, polcovnicul Alexandru Buzne apare şi el în diverse documente în

ţinutul Fălciu. Mai întâi, la 29 august 1830 primea o însărcinare din partea

Isprăvniciei Fălciu vizând efectuarea unei măsurători a moşiei Ghermăneşti,

cumpărată de Ion Michiu de la căminarul Dimitrie Gheleman şi pentru care

se judecă cu Iamandi polcovnic, vechilul lui aga Kogălniceanu127

. Peste trei

ani, la 8 aprilie 1833, Constantin Codreanu se judecă cu Alexandru Buzne

pentru nişte fân128

, iar la 2 mai 1833 cel din urmă schimbă nişte stânjeni de

imaş129

. Anul următor, la 21 iulie 1834, Isprăvnicia Fălciu face cunoscut lui

Alexandru Buzne să se prezinte în pricina ce o are cu Ion Lupaşcu130

. Peste

un an, se judecă cu Constantin Codrean, răzeş din moşia Orzeşti, ţinutul

Fălciu131

.

Dintr-un document din 13 octombrie 1839 reiese că paznicul

Constantin Ciobanu, împreună cu alţi locuitori din Duda, se învoiesc cu

polcovnicul Alexandru Buzne să scoată de pe moşia acestuia, Baia, piatră

pentru construirea podului de la Docolina132

. Cu două zile înainte şi

122

Dorinel Ichim, op. cit., p. 513-514; Constantin Partene, Arsura – vatră de istorie, p. 199. 123


Ibidem, p. 18 şi 157. 125

Ibidem, doc. 368, p. 206. 126


Ibidem, p. 435, doc. 178. 128


Ibidem, doc. 233 şi 234. 130


Idem, Divanul de Apel al Ţării de Jos, dosar 135/1835. 132

Adrian Butnaru, Novaci şi Duda, p. 143.

48

locuitorii satului Fundătura se învoiseră, tot pentru construirea podului de la

Docolina, cu Alexandru Buzne pentru a scoate piatră de pe moşia Baia133

, iar

la 28 octombrie 1839 sătenii din Novaci au încheiat aceiaşi învoială134

.

Alexandru Buzne, polcovnic şi el precum tatăl135

, consemnat în unele

documente ca având casa la Râpi136

(actualul sat Mihail Kogălniceanu), în

ţinutul Fălciu, rămâne să se îngrijească de moşiile rămase moştenire de la

părinţii săi, fapt demonstrat şi de modul în care ţinea socoteala lor. Astfel, de

la 16 martie 1829 datează o însemnare făcută de Alexandru Buzne privind

numele moşiilor mamei sale, Catrina, precum şi vânzările şi schimburile

făcute137

. În 1835, răzeşii din moşia Orţăşti se judecă cu Alexandru Buznea,

pentru răscumpărarea unor stânjeni de pământ138

, iar la 7 noiembrie 1846

Divanul Apelativ judeca procesul dintre răzeşii moşiei Orţăşti şi Alexandru

Buzne, rămas moştenitor acolo, pentru răscumpărarea a 25 de stânjeni139

, iar

la 14 decembrie 1847 dădea, în faţa privighetorului ocolului Podoleni, o

mărturie pentru moşia Ghermăneşti140

.

Dar cele mai mari probleme le are pentru Odobeşti, ţinutul Fălciu,

venite din partea unor moştenitori ai familiei Arbore, judecându-se cu aceştia

mai mulţi ani pentru a-şi păstra proprietatea141

. În august 1835, Divanul

133

Ibidem. 134

Ibidem. 135

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XXV, p. 212. În document apare consemnat „fiul

Alexandru”. 136


Ibidem, p. 419, doc. 285. 138

Idem, Divanul Domnesc, 35/1835. 139

Idem, Documente, p. 422, doc. 255. Procesul nu era finalizat nici în 24 august 1849

(ibidem, doc. 271). 140

Ibidem, p. 351, doc. 157. De asemenea, la 18 ianuarie 1849 erau inventariate

documentele moşiei Stuhuleţul, cuprinzând acte dintre anii 1816-1849 (Ibidem, p. 422, doc.

270). 141

Mai întâi, la 1 mai 1839, Judecătoria Fălciu îl anunţă pe polcovnicul Alexandru Buzne să

vină cu hrisovul câştigat în pricina ce a avut-o cu Constantin şi Emanoil Arbore căpitan

pentru părţi din moşia Odobeşti, pentru „a se duce la împlinire” (ibidem, p. 429, doc. 226).

Anul următor, la 3 mai 1840, aceeaşi judecătorie îi făcea o comunicare asemănătoare

(ibidem, doc. 240), iar în urma unui protest faţă de modul în care se derulează procesul, la

21 octombrie 1840 Judecătoria Fălciu îi răspunde lui Alexandru Buzne cu privire la două

zapise înfăţişate de vechilul Arbureştilor pentru părţi din moşia Odobeşti (ibidem, doc. 228).

Peste mai mulţi ani, la 22 octombrie 1851, Judecătoria Fălciu îi comunică lui Alexandru

Buzne să se prezinte pentru îndeplinirea hrisovului domnesc dat în pricina ce a avut-o cu

Arbureştii pentru moşia Odobeşti (ibidem, doc. 274). La 14 mai 1851, Gheorghe Buţă,

geometrul ţinutului Fălciu, face despresurarea moşiei Odobeşti, a lui Alexandru Buzne,

despre moşiile Şopârleni, a vornicului Scarlat Roset, şi moşia Todirceni, a lui Costache

Cerchez spătar (ibidem, p. 433, doc. 306). Apoi, la 2 august 1857, Buzdugan serdar,

reprezentantul Judecătoriei Fălciu, făcea cunoscut lui Alexandru Buzne să se prezinte pentru

punerea în aplicare a hrisovului domnesc din anul 1839, dat în pricina ce a avut-o cu

Arbureştii pentru moşia Odobeşti (ibidem, p. 429, doc. 293). Potrivit unui alt document din

49

Apelativ al Ţării de Jos adeverea primirea jalbei lui Alexandru Buznea

împotriva hatmanului Matei Roset, pentru împresurarea moşiei Odobeşti de

către moşia Şopârleni142

. Peste câţiva ani, Alexandru Buzne se judecă şi cu

spătarul Constantin Dimitriu Arbore pentru moşia Odobeşti143

. Tot acesta

este menţionat la 3 iunie 1856, de când datează un termen de judecată între

colonelul Mihail Kogălniceanu şi polcovnicul Alexandru Buzne pentru

Odobeşti şi Fălfăeşti, unde cel din urmă revendica pământ de la răposatul

spătar Constantin Arbore144

.

Pe acest fond, interesantă este o scrisoare trimisă de către marele om

politic Mihail Kogălniceanu către Alexandru Buzne, datând din 12 martie

1858: „Domnul meu, am primit scrisoarea dumitali, din 10 martie 1858, prin

care după ce faci un apel la sentimentele mele de dreptăţi, de bunătăţi etc.,

la luptele ce am purtat pentru ţară, apoi mă învinovăţeşti că m-am îndurat a

răşlui o parte din moşia Odobeşti!”. Mai departe, Mihail Kogălniceanu

invocă o serie de documente şi îi comunică lui Alexandru Buzne că, într-

adevăr, amândoi au ca strămoş comun pe Luca pârcălabul, iar două treimi

din moşia Odobeşti este stăpânită pe drept de Buzneşti, fiind cumpărătură a

lui Ioniţă Buzne, iar o treime aparţine lui Mihail Kogălniceanu. Cu toate

acestea, cel din urmă îi comunică faptul că ar dori să evite un proces,

preferând realizarea unui compromis între cei doi. Mai departe, Mihail

Kogălniceanu îi mai transmite: „Dumneavoastră aţi arătat că alegi familia;

şi eu, domnul meu, am familie grea; am cheltuieli foarte mari, căci în vreme

când dumneata toată viaţa dumitale te-ai ocupat de îmbunătăţirea soartei

copiilor dumitale, eu adesea mi-am jertfit şi femeie şi copii, trăind şi

luptându-mă numai pentru ţara mea. Credeţi, domnul meu, nici eu nu mă

aflu în poziţie atât de înflorită ca şi altă dată, precum am făcut-o alte dăţi,

să sacrific avutul copiilor mei…”145

.

Odobeştii au stat în stăpânirea neamului Buzne până către anul 1930,

când a trecut prin zestre la Andrei Brighiu146

.

În cursul anului 1850 îl regăsim pe polcovnicul Alexandru Buzne la

Isprăvnicia ţinutului Fălciu, în pricini de judecată cu spătarul Petrachi

Cozmiţă147

. Apoi, la 1857, în Procesele verbale ale Adunării ad-hoc a

Moldovei, îl regăsim ca proprietar mic și alegător de gradul doi148

, având în

6 iulie 1854, Alexandru Buzne se judecase şi cu proprietarul moşiei Dinţeni pentru nişte fân

luat de la Odobeşti (ibidem, p. 429, doc. 292). 142

Ibidem, p. 435, doc. 262. 143

Document din 10 decembrie 1838 (ibidem, doc. 313). 144

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XXV, p. 245. 145

Idem, Documente, în „Ioan Neculce”, anul I, II, 1922, p. 318. 146

Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol XXV, p. LXIX. 147

DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1339, op. 1521, 454/1850. 148

C. Colescu Vartic, Dimitrie A. Sturdza, Acte și documente relative la istoria renașterii

României, vol. VI, partea I, București, 1896, doc. 1980, p. 27.

50

proprietate moşia Dinţeni149

. Peste doi ani, la 9 ianuarie 1859, Isprăvnicia

Fălciu îl trimitea, împreună cu Ion Mighiu, să urmărească boala ivită între

vitele din satul Grozeşti, pe Prut, şi să aplice măsurile publicate în manualul

administrativ, vol. I150

.

Puţinii membri ai familiei Buzne prezentaţi în rândurile de faţă nu s-

au remarcat într-un domeniu anume şi nici nu au deţinut demnităţi

însemnate, însă i-am văzut luptând şi suferind vreme de mai mulţi ani pentru

a-şi apăra moşiile strămoşeşti.

*

Alte menţiuni despre Alexandru Buzne nu mai avem. Nu ştim nimic

despre cei şase copiii ai săi, aşa cum nu cunoaştem alte date despre fraţii

tatălui său şi descendenţii lor.

Mai mulţi purtători ai numelui Buzne sunt atestaţi în Huşi la mijlocul

secolului al XIX-lea, iar în secolul al XX-lea în Vetrişoaia151

. Nu este exclus

ca aceştia să fie în legătură de rudenie cu fraţii Ioniţă, Toader, Costache,

Neculai şi Enacache152

, sau cu nepotul lor Alexandru Buzne, rămănând ca

cercetări viitoare să clarifice această supoziţie.

Astfel, printre fraţii lui Ioniţă Buzne este posibil să fie un Costache

Buznea din ţinutul Fălciu, pomenit la 8 mai 1863153

. Apoi, la 1849, în

Davideşti, acelaşi ţinut, apare un polcovnic Neculai Buznea, care avea la

biserica de acolo un fiu, dascălul Gheorghe Buzne154

.

De asemenea, la 3 decembrie 1826 sunt menţionaţi fraţii Ianache şi

Ioniţă Buzne la Pâhneşti155

. Ioniţă Buzne și fraţii săi, Neculai Buzne şi

Enachi Buzne, apar consemnaţi ca postelnicei în catagrafia locuitorilor

satului Pâhneşti din anul 1820156

. Ianache Buzne este menţionat la 14

februarie 1822, când împreună cu fratele său Ioniţă ia în arendă, pe trei ani,

149

Rodica Iftimi, Sorin Iftimi, Alegătorii Divanului ad-hoc din Moldova (1857). Un

manuscris necunoscut, în IN (serie nouă), X-XII, Iași, 2009, p. 169. 150


Şi în prezent există în comuna Vetrişoaia, judeţul Vaslui, mai mulţi purtători ai numelui

Buzne. Astfel, prin decretul nr. 319 din 1976 privind conferirea Titlului de onoare de Mamă

Eroină şi a Ordinului Mamă Eroină, a beneficiat de acest drept şi Elena V. Buznea (site-ul

de internet http://lege5.ro/Gratuit/he2timzu/decretul-nr-319-1976-privind-conferirea-titlului-

de-onoare-de-mama-eroina-si-a-ordinului-mama-eroina - on line la data de 27.04.2014). 152

Gh. Ghibănescu invocă existenţa unui fond de documente private ale familiei Buzne,

consultat personal de el, pe care le numeşte „acta Buznea”, „acta Enacachi Buznea”, din

Şopârleni, „acta Brighiu-Buznea”, „acta Andrei Brighiu – Enacachi Buznea” (Gh.

Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. XVII, p. 11, 17, 30, 42, 43, 49, 54, 62, 70). 153


Clit Costin, O catagrafie ecleziastică din 1849 privitoare la ţinutul Fălciu, în „Lohanul”,

anul IV, nr. 5 (15), decembrie 2010, p. 20. 155


Adrian Butnaru, Catagrafia locuitorilor satului Pâhneşti, ţinutul Fălciu, la 1820, în

„Elanul”, nr. 88, iunie 2009.

http://lege5.ro/Gratuit/he2timzu/decretul-nr-319-1976-privind-conferirea-titlului-de-onoare-de-mama-eroina-si-a-ordinului-mama-eroina

http://lege5.ro/Gratuit/he2timzu/decretul-nr-319-1976-privind-conferirea-titlului-de-onoare-de-mama-eroina-si-a-ordinului-mama-eroina

51

moşiile Toporul şi Căcăceni, din ţinutul Orhei, ale Episcopiei Huşilor157

.

Peste cinci ani, la 18 februarie 1827, Ianache lua în posesie, pentru trei ani,

moşia Dinţeni, din ţinutul Fălciu, de la spătarul Ianachi Danul158

.

La 20 august 1823, un polcovnic Iordache Buzne atestă că Ilie

Kogălniceanu căminarul are cumpăraţi 10 stânjeni în Brăteni, ţinutul Fălciu,

de la Lupul Burghelea159

. Pentru părţi din Brăteni ştim că şi Ioniţă Buzne s-a

judecat ulterior, la 24 iunie 1837160

, cu Ilie Kogălniceanu, fapt care ar putea,

la fel, să ateste existenţa unei legături de rudenie între Ioniţă şi Iordache

Buzne.

La mijlocul secolului al XIX-lea este consemnat la Huşi un alt Ioniţă

Buznea, poate un descendent al celor de mai sus. Mai întâi, la 7 decembrie

1847, obştea oraşului Huşi solicita domnului sprijin pentru reconstruirea unei

şcoli, destinată „a forma credincioşi supuşi ocârmuirii şi cetăţeni folositori

patriei”. Printre semnatari se numără Ioniţă Buznea şi un Gheorghe Buznea

(poate acelaşi Iordache de mai sus), alături de alte nume, precum aga

Costache Teodoru, spătarul N. Cerchez, paharnicii Costache Şendrea,

Costache Dabija etc161

. Apoi, în cursul anului 1850, îl întâlnim pe

polcovnicul Ioniţă Buzne, consemnat în documentele Isprăvniciei Fălciu ca

aflat în proces cu spătarul Gheorghe Cozmiţă, din cauza unor bani162

. La 25

noiembrie 1854 un Ioanu Buzne, membru al Sfatului Orăşenesc Huşi163

,

semnează o solicitare a acestei instituţii către Departamentului Lucrărilor

Publice pentru angajarea unui cişmigiu în târgul Huşi164

. În decembrie 1857,

în ținutul Fălciu, îl întâlnim pe Niță Buznea, orășean, stolnic, proprietar de

casă165

. La 21 aprilie/3 mai 1859 apare iarăşi Ioanu Buzne ca membru al

Sfatului Orăşenesc Huşi166.

Ioan Buzne a fost, între 4 iunie 1859 şi 15 iulie

1864, membru al Comitetului de inspecţie al şcolilor din oraşul Huşi167

. S-a

implicat în rezolvarea problemelor învăţământului din mediul rural fălcian,

în special în combaterea absenteismului din şcolile săteşti, intervenind pe

157


Ibidem, doc. 233, p. 163. 159

Ibidem, vol. XXV, p. 173-174. 160

Idem, Neamul Kogălnicenilor, p. CXCVI; idem, Surete şi izvoade, vol. XXV, p. 209. Pe

spatele documentului era precizat: „să cuvine polcovnicului Ioniţă Buzne, ot Drăceni”. 161

Th. Codrescu, „Uricariul”, vol. IX, Iaşi, 1887, p. 68. 162

DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1339, op. 1521, 1445/1850. 163

Costin Clit, Documente huşene, vol II (1648 - 1880), Editura Pim, Iaşi, 2013, doc. 419, p.

438-439. 164

Ibidem, doc. 422, p. 441. 165

Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturza, Dimitrie C. Sturza, Acte și documente relative la

istoria renașterii României, vol. VI, partea I, București, 1896, doc. 1980, p. 28. 166

Costin Clit, Documente huşene, vol II, doc. 464, p. 473. 167

Ibidem, vol. I, Editura Pim, Iaşi, 2011, doc. 459, p. 384.

52

lângă Prefectură în vederea angajării subprefecţilor pentru convingerea

părinţilor să trimită copiii la învăţătură168

.

Este posibil ca Ioniţă Buznea să fi avut ca fiică pe Maria I. Buzne,

institutoare la Şcoala nr. 2 de fete din Huşi, care acceptă, la 12 iulie 1893, să

o suplinească pe timpul vacanţei pe directoarea Elena Manoliu, de la Şcoala

de fete nr. 3. În anul 1895, Maria I. Buzne este menţionată ca institutoare la

Şcoala primară de fete nr. 1 din Huşi169

. Între anii 1896-1897 funcţiona ca

institutoare şi directoare la Şcoala de fete nr. 3 din Huşi170

.

Un Vasile Buzne apare la mijlocul secolului al XIX-lea la Huși, în

ținutul Fălciu. La 20 iunie 1856 subscrie „Actul de adeziune la dorințele

națiunii de unire, din judeţul Fălciu”171

, iar în Procesele verbale ale

Adunării ad-hoc a Moldovei, din toamna anului 1857 și în Lista alegătorilor

care au luat parte la alegerile din 1857, este pomenit în ținutul Fălciu Vasile

Buzna, „orășean, proprietar de casă”172

, alături de negustorul Gheorghe

Buznea173

. Pe acesta din urmă îl regăsim într-o listă de subscripţii la 1851,

contribuind cu suma de 6 lei pentru şcoala publică din Huşi174

.

Un Constantin Gh. Buznea era reprezentantul guvernului în Huşi, la

20 iunie 1879, când participă la realizarea unui inventar al bisericii

Episcopiei Huşi, cancelariei, palatului şi curţii episcopale, alături de

arhimandritul Nectarie Tomescu, reprezentantul episcopului Iosif

Gheorghian, Constantin I. Ciudin, reprezentantul episcopului Calinic

Dima175

. Constantin Gh. Buznea a fost primar la Huşi în perioada 16 iulie –

1 septembrie 1880176

. Probabil că a avut-o ca fiică pe Elena C. Buzne (n. la

Huşi, în anul 1867 – † la Iaşi, în 1940) şi pe Maria Buzne (institutoare,

văduvă din tinereţe), mama soţiei lui Petre Andrei177

. Localul nou al Şcolii

primare de băieţi nr. 3 din Huşi a fost mutat la 1895 în clădirea construită pe

168

Idem, Şcoala publică nr. 1 de băieţi din Huşi (1832-1949), în Studii şi articole privind

istoria oraşului Huşi, vol. II, coord. de Costin Clit şi Mihai Rotariu, Editura Sfera, Bârlad,

2005, p. 291. 169

Idem, Starea şcolilor primare din oraşul Huşi la 1893, în Studii şi articole privind istoria

oraşului Huşi, vol. I, coord. de Costin Clit şi Mihai Rotariu, Editura Sfera, Bârlad, 2005, p.

323. 170

Ibidem, p. 324. 171

Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, Acte și documente relative la

istoria renașterii României, vol. III, București, 1889, p. 587. 172

Ibidem, vol. VI, partea I, București, 1896, doc. 1980, p. 28. 173

Ibidem, doc. 1980, p. 28. 174

Costin Clit, Şcoala publică nr. 1 de băieţi din Huşi (1832-1949), p. 309. 175

Mihai Rotariu, O catagrafie inedită a Episcopiei Huşilor din 1879, în Studii şi articole

privind istoria oraşului Huşi, vol. I, p. 165. 176

Petru Ghenghea, Monografia Şcoalei nr. 3 băeţi Huşi şi a circumscripţiei şcolare nr. 3,

în Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, vol. II, p. 377. 177

Petre Andrei, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ed. îngrijită de P. P. Andrei, V. Fl.

Dobrinescu, Doru Tompea, Iaşi, Edit. Graphix, 1993, p. 27.

53

terenul fost în proprietatea a trei locuitori: C. Busnea, V. Pandelea şi I.

Şloim178

.

Elena Buzne a fost pedagog şi militantă pentru emanciparea femeilor

din România. Studiază la Şcoala Centrală şi la Institutul „Humpel” din Iaşi,

după care se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Iaşi, la care

renunţă după un an, în favoarea Facultăţii de Litere. În anul universitar 1888-

1889, patru studente înmatriculate la Facultatea de Ştiinţe (Elena Buzne,

Elvira Zamfirescu, Lucia Manolescu şi Natalia Davidel) aleg studiile

literare179

. După absolvirea Universităţii, Elena Buzne devine institutoare la

Şcoala primară de băieţi nr. 3 din Huşi, unde o regăsim între 7 februarie

1894 şi 15 ianuarie 1895180

. În primăvară, la 15 mai 1895, Elena C. Buzne

pleacă iar la Iaşi, unde participă la examenul pentru institutori181

.

În anul 1905 s-a căsătorit cu politicianul Constantin Meissner (1854-

1942)182

, deputat şi ministru de mai multe ori. Elena Buzne a fost, timp de

zece ani, directoarea Institutului Liceal de Domnişoare din Iaşi, apoi a

predat, până la pensionare (1929), pedagogia, filosofia şi istoria la Liceul

„Oltea Doamna” din acelaşi oraş. În paralel, Elena Buznea-Meissner s-a

dedicat şi activităţii de asistenţă socială, prin constituirea mai multor

societăţi: Colonia Şcolară, Cercurile de Gospodine, Nevoile Iaşilor,

Ocrotirea Copiilor cu Rele Porniri şi colaborarea cu altele, deja constituite:

Cantina Şcolară, Caravana Milosteniei, Amicele Tinerelor Fete, Societatea

Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Reuniunea Femeilor Române,

Crucea Roşie etc. Împreună cu Maria Băiulescu, Ella Negruzzi şi Calypso

Botez pune bazele „Asociaţiei de Emancipare Civilă şi Politică a Femeii

Române” (1918), pe care o va conduce şi o va afilia la Uniunea Femeilor

Române. În 1923, în cadrul celui de-al IV-lea congres, se permite aderarea

societăţilor de femei din Moldova şi Bucovina la Uniunea Femeilor Române.

Cu ocazia acestui eveniment Elena Buznea-Meissner sublinia necesitatea

acordării de drepturi civile şi politice femeilor, drepturi care să fie statuate în

178

Petru Ghenghea, Monografia Şcoalei nr. 3 băeţi Huşi şi a circumscripţiei şcolare nr. 3,

p. 360. Lucia Borş, în monografia dedicată doamnei Elena Cuza, afirmă că domnitorul Cuza

s-a născut la Huşi, într-o casă situată „alături de Banca Naţională, casa proprietarului

Buznea, formată din patru camere (odăi), care dădeau una în alta, două câte două” (Lucia

Borş, Doamna Elena – Cuza, Editura Pelendava, Craiova, 1992, p. 19, apud Vasile

Calestru, Huşii de ieri şi de azi, cu o prefaţă de Gh. Buzatu, indice general de Alexandrina

Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 243). 179

Leonidas Rados, Primele studente ale Facultăţii de Litere de la Universitatea din Iaşi, în

AIIAI, XLVII, 2010, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 68 şi 71. 180

Costin Clit, Starea şcolilor primare din oraşul Huşi la 1893, p. 321; Petru Ghenghea,

Monografia Şcoalei nr. 3 băeţi Huşi şi a circumscripţiei şcolare nr. 3, p. 361. 181

„Monitorul Oficial”, nr. 29, din 7 (19) mai 1895. 182

N. Iorga, Pagini alese, vol. I, antologie şi studiu introductiv de Mihai Berza, Editura

pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 76.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Maria_B%C4%83iulescu

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ella_Negruzzi

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Calypso_Botez

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Calypso_Botez

54

noua constituţie: „Sunt astăzi în lume 138 milioane de femei care participă

la administrarea comunelor, la administraţia ţării în Parlament, şi, slavă

Domnului, în acele ţări rezultatele sunt foarte satisfăcătoare (...). Cerem

Constituantei să nu înceapă cu un act de nedreptate faţă de cea mai mare

parte a populaţiunii acestei ţări, privând-o de drepturile acordate doar

celuilalt sex”.

În calitate de preşedintă a Asociaţiei de Emancipare Civilă şi Politică

a Femeii Române, Elena Buznea-Meissner participă la congresele The

International Woman Suffrage Alliance, desfăşurate la Roma (1923), Paris

(1926), Berlin (1929) şi Istanbul (1935). A publicat Dreptatea causei

feministe (1923), Extensiunea activităţii femeii în afară de casă (1924),

Câteva cuvinte în chestia alcoolismului (1924), în colaborare cu Paula

Petrea183

.

La cumpăna secolelor XIX-XX îl întâlnim la Huşi pe Emanoil

Buznea, care intră la 2 martie 1896 în rândurile grupului radical al Partidului

Conservator din Iaşi184

, iar în vara anului 1899 este ales deputat la colegiul II

Fălciu185

. Mai târziu, la 30 ianuarie/12 februarie 1908, îl regăsim figurând în

lista eligibililor pentru Senat din judeţul Fălciu186

. Emanoil Buznea s-a aflat

în relaţii de prietenie cu Gh. Ghibănescu, căruia îi trimitea de la Veneţia

felicitări cu ocazia sărbătorilor, la 19 aprilie 1906187

.

La începutul secolului al XX-lea, se năştea la Satu Nou (localitate

înfiinţată în anul 1893 pe moşia Vetrişoaia, pe malul Prutului), în judeţul

Vaslui, George Buznea (23 aprilie 1903-14 septembrie 1976). Era fiul lui

Gheorghe Buznea188

şi al Domnicăi Bejan. A făcut studii liceale la Huşi şi a

devenit poet şi traducător, deşi nu a reuşit să-şi termine studiile începute la

Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Prin 1926-1927, frecventa cenaclul lui Mihail Dragomirescu şi

încerca să se afirme cu versuri la „Falanga” şi „Universul literar”. Între anii

1929 şi 1931 a lucrat ca secretar la revista brăileană „Luceafărul literar şi

artistic”, colaborând totodată şi la alte periodice, precum „Gazeta Brăilei”,

„Curierul”, „Relief dunărean”. A publicat versuri, proză, articole literare şi

diverse, semnând şi George Buznea-Moldovanu, Baldovin, Bemol, Valentin

Boldur, Valentin Vetrişanu. În revista „Pământul nostru”, devenită

183

Site-ul de internet http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_Buznea-Meissner (on line la

data de 10.04.2014).. 184

Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, Iaşi, 1923, p. 7. 185

Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Editura All, Bucureşti,

1998, p. 232. Îl întâlnim ca deputat şi în anul 1900 (Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, p. 18). 186

„Monitorul Oficial”, nr. 240, din 30 ianuarie/12 februarie 1908. 187

DJIAN, Colecţia „Ghibănescu Gheorghe” (1864-1936), doc. 10/36. 188

Nu cunoaştem originea acestui Gheorghe Buznea. În zona satului Vetrişoaia este

menţionat, la 18 mai 1782, un mazil „Ioniţi Buzineau” (Ioan Mîcnea-Vetrişanu, Atingerea

mitului. Vetrişoaia 475 de ani. File de monografie, Editura Timpul, Iaşi, 2003, p. 95).

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Elena_Buznea-Meissner

55

„Pământul”, din 1933, care apărea la Călăraşi, semnează începând cu 1934

versuri alături de V. Eftimiu, G. Gregorian, Agatha Grigorescu-Bacovia.

George Buznea a publicat Omagiu Eladei (1930), Romanul unei

femei (1930), Brăila râde, Brăila plânge (1932), Aripi de azur (1935),

Flăcări (1935), Epoeea pământului românesc (1936), Brăila prin veacuri şi

în zilele noastre (1937), Povestea lui … (1940)189

. Cea mai importantă operă

a lui George Buznea este traducerea Divinei Comedii, de Dante Alighieri190

.

Cunoscută este şi poezia patriotică ,,Doina Prutului”, scrisă în chiar vara

anului 1940, când, în urma ultimatulului Uniunii Sovietice din 27 iunie,

România era obligată să cedeze Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa.

Rândurile de faţă reprezintă o evocare a unor figuri aparţinând

familiei Buzne din ţinutul Fălciu, aşa cum ne apar ele în documentele din

prima parte a secolului al XIX-lea. „Genealogiștii au devenit conștienți de

faptul că studiul oricărei familii, de orice condiție socială, reprezintă un pas

înainte pe calea scrierii istoriei societății”191

. „Genealogia este unul dintre

principalii factori ai cunoașterii istorice de zi cu zi, «la petite histoire» cum o

numesc francezii. Această istorie, cu nenumăratele-i întâmplări – fapte de

arme, aventuri sentimentale, devotamente, intrigi, judecăți – face farmecul

istoriei și contribuie atât de mult la popularizarea ei”192

.

189

Site-ul de internet http://www.crispedia.ro/George_Buznea (on line la data de

10.04.2014). 190

Istoria Huşilor, colectiv redacţional format din Th. Codreanu (coord.), Vasile Calestru,

Boris Gorceac, Avram D. Tudosie, Georgică Ţoncu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1995, p.

262. 191

Mihai-Sorin Rădulescu, Genealogii, Editura Albatros, București, 1999, p. 7. 192

Dan Pleșia, Importanța studiilor genealogice pentru istoria Țării Românești, în „Arhiva

Genealogică”, II (VII), 1995, 1-2, p. 18.

http://www.crispedia.ro/George_Buznea

56

ÎNSEMNĂRI DE PE CĂRŢI (I) Costin CLIT

Importanţa însemnărilor de pe cărţi a fost evidenţiată recent de autorii unui

valoros corpus ce cuprinde patru volume. „Vechile însemnări de pe cărţi,

manuscrise şi tipărite, reprezintă un izvor de importanţă covârşitoare pentru istoria

culturii şi cea politică, economică şi socială, relevând aspecte esenţiale pentru

cunoaşterea istoriei româneşti până la mijlocul secolului al XIX-lea. Ele oferă

informaţii cu privire la viaţa culturală, stăpânirea funciară, producţia agricolă,

categorii sociale, dări, monedă, preţuri, circulaţie monetară, metrologie istorică,

politica economică a unor domni, meşteşugari, organizarea muncii, căi de

comunicaţie, mijloace de transport etc”1.

Punem și noi în valoare numeroase însemnări inedite pe care am reuşit să le

transcriem din cărţile vechi aflate în custodia Muzeului Eparhial din Huşi2, în

timpul şi cu sprijinul lui Nicodim Arsenie, stareţul mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru

şi Pavel” din Huşi, şi a regretatului P.S. Ioachim, Episcopul Huşilor, la care se

adaugă şi trei însemnări publicate recent3. Oferim şi alte însemnări culese în timpul

cercetărilor pe la diverse biserici sau puse la dispoziţie de unii colegi de breaslă.

Însemnările oferă informaţii certe despre protopopii, preoţii, diaconii şi

dascălii slujitori în bisericile de pe cuprinsul Eparhiei Huşilor, familiile acestora,

naşteri, căsătorii şi decese. Sunt cuprinse informaţii referitoare la numele

donatorilor, boieri şi oameni simpli, ctitori ai lăcaşelor bisericeşti.

Astfel, găsim informaţii despre: serdariul Dediul Codreanu4, donator al unui

Minei şi altor cărţi bisericeşti către biserica din satul Fruntişeni, unde erau

înmormântaţi înaintaşii săi; Constantin Donici5, fiul marelui clucer Miron Donici, şi

al Ecaterinei Hrisoscoleu, sora vistiernicului Aristarh Hrisoscoleu, şi sătenii

înzestrau în 1767 biserica din Bezin (actualul sat Donici), din ţinutul Orhei, cu un

Minei; Dumitru başbulbaş Cărpăoian, care a donat în 1766 un Minei la biserica sa

din Nicoreşti, siliştea Dobreneştilor; paharnicul Iordache Lambrino din satul Banca

(25 decembrie 1780), biv vel paharnic la 1782; Gligoraş Costache din Epureni de

1 Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei, Un corpus editat de I.

Caproşu şi E. Chiaburu, volumul I (1429-1750), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2008, p. V. 2 A se vedea şi Olimpia Mitric, Fondul de carte veche bisericească de la Complexul

Muzeistic Huşi (Prezentare generală), în „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor”, III,

1991, p. 215-221. 3 Petru V. Matei, Gugeşti (jud. Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de credinţă (1609-2011), Iaşi,

Editura Cronica, 2011. 4 A se vedea Paul Păltânea, Familia doamnei Ana, soţia lui Mihai vodă Racoviţă, în „Arhiva

genealogică”, I (VI), nr. 3-4, 1994, p. 133-144. 5 A se vedea Maria Popa, Doina Rotaru, O ctitorie a boierilor Iamandi biserica „Sfântul

Nicolae” de la Gura Idrici în „Monumentul”, XIII / 1, coordonatori: Mircea Ciubotaru,

Aurica Ichim şi Sorin Iftimi, Iaşi, 2012, p. 413-440.

57

Bârlad (11 ianuarie 1785); postelnicul Constantin Cuza, care cumpăra în 1784 un

Minei pentru biserica din Sofroneşti; vel banul Arghire Cuza (martie 1799); preotul

Zota şi alţi locuitori înzestrau biserica din Lungeşti (după 1766); familia Bazgan

pentru biserica din Dragomireşti; vornicul Ioan Paladi şi neamul său, ctitorii

bisericii din Suseni; Grigori Iamandi, decedat la 3 martie 1832; Ancuţa Mihălache

cumpără un Octoih pentru biserica din Găgeşti, conform însemnării epitropului L.

Mihălache din 28 noiembrie 1843; Toader Palade (10 martie 1871, 15 martie 1886)

şi fiul său Gheorghe (15 martie 1886) şi alţii.

În unele cazuri obştea locuitorilor dintr-o localitate cumpără cărţile necesare

bunei desfăşurări a ceremonialului bisericesc, precum cea de la Stănileşti, în 1776.

Însemnările fac lumină în stabilirea cronologică a confecţionării de catapetesme şi a

numelui unor de zugravi. La biserica din Unţeşti, catapeteasma a fost finalizată la

10 noiembrie 1830 de către Alecsăi Zugrav şi fiii săi.

Viaţa monahală este reflectată în însemnările pe care le punem în circulaţie,

anume, lăcaşe monahale, nume de stareţi şi monahi, îmbrăcarea schimei monahale,

informaţii despre schituri şi mănăstiri uitate de trecerea timpului. Se face referire la

schiturile Munteneşti (27 iulie 1835), Cetatea Mică, mănăstirea Deleni din ţinutul

Vaslui, Crasna (Crăsniţa sau Fundul Crasnei) din ţinutul Fălciu, mănăstirile Floreşti

şi Pârveşti din ţinutul Tutovei.

Circulaţia cărţii poate fi pusă în valoare de însemnările de faţă. Este cazul

unei Cazanii, tipărită la Bucureşti, pe care scrie Ioan Borcilă, monah din Roman

(1771), și Ioniţă Borcilă din Rădăuţi (1771). Cartea ajunge în ţinutul Iaşi, apoi la

biserica din satul Ungureni (Todireşti), situat în comuna Pădureni (Cârligaţi), la sud

de Huşi (sat dispărut între timp), care a fost prădată în 1795, în acelaşi timp cu cea

din Epureni. Remarcăm că lângă târgul Huşi exista satul Cornii Unguri (format

dintr-o comunitate catolică), proprietatea Episcopiei, iar în târgul Fălciu mahalaua

Mocani. Circulaţia cărţii poate fi pusă şi în legătură cu fenomenul transhumanţei pe

valea Prutului (întâlnim şi unele însemnări ce privesc numărul ovinelor). În paginile

Cazaniei găsim însemnări în limbile latină, germană și rusă (!), pe care nu am putut

să le transcriem din cauza necunoaşterii acestora.

Teama de furtul cărţilor din biserici este prezentă în vechile însemnări, aşa

cum ne demonstrează şi cele ale căpitanului de seimeni Voico din cartea

Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri de Ioan Zlataust, tipărită la Bucureşti în

1746, cu care a fost înzestrată biserica din Slobozia Bucureştilor cu hramul Naşterea

Sfintei Fecioare Maria şi Marele Mucenic Dimitrie, Izorâtorul de Mir. Din

Bucureşti, cartea ajunge la Bârlad, apoi la Bogdăniţa. Numeroasele însemnări, a

căror conţinut este aproape identic, se datorau pretenţiilor de proprietară a cărţii,

prezvitera răposatului preot Andronache.

Achiziţiile de cărţi bisericeşti sunt reliefate de însemnări, oferindu-se

informaţii despre preţuri şi locul de unde erau procurate: Mitropolia Moldovei,

Episcopia Huşilor, Galaţi, Iaşi, Huşi, Roman, mănăstirea Putna, de la călugări din

mănăstirea Horaiţa.

Se regăsesc nume de legători de cărţi, reţete medicale ale vremii, socoteli,

informaţii despre incendiul din Bârlad din aprilie 1851, când a ars şi biserica cu

hramul Sfântul Ioan, informaţii meteorologice, cutremure, secetă, biblioteca

arhiereului Narcis Creţulescu, fost profesor la Seminarul din Huşi.

58

Informaţiile privesc şi biserici din afara arealului vasluian, cum ar fi din

Bucureşti, Iaşi (Biserica Albă), schitul Durău, ţinutul Romanului.

Am ales să publicăm şi diversele însemnări din perioada interbelică sau

perioada comunistă – puţine la număr –, pentru a oferi informaţiile atât de necesare

cercetătorilor istoriei locale, care întâmpină greutăţi în stabilirea listelor de preoţi şi

dascăli din lăcaşele de cult.

ÎNSEMNĂRI

1744 (7252) iulie 22

Adecă să-s ştie de cându m-am însurat eu preutul Pavăl în zilili lui Ioan Ion

Neculai voevod cându umbla velet 7252 iulie 22 zile.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p. 6), p. 50; provenienţa : Parohia

Sfântul Gheorghe din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1745 (7253) iulie 17

Să-s ştii de când s-au născut Constantin copilu, fiindu Ioan Ion Neculai

voevodu, când înbla velet 7253 iulie 17 zile.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p. 6), p. 50; provenienţa: Parohia


1746 septembrie 20

Să-s ştii di când s-au născut copila Marii, fiind Ioan Ion voevod, când înbla

velet 7255 septe(m)v(rie) 20 zile.



1749 (7258) septembrie 20

Să-s ştii de când s-au născut copilul meu Vas(i)le în zilile lui Ioan

(Co)nstantin Cehan voivodu cându la velet 7258 sept(embrie) 20 zili.



