1

2

3

CADENŢE PESTE

TIMP

Revista cadrelor militare în rezervă şi a veteranilor de

război

din judeţul Vaslui

ANUL II, Nr. 2 (4) / 2014 * HUŞI

4

LEGENDĂ:

Batalionul 202 Apărare C.B.R.N. în pas de defilare pe strada General

Gheorghe Teleman din Huşi – coperta 1.

Col. (r) Martin Cata, col. (r) ing. Nicu Şapcă, Costin Clit – coperta 2.

Soldat – coperta 3.

Soldat în Tighina – coperta 4.

ISSN 2344 - 3464

ISSN-L 2344 - 3464

COMITETUL DE REDACŢIE

Costin Clit.

Colonel (r) ing. Nicu Şapcă

Colonel (r) Martin Cata

Tehnoredactare:

Lucian Clit

5

INTERACȚIA RADIAȚIILOR RADIOACTIVE CU MATERIA

ÎN CONDIȚIA CÂMPULUI ÎNCHIS

Col (r.) ing. NBC Nicu ŞAPCĂ

În articolul ,,Interacția radiațiilor radioactive cu materia în condiția

câmpului deschis‟ publicat în revista ,,Cadențe peste timp‟ nr.3/2014, arătam că în

terminologia militară se are în vedere radiațiile care produc deranj forței vii dar și

efectul inductiv al acestora în tot felul de materiale (detaliile de relief şi planimetrie)

cu urmări în timp, nu de puţine ori tragice. Una din sursele care le generează,

exploziile nucleare trimit radial aceste ,,gloanţe infinit ezimale”. Aparatura de

control nuclear din armata României, ca de alt fel şi din celelalte armate N.A.T.O.

au în posibilităţile tehnice de a pune în evidenţă radiaţiile gama, radiaţiile beta (β),

neutronii şi în mai mică măsură radiaţiile alfa (α) care practic au un parcurs mic.

Radiaţiile gama nu sunt încărcate electrostatic ca de altfel şi neutronii iar

radiaţiile α sunt încărcate electrostatic pozitiv iar cele beta negativ. În interacţia

acestora cu materia în câmp deschis este foarte greu dacă nu imposibil de controlat

apariţia altor particule subdimensionate gravimetric faţă de cele arătate mai sus. De

aceea oamenii de ştiinţă, în special fizicienii au zăbovit îndelung asupra descoperirii

misterului existenţei universului, care include şi planeta Pământ.

Toate cercetările au fost făcute în studiul practic de interacţia radiaţiilor în

condiţia câmpului ÎNCHIS, unde părerile oamenilor de ştiinţă, fizicienii nuclearişti

au ajuns la o părere unanimă, cu alte cuvinte cum se întreabă românul ce a fost

prima dată, ,,oul sau găina”, pentru a explica apariţia planetei Pământ şi a vieţii pe

această planetă.

Interacţia radiaţiilor radioactive în condiţia câmpului închis este interacţia

acestora în spaţii închise, dirijate şi colimate în aşa numitele ACCELERATOARE

DE PARTICULE, creatoare de valori foarte mari ale câmpului electric sau

magnetic, care dirijează conform polarităţii, particulele încărcate electrostatic, care

la rândul lor antrenează în traiectoria acestora alte particule fără sarcină electrică.

Aceste particule care apar datorită interacţiei primare împrumută energie foarte

mare şi sunt tractate ejectabil pe aceleaşi itinerarii ca directive şi sens cu cele

primare participând şi ele la interacţie. Rezultă diferite particule dintre care cele mai

importante înafară de particular lui Dumnezeu (bosonul Higgs), sunt quarcii şi

gluonii, care stau la baza apariţiei acestui boson Higgs. Dar, să ne oprim un pic

asupra acceleratoarelor de particule în evoluţia acestora comparând puterea lor cu

cel de la C.E.R.N., Geneva, Elveţia.

Acceleratorul de particuleeste o instalaţie complexă cu ajutorul căreia

particulele încărcate electrostatic sunt accelerate, sub acţiunea unor câmpuri

electrice şi magnetice, până la energii foarte mari în scopul utilizării în studiul

particulelor elementare şi al structurii nucleului atomic.

6

Acceleratoarele de particule divizează atomul, inclusive nucleul în foarte

multe particule care au aparţinut particulelor iniţiale supuse accelerării.Mediul

interacţionabil de aceste particule încărcate electrostatic la primele tipuri de

acceleratoare, se constituie dintr-un gaz de mare rigiditate electrică, sau la unele

tipuri de acceleratoare interiorul este vidat.

În cazul celor vidate, interacţia se produce între particulele fărâmiţate iniţial, iar prin

recompunere între ele i-au naştere alte particule cum a fost şi cazul bosonului Higgs

(particular lui Dumnezeu).

Acceleratoarele de particule se clasifică din mai multe puncte de vedere:

După forma traiectoriei (rectilinie sau curbilinie), descrise de particule sunt:

-liniare;

-ciclice.

După caracterul câmpului electric acceleratoarele sunt:

-directe;

-de inducţie;

-rezonante;

-cu undă progresivă.

După domeniul de energii imprimate particulelor sunt:

-relativiste;

-nerelativiste.

După natura particulelor accelerate sunt:

-acceleratoare de electroni (particule relativiste);

-acceleratoare de protoni, deuteroni etc. (particule nerelativiste).

Din relatările specialiştilor acceleratorul C.E.R.N. de la Geneva, este un

accelerator LINEAR, direct, rezonant şi nerelativist. Este un tub cu cilindri de

rezonanţă în lungime de peste 27 de km, iar în diametru, cu toate instalaţiile conexe,

în jur de 3 km. Condiţia de ,,rezonant” face ca aceiaşi tensiune de accelerare să fie

folosită de mai multe ori.

Această construcţie de accelerare gigant se constituie în rodul experienţei în lucru

de-a lungul deceniilor a oamenilor de ştiinţă cu următoarele acceleratoare:

Generatorul electrostatic Van der Graaff, este cel mai simplu accelerator

ca şi construcţie. Este bazat pe faptul că se atinge o sferă metalică goală în interior

cu o bilă metalică încărcată electric; sarcina bilei fiind cedată în întregime sferei şi

se distribuie pe suprafaţa exterioară a acesteia. Prin încărcări repetate, potenţialul

sferei se poate ridica până apar scurgerile de sarcină (efect corona). Potenţialul

limită ce se obţine pe sferele acestui tip de accelerator (două la număr) este

condiţionat de potenţialul de străpungere a gazului de mare rigiditate electrică cum

ar fi hexafluorura de sulf. Se pot obţine maxim 10 MeV. Este construit şi într-o altă

variantă generatorul (acceleratorul) tandem sau acceleratorul în două trepte. Este

printre puţinele acceleratoare care folosesc ca mediu interacţionabil un gaz inert, în

special unul din grupa a VIII a sistemului periodic al elementelor;

b)Ciclotronul, este un accelerator ciclic nerelativist, rezonant pentru

particule grele ca: protoni, deuteroni, radiaţiile alfa (α) şi ionii altor atomi.

Energia maximă a protonilor obţinută în ciclotron este de 25 MeV a particulelor alfa

(α) de 48 MeV, iar a ionilor de azot triplu ionizat este de 160 MeV. Câmpul

electrostatic al acestui accelerator acţionează ca o lentilă electrostatică cilindrică,

7

fiind realizat prin prezenţa a două câmpuri: electric şi magnetic asigurând

stabilizarea pe traiectorie şi accelerarea în acelaşi timp a particulelor;

c) Betatronul, este un accelerator ciclic de inducţie pentru electroni,

folosit în scopul studierii reacţiilor nucleare şi al obţinerii de radiaţii gama şi X, în

radioterapie şi defectoscopie nedistructivă. Primul Betatron a fost construit de

fizicianul american D.W. Kerst în anul 1944. Energia obţinută pentru dirijarea unui

fascicul pe traiectorie cilindrică este de 13 MeV;

d) Fazotronul (sincrociclotron), este un accelerator care permite ca energia

protonilor să atingă valoarea de 730 MeV de circa 30 de ori mai mare decât în

ciclotron. Diferenţa faţă de ciclotron constă în faptul că frecvenţa generatorului de

înaltă frecvenţă aplicată pe duanţii magnetici de rezonanţă scade odată cu creşterea

energiei particulei pentru păstrarea condiţiei de sincronism. Din acest motiv i se mai

spune şi ciclotron cu frecvenţă modulată;

e) Sincrofazotronul, nu este altceva decât un sincrotron de rază mărită a

traiectoriei circulare a particulei la care tensiunea de accelerare aplicată

rezonatorului are frecvenţa variabilă. Magnetul producător de câmp magnetic este

aşezat într-o porţiune limitată a traiectoriei de echilibru a particulei, greutatea sa

fiind redusă considerabil. Creşterea frecvenţei tensiunii de accelerare aplicată în

unul sau mai multe locuri de pe traiectoria particulei se face astfel încât să asigure

sincronismul cu mişcarea ionilor. Intensitatea fascicolului de particule accelerate

scade brusc, deoarece după accelerarea la energia maximă, câmpul magnetic şi

frecvenţa generatorului trebuie să revină la valoarea iniţială pentru începerea unui

nou ciclu de accelerare, pentru o altă grupă de particule. În cazul marilor

sincrofazotroane, frecvenţa de repetare a unui ciclu este de câteva secunde din

cauza marii intensităţi şi acumulării de energie a magnetului. Deoarece creşterea

câmpului magnetic are loc într-un mod aproximativ, rezultă că frecvenţa

generatorului de înaltă frecvenţă trebuie să crească foarte exact şi să fie controlată

continuu, deoarece creşterea intensităţii câmpului magnetic trebuie să corespundă

unei energii determinate. Cu acest tip de accelerator se reuşeşte o energie de

mişcare pe traiectorie a protonilor de 70 GeV, mai mare de 3000 de ori decât

energia electronilor obţinută în ciclotron.Sincrofazotronul mai poartă numele şi de

COSMOTRON.

f) Acceleratorul LINEAR, este un accelerator rezonant în care o tensiune

constantă de accelerare este folosită de mai multe ori pe segmenţii cilindrici ai

acestuia, elemente constituitve de accelerator. Aceste segmente ciclindrice pot fi în

număr variabil, funcţie de valoarea energiei necesară a fi obţinută la accelerarea

particulelor. Cilindrii rezonanţi sunt vidaţi între care se stabileşte un câmp electric

de înaltă frecvenţă cu ajutorul unui generator ÎT (generator de înaltă frecvenţă). Una

din bornele generatorului leagă cilindrii cu soţ de accelerare, iar cealaltă bornă leagă

cilindrii număr fără soţ, conform fig. nr.1.

8

Cilindrii de rezonanţă 1,2,3,4,5,6; Generator de înaltă frecvenţă -7.

Lungimea cilindrilor, elementele componente ale acceleratorului este astfel

calculată încât o particulă ce străbateunul dintre cilindrii, faza generatorului să

varieze cu 180°, deoarece particula acumulează aceiaşi energie în timpul a două

accelerări succesive. Odată cu dezvoltarea radiotehnicii undelor ultrascurte,

acceleratorul liniar devine printr-o construcţie specială un ghid de unde. Unda

progresivă, cu componenta vectorului electric paralelă cu axul tubului, diferită de

zero, se propagă de-a lungul ghidului. Particulele încărcate electrostatic ce se afla în

fază cu una din aceste unde, se deplasează ca şi când s-ar afla într-un câmp electric

constant câştigând energie sub acţiunea componentei electrice axiale. Prezintă

avantajul acest tip de accelerator liniar, în sensul creşterii costului direct

proporţional cu energia necesară a fi obţinută în mişcarea particulelor. La celelalte

acceleratoare, mai ales cele ciclice, costul creşte cu pătratul sau chiar cu puterea a

treia a energiei.

Acceleratoarele liniare de putere mai mică ce dau energie protonilor până la

68 MeV au fost utilizate nu numai pentru cercetare dar şi pentru injectarea

fascicolului de particule în fazotron. Dar se cuvine două vorbe despre CERN,

structura de ştiinţă europeană care a avut succesul descoperirii PARTICULEI LUI

DUMNEZEU (bosonul Higgs), la 4 iulie 2012, cu ajutorul acceleratorului cu

particule liniar de dimensiuni kilometrice, aşa cum am arătat la începutul

articolului. Această structură ştiinţifică a luat fiinţă în anul 1954, ca efect de stopare

a exodului de creiere în Statele Unite ale Americii, care a ieşit ca ţarăînvingătoare în

Al Doilea Război Mondial şi mai puţin şifonată economic decât celelalte ţări din

coaliţie, cum ar fi Marea Britanie, U.R.S.S. şi Franţa.

De-a lungul activităţii sale de cercetare ştiinţifică europeană a radiaţiilor

nucleare au avut succese notabile cum ar fi: cristalele cu scintilaţii (folosite la

detectorul de particule) aplicate (Franţa) în echipamentele de diagnoză medicală,

terapia pentru tratarea cancerului (Italia), GRID-ul, o superperformantă reţea de

calcul, un concept nou elaborat pentru prelucrarea imenselor L.H.C. (denumirea

acceleratorului liniar cu care s-a făcut descoperirea particulei lui Dumnezeu),

detectoarele de sesizare a prezenţei bosonului Higgs pe itinerariul interacţiei de

peste 27 km (România).La acestea se adaugă transferul de licenţe în industrie,

descoperite la CERN pentru preluarea în primul rând de ţările asociate CERN, dar

şi de altele. România este ţară asociată la Geneva, lucrând peste 100 de cercetători

români care sunt foarte apreciaţi. Trebuie arătat că România a fost a 12-a ţară din

lume şi a 5-a din Europa care a avut reactor nuclear, unde academicianul Horia

9

Hulubei, cu anvergură ştiinţifică în domeniul nuclear comparabilă cu a lui Henri

Coandă în domeniul aviaţiei, punând bazele cercetării în domeniul nuclear în

România, în prezent făcându-se eforturi pentru revitalizarea activităţii în domeniu

pe platforma Măgurele (Bucureşti). Susţinerea financiară în prezent se face prin

efortul Uniunii Europene, a ţărilor afiliate la CERN, dar şi prin sponsorizări ale

marilor companii internaţionale interesate de obţinerea de licenţe CERN în

domeniul industrial, alte domenii. Particula lui Dumnezeu sau bosonul Higgs,

poartă denumirea după numele şefului CERN, un englez născut la Newcastle în

anul 1929. Din anul 1960 a devenit profesor de fizică la Universitatea din

Edinburgh, Scoţia, oraş de care s-a îndrăgostit de pe vremea studenţiei, când făcea

excursii în munţii acestei ţări. La Edinburgh s-a preocupat de problema masei

particulelor elementare subnucleice precum şi ale câmpului acestora umplând

întregul Univers şi care dă MASA imediat după Big Bang. Această preocupare a

început-o din anul 1964.

Big-Bang-ul este fenomenul pe care îl acceptă majoritatea fizicienilor din

întreaga lume şi care în esenţă explică preistoria Universului. Universul s-a născut

odată cu TIMPUL şi SPAŢIUL, într-o mişcare aleatorie, aceste mărimi nefiind

deranjate de nimeni şi nimic. Oamenii de ştiinţă susţin că acest fenomen de

preistorie a universului Big-Bang a intrat într-o ,,inflaţie”, într-un interval de timp

de zeci de milioane de ani, până când a dat o rază Universului.

Arătam mai înainte că la baza apariţiei particulei lui Dumnezeu, stă

recompunerea dintre guarci şi gluoni. Completez că nu este obligatoriu să formeze

uneori particula lui Dumnezeu. Ei pot forma protoni sau chiar neutroni în

recompunerea lor dar şi în alte particule. Specialiştii afirmă fără tăgadă că Universul

este o ,,ciorbă” de guarci şi gluoni, mai ales după experiementul cu acceleratorul de

particule de la Geneva. Completez explicaţia în sensul că înafara timpului şi al

spaţiului la apariţia universului aceste două mărimi au fost însoţite de porţiuni

întunecate dar şi luminoase.

Particulele luminoase constituite din unde (fotoni) practic fără masă, în

decursul a zeci de milioane de ani s-au recompus între ei, fotonii conducând la

apariţia de particule cu masă, iar acestea la rândul lor prin ciocniri repetate s-au

,,sudat” ajungând până la mărimea guarcilor şi gluonilor. Desigur nu toţi fotonii

(unde) din zonele luminoase s-au recompus; cei care şi-au păstrat obârşia în zonele

luminoase, fiind incapabili să se aşeze aditiv pe bosonul Higgs, forma, rămânând în

autonomia iniţială de undă (fotoni). Celelalte particule, mai puţin aceşti fotoni,

devin lucrătoare în câmpul Higgs şi astfel se construieşte masa care parcurge

itinerariul de nuanţă anorganică performând în domeniul organic şi astfel apar

diferite forme ale materiei, inclusiv OMUL. Această explicaţie a fost expusă în anul

1964 înafară de Peter Higgs şi de alte grupuri ştiinţifice de fizicieni cum ar fi:

Francois Englert şi Robert Brout, Gerald Guralnik şi alţii. Dintre aceste grupuri de

cercetători doar Peter Higgs a completat până la finalul înţelesului introducând pe

lângă noţiunea de câmp şi mecanismul implicat dar şi pe cea de existenţă a unei

particule (care-i poartă numele) ca să poarte acest câmp.

Trebuie specificat faptul căci grupul de cercetători de la Geneva arată că

particula lui Dumnezeu (bosonul Higgs) apare la o energie de 938 GeV ceea ce face

ca această particulă să fie de 133 de ori mai grea decât protonul.

10

Din cele relatate până acum se desprinde ideea că de la injectarea

particulelor la baza iniţială (primul element cilindru al acceleratorului de particule),

cu valoare gravimetrică sub valoarea bosonului Higgs, (protonii, alte particule cu

masă apropiată), la finalul interacţiei, rezultă o particulă mai mare ca masă.

Printr-o comparaţie plastică se poate afirma că într-o moară au fost

introduse la măcinat boabe de o anumită masă gravimetrică iar la ieşire, în sac se

constată că la sitarea produsului măcinat ies ,,rezidual” cocoloaşe mai mari decât

boabele introduse şi aceasta numai şi numai datorită căldurii pe timpul interacţiei

dintre valţurile morii şi produsul de măcinat.

La momentul când scriu aceste rânduri stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe

peste timp”, cu toţii cunoaştem că Universul este infinit, cunoaşterea acestuia

continuă.

Nu toate galaxiile Universului sunt cunoscute iar oamenii de ştiinţă,

savanţii, caută viaţă în galaxia noastră, în afara de planeta Pământ unde suntem

trăitori. Viaţa însemnează apariţia în evoluţia universului a hidrogenului, oxigenului

şi carbonului, care prin interacţii între ele, chimice dar în unele cazuri şi fizice,

conduc la apariţia hidraţilor (hidratul de hidrogen (apa), hidraţii de carbon etc.).

Trebuie arătat că în Univers au fost posibile aceste interacţii datorită

prezenţei unor temperaturi foarte înalte de milioane de grade Celsius, dar şi mai

mari, mai ales în zonele luminoase ale acestuia, dar şi în zonele întunecate fiind

însoţite de temperaturi sensibil apropiate. Abia când aceste energii însoţite de

temperaturi foarte înalte au început să scadă în anumite puncte din Univers, a fost

posibilă apariţia bosonului Higgs. Este o similitudine perfectă cu ceea ce se

întâmplă în acceleratorul L.H.C. de la Geneva.

Specialiştii români lucrează la acest organism CERN înainte de anul 2010,

ca persoane particulare, din cauze sociale, având salariile în ţară extrem de mici. S-a

produs această transhumanţă de pe platforma Măgurele (Bucureşti) şi Piteşti. Există

români care lucrează acolo şi de la Turnu Severin. Tot aceşti români din cele trei

oraşe au lucrat în ţară în domeniul nuclear.

România ca stat, a candidat la CERN în anul 2010 şi va deveni membru deplin în

2015. Timp de 5 ani are regimul de ţară parteneră CERN. CALITATEA

SPECIALIŞTILOR ROMÂNI de la Geneva, lucrători acolo dinainte de anul 2010,

i-a uşurat României trecerea examenului de candidatură.

Într-un interviu luat de Marc Ulieru, în anul 2012, directorului general

CERN, Ralf Dieter Hever, acesta arată că această construcţie gigantică,

acceleratorul de particule L.H.C. de la Geneva, a condus la numeroase descoperiri

ştiinţifice, pomenind două dintre acestea ca anvergură ştiinţifică. Una din

descoperirile pomenite de Ralf Dieter Heuer este bosonul Gauge, o particulă care

transferă forţa între particulele care interacţionează electro slab, care este

responsabilă de descompunerea nucleelor atomice. Această descoperire a fost

recompensată cu premiu Nobel pentru fizică.

O altă descoperire majoră este de natură instrumentală şi se referea la

dezvoltarea unor noi tehnologii prin care pot fi măsurate traiectoriile particulelor,

care au aplicabilitate pe scară largă în scanerele de pe aeroporturi deservite de

personalul care dirijează zborurile. Tot în acest interviu, directorul general CERN

spune că în urmă cu 22 de ani s-a descoperit că numărul de familii de particule din

11

microcosmos se reduce la trei însă, nu le pomeneşte. Redacţia revistei ,,Cadenţe

peste timp” intuieşte următoarea clasificare:

a) Familia particulelor cu masă încărcate electrostatic (purtăroare de sarcină

electrică pozitivă sau negativă);

b) Familia particulelor cu masă neîncărcate electrostatic (neutre din punct

de vedere electric);

c) Familia particulelor neîncărcate electrostatic, considerate fără masă, de

natura undelor. Am spus că sunt considerate fără masă, însă olandezul Hughens cu

mult timp în urmă, spunea că în această familie există asocierea particulă-undă,

unde componenta fără masă îşi joacă rolul principal în microcosmos.

Printr-o similitudine perfectă se poate afirma că şi în MACROCOSMOS

există aceleaşi familii de particule. Practic, omul percepe uşor familia particulelor

arătate la punctul ,,c” prin bronzarea pielii expusă la razele ultrascurte, medii sau

lungi ale soarelui. Practic în organism are loc ca efect al interacţiei radiaţie-pielea

omului, o reacţie fotochimică la nivelul epidermei. Să-i dăm dreptate lui Hughens,

în sensul că are loc o reacţie între două părţi materiale, componenta de undă a

radiaţiilor asigurând transportul la ţintă, a componentei materiale (particula). Din

cele relatate până acum rezultă că unde operează energia, mai ales energiile înalte,

încorporează automat şi masa; este suficient să amintim formula lui Einstein: E = m

c² unde E = energia; m = masa; c = viteza luminii, care este egală cu 300.000 km/s.

Este o formulă relativistă. În mecanica clasică care nu ia în seamă relativitatea lui

Einstein sunt mai multe formule care implică masa. Noi pomenim numai una : L =

F·l = m a·l, unde L = lucrul mecanic, F = forţa, a = acceleraţia, m = masa, l=

lungimea de deplasare.

Din formula lui Einstein: m E, iar din formula mecanicii clasice

C²

pomenite: m = L

a.l

Se poate afirma că masa se poate transforma în energie. Un exemplu: la

arderea unui combustibil (lemn, produse petroliere) masa supusă acestei oxidări se

transformă în energie, sub formă de căldură şi cenuşă (produs rezidual), bilanţul

interacţiei fiind: Masa = căldură + produs rezidual iar din experimentele CERN

energiile foarte înalte dau naştere la masă. Nu este nevoie a pomeni unităţile de

măsură a mărimilor implicate în aceste formule, din cele arătate mai sus, rezultă

faptul că masa se transformă în energie dar şi reversul situaţiei, mai ales în spaţii

închise în care se controlează microcosmosul. La fel de valabilă este situaţia şi în

macrocosmos, însă controlul omului de pe planeta Pământ este imposibil

deocamdată.