1752 (7260) ianuarie 25

† Să ştii că această sfântă Ivanghelie o am cumpărat-o Ioniţ biv vel

med(elnicer) † sân log(o)făt(u)lui Gavril Miclescul † şi am dat-o cu jupăn(e)asa mi

Aniţa, fata din Toader Costachi vel spăt(ar), sfintii bisăr(i)cii no(a)stre ce esti

Gugişti, hramul svint. Arhangheli, ce iasti făcută de moşul meu Gligori vel

păh(arnic), ca-s fie pentru sufletul meu şi a părinţilor mii întru pominiri şi o amu

luat-o în 12 lei de la părinteli Lavrinti monah în zilili mării sal(e) Ion Costantin

Răcoviţ voievod, la v(ă)le(a)t 7260 gen(ar) 25. Cini s-ar ispiti să o furi să fie niertat

de domnu(l) nostru Is. Hs. şi-s aibă judecată în ciia lumi cu sfit arhanghel.

59

Pe o Evanghelie, Tipografia Sfintei Mitropolii Bucureşti, 7258, p. 1-10;

provenienţa: Parohia Gugeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

EDIŢII: Petru V. Matei, Gugeşti (jud. Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de

credinţă (1609-2011), Iaşi, Editura Cronica, 2011, p.17; vezi şi Vasile V. Popa,

Biserica din Gugeşti, în Ibidem, p. 115.

<1 septembrie 1752-31 august 1753> (7261)

Această sfântă carte ce-s numeşte Mineiu este a sfintei beserici de la

Frunteşani, dat de dumnalui Dediul Codreanu săradariu, iară cine s-ar ispiti ca să-l

schimbe sau să-l ei de la besărica no(a)stră, unul ca acela, măcar şi din ne(a)murile

me(le) să a lua di la ace besărică al no(a)st(r)ă Fruntişenii să fii aftema smaranasta

cum zăce apostolul Pavel, că această carte cându s-au dat, s-au dat şi altele înpreună

cu dânsa la besărică pentru pomeniri părinţilor şi a neamului dumisali, ce sânt

îngropaţi la ace besărică ş-a dumisale, în zălele mării sale Costandin Mihaiu

Racoviţă voievodu. / 7261.

Pe un Antologhion, 1726 (incomplet, fără început), f. 60-76; provenienţa:

Parohia Fruntişeni; Muzeul Eparhial din Huşi.

1754 (7265) martie 15

Adică să-s ştie de când m-am călugărit eu ermonah Pais(ie) în zilili lui

Scărlat, când umbla vodă. / Velet 7265 mart(ie) 15.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p. 6), pagina 3 albă; provenienţa:

Parohia Sfântul Gheorghe din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1755 (7264) octombrie 5

De cându au murit Năstas. Let 7264 oct(ombrie) 5.



1767 (7275) martie 25 Acestu sfântu şi Dumnăzăescu Meneiu este al mieu a lui Costandin Donici

3 vist., fiul răposatului Miron Donici biv vel cruceriu şi a răpousatei giupânesii sale

(…)1, soru răpousatului Aristarhu vel vist., pe care Mineiu l-am cumpărat eu şi cu

sătenii din Bezinu drept doisprăzăci lei, adică (…)2

noa(u)ă lei au dat sătenii care li

s-au scris den dos numele ca să fie pentru slujba besericii den Bezinu, ce este la

ţin(u)tul Orheiului, la ocolul Ichelului, şi să prăznueşte hramul Maimarilor

Voevvozi Mihail şi Gavril. Şi cine s-ar ispiti ca să-l fure şi tăgăduind-o n-ar spuni-o

să fie blăstămat de domnul Dumnăzău şi de Precurata a sa Maică şi de sfântul şi

slăvitul Ioan Botezătorul şi mergătorul înainte şi de slăviţii 12 Apostoli şi de 5

arhierei şi mare dascăli ai lumii Vasilie cel Mare, Grigorie Bogoslov, Ioanu

Zlataust, Speridon şi Necolae şi de sfinţii marii mucenici Gheorghie şi Dimitrie şi

de 318 sfinţi părinţi de la Nicea, să-i lovască bubule lui Ghiiezi şi cutremurul lui

Cainu, să fie într-un locu cu Iuda vânzătoriul şi cu procletul Arie. Gâtul şi maţele să

60

le ardă ca ale lui Arie, ferul şi petrile să potrediască şi să-s răsipească iar t(rupurile)3

acelora să stia4 întregi şi după moarte(a) loru nedezlegati ostenenile şi sudorile loru

spre p(i)erzare în toată viiaţa lor, precopsală să nu vadă, iar mărturisindu adevărul în

frica lui Dumnăzău şi dând-o la bisărica din Bezinu de unde s-au datu ca să fie

pentru pomenirea şi ertarea păcatiloru viiloru şi morţilor, să fie ertaţi(i) şi

blagosloviţ(i). Amin. Şi pentru ca să să ştie a cui esti acestu sfântu Meneiu pusamu

şi veleturile amândoaă de la Adamu, iar de la Hs 1767 şi s-au scris la mart(ie) 25. Şi

m-am şi iscălit puindu-mi şi pecete alături cu iscălitura. Această carte s-au dat di la

cucoana Todosiia.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii (fără început),

f. 1-17 şi 22-179; provenienţa: Parohia Viişoara; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________

1 Lipsă f. 18-21.

2 Sigiliu.

3 Rupt.

4 stea.

1771 august 10

Această carte ce să num(eşte) (…)1 o am cumpărat de la un (…)

2 dorindu şi

eu de acest lui (…) (…)3die ce am avut o am luat de la acel părinte cu 5 lei, bani

gata, iar cine să va întănpla a o lua de a citi şi a să măngăe pentru sfinţii părinţii ce

au tras la mucenie lor, cu toată voe me îi primesc, dar întămplăndu-să a o uita la

vriunul dintru aciia şi nu o vor aduce să fie neertaţi di domnul şi di mine păcătosul. /

1771 avg(ust) 10 / Ioan Borcilă mo(na)h ot Roman.

Această carte să numeşti a lui Oni (XVIII, caractere chirilice, f. 4 v).

Această carte să numeşti a lui Oni (XVIII, caractere chirilice, f. 4 v).

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 1-4; Muzeul

Eparhial din Huşi; La f. 15 semnat un Ioaniu (caractere chirilice).

________________________ 1 Rupt; probabil Ucetalnă.

2 Rupt.

3 Rupt.

1771 <f. l. z.>

Această sfântă Olcitalnă este a lui Ioniţă Borcilă. Cazania la Duminică.

1771.

Această Ucetalnă este a lui Ioniţă Borcilă cumpărătura ei 12 lei şi cine a

fura-o să fie afurisit (nedatată) (f. 273 v-274)

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 11-13 v; Muzeul

Eparhial din Huşi.

61

<1771 f. l. z.>

Aceasta carte este a lui Ioniţă Borcilă ot Rădăuţi cumpărat(ă).


Eparhial din Huşi.

1772 <f.l.z.>

Aicea am scris eu robu(l) lui Dumnezeu pentru că citind eu într-această

carte multe cuvinte de folos am aflat într-însa, întru care ne învaţă cum să ne purtăm

noi ticăloşi(i) într-această lume ca-să aflăm milă în ceilaltă. Şi cine veţi citi aicea

fraţilor să-m (i)ertaţi, mi rog. / 1772.

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f. 231

v; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1766 (7275) octombrie 22

Octo(m)vr(i)e în 22 de zile. Au cumpărat Dumitru başbulbaş Cărpoian de la

Ghelasii acestu Mineiu şi l-au dat la biserica dumisale ot Nicoreşti, silişte

Dobreneştilor şi s-au dat la mâna preotului Gheorghi i popa Toma, ce sintu preoţi la

biserică. / Dumitru başbulbaş Cărpoi(a)n. / Veleat 7275 octo(m)vr(i)e în 22.

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1766, f. 189 v-

190; provenienţa: Parohia Stroeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1767 <f.l.z.>

Iată că scriseiu eu Mihai dasc(ălul).

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f.

191v; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1775 decembrie 12

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Sloboziia G(o)spăd de aici din

oraş(ul) Buc(u)reştilor şi am însemnat eu robul lui D(u)mnezeu Voico, căp(i)t(an)

Spăt(ă)rescu, ce am fost de seimeni şi la Copceni, şi l-au dat (…). Şi fiind aici

mah(a)lagiu şăzător am însemnat să pomenească în vremi, şi mă rogu (…) de

obşte(a) preoţilor şi altor fraţi să mă (i)ertaţi şi să ziceţi D(u)mnezeu să mă iarte.

Amin. / + Voico căp(i)t(an) spăt. / decem(vrie) 12 / 1775.

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746;

provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1776 martie 9

Acest Octoih s-au cumpărat la schit Lieştii al sfântului ce iaste la ţinut

Vasluiului cu două zăci de lei bani, însă zăce au d(ă)ruit preot Vasil(e) Opri şi zăci

lei i-au dat Ghenadi monah. Şi ca să se ştie am iscălit. / 1776 mart(ie) 9 / <ss>.

62

Pe un Octoih, Râmnic, 7282, p. 1-4; provenienţa: Parohia Gugeşti; Muzeul

Eparhial din Huşi.

EDIŢII: Vasile V. Popa, Biserica din Gugeşti, în Ibidem, în Petru V. Matei,

Gugeşti (jud. Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de credinţă (1609-2011), Iaşi, Editura

Cronica, 2011, p. 116; Semnătura lui Th. Strătulat la 1882 (p. 105), 1883 (p. 275),

30 noiembrie 1889 (p. 34 v), 27 septembrie 1890 (p.33v), 20 ianuarie 1891 (p. 49),

27 ianuarie 1893 (p. 374)

1776 aprilie 23

Acei zăci lei ce i-au dat popa Vasile Opre i-au dat Ghenadii monah

preotului înapoi şi o rămas aceast cumpărare pe banii călugărului şi am iscălit. /

1776 ap(rilie) 23 / <ss>.

Pe un Octoih, Râmnic, 7282, p. 4-4 v; provenienţa: Parohia Gugeşti;

Muzeul Eparhial din Huşi.

EDIŢII: Vasile V. Popa, Biserica din Gugeşti, în Ibidem, în Petru V. Matei,

Gugeşti (jud. Vaslui). Slujitori şi lăcaşuri de credinţă (1609-2011), Iaşi, Editura

Cronica, 2011, p. 116.

<după 1776>

Acest sfânt Octoih s-au cumpărat de Stenileşti ca să fie.

Pe un Octoih, Râmnic, 1776, f. 56-57; provenienţa: Parohia Stănileşti;


1778 <f.l.z>

Acest sfânt Mărgărit iaste a sfintii biserici Slobozia G(o)spăd, să

prăznu(i)eşte hram(ul) Sfântului Marele Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Miru. /

Voicu căpit(an) Spăirescu. / 1778.



1779 aprilie 2

Eu V(oico) căpit(an) . / 1779 apr(ilie) 2.



1779 aprilie 8

Noi am citit pe acest sfânt Mărgărit. / 1779 ap(rilie) 8. / De aici din

mah(alaoa) Slobozii G(o)s(po)d.



63

1780 decembrie 25

Să-s ştie de cându am slujit erei Sandul la dumnalui păharnicu Iordache în

satul Banca, anume să-s ştie că au umblat velet 7289 dechemvri 25.

Şi m-au sorocit de am venit preote Sandule îndat ce vei lua răvaşul nostru

să te scoli să vii, avându pricină de judecat(ă) cu Petre Ivaşcu, că nevinindi vei fi

adus cu călăraş şi vei da şi ciobote. Aceasta.

Pe un Antologhion, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii Iaşi, f. 209;

provenienţa: Parohia Unţeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1781 <f.l.z>

Acest Opştieriu l-am dat eu bisăricii di la Băbuşan(i) pentru pomenire(a)

sufletului mieu la anul 1781. / <ss> Vasili Ca(…).

Pe un Antologhion, 1777, Bucureşti (se păstrează o parte din el, f. 3-62), f.

26; provenienţa: Parohia Băbuşani; Muzeul Eparhial din Huşi.

1782 <f. l. z.>

Să-s ştii de când am fost eu dascălul Enachi la dumi(sale) cuconul Iordachi

Lambrino biv vel pah(arnic) la let 1782 opt ani, am venit aice la sat Banca moşie

dumisale.

Pe un Antologhion, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii Iaşi, f. 208 v;


1785 ianuarie 11

Şi am scris eu smeritul robu(l) lui D(u)mnezău Costandin, cliric bisăricii de

la dum(nea)lui spătariului Gligoraş Costache ot Epureni şi vă rog pre

dum(nea)v(oastră) cetitori carele veţi ceti pre această slovă, găsind greşala să

îndreptaţi cu frat(e)ască dragoste neponosluindu-mă. / I(a)nuarie 11 (1)785.

Dat-am adivărată. / Dat-am adivărată. Cu frat(e)ască dragoste mă închin

dumitali. Vă în(...) mai întâi dorinţa sufletului mieu di a şti. Petru (?).

Pe un Antologhion, Bucureşti, 1766, f. 407; provenienţa: Parohia Şuletea;

Muzeul Eparhial din Huşi; La f. 431 însemnarea: „Şt. M. Popescu-Şuletea. / 1906

feb(ruarie) 3”.

1784 <f.l.> 20

+ Această sfântă carte ce-s chiamă Meneiu l-am cumpărat (eu) postelnicul

Cost(a)ntin Cuza şi-(a)m dat la biserică la Şofroneşti. Pea cesti patru cărţi am dat

şese lei. / 1784 / 20.

Pe un Antologhion, Sfânta Episcopie Râmnic, 1786, f. 1-4; provenienţa:

Parohia Drăgeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

64

1785 aprilie 25

(…)1 domnii Alexandru Mavrocordat Vo(ie)v(o)du şi l-au dat târgoveţii de

Fălciu, iar eu însumi sângur am dat opt lei răposatei preiubit soţului meu preutesăi

Ilenii şi pre iubiţilor mei fii Anastasă şi Marie ce sânt îngropaţi la această sfântă

bisărică din Fălcii cu testrii, iar păstor eparhii Huşului era preosfinţie sa chi(r)io chir

Iacov, episcop Huşului. Iar cine a îndrăzni ca să-l fure sau să-l înstreineză de la

această sfântă biserică să fie blăstămat ca Arie de cele şapte soboară ce le este

slujba într-acest Menei la velet 1785 ap(rilie) 23. Şi să fie pomenit şi fiul meu

Iancul. / Ioan prot(opop) de ţinut Fălciului.

Pe un <Antologhion>, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, f. 7-47;

provenienţa: Parohia Fălciu; Muzeul Eparhial din Huşi.

_____________________ 1 Fără pagină de gardă, începe la f. 1.

1786 ianuarie 20

Această sfântă Evanghelie au cumpărat ierodiaconul Luca Hăldău,

împreună cu Vasilache Chetran, Maftei Geantă, pentru biserica din satul Porcişeni

ce se prăznuieşte hramul Sf. Erarh Neculai, pentru sufletele lor şi a răposaţilor

părinţilor şi fraţilor şi tot neamul lor. Din aceşti, opt lei am dat diaconul Hăldău un

leu, şi sora Ruxanda 1 leu şi Istrate, vărul Casandrei 1 leu, şi 1 leu Lupu Chetran, şi

Vasilache Chetran a dat 2 lei, şi sora sa Ioana Geantă 1 leu şi popa Vasile Opriu,

vărul lui Ioan Geantă iarăşi 1 leu, de s-a plătit aceşti 8 lei. Care s-a pomenit mai sus

cumpărătura Sf. Evanghelii, cine se va afla ca să o fure sau să o înstrăineze de la

această sf. biserică Porcişeni fără de ştirea ctitorilor şi atunce să o dea numai cu o

însemnare de va fi trebuitor la vremea aceia, într-alt chip de vor să fie blestemat de

Domnul Dumnezeu şi de Prea Curata a Sa Maică şi de cei 12 slovişti, epistolă, 319

Părinţi de la soborul Nicheia, fii (…) să ruginească şi să nu putrezească, eară

trupurile acelora să ste întregi şi în vecii vecilor ….. să nu aibă, ostenelile lor să fie

zădarnice şi spre perzare. Şi s-au cumpărat această Sfântă Evanghelie în zilele prea

înălţtului domn al nostru Alexandru Ioan Mavrocordat voevod la1876 ianuarie 201.

Şi să se pomenească la sf. slujbe şi numele meu. <ss> Luca Hăldău.

Pe o Evanghelie, 1775; provenienţa: biserica din Porcişeni; Textul transcris

în D.A.N.I.C., Fond Ministerul Educaţiie Naţionale, dosar 479 / 1946, f. 248-249.

________________________ 1

Alexandru Mavrocordat (Firaris) a domnit între 1 ianuarie 1785 şi 3 decembrie

1786.

1787 <f. l. z>

Se-s ştii de când au trimis dumnalui paharnicul Iordachi această sf(â)ntă

carte ci să nomeşti An(t)olog(hi)on să fii pomană la sf(â)nta bisărică la satul Unţăşti

au umblat veletul de la Hristos 1787.

65

Pe un Antologhion, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii Iaşi, f. 209 v;


1788 iunie 1

Acest Sf(ânt) Zlataustu este al sf(i)ntei biserici Slobozii, de vor fi treizeci de

ani, şi fiind un preot, anume popa Andronache, pusese pricină preoteasa mai sus

numitului după moartea lui, zicându că este al lor îl luase de la sf(ânta) biserică şi

aflând eu prin oameni de cinste mah(a)lagii şi apucând i l-am luat şi acu s-au pus în

biserică. Şi pentru aceia am însămnat într-acest locu precum să să ştie că este al

sf(in)tii biserici şi am scris eu popa (...)1 Păc(...)

2. / Leat 1788 iuni(e) 1.

Costandin (...) slujitor la sf(ânta) biserică (...).



________________________ 1 Şters.

2 Şters.

1788 iulie 12

În ştiinţă să fie toţi cuvioşi(i) preoţi i diaconi parte bis(e)ricească şi

dum(nea)lor boeri i neguţător(i) i log(o)feţi mari şi mici i mahalagii, acest sfânt

Dumnezeesc Mărgărit Zlataust iaste al sfintei biserici Slobozii g(os)păd unde să

prăznuiaşte şi să cinsteşte hramul Sfintei Naşterea Născătoarii de Dumnezeu şi

Marele Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtor de mir şi pentru ca să fie ştiut şi

cunoscut de oricine cum că iaste al acestii sfinte biserici s-au însemnat cu aceste

slove pre rând(ul) foilor ca să nu să mai năpăstuiască din preoţi sau diaconi ce vor fi

dup(ă) vremi, cum că iaste al vreunuia din preoţi sau diaconi, ci numai să-s ştie că

iaste bun al sf(intei) biserici Slobozii G(o)spăd. Şi s-au însemnat cu aceste slove de

robul lui D(u)mnezeu Voicu, căp(i)t(an) de seimeni, dintr-această mah(a)la. Iar cine

din cei cu firea rea să va îndrăzni al fura acest sfânt Mărgărit de la aceast(ă) sfânt(ă)

biseric(ă) Sloboziia G(o)spod să fie supt mare judecată a lui D(u)mnezeu şi supt

blestemul sfinţilor părinţi 318 de la sf(ântul) sobor de l(a) Neceia. Şi am scris

acumîn zilele mării sale domnului nostru Ion Nicolae Petru Mavrogheni vodă la

l(ea)t 1788 iul(ie) 12.

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f. 6-

49; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1788 iulie 12

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei bis(e)rici Slobozia G(o)spăd şi am

însemnat eu rob(ul) lui D(u)mnezeu cel mai jos iscălit ca să-s ştie că iaste al

bis(e)ricii bun. Am scris pe unde am socotit a nu să pierde, ci mă rog să mă (i)ertaţi

cu dragoste şi cu inimă curat(ă) să ziceţi D(u)mnezeu să mă iarte ca şi pre

sfinţi(i)lor voastre şi pre dumnavoastră să fie milostiv D(u)mnezeu să v(ă) iarte.

Amin. / 1788 iul(ie) 12. / Voicu căp(itan) spătăriei ot mah(alaoa) Slob(ozii)

G(o)spod.

66

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f. 58;


<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al bisericii Slobozia G(o)spod.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintii bisericii Slobozii G(o)spod.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintii bisericii Slobozii G(o)spod.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintii bisericii Slobozii G(o)spod de aice din

Buc(u)reşti.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintii bisericei Slobozii G(o)spod.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Slobozia G(o)spod de aice din

oraş Buc(u)reştilor.

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintii biserici Slobozii G(o)spod din oraş

Buc(u)reştilor, însemnându-se cu aceste slove.

Costandin log(ofe)t1.



________________________ 1 La f. 101 v îl întâlnim însemnat „post. Costandin”.

<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Slobozii G(o)spod unde să

prăznuieşte şi să cinsteşte hram(ul) Marele Mucenic Dimitrie de aice din oraş

Buc(u)reştilor.



1788 iulie 12

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei bis(e)rici Slobozii G(o)spod, unde să

cinsteşte hram(ul) Sfintei Naşteri a Născătoarei de Dumnezeu p(u)ruri Fecioara

Maria şi Sfânt(ului) Marele Mucenic Dimitrie Izvorâtoriul de Mir şi am scris cu

aceste slove să-s ştie şi să-s pomenească de robul lui D(u)mnezeu. De l(a) leat 1788

iul(ie) 12. / Voicu căpit(an) spat(ărie) ot mah(alaoa) Slobozii G(o)spăd din oraş

Buc(u)reştilor.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Slobozii G(o)spăd unde să

prăznu(i)eşte hram(ul) Marelui Mucenic Dimitrie. / Voicu căpit(an) Spăirescu.

67



<1788 iulie 12>

Aceast(ă) sfânt(ă) şi d(u)mnezăească carte ce să numeşte Mărgărit iaste al

sfintei beserici Slobozii G(o)spod de aici din oraş Buc(u)reştilor.

Acest sfânt Mărgărit iaste a sfintii biserici Slobozii G(o)spod.

Acest sfânt Mărgărit iaste al Sfintei beserici Sloboziia G(os)păd de aice din

oraş Buc(u)reştilor.


101, 104-107; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1788 iulie 12

Acest sfânt Mărgărit iaste a sfintei biserici Slobozia G(o)spăd de aici din

oraş Buc(u)reştilor. Şi am scris eu robul lui D(u)mnezeu Voicu căp(i)t(an) spătarie,

mai mult ca să-s ştie aceast(ă) sfânt(ă) carte că iaste al aceştii sf(inte) biserici a

Slobozii G(os)păd, fiind vremi de răzmeriţ(ă), la care să ne rugăm lui Dumnezeu să

ne izbăvească de aşa răutăţi grele ce sânt pre noi, şi mă rog să mă (i)ertaţi. Amin. /

1788 iul(ie) 12.

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, 122;


1788 iulie 12

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Sloboziia G(os)păd unde să

prăznuiaşte hram(ul) Sfintei Naşteri a Prea Sfintei de D(u)mnezeu Născătoare şi a

Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtor(ul) de Mir de aici din oraş(ul) Buc(u)reştilor. /

1788 iul(ie) 12. Voicu căpit(an) Spătreche.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei beserici Sloboziia Domnească de aici

din oraş(ul) Buc(u)reştilor, unde să cinsteşte şi să prăznu(i)eşte hram(ul) Sfintei

Naştere a Prea Sfintei de D(u)mnezeu Născătoare a Prea Fecioarei Mariei şi a

Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtor(ul) de Mir.



<1788 iulie 12>

Acest Mărgărit este al sfintii bisărici Slobozii. Cine să va ispiti să-l fure să

fie afurisit de trei sute sfinţi părinţi.

68



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei bisericc Sloboziia G(o)spăd de aici din

oraş(ul) Buc(u)reştilor.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Sloboziia Domnească de aici

din oraş(ul) Buc(u)reştilor unde să prăznueşte hramul Marelui Mucenic Dimitrie

Izvorâtor de Mir şi s-au însemnat cu aceste slove în foi precum să vede de rob(ul)

lui D(u)mnezeu Voico căp(i)t(an) de seimeni şi la Copceni, ca şi la Utda.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Sloboziia G(o)spod de aici din

oraş(ul) Buc(u)reştilor, unde să cinsteşte şi să prăznueşte hramul Naşterii Prea

Sfintei de D(u)mnezeu Născătoarii şi Marele Mucenic Demitrie Izvorâtoru de Mir.



1788 iulie 12

Să-s ştie că acest sfânt Zlataust iaste al sfintei biserici Sloboziia G(o)spăd

de aici din oraş(ul) Buc(u)reştilor. / 1788 iul(ie) 12. / Voico căpit(an) de seimeni ot

mah(alaoa) Slobozii G(o)spăd.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Sloboziia G(o)spăd din oraş(ul)

Buc(u)reştilor. / Voico căpit(an) spăt(a)ri(e) ot mah(alaoa) Sloboz(ia) G(o)spăd.



<1788 iulie 12>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei biserici Slobozii domneşti de aici din

oraş(ul) Buc(u)reştilor unde să prăznuieşte şi să cinsteşte hramul Naşterii Prea

Sfintei Născătoarii de Dumnezeu pururea Fecioarii Mariia şi hramul Marelui

69

Mucenic Dimitrie Izvor(â)tor de Mir. Şi s-au însemnat pe alocurea într-acestaş chip

ca să-s ştie şi să-s cunoască şi de vre(o) cineva să întâmpla a citi, şi am scris eu

rob(ul) lui D(u)mnezeu Voico căp(i)t(an) spat(ă)riei, fiind şăzător într-această mai

sus numită mah(a)la, unde-mi sânt casele în inaintea sfintei biserici, şi mă rog

sfinţiilor voastre părinţi preoţi, diaconi i dascăli i grămătici sau alte obraze bo(i)eri,

să ziceţi D(u)mnezeu să iarte şi pre mine dumnvoastră. Amin.



1788 iulie 12


Buc(u)reşti şi am scris eu robul lui D(u)mnezeu Voico căpit(an) de aici dintr-

aceast(ă) mah(a)la a Slobozii G(o)spăd în zilili domnului nostru Ion Nicolae Petru

Mavrogheni v(oie)v(o)d. / 1778 iul(ie) 12.



<1788 iulie 12>


oraş(ul) Buc(u)reştilor. Şi am scris eu robul lui D(u)mnezeu Voico căpit(an)

Spăt(ă)rescu şi mă rog să mă (i)ertaţi, citind să ziceţi D(u)mnezeu să mă iarte.

Amin.



1788 iulie 14

Acest sfânt Mărgărit iaste ala sfintii biserici Slobozii G(o)spăd de aici din

oraş(ul) Buc(u)reştilor unde să cinsteşte şi să prăznuieşte hram(ul) Prea Sfintei

Născătoarii de Dumnezeu p(u)r(u)rea Fecio(a)rii Maria Sfânta Naştere şi Marele

Mucenic Dimitrie Izvor(â)tor de Mir. Şi am scris la leat 1788 iul(ie) 14. / Voico

căp(i)t(an) Spăt(ă)reche.



1789 <f. l. z.>

Omul cel făr de minte (...)nu.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 7; Muzeul Eparhial

din Huşi.

70

1791 (7299) <f.l.z>

Acestu s(fâ)ntu Mărgărit este al sfintei biserici Slobozia, şi am scris eu

Gheorghe, grămăticul bisericii din (...) bisericii Albe, supt pr(o)topopul Stoican. /

La v(e)leat 1791 / 7299.



<1795 aprilie 25-1799 martie 7>1

Să să ştii de cându am cetit eu Alecse pi acestu sfântu şi Dumnăzăescu

Minei, să să ştii di cându am cetit pi acestu sfântu şi Dumnăzăescu Minei, în zilili

pre înălţatului domnului nostru Alecsandru Ion Cal(l)imachi voevodu.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, (incomplet,

începe la f. 226), f. 348-354; provenienţa: Parohia Bogdăneşti; Muzeul Eparhial din

Huşi.

_______________________ 1 Datată după anii de domnie a domnului Alexandru Callimachi.

1795 noiembrie 30

Să să ştii de când au prădat biserica de aice din sat Ungureni a lui Roman la

let 1795 noem(brie), adică spre Sfeti Andrii, şi au luat şi făcliile şi veşmintele şi

golit şi Sfântul Pristol şi antimis şi tot au luat şi candila ce di argint şi cadelniţe ce

suflată cu argint şi toate altele câte au găsăt în biserică, în zilele preluminatului

domnului Calimah V(oie)v(o)d. Dinpreună s-au prădat şi biserica din sat Epureni

tot acei tălhari şi aşa s-au întămplat această întâmplare.


Eparhial din Huşi.

1796 ianuarie 7

Acest Apostulu este a badiului Dumit(raşcu) a Ducăi, iar cini s-ar ispiti să-l

furi să fii afurisitu şi blăstămat di Domnul Dumnezău şi di Precurata sa Maică şi di

318 di sfinţi părinţi di la săbor Nicii şi di 12 din Apostoli; şi-i cumpărat din sfânta

mitropolii din Iaşi la anul 7264 di la Adam, ist di la naştire lui HS 1786. Şi am scris

la veleat 1796 i(a)n(u)arii 7.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mitropolii, 7264 (1786), f. 25-41;

provenienţa: parohia Munteni (ştampila la f. 17); Muzeul Eparhial din Huşi.

1796 martie <f.z.>

Să să ştii di cându am citit acestu Apostolu la velet 1796 ma(r)ti(e) în.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mitropolii, 7264 (1786), f. 109 v-110;


71

<1796> mai 15

Acest Apostol este a badi(u)lui Dumitraşcu a Ducăi, cine l-a fura să fii

afurisit şi blăstămat şi orice şi pre iastă lume şi pre cei lume şi (…) di Apostoli. /

mai 15.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mitropolii, 7264 (1786), f. 17-23;


<1796>

Să să ştii di când am cetit eu Alesă pi acestu Apostulu la veleat 1796

mart(ie) în 6. / 1796.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mitropolii, 7264 (1786), f. 160 v;


1797 septembrie 27

/ Acest Mineiu ci este cumpărat di la ipiscopia Huşului în zilili preosfinţii

sali Iacov, episcopul di Huş(i), cumpărat di sătenii din Cotul Morii dreptu 20 zăci di

lei bani. Erei Necolai Maftei blagocin dinpreună cu toţii săten(i) titori. Velet 1797

săptemviri în 27 di zili./

/ ca să li fii lor (…)

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1766, f. 83-88;

provenienţa: Parohia Stroeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1799 martie <f.z.>

(...)1to din temelii din de piatră în sat meu Tatomireşti, undi iar am făcut

casă şi toată aşăzare din temelii, unde să prăznuieşti hramul svintei Adorm(iri)2 şi

oricini s-ar ispiti să o furi, or să o mistu(iască)3, ori să o înstrăiniaz, să fii supt

blăstăm(ul) Domnului nostru Is. Hs. şi trii sute optsprezeci svinţi părinţi de la sobor

Nicia şi parte lui să fii cu spurcatul Arie şi cu proclet(ul) Iuda (...) procopsală în

viiaţa lor să nu vez, iar cini oriunde va găsi-o mistuită ori furată şi va arăta-o să fii

de Dumnezău ertat şi blagoslovitu. Şi s-au scris în zilile luminatului domn(lui)

nostru Costantin Alecsandru Ipsilanti v(oie)v(o)d, la anul 1799 mart(ie), întâia

domnii, în Iaş şi atunce am dat-o svintăi bisărică făcându-mă cu caftan vel ban. /

<ss> Arghire Cuza vel ban.

Pe un Apostol, 1780, f. 6-23; provenienţa: Biserica Buna Vestire din

Deleşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________

1 Lipsă primele cinci pagini.

2 Rupt.

3 Rupt.

4 Lipit hârtie peste textul scris de mână.

72

<XVIII>

Să-s ştie cum acestu Mineiu l-am dăruitu eu popa Zotă ot Lungeştii, unde au

dăruită şi Ştefan Petru un T(riod)1şi Lupu Hiliuţe un Octoih şi Costantin Chiliuţe o

Pisaltichie şi unde s-au dăruit (…)2Apostolu popii Ulea şi o Leturghie şi un

Pinticostariu de săteni de (…) şi un Ceaslov de la Rădăuţiu şi s-au mai găsit un

Triodu rumânesc (…)3 şi (…)

4de Rădăuţi şi un Molitvenic, cumpăratu de Sandul

Hilibe.

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii,1766, f. 63-77;

provenienţa: Parohia Ţuţcani; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Rupt.

2 Tăiat.

3 Rupt.

4 Rupt.

<XVIII>

Această sfântă şi dumnezăiască carte ci să numeşte Eva(n)gelie s-au

cumpărat de sfinţăe sa preotul Nechifor ce au fost în Floreşti şi s-au cumpărat

dreptu 14 lei şi numai are nimini treabă (...)1, iară cine a fura-o sau să o e în sâlă sau

fără voe me, acolo să fii blagoslovit de D(o)mnul H(RI)S(T)OS. / La vele(at) 1792

mai 15 / (...) Nechifor.

Pe o Evanghelie, Blaj, 1776, p. 1-15; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din

Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Lipit peste scris.

2 Aşa în text.

<XVIII>

Această Sfântă carti Octoih, am cumpărat-o noi Băzgăneştii, Eu Tănas

Băzgan, Ioniţ Băzgan, Tudor Băzgan, Ioniţă şi (...)1şi am dat-o pentru sufletul

nostru la biserica din Dragomireşti şi nimene din niamurile no(a)stri să nu fii volnici

a o l(u)oa şi a da la altă bisirică să nu fim vol(ni)ci. Şi cini ar îndrăzni una ca

aceasta a face să fii supt blăstămul bisiricii.

Pe un Octoih, Râmnic, 1776, p. 7 v-13; provenienţa: Parohia Dragomireşti;


__________________________ 1 Tăiată pagina, probabil de la legat.

<XVIII>

Am scris aice tocma când au venit tata de la Roman (f. 148 v, caractere

chirilice).

Într-această carte şi eu am citit (f. 149 v, caractere chirilice).

73

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă; Muzeul Eparhial din

Huşi.

<XVIII>

Acest Minei esti al meu şi l-am dat casei noi din Iico(…) Ghiorghi Guţul

din Cărpeşti şi a fiiului său părintelui Vasili Guţul să slujască cu (…)1 când în

voinţa pentru sufletele no(a)stre (…)2tuturor (…)

3cari (…)

4.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii (fără început),

f. 444-447; Provenienţa: Parohia Viişoara; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Rupt.

2 Rupt.

3 Rupt.

4 Rupt.

<XVIII>

Acest sfânt Mărgărit iaste al sfintei bisericii Slobozia G(o)spod.



<XVIII>

Doamne, Doamne milueşti-mă, că neputincios sânt, vindecă-mă că s-au

apropiat a(...) păn la sufletul meu.



1800 <f.l.z.>

Acest sfânt Apostol l-am cumpărat eu cu 20 lei din târgu din Gălaţi pentru

ca să fii la bisărica ce-am făcut-o eu în satul meu Poliţănii din ţinut(ul) Tutovii, iar

ispitindu-s(e) ciniva să-l înstreineză să fie afurisit de domnul Dumnezău şi de toţi

sfinţii. / let 1800 / <ss>.

Pe un Apostol1, Râmnic, 1794, f. 33-37; provenienţa: Parohia Hălăreşti;

Muzeul Eparhial din Huşi; Pe coperta 2 însemnarea: „Eu Ghiţă Topală. Anul 1900

august în 10”.

__________________________

1 Lipsă paginile până la „Cuvânt înainte” de episcopul Nectarie.

1801 februarie 20

Acestu Mineiu mare pe do(uă)sprezăci luni iaste cumpărat de tictorii

sfântului locaş acestue unde să prăznueşte şi să cinsteşte hramul naşterii Domnului

nostru Isus Hristos şi bisărica albă de aice din Eşi. Şi cini l-ar înstrăina de la lăcaşul

74

acesta să fii proclet şi treclet şi parte ca Iudii Escarioteanul şi parte să n-aibă cu

drepţii. Amin. Amin. Amin. Şi am scris eu Dumitrachi aflându-mă dascăl, cum şi la

curte(a) divanului scriitoru. Şi am scris la velet 1801 fevruarii 20.

Pe un Antologhion, 7263, f. 299-301 v; provenienţa: Parohia Alexandru

Vlahuţă; Muzeul Eparhial din Huşi.

1802 martie 25

Am scris astăzi să să ştii di când s-au cumpărat acest sfânt Apostul, s-au

cumpărat în zilili preînălţatului domnu Alecsandru Neculaiu Suţul voievod la let

1802 mart(ie) 25 şi este cumpărat di Stoianeşti în optsprăzăce lei şi cinci par(a)le

din târgul Iaşului şi cini s-ar afla să-l furi sau să-l ascunză să fii blăstămat de Maica

Precurata Fecio(a)ră şi de cei doisprăzăci Apostoli, şi am scris eu căp(i)t(anul) Ion

Stoian ot Brăiţăni.

Pe un Apostol1, Râmnic, 1794, f. 66-80; provenienţa: Parohia Horga;


__________________________

1 Lipsesc primele şapte pagini.

1802 mai 30

S-au dat această sfântă şi dumnezăiască Ivanghelie di Enache legător în

po(a)rta sfintii mitropolii. / 1802 mai 30.

De pe o Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie, Râmnic, 1794, pagina de

gardă; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1803 februarie 24

La veleat 1803 fevruarii în 24 de zili: 416 oili sânt întru acest (…).

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 143 v; Muzeul

Eparhial din Huşi.

1804 ianuarie 29

Aice s-au însămnat ca să-s ştii că au răpăosat părintele nostru Ioan Borcilă

la let 1804 genar 29, într-o vineri la trii ceasuri de noapte, în zilele preînălţatului

domn Alexandru Moruz şi în zilele osfinţii sali părintelui mitropolit Veniamin.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 8-9, caractere

chirilice; Muzeul Eparhial din Huşi.

1805 <f.l.z>

Cercaiu condeiu să văz bine, condeiu scrie bine, mâna este neînvăţată

pentru ce(ia) că este nepedepsită la învăţătură. / Smerenii omenirii. / Casandra

V(...). / 1805.

75

Pe un Antologhion, Bucureşti, 1766, f. 407v; provenienţa: Parohia Şuletea;


1806 august

Acesti 12 Minee, aprilie sănt a no1(astre), cumpărate de mine Monah

Palamont (...)2. 1806 avgust.

Pe un Minei, luna aprilie, Buda, 1805, pagina de gardă; provenienţa:

Parohia Deleni I; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Rupt.

2 Şters.

<1806>august 3

Aceste 12 Minee mai sânt a noastre cumpărate de mine (Pa)1lamont. Veleat

(1806)2 avg(ust) 3.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805, pagina de gardă; provenienţa: Parohia

Deleni I; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Rupt.

2 Şters.

1806 august

Aceste Minee, iunie, este a noastre, cumpărate de mine Monah Palamont. /

V(ă)leat 1806 av(gu)st.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805, pagina de gardă şi următoarele;

provenienţa: Parohia Deleni I; Muzeul Eparhial din Huşi.

1807 <f. l. z.>

Acestu Sfânt Molit(v)ănic este drept al meu cumpărat de mini din târgul

Huşii, cu pa(i)sprezăci lei, două zăci părale la let 1807. / Erei Maftei Obreji ot

Avereşti, ţinut Fălciului.

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 304; Provenienţa:

Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1811 februarie 23

La let 1811 fevr(uarie) 23 s-au pristăvit preutu(l) Gavril Sti(...) ot Deleni şi

era(u) moscalii în Moldova.

Pe un Apostol, 7264 (1786), p. 175; provenienţa: Parohia Guşiţei; Muzeul

Eparhial din Huşi.

1811 aprilie 23

76

Acest sfânt Molitvenic l-am cumpărat în preţ 9 lei bani din târgul

Romanului când încă nu eram preot, apoi îndată m-am hirotonisăt la anu 1811

apr(ilie) 23. / Panaiti Parteni preot.

Pe un Molitvenic, fără an, p. 324; provenienţa: Biserica Sfântul Mina din

Bârlad; Muzeul Episcopal din Huşi; Alte nume însemnate: Raicu Grosu, Stancian

(1895), C. Popovici din Ardeal (1917).

1811 <f.l.z.>

Această sfântă carte ci să chiamă Minii (este a)1 me(a) monah Isaie şi am

dat-o sfinţiei (...)2 sfânta bisărică (...) şi o va târnosi di (...)

3 an 1810 iulii. Eu Isaie

monah şi eu preutul (...)4 nor călugărului Isaia o am plătit. / 1811.

Pe un Antologhion, Bucureşti, 1766 (începe la f. 6), f. 16-22; provenienţa:

Parohia Sărăţeni; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Şters, ilizibil.

2 Ilizibil.

3 Ilizibil.

4 Şters.

1812 februarie 13

La let 1812 fevr(uarie) 13 m-am căsătorit eu dascălu(l) Alicsandru, fiul

preutului Gavril tot din Deleni1 şi eram di ani 20. / <ss>.


Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Comuna Hoceni.

1813 <f. l. z.>

Această carte ce să che(a)mă Molitfin(c) este a părintelui Ioan ot Şulete(a). /

1813 / Am scris eu preut Ştefan ot Fideşti.

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, f. 324; provenienţa: Parohia Şuletea;


1814 aprilie 2

Cest Molitvenic este al meu cumpărat când m-am făcut preot. / În nou(ă) lei

bani. / La 1814 apr(ilie) 2. / Panaite Parteni preut.

Pe un Molitvenic, fără an, p. 31, Sigiliu; provenienţa: Biserica Sfântul Mina

din Bârlad; Muzeul Episcopal din Huşi.

1816 martie 16

Acest Octoih este a iconomului Teodor de la biserica Bunii Vestiri, ci cine

ar îndrăzni al fura, să fie blăstămat de cei 318 părinţi de la săborul ot Neceia şi plata

lui să fie cu acelor ce au răstignit pe Domnul nostru Is. Hs. Iar cine la lua cu bună

voinţa me să fie blagoslovit. / 1816 mart(ie) 16. / <ss> (...) iconom.

77

Pe un Octoih, Tipografia Sfintei Episcopii a Râmnicului, 1811, p. 1-18;

provenienţa: Parohia Micleşti; Muzeul Eparhial din Huşi; Urmează însemnarea fără

data şi acelaşi autor: „Această carte am dăruit-o la biserica Pa(t)ruzeci de sfinţi

(...)”. Sunt semnaţi N. Gaşpar la 27 noiembrie 1955 (coperta 3) şi 12 noiembrie

1958 (p. 59), cântăreţul Dăscălescu la 18 mai 1961 (p. 94) şi 23 ianuarie 1966 (p.

304)

1818 octombrie 31

(...) când s-a născut nepotul nostru Mafteiu di a pa(...)1 întâmplat d.m. la liet

1818 oct(om)v(rie) (...) ceasuri din anii preînălţatului domn .... Alexandru vodă.

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 71; provenienţa:

Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

_______________________ 1 Şters.

1818 <f.l.z>

Această carte ce cuprinde în sâne Orologhion, Psaltire, Octoih mare, cele

do(u)ăsprezeci luni şi altele, s-au cumpărat cu 80 lei de rob(ul) lui Du(mne)z(eu)

Aftanasăe dascăl. / 1818.

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, f. 826;

provenienţa: Parohia Ibăneşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1821 aprilie 29

Această sf(â)ntă carte Efrem Sirul iaste a mea. Teofan monah sf. schit

Durău. / 1821 ap(rilie) 29 / Teofan monah.

De pe Cuvintele şi învăţăturile prea cuviosului părintelui nostru Efrem

Sirul, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1818, p. 1-7, provenienţa: Parohia Sfântul

Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1823 decembrie 16

Această Cazanie me-au dăruit-o a me bunica Mariia Borciloai. / 1823

dec(e)mv(rie) 16 / Dumitrachi Paiu (f. 107).

Această carte esti a lui, această. / Dumitrachi Paiu(f. 196v).

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă; Muzeul Eparhial din

Huşi.

<1823>

Această carte să numeşte a lui Ioniţă Borcilă, cumpărată de la Putna. /

Dumitrachi Borcilă (f. 125v).

Cine a vede slova me să fugă încotro a pute (f. 126).

Cu frăţască dragoste mă închin (f. 129).

78

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, caractere chirilice,

scrisul lui Dumitrachi Borcilă; Muzeul Eparhial din Huşi.

<1823>

Această carte a lui Dumitrachi Borcila.

Această carte este a lui Dumitrachi Paiu.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 95-95v; Muzeul

Eparhial din Huşi; La f. 11 sunt semnaţi cu caractere chirilice: Dumitrachi Borcilă,

Eu Măzărachi Borcilă.

1824 iunie 30

La anul 1824 iuni(e) 30, Duminică sara, la 10 ciasuri fără un sfert, în zăoa

Svinţălor Apostoli Petru şi Pavel s-au întâmplat trăsnete şi tunete foarte mari ci au

arsu trei casă în Tătăraş, departe una de alta la Eşi.


Eparhial din Huşi; La anul 1897 este însemnat dascălul Manolache Trifan (f. 358)

1824 septembrie 3

Să să ştii di câ(n)d au răposat fiica no(a)stră Io(a)nna în luna lui săpte(m)vre

în trii zile la ve(lea)t 1824.

Pe Evholohhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 510; provenienţa:

Parohia Tăbălăeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1825 iulie 8

Această carti, sânt într-însa doăsprăzăci Minii al sfinţilor voivozi, adică

apr(ilie), mai, (i)unii şi (i)ulii, avg(u)st, săpt(emvrie) şi octo(m)v(rie), noemv(rie),

decă(m)vr(ie), genar, f(e)vr(uar)i(e). Şi cini o va înstreina-o niertat să fii di

Dumnezău. / 825 iuli(1) 8 / . <ss> Vasili Mo(...).

Pe Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, fila 4, albă;

provenienţa: Parohia Vinderei; Muzeul Eparhial din Huşi.

<1825>

Am primit scriso(a)ri dumi(tali) veri Costachi şi cili scrisă să am văzut şi m-

am bucurat din tot suflet(ul).

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, fila 4 albă;

provenienţa: Parohia Vinderei; Muzeul Eparhial din Huşi.

<iunie 1826 – februarie 1851>1

<ss>Sofronie Episcop Huşului.

79

De pe Împărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 1;

provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Anii de păstorie a Episcopului Sofronie Miclescu.

<iunie 1826 – februarie 1851>1

<ss>Sofronie Episcop Huşului.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1851; provenienţa:

Parohia Găgeşti; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „Veşnică amintire din

ziua de 17 IV 1954. / Gh(eorghe) Andronache”; „Spre memoria că am fost cântăreţ

la această parohie. D. Vieru – 4 Aprilie 1965”.

_______________________ 1 Anii de păstorie a Episcopului Sofronie Miclescu.

1828 decembrie 9

Carte aciasta ci esti o parti din Mineiu şi ari cuprindire sluj(belor) pe patru

luni: septem(vrie), octomv(rie), no(i)emv(rie) şi dec(em)v(rie) s-au cumpărat de

mini pentru biserica Svinţălor mai marilor Voevozi din sat Răcămuş. / <ss> / 828

dec(em)v(rie) 9.

Pe un Antologhion, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1825; provenienţa:

Biserica din satul Muşata, judeţul Vaslui.

1830 martie 5

Această sfântă Căzanie iaste cumpărată di Iordachi Cehan şi Zamfir Arhiri

cu 18 lei bani şi au dat-o la sfântu Neculai să să pominească. / 1830 mart(ie) 5.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 313; Muzeul

Eparhial din Huşi;

1830 septembrie 16

Să să ştii de când au răposat fiul meu Iancuţu la let 1830 săpte(m)vr(i)e 16

zile, luni sara, marţi la zece ceasuri di japui (?).

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 71; provenienţa

Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi; La p. 129 numele Pamfil Ion.

1830 noiembrie 10

Să-s ştii di câ(n)d am făcut catapiteazma la Unţeştii la anul 1830 noemv(rie)

10 zile.



80

1830 noem(brie) 11

Înştiinţari să fii de când am zugrăvit catapeteazma la satul Unţiştii în zilili

preînălţatului celui a toată Rosăia înpărat Nicolaie Pavlovici, în Ţarigrad sultan

Selim, în Roma ce vechi Franţicus, iar preste toţi înpărăţind domnul nostrum Is. Hs.

la anii de la mântuirea lumii. / 1830 noem(brie) 11.

Şi am scris eu cel mai mic între toţi oamenii din toată lumea şi am iscălit

spre pominire. / Alecsăi.

Şi eu am scris ficiorii lui Alecsăi Zugrav, To(a)


provenineţa: Parohia Unţeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

<1830>

Dar sfinţia ta părinte Petri poftim pomineşti pre aceştie Alexsăi, Icaterina,

To(a)dir şi tot niamul. / <ss> A. Mun(…).

Morţi

Rucsanda, Vasilie, Costăchel şi tot neamul Marghioala, Ana.

Vii

Alecsăie, Icaterina, Sofia, Dafina, Fiodor, Ghioerghie şi tot neamul.



<1830>

Gheorghi Popa şi Nastasăia. / 1839 / În Eşi.



1832 aprilie<f.z.>

… robul lui Dumn(e)zău Ioan Paladi vor(ni)c pentru slujba bisăricii din

satul Susănii, ţinut(ul) Tutovii cu hramul Adormirii Maicii Domnului Nostru IS HS

în anul 1832 apr(ilie) spre pominire(a) noastră, a părinţilor şi a tot niamul, ctitorii

Sfântului lăcaş(u)lui acestu(i)e.

Pe un Apostol, Bucureşti, 1820, p. 9-26; provenienţa: Parohia Suseni;


1832 martie 30

Să-s ştii di când au murit Grigori Iamandi. / 1832 mart(ie) 3.

81

Pe un Minei, luna aprilie, Buda, 1805, coperta 3; provenienţa: Biserica

Sfântul Ioan din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1835 iulie 27

Eu am fost cel mai prost în lume păstoriu di capri şi din mila lui Dumnezău

m-am tras la schit Munteneştii în ţinut Vasluiului şi am învăţat carti cu multă

ostine(a)lă şi m-a miluit Dumnezău cu darul preoţii la bisărica din nou zădită la

sa(t) Coroeştii în ţinut Tutovii, ci e pe Băltenul (...) la moşăile strămoşilor mei

Zăgan şi Bahluian, şi am găsăt toate moşiile înpresurate. Şi cu multă supărare şi

cheltueală am depresurat în Costeşti ... Horăt, Zelma şi Veşteliştii şi Horgeştii şi

Băloşeştii şi vale Bogdăniţi. Şi am însămnat să-s ştii. / 1835 iuli(e) 27 / Panaiti

Parteni, preut sân Ştefan, nepot lui Lorănţ Parteni, cel păcătos între toţi preot.

Pe un Molitvenic, fără an; provenienţa: Biserica Sfântul Mina din Bârlad;

Muzeul Episcopal din Huşi.

1835 <f. l. z.>

Noi lăcuitorii satului Irceşti de Sus, dăm această mărturii a no(a)stră la

mâna sfinţii sale părintelui Iftiemei Lică, ştiut să fii că l-am alcătuit să ne scrii orici

va fi în sat şi noi să avem ai da câte 2 l2i, 20 par(a)le, de fiicare nume pi an, er care

nu va urma cu dare di bani să-i muncim câte 2 zile de nume. / 1835 / Iftemei Lică

preot / Ireicul de sus.

Pe un Evhologhiu sau Molitvenic, Braşov, 1811, f. 158; provenienţa:

Parohia Văleni; Muzeul Eparhial din Huşi.

<1835>

Di tine să bucură toată făpt(ura) cei ci esti plină di dar toată făptura. /

Săborul îngerescu şi ne(a)mul ominescu cei ci este bisărica sfinţită şi rau

cuvântător. / La dafitorii din cari dând Dumnezău s-au întrupat şi pruncu s-au făcut.

/ Cel ci esti mai înainte de veci Dumnezăul nostru că (...) tău scaun l-au făcut şi

pântecele tău mai disfătat dicât cerurile l-au lucrat. / Di tine să bucură cei ci eşti

plină di dar toată făptura mărire ţii.

Sfa(n)tu părinte Neculaiu.


Eparhial din Huşi.

<1835>

Cu multă plecăciune mă închin dumitali pre iubite.

Pe un Apostol, 7264 (1786), coperta 3; provenienţa: Parohia Guşiţei;


1840 ianuarie 20

Acist Moliftelnicu l-am plătit la legătoriul. / Preutu Ioan sân Crăste Drangu.

/ 1840 genari 20.

82

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, coperta 2; provenienţa: Parohia

Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi.

1840 noiembrie 18

Acest Apostol este a sfintei biserici cu hram sfinţilor Marilor Vo(ie)vozi din

sat Vovrieştii de Jos şi pentru ştiinţă am însămnat la anul 1840 no(ie)mv(rie). /

Gheorghe dascălu(l).

Pe un Apostol, 1786, fără început, penultima pagină albă; Muzeul Eparhial

din Huşi.

1840 <f.l.z.>

Să să ştii di când am mântuit Pisaltire (...)1 popa am scris. / 1840.

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, ante pagina de gardă; provenienţa:

Parohia Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Şters.

<1840>

Cernătachi sân preut.

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, coperta 2; provenienţa: Parohia

Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi.

1841 <f.l.z.>

S-au adus această sfântă carte din Bârlad pentru folos ci vor citi într-însa. /

Hupciu Frâncu dascăl. / 1841.


209v; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

1842 noiembrie 30

Această carte ce să numeşte Vieţile Sfinţilor pe luna lui septemvrie am

cumpărat-o eu înpreună cu alte zăci cărţi tot Vieţile Sfinţilor de la dumneei

stolniceasa Catinca Nacu din târgul Bârladului după în scris adeverinţa ci o am di la

dumneii cu preţ două sute lei pe câti unsprăzăci acele cărţi din care una este aceasta

bez ce am mai cheltuit de le-am meremetisit legătorilor. Şi pentru ca să fie ştiut că

această carti este a me cumpărată cu drepţi banii mei am adeverit-o, a pus iscălitura

me precum şi cu punere peceţii meli. / 1842 noemvr(ie) 30. / <ss> Ioan Ghimpul (?)

preot.

Pe Vieţile sfinţilor, luna septembrie, Mănăstirea Neamţului, 1807 (fără

început), ultima pagină de la prefaţă; provenienţa: Parohia Bogdăneşti; Muzeul

Eparhial din Huşi; Sunt însemnate diverse nume: Bolată Vasile (f. 24, 35), Topală

83

Nicolae (f. 26), Balotă Ion, Balotă Chirica Teodora, Neculai Balotă (f. 86), Bădărău,

Şoitu, Butnariu, Nedelcu, Balotă, Bucureşteanu, Socola (f.180 v).

1843 iulie 16

Să să ştii di când au răposat părintele nostru Teodor, anul 1843 iulii 16.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p.6), p. 356; provenienţa: Parohia


1843 noiembrie 28

Octoihul acesta este cumpărat de maică-me dumnei ag. Ancuţa Mihălache

la biserica din Găgeşti şi de mini s-au însămant pentru neschimbare. Anul 1843

noemv(rie) 28 zăle. / L. Mihălache epitr(op).

Pe un Octoih ce să zice elineşte Paraclitichi, 1836, Tipografia Mănăstirii

Neamţul, la Înainte cuvântare, p. 3; Muzeul Eparhial din Huşi.

1844 noiembrie 3

Măsurare de grâu adică de cuvânt a sfântului Ioan Gură de Aur este a me şi

cine s-ar ispiti să o tăuşască să nu ai parte cu cei drepţi. / 1844 no(i)e(v)ri(e) 3. /

Ioanihi monah Mârzacu.

Pe Cartea ce să numeşte Împărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur,

Buzău, 1833, coperta 2; Muzeul Eparhial din Huşi; La f. 81 cu caractere chirilice

numele Puraşcu Ticu Obreja.

1844 decembrie 2

Şi de mini s-au cetit ace(a)stă carte D(umne)zăească Mărgărit. / Iordachi

Mogâlde pah(arnic). / 1844 decemv(rie) 2.

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f. 86v-


<1844>

S-au cetit şi de mine această carte. / Mogâlde pah(arnic).

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, f. 81v;


1845 ianuarie 11

Această carte este a me şi pentru ca să fii ştiut am însămnat. / Ioan(i)hi

monah Mârzacu.

Pe Cartea ce să numeşte Împărţirea de grâu a Sfântului Ioan Gură de Aur,

Buzău, 1833, coperta 3; Muzeul Eparhial din Huşi;

84

1845 mai 4

Acistu sfântu Mărgărintu fiindu dreptu dreptu al meu l-am dăruitu

diaconului Toadir Neniţu din satu Bucdăneşti1 pentru sufletul meu şi copiilor mei şi

di astăzi înainte să fii sfenţăii sale în vici şi copiilor sfinţăii sale, iar cine să va ispiti

să strici dania me sau să-l fure să fie blăstămatu di Maica Domnului şi di

doisprezăci apostoli. Şi pentru credinţa urmează a me iscălitură. / Pantază Mihaiu /

1845 maiu 4

Pe nişte Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, a doua

pagină albă; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Probabil Bogdăneşti.

1848 februarie 13

În această pravilă am citit şi jos iscălitul. / 1848 fevr(uarie) 13 / Petrache

Tiliman.

Pe Carte folositoare de suflet, Tipografia Sfintei Mitroplii din Iaşi, 1819,

p.142v; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1848 martie 15

S-au hărăzit aceasta bisăricii i Trohan cu hramul / de suptu iscălitul la

cursul anilor / 15 mart(ie) 848 / Scar(lat) Iam(andi).

Pe un Octoihos (Octoih), litere chirilice; provenienţa: Biserica din satul

Muşata, judeţul Vaslui. Titlul cărţiii scris de mână pe copertă, probabil de Nicuţă

M. Tonică la 1 octombrie 1960.

1848 martie 20

În această sfintă carte am cetit şi eu jos iscălit din scândură în scândură

despre cari spre ştiinţă am iscălit. / 1848 mart(ie) 20 / Petrache Tiliman.

Pe o Carte folositoare de suflet, Tipografia Sfintei Mitroplii din Iaşi, 1819,

p. 142v; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1848 martie 26

Această carte mi-au dăruit-o chir Petrachi Teleman la an 1848 mart(ie) 26,

care şi scrie pe sus la fila 36 şi care ştiinţă am în(...)1.

Pe o Carte folositoare de suflet, Tipografia Sfintei Mitroplii din Iaşi, 1819;


__________________________ 1 Probabil „însemnat”.

1848 martie 26

85

Această Pravilă a doh(ov)nicii s-au dăruit de cătră mine vărului meu mai

mare dumsale C.C. Neculai Capşa, ci-i între oamini şi înainte mântui pre larg s-au

făgăduit că se că să călugăreşti şi dacă plini făgăduinţa cătră Domnul să-i ajute. Iară

de nu să de păcătosul ci este aice însămnat. Pentru acist sfârşit. / 1848 mart(ie) 26. /

P. Teliman.

Pe o Carte folositoare de suflet, Tipografia Sfintei Mitroplii din Iaşi, 1819,

p. 36-40; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1848 noiembrie <f.z.>

Acist Apostol este cumpărat de mine jos iscălitul pentru bisărica din

Budeşti, ţinut Fălciu, moşie me la anul 1848 noemv(rie). / <ss> Gr(igore) Rizu

spăt(ar).

Pe un Apostol, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1835; provenienţa:

Parohia Curteni; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „Aciastă carte ce se

numeşti Apostolu, adică Sf(ânta) carte cuprinzătoare de faptele şi Ipistolile Sfinţilor

apostoli întocmită aşa precum a se citi în biserică fiiştecari zi di priste anu” (coperta

2); „Grigori Rizu”(p. 51, 117, 161, 209, 283, 289, 341); „Preafinţitu. Vasăli Rotari

/ Filipu Ioan (p. 82.83)”; „Filipu Ioan / Bărbuţă Stefanu (p. 172-173)”; „Filipu

Ionu”(p. 205); „Codre(a)nu Profriţa”(p. 287); „Neculai, (...), Grigori, (...)”; „I. Popa.

cl(asa) II. 1929 Ianuari(e) 17 zile (...) Apostolu”.

<ante 1849>

Această Sf(â)ntă şi D(u)mn(e)zăiască Liturghie o am dat-o noi întru a

noastră pomenire sfintii şi d(u)mn(e)zăeştii bisărici di la Bucium, unde să

cinst(eşte) (...)1(Sfân)tul Neculai Făcătoriu d(...)

2 care acum de iznoavă să zid(...)

3 în

zilili prea înălţim(ii) Di(...)4 nostru (...)

5.

_________________________ 1 Rupt.

2 Rupt.

3 Rupt.

4 Rupt.

5 Rupt.

Pe o Liturghie, fără început, f. 8-13; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din

Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi, La p. 97 însemnat numele Marie Aniţa, iar pe

coperta 2 „Părăspe. / Catrina dăscăliţi”.

1849 ianuarie 15

Această Sfântă Liturghie mi-au dăruit-o mie dum(nealui) medel(nicerul)

Dumitru Călămănescu la an 1849 genar 15. Şi spre ştiinţă am însemnat. / Nechifor

ermonah.

Pe o Liturghie, fără început, f. 1; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din


86

1849 decembrie 12

Am venit la mon(astire) cu şezutu(l) la decemvr(ie) 12, an 1849. / Ioan

Kalmuţchi.

Pe un MHNAΓON τογ DEKEMBRΓON (Minei pe decembrie), E’NETI’H,

ΣIN, 1795, coperta 3; provenienţa: Parohia Floreşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1850 iulie 7

Această carte mi-au dăruit mie dumn. spăt. Iliana Ghiorghiţ, posăsora moşii

Băloşăştii de la ţinut Roman. Şi care ştiinţă i-am însămnat aice. / Leat 1850 iul(i)e 7

zile. / Gheorghi ermonah.

Pe o Adunare a cuvântului celor pentru ascultare de la mulţi sfinţi şi

Dmnezăeşti părinţi, spre folosul celor ce întru dânsa vor voi să se grijască de

mântuirea lor şi Viaţa Cuviosului părintelui nostru stareţului Paisie ..., Tipografia

Mănăstirii Neamţul, 1817, p. 6-7; Provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui;

Muzeul Episcopal din Huşi.

1850 decembrie 30

1850 Decemv(rie) 30. / Neculai ermonah.

Pe o Carte folositoare de suflet, Tipografia Sfintei Mitroplii din Iaşi, 1819;


1851 ianuarie 7

Să să ştii di cându am luatu întru însoţiri pi soţia me Chirlechiţa, fiica lui

Sandu Grosu. / 1851 genar 7.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p.6), p. 269-270; provenienţa: Parohia


1851 aprilie 11

Ştiinţă să fii di când s-au întâmplat ardire în acest oraş1 di au ars şi bisărica

Sfântului Ioan Botezător la velet 1851 april(ie), pentru care toate cărţile bisăriceşti

au ars, numai acesta minei au scăpat cu alti trii cărţi.

Pe un Minei, luna aprilie, Buda, 1805, pagina de gardă, verso; provenienţa:

Biserica Sfântul Ioan din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Bârlad.

1851 mai 3

Să să ştii din când au vinit dascălu Gheorghii Popovici la Pleşeşti.

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, f. 67;

provenienţa: Parohia Ibăneşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

87

1851 octombrie 18

Să să ştii di când s-au născut fiiul nostru Neculai la anul 1851 oct(ombrie)

în zăoa sfântului Apostol Luca, joi dimineaţa la to(a)ca întâi.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p.6), p. 273-274; provenienţa: Parohia


1851 decembrie 18

Pentru Mineile aceste scrie la luna lui septemvrie. / Ieromonah Paisie / Şi că

este a schitului Cetate Mică. Am iscălit Irinarh eromonah. / 1851 decemv(rie) 18

zile.

Pe un Minei, luna decembrie, Buda, 1805, p. 1; provenienţa: Parohia

Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1851 decembrie 18

Mineiul acesta esti a schitului Cetate Mică şi pentru credinţari am iscălit la

anul 1851 Decemvr(ie) 18. / Irinarh eromonah.

Pe un Minei, luna decembrie, Buda, 1805, p. 194; provenienţa: Parohia


1851 <f.l.z.>

Acest Mineiu este a mănăstirii Floreşti aferosit de părintele arhimandritu

Nilu. Floreşti. 1851.

Pe un MHNAΓON τογ DEKEMBRΓON (Minei pe decembrie), E’NETI’H,

ΣIN, 1795, penultima pagină albă 3; provenienţa: Parohia Floreşti; Muzeul Eparhial

din Huşi.

1852 aprilie 20

Acest Moliftevnic este cumpărat cu preţ 40 lei şi este dre(a)ptă a me şi după

săvârşire me din viaţă să rămâi sfintei bisărici undi m-oi săvârşi din viiaţă şi cini o

va înstreina să fie neertat di Mântuitoriul şi di Maica D(o)mnului. / 1852 apriil 20 /

ermonah Lavrenti.

Pe un Molitvenic bogat, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţ, 1848, până la

p. 6; provenienţa: Parohia Chiţoc; Muzeul Eparhial din Huşi.

1852 august 5

Să se ştii di când s-au gonit vaca noastră la avgust 5 zile, an 852. /

Enăscache.

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, ante pagina de gardă;

provenienţa Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

88

1853 august 8

La 1853 Av(gust) 8, au venit vesti că au tăiat turcii straji militarilor la

Fundeni. / Panaiti Parteni preot.

Pe un Molitvenic, fără an, p. 554; provenienţa: Biserica Sfântul Mina din

Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1853 septembrie

Să să ştie că la anul 1853 la iulie (...) s-au săvărşit bisărica ace(a) noao din

satul Dumeşti, fiind Duminică întru ace(a) zi despre care (...) însămnat spre ştiinţă.

1853 săptemvr(ie). Preotul Teodor – Dumieşti1.


Parohia Dumeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Pagină deteriorată.

1853 noiembrie 1

Ştiut să fii de cându s-au măritat fata lui Maftei la an 1853 noemv(rie) 1. /

Această însemnari am făcut spre ţinere di minti, zicându că esti îngreunată, fratele

meu Dumitrachi, ca-s văd la ce vreme va face. / Enache / Puşcaş.


provenienţa: Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1854 mai 14

Acestu Sfânt Apostol s-au cumpărat di D(umnea)lui Neculai, cii zic

Ardile(a)n şi s-a dăruit bisericii Sf(inţi)lor Trei Ierarhi din această politie Berlad,

spre pomenire(a) sa şi afierosit. Vele(a)t 1854 Maiu 14 (ante pagina de gardă).


Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări

de pe carte: „Constantin Gh. Şlicariu. Cântăreţ com. Fruntişeni. 1906 (…) 24;

„Bacani”(p. 27); „ Acest Apostu tatu de Neculai (...)1” (pagina de gardă).

__________________________ 1 Şters.

ante 1854 mai 31

Această carte numit(ă) Molitvelnicu fiind rămasi de la părintele meu preot

Maftei Obreja, slujitor la bisărica din sat Avereştii, cu hram Sfânta Adormire a

Maicii Domnului, l-am dăruit sfintei bisărici spre pomenire părinţilor şi fraţilor mei

şi a me, nefi(i)nd nimene al(t) ne(a)m al luoa de la sfâ(n)ta bisărică în veci. Şi am

iscălit eu însuş. / Mă(r)dari Obrej(a).

89


Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi;

1854 mai 31

Această carte numită Molitvenic este dată bisăricii din sat Avereştii cu

hramul Sfânta Adormire a Maicii Domnu(lu)i nostru Isus Hristos de Mardari, fiul

preutului Maftei Obreja, cu cari ari a să sluji bisărica. Iar preut cari va fi slujitor la

această bisărică nu este vol(ni)c a o luoa, a o vinde sau a o schimba în veci, ci să

rămâi pentru totdeauna în bisărică, pentru cari s-au adiverit cu a me iscălitură spre

tocmai urmare. / So(...) slugger. / 1854 mai 31 zile.


Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi;

1854 iunie 8

Pe lângă alte cărţi date di mai înainte la Cetate Mică1 am dat şi această ca să

fii acole tot la ace biserică / Ené / 854 iun(ie) 8.

Pe Scara Prea cuviosului părintelui nostru Ioann igumenulu sfintei

Mănăstiri al Sinaiului, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1814, pagina de

gardă; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Schit din ţinutul Vaslui.

<1854> noiembrie 16

La 16 noemvri(e) s-au botezat fiul lui Sava Iordilă şi s-au numitu Ioan, naş

fiidu Ioan Vasilachi.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii (incomplet, fără

început), a doua pagină alba; provenienţa: Parohia Stroeşti; Muzeul Eparhial din

Huşi.

1854 decembrie 1

Această carte ci să află Miniiu di doosprezăci luni, ci să găsăşti la bisărica

cu hram Adormire(a) Maicii D(o)mnului numindu-să la satul Stroeştii, fiind de

drept a bisăricii. / 1854 dichi(mvrie) 1 / Dascăl Ghiorghie al Buzii (?).

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii (incomplet, fără

început), prima pagină albă; provenienţa: Parohia Stroeşti; Muzeul Eparhial din

Huşi.

1855 decembrie 24

Constantin Strătulat / 1855 decemvr(ie) 24

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 555;

provenienţa: Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

90

<1856-1867>

Monastire Horaiţa, districtul Ne(a)mţului, Monahulu Nicanoru, ce are soră

la satu Ibăneştii (...) Ma(r)g(hi)o(a)la ce o ţine Gheorghie Topală. Ioan, fratele ei.

Pe un Catehism, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1856, p. 1, ante

pagina de gardă, caractere latine; provenienţa: Parohia Bogdana; Muzeul Eparhial

din Huşi.

1857 iunie 14

Acest Apostol al meu îl dăruescu sfin(tei) bisărici din sus cu hramul Sfântul

Erarh Neculaiu în satu Grumezoaia (...). / Ghenadie ierodiacon. / 1857 iunie 4.

Pe un Apostol, 1851, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul; provenienţa:

parohia Grumezoaia; Muzeul Eparhial din Huşi

1858 aprilie 20

Acest Apostol l-am dat e u la bisărica me(a) din Băluşăştii. 1858 apr(ilie)

20. Eşi.

Legat de Gh(eorghe) Chirilă. Lei 140.

Pe un Apostol, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1836, p. 170-173;

provenienţa: Parohia Vovrieşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1859 noiembrie <f.z.>

S-a cumpărat de la robul lui D(u)mnezeu Ioan Palladi pentru S(fân)ta slujbă

a bisericii din Susăni, dist(rictul) Tutovei, ce este cu hramul Adormirei Maicei

Domnului nostru Is(us) Hr(i)s(tos), spre pomenirea părinţilor, moşilor şi strămoşilor

noştrii. / Anul 1859 luna no(i)emvrie.

Pe o Psaltire, cu o introducere de Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei, f. 1-15;

provenienţa: Parohia Băcani; Muzeul Eparhial din Huşi; Sunt însemnate şi numele:

V. Ţiriac, cantor I, 1906 iulie 16; M. Ursachi, cântăreţ I (f. 14); Mihaiu Tăculescu.

1860 <f. l. z.>

Anul 1860. Vasile Lămătica.



din Huşi.

1864 martie 6

Să se ştii di când au tunat (…) lui martie 6 zili, anul 18641.

91


Parohia Dumeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Pagină deteriorată.

1864 martie 7

Acestu Ceaslosav este a bisericii cu hramul Sf(ântul) M(arele) M(u)c(eni)c

Gheorghie din politie Bârladului, dăruitu de Ghiorghi Astrâmbulesii ve(n)dătoriu . /

1864 marti(e) 7 zili / Ierod G. Acceamis (?).

Vii

Gheorghie, Ecaterina.

Pe Ceaslov (incomplet, începe la p.6), prima pagină albă; provenienţa:


1864 aprilie

La anul 1864 au picat omăt martie 29 şi au ni(n)s april(ie) până la. /

Dumitru.

Pe Cuvintele şi învăţăturile prea cuviosului părintelui nostrum Efrem Sirul,

Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1818; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui;


1864 octombrie 21

Această carti fiind a bisăricii Sf(â)n(tu)lui Proroc Ilie din politie Bârladului,

adiverezu. / Ioan (...), epitrop numitei biserici. / 1864 oct(om)vri(e) 21.

Pe un Idiomelar, 1856, Tipografia Mănăstirii Neamţul, pagina de gardă,

verso; provenienţa: Parohia Sfântul Ilie din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte

însemnări: „Andrei Gâdeiu / 1913 sept(embrie) 9” (a treia pagină albă); „Armeşu

Gheorghe cant(ăreţ) şi (...). / 1962.30.XII.”; „Petru I. Mangdagiu / cl. III Şc. cântări

şi ajutor de paraclisier / 1908 oct(ombrie) 21”; „Andrei Gâdeiu / Elev Cl. IV-a S.C.

/ 1910 oct(ombrie) 27”; „Cantor / N. Apostol cl. IV, elev cantor / 1910 dece(mbrie)

25” (ultimele pagini albe).

1866 decembrie 25

Acestu Octoihu sau optu glasuri e de iscălitul presentat Sf. Bis. cu hramul

Sf. Gheorghie din sat Stuhuleţi la anul 1866 dec(emv)ri(e) 25. / N. Folescu.




1867 mai 27

Această carte este a me a dascălului Gheorghi Bole din satul Bogdana, ci

are cumpărată di la părinteli Ioani irmonah din mănăstirea Horaiţu, la anul 1867

maiu 27. / Dascăl Gheorghi Bole.

92



din Huşi.

1867 iulie 31

Anul 1867 luna lui iulie în 31 zile. Popa Gheorghe.

Pe o Cazanie, Episcopia Râmnicului, 1792, ultima pagină albă;

provenienţa: Parohia Schineni; Muzeul Eparhial din Huşi.

1869 iulie 22

Să să ştii di când au răposat D. Ştefan Gâlcă. / 1869 iulie 22.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p. 6), penultima pagină albă;

provenienţa: Parohia Sfântul Gheorghe din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1869 august 27

Să să ştii di când au răposat dl d. Ştefan Gâlcă la anul 1869 iulii 22 zăle şi

pentru ştiinţa am iscălit. / 1869 avgust 27.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p. 6), pagina 3 albă; provenienţa:


1870 mai <f.z.>

La 1870 mai zi duminica eram în bisărică liturghisemu în sf. Liturghie cu 2

copile a mele, Ecaterina şi Maria.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805, coperta 3; provenienţa: Parohia

Cartierul Nou din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1870 mai 7

În 7 mai 1870 mai de dimineaţă eu citeam (în) bisărică. Sara.



1870 decembrie 7

Spre eterna memorie m-am iscălitu în acestu Ciaslovu alu Bisericii Sf.

Gheorghe din Bârlad. / Constantin Angheluţia / 1870 dichemvr(ie) 7.

Pe un Ceaslov (incomplet, începe la p.6), prima pagină albă; provenienţa:


1871 februarie 14

Cetită de mine la anul 1871 fevr(uarie) 14. / Neculaiu Măhlem.

93

Pe Vieţile sfinţilor, luna aprilie, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1836,

penultima pagină albă; provenienţa: Parohia Râşeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1871 martie 10

Dovadă / Până astăzi am priimit de la d. Gh. Muiţa1

plata pe şaisprezeci

praj(ini) ½ pădure vândută de d(umnea)lui din pădurea mea de pe Unteşti Vale,

rămâindu din aceasta socoteală a-mi da d(umnealui) douăzecişipatru lei. N° 24 lei.

1871 mart(ie) 10 / T. Pal(ade).


ultima pagină alba, litere chirilice şi latine; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul

Eparhial din Huşi.

________________________

1 Transcriere incertă.

1871 mai 5

1871 mai 5, Miercuri, sara, la vicernie Sf. Înălţări eram pi iarbă verde,

aşteptam ca să sărvesc vecernia, iară în 5 au fostu şi Raliţa în casa ei întâi mutată de

cu sara în 4. / <ss>.



1872 mai 14

Să să ştii de cându s-au născutu fiul nostru Necolaiu la maiu 14, Sâmbătă

spre Duminică, anul 1872.

Pe un Catehism, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1856, caractere

chirilice; provenienţa: Parohia Bogdana; Muzeul Eparhial din Huşi.

1873 februarie 5

Această carte ci să numeşte Prolog pi trii luni di zili, săptemv(rie),

octomv(rie), no(i)emv(rie) este cumpărată di mine Ioan Banu Poenariu din Ardeal

cu preţu trii galbini şi dată la sfântul schit Crasna, bisărica cu hramul Sfântul

Arhidiacon Ştefan spre vecinica me pominiri, iară cine ar îndrăzni a o înstreina di la

sf. schit să fie supt blăstămul Sfinţilor Apostoli şi maicii lui Dumn(e)zeu până ci

iarăş o va înapoi, priimită în vremé părinţilor Dosofteiu Negru iromonah, eromonah

Gerasim Popoviciu. Anul 1873 fevruar(ie) 5.

De pe un Prolog, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1854, p. 1-18;


1873 februarie 9

Spre eterna memorie m-am subsemnat ca servitor (…) Biserici, când eram

în clasa Ia Seminarială din Husy. / 1873 Fevr(uarie) 9. / V. Stratulat.

94

Pe o Evanghelie, Tipografia Sfintei Mitropolii Bucureşti, 7258, penultima

pagină; provenienţa: Parohia Gugeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1873 <f.l.z>

Şi acu şi purure şi în veci(i) vecilor. Amin.

La dou(ă) lucruri să fii omu(l) cumpătat, la mâncare şi la cuvânt.

Pe un Minei, luna februarie, Buda, 1805; provenienţa: Parohia Deleni I;


1874 februarie 17

Ace(a)stă carte este proprietate subscrisului, rămase clironomie de la (…)

meu preutul Ion Grigoriu din comuna Gârbeşti, judeţul Vaslui. / Anul 1874

Fevruarie în 17 zile. / Preut Enachi Buzdugan. / 1888 Fevruarie 15.

Pe un Molitvenic bogat, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţ, 1848, până la

p. 6-9; provenienţa: Parohia Chiţoc; Muzeul Eparhial din Huşi.

1875 după ianuarie 16

Ştiut să fii că la anul 1874 spre 1875 n-au nins dicât pi la octomvri au nins

puţin şi apoi au fost tot bine până la 16 genar dicât ploua câte odată. Iară de la 16

grnar s-au stârnit furtuni mari întru cari s-au găsât şi oameni morţi di frig. /

Viniamin monah / 1875.



1876 mai 9

La anii de la HS 1876 Mai la 9 zile spre duminică a fost o brumă fo(a)rte

mari cât şi pământul au îngheţat şi viile s-au stricat. / V. Monah Dandiş.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805, penultima pagină; provenienţa: Parohia


1879 martie 3

Această Sântă Evanghelie este hărăzită Bisericei Sf. Ion Botezătoriulu din oraşul Vaslui de cătră Sânţia Sa + Ierodiaconul Zenovie Popescu, servitor numitei

Biserici şi legată cu chieltuiala Domnului Neculai Ciurea şi a legiuitei sale soţii

Do(a)mna Maria Ciurea, pentru care se însamnă aice spre pomenirea atât a soţiei

sale Ioana Zenovie, care a dăruit această Sântă Evanghelie, cât şi spre pomenirea D-

lui Ciurea şi soţiei sale care o au legat-o. Şi spre ne’nstreinarea şi ştiinţa s-au

subscris aice de cătră D. Const. Florescu, Epitropul Sântei Biserici şi iconomul

Const. Focşa, Protoiereul Districtului Vaslui. / 1879 Mart(ie) 3 / C. Florescu / C.