Până acum specialiştii de la Geneva în domeniul fizicii microcosmice cum

arătam mai sus, admit ideea că la formarea preuniversului şi a universului au existat

două mărimi: spaţiul şi timpul; însă nu arată cum au apărut aceste mărimi. O

modestă revistă provincială ,,Cadenţe peste timp” îşi pune întrebarea: Cine a creat

aceste două mărimi care operează pe toate planetele din toate galaxiile? Răspunsul

dat de această publicaţie până la proba contrarie care poate fi dincolo de orizont faţă

de adevăr, este următorul: DIVINITATEA, pe care noi pământenii o socotim pe

planeta care trăim, Pământul, DIVINITATEA este macrocosmică.

12

În interviul pe care-l acordă ziaristului român de la revista ,,Ştiinţă şi

Tehnică”, reputatul fizician, director general la CERN, Geneva,Heuer, la întrebarea

referitoare la sfârşitul lumii, gen potopul lui Noe, previziunile lui Nostradamus,

acesta răspunde că nu este atât de imaginativ în a răspunde la această întrebare,

afirmând că nu ştie, aşa că speculaţiile privind sfârşitul lumii sunt pure fantezii.

Specialiştii în fizică nucleară şi-au pus întrebarea: La ce poate folosi câmpul

Higgs în afară de explicaţia apariţiei Universului?

Câteva idei avansează un profesor american de la Universitatea din

Arizona, Lawrence Krauss, care depăşesc graniţa ştiinţifico-fantasticului.

Dânsul,afirma că o persoană poate fi transformată în energie şi transportată pe altă

planetă sau în alt loc pe aceeaşi planetă, Pământ în cazul nostru. La destinaţie

aceeaşi persoană poate fi recompusă cu ajutorul biţilor de informaţie transportaţi.

Cu alte cuvinte, energia se transformă în masă. O altă idee se referă la faptul că se

va putea învinge gravitaţia făcând-o să dispară, în acest caz va fi o pornire din loc

cu o viteză inimaginabilă, astfel realizându-se o călătorie în timp şi spaţiu cu viteză

mai mare decât acea a luminii.

Aş încheia stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe peste timp” aducând în

atenţia dvs., faptul că noi românii am dat valori universale omenirii, premiate

Nobel, iar în situaţia de faţă avem lucrători de elită români în această structură de

ştiinţă europeană.

Rămâne ca statul român, după ce devine membru CERN cu drepturi

depline, în anul 2015, să fie diriguit de oameni capabili, nu de mezono-bişniţari,

care s-au căţărat în fruntea structurilor statului.

După volburarea societăţii în decembrie 1989, în acest ,,şuvoi de ape” încă

mai plutesc gunoaie.

Bibliografie:

1. Ştefan Muscalu, Fizica atomică;

2. Colecţia revistei ,,Ştiinţă şi Tehnică”, 2012-2014.

13

SUMMITUL NATO - NEWPORT ŢARA GALILOR

04-05.09 2014

Gl. bg. (rtr) Vasile Ignat

Motto: „Pacea nu poate veni din dorinţa de pace, ci de la suprimarea instinctelor

de război” N. Iorga

Este considerat ca cel mai important eveniment după sfârşitul Războiului

Rece . La întâlnire au participat 60 şefi de state,

70 miniştri de externe şi 70 miniştri ai apărării.

Conform declaraţiei finale Alianţa Nord

Atlantică rămâne o sursă esenţială de stabilitate în

această lume impredictibilă. Alianţa reafirmă

angajamentul de a-şi îndeplini toate cele trei

sarcini de bază prevazute în conceptul strategic –

apărarea colectivă, gestionarea crizelor şi

securitatea prin cooperare.

Summitul a adoptat 20 de documente, din

care 5 sunt publice şi 20 nu. Cele cinci documente

publice sunt: comunicatul summitului, declaraţia privind relaţia transatlantică,

declaraţia comună NATO-Ucraina, declaraţia privind Afganistanul şi declaraţia

privind forţele armate.

Cele mai importante decizii adoptate au fost:

-Aprobarea Planului de Acţiune Rapidă al NATO, care oferă un pachet

coerent şi cuprinzător de măsuri necesare pentru a răspunde schimbărilor mediului

de securitate de la frontierele NATO;

-Sporirea capacităţii de reacţie a Forţei de Răspuns a NATO (NRF) prin

dezvoltarea unor ansambluri de forţe capabile să se mişte rapid şi să răspundă

posibilelor provocări şi ameninţări.Ca parte a NRF, se va înfiinţa o Forţă

Operaţională de Reacţie Foarte Rapidă (VTJF), o nouă forţă comună ce se va putea

disloca în termen de câteva zile pentru a răspunde provocărilor care apar, în special

la periferia teritoriului NATO;

-Constiturea unei prezenţe adecvate de comandă şi control pe teritoriul

Alianţei din est;

-Luarea măsurilor ce se impun ca fiecare stat să aloce 2% din PIB pentru

apărare;

-O nouă misiune ce va reveni Alianţei se referă la apărarea cibernetică. În

condiţiile în care atacurile cibernetice pot atinge un nivel care să ameninţe

prosperitatea, securitatea naţiunilor euroatlantice, alianţa consideră că apărarea

împotriva acestora este parte a sarcinii de bază a NATO privind apărarea colectivă.

14

Referitor la Planul de Acţiune Rapidă – trebuie precizat faptul că pentru a

nu încălca actul fundamental NATO-Rusia, pe care alianţa a decis să nu-l revoce,

forţa de reacţie rapidă nu va fi amplasată în unităţi militare permanente, ci va fi

constituită pe o bază rotativă, urmând ca în statele flancului estic să fie pre-

poziţionate echipamente care vor putea fi folosite de aceste forţe.

Este menţionată de asemenea, apărarea antirachetă, reamintindu-se că

aceasta are scop defensiv. Se precizeză că baza de la Deveselu ce va fi finalizată în

anul 2015, va contribui la creşterea capacităţii şi capabilităţii NATO de apărare

împotriva rachetelor balistice.

În declaraţia finală s-au mai făcut referiri la instabilitatea în creştere şi

multiplicarea ameninţărilor în regiunea Orientului Mijlociu şi a nordului Africii, la

ameninţarea ce o reprezintă aşa numitul Stat Islamic în Irak şi Levant (ISIL),

precum şi aprecieri privind situaţia din Siria, Libia, Afganistan, precum şi

importanţa menţinerii păcii şi stabilităţii în regiunea Balcanilor de Vest.

Conform declaraţiei Preşedintelui României de după summit, toate

obiectivele ţării noastre au fost atinse. Astfel România va găzdui un comandament

NATO, se va crea un centru de antrenament şi exerciţii navale la Marea Neagră, de

asemenea ţara noastră va fi naţiune cadru pentru siguranţa cybernetică a Ucrainei.

Pentru punerea în aplicare a deciziilor adoptate, în cadrul Ministerului

Apărării Naţionale s-a dispus constituirea unui grup de lucru la nivelul structurilor

centrale ale ministerului.

15

BATALIONUL 202 APĂRARE C.D.R.N.

(INTERVENŢII LA DEZASTRE)

HUŞI

AMINTIRI DIN PERIOADA 1956-1964

(partea I)

Col.(r) Dumitru Brînzei

După cum este cunoscut, în Huşi am venit

odată cu Batalionul Chimic în toamna anului

1956, când acesta a fost mutat din garnizoana

Vaslui. În Garnizoana Huşi fusese dislocată o

brigadă de artilerie care ulterior a lăsat două

cazărmi libere, fiind dislocată în garnizoana

Bârlad. Aveam 22 de ani, eram tânăr locotenent şi

am trăit toată epopeea pregătirii şi deplasării în

noua garnizoană, pe calea ferată, cea mai mare

cantitate de tehnică militară şi alte materiale, iar o

parte mai mică, cu mijloace de transport auto.

Batalionul, în decursul timpului, a avut

mai multe indicative. Atunci se chema B 399 Chimic, apoi B 42 Chimic şi ultima

parte B 202 CBRN.

Pe timpul mutării din Vaslui la Huşi comandantul batalionului era cpt.

Constantin Ion, care a îndeplinit această funcţie până în anul 1957. A urmat apoi

mr. Dimitriu Liviu care a fost comandant până în anul 1964. Acesta era de loc din

comuna Moşna, nu prea departe de Huşi.

Să revin la mutarea batalionului. În Huşi acesta a fost dislocat în două

cazărmi, aceea în care este în prezent şi cazarma doi, cum îi spuneam atunci,

dispusă dincolo de calea ferată, în drum spre Dobrina. În prezent această cazarmă

aparţine de poliţia de frontieră.

Efectivele unităţii au fost repartizate în prima cazarmă iar în cealaltă, o

parte din materiale şi în totalitate autospecialele care erau în număr destul de mare,

precum şi alte mijloace de transport. Cu alte cuvinte, acolo s-a organizat parcul

auto.

După sosire în noua garnizoană a fost necesar un oarecare timp până când

toate s-au aşezat aşa precum a fost făcut planul iniţial de mutare.

Pentru că am arătat despre transportul tehnicii de specialitate, este necesar

să amintim că aceasta era mult diferită calitativ faţă de ce au trupele chimice în

prezent, adică la un nivel mai scăzut. Aparatura de cercetare de radiaţie şi chimică,

model sovietic, abia venise în unităţile noastre. Autospecialele de decontaminare,

sau mai bine zis de degazare cum se numeau atunci, aveau instalaţiile speciale

montate pe şasiu zis – 150. Astfel: ADA-750, autospeciala de degazarea armament,

16

IE, instalaţia de etuve pentru degazarea echipamentului etc. Ulterior, tot din import

a sosit tehnică de specialitate mai performantă pe şasiuri cu dublă tracţiune, dar ca

denumire tot degazare a rămas în acte şi în cărţile de specialitate.

După mutarea batalionului în Huşi, fiind în apropierea iernii, grija mare a

comenzii batalionului a fost ca efectivele să fie cazate şi asigurată hrănirea lor, apoi

alimentarea cu apă, funcţionarea reţelei de curent electric şi căldura din încăperi. Nu

este lipsit de interes să arăt că încălzirea se făcea cu sobe de teracotă alimentate cu o

cantitate mică de lemne şi ceva mai mult cu cărbune. Pentru cadrele militare ale

batalionului sau amenajat dormitoare separate chiar din momentul sosirii primului

eşalon de subunităţi.

Rezvolvându-se aceste probleme principale pentru viaţa normală a

efectivelor, cadrele militare au început să-şi caute locuinţe. Până la urmă s-a reuşit

ca cei căsătoriţi să găsească spaţii de închiriat cu ajutorul organelor locale ale

primăriei şi apoi să-şi aducă şi familiile în noua garnizoană. Noi, mă refer la tinerii

ofiţeri şi subofiţeri necăsătoriţi, am găsit în oraş familii care ne-au primit în gazdă,

de obicei câte doi într-o cameră. Costul aproximativ al chiriei era de 100 lei pentru

fiecare dintre noi în care intra şi spălatul rufelor, însă ulterior preţurile au crescut.

Din solda de locotenent, comandant de pluton, care era între 590 şi 620 lei, pe lângă

cele arătate mai sus, se mai cheltuia câteva sute de lei pentru masa la popotă - trei

mese pe zi. Masa de seară nu constituia un impediment pentru că după ce terminam

programul de după masă, 1,5-2 ore, mergeam la masa de seară şi apoi eram liberi.

Trebuie să arăt că programul zilnic, mai puţin sâmbăta când se termina la

orele prânzului, se compunea din 6,5 ore în prima parte a zile pentru instrucţie,

pregătire teoretică, zi de parc etc., după care urmau aproximativ 1,5-2,5 ore pentru

masa de prânz şi timp liber, apoi reveneam la cazarmă şi pregăteam programul

activităţilor de a doua zi şi conspectele şedinţelor de pregătire pentru plutonul pe

care îl instruiam.

Ca să avem o imagine cât mai apropiată de realitatea vieţii ofiţerilor tineri

necăsătoriţi, în afara serviciului, trebuie să arăt că în camera cu chirie pe care o

aveam, gazda, cea care ne închiriase camera, a amenajat un lavoar la care apa o

aveam într-o cană sau găleată şi un lighean. Îmbăierea corporală se făcea la baia

oraşului. Uneori se mai folosea, dar foarte rar şi baia unităţii. Toaleta, de obicei se

afla în curte. Erau puţine case cu toaletă în acelaşi corp de clădire.

O altă particularitate care a durat nu prea mult timp, unu sau doi ani, nu pot

spune cu precizie, a constituit-o iluminatul electric al oraşului. Uzina electrică avea

un motor la grupul electrogen, care, nu depăşea 500 c.p. Datorită creşterii

numărului de consumatori de energie electrică oraşul dezvoltându-se tot mai mult,

în timpul lunilor de iarnă, între ora 17,00 şi 22,00 filamentul becurilor abia se

înroşea şi nu puteai să scrii sau să citeşti ceva dacă nu aveai şi o lampă de iluminat

cu petrol. Îmi aduc aminte de un efect negativ al acestei situaţii. Colegul meu de

cameră, cu care am stat până m-am căsătorit, lt. Martin Tiron, avea un aparat de

radio cu pik-up. Dacă puneai un disc cu muzică între orele amintite mai sus, acesta

abia se mişca iar vocea şi melodia pe care o ascultai te făcea s-o iei la fugă dacă nu-l

opreai. Norocul nostru a fost că pe parcursul timpului s-au remediat necazurile de la

uzina electrică.

17

Mă întorc la activitatea principală de comandant de pluton. Instrucţia în

teren o executam pe Dealul Dricului, un platou la marginea oraşului, dar nu prea

departe de cazarmă, care aparţinea de primărie. După ceva ani, acel teren a fost

cedat la I.A.S. Huşi, unde director era faimosul inginer Neamţu, care ulterior a

reuşit să planteze viţă de vie pe multe dealuri din împrejurimile oraşului. Alt teren

pentru instrucţia subunităţilor era în zona Recea, lângă pârâul cu acelaşi nume.

Acest teren era al Armatei, aici se puteau săpa locaşuri individuale, tranşee şi alte

lucrări genistice. La acest teren deplasarea se făcea de regulă pe jos cu subunităţile

în marş, era ceva mai departe şi trebuia să ajungi în partea opusă a oraşului, trecând

prin centrul acestuia.

Să amintim ceva despre începutul anului de instrucţie, stagiul militar

obligatoriu reducându-se în această perioadă de la trei la doi ani. Pentru

comandanţii de subunităţi, companii şi plutoane, acest eveniment, începutul anului

de instrucţie, nu era prea uşor, comanda unităţii acordând mult interes pentru că era

obligatoriu ca în continuare activităţile să se desfăşoare ca în regulament. Militarii

recruţi abia veniţi trebuiau iniţiaţi în obiceiurile vieţii de soldat şi nu numai. Din

această cauză comandanţii de subunităţi erau prezenţi în cazarmă de la deşteptare

până la stingere. Ceva mai târziu, după ce programul zilnic intra pe un făgaş

normal, regulamentar, prezenţa unui ofiţer în companie, la programul de dimineaţă

şi seara, era doar cu scop de control, periodic.

Un adevăr, cunoscut şi atunci şi acum, era că în programul de pregătire a

plutonului un rol deosebit îl avea comandantul acestuia care zi de zi îi instruia pe

soldaţi şi îi cunoştea ce capacităţi de asimilare au. Aici trebuie arătat că în primii

ani, militarii încorporaţi nu aveau o pregătire anterioară prea consistentă.

Predominau cei care absolvise patru clase, iar unii nu aveau nici atât. Absolvenţi de

gimnaziu, şcoli profesionale sau licee (şcoli medii, după titulatura vremii) se găseau

foarte rar. Mai târziu nivelul pregătirii şcolare a recruţilor a crescut. Pentru şcoala

de gradaţi erau selecţionaţi, cum era şi normal, cei mai buni, indiferent de pregătirea

anterioară.

În continuare, am să mă refer la câteva aspecte mai deosebite din activitatea

desfăşurată în primii ani ca ofiţer în Huşi.

Toţi cei veniţi, în 1955 din Şcoala Militară au fost numiţi comandanţi de

plutoane în subunităţile batalionului. Eu am fost comandant de pluton în Compania

de cercetare chimică şi de radiaţie. În 1957, luna iulie, am fost detaşat la Batalionul

de studenţi care absolvise anul I de facultate. Plutonul pe care l-am comandat era

compus din studenţi de la chimia industrială. Experienţa a fost nouă pentru mine,

dar şi pentru ei. Studenţii aveau cunoştinţe bune în domeniul militar pentru că

iniţierea o făcuse-ră la cursuri cu ofiţerii din catedra militară. Funcţiile mai

superioare din Batalionul de studenţi, inclusiv comandantul, erau îndeplinite de

aceşti ofiţeri care erau ceva mai în vârstă, iar o mare parte dintre ei proveneau din

cei care participase la războiul încheiat în 1945.

Lucrând cu plutonul de studenţi am putut să constat cât de mult conta

pregătirea anterioară în şcoală şi liceu. Studenţii având un nivel de pregătire mult

superior faţă de tinerii care îşi satisfăceau stagiul militar, înţelegeau mai uşor şi mai

repede temele de orice fel din instrucţia pe care o făceau.

18

Dacă fac paralela între tinerii care veneau să-şi satisfacă serviciul militar

acesta fiind obligatoriu şi cei de azi care se angajează de bună voie şi primesc o

soldă putem spune fără să stăm mult pe gânduri că un comandant de pluton din

acele timpuri muncea mai mult cu subordonaţii decât o face un comandant de

pluton din zilele noastre.

Revenind la pregătirea studenţilor din acel an 1957 nu este lipsit de interes

să relatez despre un obstacol la care nu ne aşteptam. Fiind luna iulie, care în acel an

a fost foarte cald, s-a luat o măsură puţin obişnuită. Instrucţia care ar fi trebuit se se

execute, în mod normal, în prima parte a zilei, s-a schimbat din cauza temperaturii

foarte ridicate din timpul zilei şi s-a făcut pe timp de noapte între orele 02,00 şi

8,00. În noile condiţii create studenţii s-au acomodat destul de bine, mai dificil era

pentru comandanţii de subunităţi care uneori trebuiau să participe la unele activităţi

ce se desfăşurau ziua.

După activitatea de comandant de pluton la studenţi, pe care am considerat-

o bine venită în ceea ce face un ofiţer instructor, mai târziu, am îndeplinit funcţia de

comandant de pluton cercetare chimică şi de radiaţie la şcoala de gradaţi care în acel

timp comandant era cpt. Luca Mitică, un bun ofiţer, serios şi atent cu subordonaţii.

Ulterior, am fost numit în funcţia de locţiitor al comandantului şcolii de

gradaţi. Comandant era cpt. Popa Constantin cu care m-am înţeles foarte bine, dar

care, nu după mult timp, a plecat la un curs de pregătire pe linia armei. Am rămas

temporar înlocuitor la comanda şcolii de gradaţi şi efectivele crescând simţitor,

şcoala a fost mutată în cazarma doi. Dacă nu greşesc, o parte din comandanţii de

plutoane au fost ofiţeri capabili, bine pregătiţi şi cunoscuţi azi în arma noastră,

astfel: lt. Călcâi Diogen, lt. Toma Ştefan, lt. Stoenescu Oprea, lt. Crăciun Nicolae şi

alţii. Peste ani am lucrat cu mulţi dintre ei în Comandamentul Trupelor Chimice, iar

cu alţii care erau la alte eşaloane, am avut relaţii bune de serviciu. Cu toţi, pot să

spun, m-am înţeles foarte bine, relaţiile de serviciu şi de respect reciproc, dăinuind

până în zilele noastre.

Înainte de a încheia prima parte a relatării activităţilor din acea perioadă la

Batalionul Chimic din Huşi, subliniez două momente importante din viaţa de ofiţer

în anul 1957.

În toamna acelui an m-am căsătorit, un eveniment important şi fericit care

şi în prezent îl trăim amândoi, eu şi soţia mea, cam la fel ca atunci. Avem un fiu de

55 de ani, o nepoată de 30 de ani şi două strănepoate, una de 9 ani şi cealaltă de 5

ani.

Şi tot în acel an, 1957, am trăit un eveniment neplăcut care mi-a marcat

destul de profund viitorul. După stagiul de candidat de partid de doi ani, început în

anul 1955 când eram în anul trei de şcoală militară la Sibiu, am fost infirmat, adică

nu s-a aprobat intrarea mea în partid ca membru cu drepturi depline. Hotărârea a

fost emisă de Secţia Politică a Armatei a II-a, eşalonul superior al Batalionului

Chimic. Cu alte cuvinte, un candidat infirmat era la fel ca un membru de partid care

a fost exclus. Urmările acestui act nu au fost deloc pozitive pentru mine, şi

bineînţeles nici plăcute. Motivul infirmării a fost faptul că în anul 1940, din luna

martie până în luna noiembrie, când s-a produs acel mare cutremur, tatăl meu a fost

gardian la Închisoarea Doftana, în care erau deţinuţi mulţi fruntaşi ai P.C.R. printre

care şi Gheorghe Gheorghiu Dej.

19

Despre această experienţă tristă şi alte aspecte ale activităţii mele la

Batalionul Chimic din Huşi, voi prezenta în partea a doua a prezentei naraţiuni care

va fi întocmită pentru numărul viitor al revistei.

În încheiere, pot spune că din cauza acestui eveniment am părăsit unitatea şi

garnizoana în toamna anului 1964, prin voinţă proprie, tot în altă structură a

armatei.

Locotenenţii Dumitru Brânzei şi Martin Tiron (1956)

20

21

O CADENŢĂ (III)

Col. (r) ing. N.B.C. Nicu ŞAPCĂ

Îmi amintesc că am ajuns într-o zi de marţi în garnizoana Huşi, ziua de

luni, într-un septembrie a anului 1966 consumându-se în Bucureşti, unde cei 12

absolvenţi am fost chemaţi la Bucureşti la Comandamentul Trupelor Chimice,

pentru a primi instrucţiuni cu privire la viitorul nostru de ofiţeri, prezentându-ne

lapidar unitaţile unde trebuia să fim lucrători. La comanda Trupelor Chimice era

un interimar col. Bălcescu Badiu, înlocuindu-l pe un general, Poenaru. Când a dat

mâna cu mine, pronunţându-mi numele a zăbovit în mod luminos cu privire la mine.

Ulterior am aflat că era un descendent al revoluţionarului paşoptist Nicolae

Bălcescu. Am avut prilejul cu ocazia diferitelor bilanţuri ţinute la Huşi să constatat

că era un ofiţer cultivat şi cu o cultură generală articulată. Sediul Comandamentului

Trupelor Chimice era pe strada Știrbei-Vodă, nu departe de parcul Cișmigiu,

ulterior mutându-se pe Șoseaua Olteniței, care a funcționat până în anul 1993, luna

noiembrie. De la această dată, Comandamentul Trupelor Chimice s-a desfiinţat ca

urmare a transformării organigramei armatei de la doctrina Tratatului de la

Varşovia, la doctrina N.A.T.O. Colonelul Bălcescu Badiu a ţinut comanda Trupelor

Chimice, relativ puţin, ulterior fiind aşezat pe această funcţie colonelul inginer

Julea, un om apreciat de tânara generaţie de ofiţeri prin probitatea profesională

arătată în câteva ocazii la Huşi. A murit subit în anul 1969, fiind înlocuit cu lt.col.

Chiţac Mihai, ulterior devenit general şi care a condus Trupele Chimice 20 de ani.