Focşa iconom.

95

Pe o Evanghelie, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1858, p. 5; provenienţa:

Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1880 <f.l.z>

Am cetit pi această sfântă carte ci să numeşte luna lui Noemvri şi fo(a)rte

mult m-am folosit din Vieţile sfinţilor Veniamin monah Dandiş, mult păcătosu(l).

Pe un Minei, luna noiembrie, Buda, 1805, coperta 3; provenienţa: Parohia


1880 mai 16

Această carte ce se numeşte Apostolu îl dau Bisericei din Crâng pre care va

fi pentru Eternitate pentru de a servi acea Biserică, carele subsemnează. / 1880

Maiu 16 zile /. Stephan Ghiorghiu.

Pe un Apostol, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1835, p. 4-11;

provenienţa: Parohia Ciocani; Muzeul Eparhial din Huşi.

1882 august 28

Acest Mineiu este din biblioteca arhiereului Narcis Creţulescu Botoşineanu,

cumpărat pentru trebuinţa p(...) casei sale. / 1882 Aug(ust) 28. / Huşi.

Pe un Minei, luna iunie, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1846, p. 1-4;

provenienţa Biserica Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial din Huşi; Mai sunt

semnaţi o serie de cântăreţi bisericeşti: C. Nestor, N. Pamfile (litere chirilice), Tachi

Neculau (18 iunie 1898, iunie 1899), Gh. C. Popa (4 iunie 1898, 14 iunie 1898), G.

Nemţanu („Spre amintire că am fost şi eu la această Biserică, mă subscriu”), Vasile

Atanasiu (1910), N. Pară (30 iunie 1945, 10 iunie 1946), Dăscălescu, cântăreţ

pensionar (1 iulie 1947).

1882 septembrie 29

Ştiut să fii că la anu(l) 1882 nu s-au făcut pâne nici alte producturi nimică şi

au fost multă nevoi la o(a)mini, că unii n-ave(u) pâni, alţi nu ave(au) nătreţ pentru

vite, la care (...)1u fo(a)rte greu. Anu(l) 1882 săp(tembrie) 29 / V. Monah Dandiş /

Viniamin Monah.



__________________________ 1 Rupt.

1882 decembrie 6

Ştiut să fii de când au început a sluji părintele Necolai Focşa la mănăstire(a)

Delenii în locu(l) părintelui Necon Sârbu din zăoa Sf. Irarh Neculai. Anul 1882

decem(brie) 6. / V. Monah / Viniamin Monah.

96

Pe un Minei, luna februarie, Buda, 1805, p.1; provenienţa: Parohia Deleni I;


1882 decembrie 6

Acestu Sf(ânt) Apostol s-a dăruit acestui s(fân)t lăcaş din Dăneşti de cătră

Neculai Vasiliu pentru pominirea a tot Neamul, astezi 6 Decembr(ie). 1882. Neculai

Vasiliu.


Parohia Dăneşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1883 februarie 10

La anul 1883 la luna fevr. la zăci zile m-au găsit o tusă cari m-au ţinut

dou(ă) săptămâni, n-am închis ochii nicidicum. La cari s-au sfârşit o vătămătură şi

am aşteptat mo(a)rte(a). / Viniamin monah.



<1883>

Această carte1 este a mănăstirii Delenilor, ţinut Vasluiului, plasa Racova.



__________________________ 1 Minei.

1885 iunie 15

Acestu Apostulu este cumpărat de Preotul Gh(eorghe) Codreanu la anul

1885, luna Iunie, 15 zile, pentru biserica Sfântului Dimitrie din Hussy. S-au legat cu

cheltuiala Dlui Ghiţă Harnagea”.


Biserica Sfântul Dumitru din Huşi; Muzeul Eparhial din Huşi.

1886 martie 15

Acestu Apostolu fiind di la biserica Brăiţenilor1 şi fiind că acel sat s-au

stricat de cătră Iordachi Epureanu, au rămas în stăpânirea epitropului To(a)dir

Păladi şi după adormire(a) acestuia au rămas la fiul său Gheorghi Păladi, cari acum

adormit fiind se dăruieşte di cătră soţia sa Io(a)na bisericii din Horga ca să fie spre

pomenirea celor ci l-au cumpărat şi a celor ce până acum l-au păstrat. / 1886

mart(ie) 15 / Scris de mine pr. M. Popescu.

Pe un Apostol2, Râmnic, 1794, f. 80v-90; provenienţa: Parohia Horga;


__________________________

97

1

Brăiţenii de Jos sau Sârbi, sat incendiat la 1823 în timpul slujbei de Paşi de către

oamenii lui Iordache Costache Epureanu (1793-1856).

2 Lipsesc primele şapte pagini şi nu are sfârşit.

1886 iunie <f. z.>

Această sfântă carte s-au legat cu a mea cheltuială şi pre a mea aducere

aminte dacă va mai ceti vreun creştin. / La anul 1886 iunie. / Nicolai Bossie,

răzeşul.

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, pagina de gardă;

parohia Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1888 martie 27

Legată de mine la anul (1)888 martie 27. / <ss> D. G.

Pe un Apostol, Râmnic, 1794, prima pagină albă; provenienţa: Parohia

Rediu Galian; Muzeul Eparhial din Huşi; La p. 2 numele cântăreţului Costică

Murgescu şi data de 2 iunie 1943.

1887 aprilie 28

Ioan Panaitus / 1887 Ap(ri)lie 28.

Pe un Minei, luna aprilie, Buda, 1805, f. 5; provenienţa: Biserica Sfântul

Ioan din Bârlad; Muzeul Eparhial din Huşi.

1888 august 4

Să să ştii de când au răposat Ştefan Niştor din comuna Costeştii, plasa

Simila – zăcare lui au fost numai o noapte şi a do(u)azi mort. Şi am însemnat. 1888

avg(u)st 4 zile. / Veniemin Monah Dandiş.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805; provenienţa: Parohia Deleni I; Muzeul

Eparhial din Huşi.

1889 mai 30

Ştiut să fie că în anul acesta n-au urmat ploi şi pânile cele albi n-au fost

tocmai buni şi popoşoi(i) cei târzi(i) nu-s buni. Şi am însămnat. / 1889 în mai 30. /

Vinieamin Monah Dandiş.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805, coperta 3; provenienţa: Parohia Deleni

I; Muzeul Eparhial din Huşi.

1889 iulie 30

Mai bine este puţânu celui drept, decât bogăţii multă a păcătoşilor. / 1889

iulie 30 zile.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805; provenienţa: Parohia Deleni I; Muzeul

Eparhial din Huşi.

98

<1889>

Bine este a nădăjdui spre D(o)mnu(l) decât a nădăjdui spre om, toţi

nemurind.

Mai bine este puţin, câti sânt deşărtăciune cele omeneşti. / V(eniamin)

Monah.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805, ultima pagină; provenienţa: Parohia


1890 iulie 1

Mă subscriu spre aducere aminte ca cantor II-le(a) la biserica Sf(ân)t(ul)

Ilie, venit în anul 1890 iulie I. / Mă subsemnez. I. Constantinescu. / 1890 iulie I. / I.

Constantinescu cântăreţ.

Mă subscriu spre aducere aminte de când am venit cantor la această

biserică. / 1890 iulie I. / Constinescul cântăreţ II-l(e)a.

Pe un Octoih mic şi cu Tipic (incompletă), pagina 2 albă şi penultima

pagină albă; provenienţa: Parohia Floreşti; Muzeul Eparhial din Huşi;

1890 <f.l.z.>

Ştiut să fii de când am fost săciti, de când au răposat iromonah Gherman di

la mănăstire(a) Pârveştii, plasa Simila, şi s-au mormântat la 21 iunii, în ziua ditroţă

(?), luni. / Şi am fost şi eu. / 1890. / V(eniamin) Monah Dandiş.

Pe un Minei, luna iunie, Buda, 1805, ultima pagină; provenienţa: Parohia


1891 martie 24

Spre aducere aminte la (…) am fost servitor (…) acesteia cu hramul

Sf(inţii) Voievozi. M-am subsemnat preotul I. Mihoci1. / 1891 Martie 24.

Pe un Apostol, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitroplii, 1835; provenienţa: parohia

Tanacu; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „C. Teodoru”; „P. Lupu”.

________________________ 1 Numit aici la 1 ianuarie 1878.

1891 apriie 7

Act ctitoricesc / Prin care se face cunoscut că în zilele domniei M. S.

Regelui României Carol I şi a soţiei sale Regina Elisabeta şi Prinţul moştenitor

Ferdinand, sub Arhipăstoria Prea Sfinţitului Huşilor D. D. Silvestru Bălănescu s-a

sfinţit biserica1 din comuna Boţeştii de către subscrisul Protoiereul judeţului Fălciu

cu autorizarea chiriarhică sub N° 247. / Această biserică este construită din nou cu

cheltuiala ctitorilor începând de încă din anul 1880, luna aprilie, ziua 20. S-a

99

isprăvit la anul mântuirii 1901, aprilie în şapte, când s-a şi sfinţit. / Făcut astăzi 7

aprilie 1891, în casa proprietarului moşiei domnul Alecu Negruzzi, fiind

administrator d-l Alecu Popov. / Protoiereu <ss> Iconom I. Cojan / Procurator <ss>

Al. Popov / Diacon <ss> Nicolae Manole / Paroh <ss> Preot C. Cosma / Iniţiatorii

construirii bisericii <ss> Dinu Chihaia, P. Pantea, Gh. Pasat, cu concursul tuturor

poporănilor.

________________________ 1

Biserica a ars la 27 noiembrie 1931, din cauza neglijenţei dascălului Grigore

Leonte. Din 4 august 1935 au început lucrările unei biserici maiestoase, după planul

ctitoriei familiei Lupu din satul Arsura. Lucrările de construcţie au încetat odată cu

intrarea României în război la 22 iunie 1941.

D.A.N.I.C., Fond Ministerul Educaţiei Naţionale, dosar 479 / 1946, f. 243.

1891 decembrie 17

Sfânta această carti ci să numeşti Efrim Sirul este dre(a)ptă a schitului

Cetate Mică din ţinutul Vasluiului al Eparhii Huş(u)lui şi pentru ştiinţi am iscălit. /

1891 decemvr(ie) 17 / Irinarh eromonah iconom ogrăzii.


Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1818, penultima pagină; provenienţa: Parohia


1895 martie 18

Anu 1895 martie au tunatu în de sara în zodiac Scorpiei. / Teodor

(Strătulat).

Pe un Octoih, Râmnic, 7282, coperta 3; provenienţa: Parohia Gugeşti;


1896 martie 14

În noaptea de 12 spre 13, a ziua Mercuri încetat din viaţă tatăl meu Ştefan

Petrovici, anul 1896 martie data mai sus arătată, regretat de toată familia precum şi

de mine. / 1896 martie 14. / Petrovici.

Spre veşnică neuitare / T. Petrovici / Aglai Petrovici / Şt. Petrovici / Liza

Talpeş. (litere latine).

Pe un Apostol, 1780, penultima pagină alba; provenienţa: Biserica Buna

Vestire din Deleşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

<înc. XIX>

Cine vra să cetească în carte aceasta ale(a)s(ă) Cazanie, foarte să hie

înţălept să gândiască la Dumnezău când citeşte Cazanie, nu cu ochii pe dealu şi cu

gura în cărţi şi nu ştir ce zice şi cu gândurile pi la dracu şi pe la tatăl său (f. 200v-

201).

Cu plecăciune am citit această carte şi fo(a)rte este de folos (f. 271-272).

100

Această carte au fost şi p(r)in mâna me pentru care şi lasă povăţuire de

mântuire sufletului meu, adică Neculai sân (…) Anastasă (…) (f. 284).

Vasilache Protonovici (f. 179).

Eu Ştefan m-am iscălit, am pus degetu(l) (f. 194v).

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, caractere chirilice;


<înc. XIX>

Nobili Nobili Domino Domino Patter Gheorghie Dalco(…) Zamfilescu.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 215v, caractere

latine; Muzeul Eparhial din Huşi.

<înc. XIX>

Cesta Cazanii di la ţănutul Eş ti(...) tipărite.

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, f. 317; Muzeul

Eparhial din Huşi.

<XIX>

Să se ştie ce au cumpărat acesti sfăntă Apostol ctitorie şi cu poporenie ot

Şişcani. Bani au dat 5 lei pol. Cine l-ar fura sau l-ar muta la altă bisărică să fie

lepădat de beserică după toat blăstămul Sfintei Liturghie. / Eu Gavril am scris. /

<ss>.

Pe un Apostol, Parohia Şişcani, lipsă până la p. 2; f. 34-37, litere chirilice;

provenienţa: Parohia Şişcani; Muzeul Eparhial din Huşi; La f. 135 se iscăleşte

Iordache Beldiman.

<XIX>

Preute Vasăli din sat Brodocu di vrâstă.

Pe un Apostol, 1780, ultma pagină alba, litere chirilice; provenienţa:

Biserica Buna Vestire din Deleşti; Muzeul Eparhial din Huşi; Pe coperta 3 este

iscălit Jenică Negrea la data de 28 aprilie 1899.

<XIX>

Doftorie când este omul înfrânt, cum arată în jos.

Părali:

4: trileiti.

4: canfură.

6: unt de na(...).

6: balsăm.

2: tămăi alba.

4: săngili a noo(uă) fraţi.

101

4. sacăz bun.

6: ochi de rac.

Untdelemn: 25 dramuri.

Pe un Evhologhion adecă Molitvenic, Braşov, 1811, p. 562, litere chirilice;

provenienţa Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi;

<XIX>

Întru cinstită mâna dumisale cuconului paharni(c) cu multă dragoste să să

de la rodu (f. 387).

Cu frăţască dragoste mă închin dum(itale) frate Costan Borcia, a şti (...) (f.

390).

Întru cinstită mâna cuconului păharnic stolnic cu multă dragoste (f. 391).

Pentru tăiare Sfântului Ioan Botezătorul.

Pentru tăiare Sfântului Ioan Botezătorul. (f. 404-405).

Pe o Cazanie, Bucureşti, 1768, fără pagină de gardă, litere chirilice; Muzeul

Eparhial din Huşi.

<secolul XIX>

Eu dascălu(l) Ioan am cetit pe această carte a sfântului Efrim Sirulu şi este

de folos pentru suflet.


Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1818, p. 144, litere chirilice; provenienţa: Parohia


<secolul XIX>

Această carte iaste a obştie stareţului Paisie (p. 4-5).

Această carti este a me cumpărată (p. 75).

Cu multă snătate mă închin (p. 148).

A lui Pais monah (p. 148).

A lui Pais monah (p. 339).

Pe o Adunare a cuvântului celor pentru ascultare de la mulţi sfinţi şi

Dmnezăeşti părinţi, spre folosul celor ce întru dânsa vor voi să se grijască de

mântuirea lor şi Viaţa Cuviosului părintelui nostru stareţului Paisie ..., Tipografia

Mănăstirii Neamţul, 1817, litere chirilice; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din

Vaslui; Muzeul Episcopal din Huşi.

<XIX>

Dat-am adivărat şi încredinţat. Dat-am adivărat şi încredinţat şi di să (...) la

mâna dumitale.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, fila 4, alba,

litere chirilice; provenienţa: Parohia Vinderei; Muzeul Eparhial din Huşi.

102

<Sec. XIX>

Să-s ştie cine cât au dat la cestu Sănftu Penticostariu 20 par. au dat (...)

Croitoriu şi m-am NE.

Pe un Penticostarion, Tipografia Episcopiei Râmnic, 1775, p. 27v, litere

chirilice; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi;

Întâlnim însemnat numele cântăreţului Zaharia Dumitru de la parohia Dobârceni, p.

2 şi 28 şi Mitică Zaharia, Brodoc, 1945.

<XIX>

Lei Păr(ale) Socoteli lui Tura(…)1

12

2

4

-

3

-

-

8

20

24

În târgu.

Tij, la sfântu(l) Vasile.

Vin la Ilie la Folteşti.

La bisărică la Iordan.

Tij, la Bobote(a)ză.

Ocă (cir)2 de la Ştefan.

Una ocă şi giumătati şi şăsăzăci dramuri.

Popuşoi Cununa 5 baniţi şi şăptizăci pări carni.

Pe Mărgăritare adecă cuvinte de multe feliuri, Bucureşti, 1746, coperta 3,

litere chirilice; provenienţa: Parohia Bogdăniţa; Muzeul Eparhial din Huşi.

________________________ 1 Ros de carii.

2 Transcriere incertă.

<XIX>

Această sf(â)ntă Ivanghelie este cumpărată de robu lui D(u)mnezeu Iacov

I(saia) şi am dat-o în mâna părintelui Sofronie ca să fie de slujit Sf(in)tii bisărici ori

unde s-ar înti(m)pla a s(l)uji ca să fii pominire în veci.

Pe o Evanghelie, Blaj, 1776, p. 106-115; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan

din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

<XIX>

Această carte este hărăzită de D-lu Iordache Pogonatu şi consortu D-sele

Profira, prin noi Teodor Albu şi soţia mea Ana din România, comuna Chilieni,

plasa Pereschivu, judeciu Tutova, spre a le înainta pentru Biblioteca Română din

Muntele Atosu. Rugăm dar pe părinţii duhovniceşte carii se vor îndeletnici cu

103

cetirea acestei cărţi să se ro(a)ge lui D(umne)zeu pentru noi şi pentru cei ce au

hărăzitu. Scriptor V. Panaitiu.

Pe un Antologhion, Bucureşti, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1766, f. 1-29;

provenienţa: Parohia Ibăneşti, caractere latine; Muzeul Eparhial din Huşi.

1900 mai 21

Spre dovadă că am citit şi eu pe această sf. carte de nenumărate rânduri

fiind enoriaş la acest sf. Locaş mă subscriu.

21 mai 1900

I. Mihăilescu

Pe o Cazanie, Episcopia Râmnicului, 1792, ultima pagină albă;

provenienţa: Parohia Schineni; Muzeul Eparhial din Huşi.

1901 martie 15

N. Patriciu / 1901 mart(i)e în 15, intrat Sf. Ion cântăreţ I.

Pe un Minei, martie, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1846, ante pagina de

gardă; provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Episcopal din Huşi.

1902 noiembrie 10

Să se ştie. / De ştire de s-au sfinţit biserica Sfântului Ghiorghi di la cimitirul

parohiei Şuletea din comuna Ţifu la anul 1902 noembri(i) 10 zile. / Cântăreţ Ion Al.

Popa.


Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „Ion Al. Popa. / 1914”; G. Popa

(f. 165).

1904 mai 14 / 15

1904 Maiu 14 / 15. Viind Sfânta din Târzii pentru ziua de 14 sara au rămas

la Curteni, spre amintire am scris ace(a)sta ear până acum n-au mai fost în satul

nostru. Cantor P (...).

Pe Apostol, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1835; provenienţa: Parohia

Curteni; Muzeul Eparhial din Huşi.

1906 mai 27

Ca cel ce am servit la acest sfânt locaş şi servesc, am venit la anul 1898,

Iulie, 18, de faţă la 1906 Mai 27, me subscriu mai jos că mâna putrezeşte şi

condeiul rugineşte, iar scrisoarea se ceteşte. / <ss> Theodor Podolianu.


Parohia Ciocani; Muzeul Eparhial din Huşi; Altă însemnare: „de faţă fiind 1937

Maiu 21 / venit la 1898 Iulie 18 / 39 serviţi /”(coperta 3).

104

1907 martie 15

N. Patriciu cântăreţ / 1907 Mart(ie) 15.



1907 martie 6

Acest Apostol este reperat de Chiriac Mihu în anul Mart(ie) 6, 1907, spre

ştiinţă.

Econ. Gh(eorghe) Codreanu.

Al. Alexandrescu.

Acest Apostol s-a reparat de Domnul Chiriac Mihu în anul 1907 Mart(ie) 6.

Alecu Alexandrescu. Anul 1907 Iulie 6.

Al. Alexandrescu. 1918 Iunie 25.



1908 octombrie 12

Anul 1907-1908, Oct(ombrie) 12 zile. / Acest Moliftelnicu este dăruitu

bisericii cu hramul Sf. Gheorghe de la cimitir. Satul Şuletea, comuna Ţifu. / Gh.

Popa Micu.

Vasile Gh. / Popa Micu.

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, penultima pagină; provenienţa:

Parohia Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi.

1909

N. Patriciu / cântăreţ 1901 Mart(ie) 15/ 1908 April(ie) I s-a pus în aplicare

legea pensiilor pentru cântăreţu(l) de dreapta, iar de la 1909 s-a pus şi pentru al II-

lea şi paraclisier.



1911 ianuarie 11

Această carte Apostol este legată cu spesele Dlui Tănasă Săcăreanu,

poporan bisericii filiale Fedeşti, făcândui-se invitaţie la această faptă caritabilă de

subsemnatul. / Preot C. Lepădat / 1911 ianuarie 11.

Pe un Apostol, 1851, Tipografia Mănăstirii Neamţul, prima pagină albă;

provenienţa: Parohia Ghermăneşti, filiala Fedeşti; Muzeul Eparhial din Huşi; pe

coperta 2 numele lui Gh. V. Croitoru, iar la f. 137 numele dascălului Gh. Ciobanu şi

data de 2 aprilie 1922, pe penultima pagină alba numele cântăreţului V. Popa şi data

de 8 septembrie 1922.

105

1911 martie 11

1911 Martie 11. Vasile (...) cantor, Fruntişeni.

Pe un Minei, martie, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1846; provenienţa:

Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Episcopal din Huşi.

1911 iulie 10

Amintire că am citit şi eu Apostolul în Sf(ânta) Biserica Sf(ântu)lui

Dimitrie. 10 Iulie 1911. / Ilie I. Popa.



1912 august 3

1912 August 3. Şt. Paimariu.

Pe un Apostol, Bucureşti, 1820; Provenienţa: Parohia Protopopeşti; Muzeul

Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „1921 August. 19. 6. VIII. Cântăreţ Şt.

Paimariu”; „Spre amintire 1 Aprilie 1929. Gheorghe (...).”;„Spre amintire Cântăr

„Cântăreţ I. David. 4 August 1969”(f. 59v); cântăreţ Şt. Paimariu. 1936 August 6”;

„Amintire. Cântăreţ David Ioan. 25 A(u)g(u)st 1963”; „Argel. Mihail”(f. 129).

1912 august 14

1912-1644 = 258. / Scăzut de subsemnatul Econom Ioan Antonovici / 1912

August 14. / Floreşti, Jud. Tutova.

Pe o Evanghelie, Lvov, 1644, p. 2, ante pagina de gardă; provenienţa:

Parohia Floreşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1913 <f.l.z>

M-am folosit şi eu de această carte. / Iconom I. Gh Filip. / 1913.

Pe un Molitvenic, Sfânta Episcopie Râmnic, 7276 (1768), p. 3; provenienţa:

Parohia Puieşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1913 august 15

Ion Al. Popa / 1913 august 15.

Pe un Evhologhion, Bucureşti, 1808, p. 1v; provenienţa: Parohia Şuletea;

Muzeul Eparhial din Huşi; Îl găsim semnat şi la p. 1: „Ion Al. Popa, cantor”.

1914 august 4

Mineiu pe 12 luni pus de noi epitrop V. Creţu. / 914 aug(ust) 4. / La laure

pe samă.

106

Pe un Antologhion, 7263, f. pagina albă, ante pagina de gardă; provenienţa:

Parohia Alexandru Vlahuţă; Muzeul Eparhial din Huşi.

1917 mai 14

S-au servit astăzi 14 Mai 1917 ca cantor la această Parohie. / Ştefan Muste.




1917 decembrie 25

Popescu Sila, comuna Boldu, judeţul Râmnicu Sărat, scris în ziua de 25

Decemvr(i)e 1917 în timpul Războiului.


Parohia Ciocani; Muzeul Eparhial din Huşi.

1918 martie 1918

Ion Palade. Intrat cântăreţ II la acest lăcaş. 1 Mart(ie) 1918.

Pe un Minei, martie, Tipografia Mănăstirii Neamţul, 1846, pagina de gardă;

provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Episcopal din Huşi.

1919 octombrie 27

Copie de pe actul comemorativ făcut la sfinţirea bisericii din parohia Laza,

comuna Laza, judeţul Vaslui.

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Ridicatu-Sa din temelie acest Sf. Lăcaş cu hramurile Sfântul M. M.

Gheorghie şi Sfântul M. Haralambie, în anul mântuirii 1911, luna mai în 25 zile, în

timpul domnii M. S. Regelui Carol Iiu, fiind episcop al Huşilor P. S. S. Conon

Arămescu Donici; prin stăruinţa şi osârdia vrednicului şi neobositului luptător

econom stavrofor Dimitrie Galaction paroh, ajutat fiind de epitropii Ion Băbuşanu şi

Neculai a Diaconiţii, precum şi de un comitet compus din următoarele personae: Ion

Pentelei, Vasile I. Th. Neculai, Ilie Spânu, Gheorghe Gh. Lupu, Gheorghe N. Chiţu,

Ion Gh. Maftei, Gheorghe a Sadii, Neculai Gh. Radu, Simion Andonii, Gheorghe

Ştef. Puşcaşu, Zaharia Dumitru, Gheorghe Gachi, C-tin I. a Catrinii, Gheorghe Gh,

Gachi, Const. Pălimaru, Ion V. Andrieşu, precum şi de alţi enoriaşi, care au

contribuit atât cu munca, cât şi cu obolul, pentru terminarea acestui Sfânt Lăcaş.

Terminatu-s-a în totul în anul mântuirii 1919 în timpul glorioasei domnii a M. S.

Ferdinand Iiu regale tuturor românilor, sub păstoria P. S. Nicodim, Episcop al

Eparhiei Huşilor.

Sfinţitu-s-a acest Sf. Lăcaş în ziua de Duminică 27 octombrie 1919 de cătră

P. S. S. Iacob Antonovici Bârlădeanu, locotenent de episcop, asistat de următorii

preoţi: econom stavrofor C. Ulea, protoiereu al judeţului, Gheorghe Bejenaru, preot

Sf. Episcopii, N. Luca, paroh Poeneşti, Ion Ardare, paroh Ivăneşti, Ştefan Mandrea,

107

paroh Brodoc, Ion Dimitriu, paroh Bălteni, Vasile Unu, diacon Sf. Episcopii şi

Mihai Calmoţchi, diacon Adormirea Maicii Dlui Vaslui, psalţii Ion Pipa de la Sf.

Episcopie, Dumiru Blănaru şi Neculai Brumă, Sf. Treime Vaslui.

Acest Sf. Lăcaş s-a făcut cu cheltuiala enoriaşilor din parohie precum şi alte

ajutoare date de alţi pioşi creştin din diferite localităţi cu dragoste cătră Casa

D(omnu)lui. Antrepenor constructor au fost Giuseppe Gerometta, Pictor C-tin V.

Gheorghiu, tâmplar C-tin Bejan. Se reaminteşte că în timpul clădirii acestui Sf.

Lăcaş s-au întâmplat un mare eveniment şi anume: războiul mondial, început în

luna iulie 1914, care război au zdruncinat aproape întreaga omenire iar la 15 august

1916 au intrat şi scumpa noastră ţară în acest groaznic război. Şi cu ajutorul celui a

tot puternic ieşind victorios, s-a îndeplinit în fapt idealul national, nutrit în sufletul

nostru de secole. Şi astfel cu încheierea păcii în anul 1918 s-a alipit la patria mumă

provinciile risipite de secole şi anume: Transilvania, Banatul, Maramureş, Crişana,

Temişoara, Basarabia şi Bucovina, întregindu-să astfel neamul şi făcându-să

România Mare de astăzi.

Astăzi 27 octombrie anul mântuirii 1919.

Urmează semnăturile celor ce au asistat la această solemnitate.

Copia prezentă fiind întocmai după original, se certifică de noi.

Paroh <ss>

N° 4

1927 februar(ie) în 4.

Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosar 6 / 1927-1928, f.

115-116, copie.

1919 februarie 23

Donaţie / Aciastă carte numită Triod (trei cântări) ce serveşte în Biserică din

Duminica Vameşului şi Fariseului şi până în momentul eşirei la sf. Înviere este

cumpărat de Dom(nu)l Hristodor Andone, acum decedat şi donat Bisericii noastre

Parohiale cu Hramul sf. Nicolae din satul Rănceni spre pomenirea lui. / Domnul să-l

erte de toate cele ce au lucrat. / Scris astăzi 1919 Februarie 23 de mine Mihai V.

Chervase Belecciu, cantor Bis(ericii) la parohia mai sus numită.

Pe un Triodiu, pagina de gardă; provenienţa: Biserica din satul Rânceni,

judeţul Vaslui.

1921 mai 1

Mihai Popa cântăreţ la această biserică de la anul 1921 Mai 1.

Pe un Triodiu, copertă; provenienţa: Biserica din satul Rânceni, judeţul

Vaslui.

1921 septembrie 21

Sava I. Belegan1, C. Marin din Bouşori, ambii protopsalţi. / 1921 / 21

sept(embrie).

108

Pe un Evhologhiu sau Molitvenic, Iaşi, Tipografia Sfintei Mitropolii, 1834,

f. 70; provenienţa: Parohia Văleni, biserica din Valea Rea; Muzeul Eparhial din

Huşi.

__________________________ 1

Semnat şi la 9 martie 1922 împreună cu un Pavel; La p. 69 însemnarea: „Cântat în

ziua de 6-XI-1939 / Th. Munteanu”.

1923 martie 3

Amintire de la mine N. Pară, cântăreţ Iiu. 1923 mart(ie) 3. Pog(orârea)

Sf(ântului) Duh, Grumezoaia.

Amintirea aceasta este scrisă la înmormântarea lui Gheorghe Mocanu.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1851, f. 220 v;

provenienţa: Parohia Grumezoaia; Muzeul Eparhial din Huşi.

1924 mai 1 / 14

Am cercetat acest Apostol. / Preot Ion Mangul. / 1 / 14 mai 1924.

Pe un Apostol, 1851, Tipografia Mănăstirii Neamţul, p. 220; provenienţa:

Parohia Ghermăneşti, filiala Fedeşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1927 august 14

Cântăreţ Neculai Gh. Ulea. / 14 / 8 / 927.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii (incomplet,

începe la f. 7); La f. 308 însemnarea cu litere chirilice: „Această carte este a me”;

iar pe coperta 3 însemnarea: „Cântăreţ practicant I, V. Şaramboi / 29 VIII 1952”.

1930 februarie 23

Sava Beligan. / Valea Rea, Vaslui, cântat aici în ziua de 23 / II / 1930.


f. 60-61; provenienţa: Parohia Văleni, biserica din Valea Rea; Muzeul Eparhial din

Huşi.

1933 mai 21

Spre amintire 21 V 933 / G. Benchea.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805; Provenienţa: Parohia Cartierul Nou din


1933 <f. l. z.>

Toma Ştefan. cl(asa) III Semin(ar). / Apostol. Bis(erica) Sf(ântul) Nicolai

Huşi. 1933 / Şt. Toma.

109

Pe un Apostol, Râmnic, 1794, prima pagină albă; provenienţa: Biserica

Sfântul Nicolae din Huşi; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________

1 Lipsesc primele şapte pagini.

1934 aprilie 29

Spre ştiinţă / În anul 1934 Luna lui Aprilie în 29 Joi spre Vineri pe la ora 10

şi 8 m. a fost un groaznic cutremur de pământ din a cărui pricină s-au dărâmat case

şi zidul Sf. biserici din M(oara) Grecilor s-a crăpat în dreptul primelor ferestre,

Fereşte-ne doamne de astfel de cutremure şi ne păzeşte în vei. Amin. / Cântăreţ

Grigore Benchea.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805; provenienţa: Parohia Cartierul Nou din


1934 mai 8

Această carte din anul una mie nouă sute treizeci şi patru, luna maiu, ziua

opt, aparţine ierodiaconului Chiprian din Sfânta Mitropolie din Chişinău.

Pe o Carte de Tedeum, Ediţia a II-a, Bucureşti, Tipografia Cărţilor

Bisericeşti, 1922, p. 5-83; Muzeul Eparhial din Huşi.

1934 noiembrie 12

Preotul Mihail I. Maleş, Licenţiat al Facultăţii de Teologie. / Pe ziua de 12

Noembrie 1934.


provenienţa Parohia Avereşti; Muzeul Eparhial din Huşi, Acelaşi preot semnat şi la

25 noiembrie 1935.

1938 <f. l. z>

D(umi)tru Toderaşcu. 1938. De înaintea Sf(intei) Cruci.

Pe un Apostol, Bucureşti, 1820, f. 130 v; provenienţa: Parohia Stănileşti;


1944 mai 29

Amintire. Astăzi 29 mai 1944. Cantor bisericesc Ion Lupu.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805, pagina de gardă, verso;

provenienţa: Parohia Cartierul Nou din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi.

1944 octombrie 7

7 Octombrie 1944 / Să fie ştiut că acest Sf. Penticostar (...) de la Pr. Ec. I.

Grigoriu, Paroh pensionar al Bisericii Catedrale Sf. Ioan Vaslui, luat din retragerea

Ruşilor, pentru cari era svârlit prin casă. Iar eu am luat această carte şi am ca

110

amintire spre a dărui la biserica din schitul Mălin(eşti). / Drept cari sunt / D.

Zaharia, cântăreţ. 7. X. 944.

Pe un Penticostarion, Tipografia Episcopiei Râmnic, 1775, prima pagină;

provenienţa: Parohia Sfântul Ioan din Vaslui; Muzeul Eparhial din Huşi; Întâlnim

însemnat numele cântăreţului Zaharia Dumitru de la parohia Dobârceni, p. 27v şi 28

şi Mitică Zaharia, Brodoc, 1945.

1945 septembrie 16

Spre amintire de când am scris în această carte în anul 1945 sept(embrie)

16. Mititelu.

Pe Vieţile Sfinţilor, luna septembrie, fără pagina de gardă, tipărită cu litere

chirilice; Provenienţa: Parohia Soleşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1946 martie 26

24 Martie 1946, Duminica Sfintei Cruci a treia a sf(ântului) Post am slujit

în acest Sf(ânt) Lacaş cu multă pietate. Cântăreţ Virgil Mardare.

Pe un Apostol, Bucureşti, 1820; provenienţa: Parohia Simila; Muzeul

Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „Această Sfântă carte Apostol este cumpărată di

mini robul lui ”(f. 1v-7); „Preot (…) Pascal” (f. 73).

1952 aprilie 29

M. Râşcanu / cânt(ăreţ pensionar / 1952 apr(ilie) 29.)



1952 iunie 15

Donat în amintirea iubitului meu tată, preot Mihai Lapteş, decedat în anul

1932 ianuarie 26. / Paroh N. Lapteş / 1952 iunie 15.

Pe un Apostol, <Buzău, 1743>, fără început, coperta 2; provenienţa: Parohia

Tatomireşti; Muzeul Eparhial din Huşi.

1954 mai 16

Cântat de Gh. V. Luca, cant. 1954. Servici făcut la 16 mai 19541.


f. 64-65; Provenienţa: Parohia Văleni, biserica din Valea Rea; Muzeul Eparhial din

Huşi.

__________________________ 1 Semnat şi la 14 octombrie 1950.

111

1954 octombrie 24

24 - X - 954. / D. Vieru.

Pe un Octoih mic şi Moliftelnic, p. 65; începe de la fila 30; provenienţa:

Parohia Ţifu; Muzeul Eparhial din Huşi; Sunt însemnaţi: cantor N. Balaur (f. 197

v), C. P. Vasiliu (p. 207 v), A. Lupu (f. 210), Alec. Danail, com. Dodeşti, Jud.

Fălciu, R. Fălciu (coperta 2); sau însemnarea „Din vremea lui Ştefan cel Mare,

1504”(f. 205).

1955 iulie <f. z.>

N. Pară cântăreţ I iu. / 1912 aug(ust 15), azi iulie 1955.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1851, f. 16;

provenienţa: Parohia Grumezoaia; Muzeul Eparhial din Huşi; Altă însemnare: „Spre

eternal memoria. Dascăl C. Lascăr. Mâna putrezeşte dar iscălitura nu”(f. 84v).

1957 mai 19

Amintire. S-a făcut slujbă azi 19 mai 1957. Afară plouă, cerne. / N. Pară,

pensionar, cântăreţ I iu. / 1912 – 1957 mai 19.

Pe un Apostol, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1851, f. 16;

provenienţa: Parohia Grumezoaia; Muzeul Eparhial din Huşi.

1958 aprilie 15

Acest Catihisis se donează de Gheorghi Zanfir din satul Floreşti, judeţul

Vaslui, sfintei biserici Similişoara, comuna Bogdana. / Anul 1958 / 15 aprilie.



din Huşi.

1958 decembrie <f. z.>

Această carte1 este donată de cântăreţul Zanfir Gheorghi din Floreşti, 1958

decembrie, pentru biserica Similişoara, comuna Bogdana, raionul Vaslui.

Pe un Catehism, Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţul, 1856, p. 2, caractere

latine; provenienţa: Parohia Bogdana; Muzeul Eparhial din Huşi.

__________________________ 1 Catehism.

1959 februarie 27

Bumbaru Ioan, cântăreţ. / Parohia Vinderei. / Pace şi prietenie. / Iaşi,

Bârlad, Bucureşti.

Pe un Antologhion, Iaşi, 7263, Tipografia Sfintei Mitropolii, însemnare pe o

foaie de caiet, dictando; provenienţa: Parohia Vinderei; Muzeul Eparhial din Huşi.

1959 mai 1

112

Spre amintire. / 01 mai 1959 / În viaţa me(a) ca cântăreţ care slujesc de 28

ani. / Cânt. I / Gh. Chelaru.

Pe un Minei, luna mai, Buda, 1805; provenienţa: Parohia Cartierul Nou din


1968 august 2

Agatie V. Ioan, dascăl practicant, începând din anul 1945, 29 august. Astăzi

mă găsesec prezent la datorie faţă de Domnul. 1968 luna martie ziua 29.


Parohia Moara Domnească; Muzeul Eparhial din Huşi; Nume însemnate: Donosă

Vasile; V. Donose cântăreţ (f. 81 v); Donosă Vasile (f. 105 v); „Domnule Agnita”.

1971 ianuarie 1

Şi după eşirea la pensie a domnul(ui) Grigore Popa am luat în primire eu

cântăreţ Sandu Dtru la data de 1 ian(ua)rie 1971.


Şuletea; Muzeul Eparhial din Huşi; Alte însemnări: „Gh. Gh. Guzgan”(f. 130);

„Păcătosul de mine Panainti Gh. Guzgan. / Să nu mă osândiţi Eu nevrednicul slavă

ţie Doamne, slavă ţie”; „C. Cristia, cântăreţ pensionar Şuletea. / 1966 aprilie(ie)

24”.

1980 septembrie 7

Serviciu făcut de cântăreţul Gh. V. Luca la 7 sept(embrie) 1980. Acestau au

fost numit a parohia Văleni pe 1 iulie 1950 şi semnează în carte pe 7 sept(embrie)

1980. / Cânt(reţ) Gh. Luca.


f. 68; provenienţa: Parohia Văleni, biserica din Valea Rea; Muzeul Eparhial din

Huşi.

114

Preotul Dimitrie Galaction,

ctitorul bisericii de zid din satul Laza

Andrei CREȚU

Preotul Dimitrie Galaction rămâne în istoria locală a comunităţii din Laza

ca o figură emblematică: activitatea sa îndelungată (1897 – 1937) a marcat viaţa

spirituală şi culturală a celor de aici şi a constituit un reper demn de urmat prin

munca sa pusă în slujba celor mulţi. Cu tenacitate şi curaj, cu răbdare şi

înţelepciune a ştiut să facă faţă tuturor greutăţilor întâmpinate şi să ctitorească o

biserică impunătoare, o adevărată catedrală.

Familia Galaction

Dimitrie Galaction s-a născut la Huşi în ziua de 16

octombrie a anului 1865. Este posibil ca tatăl său să fi fost

preotul Constantin Galaction care a slujit la Biserica

„Sfântul Gheorghe” din Huşi în perioada 1861-18661.

Dintr-o adresă a protoiereului de Fălciu trimisă Episcopiei

Huşilor aflăm că, la 7 mai 1866, preotul Constantin

Galaction trecuse deja la cele veşnice2.

În Tabloul de conduită a clerului pe 1881, sunt

amintiţi la biserica din Brădiceşti Ioan Galaction, ca

paraclisier şi Constantin Galaction, în calitate de cântăreţ3.

În acest context, am putea spune că Dimitrie provenea

dintr-o familie cu serioase preocupări spirituale. Nu ştim

însă, în ce măsură aceşti slujitori ai Bisericii – purtători ai

numelui Galaction – vor fi fost rude, în lipsa unor

informaţii sigure nu putem să facem decât presupuneri, pe

care, cercetările viitoare le vor confirma sau infirma. După

terminarea şcolii primare, tânărul Dimitrie a urmat

cursurile de patru ani ale Seminarului Teologic din Huşi,

pe care l-a absolvit în 18824.

La 23 ianuarie 1885 s-a căsătorit cu tânăra Zoie

1 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosar 229/1868, f. 238; apud Costin

Clit, Biserica „Sfântul Gheorghe” din Huşi, Editura Sfera, Bârlad, 2006, p. 54. 2 Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Episcopia Huşilor, dosar 3 / 1866-1867, f. 28.

3 Ibidem, dosar 7 / 1881-1889, f. 12.

4 Ibidem, dosar 14 / 1909-1915, f.109; vezi şi „Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1934”, p.

78.

115

Enea5, fiica lui Mihalache şi Maria Enea din Poiana Cârnului, născută în 1869

6.

După căsătorie, Dimitrie şi Zoie Galaction au locuit un timp la Poiana unde li s-a

născut, în 1890, primul copil: este vorba de Domnica, căreia în familie i-au spus

Emilia. Cu acest nume o aflăm trecută de părintele Galaction în fişa personală pe

care o înaintează episcopiei în 1922. Despre Domnica (Emilia) aflăm că s-a

căsătorit în 1917, la Laza, cu Mihail Tăbăcariu7, descendent pe linie maternă din

familia Cehan.

Nu cunoaştem prea multe date din perioada în care familia Galaction a stat

la Poiana Cârnului; nu ştim cu ce s-a ocupat tânărul Dimitrie pentru a putea să-şi

întreţină familia. Probabil că a lucrat pământul împreună cu socrii săi, aceştia fiind

înregistraţi în scripte cu ocupaţia de agricultori8.

În 12 februarie 1891 Dimitrie a primit harul preoţiei de la episcopul

Silvestru al Huşilor fiind hirotonit9

pentru biserica „Adormirea Maicii Domnului”

din Tatomireşti, comuna Drăguşeni, judeţul Vaslui. Drept urmare, familia s-a mutat

la Tatomireşti. Aici s-au născut Maria în 1892 şi Dimitrie în 1894. După transferul

părintelui Galaction la parohia Laza s-au născut Sofia în 1897, Victor în 1901 şi

Xenofont în 190410

. Sofia s-a stins din viaţă în 1911, la 14 ani11

. Dimitrie a absolvit

Școala Comercială Superioară după care a lucrat ca funcționar la Administrația

Financiară Iași. Victor a terminat patru clase secundare, reușind să se angajeze ca

funcționar la Oficiul Telegrafic Poștal Iași12

. Xenofont a urmat Şcoala Normală de

Băieţi „Ştefan cel Mare” din Vaslui, fiind absolvent al promoţiei 192213

. Timp de

cinci ani a fost învăţător şi director al Şcolii Sauca14

. Mai târziu a urmat cursurile

Facultăţii de Drept din Iaşi, stabilindu-se în același oraș cu frații săi15

.

Următorii trei copii, Elena, Natalia şi Eleonora, sunt amintiţi de părintele

Galaction în fişa personală cu menţiunea că sunt decedaţi16

. Nu cunoaştem anii în

care s-au născut şi nici când au murit, putem presupune doar că au decedat la vârste

fragede.

Viaţa de familie a preotului Dimitrie Galaction a fost plină de suferinţă.

După 26 de ani de împreună vieţuire cu Zoie (Zoiţa, după cum era cunoscută), timp

în care, din cei nouă copii, şi-a condus pe ultimul drum patru, pe 26 octombrie 1911

aceasta trecea la cele veşnice, la numai 42 de ani17

. Au urmat alţi 26 de ani de

5 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosar 29 / 1922, f. 3.

6 Arhiva Primăriei Laza, Registrul stării civile pentru morţi pe 1911, p. 92.

7 Idem, Registrul stării civile pentru căsătoriţi pe 1917, p. 28.

8 Idem, Registrul stării civile pentru morţi pe 1911, p. 92.

9 Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosar 29 / 1922, f. 5.

10 Ibidem, f. 3.

11 Arhiva Primăriei Laza, Registrul stării civile pentru morţi pe 1911, p. 53.

12 Arhiva Episcopiei Hușilor, Fond episcopia Hușilor, dosar nr.29/1922, f. 28.

13 „Anuarul Şcoalei Normale de Băieţi „Ştefan cel Mare” Vaslui pe anul şcolar 1930-1931”,

întocmit de Constantin Capră, Vaslui, 1931, p. 6. 14

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Sauca, dosar nr. 46 / 1921-1922. 15

„Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938”, p. 183. 16

Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosar 29 / 1922, f. 3. 17

Arhiva Primăriei Laza, Registrul stării civile pentru morţi pe 1911, p. 92.

116

văduvie – până în 1937 – după care şi Dimitrie preotul va pleca în lumea de

dincolo, „unde nu este nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

Paroh la Tatomireşti

Preoţia reprezintă o misiune plină de încercări. Cei care îşi iau pe umeri

jugul slujirii preoţeşti trebuie să cunoască ce înseamnă smerenia, starea de

jertfelnicie. Acest aspect al slujirii l-a cunoscut părintele Galaction încă de la

începutul activităţii sale. Fiind o fire blândă, liniştită, a trebuit să facă faţă la

şicanele unor poporăni mai puţin duşi la biserică. Astfel, la nici doi ani de la

hirotonie tânărul paroh de la Tatomireşti era chemat la judecata Spiritualului

Consistoriu de la Huşi. În urma anchetei care s-a efectuat, a fost declarat nevinovat.

Acest lucru nu i-a îmbunătăţit cu nimic imaginea în faţa enoriaşilor.

Într-un raport, scris în octombrie 1896 şi adresat episcopiei, părintele

Galaction arăta, cu amărăciune, situaţia delicată în care se afla: „Din anul 1891 de

când sunt hirotonit preot în această parohie şi de când am pus piciorul în acest

popor ca nou preot, de îndată am fost siluit şi luat în răspăr de cei ce se credeau

mai capabili şi mai luminaţi, făcându-mi observaţiuni morale în public, ceea ce mi-

au făcut mare pierdere în prestigiul meu de preot, după cum se poate constata prin

nenumăratele reclame înaintate onorabilei Protoierii18

”.

Postul de paroh de la Tatomireşti nu era plătit de stat, aşa că angajarea

preotului Galaction s-a făcut printr-un angajament al poporănilor că vor susţine

material pe slujitorul Domnului. Se pare că acest angajament nu i-a fost niciodată

respectat; „voind a-mi apăra dreptul meu – susţinea părintele – am fost insultat”; cu

toate acestea datoria de preot şi-a îndeplinit-o conştiincios. În măsura în care

enoriaşii îi furau recolta de pe câmp, părintele se vedea batjocorit de fruntaşii

satului: „eu sunt un servitor care nu pot pretinde nimic, pentru că în dar am luat, în

dar să dau şi nu mi se cuvine ca preot nici casă a face, nici a urmări ceva, ci

trebuie a mă face toate tuturor şi a suferi de la toţi toate, şi nevoi şi lipsuri şi insulte

şi multe altele, însă după datoria de preot, trebuie să fiu răbdător şi smerit”19

.

Durerea cu care îşi expunea necazul era cu atât mai mare cu cât îşi dădea seama că

încercarea sa de a fi un exemplu moral se lovea de indiferentismul şi viciile

enoriaşilor: „văzând că aceşti poporăni nu ţin întru nimic la preotul lor, nici la

datoriile şi dreptul unui preot, care, spre convingere, căutând statistica preoţilor ce

au fost în Tatomireşti, se poate vedea lămurit o mulţime de preoţi, strecuraţi prin

această parohie, au fost siliţi a împunge fuga, de unde reiese că nici un preot

conştiincios şi chemat a-şi face datoria, nu poate dura” 20

. Pentru a putea rezista în

această parohie trebuia să ai „calităţile” celor de aici: neomenos, nedrept,

linguşitor, pizmătăreţ şi încă ceva, care pare o dominantă a vieţii cotidiene,

consumul de băutură.

Lipsa ajutorului material şi a sprijinului moral, familia grea, a cărei

întreţinere zilnică devenea tot mai dificilă, lipsa unei locuinţe îl fac pe părintele

18

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Episcopia Huşilor, dosar 3 / 1896-1897, f. 48. 19

Ibidem, f. 48v.

20 Ibidem, f. 49.

117

Galaction să înţeleagă că singura lui salvare dintr-o astfel de situaţie era plecarea

într-o altă parohie: „fiind într-o stare atât de deplorabilă, vin cu cel mai profund

respect şi smerit Prea Sfinţite Stăpâne a vă ruga să binevoiţi a regula şi posiţiunea

mea cea critică în care mă găsesc, permutându-mă din această parohie”21

.

Cum între timp se vacantase Parohia Borăşti, părintele Galaction a făcut o

cerere la episcopul Silvestru al Huşilor pentru transfer22

. Chiar dacă rezoluţia

episcopului a fost favorabilă, transferul nu a mai avut loc; preotul Ioan Săvăstru,

parohul de la Borăşti, care, iniţial a dorit să plece, acum renunţă. Protoiereul

Vasluiului, preotul Ilarion Barbu informa episcopia de situaţia creată, de

imposibilitatea soluţionării cererii, precizând că preotul de la Tatomireşti „poate să

ceară permutarea la o altă parohie vacantă, dacă va voi”23

.

Aşteptând vacantarea altei parohii, părintele Galaction nu a stat degeaba; cu

toate greutăţile întâmpinate din partea unora, a reuşit să-i mobilizeze pe alţii şi să

repare biserica în care slujea. Lucrările au durat până în pragul iernii din anul 1896.

Pe 9 decembrie protoiereul Ilarion Barbu oficia, ca delegat al episcopului, slujba

necesară redeschiderii bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Tatomireşti,

după lucrările de consolidare şi înfrumuseţare pe care le suferise24

.

În ianuarie 1897 a apărut, ca vacant, postul de preot paroh la parohia Laza.

Fostul paroh, preotul Nicolae Rometi, fusese judecat de consistoriu pentru grave

abateri şi suspendat. În cursa pentru obţinerea locului liber de la Laza erau înscrişi

trei preoţi: Dimitrie Galaction de la Tatomireşti, Vasile Anastasiu de la Moara

Domnească şi Vasile Crăescu de la Puşcaşi. Toţi trei îşi motivau dorinţa de plecare

prin greutăţile pe care le întâmpinau. Protoiereul a întocmit un raport în care a arătat

episcopului motivele invocate de cei trei concurenţi; totodată erau date şi câteva

informaţii statistice din acea vreme: Parohia Tatomireşti era compusă din cinci

cotune cu 140 de familii şi 320 suflete, Parohia Moara Domnească cu 101 familii şi

462 suflete, având în componenţă şi Moara Grecilor, cu 80 de familii şi 320 de

suflete, Parohia Puşcaşi cu 140 de familii şi 480 de suflete, având ca filie şi satul

Polincu cu 56 de familii şi 255 de suflete25

. În final, episcopul era rugat să decidă

care preot merită să meargă la Laza. Ştiind necazurile preotului Galaction, dar şi

onestitatea sa şi truda pusă în slujba Bisericii, episcopul Silvestru de Huşi a aprobat

permutarea acestuia în parohia vacantă. În acest sens s-au făcut demersurile

necesare la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice:

Sfânta Episcopie a Eparhiei Huşilor

Nr. 72, 1897 luna ianuarie, ziua 30

Domnule Ministru,

21

Ibidem, f. 50. 22

Ibidem, f. 46. 23

Ibidem, f. 47. 24

Ibidem, dosar 7 / 1896, f. 44. 25

Ibidem, dosar 3 / 1897, f. 4.

118

Parohia Laza din Comuna Laza, Judeţul Vaslui, devenind vacantă de preot

paroh prin îndepărtarea preotului Nicolae Rometi, conform hotărârii Spiritualului

Consistoriu, comunicată Domniei Voastre cu adresa nr. 823 din 27 noiembrie, anul

expirat; acest loc îl solicită preotul paroh Dimitrie Galaction din Parohia

Tatomireşti, acelaşi judeţ, pe motiv că Parohia Tatomireşti compusă din cinci

cotuni împrăştiate, cu o populaţie de numai 140 familii; pe lângă acestea nu are

nici casă de locuit, nici poate să găsească, fiind oameni cu totul săraci. Noi, în baza

acestora, pe ziua de 1 februarie a.c. i-am aprobat transferarea de la Parohia

Tatomireşti, în aceeaşi calitate, la Parohia Laza.

Cu onoare vă supunem cunoştinţei aceasta, D-le Ministru, în prevederile

art.15 din Legea clerului mirean.

Primiţi, vă rugăm, D-le Ministru asigurare de înaltă consideraţiune.

+ Episcop Silvestru

Director,

Iconom C. Isăcescu

D-sale D-lui Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice26

Răspunsul ministrului nu s-a lăsat prea mult timp aşteptat, astfel că la mai

bine de o săptămână s-a primit avizul favorabil:

Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice

Direcţiunea Cultelor

Nr.459/8 februarie 1897

Prea Sfinţite,

Am onoare a vă face cunoscut că Ministerul consimte la transferarea

menţionată în adresa P.S. voastre cu nr.72 şi vă rog să bine-voiţi a dispune să se

comunice aceasta protoieriei respective spre a regula cele de cuviinţă.

Primiţi vă rog Prea Sfinţite asigurarea osebitei mele consideraţiuni.

Ministru, Director,

D. Drag. Demetrescu Bărbulescu V.27

Paroh la Laza

Venirea preotului Galaction la Laza nu a însemnat şi încetarea oricăror

probleme pentru el. Situaţia de aici era cu atât mai delicată întrucât fostul paroh,

preotul Nicolae Rometi, suspendat pentru băutură şi scandal, nu părăsise parohia.

Timp de nouă luni a trebuit să facă faţă unui om care a reprezentat Biserica, având

un comportament îndoielnic; mai mult chiar, enoriaşii îl priveau cu neîncredere,

neştiind în ce măsură noul venit va răspunde aşteptărilor lor. Faptul că fostul paroh

încă locuia în Laza a dus, mai mult ca sigur, la o împărţire pe grupuri de simpatii şi

26

Ibidem, f. 5. 27

Ibidem, f. 6.

119

antipatii a comunităţii. E posibil ca preotul Rometi să fi aşteptat să fie iertat de

episcopie şi să i se permită să slujească din nou, poate chiar la Laza. Cert este faptul

că Rometi a făcut tot ce i-a stat în putere pentru aceasta, obţinând un certificat de

bună purtare din partea Primăriei Laza, care atesta lipsa patimilor şi un

comportament corect28

. Dacă în octombrie 1897 i se aprobă revenirea la altar – şi nu

la Laza, ci la Bahnari – plecarea efectivă a avut loc după emiterea cărţii canonice de

permutare care avea ca dată de emitere luna decembrie a anului 189729

.

Anul 1897 a fost pentru preotul Galaction plin de sentimente contradictorii,

relaţiile sale cu enoriaşii de la Laza au fost reci şi distante, încercările de apropiere

erau văzute cu îndoială. Abia de acum încolo, după trecerea unei perioade de

tatonare şi cunoaştere din partea comunităţii, lucrurile aveau să se schimbe. Avea

32 de ani şi cinci ani de slujire preoţească. Răbdarea şi tactul pastoral, blândeţea şi

bunătatea sufletească, trecerea anilor şi acumularea unei vaste experienţe în lucrul

cu sufletul omenesc l-au făcut drag şi iubit de toţi cei ce l-au cunoscut.

Construirea bisericii

Cea mai grea perioadă a activităţii preotului Galaction a fost în timpul

construirii bisericii de zid din Laza. Motivul construirii unei noi biserici era bine

întemeiat: în primul rând biserica de lemn existentă30

avea un spaţiu insuficient

pentru o comunitate în plină dezvoltare şi nu mai făcea faţă la numărul mare de

participanţi la viaţa liturgică, pe de altă parte vechea biserică de lemn se degradase,

iar reparaţiile făcute fuseseră superficiale. Aşa că era absolut necesar un spaţiu

adecvat pentru slujire şi pe măsura unei comunităţi numeroase.

Construirea noii biserici a durat destul de mult, din 1903 până în 1919. A

fost o perioadă dificilă, de strângere de fonduri – la început – apoi construirea

efectivă a bisericii. Populaţia era lipsită de resursele financiare şi materialele

necesare unei întreprinderi atât de mari, de aceea a trebuit să ceară ajutorul

comunităţilor vecine şi să meargă cu condica de milostenie31

. Sumele colectate erau

destul de mici; cei mai mulţi donau cereale, în primul rând porumb, care era vândut

şi transformat în bani.

Seceta din 1904 a stopat pentru un timp elanul constructiv al lăzenilor32

.

Protoiereul Vasluiului a inspectat parohia din Laza, să vadă ce s-a mai realizat.

Raportul, întocmit cu acest prilej, vorbea despre starea deplorabilă în care se afla

lăcaşul de cult: „biserica se află într-o stare materială foarte rea, fiind crăpaţi păreţii

în mai multe locuri, tencuiala căzută de pe păreţi în partea dinlăuntru, de asemenea,

bagdadia, în mai multe locuri ameninţă a cădea, păreţi afumaţi cu totul, în definitiv,

28

Ibidem, f. 37. 29

Ibidem, f. 44. 30

Biserica de lemn din Laza a fost construită în 1780 – vezi „Anuarul Eparhiei Huşilor pe

1938”, p. 183; portalul cu pisania se află la Muzeul Judeţean Vaslui. 31

Andrei Creţu, Construirea de biserici şi condicile de milostenii în Episcopia Huşilor în

primul deceniu al sec. XX, „Acta Moldaviae Meridionalis”, Anuarul Muzeului Judeţean

„Ştefan cel Mare” Vaslui, XXXII, vol. I, p. 311. 32

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Episcopia Huşilor, dosar 19 / 1903-1913, f. 8.

120

acea biserică pe dinlăuntru presintă un aspect cu totul nepotrivit pentru edificarea şi

înălţarea morală a creştinilor din acea parohie, făcând o impresie rea oricărui

visitator”33

. De asemenea, raportul consemna lipsa de interes a locuitorilor din Laza

care „s-au arătat cu totul indiferenţi şi nepăsători” şi propunea episcopiei să dispună

„închiderea bisericii, în mod provizoriu, până când enoriaşii respectivi se vor apuca

de treabă”34

.

La 20 august 1905 apărea răspunsul episcopului Konon: „dispunem

închiderea ruinatei biserici parohiale din Laza, până când locuitorii, în frunte cu

preotul paroh se vor interesa cu tot dinadinsul pentru rezidirea sau, cel puţin,

radicala reparaţiune a bisericii lor”35

. Din luna august şi până în decembrie 1905,

biserica a fost închisă.

În acest context, părintele Galaction a mobilizat comunitatea reuşind să

strângă 361 de semnături ale capilor de familie, care se angajau să doneze, după

putere, sumele necesare construirii noului locaş36

. A organizat echipe de colectare a

fondurilor pe fiecare din cele patru cotune ale comunei şi le-a trimis, atât în satele

lor cât şi în comunităţile învecinate. În cursul anului 1909 a reuşit să procure de la

Administraţia Casa Bisericii un plan tip, cu două turle, pentru care a primit – după

modificări repetate – şi binecuvântarea episcopiei37

. Pentru supravegherea lucrărilor

a fost angajat un maistru constructor, italianul Giuseppi Gerometta, venit din Huşi38

.

Chiar dacă nu aveau decât jumătate din suma prevăzută în deviz ( 20 000

lei) lucrările au demarat după oficierea slujbei de sfinţire39

a temeliei, slujbă care a

fost săvârşită pe 17 iunie 1911, de către protoiereul Vasluiului, Constantin Ulea.

Până în toamnă au fost ridicate zidurile, terminate bolţile şi începute turlele. Am

putea spune că biserica era aproape gata, dar întreaga osteneală a lucrătorilor a fost

sortită eşecului.

În seara zilei de 1 octombrie 1911, turla şi bolţile abia zidite s-au dărâmat.

Odată cu năruirea acestora s-au distrus şi zidurile până sub nivelul ferestrelor. Se

repeta într-un fel, şi aici, la Laza, legenda Meşterului Manole. Starea sufletească a

părintelui Galaction a avut mult de suferit; era anul dramelor repetate: în luna mai îi

murise una din fete, Sofia, de 14 ani; la începutul lunii octombrie se năruia biserica

şi la sfârşitul aceleaşi luni îi murea soţia Zoie. A trebuit să se întărească prin

rugăciune şi să meargă mai departe.

A cerut sprijinul Episcopiei şi ajutorul specialiştilor de la Bucureşti.

Arhitectul trimis de minister consemna în raportul40

întocmit cauzele prăbuşirii

bisericii: slaba calitate a cărămizilor, o încărcare peste măsură a bolţilor şi graba cu

care s-a lucrat fără a permite mortarului să se usuce. După dărâmarea bisericii

părintele Galaction s-a lovit de un alt necaz. Comunitatea a considerat evenimentul

33

Ibidem, f. 11. 34

Ibidem, f. 13. 35

Ibidem, f. 14. 36

Ibidem, f. 15-18. 37

Ibidem, f. 37. 38

Ibidem, f. 41. 39

Ibidem, f. 49. 40

Ibidem, f. 62.

121

nefast şi mulţi n-au mai dorit să susţină financiar ridicarea noului locaş; mai mult de

atât, costurile devizului erau acum mult majorate.

În sprijinul parohului de la Laza episcopia a trimis o delegaţie, formată din

revizorul eparhial Ioan Grigoriu şi preotul protoiereu Constantin Ulea, care prin

discuţiile purtate cu poporănii, a reuşit să mai liniştească spiritele încinse ale

protestatarilor41

. Măsurile convenite de episcopie şi aplicate cu tact de părintele

Galaction au izbutit să mişte din nou comunitatea.

Cu toate vitregiile timpului, construirea bisericii – chiar dacă s-a făcut mai

greu – nu s-a oprit. Era visul preotului paroh şi a celor puţini din jurul său care erau

în stare să-şi vândă gospodăriile pentru a vedea terminată Casa Domnului.

În 1913 a izbucnit cel de-al doilea război balcanic, la care a participat şi ţara

noastră; sfârşitul războiului a adus o plagă şi mai grea: holera. Asemenea

Meşterului Manole, părintele Galaction lupta pentru catedrala din Laza. În urma

demersurilor făcute, în 1914 a reuşit să primească de la Cassa Bisericii un sprijin de

1000 de lei pentru continuarea lucrărilor42

. Comitetul de strângere a donaţiilor

pentru biserică a continuat să activeze. O importantă donaţie a făcut şi senatorul de

Vaslui, Gheorghe Mavrocordat, care a oferit pentru biserica din Laza suma de 500

lei43

.

Primul război mondial (1916-1918) a însemnat încă un pas bătut pe loc în

edificarea bisericii. Mulţi săteni din comuna Laza fuseseră mobilizaţi, iar

gospodăriile rămăseseră fără sprijinul necesar. În urma luptelor la care au participat,

o parte din cei plecaţi nu s-a mai întors. Este vorba de un număr de 18 eroi, martiri

care au sfinţit pământul românesc cu jertfa lor închinată idealului naţional44

. În

comunitate tifosul exantematec a făcut ravagii. Anul 1917 a consemnat, în catastiful

morţilor pe comună, impresionanta cifră de 585 de morţi45

. În această situaţie,

lucrările de la biserică au fost sistate. Abia după trecerea vremurilor tulburi s-au

reluat, încheindu-se cu achiziţionarea catapetesmei şi a stranelor confecţionate de

Ioan P. Cosma, meşter sculptor din Huşi46

. Icoanele au fost pictate de Constantin V.

Gheorghiu, din Vaslui.

Anul 1919 aducea încununarea unui efort susţinut, în care s-a putut

consolida unitatea dintre parohul Galaction şi membrii comunităţii lăzene.

Recunoaşterea activităţii sale de către forurile superioare se vede din documentul de

mai jos, pe care îl redăm integral:

Protoieria Judeţului Vaslui

Nr. 1000/28 oct.1919

41

Ibidem, f. 67. 42

Ibidem, dosar 6 / 1914, f. 9. 43

Ibidem, dosar 3 / 1916, f. 2. 44

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Laza, dosar 100, f. 51. 45

Arhiva Primăriei Laza, Registrul stării civile pentru morţi pe 1917, f. 169. Numărul mediu

al morţilor dintr-un an era între 80-85. Numărul tulburător de mare se explică prin faptul că

cei mai mulţi morţi aparţineau Regimentului 34 Infanterie Constanţa, care se afla pe

teritoriul comunei. 46

Pe spatele uşii diaconeşti din stânga catapetesmei se află o inscripţie care aminteşte de

meşterul Ioan P. Cosma, ca autor al lucrării şi anul 1919.

122

Prea Sfinţite Stăpâne,

Prin stăruinţele şi munca neobosită a părintelui Dimitrie Galaction,

parohul Parohiei Laza, s-a ridicat acolo o biserică monumentală, care constituie

podoabă pentru credinţa noastră strămoşească.

Numai graţie priceperii şi vredniciei sale s-a putut învinge şi termina această

biserică, căci în cursul executării lucrării, a fost un incident nenorocit, şi anume: s-

a zidit până la turle şi s-a prăbuşit, rezultând astfel o pierdere destul de mare;

totuşi prin tactica sa prudentă a reuşit să determine pe enoriaşi la contribuirea

sumei de 80 000 lei, cu care a reînceput lucrarea şi a adus-o la bun sfârşi

În tot timpul construirii bisericii nu s-a ivit nici o reclamă, ceea ce dovedeşte că

fondul s-a mânuit cu multă cinste şi astăzi, la isprăvirea ei definitivă, nu există nici

o datorie bănească asupra lucrării.

La înfăptuirea acestei opere a ajutat în mod efectiv şi domnul învăţător

Ioan Băbuşianu, epitropul.

Având în vedere munca depusă cu multă râvnă şi dragoste pentru biserică

de aceşti doi factori de lumină ai Comunei Laza şi ţinând sama că tot pentru fapte

meritorii cu care s-a distins fiecare ca lucrător în ogorul său li s-a dat: preotului,

Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I şi învăţătorului, Răsplata Muncii pentru

Şcoală.

Cu cel mai profund respect supunând cunoştinţei Prea Sfinţiei voastre,

smerit vă rog Prea Sfinţite Stăpâne să binevoiţi cu ocaziunea sfinţirii bisericii a

ridica pe acest harnic şi vrednic lucrător în via Domnului la rangul onorific de

123

econom stavrofor, iar pentru domnul învăţător să binevoiţi a mijloci să i se confere

Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I, şi aceasta spre a lor mângâiere sufletească

şi încurajare şi spre îndemnul şi al altora la asemenea opere de interes religios şi

naţional.

Al Prea Sfinţiei Voastre,

prea plecat şi supus

Protoiereu, Econom C. A. Ulea47

Documentul era adresat arhiereului Iacov Antonovici Bârlădeanu, locţiitor

de episcop al Huşilor; rezoluţia, scrisă pe un colţ al raportului, era favorabilă: „se va

cere aprobare Î.P.S. Nicodem, spre a se da un rang sachelarului D. Galaction”48

.

Acordarea celor două distincţii, Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I, ca

şi rangul de econom stavrofor, reprezentau pentru părintele paroh recunoaşterea

muncii sale de ani de zile, erau încununarea unei activităţi titanice, stăruitoare;

trecuse prin nenumărate încercări şi reuşise să le depăşească. Merita pe deplin

aceste recompense onorifice.

47

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Episcopia Huşilor, dosar 2 / 1919, f. 106. 48

Ibidem.

124

Legătura cu şcoala

Din documentul mai sus citat ne dăm seama şi de relaţia preotului Galaction

cu învăţătorul satului, buna lor colaborare contribuind la ridicarea culturală49

şi

spirituală a locuitorilor din cele patru sate ale comunei: Laza, Sauca, Râşniţa şi

Bejeneşti. La fiecare început de an şcolar învăţătorul îl invita pe părinte să participe

la festivitatea de deschidere şi să oficieze slujba rânduită în acest sens50

. În cursul

anului părintele preda ora de religie, iar la sfârşitul fiecărui an şcolar participa la

serbarea care avea loc, împărţind premii – de cele mai multe ori iconiţe şi cărticele

moral-religioase51

.

Pentru „a se întări învăţământul religios şi a se înălţa nivelul moral al

tinerelor generaţii”, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a trimis o adresă52

Episcopiei Huşilor, prin care a cerut – în mod obligatoriu – ca preoţii să ţină predici

bine pregătite şi instructive, spre a face cât mai atrăgătoare venirea copiilor la

biserică. În acelaşi timp, învăţătorii erau obligaţi să fie prezenţi cu elevii, în

duminici şi sărbători, la slujbele oficiate în biserică. Frecvenţa învăţătorului şi a

elevilor era monitorizată de preot, care trebuia să înştiinţeze episcopia pentru

absenţa acestora. Episcopia lua măsura de a anunţa revizoratul şcolar, care

sancţiona pe cel care nu se supunea regulamentului. Au fost cazuri în care, cei care

se dovedeau indisciplinaţi, erau reclamaţi ministerului de resort, pentru a se lua

măsurile necesare îndreptării53

.

Dorinţa autorităţilor ca preotul şi învăţătorul să fie într-o relaţie amiabilă şi

să conlucreze pentru binele celor mulţi se poate vedea şi din următorul document:

„Pentru îmbunătăţirea soartei morale şi materiale a clasei muncitoare, mai cu

seamă a sătenilor, […] ne-am dat seama că rolul preotului este cel puţin egal,

credem chiar mai însemnat decât al învăţătorului. Dorinţa sinceră şi stăruitoare ce

nutrim, este de a apropia pe preot şi învăţător unul de altul, de a face să dispară

cauzele de neînţelegere şi neîncredere care atât de des se iscă între dânşii. […]

Acolo unde preotul şi învăţătorul au lucrat împreună, succesul a fost mai repede şi

mai complet”54

.

Acest aspect al bunei colaborări între cei doi factori de lumină spirituală şi

culturală s-a concretizat la Laza, între preotul Galaction şi învăţătorul Băbuşianu, ca

un exemplu de urmat şi pentru generaţiile următoare.

Apropierea dintre cei doi se poate vedea şi din faptul că erau implicaţi în

activităţi comune: învăţătorul era epitrop al bisericii şi din această poziţie era

ajutorul preotului în administrarea fondurilor bisericeşti; preotul era preşedintele

Comitetului şcolar şi avea responsabilităţi în buna organizare şi funcţionare a şcolii.

49

Şcoala din Laza există din 1868; la Sauca a luat fiinţă în 1911 iar la Râşnita din 1922,

implicarea învăţătorului Ioan Băbuşianu şi a preotului Dimitrie Galaction în debutul acestora

sunt remarcabile. 50

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Laza, dosar 100/1921, f. 95. 51

Ibidem, f. 189. 52

Idem, Fond Episcopia Huşilor, dosar 8 / 1902-1908, f. 2. 53

Ibidem, dosar 12/1902-1903, f. 1-124. 54

Ibidem, dosar 8/1902-1908, f. 6-7.

125

Din poziţia de preşedinte al Comitetului şcolar îl găsim pe părintele Galaction

semnând acte care atestă închirierea de imobile pentru şcolile din Sauca şi Râşniţa

(care nu aveau localuri proprii)55

sau intervenţii la Primăria Laza sau chiar la

Prefectura Vaslui pentru înzestrarea şcolilor cu cele necesare desfăşurării, în bune

condiţii, a procesului de învăţământ56

. Participarea parohului la viaţa şcolii a fost şi

mai motivată după ce fiul său Xenofont a ajuns director la şcoala din Sauca, în

192157

.

Ultimii ani

Activitatea preotului Galaction a inclus, un timp, și suplinirea Parohiei

Pușcași, unde s-a implicat în refacerea bisericii58, de asemenea, a suplinit o scurtă

perioadă Parohia Hârsova59

, și a fost activ în strângerea de fonduri pentru renovarea

bisericii din Polincu60

.

În procesul verbal încheiat de preotul C. Moisiu, protoiereul Vasluiului, cu

ocazia inspecției din septembrie 1922, găsim aprecieri deosebite cu privire la

activitatea parohului de Laza: „pentru rodnica sa activitate i se aduc cele mai

frumoase laude și mulțumiri și va fi dat ca pildă, prin ordin circular, preoților din

județ”61

.

Anul 1933 a marcat şi înfiinţarea Parohiei Sauca, prin divizarea Parohiei

Laza62

. Alături de părintele Galaction, avea să slujească şi parohul de Sauca. Primul

a fost Dumitru Ştefănescu63

, numit în 1934 şi care a stat destul de puţin – până în

aprilie 1935 – după care a urmat preotul Dimitrie Beldie64

care n-a prins, nici el,

rădăcini aici, plecând în acelaşi an.

Părintele Galaction avea 70 de ani iar greutăţile vieţii şi trecerea timpului îşi

puseseră amprenta peste neobositul slujitor. Din 1911 era singur, soţia sa trecuse la

cele veşnice şi rămăsese văduv. Din cei nouă copii mai trăiau doar cinci. Nu fusese

uşor să-şi conducă pe ultimul drum proprii copii şi apoi soţia. Toate aceste

evenimente tragice marcaseră pe slujitorul lui Hristos, care a trebuit să-şi cultive

virtuţile răbdării şi smereniei în focul evenimentelor dramatice pe care le-a trăit.

În iunie 1935 a trebuit să se retragă, lăsând locul de paroh pentru un slujitor

mai tânăr65

. La 1 august 1935 era numit noul paroh de Laza în persoana preotului

Ioan Modoranu66

.

55

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Laza, dosar 100/1921, f. 244. 56

Ibidem, dosar nr. 101/1935, f. 136. 57

Arhivele Naţionale Vaslui, Fond Şcoala Primară Sauca, dosar 46/1921-1922, f. 1. 58

Arhiva Episcopiei Hușilor, Fond Episcopia Hușilor, dosar nr.29/1922, f.15. 59

Arhiva Parohiei Laza, Registru de intrări și ieșiri, 1912-1922, nenumerotat. 60

Arhiva Episcopiei Hușilor, Fond Episcopia Hușilor, dosar nr.29/1922, f.16. 61

Ibidem, f. 18. 62

Andrei Creţu, Parohia Sauca – 80 de ani de la înfiinţare (1933-2013), în „Acta

Moldaviae Meridionalis”, Anuarul Muzeului Judeţean „Ştefan cel Mare” Vaslui, XXXIII, p.

367-378. 63

„Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1934”, p. 82. 64

„Cronica Huşilor”, an II, nr.4, aprilie 1935, p. 124. 65

Ibidem, nr. 6, iunie 1935, p. 223.

126

Prestigiul şi demnitatea preotului Dimitrie Galaction a dus la alegerea sa ca

membru67

în Judecătoria Protopopească în 1934. De asemenea era ales preşedinte şi

conducea cercurile pastorale ale preoţilor de pe Valea Racovei, prin această

demnitate recunoscându-i-se experienţa şi activitatea prodigioasă pusă în slujba

Bisericii. Ca preot pensionar a mai slujit doi ani alături de preotul Modoranu şi de

noul paroh de Sauca, preotul Theodor Piatac.

S-a retras, cu modestia care l-a caracterizat, să se odihnească, în cimitir, în

partea din dreapta absidei altarului68

, aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului.

Informaţia69

apare consemnată cu creionul pe contrapagina foii de titlu al unui

Evhologiu – tipărit la Bucureşti în Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926: „Spre

amintire, să se ştie că preotul iconom Dimitrie Galaction, fost paroh al acestei

parohii timp de 40 de ani, este decedat din anul 1937, luna februarie; scris de mine,

cântăreţul care am făcut serviciu cu el timp de 4 ani şi care am fost şi finul lui,

Nicolae Vasiliu, din satul Sauca, Vaslui”.

Dacă multe alte lucruri s-au pierdut odată cu trecerea timpului, dacă prea

puţine amănunte au rămas din viaţa acestui slujitor, ctitorirea monumentalei biserici

existente astăzi în Laza este raţiunea pentru care numele său ar trebui să rămână

veşnic în amintirea comunităţii. Poate că ar fi trebuit, acolo într-un colţ al

pridvorului, să fi fost pictat şi chipul său, să nu uite generaţiile viitoare pe cel care a

ostenit la biserica satului.

66

Ibidem, nr. 9, septembrie 1935, p. 339; v. şi „Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1938”,

p. 183. 67

„Anuarul Episcopiei Huşilor pe anul 1934”, p. 42. 68

Mormântul preotului Dimitrie Galaction se poate vedea şi astăzi, în locul indicat, străjuit

de o cruce din fier forjat şi înconjurat de un grilaj. Odată cu trecerea timpului inscripţia

originală s-a şters; a fost pusă una nouă, peste cea veche, o placă de aluminiu pe care sunt

gravate cuvintele: „Aici îşi are odihna veşnică preotul Dimitrie Galaction”; nu este înscris

nici anul naşterii, nici anul morţii, nici faptul că a ostenit la ctitorirea lăcaşului de alături,

nimic. Este şi aceasta o formă a smereniei creştine, care spune mult despre personalitatea

tăcută şi demnă a celor care au fost în stare lucruri măreţe. 69

La Primăria Laza se păstrează arhiva stării civile din 1911 şi până astăzi; câteva dosare

lipsesc, printre care şi Registrul stării civile pentru morţi pe 1937, astfel încât informaţia

oficială a morţii preotului Galaction s-a pierdut.