Priza foarte bine la Leana Ceauşescu, lucru ce i-a înlesnit să construiască un nou

sediu al Comandamentului Trupelor Chimice mutând-o de pe str. Ştirbei Vodă pe

Şoseaua Olteniţei. Tot în aceeaşi curte a construit şi clădirile Centrului de Cercetare

de Chimie Militară, locaţie unde funcţionează şi acum.

Dar să revenim cu a treia zi de sfârşit de septembrie 1966, miercuri,

unde am început programul la unitatea de chimie militară, ,,General Teleman” din

garnizoana Huşi. Drumul de la căminul de garnizoană de pe str. Ştefan cel Mare

până la intrarea în unitate, mi-a dat prilejul să constat în aerul curat al dimineţii acel

miros plăcut dar şi familiar mie, din cuibul de unde am plecat, al strugurilor

proaspăt zdrobiți, ce emana din curțile gospodarilor. Se vinifica şi slavă domnului

că aveau şi ce, în acel an recolta agricolă fiind foarte bună. Am fost prezentaţi în

faţa frontului, întregului efectiv al unităţii. Primul şef direct pe care l-am avut la

Huşi, a fost căpitanul Stoenescu Traian, de fel din Focşani, un ofiţer sportiv, jucător

la echipa de fotbal în campionatul regional Iaşi – Victoria Huşi. M-am bucurat în

sinea mea, însă gândul îmi era cum să ajung la Iaşi, pentru a mă înscrie la

Politehnică. Nu i-am pomenit de activitatea mea de sportiv. Cât priveşte aprobarea

de a merge la Politehnica din Iaşi, văzând că termenul expiră mi-a embrionat

mintea de a merge să mă înscriu a facultate, aspect ce mi l-a sugerat însuşi cpt. T.

Stoenescu, urmând ca pe parcurs să capăt aprobarea eşalonului superior, lucru ce s-a

22

şi întâmplat. Am ţinut mult să fiu prezent la ceremonia de înmormântare de astă

dată a colonelului profesor T. Stoenescu de la Academia Miliatră Generală din

Bucureşti prin anul 1998, fiind cu serviciul în Bucureşti.

Totdeauna, am avut cultul respectului faţă de şefii care într-adevăr s-au

aşezat înspre mine dirijându-mi cariera, făcându-mi numai bine. Nu pot să trec mai

departe stimaţi cititori ai revistei ,,Cadenţe peste timp” fără să pomenesc un aspect

care onorează tradiţia şi în acelaşi timp consistenţa profesională a colectivului de

cadre din B 202 chimie militară ,,General Teleman” arătând că din ofiţerii care au

zăbovit ca lucrători în această structură mulţi au ajuns colonei în parcursul activ,

lucrători în organele centrale ale armatei dar şi generali.

Toţi aveau epoletul cu aceiaşi organigramă deasupra dar şi de dedesuptul

epoletului. Aş aminti câţiva din corpul generalilor: Prunache Dumitru, Andriţa

Gheorghe, Rizea Ion, Ignat Vasile şi alţii.

Am început munca la Huşi, eu fiind repartizat să lucrez în poligonul chimic

cu personal în subordine de valoarea unui pluton, în care erau şi doi subofiţeri. Fac

precizarea că în poligonul chimic, situat în zona Recea în afara oraşului, veneau la

instruire toate efectivele Trupelor Chimice ale Armatei pentru instruire în condiţii

reale de luptă. Cazarea acestora se făcea în condiţii de campanie pe câmpul de

instrucţie Recea. Stagiul de prezenţă în poligonul chimic era de minimum două

săptămâni. După acest stagiu de pregătire la Huşi, toţi militarii plecau cu o imagine

foarte exactă a ceea ce înseamnă efectul substanţelor toxice de luptă. Am scutit

eşalonul superior să ne trimită ,,hamsteri” pentru a demonstra efectul mortal al

diferitelor substanţe toxice de luptă neuroparalitice, sufocante, vezicante etc.,

omorând şobolanii de la gospodăria anexă a unităţii, pe care îi prindeau ostaşii care

îngrijeau animalele. Peste aceaste capcane de o formă specială aplicam un clopot

etanş din plexiglas, prevăzute cu un orificiu în care spărgeam fiolele cu toxic. Se

vedeau spasmele înaintea morţii, specific fiecărei substanţe. Acest loc era foarte

periculos, fiind vizitat des de comandantul unităţii lt. col. Şt. Iosef. Nu de puţine ori

l-am constatat cu entropia minţii modificată, dându-mi prilejul să fac şi o detecţie

organoleptică, după mişcările aerobice pe care le făcea, a pH-ului bahic pe care-l

avea. Pe itinerariul de 7 km din cazarma de bază până în poligon erau destule

bodegi. L-am avut comandant până în noembrie 1969, când o întâmplare nefericită

(inclusiv pentru mine) la nivel de unitate s-a lăsat cu schimbări largi la nivelul

conducerii unităţii. Despre ce este vorba? Merită relatat cu lux de amănunte acest

episod trist la nivel de unitate. Aş dori să menţionez faptul că unitatea de chimie

militară ,,Gl. Teleman” începând cu anul 1950 este o unitate de asigurare sau de

sprijin în favoarea structurilor luptătoare.

În astfel de unitate erau încorporaţi sau mutaţi în general tineri fără cazier

însă la neajungere erau încorporaţi şi tineri cu cazier.

Tinerii având cazier erau direcţionaţi în principal la unităţile de muncă în

industrie, agricultură, alte domenii însă mai erau şi excepţii care ţinea de natura

faptei pentru care fusese pedepsiţi şi nu prezentau pericol social, cum ar fi furturile

de valori mici în dauna statului sau a micilor proprietari. În anul 1969 m-am trezit

că mi-a fost repartizat prin Comisariatul Judeţean Vaslui ( actulaul Centru Militar

Judeţean Vaslui) în luna septembrie 1969, un caporal pe nume Zavera Ion, de

meserie zidar. Nu aveam ce face cu el expediindu-l la munci agricole în judeţul

23

Bacău. Uitându-mă în fişa acestuia de încorporare am văzut că avea o condamnare

cu executare de 1 an pentru furt dintr-un magazin. Magazinul se numea atunci ca şi

acum ,,Victoria” din Bucureşti, un fel de mall al zilelor noastre. Au furat băutură şi

ţigări străine, individul găsindu-se în Bucureşti lucrător ca zidar pe şantierele

capitalei.

Era o fire puternic interiorizată şi dubioasă, imprevizibilă, într-o cunoaştere

lapidară pe care am făcut-o în cele trei zile cât a stat în unitatea de chimie ,,Gl.

Teleman” din garnizoana Huşi. Statele de organizare a unor unităţi operative

trebuiau ,,umplute” la valoarea lor de încadrare, neţinându-se cont de pregătirea pe

care o aveau tinerii încorporaţi. Îmi amintesc că în ziua de 25 octombrie 1969 am

fost angajat în festivităţile ocazionate cu ocazia unei astfel de sărbători – Ziua

Armatei –în oraş cu defilări ale trupei în prezenţa notabilităţilor oraşului începând

cu primarul şi ajutoarele sale.

Menţionez că acest individ periculos, caporal Zavera Ion la muncile

agricole din toamna anului 1969 cu încă doi militari în termen din Bucureşti de loc,

care nu aveau antecedente penale, au furat porumb în complicitate cu localnicii, au

fost prinşi şi retrimişi la unitatea de care aparţineau, la Huşi. La data de 25 oct.1969

individul era revenit în unitate de vreo 3-4 zile de la munci agricole, luându-se

măsura de a fi cercetată fapta celor trei hoţi de porumb după care urma o pedeapsă

disciplinară la nivel de unitate. De data aceasta l-am repartizat la grupa de hrănire a

porcilor unităţii, neavând nevoie de un lucrător în plus în poligonul chimic unde

ultimele Trupe chimice din ţară se găseau la practica anuală în acest loc de

instrucţie.

Întrucât mare parte din efectivele unităţii erau detaşate la munci agricole, în

unitate rămăsese o subunitate de intervenţie, necesarul pentru organizarea serviciilor

zilnice, inclusiv garda, acest individ periculos a fost introdus în garda exterioară a

depozitul Recea, de un ofiţer care nu-l cunoştea de loc. La apelul personalului de

serviciu, la verificarea acestuia, inclusiv a gărzilor, ofiţerul de serviciu dacă-şi făcea

datoria, trebuia să verifice conform unui listing în care erau trecuţi toţi militarii cu

antecedente penale, scoţîndu-l automat din garda prezentată la apel. Aceştia prin

ordin al eşalonului superior nu trebuiau introduşi în serviciul de gardă, iar evoluţia

evenimentelor tragice care s-au petrecut în nopatea de 25-26 oct. 1969 nu s-ar mai fi

petrecut, evitându-se moartea prin împuşcare a unei femei văduve din cartierul

Dobrina, oraş Huşi, gravidă şi cu trei copii mici. Autorul – caporal Zavera Ion fugit

din serviciul de gardă cu armamant şi muniţii.

Pe timpul anchetei, a declarat că a împuşcat-o pe femeie şi pe copiii săi pe

motivul că a refuzat să-i dea hainele civile ale bărbatului recent decedat pentru a se

deghiza în civil.

Criminalul a fost prins după două zile, ascuzându-se prin păduri, judecat şi

condamnat la moarte cu sentinţa executată la penitenciarul Jilava-Bucureşti. Pe

timpul anchetei ducându-l la Spitalul de psihiatrie ,,Socola” Iaşi, pe distanţa Huşi-

Iaşi, noaptea şoferul unui camion militar, a lovit o căruţă omorând doi oameni. De

la nivelul ministrului Apărării Naţionale s-a ordonat măsuri disciplinare asupra a

cinci ofiţeri, începând cu comandantul şi terminând cu mine, prin retrogradare din

funcţii, mutarea în alte unităţi, precum şi retrogradarea din grad. Eu am fost

retrogradat din grad pentru un an de zile. Bineînţeles că supărarea şi tristeţea m-a

24

înecat, făcând trei rapoarte pentru a fi trecut în rezervă, unul după altul deoarece mă

simţeam nevinovat şi acum am acelaşi sentiment al nevinovăţiei. Nu aveam nici un

fel de protecţie politică, nefiind membru de partid şi nici vreun legământ contractual

cu serviciul securităţii. Mi-au displăcut şi una şi alta. La al treilea raport de trecere

în rezervă m-a chemat la Bucureşti generalul Mihai Chiţac, spunându-mi că sunt un

ofiţer de perspectivă, lăsându-mă să înţeleg că voi recupera întârzierea în avansarea

în gradul următor, pe parcursul carierei dacă voi demonstra probitate profesională şi

în continuare. Mă ocupam cu inovaţiile şi raţionalizările la tehnica militară din

poziţia studentului a politehnicii din Iaşi care mergeau la prezentări la expoziţiile de

porfil organizate în Bucureşti de conducerea M.Ap. N. Într-o discuţie telefonică cu

generalul Mihai Chiţac înainte de a muri, eu fiind de ani buni în rezervă, i-am

mulţumit că nu mi-a aprobat trecerea în rezervă în anul 1969, după trei ani de ofiţer

dându-mi posibilitatea să-mi recuperez şi gradul şi să fac o carieră longevivă de

aproximativ patru decenii.

În locul lt. col. Iosif Ştefan comandant al unităţii a fost numit lt. col.

Constantin Chirilă, un om apreciat de mine şi nu numai, comandând unitatea 15 ani,

cu rezultate preponderent foarte bune. Am continuat să lucrez în poligonul de

instrucţie Recea, care-mi dădea posibilitatea lucrând 8 ore pe zi în loc de patru,

câştigând o vineri şi o sâmbătă, zile care mă găseam în băncile studenţilor de la

Politehnica din Iaşi.

Gândul nu-mi dispăruse de a trece în rezervă însă acest comandant a avut

un rol imens alături de generalul Chiţac în continuarea carierei de ofiţer. Notarea de

serviciu anuală mi-a făcut-o cu calificativul de bine pentru anul 1969, caz fără

precedent pentru că în astfel de situaţii cum era cazul meu, în cel mai fericit caz,

calificativul nu putea fi mai mult de satisfăcător. Această notă anuală primită, mi-a

retezat gândul de a trece în rezervă. Acest comandant colonel Constantin Chirilă,

avea un fler hrănit de o inteligenţă nativă extraordinară, găsesc să argumentez

această apreciere a mea. În primăvara anului 1970 prin luna aprilie, poligonul de

instrucţie Recea a fost inspectat de colonelul Ilie Ceauşescu (unul din fraţii lui N.

Ceauşescu), lucrător în Direcţia Politică Superioară a Armatei, ulterior devenind

general şi şeful acestei structuri. Era însoţit şi de generalul M. Chiţac. I-a plăcut de

felul cum i-am prezentat ce lucrări se fac în fiecare atelier (loc de muncă la

instrucţie) din poligonul Recea, căci l-am auzit adresându-se generalului M Chiţac

cu cuvintele: ,, Tovarăşe Chiţac vedeţi că ies ofiţeri foarte buni şi la nivelul

sublocotenenţilor?”, la care colonelul Constantin Chirilă, instantaneu a răspuns

înaintea generalului M. Chiţac: ,,A terminat primul cursul de sergenţi.” Generalul

Chiţac a tăcut devenind complice cu comandantul. Pentru a întregi înţelesul acestei

întâmplări amuzante, fac precizarea că armata României de atunci, îşi mărea

efectivele şi era nevoie de ofiţeri. Tinerii încorporaţi care aveau liceul la zi terminat,

făceau un curs de şase luni şi deveneau ,,sergenţi cu diagonală( centură

ofiţerească)”. Dacă în următoarele şase luni dădeau dovadă de aptitudini ofiţereşti,

după un examen formal la nivel de unitate, erau propuşi şi avansaţi la grad de

sublocotenent. Astfel se explică de ce m-a scos comandantul meu de sub incidenţa

întrebărilor de caz ale lui Ilie Ceauşescu, care s-ar fi putut să-mi reactiveze gândul

de a trece în rezervă. Evident, colonelul Ilie Ceauşescu, nu cunoştea faptul că eu

eram absolvent al Academiei Forţelor Terestre, cu durata de 4 ani. Viaţa în unitate,

25

îşi continua mersul ei firesc, ofiţerii controlori bucureşteni, cu unele excepţii, erau

primiţi aristocratic, cu supuşenie provincială lucru care pe mine mă zgâria în

interiorul meu. Este adevărat căci câte unul din ofiţerii bucureşteni veniţi în control

le mai corectau pe hartă scrierea unor ofiţeri mai în vârstă din unitate care aveau

probleme cu vederea, care vizau cele mai elementare reguli gramaticale. De

exemplu găseau la controlul în lucrul pe hartă înscrisul cu majuscule ,,punt de

decontaminare” în loc de ,,punct”, în scopul de a face adausuri în personalitatea

controlorului şi de coborâre a celui controlat. Captura de război în timp de pace, se

menţinea ca regulă, însă aproape că dispăruse pe timpul celei de a doua jumătăţi de

comandă a colonelului C. Chirilă a unităţii. Se simţea stăpân pe actul de comandă şi

conducere şi numai percuta cu „atenţii” la plecarea unora din controlori din

garnizoana Huşi.

Unitatea de Chimie Militară ,,General Teleman” era unitatea fanion a

Comandamentului Trupelor chimice, unde experienţa cadrelor mai în vârstă,

combinată cu a celor tinere, dornice de afirmare, forma o citadelă chimică, până

când practica unităţilor şi subunităţilor din ţară s-a mutat în condiţiile câmpului real

de luptă de la Huşi. Polul densităţii s-a schimbat când această practică s-a schimbat

în garnizoana Câmpulung-Muscel, o altă cetate a chimiei militare fără însă a-i

coborî Batalionului 202 General Teleman importanţa ca structură de profil la nivel

de armată. Îmi amintesc că prin anul 1970 la o practică în poligon, se găsea o

companie de chimie militară din structura Marinei Militare, cu dislocare la pace în

Garnizoana Mangalia. În schimbul de experienţă a venit la Huşi o delegaţie a

Trupelor Chimice din Polonia, în frunte cu comandantul Trupelor Chimice a acestei

ţări. Era însoţit din partea română de generalul Mihai Chiţac cu unul din locţiitorii

săi general de brigadă, inginer, Moşilă Ion. Demonstraţia din poligonul Recea a

produs o puternică impresie delegaţiei din Polonia, astfel de experienţe fiind

împrumutate fără echivoc şi de armata Poloniei, lucru confirmat prin întoarcerea

vizitei de delegaţia română la Varşovia.

La sfârşitul activităţii propriu-zise după luarea tuturor măsurilor de

decontaminare, în locurile de lucru cu toxicile de luptă, am fost creditat cu încredere

de comandantul unităţii ca ofiţer de serviciu în poligon, mai bine zis pe noua

situaţie de protocol organizată tot în cazarma Recea, în corturi de campanie ca sală

de mese, bucătărie, alte facilităţi. Aveam preocuparea de bază să supraveghez

modul de derulare a fripturilor la grătar, a altor feluri de mâncare specifice,

dieteticii moldoveneşti, sub reţeta bucătarului şef al unităţii Puşcaşu.

Dar să zîbovesc un pic asupra părerii lăsate tânărului ofiţer Şapcă Nicu, de

delegaţia militară poloneză, prima delegaţie străină pe care am avut prilejul şi

onoarea să o întâlnesc. Am observat la toţi ofiţerii inclusiv la generalul polonez,

conducătorul delegaţiei, o distincţie ansamblată profesional cu disainul ţinutei a

modului de cunoaştere a problematicii socio-militare de atunci. Toţi erau chimişti

de obârşie, nici unul nu suferise o conversie de la o armă la alta, Polonia

nepermiţîndu-şi să raşcheteze corpul ofiţerilor imediat după Al Doilea Război

Mondial, cum s-a întâmplat în România, mulţi sfârşind în temniţele comuniste. A

omorât Stalin 3000 de ofiţeri polonezi în pădurea Katin, dar nu a putut să-i

nimicească pe toţi. Ofiţerii polonezi prezenţi la Huşi erau bine trecuţi de 50 de ani.

Cu acest prilej am aflat că în armata Poloniei erau încadraţi preoţi militari

26

influienţa rusească nu a avut priză în acest domeniu, religia creştin catolică la

polonezi fiind cartea de căpătâi a acestora. Eu mă îngrijeam de dinamica secvenţială

a mersului în preparare a felurilor de mâncare, având un grafic înmânat de

comandant, care arăta timpul după care urma felurile de mâncare, alte detalii de

pază şi apărare imediată a delegaţiei oaspete, a întregului personal aşezat la masă.

M-am aşezat în siguranţa unui subofiţer intendent, Panţîru Toader, un om de mare

ispravă care tot mă liniştea să nu am vreo grijă. Busuioaca de Bohotin a fost

prezentă la fel şi Cabernetul ca vinuri roşii fiind secondate de cromatica bahică de

Ottonel şi Feteasca Albă. Toate sorturile de vin erau localnice, de Huşi. Fiecare

mesean servea felul care-i plăcea. La masă discuţiile se purtau în limba rusă şi

foarte puţin în poloneză, cu translatori de ambele părţi. Masa nu s-a prelungit prea

mult, iar în pauze mesenii mai ieşeau afară, fumând, iar oaspeţii prospectau

împrejurimile. Unul dintre coloneii polonezi m-a întrebat în limba rusă cum ne

descurcăm cu ostaşii noştri, toamna mai ales. I-am răspuns că merg la muncile

agricole în zona viticolă pe care o vedeţi şi au posibilitatea să consume struguri fără

reţinere, must şi după caz şi vin. Se găsesc în indulgenţa fermierilor. A zâmbit. Am

discutat cu ofiţerul polonez fără să scap prilejul de a-i pomeni numele Mariei

Sklodovska – Curie, rămânând surprins pomenindu-mi la rându-i numele lui Henri

Coandă, prima, savantă mondială poloneză în domeniul radioactivităţii iar al doilea

savant român inventatorul avionului cu reacţie.

Am răsuflat uşurat după ce am rămas singur, continuîndu-mi activitatea

ofiţerului de serviciu în poligon. Delegaţia poloneză a plecat în aceiaşi după amiază

la Bucureşti, unitatea primind mulţumiri verbale, telefonice de la comandantul

Trupelor Chimice, general Mihai Chiţac, pe care ulterior comandantul B.202

General Teleman le-a adus la cunoştinţă întregului personal.

27

RESURSĂ UMANĂ DE SUBSTANŢĂ ÎN

BATALIONUL 202 C.B.R.N.

,,GENERAL TELEMAN”

Maistru Militar Principal, Mihai BRIGHIU

Sunt foarte bucuros să am prilejul de a-mi aşeza gândurile în paginile

revistei ,,Cadenţe peste timp”, care-mi scormonesc amintirile unei perioade lungi a

vieţii mele, confundându-se cu existenţa acestei structuri militare, B 202 ,,General

Teleman”, dislocat la pace în garnizoana Huşi, jud. Vaslui. Amintesc doar sumar, că

meseria armelor am început-o ca militar în termen în unitatea pomenită mai sus în

perioada anilor 1962-1964, fiind ultima serie de încorporare cu durata stagiului de

militar în termen de 2 ani.

Încă din perioada militarului în termen am cunoscut şi apreciat munca

corpului maiştrilor şi subofiţerilor militari din această unitate. Nu mi-a fost greu să

constat de la gradul de soldat până la gradul de sergent, implicarea directă a

corpului subofiţerilor în munca de educare şi instruire a tinerilor ostaşi, care în

tradiţia armatei României s-a constituit într-o şcoală de educaţe, privind iubirea de

ţară, popor, neamul căreia îi aparţine, Statului Român.

Cu îngăduinţa dumneavoastră stimaţi cititori, am să aşez câteva vorbe

despre fiecare, în speranţa că le voi activa amintirile şi aprecierile celor care i-au

cunoscut, din păcate, unii daţi uitării.

Aş începe cu plut. maj. APOSTOL GHEORGHE, fiind logisticianul de

servicii (gospodarul companiei) al subunităţii unde am fost repartizat ca militar în

termen. Făcuse războiul integral, în conflagraţia celui de-al doilea război mondial,

luptând atât în răsărit cât şi în apus avea o ţinută ireproşabilă, inclusiv lustruitul

cismelor care putea ţine loc de oglindă. Se purta ca un parinte cu ostaşii, care la

rândul lor aveau un respect adânc faţă de dânsul. Este decedat.

Aş vrea să reamintesc căci în acea perioadă subofiţerii erau proveniţi din

următoarele medii sociale:

a) Subofiţeri proveniţi din rândul militarilor în termen cu merite deosebite la

instrucţie şi care doreau să urmeze cariera militară;

b) Subofiţeri proveniţi din rândul copiilor de trupă care practic au fost crescuţi

de armată;

c) Subofiţeri cu şcoala militară de 2 ani.

În Batalionul 202 ,,G.ral Teleman” erau subofiţeri din toate aceste trei categorii, cei

proveniţi din rândul copiilor de trupă, făcuseră al II-lea război mondial. I-aş

pomeni pe doi dintre aceştia: plut.maj. COCA GHEORGHE şi plut. maj. VERDEŞ

FAFIST, care au terminat cariera militară cu pensie de serviciu. Sunt decedaţi.