128

CAPITAL SIMBOLIC, ROL ŞI STATUS ÎN ROMÂNIA

“DEMOCRAŢIEI POPULARE”. Un studiu de caz

Cătălin TURLIUC

Ne confruntăm astăzi, din ce în ce mai frecvent, cu aglomeraţia de pe

şosele, cu traficul urban scăpat parcă de sub control, auzim discuţii despre

construcţia de autostrăzi care a devenit imperativă, medităm cu toţii la poluare şi

încălzirea globală. Secolul trecut – invocat adesea drept “secolul vitezei” – a

familiarizat omenirea cu realitatea unui transport rapid, comod şi eficient. Maşina,

cu precădere cea personală, a devenit pentru mulţi dintre semenii noştri un semn al

succesului, al prosperităţii, al poziţiei sociale ocupate, un obiect al admiraţiei şi, în

cazuri extreme, un idol extrem de capricios. Deopotrivă, autoturismul a devenit un

banal “criminal în serie”, un obiect care presupune din ce în ce mai multă grijă şi

atenţie în folosirea şi, uneori, întreţinerea lui. Cu foarte mulţi adepţi şi puţini

contestatari, automobilul a devenit în vremea din urmă o prezenţă cotidiană, cel mai

adesea banală. Nu întotdeauna a fost aşa, şi, în rândurile de mai jos, vom

exemplifica această afirmaţie privind la societatea românească din primele decenii

de după război, atunci când a început şi s-au desfăşurat primele faze ale construcţiei

socialismului. Propunem deci seniorilor o întoarcere la vremurile tinereţii lor şi

celor mai tineri un subiect de meditaţie şi amuzament, poate.

Perioada cea mai traumatizantă din istoria României din secolul trecut,

secol pe drept numit al “sârmei ghimpate” sau al “extremelor”, a fost perioada cinic

numită a “democraţiei populare”. Comunizarea brutală a ţării s-a făcut acum în

paralel cu o rusificare deşănţată, în fapt destinul previzibil şi de continuitate al

României a fost brusc întrerupt şi ţara noastră aflată sub ocupaţie străină a plonjat

într-o perioadă de transformări radicale şi profunde, de realizare a unui proiect

funambulesc al unei demente inginerii sociale dictate de Moscova şi executate

diabolic de noul regim de la Bucureşti. În economia “ruperii de trecutul burghez”,

dobândirea de către cei care se considerau a fi noua elită conducătoare a ţării a unui

capital simbolic care trebuia amplificat continuu a devenit o stringenţă în raport cu

obiectivul de a legitima un regim străin, aberant, violent şi odios. În intervenţia de

faţă, îmi propun a analiza un segment de nişă, dar cu peremptorie capacitate de a

epitomiza goana după status, rol şi capital simbolic al lumii de atunci – şi de acum,

deopotrivă – şi anume maşina de serviciu şi cea personală. Înainte însă de a

prezenta această situaţie din secvenţa cronotopică propusă analizei, câteva precizări

de ordin teoretic sunt absolut necesare. Ce înţelegem deci prin capital simbolic,

prestigiu, status şi rol în domeniul câmpului umanioarelor în care suntem şi noi

profund ancoraţi?

P. Bourdieu este autorul sintagmei capital simbolic, prin care a dorit să

desemneze prestigiul şi sursele de prestigiu de care dispune o persoană. El

reprezintă, aşa cum sugerează Bourdieu, o recompensă simbolică investită de

129

comunitate, prin care se obţine un plus de putere sau o amplificare a status-ului

individual; lipsa lui sau nivelurile sale scăzute constituie o sancţionare a

incapacităţii de finalizare a unei activităţi sau a ocupării unei poziţii marginale într-

un grup sau într-o colectivitate.

La rândul său, prestigiul este o caracteristică variabilă de tip evaluativ şi

cultural a poziţiilor sau status-urilor sociale, distribuită neuniform şi ierarhic pe

straturi sau categorii sociale (Mihaela Vlăsceanu, în Dicţionar de sociologie, coord.

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti,1993,). Termenul a

fost introdus în psihosociologie de L. Leopold (1916), cu sensul iniţial de ansamblu

al relaţiilor dintre două persoane. Abia ulterior el a dobândit înţelesul de „prestigiu

social”. Prestigiul poate fi atribuit social prin simpla moştenire a unor tradiţii şi prin

monopolul asupra unor poziţii sociale sau poate fi dobândit personal prin meritele

şi realizările de succes ale persoanei. Prestigiul este produsul unei construcţii

sociale, rezultatul unui proces de evaluare cognitivă şi afectivă de către comunitate

a contribuţiei aduse de o persoană sau de un grup la realizarea unei activităţi. El

variază de-a lungul unui continuum de la inferior la superior şi/sau de la negativ la

pozitiv, recunoaşterea sa putând fi generalizată în întreaga colectivitate sau redusă

la un grup de cunoscători/persoane apropiate. Prestigiul nu este o caracteristică

stabilă, ci una care variază în timp, necesitând o reconfirmare constantă a meritelor

persoanele, în lipsa cărora apare procesul de erodare. Ierarhiile prestigiului se

originează în ierarhiile diferite ale valorilor, modificarea sistemelor valorice

producând schimbări ale ierarhiei prestigiului. Cel mai important factor al

prestigiului individual şi social este ocupaţia, astfel că există un paralelism între

structura ocupaţională a unei colectivităţi şi distribuţia culturală a prestigiului sau

capitalului simbolic pe grupuri şi persoane.

Termenul de status este preluat din filosofia socială (Hobbes, Locke,

Smith), preocupată de problematica autorităţii şi ordinei sociale. Status-ul reprezintă

poziţia socială ocupată de o persoană de un grup în societate, ca un ansamblu de

relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membrii ai grupului din

care face parte sau pe care grupul le întreţine cu alte grupuri din cadrul societăţii.

Max Weber (1921) a fost cel care a dat termenului de status înţelesul de „prestigiu

social”. Dar, între cei doi termeni nu există o echivalenţă semantică, „prestigiul”

având o semnificaţie psihosociologică, iar „status-ul social” una sociologică. El se

exprimă printr-o serie de simboluri şi semne distinctive, cum sunt medaliile,

decoraţiile, uniforma, portul naţional, dar şi hainele, casa sau maşina. Mai mult,

uneori termenul de statut este înlocuit prin simbolul său (de ex. „blue collar” şi

„white collar” pentru status-uri diferite ale persoanelor fără funcţii de conducere;

Septimiu Chelcea, 1993, în Dicţionarul de sociologie citat).

Odată cu instalarea regimului comunist, în una dintre perioadele sale cele

mai dure cuprinse între anii 1948-1964, ani în care pălăria şi cravata erau

considerate accesorii “burgheze”, maşinile particulare deveniseră o raritate, fiind

deţinute în general de “foşti”. Automobilul ajunsese în această perioadă mai mult un

semn al autorităţii şi puterii decât al prosperităţii şi bunăstării relative.

Nomenclaturiştii şi şefii, în general, nu cumpărau maşini şi nici nu le conduceau. Să

beneficiezi de maşina instituţiei constituia un indiciu important al gradului social

ridicat şi al plasamentului pe scara ierarhică a puterii. Ultimele taxiuri particulare au

130

dispărut până la începutul anilor ’60. Ele erau mai ales mărci americane (Ford,

Dodge, Plymouth şi Buick), pentru că, aşa cum se ştie, în România interbelică

existase o linie de asamblare a maşinilor Ford şi deopotrivă importul lor de peste

ocean era o realitate a pieţii româneşti. Alături de aceste maşini mai circulau Skode,

Fiat-uri, Renault-uri şi Mercedes-uri, toate din vremea războiului sau, cel mai

adesea, dinaintea lui. Trebuie menţionat că ultimul import de autoturisme

occidentale, americane, marca Packard Clippers s-a făcut în 1948, pentru uzul

șefilor aparatului represiv al vremii.

În anii ’50 au apărut şi primele maşini sovietice, copii după maşinile

occidentale. Cele mai frecvente mărci întâlnite erau Moskvici-uri – maşini copiate

după Opelul Kapitan german, căci întreaga fabrică fusese transportată din Germania

pe teritoriul URSS – ZIM-uri, ZIS-uri şi ZIL-uri, urmate de Ceaika, Pobeda,

Warsawa, Volga şi noul Moskvici 403. Maşina preferată de I.V. Stalin – cea pe care

şi-o doreau toţi liderii “ţărilor satelite” – era berlina ZIS 115, o maşină blindată,

copiată după modelele Packard şi Buick ale epocii. O a doua tinereţe a acestei

maşini a fost înregistrată după invadarea Afganistanului de către sovietici în 1979,

deoarece liderii locali din această ţară au solicitat-o cu mare interes. Modelul ZIS a

devenit din 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS – congresul destalinizării –

ZIL, marcând astfel transformarea numelui “uzinei Stalin” în “uzina Lihacev”.

Lihacev era numele directorului uzinei producătoare a acestui model de maşină.

Maşina ZIL a devenit binecunoscută în toată lumea şi datorită faptului că primul om

care pătruns în spaţiul cosmic, cosmonautul Iuri Gagarin, a fost plimbat într-o

asemenea maşină la parada de pe străzile Moscovei organizată în onoarea sa, în

aprilie 1961. La sfârşitul anilor ’50 şi începutul deceniului 7 se mai importau din

ţările „frăţeşti” Skoda Octavia şi Skoda Felicia din Cehoslovacia, IFA şi Wartburg-

ul în doi timpi din Republica Democrată Germană. Abia în toamna anului 1963, ca

simbol al derusificării parcă, apare, în singurul magazin bucureştean care vindea

maşini, şi marca italiană Fiat (patru modele: 600, 1100, 1300 şi 1800), prima marcă

occidentală care intra în România după 1948. De abia după 1965 vor fi importate

Renault Dauphine şi Renault 16. Odată cu acest an, românii vor redescoperi,

practic, la nivel mai larg, autoturismul personal sau “maşina proprietate personală”,

cum era desemnată de limbajul oficial al epocii. Trebuie menţionat că în anii ’50 în

magazinul bucureştean menţionat, de pe bulevardul Magheru, se găseau totuşi de

vânzare Pobede şi Volgi cu 75.000 de lei. În acele vremuri, un ou costa 25 de bani,

iar pentru o delapidare mai mare de 100.000 de lei erai condamnat la moarte. Este

uşor de imaginat că banii pentru o astfel de maşină trebuiau justificaţi şi că nu

existau prea mulţi clienţi din rândul persoanelor obişnuite. Cumpărătorii lor, atâţia

câţi erau, au fost artişti, sportivi, cei medaliaţi şi decoraţi de regim, vârfurile

profesionale din medicină, inginerie sau alte domenii preţuite de regim şi societatea

de atunci. Oricum, sumele uriaşe necesare achiziţionării unei maşini erau greu, dacă

nu imposibil de justificat în condiţiile de atunci. De regulă, pentru persoanele

private obişnuite semnul distincţiei sociale îl reprezenta deţinerea în proprietate a

unei motociclete (Java şi MZ erau cele mei frecvente). Oricum, nu era “politic” să

deţii o maşină, presupunând chiar că resursele financiare ţi-ar fi permis. Abia după

1965 motocicletele devin uitate (până în 1989 au rămas ca simple curiozităţi pentru

românii mai excentrici), iar maşina personală un obiect mult râvnit, care provoca

131

admiraţia şi era capabil să stârnească invidii. Maşina este tratată acum de stăpânul

ei ca un fetiş, unii o umanizează dându-i nume de alint, este îngrijită cu evlavie,

evocată mereu din snobism, spălată şi curăţată în faţa vecinilor de bloc sau de

stradă, iar ideea că putea fi împrumutată însemna un mare risc și dovedea un exces

de încredere. Preţul maşinilor a fost în aceşti ani pomeniţi prohibitiv pentru marea

masă a cetăţenilor ţării şi, de regulă, cei care reuşeau achiziţionarea unei maşini

personale o făceau, cu puţine excepţii, o singură dată în viaţă.

Securitatea a fost dotată mai întâi cu Jeep-uri americane, înlocuite succesiv

cu GAZ-uri ruseşti. Acestea au ajuns să fie asociate cu organul represiv şi cu primii

secretari raionali de partid. ZIM-urile, ZIS-urile şi ZIL-urile erau copii, nereuşite,

ruseşti ale maşinilor americane, aveau opt locuri, datorită unei strapotine care se

desprindea din bancheta din faţă. Aceste maşini erau rezervate “mărimilor” din

partid, care călătoreau pe locul din faţă, alături de şofer, fiind însoţiţi pe strapotina

amintită de secretar sau şeful de cabinet. Toate aceste trei tipuri de maşini aveau

perdeluţe creponate sau plisate la geamurile portierelor din spate. În 1960 a apărut

şi în România un nou tip de maşină rusească din această categorie şi anume celebra

Ceaika. Era de culoare neagră, având masca radiatorului şi bara de protecţie

cromate, lucru ce amintea de Buick-ul tip 1945, poreclit “rânjetul dolarului”. Aceste

mărci erau rezervate înalţilor demnitari şi au ajuns şi în dotarea unor înalţi ierarhi ai

bisericii.

În 1956, odată cu “spiritul Genevei” şi scurtul dezgheţ al relaţiilor est-vest

pe care acesta l-a produs înaintea revoluţiei din Ungaria, au fost importate o serie de

maşini americane pentru nomenclatură (Cadillac), iar pentru Securitate au fost

cumpărate Land-Rover-uri englezeşti. Acest lucru nu a rămas nesesizat de unii

oaspeţi din “ţările frăţeşti” care au vizitat România în acei ani. Dictatorul albanez

Enver Hogea nota în jurnalul său şi, mai târziu, în memorii, după vizita efectuată în

România, în 1957, că fruntaşii comunişti români nu au deloc spirit proletar şi se

comportă ca nişte burghezi: folosesc automobile americane, se îmbracă în costume

de lână englezească, întind mese copioase şi benchetuiesc fără măsură. De altfel,

până la moartea lui, în anii ’80, în Albania nu au existat maşini proprietate

personală. Acelaşi lucru a fost valabil şi în China lui Mao, cea pe care liderul

albanez o vedea drept model al ortodoxiei comuniste.

În toată perioada luată în discuţie a fost evident că maşina şi-a depăşit cu

mult simpla condiţie de obiect care asigură un transport rapid şi eficient. Ea a fost

un simbol implicit al autorităţii şi puterii, iar deţinerea şi/sau folosirea ei semnala

tuturor membrilor societăţii nişa ocupată în cadrul acesteia. “Burghezia roşie”, aşa

cum a început ea să se dezvolte în România acelor ani, a fost conştientă că

exerciţiul de abstinenţă şi pauperitate este rezervat doar “prostimii” sau norodului

şi, deşi critica furibund capitalismul, avantajele acestui mod de viaţă nu-i erau

străine.

În încheiere se cuvin a fi formulate câteva concluzii care ne apar cu

evidenţă:

a. ca orice altă putere, şi puterea comunistă a avut nevoie de simboluri şi

semne care să o pună în evidenţă. În cazul României, dar şi a mai

tuturor statelor din “lagărul socialist”, autoturismul, personal sau de

132

serviciu, cel mai adesea, a fost folosit ca simbol al autorităţii şi puterii

discreţionare;

b. nomenclatura de rang înalt s-a folosit se maşini sovietice abandonate

treptat, odată cu derusificarea şi emanciparea faţă de Moscova;

c. omogenizarea socială şi pauperizarea generalizată a transformat pentru

marea majoritate a românilor maşina proprietate personală într-un vis;

d. capitalul simbolic al potentaţilor comunişti a fost întărit şi semnificat şi

de folosirea unor autoturisme, atât în viaţa profesională, cât şi în cea

privată;

e. raportul public-privat în România democraţiei populare poate fi pus în

evidenţă folosind ca referenţial şi deţinerea şi/sau folosirea unui

autoturism asociat cu o anumită raportare a persoanei în cauză cu

structurile regimului ;

f. în general, aspectele de viaţă cotidiană, unele chiar insolite, cum poate

fi calificată intervenţia noastră, pot lămuri elemente esenţiale ale

raportului public / privat într-un anume segment al istoriei noastre.

134

In memoriam

Vasile Adăscăliţei (1929-2007)

PURIFICAREA IDEOLOGICĂ A FOLCLORULUI PRIN

CENZURĂ

Lucian-Valeriu LEFTER

În 1971, Casa Judeţeană a Creaţiei Populare Vaslui a editat culegerea

monografică realizată de folcloristul Vasile Adăscăliţei: Teatru popular de Anul

Nou din judeţul Vaslui1. Patru decenii mai târziu, suntem în postura unei

descoperiri, aceea că manuscrisul original suferise unele „ajustări”, conform „notei

de sesizări” nr. 6 din 2 martie 1971, emise de cenzura vremii, prin semnătura lui I.

Andrei2.

Un spaţiu generos fusese acordat lucrării amintite, prin analiza nuanţelor

„dăunătoare” publicului cititor. Importanţa lucrării este recunoscută, fiind „realizată

în urma unei îndelungate activităţi de cercetare, culegere şi selectare a materialului,

lucrarea prezintă un interes deosebit pe linia valorificării şi conservării tradiţiilor

îndătinate ale poporului nostru”. Cu toate acestea, existau unele probleme care

trebuiau numaidecât îndreptate. Naţiunile conlocuitoare (turci, greci, evrei etc.)

deşi, în general, erau prezentate într-o „lumină favorabilă, conformă cu adevărul

istoric”, în unele cazuri se vede „o pronunţată tentă satirică”. Însă mai grave erau

nuanţele religioase ale unor texte care se încăpăţânau să persiste, în ciuda noilor

vremuri: „trebuie să remarcăm că în multe texte influenţa religioasă a dispărut

complet, dar am întâlnit în respectiva lucrare şi destule piese în care aceasta

continuă să se menţină, cel puţin fragmentar”.

Asemenea „rămăşite” păstrau amintirea unor vremuri retrograde. Cenzorul

s-a pus pe treabă, a „lecturat” volumul şi a operat „îndreptările” cuvenite. Aşadar,

„pentru caracterul lor mistic, profund religios au fost eliminate sau revizuite, la

semnalarea noastră, următoarele fragmente din conţinutul mai multor materiale”.

Din textul intitulat Globul3, ce înregisrează un obicei practicat în satul

Ţuţcani, com. Măluşteni, un întreg cântec a fost şters: „O ce veste minunată/ Din

Vihleim ni s-arată,/ Că s-a născut/ Prunc din Duhul Sfânt,/ Fecioara-i curată!/

Mergând Iosif cu Maria/ La Vihleim să se-nchine,/ Într-un mic oraş,/ S-a născut

1 Lucrarea cuprinde 240 de pagini şi o hartă a judeţului, cu marcarea localităţilor de

unde au fost culese textele folclorice. 2 Arhivele Naţionale Vaslui, fond Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor.

Colectivele Bârlad şi Vaslui, ds. 10/1968-1976, f. 61-64. Materialul a fost valorificat şi de

Paul Zahariuc în volumul său, Neatârnare. Comunism. Cenzură. Securitate. Momente

istorice bârlădene, huşene şi vasluiene, Iaşi, 2013, p. 171 şi 239-240. 3 Vasile Adăscăliţei, Teatru popular de Anul Nou din judeţul Vaslui, Casa Judeţeană a

Creaţiei Populare Vaslui, 1971, p. 123 - 125.

135

Hristos./ Fiul cel din veşnicie,/ Ce l-a trimis Tatăl mie,/ Să se nască/ Şi să crească/

Să ne mântuiască./ Păstorii văzând în zare,/ Pe cer o lumină mare,/ Ei se închinau,/

Îngerii cântau/ Şi se-nveseleau”. Şi din cuvântul introductiv al autorului fuseseră

eliminate anumite fraze precum cea în care se arată că obiceiul s-a datorat „unei

adânci înfluenţe efectuate de clerici. Globul trebuia să anunţe naşterea Fiului lui

Dumnezeu”; înlocuirea Stelei cu Globul s-a datorat cărţilor bisericeşti, unde este

reprezentat aidoma ca în „iconografia ortodoxă, sugerând atotputernicia religiei,

universalitatea de care se bucură”.

Jienii4 din satul Ghermăneşti, com. Drânceni, au suferit aceeaşi operaţiune

de purificare ideologică. Cititorii nu trebuiau să fie influenţaţi de versurile unui

cântec religios: „Ca şi lui Hristos cu daruri/ I s-au închinat,/ Cu ape mirositoare/

Sfinţii vor stropi/ Şi de duhuri necurate/ În veci ne-or păzi./ Datoriţi ca şi Adam/

Căci din el sântem/ […] Iubiţi, iubiţi în pace,/ Iubiţi pe Hristos/ Şi ca unul Fiul,/

Dându-vă folos”.

Piesa Anul Nou şi Anul Vechi5 (numită şi Globul), jucată în satul Lăleşti,

com. Puieşti, a reţinut atenţia cenzorului prin anumite cuvinte care exprimau

religiozitatea actanţilor. A trimis sugestiile sale „colectivului de creaţie” care a

„revizuit” părţile subliniate: „Şi noi toţi într-o unire/ Vă urăm Sfântul Vasile

(înlocuit cu: Anul Nou)/Cu mănunchi de busuioc,/ Să vă dea Domnul noroc (vers

înlocuit cu: Să vă aducă mult noroc)/ Cu mănunchi de minte creaţă,/ Să vă dea

Domnul viaţă” (vers înlocuit cu: Să vă dea o lungă viaţă).

În cadrul Vălăretului6 din comuna Bogdăniţa, anumite versuri au trebuit

eliminate tot datorită religiozităţii afişate: „Şi cu sfinte daruri,/ [...] Ca şi lui Isus cu

daruri/ I s-au închinat”.

La Mocănaşii (de fapt, Mocanii7) din comuna Vutcani, întrucât textul era

„contaminat” de termeni religioşi, s-a procedat la eliminarea acestora din mai multe

locuri, încât au dispărut o serie de cuvinte şi sintagme precum: „pentru acest popor

sfinţit de Dumnezeu”, „har dumnezeiesc”, „Ceruri”, „Cel de Sus”, „Sfânta

preacurata Maica Precista”, „heruvimi şi serafimi” etc.

O altă categorie de texte a suferit intervenţii datorită unui „pronunţat

conţinut satiric la adresa evreilor şi ţiganilor”.

La Turca din Puşcaşi (sat aflat atunci în com. Laza), alaiul cuprinde

personaje împărţite în două grupe: „frumoşii” şi „urâţii”. Între cei din urmă, alături

de şătrari şi cioban (sau moşneag) se aflau şi „jidanii”, al căror număr variază între

trei şi patru persoane, care, în varianţa iniţală a textului, erau descrişi altfel: „Au

măşti cu coarne. Se îmbracă cu «hlaibure» (halate sau capoate uzate pe care sânt

prinse fâşii de zdrenţe. Au gheb. Poartă iţari şi opinci. Se încing cu un brâu de care

atârnă clopote mari şi mici. În mâini au cârje, iar în bandulieră poartă un şirag de

cioare moarte”. Pasajul a fost modificat radical. „Jidanii” ancestrali, prototip al

uriaşilor mitici, dispăreau înlocuiţi de „evreii” istorici, „în număr de trei-patru.

4 Ibidem, p. 171-188.

5 Ibidem, p. 105-108.

6 Ibidem, p. 129-132.

7 Ibidem, p. 91-95.

136

Poartă măşti (caracteristice spectacolelor tradiţionale), se încing cu un brâu, în

mâini au cârje”8.

Şi la Vălăretul din Bogdăniţa descrierea evreului a fost găsită

necorespunzătoare spiritului vremurilor noi. Nu era civilizat ca el să fie îmbrăcat cu

un „raglan lung până la genunchi, rufos şi zdrenţăros”, nici pe faţă nu trebuia să îşi

tragă o mască „cu chip de drac, vopsită în negru, cu nas roşu ascuţit, cu mustăţi

mici, zburlite şi încâlcite” şi nici în mâini nu putea duce „un coş rotund în care în

care are o cioară moartă şi ouă clocite”. Personajul9 trebuia „spălat”, ca să nu

oripileze privitorii prin exemplul său negativ. Aşadar, evreul a fost îmbrăcat într-o

haină curată, un simplu „raglan lung până la genunchi”, pe faţă avea să poarte doar

o frumoasă „mască vopsită în alb, cu mustăţi mici, nas acuţit şi roşu” iar în coş avea

să poarte doar ouă.

În Vălăretul din satul Tomeşti, com. Pogana, cei doi „jidani” au fost

redenumiţi „evrei”; ei nu aveau voie să mai poarte pelerine „lungi, rupte, destul de

uzate”, pe faţă să nu mai aibă măşti „cu înfăţişare de farisei” şi nici în mâini să nu

mai ducă „coşuri sparte”. Ei trebuiau să se comporte mai frumos, să poarte doar

pelerine obişnuite, măşti simple şi coşuri normale10

.

La Vălăretul din comuna Iana, vechiul evreu purta un pardesiu „vechi, rupt

şi murdar. Nu-i lipseşte şiragul de cioare moarte din jurul gâtului, pe care vrea să le

vândă. Are gheb”. Nici vorbă de aşa ceva. Evreul trebuia să fie un om obişnuit, care

să poarte un simplu pardesiu încins cu o curea11

. Afirmaţia potrivit căreia în satul

Iana „urs şi ursar se fac numai ţiganii, care sânt nelipsiţi din Vălăret şi din sat”,

fiind considerată nepotrivită, a fost, desigur, eliminată.

Rândul de flăcăi din Rafaila (pe atunci, sat în com. Todireşti) avea printre

personaje şi un „Jidan” care, desigur, a fost redenumit „Evreu”. Îmbrăcat, ca şi în

alte locuri, cu o pelerină lungă „ruptă şi murdară, cu slin pe ea”, cu o şapcă pe cap,

ducea un „coş în care pune o cioară şi mai multe ouă clocite”. Desigur, evreul

trebuia iarăşi „spălat” şi, în mod civilizat, să poarte ca toată lumea o simplă pelerină

lungă, o şapcă şi un coş12

.

Trecută prin focul „purificator” al cenzurii, lucrarea a apărut în 1971 cu

retuşurile aplicate. În anul următor, 1972, profesorul Adăscăliţei a depus spre

publicare un alt manuscris la Centrul Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a

Mişcării Artistice de Masă Vaslui (instituţie numită până atunci Casa Judeţeană a

Creaţiei Populare), o culegere de folclor poetic din judeţul Vaslui, intitulată Soare,

soare, frăţioare! În acelaşi an, la Suceava, publicase antologia Folclor din

împrejurimile Sucevei, 198 pagini Culegeri similare de folclor editase cu sprijinul

instituţiilor de profil şi în anii anteriori: Folclor din ţinutul Rădăuţilor, Suceava,

1969, 398 pagini (în colaborare cu Ion H. Ciubotaru); de asemenea, două culegeri

de folclor din judeţul Botoşani: Bună dimineaţa, lină fântână, Bacău, 1969, 208

pagini, şi Câte mama mi le-o spus, Bacău, 1971, 238 pagini. În aceeaşi perioadă, au

8 Ibidem, p. 72.

9 Ibidem, p. 130.

10 Ibidem, p. 133.

11 Ibidem, p. 141.

12 Ibidem, p. 116,

137

fost efectuate cercetări de teren în judeţul Vaslui de către profesorul Adăscăliţei

împreună cu studenţii, la cumpăna anilor 1967-1968, în lunile decembrie şi

ianuarie13

.

Însă la Vaslui lucrarea amintită nu a mai văzut lumina tiparului. Nu

cunoaştem motivul. Am găsit însă manuscrisul în arhiva Direcţiei pentru Cultură a

Judeţului Vaslui. Păstrat în bune condiţii, dactilografiat şi însoţit de 22 de imagini,

desen şi acuarelă, manuscrisul capătă o şi mai mare importanţă după trecerea a patru

decenii de când informaţiile au fost culese din satele judeţului Vaslui, conservând

imaginea unei lumi deja pierdute, drept pentru care, în curând, va vedea lumina

tiparului.

În contextul celor arătate, nu putem decât să ne întrebăm în ce măsură

numeroase culegeri de folclor au trecut printr-un proces de „estetizare” şi purificare

ideologică prin eliminarea diferitor elemente religioase. Dar, mai cu seamă, lucrul

cel mai grav îl reprezintă „curăţarea” costumelor şi măştilor actanţilor din alaiurile

de la Anul Nou, prin „înfrumuseţarea” acestora fiind distorsionată imaginea noastră

asupra tradiţiilor şi obiceiurilor populare autentice. Cazul lui Vasile Adăscăliţei,

multiplicat la scară naţională, la diferiţi folclorişti, reprezintă măsura reală prin care

un sistem politic a înţeles să facă „educaţie” în rândul „maselor populare”, prin

intruziune ideologică camuflată. Nu au reuşit pe deplin, însă consecinţele le

resimţim până astăzi, prin oameni şi metode similare acelor vremuri nefaste.

13

Vasile Adăscăliţei, O bună recoltă de „materialuri folcloristice”, în „Viaţa

studenţească”, Iaşi, nr. 31-32/1968; idem, Acţiuni privind cunoaşterea folclorului judeţean,

în „Vremea nouă”, Vaslui, an I (1968), nr. 12; Vasile Adăscăliţei, Lucia Cireş, Înţelesul

datinilor străbune, în „Vremea nouă”, Vaslui, 31 decembrie 1968 (cu publicarea unor

fragmente din materialele culese).

138

NUMERE ÎN LABIRINT1

Theodor CODREANU

IANUARIE – DECEMBRIE, 1988

9163. Am ajuns şi-n 1988. Anul începe cu o scrisoare şi cu o carte de la

Mihai Cimpoi (Cicatricea lui Ulise), trimise prin Ionel Oprişan, care a avut

amabilitatea să mi le pună la poştă, din Bucureşti.

9164. Lumea nu evoluează după principiul dialectic al lui Hegel: perpetua

combinare a antitezelor în vederea sintezei, ci invers – printr-o veşnică despicare a

fiinţei în antiteze, care, învrăjbite dau moartea, împăcate – dau viaţa, cum a intuit

Eminescu. În disimetria oglindirii stă secretul bogăţiei, diversităţii, pluralităţii şi

infinităţii lumii.

9165. Mama trece iarăşi prin mari necazuri datorită lăcomiei şi răutăţii lui G.,

fiul mezin, abia ieşit din penitenciar, al fostului ei soţ.

9166. Devine din ce în ce mai limpede că Varvarienii nu are nici o şansă să

apară. De astă dată din pricina celor de la Consiliul Culturii.

9167. Trec peste multe lucruri în aceste însemnări. Dintr-un sentiment al

zădărniciei.

9168. Puţine cărţi promit mai mult decât Magicianul lui John Fowlles şi tot

atâtea dau la fel de puţin.

9169. În sfârşit, a apărut Doctrina substanţei, de Camil Petrescu. Încă un

exemplu care se adaugă la cazurile Ştefan Odobleja, Alexandru Bogza, Alexandru

Dragomir ş.a. Păcat că autorul n-a revenit asupra textului pentru a-i da coerenţa şi

redactarea finală.

9170. Iunie 1988. La Vaslui, întâlnire cu Al. Piru, Eugen Simion şi Al.

Călinescu. Cel mai prins de caraghioslâcul vedetismului snob este ultimul, pentru

nasul căruia nici o prăjină nu-i suficient de lungă. Piru – degajat şi plin de umor,

ceea ce-i atenuează suficienţa din scris. Eugen Simion – o surpriză. Seninătatea

simulată bine în scris e contrabalansată de un oarecare „pesimism”, ceea ce-l face

convingător. Deşi, alături de Manolescu şi de alţii, e unul dintre deţinătorii puterii

în viaţa literară, se lamentează din pricina adversarilor reali sau imaginari. Îşi

închipuie că Eugen Barbu e un scriitor neînsemnat, din pricină că a scris împotriva

lui Marin Preda. Am impresia că se exagerează, cu bună ştiinţă, inclemenţa lui

Barbu faţă de Marin Preda. Eu cred că Eugen Barbu îl preţuieşte pe Marin Preda

mai mult decât falşii săi apărători. Pe de altă parte, are nevoie Marin Preda de

„apărare”?

9171. Scrisori de la Paul Anghel. Încântat să descopere în mine un mare

critic. Îmi mărturiseşte că la apariţia eseului meu despre Topîrceanu, în Luceafărul,

1 Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pregătire.

139

l-a întrebat uimit pe Mihai Ungheanu: De unde l-aţi descoperit pe acest Theodor

Codreanu? Cam târzie observaţie!

9172. În Literatura şi arta, un studiu surprinzător despre Mioriţa, semnat de

Pavel Balan, care a descoperit, în Biblioteca „V.I. Lenin” din Moscova, o primă

ilustrare a motivelor mioritice într-un Evangheliar de la 1600.

9173. Iulie, 1988. Cu familia, la Căciulata. De aici, ar trebui să plec la nişte

cursuri de perfecţionare, la Iaşi.

9174. La Căciulata, deservire mizerabilă. Este aşteptat prim-ministrul

Constantin Dăscălescu şi se fac economii acum pe pielea noastră, spre a salva,

chipurile, obrazul staţiunii pentru când va veni. Zvonuri care oglindesc starea de

spirit a „oamenilor muncii”.

9175. Îmi sosesc două scrisori: una de la sora de la Deva, alta de la C. D.

Zeletin.

9176. Printr-o minune, dau, la chioşcurile de-aici, peste masivul nr. 3-4/1987

din Revista de istorie şi teorie literară. Ca şi Secolul 20, RITL apare cu mari

întârzieri. Abia seara Teolin descoperă prima parte a studiului meu Eminescu şi

ontologia arheităţii. Şi doar citisem cu sârg mai multe articole din revistă!

9177. La plecarea din Căciulata, dau în librărie peste cartea lui Al. Dobrescu

despre T. Maiorescu. O citesc, în tren, cu sufletul la gură. Scrisă tensionat şi foarte

bine articulată. Păcat că-i scapă mecanismul cel mai fin al dialecticii subiectiv-

obiectiv, de mare trebuinţă în cazul lui Maiorescu. Aş zice că e o premieră, după

război, în abordarea mentorului junimist, după maltratările proletcultiste şi după

encomiastica reabilitării. Al. Dobrescu dovedeşte actualitatea prin defecte a lui

Maiorescu, ceea ce va supăra pe mulţi.

9178. De la Căciulata, spre Deva, la Marghioala, căsătorită cu Nicolae Pâs, un

mucalit ardelean originar din Lunca. Satul părinţilor lui Nicolae a scăpat

necooperativizat. Încă sunt ţărani adevăraţi aici, cu pământ şi vite. Mergem să

petrecem câteva zile la ţară. Lina e încântată, pe bună dreptate, de florile câmpului

care cresc din abundenţă. E o zonă subcarpatică şi carpatică în care nu bântuie

seceta, ca în Moldova. Părinţii cumnatului sunt oameni gospodari, care muncesc cu

înverşunare, căci o fac pentru dânşii. Dar tot persistă teama că tot se arată pe aici

conţopişti, care măsoară locurile şi se minunează că dintr-un pământ roşcat ţăranii

scot recolte bogate, ca la şes, în anii buni. Se zvoneşte că regimul vrea să facă şi aici

cooperative agricole, deoarece ţăranii vând prea puţin din recolte către stat.

9179. 1 august. Din Deva până-n Tecuci acceleratul face douăsprezece ore.

Am ajuns, luni seara, istoviţi, la Apostu, fratele Linei. O găsim pe Rozica, soţia lui

Apostu, într-o stare gravă cu sănătatea. Noaptea, apel la salvare, dar, până să

sosească, cumnata moare, sub ochii neputincioşi ai Linei, care-i ţine lumânarea.

9180. Orhideele au forma viespii sau a fluturilor, atrăgându-i, spre a-i

fecunda. Mecanism cibernetic.

9181. Edgar Papu se apropie de 80 de ani. Inima i-a rămas mare, dar puterile

îl ţin tot mai puţin. Pe doamna am întâlnit-o într-o stare precară.

9182. Cronica mea la Introducere în opera lui Titu Maiorescu, de Al.

Dobrescu, refuzată la două reviste.

9183. Cum era de aşteptat, cartea lui Sandu Dobrescu a stârnit strigăte de

mânie. Unul şi din partea lui Mircea Iorgulescu.

140

9184. Oamenii se-nţeleg mai bine fără argumente.

9185. În acest an, au murit, între alţii, Şerban Cioculescu, Mihai Beniuc, Al.

Graur şi George Ivaşcu.

9186. După un început de vară promiţător, au urmat două luni fără ploaie.

9187. Faimoasa dezbatere dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky în legătură cu

noimele structuralismului – surprinzător de sterilă, deşi întru totul lăudabilă.

9188. Dialog al meu eşuat, în Luceafărul, cu încă necoptul Radu Comănescu.

9189. Întrebare cheie: cine creează obstacole în vid?

9190. Narcis nu recunoaşte că datorează ceva celuilalt.

9191. Doi pretinşi istorici (V.I. Jukov şi I.I. Jarkuţkii) se străduiesc să

demonstreze că alipirea Basarabiei la Rusia în 1812 a fost mană cerească pentru

această provincie românească, pentru poporul „moldovenesc”, în mincinosul lor

limbaj2. Cei doi somează curajoasa revistă de la Chişinău, Literatura şi arta, să

înceteze cu „naţionalismul” românesc. Mancurtismul demascat de basarabeni

continuă să facă ravagii. Până şi cei care mai simt încă româneşte, un Grigore

Vieru, un Nicolae Dabija, trebuie să-şi bage singuri pumnul puterii în gură.

9192. Scrisorile deschise, de un tragism adânc, precum cea adresată de

Grigore Vieru unui militar departe de ţară, ridiculizat de confraţii din republicile

„surori”, sunt ridiculizate, la rândul lor, de Soveţkaia Moldavia.

9193. Literatura şi arta din 29 septembrie 1988 informează că în Basarabia se

nasc copii-monştri. Cauzele: Cernobâl, tutunăritul, poluarea fără precedent a

pământurilor Moldovei exploatate sălbatic de cuceritori.

9194. Gorbaciov pronunţă tot mai mult cuvintele ordine şi disciplină. El n-a

prevăzut consecinţele libertăţii, crezând că homo sovieticus este o realitate şi nu o

ficţiune ideologică. Se poate întrevedea că perestroika va fi marele duşman al

Uniunii Sovietice. Noi ştim pe pielea noastră ce înseamnă ordine şi disciplină. Cu

astfel de vorbe a renunţat Ceauşescu la deschiderea din 1967-1970.

9195. În amintitul număr din Literatura şi arta, ziariştii îşi exprimă adeziunea

la scrisoarea deschisă a unui grup de intelectuali din Învăţământul public, privind

reformele hotărâtoare pentru destinele limbii române din această năpăstuită

provincie. Bătălia e dură şi rezultatul ei va fi decisiv pentru destinul Basarabiei. Să

dea Domnul să reuşească!

9196. Farmecul personal al lui Borges vine dintr-un empirism magic.

9197. Sofia Vicoveanca ajunsă pentru prima oară în Sala Palatului

„Octombrie” din Chişinău. Atmosferă extraordinară de solidarizare a simţirii

româneşti. Concertul acesta, televizat, a echivalat cu o mare izbândă pe câmpul de

luptă cu imperiul.

9198. Literatura şi arta a devenit cea mai vie şi mai bună revistă românească.

Este publicaţia, nu mă ruşinez s-o spun, pe care o citesc cu lacrimi în ochi şi acesta

e, într-adevăr, faptul miraculos şi cel mai uluitor pe care l-am trăit vreodată!

9199. Telegraful român este publicaţia creştină care apare la Sibiu sub

oblăduirea Mitropolitului Antonie Plămădeală. Încă o publicaţie vie. Î.P.S. Antonie

discută (în numerele 33-34 şi 35-36/1988) despre mişcarea ecumenică şi despre

smerenie. Ce poate face ecumenismul? Să şteargă sau să atenueze ostilităţile dintre

2 În „Literatura şi arta”, nr. 38/1988, articolul Eveniment decisiv în istoria Moldovei.