În continuare, voi pomeni numele unor subofiţeri cu merite apreciabile şi care de

asemenea îşi duc somnul veşniciei:

28

- Plut. SUHĂREANU VIOREL, subofiţer cu şcoală militară, un foarte bun

specialist în domeniul decontaminării radioactive, chimice şi biologice, cu

funcţia comandantului de grupă şi de pluton;

- Plut. adj. BURLACU ANDREI, provenit din rândul militarilor în termen,

bun specialist la transmisiuni, îndeplinind funcţia de comandant de pluton,

şef depozit materiale transmisiuni;

- Plut. adj. PANŢÂRU TOADER, provenit din rândul militarilor în termen,

cu o inteligenţă nativă şi caracter frumos. Uşor putea îndeplini şi o funcţie

de ofiţer cu specialitatea servicii;

- Plut. adj. MUNTEANU VICTOR, subofiţer provenit din rândul militarilor

în termen, o inteligenţă de anduranţă, a îndeplinit funcţia de şef birou

,,Documente secrete”. Este plecat în lumea veşnică;

- Plut. adj. DECUSEARĂ ION, un foarte bun specialist în reglarea

armamentului, a îndeplinit funcţia de şef depozit armament. Îşi duce somnul

de veci de mulţi ani;

- Plut. maj. BUZDUGAN GHEORGHE, intendent de meserie, un foarte bun

şef de depozit cu o evidenţă operativă de ceasornic. Decedat fără onoruri

militare;

- M.M. Pr. GHINDĂ GHEORGHE, un om cu multă calmitate, şcolit 3 ani în

meseria de maistru B.A.T. (blindate, automobile şi tractoare). Un om de

siguranţă profesională. A decedat de tânăr;

- M.M. Pr. MAXIM PETRU, un artist al meseriei în domeniul auto, dar şi un

talent nativ aplicativ. Într-o aplicaţie cu mers pe roţi sute de km. pentru a nu

fi tractate unele autovehicule, a înlocuit condensatorii de la motorul

acestora cu cartofi, ajungând la destinaţie în timp operativ. A murit de

cancer, tânăr;

- Cpt. (r) VÂLCU ZAHARIA, fost subofiţer în parcursul activ, veteran de

război. De meserie intendent, a fost şef de depozit materiale de intendenţă,

un om cu mult respect faţă de superiori şi inferiori. A trăit peste 92 de ani.

Cu multă nostalgie îmi amintesc despre clipele petrecute în prezenţa celor

mai sus menţionaţi, de la care am avut de învăţat numai lucruri bune şi dragoste

pentru meseria armelor, pentru cariera miliatară.

Dar merită stimaţi cititori, să pomenesc cum de am ajuns maistru militar

principal de chimie militară.

În anul 1963, din poziţia sergentului militar în termen am decis să merg la

Şcoala de Subofiţeri Tehnici şi Instructori de tancuri şi auto de la Piteşti. Din

motive de sănătate am fost respins la vizita medicală, având varice la piciorul drept.

Am revenit în Batalionul 202 G.ral Teleman, unde am fost instructor, dar

tot în acelaşi timp am fost operat la Spitalul Militar din Iaşi la piciorul drept. Nu m-

a părăsit gândul de a îmbrăţişa cariera militară.

În anul 1964 am candidat la Şcoala de Maiştri militari chimişti de la Sibiu,

nou înfiinţată. În acel an au luat fiinţă şcolile de maiştri militari cu diferite

specialităţi militare, înlocuindu-le pe cele de subofiţeri tehnici.

În corpul maiştrilor militari, nou înfiinţat s-au aşezat o parte din subofiţerii

absolvenţi de şcoli tehnice, cu câteva examene de diferenţă. În Batalionul 202 G.ral

Teleman a fost şi cazul M.M. STOIAN CRISTACHE un om cu multă pricepere în

29

domeniul meseriei de reparator în ,,armă chimică”. În anul 1967 după absolvirea

şcolii de maiştri militari am fost repartizat în aceiaşi unitate, B.202 ,,G.ral Teleman”

de unde plecasem. Tot cu mine a fost repartizat un alt coleg POPA GHEORGHE,

fiind încadrat pe funcţia de ,,maistru şef şi şofer” în cadrul atelierului de reparat

tehnică militară.

După revenirea în unitatea de unde plecasem, am regăsit pe mulţi din cei cu

care ne-am format ca militari dar şi unele cadre noi repartizate în unitate în cei trei

ani cât am fost la Sibiu. Atelierul de reparat tehnica militară al B.202 G.ral

Teleman, era destul de bine organizat al cărui şef era M.M.Pr. STOIAN

CRISTACHE. Pomenesc alţi doi subofiţeri încadraţi la atelier, în lumea veşnică de

multă vreme, pe plut. maj. MURARU PETRICĂ, mecanic auto, meseriaş de înaltă

clasă, un exclent specialist în repararea şi reglarea carburatoarelor fiind căutat şi de

lumea civilă şi plut. maj. LUNGU CORNELIU, un bun mecanic auto şi instructor

auto, care se ocupa de pregătirea şoferilor.

Ca subofiţer tehnic în chimia militară a fost şi plut. adj. TUDOSE MIHAI,

însă nu a trecut în corpul maiştrilor militari îndeplinind funcţia de mare răspundere

toată cariera militară, de la absolvirea şcolii de subofiţeri şi până la trecerea în

rezervă, la pensie, cea de şef depozit tehnic şi materiale chimice de la stocul de

mobilizare. Un exemplu de modestie, hărnicie şi pricepere.

Plut.adj. TODERAŞCU EUGEN, un subofiţer cu şcoală militară de 2 ani, absolvent

de liceu, percutant în executarea atributelor de serviciu. Nu cunosc să-l fi mustrat

vreodată vreun şef, deoarece îşi îndeplinea exemplar îndatoririle de serviciu.

Plut.adj. ANDRUŞCA NICOLAE, a îndeplinit funcţia de şef depozit materiale

chimice, furier la şeful serviciului chimic. Subofiţer cu multă experienţă în

gestiunea materialelor dar şi în contabilitatea acestora. În poligonul chimic, unde se

făcea instrucţie cu substanţe reale era obligatoriu prezenţa dânsului deoarece făcea

asigurarea materială a poligonului, fiind specializat în manipularea substanţelor

toxice de luptă. Este decedat.

Plut. Adj. PATRAŞ MIHAI a îndeplinit funcţia de furier la şeful serviciului

auto. Un om foarte cinstit şi corect, harnic, foarte bun camarad.

Plut. adj. ULIAN GHEORGHE un subofiţer excelent pregătit profesional.

Împreună cu M.M.Pr. BLAGA PETRU au îndeplinit o misiune internaţională în

Somalia. În ţară erau recunoscuţi ca specialiştii armei, constituiţi în echipa de

servisare a unor agregate şi instalaţii chimice dispuse pe patru vehicule, aşa numita

autospecială de decontaminare echipament (A.D.E.-84). S-au achitat ireproşabil de

misiunile avute în Somalia, fapt ce le-a atras respectul şi aprecierile militarilor

dintr-alte ţări, inclusiv S.U.A.

Plut.adj. ANGHELUŢĂ DUMITRU, un subofiţer de cazarmare

(întreţinerea clădirilor, alte servicii de cazare a trupei), ţinea locul prin cumulul

funcţiei de ofiţer. A murit cu puţin înainte de a trece în rezervă.

Plut.maj. PATRAŞ AUREL, un subofiţer sanitar, cu multă experienţă. A

îndeplinit funcţia de comandant de grupă sanitară şi subofiţer sanitar la serviciul

medical. Este decedat.

Plut. adj. NECHIFOR ION – un subofiţer reparator de materiale chimice,

un om extrem de cumpătat. Nu avea copii. A strâns foarte mulţi bani din solda

lunară împrumutând colegii care aveau familii cu mulţi copii. La bătrâneţe a lăsat

30

averea altui subofiţer care l-a îngrijit şi s-a ocupat de toate datoriile înmormântării

creştineşti.

Plut.adj. PLĂVĂNESCU GHEORGHE – un subofiţer de intendenţă care a

îndeplinit funcţia de gospodar la subunitate, având multă grijă ca ostaşii să fie bine

echipaţi, s-a mutat la Iaşi, unde a şi decedat.

Plut. maj. MORARU ZAHARIA, un subofiţer venit de la Marina Militară,

integrându-se foarte bine în colectivul unităţii. A ocupat funcţia de gospodar la

subunitate, precum şi de şef depozit materiale de intendenţa.A ieşit la pensie pe caz

de boală, amputându-i-se ambele picioare. Este decedat.

Plut. adj. MOCANU GHEORGHE – un subofiţer de intendenţă venit la

unitate de la CINCU (poligon foarte mare, de instrucţie al armatei), veteran de

război. A ocupat funcţia de casier la serviciul financiar. Este decedat.

Plut. adj. POROŞNICU DUMITRU – un subofiţer de intendenţă, veteran de război.

În război a avut funcţie în grupa ,,vânători de tancuri”. A luptat pe frontul celui de-

al doilea război mondial atât în răsărit cât şi în apus. Subofiţerii tineri nu se mai

despărţeau de dânsul când povestea ororile prin care a trecut. Din război surzise.

Este decedat.

Plut. adj. STROE ION - un subofiţer care a îndeplinit funcţia de şef depozit

carburanţi, lubrefianţi. Modest, liniştit la vorbă şi comportament în general. A

îndeplinit mult timp şi funcţia de ofiţer cu carburanţii.

Plut.adj. NEAGU VASILE – subofiţer absolvent în ultima promoţie de

subofiţeri tehnici. A îndeplinit funcţia de comandant de grupă şi de pluton cu foarte

bune rezultate. A fost detaşat la munci industriale în Valea Jiului, făcea multe

delegaţii. A ieşit normal la pensie la 55 de ani, retrăgându-se în satul natal din

judeţul Iaşi.

Aş dori să mă opresc asupra unui aspect vizavi de pregătirea corpului

subofiţerilor şi maiştrilor ca extensie în domeniul culturii generale. Aşa cum am

amintit subofiţerii proveniţi din rândul militarilor în termen şi copii de trupă, nu

aveau liceul terminat ci numai şcoala generală de 7 ani, dificultăţile în domeniul

diferitelor categorii de pregătire de luptă nu le creau probleme deoarece aveau

experienţa războiului şi o cunoaştere pragmatică adâncă.

Pentru subofiţerii şi maiştri militari promoţiile începând cu anul 1960,

absolvenţi de şcoli militare de 2 sau 3 ani s-a impus terminarea liceului, uşurându-le

înţelegerea multor probleme legate de evoluţia ştiinţei militare, mai ales în

domeniul tehnic.

Subofiţeri ca: PASCU CONSTANTIN, ROŞU MIHAI, TUDOSE MIHAI,

RACOVIŢĂ DUMITRU, NEAGU VASILE, HUZUM GHEORGHE, HOBJILĂ

TEODOR, M.M.Pr. MAXIM PETRU şi M.M. POPA GHEORGHE şi alţii, care au

absolvit liceul la seral. Absolvirea liceului era precedată de cea a unei şcoli

profesionale de 2 sau 3 ani. Pot afirma că erau pregătiţi din punct de vedere teoretic

şi practic, aspect apreciat în unitate, în armată, dar şi în misiunile internaţionale la

care au participat, de colegii armatelor N.A.T.O. unde au cooperat.

O pregătire la care erau angajate toate cadrele militare inclusiv corpul

maiştrilor şi subofiţerilor era pregătirea politică.

Bibliografia recomandată şi obligatorie era ziarul ,,Scânteia”. Scopul

acestei pregătiri era de a fi îndoctrinaţi mental cu superioritatea orânduirii sociale

31

comuniste. Unitatea avea un aparat politic stufos faţă de efectivele unităţii, iar la

nivel de armată se consuma multe fonduri băneşti cu plata acestora.

Şedinţele de pregătire erau introduse în planul cu principalele activităţi ale

unităţii, conduse de ofiţerii din unitate, însă noi subofiţerii şi maiştrii o percepeam

ca o activitate neplăcută şi sterilă, mai ales pentru cei din domeniul tehnic care ne

şunta timpul productiv în atelier.

Deoarece ştiinţa pregătirii politice nu depăşea coloanele ziarului ,,Scânteia”,

unde cuvântările liderilor comunişti erau în ziar şi trebuiau conspectate în caiete,

iar la pregătire erau verificate de ofiţeri, numiţi propagandişti, ne crea o reacţie care

o manifestam prin întrebări retorice pe care le adresam propagandistului, iar acesta

ocolea răspunsul.

Mulţumesc revistei ,,Cadenţe peste timp” pentru că mi-a dat prilejul să abordez

această problematică a subofiţerilor şi maiştrilor nu înainte de a-i pomeni pe cei din

B.202 ,, General Teleman” care nu mai sunt în viaţă. Aceştia sunt: 1. Plut.adj. APOSTOL GHEORGHE;

2. Plut.adj. POROŞNICU DUMITRU;

3. Plut.adj. ANGHELUŢĂ DUMITRU;

4. Cpt.(r) VÂLCU ZAHARIA;

5. Plut.adj. VERDEŞ FAFIST;

6. Plut.adj. PATRAŞ AUREL;

7. Plut.adj. NECHIFOR IOAN;

8. Plut.adj. NECHIFOR ŞTEFAN;

9. Plut.adj. MURARU PETRICĂ;

10. Plut.adj. ANDRUŞCA NICOLAE;

11. Plut.maj.COCA GHEORGHE;

12. Plut. adj. PANŢÂRU TEODOR;

13. Plut.adj. DECUSEARĂ ION;

14. Plut.adj. PLĂVĂNESCU GHEORGHE;

15. Plut.adj. MORARU ZAHARIA;

16. Plut.adj. MUNTEANU VICTOR;

17. Plut.adj. BURLACU ANDREI;

18. Plut.adj. BUZDUGAN GHEORGHE;

19. Plut.adj. SUHĂREANU VIOREL;

20. Plut.adj. HOBJILĂ TEODOR;

21. Plut.adj. PASCU CONSTANTIN;

22. Plut.adj. TOMA GRIGORE;

23. Plut.adj. NECHIFOR IOAN;

24. Plut.adj. IVAN ION;

25. Plut.maj. LUNGU CORNEL;

26. M.M. Pr. GHINDĂ GHEORGHE;

27. M.M. cls.I MAXIM PETRU;

28. Plut. Adj. ULIAN GHEORGHE;

29. Plut. SÂVU DUMITRU;

30. Plut. adj. PENIŞOARĂ ORESTE.

Cei care i-au cunoscut, cu pioşenie şi aducere aminte le continuă cu încredere şi

recunoştinţă meseria armelor.

Dumnezeu să-i odihnească-n pace!

32

33

UNELE ASPECTE DIN ACTIVITATEA DE CONSTRUCŢII

MILITARE

ÎN PERIOADA 1859-1877

Constantin STĂNĂŞILĂ

Deşi relativ puţin ştiută, istoria construcţiilor şi domeniilor militare-

parte constitutivă a istoriei militare naţionale – este bogată şi plină de învăţăminte

pentru cadrele armatei, în general, şi pentru elevii şi studenţii instituţiilor militare de

învăţământ, în special.

În şcoala militară şi în Academia Tehnică Militară, subsemnatul nu a primit

nici cea mai vagă informaţie despre istoricul activităţii pentru care mă pregăteam,

astfel că atât de firească legătură afectivă cu înaintaşii mei nici nu se înfiripa cel

puţin. Mult mai târziu, la vârsta maturităţii depline, când am fost pus în situaţia de a

întreţine, repara şi dezvolta fondul construit al armatei, am început să reflectez

asupra muncii, nu de puţine ori trudnice a acestora, să simt nevoia de a-i cunoaşte,

să-i admir şi să le închin respectul meu. Într-o astfel de stare sufletească am sprijinit

cu toată fermitatea scrierea şi tipărirea lucrării ,,Istoria construcţiilor şi domeniilor

militare”, avându-i ca autori pe domnii colonel (r) ing. Mircea Târzioru şi colonel

(r) Simion Pădureanu, apărută în anul 1995 la Editura Militară. Din această lucrare

valoroasă, cu merite ştiinţifice incontestabile, la a cărei documentare şi-au adus

contribuţia numeroşi ofiţeri constructori pe o durată de peste zece ani, am ales

reperele pe care le voi expune în continuare, mai succint ori mai dezvoltat,

subsemnatul rezumând de facto materialul cărţii sus-menţionate.

SCURTĂ PRIVIRE ASUPRA SITUAŢIEI POLITOCO-MILITARE

ÎN CARE S-AU DEZVOLTAT CONSTRUCŢIILE MILITARE

Războiul Crimeii (28 martie 1853-30 martie 1856), a cărei cauză principală

a fost competiţia dintre principalele puteri europene ale epocii pentru influienţă

asupra Imperiului Otoman, a avut consecinţe însemnate pentru evoluţia polită a

Europei, datorită raportului de forţe redefinit de Tratatul de la Paris (1856). Potrivit

acestuia, Marea Neagră devenea un teritoriu neutru din punct de vedere militar,

închis tuturor navelor de război, fără armamente şi fortificaţii pe ţărmurile ei.

Circulaţia pe Dunăre devenea liberă, sub supravegherea Comisiei Europene a

Dunării1.

1 Comisia Europeană a Dunării şi-a început funcţionarea la 4 noiembrie 1856 la Galaţi,

având reprezentanţi din Imperiul Austro-Ungar, al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit al

Marii Britanii şi Irlandei, Prusia, Imperiul Rus, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman.

România a devenit membră cu drepturi depline după Războiul de Independenţă şi

încorporarea Dobrogei în regat. Comisia a administrat traficul naval, a construit farul de la

34

Principatele dunărene2 - Moldova şi Valahia – rămâneau oficial sub

suzeranitate otomană, dar li se acorda dreptul de a avea constituţii proprii şi adunări

legislative puse sub supravegherea puterilor victorioase (între acestea se reliefa cel

de al II-lea Imperiu Francez). Tratatul stabilea consultarea populară în principate

pentru a se cunoaşte dorinţa reală de unire a acestora. Ca urmare, în anul 1857 se

constituie la Iaşi şi Bucureşti bine-cunoscutele Adunări ad-hoc, care decid în

unanimitate unirea. Basarabia, încorporată din anul 1812 în Imperiul Rus, rămânea

în continuare sub stăpânirea ţaristă, dar partea ei sudică (Cahul, Bolgrad şi Ismail)

erau retrocedate Moldovei şi implicit, aceasta avea controlul gurilor Dunării.

Luând cunoştinţă de dorinţa de unire, principalele puteri europene decid,

prin Convenţia de la Paris (1858)3 ca Moldova şi Valahia să poarte numele de

,,Principatele Unite Române”, deşi rămâneau organic independente una de cealaltă

(fiecare principat urma să fie cârmuit de un ,,hospodar” – domnitor propriu). În

comun, cele două principate urmau să aibă o Comisie de coordonare la Focşani, o

curte de casaţie şi instruire identică a armatelor lor. După cum este cunoscut, fără a

încălca prevederile Convenţiei, prin dubla alegere ca domnitor a colonelului

Alexandru Ioan Cuza, s-a realizat unirea de fapt a celor două principate.

În anul 1861, Înalta Poartă recunoaşte oficial poziţia lui Cuza ca domnitor

unic şi este de acord ca principatele Unite să aibă un singur guvern şi o singură

armată.

În fapt, unificarea armatei începuse încă din anul Unirii, când domnitorul

Cuza numise ministru de război în ambele principate pe colonelul Emanoil Florescu

şi mutase ministerul de război moldovean la Bucureşti, unde fiecare secţiune a sa

lucra împreună cu cea omoloagă a ministerului muntean.

Represiunea ruso-otomană a revoluţiei din anul 1848 afectase profund

armata, astfel că în ianuarie 1859, la preluarea funcţiei, domnitorul o găsise cu un

efectiv de 3000 de oameni recrutaţi exclusiv din ţărănime, cu o înzestrare şi

instruire precare, ,,neascultând decât de comenzile ruseşti sau austriece”, cum îi

scria împăratului francez Louis Napoleon Bonaparte. Ca urmare, Cuza a concentrat

Sulina, a regularizat braţul Sulina, a ridicat localitatea Sulina la rangul de oraş şi i-a

stabilizat populaţia, a mărit adâncimea minimă a braţului la 5,5 m şi a dragat continuu

Dunărea. La 18 august 1938, în urma ,,Aranjamentului de la Sinaia” s-a desfiinţat Comisia

Europeană a Dunării şi s-a înfiinţat ,,Administraţia Dunării de Jos”, sub controlul guvernului

român, devenit astfel beneficiarul unic al taxelor obţinute. Astăzi, fiinţează la Galaţi regia

autonomă ,,Administraţia Fluvială a Dunării de Jos” (A.F.D.) sub autoritatea Ministerului

Transporturilor. 2 Principatele dunărene – denumire folosită pentru prima dată de Imperiul Habsburgic după

semnarea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi (1774). Moldova şi Valahia erau astfel

considerate ca o singură entitate geopolitică pentru zona Dunării de Jos. Termenul a

cunoscut o răspândire rapidă în epocă şi a fost folosit până la Unirea din 1859. 3 Convenţia de la Paris (7/19 august 1858), încheiată între Austria, Franţa, Marea Britanie,

Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia, a hotărât:

,,art.1 – Primcipatele Moldovei şi Valahiei constituite de acum înainte sub denumirea de

,,Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” rămân sub suzeranitatea M.S.Sultanul.

Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al Sultanului...”

35

ambele armate în tabăra de instrucţie de la Floreşti (Prahova) şi a sporit rapid

efectivele la 10.000 de militari.

În acelaşi an, domnitorul a înfiinţat, pe lângă infanterie, artilerie şi

cavalerie, cea de a 4-a armă, geniul militar.

Împăratul francez a sprijinit eforturile domnitorului român trimiţându-i o

misiune militară condusă de locot.col. Eugene Lammy, care a ajutat la organizarea

serviciului administrativ al armatei, adoptând cerinţele regulamentelor franţuzeşti la

specificul local.

ACTIVITATEA DE CONSTRUCŢII ŞI DOMENII MILITARE

Pentru asigurarea condiţiilor materiale necesare pregătirii oştirilor celor

două principate, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a imprimat un ritm alert

măsurilor organizatorice. O enumerare, fie ea şi succintă a acestora, se impune.

Aminteam mai sus de crearea armei geniului. Prin Înaltul Ordin de Zi nr.480 din 30

mai 1859 s-a înfiinţat primul batalion de geniu în Moldova, urmat, în anul următor,

de primul batalion de geniu în Muntenia. La 12 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin

de Zi Domnesc nr.83, a fost constituit ,,Corpul de Stat – Major General al Armatei

Principatelor Unite Române care avea, printre alte atribuţii, şi pe cele referitoare la

,,toate lucrările privind construcţia şi repararea clădirilor militare pentru cazărmi,

corpuri de gardă, grajduri, spitale, închisori şi altele”. Ofiţerii batalionului de geniu

erau incluşi în această structură pe motiv că aveau cunoştinţe militare speciale.

Secţiunea a II-a a Statului Major General se ocupa de construcţiile şi domeniile

militare (lucrări de fortificaţii permanente şi temporare, conducerea lucrărilor

publice executate de armată, etc.). Secţiunea a III-a cunoscută şi sub numele

,,secţiunea de geniu”, încadrată cu ofiţeri de geniu, se ocupa cu proiectarea şi

atribuirea lucrărilor de construcţii, urmărea executarea acestora şi efectua recepţia

lor.

La 25 mai 1862 ministrul de război a emis Ordinul de zi nr.92, pe toată

armata prin care a înfiinţat Consiliul Tehnic de Geniu care aviza proiecte de

construcţii şi stabilea responsabilitatea autorilor acestora. După unificarea

Parlamentului şi Guvernului, cele două ministere de război ale celor două principate

au fost reorganizate într-unul singur, denumit ,,Ministerul de Război”. În noul

minister, sarcinile specifice activităţii de construcţii reveneau Direcţiei a II-a, care

avea atribuţii şi în domeniu cazării trupelor.

Primele regulamente militare – regulamentele privind serviciul interior din

corpurile de trupă – stabileau în sarcina comandanţilor, buna întreţinere a

construcţiilor folosite de subordonaţii lor. Controlul administrării tuturor

categoriilor de bunuri din folosinţa trupei, deci şi a construcţiilor şi materialelor de

resortul cazării, reveneau organelor de intendenţă. Pentru detalierea acestor

prevederi generale, la 3 ianuarie 1863 a fost aprobat cu Înatul Decret nr. 517

REGULAMENTUL CASARMELOR, acesta fiind cel dintâi regulament din istoria

armatei naţionale care reglementa întrega activitate de construcţii-cazare, fiind de

inspiraţie franceză. El introduce conceptul de ,,serviciul cazărmării” şi îi

sintetizează atribuţiile în 3 categorii, astfel:

36

1- Întreţinerea şi repararea fondului construit, completarea acestuia prin

construiri şi închirieri, în sarcina ofiţerilor de geniu;

2- Poliţia cazărmilor, în răspunderea comandanţilor de garnizoană, care

organiza controlul şi inspecţia stării de întreţinere a cazărmilor;

3- Destinarea locuinţelor şi privegherea mobilierului, adică repartizarea

clădirilor şi evidenţa lor pe corpuri de trupe, în sarcina ofiţerilor de

intendenţă.

Toate problemele referitoare la ,,serviciul cazarmării” erau rezolvate de

comisia permanentă de cazarmare pe garnizoană, constituită din ofiţeri de geniu,

comandantul garnizoanei şi intendent.

Comandantul corpului de trupă avea ca organ specializat pe ,,ofiţerul cu

cazarmarea”, numit dintre ofiţerii inferiori ai corpului, acesta fiind asistat de un

,,guard de geniu”.

La vremea apariţiei, regulamentul a părut contemporanilor săi o enormitate,

deoarece nu oglindea experienţa locală de aproape trei decenii de existenţă a

armatei române moderne şi, în plus, opera cu noţiuni necunoscute, introducea

funcţii şi atribuţii în lipsa unui personal calificat, etc. Astfel, regulamentul

consemna existenţa ,,birourilor sau oficiilor de geniu regionale”, când în toată

armata erau doar două batalioane de geniu care realizau drumuri; funcţiile ofiţerilor

de geniu de abia puteau fi acoperite cu ofiţeri de infanterie; ,,guarzii de geniu” erau

sublimi, dar lipseau cu desăvârşire şi, în plus, nimeni nu avea habar cum aveau să

fie recrutaţi şi plătiţi, etc.

Viaţa însă a demonstrat clarviziunea conducerii superioare a armatei care

a introdus principiile de organizare şi funcţionare a acestei activităţi ce s-au

păstrat în liniile ei esenţiale până astăzi.

Trebuie accentuat acest aspect, în sensul că toate reglementările ce s-au

succedat în timp pentru această activitate s-au inspirat din acest prim regulament.

Meritul lui incontestabil rezidă în realizarea unui fond valoros de cazărmi

funcţionale, adaptabile, rezistente şi durabile, care au continuat să funcţioneze unele

din ele până astăzi, depăşind cu mult durata lor normală de folosinţă.

De asemenea, regulamentul a introdus o organizare ierarhizată de la

cazarmă până la minister pentru aplicarea în viaţă a prevederilor sale. Astfel,

conducerea unitară era în sarcina ministerului, prin compartamentul său specializat;

pe plan regional, conducerea şi/sau coordonarea administrării tuturor cazărmilor

dintr-o circumscripţie teritorială revenea birourilor sau oficiilor de geniu. Pe plan

local, sarcina specifică revenea ,,portarului” (cazarmarului), subordonat nemijlocit

biroului de geniu, deci independent de unitatea ce era dislocată într-o cazarmă.

Un merit de prim rang l-a avut regulamentul în realizarea corpului de

constructori specialişti militari, prin profilarea pe acest specific a ofiţerilor de geniu

implicaţi, ca şi prin introducerea categoriei de ,,guarzi de geniu”, ca ajutoare de

nivel mediu cu profil mixt: administrativ-contabil şi tehnic, precum şi a celei de

cazarmări (denumiţi iniţial ,,portari” din sinonimul franţuzesc), funcţionari inferiori

dedicaţi supravegherii şi păstrării bunurilor de resortul construcţii-cazare.

La data intrării în vigoare a regulamentului, aceste categorii nu existau, dar

prin perseverenţă şi având în faţă modelul armatei franceze, acestea au fost create în

timp.

37

În efortul de reorganizare a armatei, prin Înalta Ordonanţă Domnească

nr.1037 din 11 noiembrie 1863 se înfiinţează comandamentele militare regionale,

care subordonează toate unităţile şi serviciile existente pe teritoriu arondat, inclusiv

comisiile de cazarmare ale garnizoanelor. Ca urmare, comandanţii acestor

comandamente devin responsabili cu asigurarea condiţiilor materiale de viaţă a

trupelor.

În data de 24 noiembrie 1864 se adoptă ,,Legea nr.1680 de organizare a

puterii armate”, în temeiul căreia, printre alte consecinţe ale ei, se înfiinţează Statul-

Major al Geniului, devenit efectiv în anul 1866.

După urcarea pe tron a prinţului Carol de Hohenzollern, dezvolatrea

armatei a cunoscut un nou impuls. În ce priveşte activitatea de construcţii-cazare,

notabilă este apariţia ,,Regulamentului asupra serviciului casermării”, aprobat cu

Înaltul Decret nr. 220 din 7 martie 1870. Acesta păstra spiritul primului regulament

şi chiar structura sa, dar îi perfecţiona formularea şi îi da o organizare judicioasă,

după cum elimina multe din neajunsurile constatate la aplicarea lui.

Fără a intra în detalii, afirmăm doar că noul regulament a marcat un pas

înainte în activitatea pe care o reglementa, dar eficienţa lui s-a dovedit efectivă doar

în corelare cu bugetul ce putea fi asigurat. Tot ca o consecinţă a acestui regulament,

apare o nouă reglementare, ,,Condiţiuni generale de ordine şi administraţie

aplicabile la toate întreprinderile de lucrări şi furnituri privitoare serviciului de

material al geniului militar”, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1872. Aceste

,,condiţiuni”, în fapt un veritabil regulament, instituiau reguli diferenţiate pentru

lucrările ce se executau în antrepriză. Astfel, pentru LUCRĂRILE NOI se întocmea

un dosar constituit din două părţi: partea I reprezenta caietul de sarcini şi cuprindea

proiectul de contract, planurile proiectului de construcţii, devizul estimativ,

condiţiile generale de ordine şi administraţie; partea a II însuma condiţiile tehnice

specifice lucrării, cu indici calitativi pentru materialele şi elementele de construcţii

ce intrau în operă. Dosarul astfel întocmit se supunea licitaţiei publice, data şi locul

acesteia fiind anunţate în presă cu cel puţin 10 zile înainte. Antreprenorii interesaţi

trebuiau să depună garanţiile legale de competenţă profesională şi solvabilitatea

financiară. Adjudecarea lucrării se făcea pentru oferta cea mai avantajoasă şi se

aproba de Ministerul de Război în termen de 10 zile de la data desfăşurării licitaţiei.

Odată cu adjudecarea licitaţiei se semna şi contractul. Antreprenorul câştigător

depunea o garanţie de 10% din valoarea lucrării, primea un exemplar din contractul

semnat şi o copie legalizată a procesului-verbal de adjudecare. Lucrarea putea

începe numai după ce ofiţerul de geniu verifica dacă pregătirile pentru lucrare -

materiale, personal şi utilaje – asigurau executarea lucrărilor fără întrerupere.

Pentru LUCRĂRILE DE REPARAŢII ŞI ÎNTREŢINERE, licitaţia publică

se ţinea în luna ianuarie pentru toate lucrările ce s-ar fi putut ivi în cursul anului.

Dosarul lucrării era întocmit pe baza stărilor stabilite de guarzii de geniu privind

cantităţile estimative; devizul estimativ se întemeia pe preţurile extrase din seria de

tarife locale. Ofiţerul de geniu era autoritatea ce emitea ordinul special de executare

efectivă, în care stabilea şi termenele de începere şi finalizare.

Pentru toate categoriile de lucrări, la terminarea lor se efectua recepţia

cantitativă şi calitativă, încheindu-se un act. După predarea lucrărilor, antreprenorul

asigura întreţinerea acestora pe perioada prevăzută în contract. La expirarea acestei

38

perioade – de regulă de 1 an, se făcea recepţia definitivă. Contractele prevedeau

obligaţia antreprenorului de a preda ofiţerului de geniu orice obiect numismatic, de

istorie, de artă, etc.ce ar fi fost descoperit pe perioada executării lucrărilor, care le

preda la rândul său ministerului pentru a fi depuse în muzeele de stat, devenind

astfel proprietate publică.

Aceste ,,condiţiuni” au stat la baza execuţiei lucrărilor militare timp de

două decenii, fiind în mai multe rânduri amendate punctual, în funcţie de condiţiile

concrete ale unor etape, în aceleaşi condiţii juridice ca la aprobarea iniţială.

Rigoarea condiţiilor în care se desfăşura activitatea de construcţii-cazare a

impus o creştere considerabilă a competenţei profesionale a personalului de

specialitate. Ca o recunoaştere oficială a acestui fapt, guarzii de geniu au fost

asimilaţi în grad de ofiţer prin Înaltul Decret nr. 1900 din 18 noiembrie 1872, ceea

ce le-a întărit poziţia în raporturile cu comandanţii trupei.

Ca urmare a situaţiei politice din Balcani, unde se prefigura un nou război

ruso-turc, fondurile bugetare au fost direcţionate preponderent spre pregătirea de

luptă a armatei, înzestrarea ei cu armament, muniţii şi tehnică de luptă şi crearea

stocurilor de mobilizare. Ca o consecinţă firească a acestei orientări, activitatea de

construcţii militare a stagnat sau chiar a cunoscut un recul. Ofiţerii de geniu şi

guarzii de geniu au fost mutaţi la trupe, cazarmarii care mai erau funcţionari civili

au fost disponibilizaţi, cazărmile, materialele şi arhiva au fost predate serviciului de

intendenţă. Toate aceste operaţiuni s-au încheiat la data decretării mobilizării – 6

aprilie 1877.

ASIGURAREA CU CADRE SPECIALIZATE A ACTIVITĂŢII DE

CONSTRUCŢII ŞI DOMENII MILITARE

Până la Unire, în oştile celor două principate au existat câţiva ofiţeri şi

subofiţeri care s-au ocupat de această activitate, unul dintre ei fiind colonelul

inginer Carol Begenau, căruia posteritatea i-a atribuit responsabilitatea construirii

taberei de baracamente de la Floreşti-Prahova, în primăvara anului 1859.

Dezvoltarea impetuoasă a armatei, începută de domnitorul Cuza, a necesitat

şi construirea de cazărmi şi alte stabilimente militare. Acestea, la rândul lor,

impuneau întreţinerea şi administrarea lor corespunzătoare, fapt ce reclama crearea

unui corp de specialişti competenţi în acest domeniu.

La început, aceşti specialişti au fost recrutaţi din rândul inginerilor şi

tehnicienilor civili, dar şi dintre cei mai destoinici absolvenţi ai Şcolii militare.

În condiţiile în care Principatele Unite se confruntau cu o penurie acută de

specialişti constructori de nivel superior şi mediu, criteriile de selecţionare pentru

armată au trebuit să ţină seama în mod diferenţiat de importanţa şi rolul pe care

urmau să le îndeplinească.

,,Regulamentul casarmelor” din anul 1863 stabilise trei categorii de astfel

de cadre specializate: 1) ofiţerii de geniu; 2) guarzii de geniu şi 3) portarii

(cazarmarii), ultimele două categorii fiind funcţionari civili militarizaţi.

Ca şi astăzi şi ca dintotdeauna, constrângerile bugetare au făcut ca niciodată

necesarul stabilit după normele regulamentare să fie acoperit integral. Proporţiile

39

acestui deficit perpetuu erau ,,reglementate” de împrejurările politice, economice şi

organizatorice în care se dezvolta armata.

Primii specialişti constructori militari din armata română modernă au

provenit din arma geniu şi au constituit corpul ofiţerilor de geniu, prevăzut de

regulamentul sus-menţionat. Aceştia au fost selecţionaţi din rândul inginerilor civili

de maiorul inginer Panait Donici, (primul comandant al B.Ge şi ministru al

lucrărilor publice) şi li s-au acordat grade militare. Pentru funcţiile neîncadrate, s-a

hotărât ca din rândul ofiţerilor doritori din celelalte arme să se selecţioneze, pe bază

de examen, acei ce urmau să le ocupe. În acest scop, ,,Ordonanţa pentru admisii”

(1859) cerea următoarele cunoştinţe:

- Pentru gradul de sublocotenent (inginer ordinar cl. aII-a): cunoştinţe

tehnice de matematici superioare, de construcţia şoselelor şi podeţelor,

mineralogie şi cunoştinţe militare generale;

- Pentru gradul de locotenent (inginer ordinar cl.I): cunoştinţe de calcul

integral şi diferenţial, mecanică, geodezie, rezistenţa materialelor,

hidraulică, fortificaţii şi cunoştinţe militare de artă şi strategie;

- Pentru gradul de căpitan (inginer-şef): cunoştinţe de geologie, maşini

cu abur, construcţii de poduri din piatră şi metalice, canale, construcţii

hidrotehnice şi cunoştinţe militare de administraţie şi organizarea

armelor.

Dificultăţile bugetare insurmontabile ale Ministerului Lucrărilor Publice au

determinat desfiinţarea în anul 1861 a batalionului de geniu din Moldova şi ofiţerii

lui retrimişi în poziţiile de provenienţă. Ca urmare, formarea de ofiţeri de geniu din

rândul inginerilor civili a fost abandonată, rămânând ca aceştia să fie selecţionaţi

doar dintre absolvenţii Şcolii militare.

Deoarece cerinţele funcţiei impuneau ofiţerului de geniu studii superioare

de construcţii ce nu puteau fi asigurate nici de Şcoala militară şi nici de şcoli civile

de profil, pregătirea unora se făcea la şcolile de aplicaţii de geniu din străinătate,

unde urmau şi cursurile şcolilor politehnice. Pentru ceilalţi ofiţeri de geniu,

cunoştinţele de specialitate în construcţii se deprindeau la cursurile organizate iarna

în batalioanele de geniu.

Cum ofiţerii de geniu erau recrutaţi dintre cei mai buni absolvenţi ai Şcolii

militare, pentru ca şi aceştia să poată aspira la cele mai înalte poziţii de comandă,

erau trimişi la trupe pentru a-şi desăvârşi pregătirea militară. Mulţi dintre ei au

devenit comandanţi4 de regimente, divizii, corpuri de armată, şefi ai Statului Major

General, miniştri şi chiar prim-ministru.

Dar rotirea de care aminteam, deşi evident necesară, avea consecinţe

negative pentru activitatea de construcţii, deoarece funcţiile eliberate de cei

profesionalizaţi erau completate de regulă cu ofiţeri de infanterie ce deveneau astfel

4 Prima promoţie de ingineri (N.B.) HOTARNICI şcolarizaţi în limba română într-o

instituţie de învăţământ naţională a absolvit în anul 1818 clasa specială de inginerie civilă a

Academiei domneşti din Iaşi. În acelaşi an începea la Bucureşti ,,marea epopee a

învăţământului superior de construcţii” (Mihai Fătu, Istoria Universităţii Tehnice de

Construcţii Bucureşti, 1998, pg. 52-53).

40

genişti ,,din mers”. Iar aceştia, după ce se reprofilau, erau rotiţi din nou şi astfel

caruselul părea că n-are sfârşit.

În consecinţă, prin Înaltul Decret nr. 824 din 24 aprilie 1872 s-a stabilit ca

Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie să pregătească şi ofiţeri de geniu, dar

măsura a devenit efectivă după războiul de independenţă.

,,Regulamentul casarmelor” din anul 1863 introducea pentru prima dată în

armata română funcţia de ,,guard de geniu”. Guarzii de geniu au fost primii

specialişti de nivel mediu destinaţi exclusiv construcţiilor militare şi au constituit

corpul guarzilor de geniu. Ei erau impiegaţi sau funcţionari militarizaţi şi îi

secondau pe ofiţerii de geniu în acele operaţiuni de detaliu privind supravegherea

predării-primirii clădirilor militare cu mobilierul aflat în evidenţa geniului şi ţineau

la zi contabilitatea bunurilor de acelaşi resort. Atribuţiile lor amănunţite, precum şi

condiţiile de selecţionare, de avansare şi de retribuire au fost stabilite prin Decizia

ministerială nr.16 din 1 aprilie 1866. Încadrarea acestor funcţii se făcea cu

subofiţeri merituoşi, dar poziţia lor singulară în armată crea acestui corp dificultăţi

majore, întrucât nu aveau corespondent nici în viaţa militară şi nici în cea civilă. Ca

subofiţeri încadraţi pe funcţii cu statut civil erau în raporturi încordate cu

comandanţii corpurilor de trupă cărora trebuiau să le atragă atenţia asupra relei

întreţineri şi uneori să le impute stricăciunile sau cheltuielile de reparaţii. Pentru

aceasta, din anul 1866 au primit calitatea de ,,impiegaţi militari” cu statut de

funcţionari civili din punctul de vedere al drepturilor şi îndatoririlor disciplinare.

Primii guarzi de geniu au fost recrutaţi din subofiţerii de celelalte arme şi

aveau niveluri eterogene de cunoştinţe, mai ,,tehnici” fiind cei proveniţi din

artilerie, armă care avea şi ea guarzi din anul 1864. Ierarhizarea guarzilor de geniu a

fost stabilită de ,,Legea pentru organizarea puterii armate” din anul 1868 în două

clase: guarzi de geniu cl.I şi guarzi de geniu cl.a II-a.

Pentru a li se întări autoritatea, similar cu guarzii de artilerie, şi guarzii de

geniu au primit dreptul de a purta uniforma de ofiţer, având la caschetă şi la vipuşcă

paspol de culoarea armei, fără epoleţi şi însemne de grad.

Perfecţionarea ulterioară a pregătirii lor de specialitate a condus, după

câţiva ani, la acordarea de competenţe similare cu ale ofiţerilor de geniu pentru

încheierea actelor la lucrările de întreţinere şi reparaţii, ca şi pentru supravegherea

lucrărilor executate în antrepriză.

Relaţiilor de serviciu încordate dintre guarzii de geniu şi comandanţi, pe de

o parte, şi discriminarea dintre guarzii de geniu, neasimilaţi gradelor de ofiţeri, şi

guarzii de artilerie şi intendenţă, asimilaţi acestor grade, pe de altă parte, au

determinat într-un final schimbarea poziţiei lor în armată. Prin Înaltul Decret nr.

1900 din 18 noiembrie 1872 statutul lor a fost schimbat astfel: guarzii de geniu cl.a

III-a (clasă nou introdusă) au fost asimilaţi gradului de sublocotenent, guarzii de

geniu cl.a II-a celui de locotenent şi guarzii de geniu cl.I celui de căpitan.

Ulterior, clasa a III-a a fost anulată din ierarhizare, rămânând clasele I şi a

II-a, asimilată însă gradelor de locotenent şi sublocotenent, măsura fiind luată din

constrângeri bugetare.

Corpul cazarmarilor a apărut simultan cu guarzii de geniu şi avea misiunea

de a supraveghea permanent modul de păstare şi folosinţă a cazărmilor şi a

celorlalte localuri, a mobilierului şi terenurilor de către unităţile şi subunităţile

41

dislocate în acestea. Iniţial, cazarmarii s-au numit ,,portari” după denumirea lor în

regulamentele franceze. Denumirea de ,,cazarmari” a fost dată de Înaltul Decret nr.

513 din 23 martie 1866. Ei purtau uniforma subofiţerilor de geniu, dar pe chipiul lor

era brodat cuvântul ,,cazarmar”, fără a fi asimilaţi gradului de subofiţer. Ca şi

guarzii de geniu, erau consideraţi funcţionari civili (agenţi de geniu, impiegaţi

militari). Recrutarea lor se făcea de către ofiţerii de geniu, din rândul subofiţerilor

cu recomandări de gospodari buni, disciplinaţi şi corecţi. Numirea lor în funcţii se

făcea prin ordinul ministrului de război. Deşi regulamentul prevedea pentru fiecare

cazarmă o funcţie de cazarmar, alocaţiile bugetare reduse au permis de abia în anul

1866 încadrarea a 16 funcţii.

Personalul civil folosit în activitatea de construcţii în perioada 1859-1877 a

constat din 7 funcţii: 3 arhitecţi şi 4 desenatori, angajaţi în statul-major de geniu.

REALIZĂRILE OBŢINUTE ÎN CONSTRUCŢII ŞI DOMENII

MILITARE ÎN PERIOADA 1859-1877

Cele mai importante obiective ale tânărului stat român din această perioadă

erau apărarea autonomiei recucerite şi pregătirea independenţei şi suveranităţii ţării.

Pentru înfăptuirea lor s-au depus eforturi cu adevărat uriaşe ca armata să se dezvolte

şi să se pregătească, astfel ca atingerea acestor scopuri să devină posibilă. În

consecinţă, cheltuielile pentru apărare au fost considerate ca un sacrificiu de primă

necesitate şi acesta a fost contextul în care a fost organizată şi s-a desfăşurat

întreaga activitate de construcţii din armată.

Elita politică a vremii s-a dedicat creării unei armate puternice şi a sprijinit

cu toate posibilităţile aflate la îndemână realizarea fondului de construcţii necesare,

acordând atenţie maximă cheltuirii resurselor financiare ce puteau fi alocate acestei

activităţi pentru asigurarea calităţii, rezistenţei, durabilităţii şi stabilităţii

construcţiilor.

În primii doi ani după Unire, direcţia principală de efort a fost orientată spre

repararea şi repunerea în funcţiune a fondului existent. S-a stabilit o colaborare

fructuoasă între unităţile beneficiare, sprijinite şi de celelalte unităţi din garnizoană,

şi antreprenori. Aceasta a condus la urgentarea lucrărilor concomitent cu reducerea

corespunzătoare a cheltuielilor.

După aceşti doi ani, a început o campanie veritabilă de construcţii pentru

armată, dar, sub influienţa creşterii încordării politice din Europa5- ceea ce a impus

concentrarea efortului financiar spre înzestrarea cu armamente şi materiale de

război, intensitatea construirii de cazărmi şi localuri s-a redus treptat.

Demn de reţinut este că ceea ce s-a construit pentru armată a ţinut seama de

experienţa anterioară. Soluţiile adoptate au răspuns, în primul rând, cerinţelor

5 Exemplul cel mai notabil este dat de mareşalul Constantin Prezan (27 ianuarie 1861 – 27

august 1943), dar lista (incompletă, evident) mai cuprinde pe generalul Artur Văitoianu –

prim-ministru, opt miniştri de război, patru miniştri la Ministerul Lucrărilor Publice, zece

şefi ai M.St.M, peste 30 de ataşaţi militari, şapte membri ai Academiei Române, un membru

al Societăţii Regale de Ştiinţe din Londra, mai mulţi membri ai academiilor de artă şi ştiinţe

din S.U.A., Italia, Franţa, Germania, etc.

42

funcţionale pentru care au fost gândite, dar au avut în vedere şi încadrarea lor în

firescul specificului local.

Astfel, s-au proiectat şi executat atât clădiri compacte, lineare, cum au fost

cazarma Copou din Iaşi, cazarma Cuza Vodă din Bucureşti (Calea 13 Septembrie),

Spitalul Militar din Bucureşti, cât şi construcţii în sistem pavilionar, în care fiecare

clădire era destinată unei anumite funcţiuni, acest sistem fiind tot mai mult preferat.