141

religii. Ortodoxia nu are a-şi face griji, căci numai în jurul ei este posibil

ecumenismul, catolicismul, protestantismul, gnozele, nefiind decât erezii faţă de

învăţătura lui Hristos. Între smerenie şi orgoliu nu e decât un pas. Smerenia

săvârşită poate isca orgoliul prin judecarea celorlalţi. Unul dintre Părinţi a răspuns

la întrebarea cum se dobândeşte smerenia: când nu rămâi atent decât la propriile

greşeli. Avva Moise (care era negru), pus la încercare, a tăcut în faţa insultelor.

9200. Eminescu e în raport cu romanticii europeni, chiar şi cu cei germani,

ceea ce-i Jung în raport cu Freud.

9201. Literatura şi arta comentează spectacolul Sofiei Vicoveanca: un

interviu, apoi un articol semnat de Oleg Reniţă, cu titlul grăitor: Dezgheţ.

Comparaţie cu dezgheţul Nistrului, primăvara.

9202. O ziaristă cu tensiune eminesciană în verb se dovedeşte a fi Leonida

Lari. Remarcabil amplul şi necruţătorul articol Nimeni şi noi.3 Iată, adevărul e totuşi

posibil.

9203. Ce umilitoare letargie, pe fondul unei corupţii generale care bântuie şi

intelighenţia, e – prin contrast cu ceea ce se-ntâmplă la Chişinău – la noi!

9204. Otrăvirea iresponsabilă a pământului – oglinda leneviei omului modern.

9205. Maiorul A. Burlui îi dojeneşte aspru pe Dumitru Matcovschi şi pe

Nicolae Dabija pentru că, nici mai mult, nici mai puţin, au favorizat, în Literatura şi

arta şi Nistru, crearea unui climat… antimoldovenesc! Maiorul acesta ilustrează o

formă pervertită de nihilism naţional, cum se vede. De ce să fie cultura

moldovenească – se-ntreabă retoric urmaşul lui Moş Teacă – o „ramificare

provincială a culturii româneşti”? De ce să nu fie o ramificare rusească? spune în

subtext maiorul. El n-are nevoie nici de alfabet latin, nici de limbă moldovenească

de stat. Şi s-a mirat foarte când un învăţător i-a spus pe şleau, pe aleea clasicilor din

Chişinău: „Eşti rusnac şi ochii ţi-s albaştri!” Naţionalism! strigă triumfător maiorul.

Păcat de moarte. O fi greşit învăţătorul spunându-i de la obraz, dar ce era să facă

bietul om în faţa cutrei ordinare şovine?! Maiorul îi acuză pe scriitori de

demagogie, de naivitate, de iresponsabilă pornire împotriva economiei sovietice şi e

indignat că, în Literatura şi arta şi în Nistru, se scrie împotriva imigraţiei şi

rusificării. Ei, scriitorii, şi alţii de teapa lor „ţin să otrăvească orice schimb de

oameni între republici, să interzică – stranie naivitate! – investiţiile de capital în

Moldova. Realizarea acestor chemări ar însemna transformarea republicii într-un

ghetou, ar însemna degenerarea rapidă a economiei. Oare nu înţeleg ei acest

lucru?”4 Nu, fiindcă economia centralizată se va prăbuşi oricum, iar scriitorii au un

dram de creier în plus, fiindcă văd mai departe şi ştiu că nu va supravieţui decât

ceea ce-i organic.

9206. Andrei Lupan propune organizarea unui referendum naţional care să

hotărască soarta limbii române în Basarabia. Mă îndoiesc că o populaţie atât de

împestriţată etnic şi mancurtizată va şti să aleagă drumul cel bun în calea catastrofei

etno-lingvistice. Apoi, rusificarea nu s-a făcut prin nici un referendum!

9207. În câteva rânduri, Eminescu îl pomeneşte defavorabil pe Marx, ca sursă

a demagogiei „roşii”. Instinctul adevărului nu l-a înşelat nici de astă dată.

3 În „Literatura şi arta”, nr. 42/1988, p. 5.

4 În „Literatura şi arta”, 27 octombrie 1988, p. 3.

142

9208. Eminescu le reproşa neofanarioţilor liberali că neglijează Moldova. El

intuia aici un mare pericol, oglindă a înstrăinării politicianiste, de a transforma

românitatea în forţă centrifugă „moldovenistă”. Iar de-aici – drama dezbinării

mioritice. Demonul „imperial” al centrului a făcut ca „periferia” să fie neglijată şi

exploatată. Pierderea repetată a Basarabiei are aceleaşi rădăcini. Veteranii care au

supravieţuit ultimului război mondial, afirmă că basarabenii s-au lepădat uşor de

fraţii lor, în 1940, sătui fiind de „binefacerile” centrului. Abia când au văzut ce

înseamnă ciuma roşie a stalinismului i-au dorit pe fraţii lor şi i-au primit ca atare la

trecerea Prutului de către mareşalul Ion Antonescu. Însă speranţa a fost trecătoare,

fiara roşie i-a adus la starea de catastrofă etnică şi lingvistică de azi.

Învăţat-am noi ceva din lecţiile istoriei? Nicicum. Oficial, Basarabia ne este

indiferentă, ne e teamă de ea, pentru că ne e teamă de ruşi. Şi se poate spune că

până şi moldovenii de dincoace de Prut sunt neglijaţi. O poveste asemănătoare şi cu

Ardealul, unde s-ar putea ca românii de-acolo să-i prefere pe unguri, care au stat cu

biciul pe ei veacuri. Eu constat că se duce astăzi o politică stranie împotriva naţiei

române, în primul rând din interior, cu scopul precis de a o demoraliza, de a o

degrada etnic, biologic, prin înfometare, de a o lipsi de libertăţi elementare, de a-i

otrăvi mediul în care trăieşte. Bodiul de la Chişinău are corespondentul său la

Bucureşti. Probabil că le merităm pe toate astea!

9209. Nicolae Manolescu: „Ce extraordinar poet este acest Cristian Popescu!

(…) Cristian Popescu promite de pe acum să fie unul din cei mai uimitori poeţi

actuali, înzestrat cu o imaginaţie ieşită din comun, profundă şi emoţionantă”. Am

deschis şi eu emoţionat placheta noului geniu. Stupoare. În afară de o anume

sensibilitate adolescentină, n-am găsit promisiunile extraordinare bănuite de

Manolescu. Singura dorinţă mai coaptă a poetului, în înghesuiala din tramvaiul

„douăşase”, este să vadă schimbate manechinele de la vitrine cu altele care să-i

imite chipul. Miză grozavă pentru un tineret ca al nostru îmbătrânit din faşă. Părerea

mea e că supralicitarea unui talent în formare înseamnă cea mai perfidă lovitură

dată acestuia.

9210. O probă obligatorie pentru orice politician român: să cunoască în

adâncime publicistica lui Eminescu.

9211. Din Tezele C.C al P.C. al Moldovei, ale Prezidiului Suprem şi ale

Consiliului de Miniştri din R.S.S. Moldovenească5, reiese clar că glasul românilor

de peste Prut n-are cum fi auzit. Demagogia imperiului încearcă să se ascundă după

principii frumoase. Moldovenii cer limbă de stat şi alfabet latin, iar partidul

răspunde cu argumente leniniste: „Problema limbii nu este numai o problemă de

cultură, ci şi de politică. În politica lingvistică, aşa cum a menţionat în repetate

rânduri V.I. Lenin, sunt la fel de inacceptabile restricţiile artificiale, cât şi

privilegiile deosebite (Opere complecte, vol. 24, pag. 131-173).” Mare pişicher şi

sofist a fost Lenin, dacă a putut cădea într-o asemenea contradicţie! Va prima,

desigur, politica slavizării forţate. Dacă maghiarii au dat greş în Ardeal, ruşii n-au

de gând să rateze, mai ales că sunt atât de aproape de ţintă. Mancurtizarea este cea

mai diabolică invenţie a stepei răsăritene. Iar noi, românii, continuăm să ducem

politica struţului. Inventăm fel de fel de pericole, numai pentru a întoarce spatele

5 Publicate în „Literatura şi arta” din 17 noiembrie 1988.

143

românilor basarabeni. Şi asta deoarece ţara a fost adusă la sapă de lemn, cum n-a

fost nici sub fanarioţi. Şi ce cumplită prostie, dacă nu nebunie, să împopoţonezi

dezastrul de azi cu firma „Epoca de aur”, când, în realitate, firma adevărată e cea

pusă de Marin Preda: „Era ticăloşilor”. Pentru asta a şi murit prozatorul. Pentru

acelaşi lucru care i-a adus lui Eminescu nebunia şi moartea. Marin Preda este, de

aceea, cea mai credibilă conştiinţă românească din ţară. El a trăit ca să vadă profeţia

sumbră a lui Eminescu împlinită. Poetul se temea că urmaşii lui C.A. Rosetti vor

împlini testamentul tatălui fanariot: republica. Au proclamat-o tot cu ajutor străin,

se-nţelege, în 1947. Cândva, această zi va fi de doliu naţional. Ea este şi acum aşa

în inimile unui întreg neam. Republica a deschis calea mancurtizării şi a uciderii

ultimului stâlp de rezistenţă românească – ţăranul. Eminescu l-a apărat pe ţăran din

toate puterile. Marin Preda a povestit istoria ultimului ţăran. Dar străinii, insinuaţi în

sângele fiinţei naţionale, l-au biruit şi pe ţăran, şi pe scriitor. În România, ideea

panslavistă, atât de subtilizată de Lenin şi dată pe faţă de Stalin, a biruit asupra

masei ignorante şi asupra intelighenţiei rătăcite. Dar sunt optimist. Cred că geniul

românesc n-a pierit, că arheul etnic îşi va lua revanşa începută, deocamdată, de

basarabeni.

9212. Cuvântarea lui Simion Kuzmici Grossu6 la conferinţa orăşenească de

partid de dare de seamă şi alegeri din Chişinău lămureşte deplin în ce ape se scaldă

guvernul. Oglindă a falimentului şi escrocheriei numite perestroika. Acest Grossu

nu poate fi, chiar de-ar vrea, decât o mascotă a ruşilor din capitala Basarabiei.

Vorba unui scriitor: vor vedea moldovenii limbă de stat şi alfabet latin când îşi vor

vedea ceafa! Ca orice despotism, neoţarismul sovietic se foloseşte până şi de o

catastrofă, precum cea armeană, pentru a astâmpăra vânturile de „naţionalism”.

Moscova se teme că naţionalismul va fi groparul comunismului. Cu siguranţă.

9213. Cum reacţionează politicienii noştri la evenimentele din Basarabia? Cu

indignare. Unul dintre ei a condamnat atitudinea lui Ion Druţă faţă de odiosul I.I.

Bodiul. Spaima de ce va să vie!

9214. 13 decembrie. Surpriză foarte plăcută: îmi telefonează Mihai Cimpoi

din Bucureşti. E cazat la Hotel Bucureşti. Ar dori să ne întâlnim mâine, dacă e

posibil. Mă fac luntre şi punte: mă înarmez cu Eminescu – Dialectica stilului şi cu

două busuioace de Bohotin, din cele autentice, de la Avram D. Tudosie, şi mă urc

noaptea în tren.

9215. 14 decembrie. La Bucureşti, cu Mihai Cimpoi. Mare bucurie de a ne

cunoaşte. Un moldovean de rasă, înalt, cumpănit, bine legat, semănând la chip cu

Dumitru Furdui Iancu, binecunoscutul cântăreţ de muzică populară din Ardeal.

Petrecut mai multe ore împreună. Cimpoi are o inteligenţă mobilă, cunoscător al

culturii româneşti şi europene şi, peste toate, iradiază bunătate şi umor.

9216. Mihai Cimpoi a acordat un interviu lui Mihai Ungheanu pentru revista

Luceafărul, în care e necruţător cu laşitatea intelectualilor din Ţară, inerţi nu numai

la realităţile din jur, dar şi indiferenţi faţă de cele ce se petrec în Basarabia. Interviul

a apărut în numărul 50 al revistei, scăpând ca prin minune de cenzură. Însă

România literară îi dă imediat o replică dură, în numărul 51, acuzându-l că se

6 Reprodusă în „Literatura şi arta” din 15 octombrie 1988.

144

amestecă în treburile interne ale vieţii literare din România Socialistă! Incredibil.

Acesta se vrea chiar punctul de vedere al Uniunii Scriitorilor!

9217. Eseul lui Mircea Iorgulescu despre Caragiale, scris cu nerv şi cu

observaţii pătrunzătoare, dar cu o prefaţă absolut stupidă, a cărei scuză n-ar fi decât

măsura de precauţie, cusută cu aţă albă. Neagă pe cât poate că realităţile din vremea

lui Caragiale au vreo legătură cu prezentul! De ce această schizofrenie publică?

9218. Va veni vremea când va trebui să-i mulţumim lui Nicolae Ceauşescu

pentru faptul că ne-a ţinut atâta vreme treji, înverşunaţi, gata să reformăm lumea în

care nu e nimic de reformat!

9219. Într-o Românie în derivă, minoritarii evrei, germani emigrează pe

capete. Pe vremea lui Eminescu era invers. Poetul nu s-a bucurat nici atunci şi nu s-

ar bucura nici acum.

9220. A suporta adevărul – ce biruinţă a omului asupră-şi!

9221. Trebuie făcută diferenţa între cinismul Marelui Inchizitor

dostoievskian, care e al politicienilor moderni, şi cinismul, să zicem, al lui

Caragiale sau al lui Cioran. Autenticii urmaşi ai lui Diogene sunt disperaţi, pe când

demagogii nişte falşi biruitori.

9222. Fiecare lucru din univers îşi are melodia lui, auzită sau neauzită.

9223. Zvonuri ciudate despre vol. X de Opere eminesciene. Se spune că va fi

tipărit într-un tiraj confidenţial sau chiar nu va fi tipărit din cauza protestelor

rabinului Moses Rosen. Iată oglinda mult trâmbiţatei noastre „independenţe”!

Niciodată poporul acesta n-a fost mai puţin stăpân în propria ţară ca acum. Să nu-l

poţi edita nici pe Eminescu, iată ceea ce raţiunea sănătoasă refuză să priceapă.

9224. Nenumărate pricini are ura oamenilor. Dar ura cea mai cumplită e cea

fără pricină.

9225. Vrei să loveşti undeva anume şi nimereşti unde nici nu gândeşti.

9226. Alunecăm fără speranţă de întoarcere.

9227. Ce fel de patriotism o fi acela pe bază de angajament scris? Doamne,

Dumnezeule!

146

RECENZII ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE

Costin Clit și pr. Ionuț Alexandru Figher, Bisericile din satul Frenciugi,

comuna Drăgușeni, județul Iași, Iași, PIM, 2014, 144 p.

Pentru istoria vieții bisericești și a lăcașurilor de cult din județul Vaslui (ce

include și cea mai mare parte din fostele județe Fălciu și Tutova), contribuțiile

profesorului Costin Clit sunt, de departe, cele mai numeroase și mai substanțiale,

atât prin elaborarea de studii tematice sau monografice despre mănăstiri, schituri și

biserici, cât și prin editarea de documente inedite, într-o cantitate impresionantă, în

publicații periodice și în volume. Desigur, nu uit meritele importante în acest

domeniu de investigație ale lui Laurențiu Chiriac, Dorel Ichim și Mariei Popa.

Hărnicia și dedicația necondiționată a lui Costin Clit pentru cercetarea trecutului

izvorăsc din vocație sa autentică, iar pregătirea generală și specializarea într-o zonă

a istoriografiei ce recuperează viguros, după 1989, domeniul vieții religioase,

umbrit de restricțiile impuse de ideologia comunistă, îi facilitează accesul în

perioada veche a scrisului românesc, acces limitat astăzi de dificultățile cunoscute

ale paleografiei chirilice. De altfel, discriminarea clară a celor două mari categorii

de autori de texte cu caracter istoriografic, din prezent și dintotdeauna, anume

amatorii și cercetătorii calificați, se clădește tocmai pe consecințele barierei grafice

ce scindează cultura română în jurul anului 1860 și pe capacitatea lor, foarte

diferențiată, de a interpreta științific și critic izvoarele.

Sunt necesare astăzi lucrări precum cea de față, fiindcă numeroasele

lăcașuri noi, construite în ultimele două decenii, care scot din folosință vechile

biserici sau le transformă radical structura și înfățișarea, uneori în mod nefericit, pot

arunca în întunericul trecutului și ignoranței aceste puține rămășițe ale civilizației și

spiritualității românești tradiționale în întruchiparea lor materială. Consultarea cărții

indică imediat pe Costin Clit ca fiind autorul ei de facto, contribuția celui de-al

doilea fiind probabil doar „inițiativa” (p. 6) și susținerea financiară a tipăriturii. Este

regretabil faptul că în multe lucrări apărute sub numele a doi sau mai multor autori

nu se precizează contribuția fiecăruia, ceea ce ar implica și răspunderea științifică și

morală pentru calitatea sau, dimpotrivă, ratarea textelor. În cazul de față, al doilea

autor este vizibil doar prin prezența sa și a familiei sale în șase fotografii color.

Structura lucrării este judicioasă, integrând bisericile din Frenciugi, cea

veche, de lemn, datată 1781, și cea nouă, sfințită de curând, la 25 mai 2014, în

contextul istoric și social al satului. O schiță a evoluției așezării de pe valea

Stavnicului (p. 7-26) era cu atât mai necesară, cu cât nu există încă o monografie a

comunei Drăgușeni (cu satele componente), deși documentele publicate și altele,

numeroase, inedite, din arhivele ieșene și vasluiene, stau de mult la îndemâna

eventualilor cercetători (deocamdată doar ... eventuali, fiindcă dintre numeroșii

intelectuali, preoți, învățători și profesori care au adăstat în ultimul secol prin zonă

nu s-a ... autoselectat măcar unul care să poată depăși condiția de simplu registrator

de naive legende locale, create tot de ei, ce plasează începutul satului Frenciugi

desigur în timpul lui Ștefan cel Mare și al presupușilor săi răzeși (p. 9). A trebuit să

147

apară, conjunctural, un profesor hușean, fără nicio rădăcină prin zonă, care să scoată

la lumina științei și memoriei o lume încăpăținată să trăiască doar într-un prezent

continuu. Și nu este singurul caz de acest fel.

Utilizând documentele de proprietate ale familiei boierești Râșcanu, cele

publicate de Gh. Ghibănescu în volumul X (1915) al seriei Surete și izvoade, și mai

puține inedite, Costin Clit identifică, urmând, de altfel „obligat” de documente, pe

Ioan Bogdan și Gh. Ghibănescu, pe un Ivan Frănciuc de la începutul veacului al

XV-lea ca fiind strămoșul eponim al unor răzeși din Frenciuci, sat desigur mult mai

vechi, dar atestat abia la 15 august 1586. Avem de făcut aici doar câteva observații

referitoare la etimologia antroponimului și a satului Frenciugi, fiindcă deducțiile lui

Gh. Ghibănescu, citate fără amendamente (p. 8), nu sunt deloc riguroase. Astfel,

harnicul editor și istoric, prea des surprins în aproximări etimologice, consideră că

numele Frenciuc nu trebuie pus în legătură cu „tulpina” frant (în ce limbă?; ar reieși

că în ucraineană) „fripon ..., friponneau”, adică „potlogar”, „întrucât nu vedem

legătură între un vechi boer de țară și un potlogar de rând”, argument absolut

irelevant și școlăresc, care nu ar trebui deloc folosit pentru combaterea unor derivări

imposibile lingvistic. El consideră că „Ivan Frenciuc nu putea fi altul decât Ivan

Francisc, un străin, oștean polon, împământenit cu ocini la noi de vechii voievozi ai

țării”, fiindcă Frenciuci ar fi rostirea malo-rusă ori leșească (acest cuvânt lipsește în

citatul de la p. 8) a numelui Franciscus. Analiza corectă este însă următoarea:

oiconimul Frenciuci, formă veche, autentică, este un plural de la numele de

persoană (nemotivat semantic) Frenciuc, acesta un derivat cu suf. ucr. -iuc de la

numele ucr. Frenko, hipocoristic de la Onufrej, cf. Tezaurul toponimic al

României.Moldova, volumul II, Mic dicţionar toponimic al Moldovei (structural şi

etimologic), partea 1, Toponime personale, coordonator Dragoș Moldovanu, lucrare

în curs de apariție. Antroponimul Frănciuc nu are, așadar, legătură cu numele

calendaristic Franciscus, care, oricum, nu putea ajunge în formele Frenciuci și

Frănciuci / Frânciuci, Frenciugi și Frănciugi / Frânciugi, variante apărute prin

velarizarea datorată consoanei dure r (e > ă, apoi â) și sonorizarea africatei č >ğ,

pronunțată și fricativ ž, care sunt singurele variante posibile și reale, toate celelalte

(enumerate la p. 9) fiind aberații grafice, simple greșeli de tipar în diverse surse.

Natura documentelor scrise și păstrate, anume zapise de vânzare-cumpărare,

cercetări și hotarnice de moșii, ispisoace domnești de întărire, jalbe, porunci și

judecăți pentru diverse pricini, orientează cercetarea istoricului prioritar către

principala temă de istorie socială, anume stăpânirea asupra moșiei, cu implicații

genealogice și constatări demografice. De altfel, toate monografiile de acest gen nu

ies din tiparele abordării sociologice, ceea ce le conferă un „aer” de repetitivitate

cenușie, în absența unei literaturi mai bogate și mai diverse, aceea constituită în alte

părți ale lumii din izvoare narative, corespondență privată, memorialistică, jurnale,

mărturii judiciare, chiar opere de ficțiune și alte produse ale deprinderii și darului de

a scrie. În cazul concret al Frenciugilor, destinul istoric al așezării este acela

stereotip, al destrămării unei vechi moșii din veacul al XV-lea prin fragmentarea sa

genealogică în perioada răzeșească (secolul al XVI-lea și prima jumătate a secolului

al XVII-lea), refacerea integrității moșiei prin cumpărături, trecerea ei prin diverse

stăpâniri boierești și, episodic, a Mănăstirii Galata din deal, traseul fiind jalonat de

obișnuitele litigii pentru hotare cu moșiile vecine (Drăgușenii, Șendrenii și

148

Căzăneștii) și de nesfârșitele certuri, inclusiv între frate (vornicul Iordache Râșcanu)

și soră (Maria Holban), pentru înstrăinări ilegale și înșelăciuni fără scrupule.

Autorul textului nu și-a propus mai mult decât o marcare a momentelor de

schimbare, astfel încât nu putem reproșa nici absența unor popasuri la momentele

reformelor agrare și nici simpla enumerare a proprietarilor dintre 1845 și 1945, fără

alte considerații sau analize.

Un capitol necesar și central în economia lucrării este intitulat Ctitorii

bisericii – Familia Râșcanu (p. 27-34), o suită de microbiografii ale ctitorului

bisericii cu hramul „Sfânta Treime” (1781), paharnicul, apoi spătarul Alexandru

Râșcanu, și ale copiilor săi Maria, Ecaterina și Iordache (identic cu Gheorghe,

considerat, din neatenție, un alt frate, p. 28), care vor prelua moștenirea părintească.

Sunt prezentate apoi (p. 35-55) cele două biserici, cu bogate informații din arhiva

lor, referitoare la starea vechiului lăcaș, reparații, dotări, cărți de cult, bunuri și

proprietăți, casa parohială, cimitir, bibliotecă și sunt descrise profesionist

arhitectura și celelalte elemente ale dotărilor liturgice. O mențiune specială se

cuvine biografiilor, evocărilor și portetizărilor preoților slujitori în parohia

Frenciugi, cunoscuți documentar, dintre care se detașează prin stabilitate, activitate

îndelungată și ținută morală preoții Constantin Popescu și Constantin Fligler, iar

Ionuț Alexandru Figher este evidențiat pentru implicarea sa în finalizarea noii

biserici. Remarc cu surprindere absența oricărei informații despre un preot care a

slujit totuși timp de cinci ani și care „este atestat documentar în martie 2008” (p.

70). Avertisment pentru oricine trece prin viață fără să lase urme semnificative în

memoria comunității.

În Anexa studiului istoric se detașează prin importanță (unele și prin

ineditul lor) 13 documente vechi și noi, inscripțiile de pe pietre de mormânt din

veacul al XIX-lea și însemnările de pe cărți de cult, unele cândva existente în

biserica din Frenciugi (citite de Gh. Ghibănescu), altele acum transcrise de Costin

Clit. Remarc între însemnările recente trei (din 1981 aprilie 3, 1986 aprilie 1 și 2001

martie 30), care exprimă o mentalitate veche, aceea a consemnării pe cărți de cult a

unor informații cu caracter personal sau meteorologic, conduită de înțeles pentru

vremurile când o altă foaie de hârtie, pentru consemnări private, nu se putea găsi la

îndemâna unui modest știutor de carte. Este surprinzător să citești pe o Sfânta și

Dumnezeiasca Evanghelie (tipăritură modernă) textul unui preot din Frenciugi,

datat 30 III 2001: „Este un timp friguros cu minus 30 iar slujba și Sf. Maslu am

oficiat în biserică”, amintind o însemnare a diaconului Ghinadie: „Să să știe cîndu

au ninsu după S(fe)tii Gheorghie, meseța aprilu în douăzăci cinci zile, v leat 7194

(1682)”. (Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iași, Editura Junimea, 1975, p. 115).

Nimic din problemele specifice ale monografiilor consacrate locașurilor de

cult nu lipsește în această lucrare. Semnalez doar unele erori și insuficiențe ce vor

trebui remediate într-o viitoare lucrare mai cuprinzătoare, cu intenție monografică.

Astfel, studiul istoric debutează cu o localizare pe pârîul Rebricea (cu o descriere

inexactă) a satului Frenciugi, citându-se inutil Marele dicționar geografic al

României, vol. III, 1900, și vol. V, 1902, și preluându-se astfel o greșeală

neobservată (fiindcă autorul nu este localnic), imediat mai jos satul fiind situat,

corect, pe pârâul Stavnic (p. 7). Un grupaj de fotografii color ilustrează frumos

149

lucrarea, dar imaginile nu au legende, astfel încât cititorul trebuie să ghicească ce,

când și pe cine înfățișează ele.

Ținuta tipografică a cărții este notabilă, iar textul este cu grijă corectat,

erorile de culegere fiind foarte puține, fapt ce astăzi devine aproape o virtute a

tipăriturilor de orice fel.

Mircea CIUBOTARU

Paul Zahariuc, în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter, Vaslui. I. De la târg

la oraş, Editura PIM, Iaşi, 2014, 584 p.

Bibliografia istorică a oraşului Vaslui s-a îmbogăţit de curând cu o nouă

lucrare, cea mai amplă şi mai bogată în informaţii inedite dintr-o „producţie”

satisfăcătoare de studii, monografii şi culegeri de documente, care se situează pe un

loc valoric onorabil în „competiţia” judeţeană cu istoriografia huşeană şi

bârlădeană, evaluare sprijinită pe observarea Bibliografiei documentare a judeţului

Vaslui (fostele judeţe Fălciu, Tutova şi Vaslui), din „Prutul”, anul II (XI), nr. 1 (49),

2012, p. 191-207. Examinarea acestui inventar de volume tipărite evidenţiază o

ierarhie de preocupări, de reuşite şi de goluri, care se poate astfel rezuma: cele mai

multe lucrări sunt monografiile unor şcoli generale şi licee (fapt explicabil prin

profesia autorilor), unor lăcaşuri bisericeşti şi instituţii culturale şi de sănătate, iar

cele mai puţine sunt sintezele istorice ale municipiilor; cercetările cele mai

specializate şi mai valoroase sunt cele arheologice; baza documentară istorică

editată este încă modestă, numai municipiile Bârlad şi Huşi având o serie de volume

datorate lui Ioan Antonovici şi, respectiv, profesorului Costin Clit, care, cu un efort

remarcabil, pune temeliile unei viitoare opere istoriografice locale. Oraşul Vaslui

are un asemenea suport doar în vechile Surete şi izvoade, XV, 1926, ale lui Gh.

Ghibănescu, un mare număr de acte vechi, îndeosebi din secolele al XVIII-lea şi al

XIX-lea aşteptând în arhive interesul unui editor.

În faţa unei sarcini care excede posibilităţile unui singur autor, monografiile

marilor oraşe au înfăţişări variate, între formula unor culegeri de studii tematice

variate (precum Studii şi articole privind istoria oraşului Huşi, I-II, 2005, 2009,

coord. Costin Clit şi Mihai Rotariu), abordarea unei singure teme (un exemplu este

Iaşii vechilor zidiri, de Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, 1973 şi 2007, ed. II) sau o

structură de capitole semnate de diverşi colaboratori (Istoria oraşului Iaşi, I, 1980,

întreruptă la 1864) sau de capitole adunate şi evaluate de un coordonator (Oltea

Râşcanu-Gramaticu, în cazul Bârladului, şi Theodor Codreanu, pentru Huşi), sau

formula autorului unic, care încearcă o sinteză, de regulă fie dezechilibrată de

competenţe maxime în anumite domenii şi ignorare a altora, fie parţial dusă până la

capătul cronologic al momentului elaborării. De altfel, tentativele din această speţă

sunt puţine (N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi, 1913, Artur Gorovei, Monografia oraşului

Botoşani, 1926, Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi, I-II, 1994-1995, ed. II 2008,

exemplară, dar urmărită doar până în 1918). O istorie a oraşului (apoi municipiului)

Vaslui, în formula aşteptată după un model abstract, nu a fost încă scrisă, fiindcă

acea Cronica Vasluiului, din 1999, având temeinice pagini scrise de arheologul şi

medievistul Alexandru Andronic, rămâne deficitară la ţinuta ştiinţifică a capitolelor

150

scrise de alţi doi autori (Mihai Ciobanu şi Petru Necula). Recenta apariţie

constituie, fără îndoială, o contribuţie valoroasă la întregirea tabloului istoric al unei

aşezări care a avut cândva rosturi însemnate în Ţara de Jos a Moldovei.

Constituind primul volum dintr-o lucrare mai mare, cu cel puţin încă un

volum planificat, probabil, pentru istoria urbei de după 1948, această carte are un

aspect compozit, structural şi stilistic, datorită formaţiei celor doi autori şi

concepţiilor diferite de abordare a temei. Paul Zahariuc, cunoscut publicist, care se

salvează de improvizaţiile inerente speciei diaristice prin asidue cercetări de arhivă,

a avut iniţiativa lucrării şi a redactat cea mai mare parte a ei (p. 153-250, 253-442),

iar Lucian-Valeriu Lefter, doctor în istorie şi bun paleograf, şi-a asumat sarcina

luminării unor episoade din perioada medievală (p. 1-26) şi a transcris patru

catagrafii, din 1774, 1820, 1831 şi 1845, ale târgului Vaslui şi ale satelor Moara

Grecilor, Bahnari, Brodoc şi Rediu, care au devenit suburbii ale oraşului actual (p.

443-573). Alte capitole (p. 27-151 şi 252-254) sunt redactate în colaborare, astfel

încât, dacă Paul Zahariuc este, desigur, prim-autor, nu este limpede dacă d-l Lefter

se consideră doar un colaborator (cum apare pe coperta cărţii) sau coautor, fapt, de

altfel, de mică importanţă, atât timp cât conlucrarea a fost rodnică şi fără asperităţi.

Subtitlul acestui prim volum, De la târg la oraş, ne avertizează că nu trebuie să

căutăm aici şi ceea ce autorii nu şi-au propus, de pildă studiul detaliat al evoluţiei

hotarului târgului sau funcţionarea Vasluiului ca centru administrativ ţinutal.

Înţelegem, aşadar, din ceea ce se cuprinde între coperţile cărţii că autorii au urmărit

evoluţia structurii urbane, a administraţiei locale, a principalelor instituţii şi

aşezăminte, dinamica demografică şi problemele sociale inerente, precum şi

momente ale istoriei evenimenţiale consumate în Vaslui. Desigur, spaţiul acordat

fiecărei teme a fost condiţionat de informaţia disponibilă, veche şi, în mare măsură,

nouă, rezultată din investigaţiile în arhivele naţionale din Vaslui şi din Iaşi. Remarc

şi fapul că autorii au sintetizat la maximum rezultatele studiilor anterioare, pentru a

putea pune în lumină ineditul demersului lor. Această conduită se evidenţiază foarte

clar de pildă în capitolul referitor la Spitalul „Drăghici” despre care s-a scris deja o

carte şi în cel care prezintă doar istoria primei şcoli din Vaslui (cu începutul

documentat în anul 1842), fiindcă mai există încă trei lucrări publicate despre

vechiul învăţământ vasluian.

După textele redactate de d-l Lefter în manieră academică, urmează, de la p.

27 şi până la sfârşit un veritabil montaj de subcapitole şi de pasaje cu intertitluri

incitante, unele cu intenţie umoristică sau sarcastică, altele vizând senzaţionalul

gazetăresc, cu formulări ingenioase, multe purtând mărci ale oralităţii, în stilul

publicistic caracteristic întregului scris al d-lui Zahariuc. Desigur, problema

selecţiei informaţiei reţinute pentru a fi comunicată în această lucrare rămâne în

relativitate subiectivă. Selectez câteva titluri mai sugestive: Moartea unui armăsar

şi a unei iepe (p. 34), în legătură cu serviciul de curierat rapid (olacul de origine

tătărască), Zor la bani (p. 34) şi Zlotaşii – la treabă (p. 37), în situaţii de mare

urgenţă impusă de turci, Dăduse boala în „falnica” armată rusă (p. 42), în 1828,

Stop jocului de cărţi (p. 66), Orbecăială criminalistică (p. 76) şi altele. Unele

formulări sunt echivoce sau chiar nepotrivite. De exemplu, Interzis la cai fără

„firman” (p. 29) sugerează că un olăcar nu trebuia să primească un cal, dacă nu

avea un firman pentru asta, când, de fapt, o poruncă se referea la situaţia în care

151

olăcarii duceau (sau nu) de la Istanbul la Iaşi un asemenea document de cea mai

mare importanţă, iar Abuzul turcului, plătit de la buget (p. 36) cuprinde o

inadvertenţă, în 1742, pentru că sămile Vistieriei, care ţineau evidenţele financiare,

până la Regulamentul Organic (1832), nu erau bugete de stat similare cu cele

moderne. Apoi, nu se poate spune că zahereaua (var. zaharea) era „un bir ca multe

altele” (p. 50), fiindcă birul era doar impozitul plătit în bani pentru împlinirea

haraciului către Poartă sau pentru alte cheltuieli ale statului medieval. De asemenea,

este inexactă afirmaţia că toţi locuitorii din Vaslui au devenit embaticari sau

bezmenari (= chiriaşi) ai proprietarului moşiei sub efectul împroprietăririi lui Cuza

Vodă (1864) (p. 52), fiindcă această chirie pe locul caselor din vetrele târgurilor se

plătea încă din secolul al XVII-lea, pe măsură ce locurile gospod erau dăruite de

domn unor boieri sau mănăstiri. Asemenea mici erori se estompează în masa de

informaţii noi ce constituie interesul major al acestei lucrări. Nu este spaţiu aici

pentru a semnala numeroasele teme şi subiecte referitoare la etapele parcurse de

târgul Vaslui în procesul de modernizare al cărui început este apreciat ca datând din

anul 1869, când s-a pus problema pietruirii drumului („cale”) judeţean ce traversa

localitatea de la Crucea Gării de astăzi şi până la ieşirea spre Negreşti, activitate ce

presupunea şi unele demolări de şandramele şi acarete (p. 255). Diverse întâmplări

şi prezentarea evenimentelor din timpul primului război mondial conferă acestei

părţi a lucrării fizionomia unei alte „cronici” vasluiene, ce se recomandă cititorilor

prin ineditul informaţiilor şi lectura agreabilă.

Evidenţiez ca remarcabil capitolul amplu (p. 359-442) ce cuprinde

descrierea amănunţită a străzilor, în evoluția lor denominativă, de la 1864 și până în

prezent, cu modificările traseelor sau limitelor lor și cu explicarea și motivarea

denumirilor, în funcție de împrejurări politice, de schimbările componenței

organelor administrative locale, de inițiative mai mult sau mai puțin inspirate.

Cercetarea este unică în literatura similară, îndeosebi prin alegerea modalității

publicistice de prezentare, foarte atractivă, pe care, personal, o agreez în acest caz,

căci a opta între modul sintetic și neutru de prelucrare a informațiilor în matricea

unor liste și tabele, ca acelea de la p. 420-423 și 427-432, eventual în forma unui

dicționar toponimic, și maniera descriptiv-narativă, cu certe valențe literare,

impregnată de umor, ironie și sarcasm, nu am rezerve de prefera pe aceasta din

urmă, cel puțin cu motivația asigurării unui cert succes de public cititor, așa cum îl

probează astăzi cărțile lui Ion Mitican despre Iași, mult mai căutate, citite și citate

decât monografiile și studiile academice, acestea desigur mai corecte, mai

documentate, dar și mai puțin atractive stilistic. Fac și observația că aproape toate

explicațiile denumirilor de străzi și mahalale din Vaslui sunt exacte și bine

documentate, latura științifică a demersului fiind asigurată. Precizez doar că

denumirea de Broscari nu este creația cuiva înzestrat cu mult umor (p. 367), ci

nume obișnuite, ca și Broscăria, ale unor mahalale din locuri mlăștinoase de pe la

marginile unor vechi târguri, că strada Bulgăriei nu este numele „pocit” al străzii

Bulgarului (p. și 377, 381 și 384), ci o denumire foarte exactă și concurentă, căci

apelativul bulgărie este sinonim cu grădinărie (aceasta practicată de imigranți

bulgari), și că suburbia Bivolărie nu este un nume obscur (p. 383), ci foarte

transparent și foarte răspândit, desemnând locuri unde erau crescuți bivoli. Desigur,

un exces polemic a putut duce la unele caracterizări radicale, ca aceea privitoare la

152

„ideile nocive” ale „transfugului” din Rusia țaristă a lui C. Dobrogeanu-Gherea, un

presupus „revoluționar”, cu certitudine „rău famat” (p. 366-367), în realitate un

ideolog fără excese al social-democrației, așa cum era aceasta în preajma anului

1900, personaj cu merite exacerbate de propaganda regimului comunist totalitar,

ceea ce nu este vina sa. Mai adaug și constatarea folosirii (passim) neinspirate a

termenului locație (căci d-l Paul Zahariuc știe prea bine că locație sau locațiune

înseamnă „închiriere”, p. 414), cuvânt care tinde în prezent să substituie nejustificat

apelativul loc, din snobism lingvistic postrevoluționar. Dar închei aceste puține

considerații critice cu citarea câtorva pasaje relevante pentru stilul inconfundabil al

d-lui Paul Zahariuc, în care umorul și ironia, uneori șarjate, exprimă temperamentul

unui gazetar cu opinii ferme, puțin dispus la subtilități politicoase sau prudente:

„Peste Vasluiul anului 1886 se așternuse pâcla cotidianului și a rutinei zilnice. În

diminețile de vară se auzeau chiar și prin centrul elitist răgetele vacilor duse la

cireadă, iar cocoșii își făceau meseria sculând cu cucurigul lor atât găinile din

haremul personal cât și pe băștinașii cu ochii cârpiți de somn. Linia pe care urma a

circula «Bivolul de Foc» cu ale sale vagoane de marfă sau de călători se apropia cu

pași gigantici de orășelul «parfumat» de miasmele closetelor din fundul curții sau

de la stradă, pentru a putea fi curățate mai lesne de vidanjorii numiți în epocă și

«căcănari»” (p. 386). Iată-l și pe autorul însuși surprins cu autoironie în rețeaua

relațiilor dintre cercetătorul arhivelor și lumea pe care încearcă să o resuscite,

dezinvolt ca și expresia orală necenzurată de efortul scriiturii: „Într-o monotonie

desăvârșită dată de amarnica rutină, a trecut și anul 1904 cu aceeași echipă a

primăriei. Ca să nu trecem chiar ca vodă prin lobodă, trebuie să amintim că străzile

cu nume mai exotice, ca să spunem așa, de genul Filosofului, Umbrei, Stupul cu

Miere etc. nu dispăruseră, încă, din peisajul orășelului dar nici nu apăruseră altele.