Compartimentările interioare urmăreau să asigure iluminarea naturală mai bună,

ventilarea judicioasă, volume de aer şi suprafeţe corespunzătoare funcţiunilor

adăpostite, fiind normate potrivit cerinţelor regulamentare.

Soluţiile constructive alese foloseau ca materiale pentru fundaţii cărămida

sau zidăria de piatră cu mortar de var hidraulic, pentru pereţi zidăria de cărămidă cu

placaje de piatră la poduri şi ancadramente din piatră la uşi şi ferestre şi lemnul

pentru grinzile planşeelor şi pentru buiandrugii golurilor din pereţi şi pentru

şarpantele acoperişurilor. S-a folosit şi metalul sub forma barelor de oţel înglobate

în zidărie la nivelul planşeelor şi a ancorelor în zidurile transversale. Tencuielile

erau executate cu mortar de var, scările interioare erau lucrate din stejar sau fag,

scările exterioare din dale de calcar. Pardoselile de la parter erau realizate de regulă

din cărămidă, iar cele de la etaje din scândură. În aceste condiţii, în care lemnul era

folosit pe scară mare, iluminatul de noapte se asigura cu opaiţe şi lumânări şi

încălzirea era pe sobe cu lemne, se producea relativ frecvent incendii, soldate cu

pagube mari.

Apa se asigura din fântâni săpate, se aducea la locul de consum cu sacale şi

se depozita în butoaie. Apa uzată se colecta în haznale exterioare şi se evacua în

câmpuri de infiltraţie cu vidanje.

Mobilierul pentru armată se confecţiona din lemn şi era de strictă

necesitate. Dormitoarele trupei erau echipate cu paturi comune, suprapuse, aşternute

cu paie sau saltele de paie, bănci pentru echipament, doniţe cu apă pentru noapte,

opaiţe sau lumânări; la spălătoare se asigurau butoaie cu apă şi jgheaburi din lemn;

la sălile cu mese existau mese simple, bănci din lemn, lăzi pentru pâine şi dulapuri

din lemn pentru veselă.

Drumurile interioare din cazărmi au fost executate la început din pământ

bătătorit cu maiul; ulterior, au fost îmbunătăţite cu balast şi chiar pietruite cele

principale, destinate circulaţiei tehnicii pe roţi şi căruţelor. În mod obişnuit,

materialele pentru îmbrăcămintea drumurilor se procurau de pe plan local. În

perioada pe care o analizăm, prioritatea conducerii armatei în materie de construcţii

a vizat repararea şi viabilizarea vechilor stabilimente, precum şi aducerea în stare

acceptabilă de folosinţă a celor cumpărate sau închiriate.

Soluţiile tehnice adoptate de constructori erau dependente de structurile

iniţiale ale acestor localuri.

O altă categorie de lucrări, caracteristice acestei perioade, vizau

construcţiile provizorii din taberele de instrucţie, pichetele de grăniceri, etc, şi din

cazărmile cărora nu li se puteau asigura fonduri pentru construcţii permanente.

O particularitate a vieţii de cazarmă din această perioadă consta în mutarea

mobilierului odată cu unităţile ce schimbau garnizoana, operaţiuni evident greoaie,

generatoare de cheltuieli suplimentare, de deteriorări, etc.

43

Tabloul vieţii de cazarmă descris mai sus este de natură să convingă pe

cititor de faptul că în măsură decisivă unui comandant de unitate (subunitate) îi

trebuiau calităţi incontestabile de bun gospodar. Cum astfel de calităţi nu se

întruneau de obicei cu cele de bun specialist militar, pretinse de funcţie, conducerea

statului şi a armatei a fost nevoită să constituie sistemul organizatoric al statului-

major de geniu.

Acest sistem, subliniez, impus de necesităţi evidente, a intrat în funcţiune

treptat şi greoi, croindu-şi drumul în funcţie de alocaţiile bugetare ce-i puteau fi

asigurate, acestea fiind reduse şi intermitente. La aproape un deceniu de la intrarea

în vigoare – anul 1863 – a ,,Regulamentului casarmelor”, rezultatelor obţinute erau

aproape neînsemnate în raport cu cerinţele imperioase ale armatei. Ca o dovadă a

acestei stări de fapt, stă raportul ministrului de război din 24 august 1872 adresat

domnitorului în care denunţa starea lamentabilă a cazărmilor din garnizoana Galaţi.

Aşadar, în condiţiile deosebit de grele cu care se confruntau tânărul stat

român şi armata sa, condiţii determinate de sărăcia endemică a celor două

principate, dar şi de frământările politice aproape fără de sfârşit ale puterilor

europene din epocă, prin perseverenţă şi înalt patriotism, susţinut de un

profesionalism demn de laudă, au fost realizate construcţii militare în acord cu

posibilităţile societăţii româneşti de atunci.

În România anului 1877, teritoriul statului era organizat din punct de vedere

militar în patru diviziuni. În ordinea numerică a acestora, autorii cărţii de referinţă

prezintă realizările obţinute de predecesori, pe care subsemnatul le trece în revistă

succint:

Pentru Diviziunea I Militară Teritorială:

1. La Craiova (reşedinţa Diviziunii):

Cazarma Oata, dimensionată pentru un batalion de infanterie,

asigura în fapt cazarea a două batalioane. Între anii 1860-1862

s-au făcut reparaţii capitale la clădiri şi s-au extins amenajările

gospodăreşti;

Cazarma Episcopia a fost amenajată pentru cazarea a două

companii de infanterie. După demolarea ei, pe amplasamentul

eliberat s-a construit mai târziu Tribunalul din Craiova;

Spitalul Militar Divizionar a fost amenajat în 3 clădiri închiriate

şi asigura 48 de paturi;

Depozitul regional de pulberi, la Bariera Caracalului.

2. La Turnu Severin:

Cazarma carantinei, construită în anul 1840, atribuită din anul

1870 Batalionului 1 Vânători, a fost transformată şi extinsă

începând din anul 1867 pentru a primi un regiment de

infanterie.

Pentru Diviziunea a II-a Militară Teritorială:

1. La Bucureşti (sediul Diviziunii):

Cazarma Sfântul Gheorghe, mai cunoscută sub numele

Malmaison, a fost completată cu un grajd, o infirmerie

veterinară şi o magazie. Afectată în anul 1861 de un incendiu

44

purternic, la reparaţii i s-au adăugat, prin supraînălţare, etajul

II, iar parterul a fost amenajat, din grajd, în dormitor pentru

trupă. Aceste lucrări i-au adus faima de cea mai mare cazarmă

din ţară. În anul 1870, aici au fost cazate un regiment de

lăncieri, un divizion de artilerie şi un batalion de infanterie;

Cazarma Cuza din str. 13 Septembrie, proiectată de Statul

Major de Geniu, a fost construită între anii 1862-1865 pentru

un regiment de infanterie, în sistem linear, cu parter şi etaj. În

anul 1874 a fost completată cu sală de mese, bucătărie şi

spălătorie;

Cazarma Alexandria a fost construită pe str. Uranus de pe

Dealul Spirii, în faţa Arsemalului. Denumirea îi vine de la o

cazarmă mai mică, construită pe acel amplasament în anul 1842

de domnitorul Alexandru Ghica. Proiectată pentru efectivul a 6

companii de infanterie, după darea în folosinţă a primit 12

companii. În anul 1873 a fost completată cu un economat

(bucătărie, sală de mese, magazie de alimente);

Cazarma Meitani, pe Calea Victoriei a fost în anul 1860 sediul

Ministerului de Război al Munteniei; a fost completată cu

sediul tipografiei ministerului. După o perioadă scurtă în care a

funcţionat aici Şcoala Militară, din anul 1866 a fost transferată

definitiv Prefecturii Poliţiei Capitalei;

Şcoala Militară a fost construită pe uliţa Târgovişte (Calea

Griviţei de astăzi), pe locul fostei ,,Dejurstve”, între anii 1861-

1862, cu condiţii pentru institut de învăţământ superior. În anul

1866 a fost devastată de un incendiu, dar a fost reparată în

acelaşi an;

Spitalul Militar Central a fost construit între anii 1858-1861 pe

str. Ştirbei Vodă, după indicaţiile dr. Carol Davila, fiind

proiectat de arh. Hartel. Avea demisol, parter şi etaj, suprafaţa

construită desfăşurată însumând 3 000 m.p. În incinta lui

funcţionau cabinete medicale, 17 saloane cu 16 paturi fiecare,

săli de operaţii, săli de tratament, anexe igienico-sanitare şi

gospodăreşti. Până în anul 1865 a fost completat cu clădiri

pentru farmacie, spălătorie, morgă şi altele;

Arsenalul Armatei a fost construit pe amplasamentul mai vechii

căzărmi Curtea Arsă, pe str. Uranus din Dealul Spirii. Lucrările

au început în anul 1862 cu amenajarea unei pirotehnii existente

şi apoi, an de an, s-au adăugat hale pentru atelierele necesare,

spaţii de cazare pentru companiile de uvrieri, şcoala de

armurieri, etc.;

Pirotehnia Armatei a funcţionat în incinta Arsenalului până în

anul 1873, când a fost mutată la Cotroceni, în faţa cazărmii

geniului;

45

Manutanţa a fost construită în anul 1877 lângă cazarma

Malmaison, ca o remiză cu cinci cuptoare – patru pentru pâine

şi unul aeroterm pentru pesmeţi de război;

Tabăra Cotroceni a fost înfiinţată în anul 1863 pentru instrucţia

de luptă a trupelor, cu o capacitate de 8500 de oameni şi 2230

de cai, vis-a-vis de Azilul Elena Doamna (Institutul Pedagogic

din Şoseaua Panduri). Bărăcile şi corturile pentru trupă

constituiau un orăşel militar ce se întindea până spre

Complexul ,,Favorit” din cartierul Drumul Taberei. Lucrările

au fost executate de batalionul de geniu din Bucureşti. Bărăcile,

în cea mai mare parte, aveau pereţii din paiantă şi acoperişurile

din scânduri. Caii erau adăpostiţi în şoproane acoperite cu

frunzare. Tabăra dispunea de cuptoare pentru pâine şi bucătării

improvizate de campanie. Apa era asigurată din fântâni săpate.

Au fost amenajate spălătoare, latrine, locuri de depozitare a

materialelor, etc. Domnitorul Cuza în Ordinul de Zi către toată

oastea din 6 octombrie 1863 dădea o înaltă apreciere activităţii

desfăşurate la construcţia şi întreţinerea taberei. Unele

construcţii ale taberei au fost folosite şi de trupele ruseşti de

etapă în timpul războiului de independenţă. După război, tabăra

a fost desfiinţată din cauza uzurii avansate ce impunea

cheltuieli neeconomicoase pentru menţinerea ei. Depozitul

central de echipament a fost construit între anii 1863-1864 în

incinta cazărmii Cuza şi extins în anul 1868. Pentru nevoile

oştirii au fost folisite temporar şi unele mănăstiri din Bucureşti

sau împrejurimi, a căror incinte se pretau la a fi folosite ca

spaţii de cazare şi depozitare. Această practică nu reprezenta o

noutate, ea făcând parte din tradiţiile de luptă ale oştirilor

moldovene şi muntene. Mănăstirea Mihai Vodă din Bucureşti,

ridicată în anul 1594 sub domnia lui Mihai Viteazul reprezenta

o veritabilă incintă militară cu ziduri de apărare ca o cetate. În

timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 a servit drept

spital militar pentru oastea ţarului şi ulterior tot ca spital militar

pentru cea română. În perioada pe care o evocăm noi a fost pe

rând sediu al Şcolii Militare şi apoi al şcolii de subchirurgi

(1855-1862) a doctorului Carol Davila;

2. La Ploieşti, pe un teren donat de un cetăţean patriot, s-a realizat în anul

1863 o cazarmă pentru un batalion de infanterie şi o altă cazarmă pentru un

escadron de cavaleri;

3. La Târgşor, unde funcţiona o fabrică de pulbere, s-au făcut extinderi

constând dintr-o magazie pentru depozitare, atelier, trei clădiri pentru

personal şi o infirmerie, în anii 1864-1868;

4. La Floreşti s-a construit între 25 aprilie şi 30 iunie 1859 binecunoscuta

tabără de instrucţie pentru oştile reunite ale Moldovei şi Valahiei. Tabăra,

cu 417 bărăci, era de formă dreptunghiulară cu frontul de circa 2 km şi

adâncimea de 300 m. În centrul ei era baraca domnitorului, flancată de

46

bărăcile celor doi miniştri de război. În fancul drept erau bărăcile infanteriei

celor două oştiri, în fancul stâng cele ale cavaleriei. Trupa era dispusă în

prima linie de bărăci;în linia a doua erau cazaţi ofiţerii, grănicerii şi erau

amenajate serviciile. Tabăra a fost desfiinţată în toamna anului 1859;

5. La Târgovişte s-a construit fonderia de tunuri (arsenalul), în anul 1864.

Începând cu anul 1867, când s-a renunţat la fabricarea tunurilor din bronz,

construcţia a devenit depozit de armament;

6. La Nucet s-au construit baracamente uşoare pentru herghelia armatei.

Pentru Diviziunea a III-a Militară Teritorială:

1. La Galaţi (reşedinţa diviziunii):

În anul 1865 s-au cumpărat câteva case şi s-au amenajat, după

planurile Statului Major de Geniu, pentru a servi ca spital militar

divizionar;

În acelaşi an s-au reparat, amenajat şi completat spaţiile fostei

carantine din Bădălan pentru a primi atelierele flotilei militare;

În anul 1873, pe terenul fostei ,,erbării militare”, s-au dat în

funcţiune două magazii pentru depozitul de pulbere şi muniţii al

garnizoanei.

2. La Brăila, după mutarea atelierului flotilei militare, clădirile eliberate au

fost amenajate pentru cazarea a două companii de infanterie;după anul

1869, aici a fost instalată infirmeria garnizoanei;

3. La Bolgrad a fost construit, în anul 1863, spitalul garnizoanei.

În anul 1866, cazarma jandarmilor a fost amenajată parţial pentru a

primi o şcoală regimentară;

În anul 1869 s-au executat reparaţii la cazarma infanteriei;

4. La Ismail:

În anul 1863 se construieşte spitalul garnizoanei;

În acelaşi an, se efectuează reparaţii capitale la cazarma infanteriei;

5. La Buzău:

În anul 1864 se cumpără sub presiunea urgenţei un imobil şi se

amenajează cazarma cavaleriei pentru un escadron;

6. La Focşani:

Între anii 1863-1864 se construieşte cazarma cavaleriei pentru un

escadron;

În anul 1868 se pune în funcţiune cazarma Unirea, amenajată în

clădirile cumpărate de la Societatea ,,Ghica”, după planurile şi sub

conducerea inginerului Leidek. Cazarma, destinată iniţial unui

regiment de infanterie, a fost repartizată B.3 V.;

7. La Furceni- Tecuci:

Pe un teren de 32 km.p. s-a amenajat pe malul Siretului, în anul

1869, o tabără de instrucţie pentru trageri de artilerie şi exerciţii de

luptă cu regimentul. Tabără, din bărăci de paiantă, le avea dispuse

pe o singură linie pe coloane de barăci. Execuţia ei a revenit

batalionului de geniu. Tabăra şi-a încheiat existenţa în anul 1875;

47

Pentru Diviziunea a IV-a Militară Teritorială:

1. La Iaşi (reşedinţa diviziunii):

Cazarma Copou, începută în anul 1856, a fost terminată în anul

1876, după proiectele revizuite de arhitecţii Harl von Cugler şi P.A.

Tabai. Este o clădire monumentală, folosită şi în prezent;

Până la finalizarea cazărmii Copou, a mai fost folosită, cu

amenajările de rigoare, cazarma din Piaţa Palatului Administrativ;

Cazarma Frumoasa a fost amenajată în spaţiile unei foste mănăstiri

dezafectată ca urmare a Legii secularizării averilor mănăstireşti din

anul 1863. Lucrările pentru readaptare la noua funcţiune s-au

executat între anii 1866 şi 1868. În cazarmă au fost dislocate două

baterii de artilerie;

Tabăra de barăci a infanteriei, din 18 baracamente mari, a fost

înfiinţată în anul 1868 pe platoul Copou şi asigura cazarea

provizorie a unui regiment de linie;

Cazarma cavaleriei de pe platoul Copoului a fost construită în anul

1868 lângă tabăra de barăci, în sistem pavilionar, din clădiri-parter,

pentru 400 de ostaşi şi 400 de cai;

Şcoala fiilor de militari (liceul militar) a fost amenajată în casele

cumpărate de la principele Sturza, în anul 1874;

Depozitul de muniţii regional a fost construit în anul 1876 pe

terenul cazărmii Copou;

Şcoala militară a fost completată în anul 1861 cu o sală de sport.

2. La Botoşani:

În spaţiile fostei mănăstiri Popăuţi s-a amenajat o cazarmă

pentru o companie de infanterie în anul 1863;

3. La Roman:

Pe un teren primit de la autoritatea locală, s-a construit între

anii 1875-1876 cazarma artileriei pentru patru baterii;

4. La Băcău:

S-a amenajat cazarma vânătorilor pentru o companie din B.1V.,

într-o clădire închiriată;

5. La Târgu Ocna:

În clădiri închiriate s-a amenajat cazarma vânătorilor pentru

două companii ale B.1 V.

În finalul acestui articol nu pot decât să subscriu şi o fac cu toată adeziunea

la concluziile autorilor de referinţă care îşi afirmă admiraţia pentru înaintaşii ce au

pus bazele organizatorice ale construcţiilor militare, în vederea realizării lor la cel

mai bun nivel tehnic şi pentru administrare, întreţinere şi reparare ,,astfel încât să se

asigure buna funcţionalitate pe toată durata existenţei” (op.cit.pag.103).

Activitatea de construcţii şi domenii militare din această perioadă a

cunoscut şi succese dar şi reculuri inerente începutului. Cele din urmă se explică

prin precaritatea cunoştinţelor de specialitate cu care au pornit la drum precursorii

48

noştri, depăşită numai prin ataşamentul pentru noua profesie adoptată şi prin

consecvenţa cu care au urmărit obţinerea calificării, la care se adaugă fragilitatea

bugetelor ce puteau fi alocate de tânărul stat, nevoit să-şi împartă şi să-şi gestioneze

cu parcimonie puţinele resurse financiare pe o plajă întinsă de nevoi stringente.

,,Dar cea mai importantă caracteristă acestei perioade pentru sistemul

organizatoric al construcţiilor militare a constituit-o excelenta bază creată pentru

perioada următoare, în care armata şi nevoile sale s-au dezvoltat rapid şi în proporţii

pe care cei din perioada Unirii nici nu le puteau visa”.(op.cit. pag. 103)

Tronul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

49

BANCNOTELE EMISE DE BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

PÂNĂ LA DECLANȘAREA PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Prof. Marian BOLUM

Dezvoltarea economică socială și politică precum și modernizarea

instituțională a statului român, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au impus

fabricarea și punerea în circulație a unor noi semne monetare. Adoptarea sistemului

monetar național, prin promulgarea la 12 aprilie 1867 a Legii pentru instituirea unui

nou sistem monetar și pentru fabricarea monedelor naționale1, a însemnat pentru

domeniul financiar-bancar tramsformări rapide care au determinat o serie de

realizări importante în domeniul economic. Aceste transformări au permis

conectarea treptată a României la circuitul economico-financiar european.

Adoptarea legii monetare din 1867 (avea în vedere fabricarea și punerea

în circulație doar a monedelor de aramă, argint și aur) nu realiza o circulație

monetară eficientă și nici nu rezolva problema resurselor necesare statului în

condițiile în care cheltuielile bugetare erau din ce în ce mai mari, datorită extinderii

aparatului administrativ. Problema deficitului bugetar nu putea fi rezolvată datorită

faptului că meseriașii și comercianții care plăteau impozite erau încă puțini

(consecință a slabei dezvoltări economice), deoarece veniturile statului din resurse

proprii (poștă-telegraf, căi ferate, domeniile statului, monopoluri) erau încă

modeste, datorită statulul României (nefiind stat independent era aproape imposibil

să contractăm împrumuturi externe deoarece acestea trebuiau garantate de puterea

suzerană care nu era interesată să realizeze astfel de demersuri) și în același timp

datorită contextului internațional, o nouă fază a Crizei Orientale fiind pe punctul de

a se declanșa iar implicarea noastră în evenimente era previzibilă deoarece doream

să ne obținem independența (implicarea în războiul ce se prefigura însemna

folosirea unor resurse importante care ar fi determinat o creștere însemnată a

deficitului bugetar). În aceste condiții interne și externe dificile statul român avea

doar două opțiuni pentru completarea resurselor financiare, sporirea presiunii

fiscale prin noi taxe și impozite sau emiterea unor hîrtii de valoare. Deoarece

colectarea taxelor și impozitelor era deja deficitară s-a optat pentru emiterea unor

hârtii de valoare, bilete ipotecare, instrumente bancare ce pot fi considerate ca fiind

primele bancnote românești.

Prin Legea pentru emiterea de bilete ipotecare din 10 iunie 1877

Ministerul de Finanțe era autorizat să emită bilete la purtător, cu un curs obligatoriu,

cu valori nominale de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 de lei2.

1 Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 166-168. 2 S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, Bancnotele României. 125 de ani de la prima emisiune

de bancnote a Băncii Naționale a României, vol I, 2006, p. 11.

50

După proclamarea (în 1877) și recunoașterea internațională a

independenței de stat (în 1878) ideea înființării unei bănci de emisiune este reluată.

Un nou proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație este

prezentat în Parlament la 27 februarie/ 11 martie 1880, este votat la 27 martie/8

aprilie și 31 martie/12 aprilie și devine lege la 17/29 aprilie 18803. Conform acestei

legi, Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune4, noua instituție

înființată, Banca Națională a României, era singura bancă care avea dreptul de a

emite bilete de bancă la purtător (articolul I). Banca se înființa pentru 20 de ani

începând cu data de 1 iulie 1880 (articolul IV) și avea un capital de 30 de milioane

lei din care 10 milioane de lei era contribuția statului iar 20 milioane de lei urmau

să se depună particularii, prin subscripție publică (articolul V). Conform aceluiași

articol capitalul băncii era împărțit în 60.000 de acțiuni nominative sau la purtător

în valoare de 500 de lei acțiunea iar deținătorul a patru acțiuni avea dreptul la un vot

în Adunarea Generală (nici un acționar nu avea dreptul la mai mult de 10 voturi

indiferent de numărul acțiunilor deținute). Legea stabilea operațiunile pe care le

putea realiza banca (articolele: IX, XI, XIV, XV, XVI) dar și operațiunile care îi

erau interzise (articolul X). Pentru a putea emite bancnote banca trebuia sa aibă o

rezervă metalică de o treime din suma biletelor emise (articolul XII). Forma

biletelor de bancă și cantitatea pentru fiecare categorie urma să fie stabilită prin

statutele băncii iar valoarea nominală cea mai mică ce putea fi tipărită era de 20 de

lei (articolul XIII). Banca urma să fie administrată de un guvernator (numit de

guvern pe timp de cinci ani) și de șase directori (formau împreună cu guvernatorul

Consiliul de administrație) și era supravegheată de șapte cenzori (formau Consiliul

cenzorilor). Cele două consilii formau Consiliul general (articolele XVII-XX).

Legea preciza incompatibilitățile guvernatorului și a celorlalți înalți funcționari,

cine alegea sau numea directorii și cenzorii (acționarii și guvernul) și dreptul de

control al guvernului asupra tututor operațiunilor bancii (articolele XXI-XXVII).

Celelalte prevederi urmau a fi stabilite de guvern prin Statutele băncii, documente

ce urmau să aibă în vedere principiile legii (articolul XXIX). În ultimul articol,

dispoziții tranzitorii, se prevedea obligația băncii de a retrage din circulație și de a

administra biletele ipotecare. Această lege completa sistemul monetar național prin

introducera unor semne monetare confecționate din hârtie, bancnotele (mijloc

comod și ieftin de circulație și de plată). Aceste noi semne monetare au asigurat

masa de bani necesară circulației monetare și implicit dezvoltarea economiei

capitaliste în România. Banca Națională a României a folosit disponibilitățile

bănești ale economiei, disponibilitățile tezaurului și emisiunea de bancnote pentru

acordarea de credite industriei, agriculturii și comerțului.

Statutele Băncii Naționale a României au fost adoptate la 25 mai 1880.

Prin aceste documente se stabilea că forma, modul de emisiune și cantitatea pentru

fiecare categorie de bilete de bancă se va stabili de Consiliul general. Astfel, s-a

hotărât ca primele bancnote să aibă valori nominale de 20, 100 și 1000 de lei5. Cu

această ocazie s-a avut în vedere posibilitatea emiterii unor tipuri intermediare, de

3 Costin C. Kiriţescu, op cit, p. 301.

4 Ibidem, p. 304-306.

5 S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, op cit, p. 19.

51

50 și 500 de lei (această propunere nu a fost finalizată, prima bancnotă de 50 de lei

va fi tipărită în anul 1966 iar prima bancnotă de 500 lei în anul 1916). Tot în Statute

se menționau și procentajele primelor bancnote ce urmau a fi puse în circulație:

bancnotele de 20 de lei, eventual cu cele de 50 de lei, 25%, bancnotele de 100 de

lei, 45% iar cele de 1000 de lei, eventual împreună cu cele de 500 de lei, 30%6.

După promulgarea legii de înființate a Băncii Naționale a României au

fost începute demersurile pentru organizarea activității. La prima Adunare generală

a acţionarilor, ce a avut loc între 15 şi 17 iulie 1880, a fost instalat primul

guvernator, Ion I. Câmpineanu, şi au fost aleşi primii directori (Theodor Ştefănescu,

Theodor Mehedinţeanu, Emil Costinescu şi Dinu Bilcescu) şi primii cenzori (Ştefan

Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Manoah şi Constantin Angelescu) pentru ca

la 24 iulie 1880, în prima şedinţă a Consiliului general, să fie prezentaţi directorii

(I. Antoniu şi Gogu C. Cantacuzino) şi cenzorii (Eugen Alcaz, Petre Stoicescu şi Al.

Băicoianu) numiţi de guvern7.

În vederea organizării activității de tipărire a primelor bancnote a fost

înființat, conform propriilor regulamente, Serviciul fabricarea și contabilitatea

biletelor, condus de Emil Costinescu8 cu două secții: Secția contabilitatea biletelor

(primea și contabiliza hârtia specială, cu filigran, realizată, de regulă, în Franța) și

Secția fabricarea biletelor (primea, în urma unei decizii a Consiliului general, hârtia

necesară și realiza fabricarea bancnotelor). Consiliului general era singura autoritate

ce putea autoriza fabricarea bancnotelor, data de pe bancnote fiind data la care a

fost luată decizia imprimării bancnotelor respective9. Un rol important în realizarea

primelor bancnote l-a avut Eugenin Carada director al băncii între 1883 și 1910.

Având experiența tipăririi biletelor ipotecare E. Carada va fi trimis la Paris să facă

demersurile necesare pentru contractatea hârtiei filigranate necesare realizării

primelor bancnotelor de 20, 100 și 1000 de lei (primul contract a fost semnat la 20

iulie 1880 iar primul transport, cu șase lăzi, ce conțineau hărtia necesară primei

emisiuni a bancnotei de 20 de lei va ajunge în țară in noiembrie 188010

) pentru

realizarea clișeelor galvanoplastice necesare (ulterior au fost achiziționate aparate

pentru realizarea unui atelier de galvanoplastie în cadrul imprimeriei) și pentru a

achiziționa utilajele necesare înființării primei imprimării a BNR (majoritatea

mașinilor tipografice au ajuns la București în luna decembrie 1880 și au fost

instalate, inițial, în clădire Creditului Funciar Rural11

).

Prima bancnotă cu valoarea nominală de 20 de lei a fost emisă de

Banca Națională a României cu data de 19 ianuarie 1881, data la care Consiliul

general a hotărât imprimarea a 100.000 de bilete. Datorită cererii mari de bancnote

ce se manifesta pe piața romănească Consiliul general a hotărât, la 28 februarie

1881, să autorizeaze Serviciul fabricării și contabilității biletelor să imprime încă

150.000 de bancnote de 20 de lei. Cu aceeași ocazie s-a hotărât imprimarea

6 http://www.bnro.ro/1880---1918--1054.aspx

7 http://www.bnro.ro/Inceputurile--1053.aspx

8 S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, op cit, p. 50.

9 Ibidem, p. 19.

10 Ibidem, p. 44.

11 Ibidem, p. 31.

52

primelelor bancnote de 100 de lei și de 1000 de lei, într-un tiraj de 50.000 și

respectiv 25.000 de bilete12

.

Bancnotele emise de Banca Națională a României au fost bine primite de

populație, cele patru sucursale din Iași Craiova, Galați și Brăila solicitând, cu

insistență, noile bilete. În aceste condiții Consiliul general aprobă, în mai multe

rânduri, continuarea fabricării biletelor. La 16 iulie 1881, Serviciul fabricării și

contabilității biletelor este autorizat să imprime bilete de 20 de lei în valoare de 6

milioane de lei, bilete de 100 de lei în valoare de 12,5 milioane de lei și bilete de

1000 de lei în valoare de 25 de milioane de lei iar în septembrie 1881 este aprobată

o nouă emisiune de 20 de lei în valoare de 5 milioane de lei astfel că, la un an de la

imprimarea primei emisiuni, în ianuarie 1882, cu ocazia unei verificări, s-a

constatat că Serviciul fabricării și contabilității biletelor tipărise 2.773.056 de bilete,

cu valori nominale de 20 de lei, 100 de lei și 1000 de lei13

.

12

Ibidem, p. 58. 13

Ibidem, p. 61.

53

20 lei 188114

( tip I, ianuarie 1881- august1895)

Dimensiuni: 168 x 96 mm. Filigran: culoare mai deschisă decât hârtia, „20”

în medalionul din stânga și „ Traian” în medalionul din dreapta în profil spre

stânga15

.

Avers: desen arabescuri ornamentale de culoare albastru palid. Chenar

dintr-un fir. În centru, sus, cartuș curbat cu inscripția BANCA NATIONALA A

ROMANIEI. Sub acest cartuș sunt înscrise numărul de control, data emisiunii și

valoarea nominală, DOUE DIECI LEI. Sub aceste înscrisuri sunt prezentate

funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER GENERAL) și semnăturile

autorizate. În stânga și în dreapta două medalioane albe cu filigran, încadrate în

partea inferioară de ramuri de laur și stejar. Dedesubt, în stânga și în dreapta, două

frontoane ce au în partea superioară stema țării, in mijloc ROMÂNIA iar în partea

inferioară valoarea „20”. În centru, jos, două figuri alegorice, ce reprezintă industria

și comerțul, care se sprijină pe un panou ornamentat ce conține valoarea „20”. În

colțuri, dispuse în diagonală, seria și numărul, de culoare neagră. În afara

compoziției, jos, în stânga, numele desenatorului, GEORGES DUVAL fecit., iar în

dreapta numele gravorului, P. DUJARDIN sc.

Revers: Desen arabescuri de culoare albastru palid. Chenar cu fire drepte

cu ornamente decorative în cele patru colțuri. În centru medalion cu bustul

împăratului Traian. În coroana circulară a medalionului, pe două rânduri, este

înscris, în arc de cerc, textul penalităților: FALSIFICATORII ACESTORU

BILETE PRECUMU SI TOTI ACEIA CARI VORU FI CONTRIBUITU A SE

EMITE SUME MAI MARI DECATU ACELE DETERMINATE PRIN LEGE SI

STATUTE, SE VORU PEDEPSI CONFORMU ART.112 SI URMATORI DIN

CODICELE PENALE iar în partea de jos valoarea nominală, DOUE DIECI LEI.

Deasupra medalionului este prezenta, din nou, valoarea DOUE DIECI LEI iar

dedesubt într-un cartuș rectangular inscripția ROMANIA. În stânga și în dreapta

medalionului central două medalioane rotunde, albe, cu filigran ce conțin, în stânga,

efigia împăratului Traian iar în dreapta, valoarea „20”. Sub fiecare din cele două

medalioane laterale câte un panou ornamental în care este înscrisă valoarea „20”. În

afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, G. DUVAL fecit. iar în

dreapta numele gravorului P Dujardin sc.

Bancnota de 20 de lei, tip I, a avut 32 de emisiuni: 19 ianuarie 1881, 28

februarie 1881 (două emisiuni, diferența fiind dată de numele casierului general), 3

iunie 1881 (două emisiuni, diferența fiind dată de numele casierului general), 30

septembrie 1881, 18 noiembrie 1881, 7 aprilie 1882, 21 iunie 1882, 25 august 1882,

10 noiembrie 1882, 30 martie 1883,7 septembrie 1883, 5 septenbrie 1884, 19

ianuarie 1885, 6 noiembrie 1885, 25 iunie 1886, 20 mai 1887, 30 septembrie 1887,

9 iunie 1888, 19 aprilie 1889, 31 august 1889, 12 octombrie 1889, 4 mai 1890, 2

august 1890, 10 noiembrie 1890 (două emisiuni, diferența fiind dată de numele

14

http://harapinalba.go.ro/filehires/br_02.jpg 15

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi bancnote

româneşti, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1977, p. 335

54

guvernatorului), 11 iulie 1891, 25 iunie 1892 (două emisiuni, diferența fiind dată de

numele casierului general), 18 martie 1893, 31 august 189516

.

La sfârșitul secolului al XIX-lea o problemă importantă a băncii de

emisiune era garantarea siguranței bancnotelor în condițiile în care, odată cu

creșterea volumului bancnotelor aflate pe piață, se înmulțesc și încercările de

falsificare. Cea mai folosită bancnotă era cea de 20 lei, din această cauză acest

cupiu fiind cel mai expus falsificării. Prima contrafacere a bancnotei de 20 lei a fost

descoperită în 1883, la Varna unde doi bulgari și un grec au fabricat bilete în

valoare de 21720 de lei în timp ce în țară prima falsificare a fost descoperită în 1889

cînd un cetățean german împreună cu un complice român au reușit să confecționeze

360 de bilete17

.

16

Ioan Dogaru, Catalogul monedelor şi bancnotelor româneşti emise în perioada 1853-1977,

Bucureşti, 1978, p. 34-35. 17

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, Bancnotele României. Emisiunea de bancnote ale

Băncii Naționale a României în perioada 1896-1929, vol II, 2007, p. 80.

55

100 lei 190318

( tip I, februarie 1881- aprilie 1907)

Dimensiune:195 x110 mm. Filigran: Zeița Roma în medalionul din stânga

în profil spre dreapta, împăratul Traian în medalionul din dreapta în profil spre

stânga și „100 LEI” în cartuș dreptunghiular, cu zerourile drepte, capetele ovale,

„LEI” scris cu majuscule19

.

Avers: Albastru palid, desen decorativ, ornament clasic. Chenar cu desen

floral având în laturile din stânga și din dreapta înscris „BNR” iar pe latura de jos,

într-un cartuș rectangular, pe trei rânduri, textul penalităților: FALSIFICATORII

ACESTORU BILETE PRECUMU SI TOTI ACEIA CARI VORU FI

CONTRIBUITU A SE EMITE SUME MAI MARI DECATU ACELE

DETERMINATE PRIN LEGE SI STATUTE SE VORU PEDEPSI CONFORMU

ART.112 SI URMATORI DIN CODICELE PENALE. În centru, sus, un vultur în

zbor spre stânga ține în cioc o cruce iar în gheare o eșarfă cu inscripția BANCA

NATIONALE A ROMANIEI. În câmp central este prezentată valoarea nominală

UNA SUTA LEI. Deasupra valorii nominale este imprimată data emisiunii și

numărul de control iar dedesubt funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER

CENTRAL) și semnăturile autorizate. În stânga și în dreapta sus, dispuse simetric,

câte un panou stilizat înconjurat de câte două figuri alegorice ce au în mâini o faclă

și o ramură de măslin între care se află valoarea „100”. Sub panouri se află un

capitel cu cap de leu ce se sprijină pe două cornuri ale abundenței și pe câte un

medalion alb cu filigran. În colțuri, de culoare neagră, numărul și seria de control.

În afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, G. DUVAL fecit. iar în

dreapta numele gravorului P Dujardin sc.

Revers: Culoare albastru palid, desen decorativ, ornament clasic. Chenar cu

linii drepte având în colțuri panouri stilizate cu valoarea „100”. În centru, sus, textul

UNA SUTA LEI iar dedesubt un cartuș rectangular, alb, cu filigran. Sub filigran,

între două ramuri de palmier, pe un postament decorat la baza căruia se află

valoarea „100”, bustul laureat al împăratului Traian. În stânga și în dreapta câte

două medalioane dispuse simetric legate între ele de un cartuș cu valoarea „100”.

Medalioanele din partea superioară au chipul zeiței Roma, în stânga și chipul zeiței

Ceres, în dreapta, iar cele din partea inferioară sunt albe, cu filigran. În afara

chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, G. DUVAL fecit. iar în dreapta

numele gravorului P Dujardin sc.

Bancnota de 100 de lei, tip I, a avut 39 de emisiuni: 28 februarie

1881 (Casier central D. Peleanu), 28 februarie 1881 ( Casier central E. D. Albu), 3

iunie 1881 ( Casier central E. D. Albu), 3 iunie 1881 ( Casier central G. Urlațeanu),

16 iulie 1881, 18 noiembrie 1881, 7 aprilie 1882, 25 august 1882, 18 mai 1883, 7

septembrie 1883, 5 septembrie 1884, 19 iunie 1885, 12 noiembrie 1886, 14 aprilie

1888, 19 aprilie 1889, 15 septembrie 1889, 25 octombrie 1889, 2 august 1890, 30

august 1890 (Guvernator A. Carp), 30 august 1890 ( Guvernator Th. Rosetti), 11

aprilie 1891, 22 august 1891 ( Casier central G. Urlațeanu), 22 august 1891 (Casier

central M.Z. Demetrescu), 5 noiembrie 1892, 13 mai1893, 17 februarie 1894, 14

18

http://www.bancnote-monede.ro/100-lei-1881-1882-1883-1884-1885-1886-1888-1889-

1890-1891-1892-1893-1894-1896-1897-1898-1899-1900-1902-1904-1905-1906-1907-tip-i/ 19

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 340.

56

august 1896, 8 mai 1897, 15 mai 1898, 29 aprilie 1899, 20 ianuarie 1900, 3 ianuarie

1902, 29 august 1902, 6 martie 1903, 30 septembrie 1904, 18 august 1905, 23

martie 1906, 12 aprilie 1907, 11 octombrie 190720

.

Primele încercări de falsificare a biletului de 100 de lei au fost

descoperite în 1900 și în 1908. În 1900 autoritățile austro-ungare au descoperit o

rețea, condusă de un cetățean german din comuna Cârța Săsească ce confecționa și

distribuia pe piața românească bancnote falsificate iar în 1908 o rețea formată din

cetățeni români, greci și bulgari au falsificat la Istanbul și Atena un mare număr de

bancnote din care nu au fost recuperate decât 151, restul rămânând în circulație21

.

1000 lei 190422

(tip I, februarie 1881- martie 1906)

20

Ioan Dogaru, op cit, p. 38-39. 21

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, II, op cit, p. 81. 22 http://harapinalba.go.ro/filehires/br_02.jpg

57

Dimensiune: 218 x126 mm. Filigran: Zeița Roma în medalionul din stânga

în profil spre dreapta, împăratul Traian în medalionul din dreapta în profil spre

stânga Monogramă „BNaR” în medalion circular, „1000 LEI ” în cartuș

dreptunghiular, cu zerourile drepte, capetele ovale, „LEI” scris cu majuscule și

„1000” în cartuș dreptunghiular, culoare mai închisă decât hârtia.23

Avers: Culoare albastru-verzui palid, desen clasic, stilizat. Chenar

ornamentat având laturile din stânga și din dreapta formate din coloane clasice. Pe

latura de sus, în centru, într-un cartuș rectangular, pe trei rânduri, textul

penalităților: FALSIFICATORII ACESTORU BILETE, SI TOTI ACEIA CARI

VORU FI CONTRIBUITU A SE EMITE SUME MAI MARI DECATU ACELE

DETERMINATE PRIN LEGE SI STATUTE, SE VORU PEDEPSI CONFORMU

ART.112 SI URMATORI DIN CODICELE PENALE iar în stânga și în dreapta

valoarea nominală, UNA MIIE LEI. În câmp central este prezentat textul BANCA

NATIONALE A ROMANIEI și valoarea nominală UNA MIIE LEI. Deasupra

valorii nominale este imprimată data emisiunii și numărul de control, de culoare

neagră, iar dedesubt funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER

CENTRAL) și semnăturile autorizate, de culoare albastru palid. În stânga și în

dreapta, sus, două medalioane rotunde, albe, cu filigran iar dedesubt câte un scut,

sprijinit de doi grifoni, cu valoarea „1000”. În partea de jos, în stânga și în dreapta,

două postamente cu fresce reprezentând diverse activități și două țărănci ce

personifică agricultura și navigația. Între cele două țărănci, într-un medalion oval,

ornamentat, un caduceu, unelte agricole (în stânga) și activități portuare (în

dreapta). În colțuri, de culoare neagră, numărul și seria de control. În afara

chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, GEORGES DUVAL fecit. iar în

dreapta numele gravorului P Dujardin sc.

Revers: Culoare albastru-verzui palid, desen mărunt cu arabescuri și

panouri mici cu valoarea „1000”, în rânduri orizontale. Chenar cu linii drepte cu

ornamente clasice la colțuri. În centru, sus, într-o coroană de lauri, un medalion

rotund cu bustul împăratului Traian laureat sprijinit pe un cartuș rectangular alb cu

filigranul „1000 LEI” iar dedesubt valoarea „1000” înscrisă într-un scut decorat cu

volute. În stânga și în dreapta, sus, scuturi mici cu valoarea „1000” iar dedesubtul

lor câte un medalion alb cu filigran și câte un medalion cu efigiile afrontate ale

zeului Mercur. În partea inferioară a ultimelor medalioane câte un cartuș cu

inscripția ROMANIA. În afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, G.

DUVAL fecit. iar în dreapta numele gravorului P Dujardin sc.

Bancnota de 1000 lei, tip I, a avut 13 emisiuni: 28 februarie 1881, 16

iulie 1881, 2 noiembrie 1883, 30 mai 1884, 15 mai 1885, 9 februarie 1889, 23

august 1890 ( Casier central G. Urlațeanu), 23 august 1890 ( Casier central M.Z.

Demetrescu), 24 iunie 1893, 31 martie 1894, 1 iunie 1895, 19 septembrie 1902, 23

martie 190624

.

Pentru a se putea ține evidența biletelor emise fiecare tip de cupiu era

împărțit în serii de 25.000 de alfabete care erau la rândul lor subîmpărțite în serii de

câte 1000, fiecare serie având o literă a alfabetului și un număr de la 1 la 1000

23

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 347. 24 Ioan Dogaru, op cit, p. 42-43.

58

(fiecare bancnotă avea numărul alfabetului din care făcea parte, litera seriei,

numărul de ordine internă, numărul de control și data la care Consiliul general a

hotărât imprimarea alfabetului respectiv)25

. Bancnotele greșit imprimate erau

depozitate pentru a fi distruse și erau înlocuite cu altele care primeau același număr

de alfabet, aceeași serie și același număr de control.

După tipărire bancnotele erau ambalate în pachete de câte 100 de bucăți

care la rândul lor erau legate în pachete de 1000 de bucăți, conform seriei

respective. După această operațiune bancnotele erau predate Secției contabilitatea

biletelor, care le înscria într-un registru special, le depozita în tezaurul secției iar

ulterior le preda, pe baza unei decizii a Consiliului general, cu proces verbal avizat

de guvernator, către Casieria BNR. După predarea la casierie Secția contabilitatea

biletelor înființa pentru fiecare alfabet un registru de control în care se înscriau

datele de identificare ale fiecărui bilet, semnăturile guvernatorului, casierului,

directorului secției și data predării26

.

La retragerea din circulație, anularea și distrugera bancnotelor uzate

erau folosite proceduri stabilite prin Regulamentul de ordine interioară. Bancnotele

uzate ce urmau a fi scoase din circulație erau reținute de Casieria generală a băncii

care aplica pe ambele fețe ștampila de anulare (fără a acoperi seria, numărul și

filigranul), iar apoi erau predate, în fiecare lună, Secției contabilitatea biletelor care

le perfora cu înscrisul „ANULAT”, imprima data anulării, le renumăra și trecea

aceste operații într-un registru special. Ulterior anularea bancnotelor era trecută în

registrul în care erau înscrise în momentul fabricării, iar Consiliul general era

informat, lunar, de cantitatea de bilete anulate27

. Bancnotelor deteriorate li se

reconstituia identitatea și valoarea, date ce erau consemnate într-un registru special

după care erau depuse în tezaurul Secției contabilitatea biletelor (fragmentele care

nu aveau datele de identificare erau anulate cu ștampila „fragment fără valoare”și

erau păstrate în același loc dar în plicuri separate)28

. Bancnotele anulate erau

distruse după minim 10 ani (prin ardere, în cuptoare de fontă, după ce erau îmbibate

cu o substanță inflamabilă), în prezența guvernatorului.

După adoptarea sistemului monetar monometalist aur prin Legea

pentru modificarea legii din 14 aprilie 1867 relativă la înfiinţarea unui nou sistem

monetar şi pentru fabricarea monedelor din 17/29 martie 189029

sunt modificate

unele articole din legea de înfiinţare a Băncii Naţionale a României referitoare la

stocul de acoperire şi la convertibilitatea bancnotelor. Stocul de acoperire trebuia să

fie din aur şi urma să reprezinte 40% din valoarea biletelor emise, cu 7% mai mare

faţă de prevederile anterioare iar în ce priveşte convertibilitatea legea impunea

băncii să plătească bancnotele la prezentare în monede de aur30

.

25

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, I, op cit, p. 48. 26

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, II, op cit, p. 10. 27

Ibidem, p. 11. 28

Ibidem, p. 12 . 29

Aurică Smaranda ,Lista cronologică a legiuirilor cu privire la emisiunile monetare în

România în Buletinul Societăţii Numismatice Române, anii LXX-LXXIV (1976-1980)

nr.124-128, Bucureşti, 1981, p. 413. 30

Costin C. Kiriţescu, op.cit., p. 341.

59

Deoarece bancnota de 20 de lei prezenta un grad mare de uzură și în

același timp era supusă celor mai multe încercări de falsificare, Serviciul fabricarea

și contabilitatea biletelor propune, în decembrie 1891, realizarea unui nou tip de

bancnotă. În ce privește hârtia este preferată hârtia de ramie, chiar dacă era mai

scumpă, argumentându-se că este mai solidă și mai suplă ( calități importante pentru

rezistența bancnotelor), foarte netedă ( ușor de imprimat detaliile de mare finețe),

foarte opacă (se putea obține un filigran de bună calitate) și cu o grosime mică

(întrebuințare ușoară și greu de falsificat)31

. Noua bancnotă de 20 de lei deși

reproduce desenul vechiului bilet ipotecar de 100 de lei introduce o nouă tehnică de

imprimare, tipărirea cu două culori, astfel că va fi prima bancnotă imprimată bicolor

de către Banca Națională a României.