Când era să mișcăm foaia, hop și strada Vechii Primării apărută ca din neant pe 22

aprilie 1904 și aici trebuie să ne recunoaștem (oleacă) bătuți măr, deoarece habar n-

avem pe unde a fost numita clădire a fostei primării, la fel ca și strada Brâncoveanu

intrată în nomenclator în aceeași zi” (p. 398). Alte câteva observaţii mai relevante sunt necesare în încheiere. Astfel, etimologia

toponimului turanic Vaslui, controversată, nu este încă deplin clarificată. Denumirea nu

poate fi explicată satisfăcător atât timp cât nu este identificată baza (Vas- sau Vasl-), în

funcţie de care se poate observa un sufix adjectival -luj ca formant hidronimic sau un alt

sufix deverbal -ui (< -uq) de origine pecenegă, aşa cum a demonstrat recent Dragoş

Moldovanu (în Hidronime de origine veche turcică în sudul Moldovei, din „Anuar de

lingvistică şi istorie literară”, t. XLVII–XLVIII, 2007–2008, p. 23, 27). Oricum, este

improbabil că Vaslui poate însemna „ţinut înalt”, „fapt pe deplin justificat de realităţile

geografice, denumirea [oraşului] fiind preluată de la râul care străbate un ţinut cu dealuri

înalte...” (p. 2), fiindcă hidronimele turanice au semnificaţii referitoare la însuşirile pâraielor

sau râurilor (mic, sec, repede etc.), nu ale dealurilor.

Ilustraţia volumului este bogată şi cu multe imagini puţin sau deloc cunoscute.

Bibliografia este esenţială, iar textul este revizuit cu suficientă atenţie, puţine greşeli de

culegere meritând a fi semnalate (nu iau în considerație „isprăvile” computerului). În

ansamblu, putem citi pagini instructive şi chiar frumoase în aceast notabilă apariţie

editorială, utilă atât vasluienilor, cât și altor cercetători ce pot găsi aici sugestii pentru munca

lor.

Mircea CIUBOTARU

153

Gheorghe Baciu, Contribuții privind istoria comunei Lipovăț, Iași, Editura

Panfilius, 2014, 146 p.

Cunoscut pentru studiile sale privitoare la istoria învățământului ieșean,

vasluianul Gheorghe Baciu, născut în satul Fundu Văii din comuna Lipovăț, acum

profesor la un prestigios liceu din Iași, nu-și uită obârșia și își face datoria pe care o

incumbă profesia sa, aceea de recuperator al trecutului pentru comunitatea în care a

ieșit în această lume. Nu pot decât să salut cu mare satisfacție afirmarea altui istoric

ce contribuie semnificativ la sporirea calității științifice a istoriografiei din județul

Vaslui, alături de Adrian Butnaru, Laurențiu Chiriac, Costin Clit, Nicolae Ionescu,

Lucian-Valeriu Lefter, Petru V. Matei, Maria Popa și Paul Zahariuc, fapt ce va

schimba favorabil, într-un viitor apropiat, percepția asupra unei preocupări serios

afectată negativ de amatorismul strident al unor poligrafi fără odihnă și „făcători” la

comandă de monografii de comune, bine remunerate.

Intenționând, încă din anul 2005 (p. 5), să scrie monografia comunei natale,

profesorul Gheorghe Baciu ajunge repede la concluzia că un lucru temeinic, chiar

circumscris unei teme limitate și aparent minore, nu se poate realiza cu ușurința (și

ușurătatea) închipuită, poate, de truditorii pe marile șantiere ale istoriografiei

naționale. După aproape un deceniu de cercetări arhivistice, el constată că abia a

finalizat documentarea (eu îl asigur că nu a terminat-o, fiindcă asemenea demers nu

are, de fapt, un capăt) și găsește formula cea mai potrivită pentru a valorifica

informația acumulată, fără a amâna „până la adânci bătrânețe” încheierea unei opere

necesare în prezent. Am recomandat și cu alte prilejuri publicarea unor studii

parțiale, în varianta unor „contribuții la ...”, acestea urmând să fie integrate, la

timpul potrivit, în sinteze monografice. Este acesta drumul firesc de urmat, așa cum

înțelege să facă profesorul Costin Clit pentru Huși, în opoziție cu cei ce mai întâi

publică „monografii” și apoi încep (dacă mai au timp și energie) să studieze ceea ce

trebuia să fie temelia lucrării lor. Un exemplu elocvent pentru o bună perspectivă

metodologică îl oferă chiar volumul de față, în care găsim o sinteză foarte potrivită

pentru a deveni un capitol al viitoarei monografii a Lipovățului, anume textul

Schitul Orgoeștii Noi (p. 67-82), ce comprimă bogata informație expusă în detaliu

într-un volum cu același titlu, publicat în anul 2011 (258 p.). Așadar, o monografie

devenită capitol sintetic al unei alte monografii mai ample tematic. Este aceasta o

soluție excelentă pentru situațiile în care materialul abundent copleșește pe

cercetător.

Pentru viitorii cititori instruiți de la Lipovăț, curioși să descifreze tainele

trecutului și să învețe ceva din logica istorică, autorul redactează două capitole utile,

dar fără miză de originalitate, adunând informațiile disponibile și rezumând cu

atenție opiniile referitoare la două evenimente notorii derulate în veacul al XV-lea și

pe teritoriul comunei Lipovăț. Mai întâi, sunt adunate toate referințele și

comentariile, de altfel puține, despre o înțelegere „vicleană”, adică imediat

încălcată, de la Lipovăț, din 5 septembrie 1450, dintre Bogdan al II-lea și Michail

Buczacky, comandantul oștii polone care trebuia să-l înscăuneze în Moldova pe

minorul Alexăndrel, episod urmat de lupta de la Crasna (p. 7-14). Patriotismul

154

localnicilor va fi satisfăcut și de readucerea în memorie a celei mai strălucite

biruințe românești din evul mediu, cunoscută îndeobște sub denumirea „Lupta de la

Vaslui” din 10 ianuarie 1475 (p. 15-28). De curând, Dan Ravaru a făcut un exercițiu

asemănător de adunare și evaluare a tuturor referințelor documentare și

comentariilor istorice ale știrilor, confirmând și el probabilitatea cea mai mare a

reconstituirii propuse de C. Cihodaru pentru locul, modul desfășurării și

consecințele acestei confruntări militare (Ștefan cel Mare și Vasluiul, Iași, Editura

PIM, 2013, p. 62-96). Sinteza realizată de Gheorghe Baciu este corectă (semnalez

doar „botezarea” unui autor V[alerian] Popovici ca Vasile Popovici, p. 21) și fără

tentația de a formula noi interpretări, risc inutil și steril atâta vreme cât nicio

informație documentară sau arheologică nu a mai apărut în ultimele patru decenii în

legătură cu acest subiect. După aceste ultime două texte, problema poate „intra în

...adormire”, fiindcă orice reluare cu același suport devine oțioasă.

O adevărată contribuție de cercetare este capitolul O dispută istoriografică:

mănăstirea Corbu sau / și mănăstirea Lipovăț? (p. 29-44), care pune capăt unor

vechi confuzii datorate lui Gh. Ghibănescu, încă din anul 1908, și perpetuate până

în prezent, anume construcția de către vornicul Lupu Coci (viitorul domn Vasile

Lupu) a unei biserici cu hramul „Sfântul Gheorghe” la locul numit Corbul. Analiza

atentă a tuturor informațiilor existente și cunoașterea de visu a locurilor din zona

Lipovățului conduc spre concluzia că a existat o veche sihăstrie, devenită mănăstire

cu hramul Adormirea (sau Uspenia) la Corbu și care nu trebuie confundată cu

mănăstirea Uspenia din târgul Vaslui. Apoi, acceptând și confirmând localizarea

(propusă în 1940 de preotul Ioan P. Popa) într-un vechi cimitir din satul omonim (p.

39) a fostei mănăstiri de la Corbu, dispărută înainte de 1631, Gheorghe Baciu o

distinge de mănăstirea „Sfântul Gheorghe” din Lipovăț a cărei biserică de lemn,

construită între 1628 și 1631, dăinuie și în prezent și care beneficiază de o nouă și

bună prezentare, însoțită de fotografii color (p. 45-66). Ca observații de detaliu la

aceste două capitole, corijăm mai întâi explicația sensului și etimologia termenului

vlamnic, cu varianta vladnic, pentru care se citează cunoscutul, dar învechitul

Dicționaru limbei românești, 1939, al lui August Scriban, unde se găsește sensul

incongruent „șes pe deal” și o etimologie de neinvocat, anume slavon (sic!) vladinu

„foarte mare” (?), Gheorghe Baciu propunând, doar ca o „opinie”, înțelesul de

„suprafață mare de teren obținută prin defrișare” (p. 29, nota 1). Acest entopic,

destul de obscur semantic și etimologic, toponimizat în numeroase locuri din

Moldova, a fost explicat în studiul nostru Entopice de origine slavă din câmpul

semantic al noţiunii ‘loc umed, mlăştinos’ şi reflexul lor toponimic, republicat în

volumul Cercetări de onomastică. Metodă și etimologie, Casa Editorială Demiurg

Plus, Iași, 2013. Apoi, ne mirăm de sintagma biserica Mănăstirii Zugravilor (din

Lipovăț), folosită la p. 45 și urm., care ar presupune că biserica a fost ctitorită de o

breaslă a zugravilor, inexistentă în fapt. Biserica a fost închinată Mănăstirii Zografu

de la Athos și nu este niciun argument pentru a traduce cuvântul grecesc cu un

plural românesc, fapt ce induce o falsă etimologie.

Din lucrarea anterioară Schitul Orgoeștii Noi (1792-1860), rezumată într-un

capitol al prezentei cărți, se dezvoltă ideea continuării cercetării, care urmărește, cu

documente de arhivă, destinul vechiului lăcaș după desființarea sa în anul 1860, în

rămășițele sale, un „ospițiu” pentru cerșetori nevolnici (1860-1871), ce a funcționat

155

în chiliile și celelalte edificii ale fostului schit (p. 83-94), și prin biserica de lemn,

astăzi biserică de mir a satelor Căpușneni și Fundu Văii, descrisă și înfățișată în

fotografii color (p. 95-124).

În fine, capitolul Școala spătarului Ștefan Angheluță de la Chițoc (1857-

1874) este valoros prin evidențierea figurii contradictorii a acestui personaj, certăreț

și violent, ctitor al bisericii din Chițoc în care se păstrează un frumos tablou pe

pânză ce îl înfățișează alături de soția sa Smaranda (p. 133), care rămâne în istoria

învățământului din Moldova prin înființarea și susținerea până la decesul său a unei

școli primare sătești cu internat, pentru copii și tineri din județele Vaslui, Tutova,

Covurlui și Tecuci. La informațiile cunoscute despre această școală, comunicate în

Istoria comunei Bogdana (1905) de Ioan Antonovici, fost elev acolo un an,

Gheorghe Baciu adaugă altele, căutate și găsite în diverse fonduri din Arhivele

ieșene. Câteva fotocopii ale unor cataloage şcolare și unui catalog „de amintire”

cuprinzând 64 de nume ale unor foști elevi ai școlii, deveniți apoi preoți (21),

cantori, psalți, un profesor (Grigore Negură din Bârlad), un învățător, mai mulți

notari și „amploianți”, dau imaginea dinamicii sociale determinată de instrucția în

școlile de stat și cele private din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Contribuția

este notabilă.

Încă o carte-model de dedicație, aplicație și știință în istoriografia vasluiană

certifică un autor de la care așteptăm mai multe și mai mult.

Mircea CIUBOTARU

Petru V. Matei, Gugești (jud. Vaslui). Slujitori și locașuri de credință

(1609-2011), cu un Cuvânt înainte de Prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru, Iași,

Cronica, 2011, 184 p.

Poate multora dintre cititorii revistei în care apare acest text li se va părea că

prezentarea, într-un număr din anul 2014, a unei cărți editate în anul 2011 este

caducă. Autorul acestor rânduri a pornit de la premisa că o lucrare monografică

model merită a fi perpetuu promovată, iar prin această acțiune să se incite interesul

cititorilor pentru a o procura și, eventual, a o folosi și ca posibil etalon.

Autorul acestui volum și-a făcut un crez al existenței sale de a reconstitui,

păstra și transmite și altora ceea ce este legat de „baștina” sa. Însă nu a pornit la

drum ca un „ageamiu” (în sensul de începător sau amator); și-a pregătit cu mare

atenție strategia și a stabilit o colaborare apropiată cu prof. Mircea Ciubotaru,

reputat specialist ieșean, cunoscut prin prolificitatea sa într-ale monografiilor locale,

cu precădere pentru ținutul Vasluiului, și „temut” pentru exigența sa științifică fără

rabat. Cu profesorul Costin Clit relațiile de informare și documentare sunt strânse,

iar regretații profesori Alexandru Th. Obreja și Petru Șt. Pogângeanu, precum și

tânărul istoric Iulian Pruteanu-Isăcescu au fost „convocați” cu texte inedite în

elaborarea unui proiect monografic amplu privind localitatea Gugești din actualul

județ Vaslui (fost Fălciu). Concretizarea acestui plan de cercetare a început printr-o

prim volum cu titlul programatic Gugești (jud. Vaslui). Preliminariile unei istorii,

Iași, Cronica, 2009. Din păcate, autorului rândurilor de față nu i-a fost la îndemână

156

un exemplar din amintita lucrare, dar seriozitatea ce a caracterizat întocmirea ei

transpare din trimiterile ce sunt făcute în volumul prezentat aici. La acest argument

se mai adaugă și cel al d-lui Mircea Ciubotaru, din prefața cărții pe care o semnalăm

aici, text intitulat Din nou despre „sufletul satului”, de unde rețin aprecierea:

„utopia monografiei istoriografice locale (Henri H. Stahl) nu-mi lasă loc pentru

iluzii, ci doar pentru imbolduri. Și exerciții de admirație pentru lucrul bine gândit și

făcut”. Între acele Preliminarii ... și acest nou volum se interpune Școala din

Gugești (jud. Vaslui). 1872 -2010. Cartea amintirilor și împlinirilor, Iaşi, Editura

Cronica, 2010, 486 p. Rezumând succesiunea de mai sus, este inutil să mai insist pe

caracterul programat a lucrărilor dedicate Gugeștilor vasluieni de către d-l Petru V.

Matei.

Celui ce scrie rândurile de față i s-a părut întotdeauna inutilă o prezentare, o

recenzie, o semnalare de carte sau o notiță bibliografică, dacă în acea încercare nu

se prezintă structura lucrării reflectată în Cuprins. Iată de ce reproduc mai jos

„anatomia” lucrării: Din nou despre „sufletul satului” (Mircea Ciubotaru),

Motivații, îndemnuri, speranțe (Petru V. Matei), Bisericile din Gugești și slujitorii

lor (1609-2011), Schiță istorică a Episcopiei Hușilor, Portrete ale lui Vasile V.

Popa (1905-1983), Nicolae V. Popov (1913-1979) și Dragoș-Ionel Trofin, o

Addenda cuprinzând textele Biserica din Gugești (Vasile V. Popa) și Câteva

considerații asupra Pomelnicului cel mare de la biserica Sf. Nicolae din Gugești

(Vaslui) – ctitorie a marelui vornic Nicolae Dimache (Iulian Pruteanu-Isăcescu), un

Glosar, alte Anexe și Fotografii

Calitatea textului poate fi interpretată de către fiecare după gustul, formarea

intelectuală și moralitatea sa. Cert este că adevărul istoric expus și modul de

abordare a unui studiu de monografie locală rămân câștiguri de reținut. „Căutările”

d-lui Petru V. Matei, încheiate în maniera arătată și recomandată aici, fără a urmări

performanțe „de carieră”, pentru a-și îmbogăți CV-ul, ar trebui să suscite interesul

intelectualității – în primul rând al slujitorilor școlii – pentru trecutul așezărilor

natale și / sau al celor în care își desfășoară activitatea. Ar mai putea constitui un

„îndreptar” pentru „monografii” de ocazie, oricând gata a face „hatârul” unui

primar, pentru o oarecare sumă, în detrimentul cercetării științifice autentice și în

totalul dispreț al celor ce au trudit mai înainte. Există asemenea „autori” în mediul

vasluian și – restrângând arealul – hușean, pe care nu îi vom menționa aici.

Inserarea în volum a lucrării preotului Vasile V. Popa, Biserica din Gugești,

susținută pentru obținerea licenței în anul 1933 la Facultatea de Teologie din

Chișinău, păstrată în formă dactilografiată, reprezintă – din punctul de vedere al

onestității, dar nu numai – încă un merit al autorului și colaboratorilor săi. Aceștia

sunt doar câțiva dintre vrednicii inițiatori de lucrări de istorie locală autentică din

același spațiu, care se detașează net în acest domeniu de cercetare într-un soi de

competiție națională fără regulament de concurs, fără premianți, dar cu mulți

...câștigători. Cititorii, în primul rând.

Pentru o viitoare ediție a volumului prezentat aici ar fi de dorit și o cercetare

arheologică de teren. Cu aceeași ocazie s-ar putea îmbunătăți definițiile din Glosar,

apelându-se la alte dicționare de specialitate.

Din Dedicația volumului se mai poate desprinde o învățătură: uneori și

părinții duc mai departe ce au început copiii. Răzvan Matei, chemat prea devreme la

157

Domnul, a fost o promisiune pentru o nouă generație de tineri istorici și un model

de seriozitate și de aplicație pentru autorul acestor rânduri, care-l poartă în pioasă

memorie.

Costică ASĂVOAIE

Leonte Ivanov, Prezenţe culturale româneşti în spaţiul rus: Antioh

Cantemir şi Nicolae Milescu Spătarul. Corespondenţa particulară şi diplomatică,

Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, 132 p.

Lucrarea Prezenţe culturale româneşti în spaţiul rus: Antioh Cantemir şi

Nicolae Milescu Spătarul. Corespondenţa particulară şi diplomatică se înscrie în

rândul unor preocupări constante ale profesorului universitar Leonte Ivanov, care a

tradus şi a publicat până acum documente privitoare la viaţa şi activitatea

descendenţilor lui Dimitrie Cantemir. Asemenea documente, însoţite de studii

riguroase, au apărut în volumele: Prinţesa Cantemir. Portret de epocă şi

corespondenţă inedită (Ediţie îngrijită de Leonte Ivanov, traducere de Marina

Vraciu şi Leonte Ivanov, Iaşi, 2005) şi Prinţii Antioh Cantemir şi Maria Cantemir

în documente de epocă (Ediţie alcătuită, prefaţată şi adnotată de Leonte Ivanov,

traducere de Leonte Ivanov, Marina Vraciu şi Dragoş Cojocaru, Iaşi, 2011).

Realizate în cadrul unui proiect POSDRU, studiile care intră în alcătuirea

cărţii discutate aici cuprind aspecte legate de activitatea diplomatică (şi nu numai),

aşa cum apar ele în corespondenţa celor doi oameni de cultură care s-au aflat la un

moment dat, ca diplomaţi, în slujba Rusiei: Antioh Cantemir – ambasador la Londra

şi Paris (în capitala Franţei, de altfel, el se stinge din viaţă în 1744, la numai 36 de

ani) şi Nicolae Milescu Spătarul – ambasador în China, trimis de ţarul Aleksei I.

Aşa cum ne-a obişnuit, L. Ivanov scoate la lumină, şi în această lucrare, documente

inedite, la care a avut acces prin frecventarea unor arhive şi biblioteci din Cehia,

Polonia, Letonia şi România. Pentru majoritatea celor interesaţi de acest subiect,

documentele ar fi rămas necunoscute, având în vedere că, pe de o parte, bibliotecile

care le deţin sunt greu accesibile, iar pe de altă parte limba rusă, în care sunt

redactate cele mai multe dintre ele, este mai puţin accesibilă. Consultarea

documentelor propriu-zise se adaugă cunoaşterii de către autor a unor contribuţii

critice mai noi, apărute în Rusia, Franţa şi Republica Moldova, alcătuind un

„segment valorificat doar parţial de cercetătorii ruşi şi aproape necunoscut pe teren

românesc” (p. 7).

În virtutea principiului coerenţei, care, de altfel, dirijează construcţia întregii

lucrări, studiile consacrate lui Antioh Cantemir şi lui Nicolae Spătarul sunt

precedate de câteva consideraţii, foarte importante, privind conceptul de „graniţe

dintre culturi”. Mai întâi, autorul conturează un tablou general privind relaţiile

stabilite de Ţările Române de-a lungul timpului cu vecinii (de cele mai multe ori

asupritori) şi se opreşte îndeosebi la atitudinea românilor faţă de ruşi. Rapturile

teritoriale şi abuzurile comise de ruşi, la care se adaugă specificul acestui popor

(enigmatic şi greu de înţeles) au determinat, la români, o percepţie în care

predomină sentimentul de frică. Discuţia acestei probleme este adusă în prezent, „în

158

contextul globalizării”, şi se constată că, din păcate, adversitatea românilor faţă de

ruşi persistă. Ca urmare, ţara noastră se orientează pe axa New-York – Londra –

Bucureşti, „o axă străină nouă, pe toate planurile” (p. 13), excluzându-se problema

înscrierii pe o axă spirituală Belgrad – Sofia – Kiev – Moscova, degradantă în

prezent din punctul de vedere al conducătorilor ţării noastre. În acest context de

idei, este discutat şi „complexul culturilor mici”. Într-un discurs perfect asumat şi

argumentat, lipsit de inflexiunile patetic naţionaliste prezente în textele altor autori

care abordează aceste probleme, universitarul ieşean tranşează, cu luciditate,

cauzele dezvoltării acestui complex la români: acestea nu sunt nici mult invocata

barieră a limbii, nici lipsa de interes a „Celorlalţi”, ci pur şi simplu valoarea în sine

a produselor culturale. Dovedind lipsă de deschidere, românii înşişi au trasat

„graniţe de separaţie” între cultura noastră şi culturile popoarelor vecine, şi nu au

creat „zone de comunicare”, cu păstrarea caracterului naţional, aşa cum ar trebui să

fie. Concluzia autorului în legătură cu această problemă este că, totuşi, graniţele

dintre culturi sunt necesare ca „forme de comunicare”, în condiţiile păstrării

specificităţii naţionale.

În studiul intitulat „Odiseea postumă a familiei Cantemir”, autorul vorbeşte

mai întâi, pe scurt, despre neamul Cantemireştilor şi despre urmele lăsate de ei în

Rusia („ctitori de biserici, întemeietori de sate”), concentrându-se apoi asupra

mezinului domnitorului moldovean, Antioh Cantemir. Credem că trebuie reţinute

concluziile referitoare la meritul lui Antioh ca scriitor: „A fost primul dintre

scriitorii ruşi care a împletit poezia cu viaţa, mai exact, şi-a extras materialul pentru

satire din realitatea de zi cu zi a societăţii, a recurs la limbajul colocvial şi, în acelaşi

timp, s-a ferit să ţină predici, a dovedit o bună cunoaştere a mentalităţii poporului

care l-a adoptat, o perfectă stăpânire a graiului acestuia şi un acut simţ de

observaţie. În cultura ţării respective, a fost primul care a scris fabule, primul care a

folosit versul liber, primul care a conferit scrisorilor şi rapoartelor diplomatice

virtuţi literare. Prin traducerea cărţii lui Fontenelle, Entretiens sur la pluralité des

mondes/ Convorbiri despre pluralitatea lumilor, a contribuit substanţial la

cristalizarea limbajului ştiinţific rusesc, şi-a însoţit textele cu numeroase note de

subsol, spre a se face cât mai bine înţeles, a promovat principiile iluministe, ideea

autoperfecţionării prin educaţie şi a considerat raţiunea drept măsură a tuturor

lucrurilor” (p. 30).

Nu mai puţin important este rolul lui Antioh Cantemir în diplomaţie, mai ales

în construirea relaţiilor Rusia – Anglia (în timpul şederii la Londra), deşi el nu s-a

bucurat de susţinere şi apreciere în Rusia, nici ca scriitor, nici ca diplomat (el

aminteşte, în scrisorile sale, dificultăţile financiare din perioada respectivă). În

aceeaşi manieră clară şi concisă, L. Ivanov subliniază şi meritele lui Antioh ca

diplomat: „informaţiile prompte şi utile pe care le-a oferit Curţii petersburgheze,

capacitatea de a intui viitoarele distribuţii de forţe la nivel european, de a întrezări

viitorii aliaţi sau duşmani, capacitatea de a sesiza falsitatea, lipsa de sinceritate a

înalţilor demnitari cu care, prin natura serviciului, intra în contact, justeţea

concluziilor trase” (p. 30).

Din corespondenţa lui Antioh Cantemir, autorul include în Anexe un număr

de 26 de scrisori. Dintre acestea, majoritatea îl au pe Antioh drept expeditor, câteva

fiind datate pe 31 martie 1732, când tânărul diplomat abia ajunsese în Londra, de

159

unde scrie unor diferite personalităţi politice ale vremii (contele A.I. Osterman,

ducele E.-J. Biron, contele A.G. Golovkin ş.a). Scrisorile sunt adevărate documente

de epocă, oferind informaţii esenţiale despre viaţa politică, socială, precum şi o

imagine despre mişcarea de idei din Europa în prima jumătate a secolului al XVIII-

lea; în plus, ele dezvăluie şi personalitatea semnatarului.

Autorul reţine în această lucrare un episod din activitatea de diplomat a lui

Antioh Cantemir, care ni-l arată preocupat de siguranţa şi reputaţia statului rus.

Acest episod, care ia forma unei intrigi de roman poliţist, este prezentat în studiul

„Angajament politic şi responsabilitate socială în prima jumătate a secolului al

XVIII-lea: Antioh Cantemir şi Francesco Locatelli Lanzi”. Totul începe în anul

1735, odată cu apariţia, la Paris, a unei cărţi cu titlul Lettres Moscovites, scrise de

Locatelli, un pamflet la adresa Rusiei, a locuitorilor ei şi a Curţii din Petersburg,

carte tradusă ulterior şi în engleză. Antioh încearcă identificarea „delincventului

literar” încă necunoscut şi face o propunere de pedepsire a lui („să fie bătut

zdravăn”), în conformitate cu obiceiurile ruseşti, propunere greu de realizat în

Europa, unde libertatea de exprimare este la ea acasă. Soluţia găsită de Antioh este,

în cele din urmă, publicarea unei versiuni în limba germană a acestei cărţi (Aşa-

zisele „Scrisori Moscovite”), cu note, comentarii şi o prefaţă despre care se

presupune că ar aparţine lui Antioh, toate acestea menite să contracareze afirmaţiile

defăimătoare şi, în acelaşi timp, să ajute la o mai bună cunoaştere a Rusiei în

Europa. L. Ivanov alege să prezinte acest episod într-o manieră captivantă, din care

nu lipsesc tehnica suspansului, parafraza şi umorul („Anonimă, anonimă… dar s-o

ştim şi noi”; „Raiul delincvenţilor literari”). Astfel, se îmbină într-un mod fericit

rigoarea informaţiilor şi a trimiterilor la sursele documentare (ediţii vechi, scrisori

etc.) cu stilul degajat de prezentare a faptelor, uşurinţă şi simplitate care vin dintr-o

foarte bună cunoaştere a subiectului discutat. Rezultatul final este un tablou

complex, cu multe personaje, în care se conturează şi atmosfera vremii respective.

Partea a doua a lucrării este consacrată lui Nicolae Spătarul, în privinţa căruia

autorul îşi propune să completeze lacune, şi nu să reia informaţii cunoscute deja din

monografiile semnate de Petre P. Panaitescu şi de Radu Ştefan Vergatti. Profesorul

ieşean semnalează trei documente, necunoscute la noi, referitoare la începutul

cercetărilor privind viaţa şi activitatea cărturarului moldovean. Este vorba despre

două scrisori semnate de Alexandru Hâjdeu, tatăl lui B.P. Hasdeu, precum şi un

manuscris, pe care istoriografia noastră nu-l menţionează, al episcopului Dunării de

Jos, Melchisedec. Acesta reprezintă o încercare de reconstituire a biografiei lui

Nicolae Spătarul pe seama a două lucrări apărute în străinătate. Atât cele două

scrisori, traduse din rusă, în care A. Hâjdeu cerea sprijin în documentarea privitoare

la Nicolae Spătarul (pe care intenţiona să-l includă într-o lucrare rămasă

nerealizată), cât şi manuscrisul menţionat (păstrat la Biblioteca Centrală

Universitară din Iaşi) sunt incluse în Anexele cărţii. Subliniem, cu acest prilej, şi

importanţa tuturor celor cinci secţiuni de anexe ale acestei lucrări, care cuprind

scrisori traduse şi publicate pentru prima oară la noi, însoţite de comentarii şi de

numeroase note explicative, absolut necesare.

Din corespondenţa lui Nicolae Spătarul, autorul publică douăsprezece

scrisori, cărturarul moldovean fiind semnatarul unora dintre ele, altele fiindu-i

adresate (de către domnitorul Moldovei, Gheorghe Duca ş.a.), iar în alte scrisori

160

existând doar câte o referire la el. Una dintre contribuţiile autorului acestei cărţi este

şi traducerea din original a scrisorii adresate de Nicolae Spătarul boierului Artemon

Sergheevici Matveev; singura traducere de până acum a acestei scrisori, care a fost

redactată în rusă, a fost făcută după o variantă în engleză, de către Corneliu

Bărbulescu, cel care a inclus-o în ediţia din 1956 a cărţii Jurnal de călătorie în

China. Încă un detaliu demn de menţionat este că L. Ivanov semnalează o

presupunere greşită a lui Corneliu Bărbulescu privind identitatea unui personaj

menţionat în scrisoare, acel „grec surghiunit din pricina lui Meletie”.

Cercetătorul ieşean se opreşte şi asupra unui detaliu din biografia lui Nicolae

Spătarul. Este vorba despre implicarea cărturarului moldovean în cumpărarea la

Constantinopol şi aducerea în Rusia a trei copii arabi, dintre care unul s-a dovedit a

fi „arapul lui Petru cel Mare”. Pornind de la o notă a istoricului basarabean Gh.

Bezviconi, L. Ivanov aprofundează acest aspect, îl detaliază şi îl ilustrează cu

reproducerea unor scrisori care cuprind „epopeea scoaterii în afara Imperiului

otoman a celor trei copii şi aducerea lor, prin Valahia şi Moldova, la Moscova” (p.

80).

Putem spune, în concluzie, că studiile consacrate lui Antioh Cantemir şi

Nicolae Spătarul, cuprinse în această lucrare, reprezintă contribuţii extrem de

importante la cunoaşterea celor două personalităţi culturale şi aduc o multitudine de

informaţii noi şi de documente ce pot intra în sfera de preocupări nu numai a

istoricilor literari, ci şi a tuturor celor interesaţi de istoria culturii româneşti.

Cecilia MATICIUC

Monografia bisericii Învierea Domnului şi Sfânta Ecaterina din Bârlad,

coordonator proiect: Pr. Giuşcă Petru Silviu, Lucrare publicată cu binecuvântarea

Preasfinţitului † CORNELIU, Episcopul Huşilor, Bârlad, 2014, 98 p.

Cuvântul înainte, semnat de P.S. Corneliu, Episcopul Huşilor, denotă

nelecturarea textului dat tiparului sau poate o simplă „frunzărire” în spiritul

binecunoscut „lăutărist”, după formula lui Emil Cioran din „Istorie şi utopie”. Nu

ne putem explica de altfel documentul diplomatic extern „din 1412” ce „indică

prezenţa bârlădenilor la „Consiliul Egumenic” de la Baden” (vezi p. 7, coloana 1,

penultimul rând). Preotul Petru Silviu Giuşcă, coordonatorul proiectului (sic!) face

referire la conciliul al XVI-lea, socotit de biserica apuseană drept ecumenic (nu

„consiliu egumenic”, aşa cum se exprimă autorul), convocat la Konstanz de papa

Ioan al XXIII-lea, „mai mult un războinic şi un politician decât urmaş al Sfântului

Petru. Era cunoscut ca om violent şi lacom de avere”. Conform bulei din 9

decembrie 1413, conciliul urma să se întrunească în 1414 de sărbătoarea Tuturor

Sfinţilor, având fixate ca sarcini: eliminarea schismei din biserica catolică, reforma

bisericii „in capite et membris” şi înfrângerea ereziilor1. Preotul Petru Silviu Giuşcă

susţine că lucrările conciliului s-au desfăşurat la Baden! Comitatul Baden, creat în

1 A se vedea August Franzen, Remigius Bäumer, Istoria papilor, Bucureşti, Editura

Arhiepiscopiei Romano-Catoloce, traducere de Pr. Romulus Pop, 1996, p. 273-276.

161

secolul al XII-lea, divizat, reunificat în 1771, se transformă în Marele Ducat de

Baden, în timp ce oraşul Kostanz (Constanţa, în româneşte, Constance, în franceză

şi engleză) se află în sudul Germaniei, la graniţa cu Elveţia, pe malul lacului

Constanţa. Ştirile despre participarea delegaţilor oraşelor din Ţara Românească şi

Moldova, confuze, sunt oferite de Ulrich von Reichenthal (sau Richental) în

descrierea cu titlul „Das Concilium so zu Constanz gehalten ist worden”, publicată

la Augsburg în 1483, 1536 şi 1575, oprindu-se la anul 1417 (lucrările conciliului s-

au terminat în 1418). Într-adevăr, la lucrările conciliului participă şi o delegaţie

locală din Burlat (Bârlad).

Preotul Petru Silviu Giuşcă susţine că Bârladul era „cunoscut în izvoarele

medievale sub numele de Ţara Bârladului”, o afimație de amator în domeniul

istoriografiei, binecunoscut fiind falsul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, prin care s-a

încercat să se facă o legătură între târgul Berlat din „Cronica Ipatievskaia” (sec. al

XII-lea), neamul berladnicilor şi oraşul Bârlad din judeţul Vaslui. Lăsând de o parte

speculaţiile, oraşul Bârlad şi-a luat numele de la râul pe care se află.

În ceea ce priveşte numărul bisericilor din Bârlad, pe lângă Paul de Alep

întâlnim şi alte mărturii interesante, cum ar fi cea a lui Baksici din 1641, când

găseşte cinci biserici, una de zid, şi a lui Marco Bandini, care, ajuns la Bârlad la 8

noiembrie 1646, aminteşte opt biserici „schismatice” (ortodoxe), din care două din

piatră, celelalte din lemn (două prăbuşite). Exemplele pot continua.

Autorul face o confuzie prin identificarea şcolii de cântări, care ar fi

funcţionat între 1870 şi 1899 (anul a fost copiat greşit din lucrarea consultată, corect

este 1889)2, şi şcoala de psaltichie din prima parte a secolului al XIX-lea, desfiinţată

pe la 1860 (p.8-9). Episcopul Silvestru Bălănescu (1886-1900) a înfiinţat şcoli de

cântăreţi bisericeşti la Huşi (aprilie 1892-1948) şi Bârlad (1892-15 ianuarie 1913),

iar la Vaslui, la iniţiativa protoiereului, s-a înfiinţat un asemenea aşezământ şcolar

de scurtă durată (15 februarie 1902-1905). Reclamaţiile la adresa directorului

Damian Rânzescu au provocat demisia sa şi a profesorului de muzică vocală

George D. Rânzescu, din 13 ianuarie 1913. Şcoala respectivă a fost reînfiinţată în

1934 şi desfiinţată la 1940. Şcoala de cântăreţi nu a fost desfiinţată în 1899 (corect

1889) din cauza „transferării profesorului şi directorului ei, psaltul Damian

Rânzescu la Mitropolia din Bucureşti”(p. 8-9), ci la 1913 prin demisiile amintite3.

După o scurtă Privire în trecut, în care abundă erorile, sunt analizate

evenimentele dintre 1881-1977 şi 1993-2012. Autorul evidenţiază recepţia şi

inaugurarea spitalului „Bârlad Elena Beldiman” (exprimarea autorului), precum şi a

capelei, sfinţită la 26 aprilie 1881, dar şi informaţii privitoare la activitatea

religioasă desfăşurată aici sau demolarea lăcaşului bisericesc după cutremurul din 4

martie 1977. Sunt semnificative ilustraţiile ce surprind clădirea spitalului în ani

diferiţi. Redarea facsimilelor documentelor cercetate într-o formă mărită ar fi fost

mult mai utilă cercetătorilor trecutului urbei de pe râul Bârlad. Epopeea construcţiei

2 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coordonator), Istoria Bârladului, Bârlad, 1998, vol. I, p. 336;

vezi şi vol. I, ediţia a II-a, Bârlad, Editura Sfera, 2002, p. 298. 3 A se vedea Costin Clit, Istoricul şcolilor de cântăreţi bisericeşti din Eparhia Huşilor –

Huşi, Bârlad, Vaslui, în „Cronica Episcopiei Huşilor”, Editată cu binecuvântarea Prea

Sfinţitului † EPISCOP IOACHIM, V, 1999, Huşi, p.269-297.

162

bisericii, de la sfinţirea locului de amplasare din 1993, pe urmă a unui alt spaţiu la

care s-a renunţat (1999), în fine a celui de-al treilea loc (6 mai 2000), la sfinţirea

bisericii din 21 mai 2012 rămâne interesantă prin informaţiile oferite, cunoscute de

preotul paroh Petru Silviu Giuşcă. Ca autor, preotul Giuşcă ar fi trebuit să renunţe la

abundenţa informaţiilor despre sine, fapt ce denotă un pronunţat cult al

personalităţii proprii, dovedit şi de ilustrația lucrării (cele 26 imagini în care este

reprezentat sunt semnificative în susţinerea afirmaţiei noastre, mai multe decât cele

în care apar regretatul P. S. Ioachim şi actualul ierarh P. S. Corneliu Bârlădeanul).

Importante repere găsim în capitolul destinat arhitecturii şi picturii bisericii,

pe care o considerăm o bijuterie arhitectonică, însoţit de imagini semnificative

interioare şi exterioare.

Bibliografia o considerăm deficitară. Autorul citează fondurile din Arhiva

Episcopiei Huşilor pe care nu le-a folosit.

Din cuprinsul lucrării desprindem figura evlavioasă a preotului Petru Silviu

Giuşcă, un bun gospodar, dedicat misiunii căreia i s-a dedicat, artizanul acestei

bijuterii arhitectonice din Bârlad, apropiat de cei suferinzi, dar lipsit de modestie în

autoevocarea personalităţii sale în cartea scrisă chiar de preacucernicia sa. Ar fi fost

de dorit consultarea istoricilor de care Bârladul nu duce lipsă, profesionişti în

scrierea istoriei, chiar prin cooptare la elaborarea lucrării de faţă. Cartea şi biserica

cu hramul „Învierea Domnului şi Sfânta Ecaterina” vor rămâne mărturii ale vieţii

culturale, spirituale şi religioase din această zonă a Moldovei.

Costin CLIT

prutul - revista de cultura - husi/2014

Documents