31

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, II, op cit, p. 17.

60

20 lei 190632

( tip II, martie1896-august 1908)

Dimensiuni: 160 x 96 mm. Filigran: „Traian” în medalionul din dreapta în

profil spre stânga, culoare mai închisă decât hârtia și „Mercur” în medalionul din

stânga în profil spre dreaptă, culoare mai închisă decât hârtia33

.

Avers: Desen clasic de culoare albastru-deschis. Chenar din fire drepte.

Deasupra, cartuș curbat cu inscripția BANCA NATIONALA A ROMANIEI. Sub

acest cartuș sunt înscrise: data emisiunii, numărul de control și valoarea nominală,

DOUE DECI LEI. În centru, o femeie, ce personifică România (înconjurată de mai

mulți copii ce reprezintă abundența, comerțul, cultură și arta), așezată pe un

postament pe care este înscris, central, ROMANIA. În stânga și dreapta înscrisului

central cîte un cartuș cu valoarea nominală, DOUE DECI LEI. Compoziția centrală

este flancată, lateral, de funcțiile (VICE-GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER)

și semnăturile autorizate. Deasupra, în stânga și în dreapta, două cartușe rotunde ce

prezintă valoarea „20” iar dedesubt, după inscripția ROMANIA, două medalioane,

rotunde, albe ce prezintă în filigran, efigiile împăratului Traian și a zeului Mercur.

În colțuri, de culoare neagră, numărul și seria de control. În afara chenarului, în

stânga jos, numele desenatorilor, A. BRAMTOT et G. DUVAL fec. iar în dreapta

numele gravorului P. DUJARDIN sc.

Revers: Desen clasic de culoare albastru deschis. Chenar din fire drepte

întrerupte lateral de desene stilizate ce înconjoară medalioanele cu filigran și în

colțuri de patru cercuri ornamente. Central, un medalion ce are în partea superioară

o acvilă cruciată cu aripile întinse. Acvila are în gheare stema României. În centrul

medalionului un cartuș rotund cu textul penalităților, pe nouă rânduri:

FALSIFICATORII ACESTOR BILETE, CUM SI TOTI ACEIA CARI VOR FI

CONTRIBUIT LA EMITEREA UNEI SUME MAI MARE DE BILETE DE CAT

CELE PREVEDUTE PRIN LEGEA DE FACIA SE VOR PEDEPSI CONFORMU

ART.112 SI URMATORII DIN CODICELE PENAL. În jurul medalionului cu

textul penalităților este prezentată o alegorie compusă din doi bărbați, două femei și

un copil ce reprezintă: îndustria, navigația, agricultura și activitățile casnice. În

partea inferioară a medalionului este scris cu litere stilizate ROMANIA. Compoziția

centrală este flancată, sus, în stânga și în dreapta, de valoarea nominală, DOUE

DECI LEI iar jos, de câte un medalion rotund, alb, înconjurat de ornamente clasice,

ce conține în filigran efigia împăratului Traian, respectiv a zeului Mercur. Sub cele

două medalioane este prezent câte un cartuș oval în care este înscrisă valoarea „20”.

În afara chenarului, în stânga jos, numele desenatorilor, A. BRAMTOT et G.

DUVAL fec. iar în dreapta numele gravorului P. DUJARDIN sc.

Bancnota de 20 de lei, tip II, a avut 14 emisiuni: 14 martie 1896, 5

decembrie 1896, 25 septembrie 1897, 15 mai 1898, 26 noiembrie 1898, 20 ianuarie

1900, 7 septembrie 1900, 12 aprilie 1901, 20 septembrie 1901, 5 decembrie 1901,

29 august 1902, 6 martie 1903, 8 ianuarie 1904, 27 mai 1904, 30 iunie 1905, 3

32

http://www.bancnote-monede.ro/20-lei-1896-1897-1898-1900-1901-1902-1903-1904-

1905-1906-1907-1908-tip-ii/ 33

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 336.

61

noiembrie 1905, 18 mai 1906, 28 septembrie 1906, 1 februarie 1907, 7 iunie 1907,

6 septembrie 1907, 23 ianuarie 1908, 1 mai 1908 și 28 august 190834

.

Intensificarea tranzacțiilor comerciale determină creșterea cererii de

bilete de bancă. În același timp crește preocuparea Serviciului fabricarea și

contabilitatea biletelor pentru asigurarea securității bancnotelor. Chiar dacă

introducerea unor noi tipuri de bancnote implica cheltuieli importante pentru

realizarea desenelor, gravarea clișeelor în lemn și apoi turnarea lor în bronz,

realizarea unor noi filigrane ș.a., Consiliul general îl împuternicește pe Ioan G.

Bibicescu, directorul Serviciului fabricarea și contabilitatea biletelor, să finalizeze

acest demers. În aceste condiții I. Bibicescu solicită aprobarea Consiliului general

pentru punerea în circulație a noilor bancnote de 20 de lei, 100 de lei și 1000 de lei.

Consiliul general hotărăște imprimarea tipului III al bancnotei de 20 de lei la 26

februarie 1909, a tipului II al bancnotei de 100 de lei la 14 ianuarie 1910 și

imprimarea tipului II al bancnotei de 1000 de lei la 20 mai 191035

. Până în 1912

aceste bancnote sunt tipărite la București însă după această dată se încearcă găsirea

unor parteneri externi, Banca Franței (acceptă, în principiu, însă precizează că

tipărirea biletelor românești va înceta dacă Franța se va afla în stare de război) și

Banca Belgiei (acceptă și tipărește în prima jumătate a anului 1913, 40 de alfabete

din bancnota de 20 de lei însă datorită ocupării Belgiei, la începutul primului război

mondial, colaborarea încetează iar partea română reușește să recupereze cu mare

greutate lăzile cu bilete, clișeele, hărtie, cerneală ș.a.)36

.

34

Ioan Dogaru, op cit, p. 35-36. 35

S.Rusentuler,S Marițiu, R. Cîrjan, II, op cit, p .21. 36

Ibidem, p. 22-24.

62

20 lei 191137

( tip III, februarie 1909- septembrie 1929)

Dimensiuni: 162 x 100 mm. Filigran: „Traian” în medalionul din stânga în

profil spre dreapta, culoare mai închisă decât hârtia, „Mercur” în medalionul din

dreaptă în profil spre stânga culoare mai închisă decât hârtia și „20” în medalion,

culoare mai deschisă decât hârtia38

.

Avers: Desen clasic și hașuri liniforme de culoare albastru-violet. În partea

de sus și în părțile laterale ornamente clasice iar în partea de jos chenar din linii

drepte. În centru, sus, cartuș curbat cu inscripția BANCA NATIONALA A

ROMANIEI. Sub acest cartuș sunt înscrise: data emisiunii, numărul de control și

valoarea nominală DOUE DIECI LEI. Sub valoarea nominală sunt imprimate

funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER) și semnăturile autorizate. În

stânga și în dreapta câte două medalioane albe cu filigran separate de câte un cartuș

cu inscripția ROMANIA. Medalioanele din registrul superior conțin în filigran

valoarea „20” iar cele din registrul inferior conțin, tot în filigran, efigia împăratului

Traian, în stânga și a zeului Mercur, în dreapta. Compoziția centrală prezintă două

fete reprezentând alegoric agricultura, în stânga și navigația, în dreapta. Cele două

personaje se sprijină pe un podium în mijlocul căruia este stema României. În

colțurile de sus, în poziție oblică, valoarea „20”. În partea de jos aceeași valoare, în

poziție normală, sub medalioane. Dispuse în diagonală, seria și numărul, de culoare

neagră. În afara compoziției, jos, în stânga, numele desenatorului, GEORGES

DUVAL Fec., iar în dreapta, numele gravorului, R RUFFE sc.

Revers: Clasic și hașuri liniforme de culoare albastru-violet. În partea de

sus și în părțile laterale ornamente clasice iar în partea de jos chenar din linii drepte.

În centru, sus, cartuș curbat cu inscripția BANCA NATIONALA A ROMANIEI iar

dedesubt valoarea nominală DOUE DIECI LEI. În stânga și în dreapta câte două

medalioane albe cu filigran separate de câte un cartuș cu valoarea „20”. În plan

37

http://www.romanianvoice.com/numis/reg_20_3.php 38

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 337.

63

central un vultur în zbor spre dreapta cu o cruce în cioc și cu stema României în

gheare iar dedesubt un peisaj ce repezintă un râu cu plute. Deasupra chenarului de

jos o bandă ce conține textul penalităților, dispus pe două rânduri:

FALSIFICATORII ACESTOR BILETE SI ACEIA CARI VOR FI

INTREBUINTAT BILETE FALSE, SAU LE VOR FI INTRODUS IN TARA SE

VOR PEDEPSI CU INCHISOARE DE LA 5 PANA LA 10 ANI, CU

INTERDICTIUNE SI AMENDA, CONF . ART.117 C.P. În afara compoziției, jos,

în stânga numele desenatorului, GEORGES DUVAL Fec., iar în dreapta numele

gravorului, R RUFFE sc.

Bancnota de 20 de lei, tip III, a avut 37 emisiuni: 26 februarie 1909, 29

octombrie 1909, 12 noiembrie 1911, 14 ianuarie 1911, 31 martie 1911, 2

iunie 1911, 13 octombrie 1912, 15 martie 1912, 14 iulie 1912 (directori: V.I.

Bratianu până la alfabetul 1083 și I.G. Bibicescu de la alfabetul 1084), 15

noiembrie 1913, 1 februarie 1913, 19 decembrie 1914, 6 martie 1914, 27

martie 1914, 30 iunie 1914, 15 ianuarie 1915, 12 mai 1916, 26 ianuarie 1917, 6

iulie 1917, 7 martie 1919, 31 iulie 1919, 25 martie 1920, 21 ianuarie 1921, 3

noiembrie 1921, 26 mai 1922, 1 februarie 1923, 23 august 1923, 5

februarie 1924, 12 iunie 1924, 2 octombrie 1925, 14 mai 1925, 10 iunie 1926, 15

decembrie 1927, 7 iunie 1928, 18 octombrie 1928, 31 ianuarie 1929 și 19

sep 192939

.

39

Ioan Dogaru, op cit, p. 36-37.

64

100 lei 191040

( tip II, ianuarie 1910- ianuarie 1942)

Dimensiune: 196 x 113 mm. Filigran: Zeița Roma în medalionul din stânga

în profil spre dreapta, împăratul Traian în medalionul din dreapta în profil spre

stânga, monograma „BNR” în medalion ornamentat (privită pe avers este

inversată), „100 LEI ” în cartuș dreptunghiular, cu zerourile drepte, capetele ovale,

„LEI” scris cu majuscule41

.

Avers: Colorit diferit albastru-violet, brun-lila, desen stilizat. Deasupra,

central, un cartuș în care apare numele băncii emitente, BANCA NATIONALA A

ROMANIEI. Sub acest cartuș sunt imprimate data emisiunii și numărul de control,

iar dedesubt funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER) și semnăturile

autorizate. Jos, pe un podium, central, este înscrisă valoarea nominală UNA SUTA

LEI. Compoziția centrală redă o țărancă, în costum popular, șezând pe un covor și

având o seceră în mâna dreaptă. În dreapta un craniu de bour, trofeu ce

simbolizează vitejia și vânătoarea, pe ale cărui coarne sunt așezate fructe, simboluri

ale agriculturii și o roată dințată, simbol al industriei. În fundal este prezentat un

peisaj cu un curs de apă printre dealuri. În stânga și în dreapta, în partea de sus,

două medalioane albe care conțin în filigran monograma BNR iar în partea de jos,

două medalioane albe cu filigran ce îl reprezintă pe împăratul Traian, respectiv zeița

Roma. Între cele două medalioane din partea dreaptă este reprezentată valoarea

„100”. În colțuri, seria și numărul dispuse pe diagonală, de culoare neagră. În afara

chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, GEORGES DUVAL fec. iar în

dreapta jos, numele gravorului L.Ruffe sc.

Revers: Colorit diferit albastru-violet, brun-lila, desen arabescuri.

Chenar decorativ ornamentat. Deasupra, un cartuș cu numele băncii emitente,

BANCA NATIONALA A ROMANIEI. În centru, după un cartuș cu filigran, pe un

decor cu fundal geometric, este reprezentată stema României flancată de câte un

40

http://www.romanianvoice.com/numis/reg_100_2.php 41

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 341.

65

panou stilizat în care este valoarea „100”. Dedesubt, pe trei rânduri, textul

penalităților: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE, SI TOTI ACEIA CARI

VOR FI INTREBUINTAT BILETE FALSE, SAU LE VOR FI INTRODUS ÎN

TARA, SE VOR PEDEPSI CU INCHISOARE DE LA 5 PANA LA 10 ANI CU

INTERDICTIUNE SI AMENDA, CONF. ART.117 C.P. În stânga și în dreapta,

între cele două medalioane albe, cu filigran, inscripția ROMANIA. În afara

chenarului, în stânga jos, numele desenatorului, GEORGES DUVAL fec. iar în

dreapta jos, numele gravorului L.Ruffe sc.

Bancnota de 100 de lei, tip II, a avut 44 emisiuni: 14 ianuarie 1910, 20

mai 1910, 2 iunie 1911, 15 martie 1912, 15 noiembrie 1912, 12 aprilie 1913, 7

septembrie 1913, 23 ianuarie 1914, 6 martie 1914, 27 martie 1914, 1 octombrie

1915, 12 mai 1916, 22 decembrie 1916, 16 februarie 1917, 22 iunie 1917, 8

octombrie 1919, 25 martie 1920, 14 iunie 1920, 9 februarie 1921, 24 noiembrie

1921, 26 mai 1922, 1 februarie 1923, 23 august 1923, 1 noiembrie 1923, 8

mai1924, 14 mai 1925, 4 februarie 1926, 12 ianuarie 1927, 10 martie 1927, 28 iunie

1928, 17 ianuarie 1929, 31 ianuarie 1929, 19 septembrie 1929, 13 mai 1930, 16

octombrie 1930, 31 martie 1931, 22 octombrie 1931, 3 decembrie 1931, 13 mai

1932, 19 februarie 1940 ( doua emisiuni, filigran diferit), 1 noiembrie 1940 (doua

emisiuni, filigran diferit), 20 ianuarie 194242

.

42

Ioan Dogaru, op cit, p. 39-40.

66

1000 lei 191243

(tip II, mai 1910- iunie 1933)

Dimensiune: 218 x126 mm. Filigran: Zeița Roma în medalionul din stânga

în profil spre dreapta, împăratul Traian în medalionul din dreapta în profil spre

stânga. Monogramă „BNaR” în medalion circular, „1000 LEI” în cartuș

dreptunghiular, cu zerourile drepte, capetele ovale, „LEI” scris cu majuscule. și

„1000 ” în cartuș dreptunghiular, culoare mai închisă decât hârtia44

.

Avers: Culoare albastru-verzui palid, desen clasic, stilizat. Chenar

ornamentat având laturile din stânga și din dreapta formate din colonade clasice. Pe

latura de sus, în centru, într-un cartuș rectangular, pe trei rânduri, textul

penalităților: FALSIFICATORII ACESTORU BILETE, SI TOTI ACEIA CARI

VORU FI CONTRIBUITU A SE EMITE SUME MAI MARI DECATU ACELE

DETERMINATE PRIN LEGE SI STATUTE,SE VORU PEDEPSI CONFORMU

ART.112 SI URMATORI DIN CODICELE PENALE iar în stânga și în dreapta

valoarea nominală UNA MIIE LEI. În câmp central este prezentat textul BANCA

NATIONALE A ROMANIEI și valoarea nominală UNA MIIE LEI. Deasupra

valorii nominale este imprimată data emisiunii și numărul de control, iar dedesubt

funcțiile (GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER CENTRAL) și semnăturile

autorizate, de culoare albastru palid. În stânga și în dreapta, sus, două medalioane

rotunde, albe cu filigran iar dedesubtul lor câte un scut, sprijinit de doi grifoni, cu

valoarea „1000”. În partea de jos, în stânga și în dreapta, două postamente cu fresce

reprezentând activități industriale și agricole și două țărănci ce personifică

agricultura și navigația. Între cele două țărănci, într-un medalion oval, ornamentat,

un caduceu, unelte agricole (în stânga) și activități portuare (în dreapta). În colțuri,

de culoare neagră, numărul și seria de control. În afara chenarului, în stânga jos,

numele desenatorului, GEORGES DUVAL fecit. iar în dreapta numele gravorului P

Dujardin sc.

43

http://www.romanianvoice.com/numis/reg_1000_2.php 44

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 347-348.

67

Revers: Culoare albastru- verzui palid, desen mărunt cu arabescuri și

panouri mici cu valoarea „1000”, în rânduri orizontale. Chenar cu linii drepte cu

ornamente clasice la colțuri. În centru sus, într-o coroană de lauri, un medalion

rotund în care este figurată în filigran monograma „BnaR”. Dedesubt, un cartuș

rectangular alb cu filigranul „1000 LEI” sub care este un alt cartuș cu valoarea

„1000” înscrisă tot într-un filigran. În stânga și în dreapta, sus, scuturi mici cu

valoarea „1000” iar dedesubtul lor câte un medalion alb cu filigran și câte un

medalion cu chip de bărbat în profil. În partea inferioară a ultimelor medalioane

câte un cartuș cu inscripția ROMANIA. În afara chenarului, în stânga jos, numele

desenatorului, G. DUVAL fecit. iar în dreapta numele gravorului P. DUJARDIN sc.

Bancnota de 1000 de lei, tip II, a avut 30 de emisiuni: 20 mai 1910, 2

iunie 1911, 27 august1911, 15 septembrie 1911, 15 martie 1912, 14 iulie 1912, 23

iulie 1915, 24 septembrie 1915, 24 martie 1916, 12 mai 1916, 15 octombrie 1916,

15 noiembrie 1917, 10 iulie 1919, 22 aprilie 1920, 19 mai 1921, 26 mai 1922, 23

august 1923, 6 martie 1924, 20 noiembrie 1924, 3 septembrie 1925, 4 februarie

1926, 7 iunie 1928, 18 octombrie 1928, 31 ianuarie 1929, 19 septembrie 1929, 16

octonbrie 1930, 31 martie 1931, 22 octombrie 1931, 3 decembrie 1931, 15 iunie

193345

.

Declanșarea primului război mondial a influențat politica monetară a

Băncii Naționale a României. Derularea evenimentelor și previzibila intrare în

război a României produce schimbări și în mentalul colectiv. Populația acționează

ca în momentele de criză, încearcă să-și protejeze resursele investind în lucruri care

își conservă valoarea în timp. În aceste condiții sunt tezaurizate monedele de argint

aflate în circulație ceea ce determină o lipsă din ce în ce mai mare de de semne

monetare cu valori mici, fapt ce dezechilibrează circulația monetară și obligă banca

de emisiune să sporească cantitatea de bancnote aflată pe piață.

La 1 august 1914, la două săptămâni de la declanșarea primului război

mondial, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștri, ce avea la bază un referat al

ministrului de finanțe E. Costinescu, Banca Națională a României era autorizată să

emită bilete de bancă de 5 lei, în valoare maximă de 25.000.000 de lei46

. Această

hotărâre a fost luată de Consiliul de Miniștri, sub rezerva aprobării de către puterea

legislativă, deoarece Parlamentul era la acea dată în vacanță. Consiliul general al

Băncii Naționale a României acceptă propunerea guvernului cu condiția aprobării

acestei decizii de către Adunarea generală a acționarilor. Emiterea bancnotei de 5

lei nu era prevăzută în Statutele Băncii Naționale a României unde se preciza că

valoarea unui bilet nu putea fi mai mică de 20 de lei însă situația internațională și

contextul intern au impus lansarea pe piață a unei bancnote cu valoare nominală

mică.

45

Ioan Dogaru, op cit, p. 43-44. 46

Costin C. Kiriţescu, op cit, p. 95.

68

5 lei 191447

(tip I, iulie 1914- septembrie1928)

Dimensiuni: 132 x 79 mm. Filigran: culoare mai deschisă decât hârtia,

Traian în medalionul din stânga în profil spre dreapta și Zeița Roma în medalionul

din dreapta în profil spre stânga48

.

Avers: Colorit variat, roșu-brun, albastru-lila, desen arabescuri. Chenar din

linii, drepte, fin trasate, verticale pe laturile de sus și jos și orizontale pe laturile din

stânga și din dreapta. Deasupra, central, un cartuș în care apare numele băncii

emitente, BANCA NATIONALA A ROMANIEI. Sub acest cartuș sunt înscrise:

47

http://transylvanian-numismatics.com/portal/modules/myalbum/photo.php?lid=9990 48

George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, op cit, p. 333-334.

69

numărul de control, data emisiunii și valoarea nominală, CINCI LEI. Dedesubt sunt

prezentate funcțiile (V. GUVERNATOR, DIRECTOR, CASIER) și semnăturile

autorizate. În stânga și în dreapta, în colțurile de jos, două medalioane albe, cu

filigran. În stânga, deasupra medalionului, țărancă așezată torcând. În dreapta sus,

deasupra medalionului stema țării. În colțuri, seria și numărul dispuse pe diagonală,

de culoare neagră. Pe chenar, în stânga jos, numele desenatorului, G. DUVAL FEC.

(nu apare numele gravorului).

Revers: Colorit variat, roșu-brun, albastru-lila, desen arabescuri. Chenar

ornamentat și fire împletite în jurul medalioanelor cu filigran. Deasupra, central, un

cartuș, ce segmentează, chenarul, în care apare textul penalităților dispus pe patru

rânduri: FALSIFICATORII ACESTOR BILETE, SI TOTI ACEIA CARI VOR FI

INTREBUINTAT BILETE FALSE, SAU LE VOR FI INTRODUS ÎN TARA, SE

VOR PEDEPSI CU INCHISOARE DE LA 5 PANA LA 10 ANI CU

INTERDICTIUNE SI AMENDA CONf. ART.117 C.P. În centru, o țărancă cu un

copil culegand fructe dintr-un copac. În stânga și în dreapta, în panouri stilizate,

valoarea nominală 5 LEI iar dedesubt două medalioane cu filigran.

Prima emisiune a bancnotei de 5 lei are imprimată data de 31 iulie

1914. Punerea acestei bancnote în circulație, într-un timp atât de scurt de la

izbucnirea războiului, a fost posibilă deoarece Banca Națională a României luase în

calcul, de mai mult timp, posibitatea emiterii unei astfel de valori nominale și

tipăriseră în Belgia o parte din cupiuri, încă din 191349

. Emisiunea realizată în

Belgia în 1913, nedatată și fără semnături, a fost legalizată prin aplicarea

semnăturilor autorizate și a datei de 31 iulie 1914.

Bancnota de 5 lei avea același regim ca și celelalte bancnote emise de

Banca Națională a României. Problema acoperirii metalice a noii emisiuni a fost

rezolvată printr-o nouă derogare de la Statutele BNR. Banca Națională a României

a fost autorizată să includă în stocul său metalic, cu obligația guvernului de a

impune reglementarea prin lege a acestei situații excepționale, suma de 34,8 de

milioane de lei aur pe care o avea la băncile din străinătate50

.

Bancnota de 5 lei, tip I, a avut 13 emisiuni: 31 iulie 1914, 4 august

1916, 26 ianuarie 1917, 16 februarie 1917 (două emisiuni, culoare și filigran

diferit), 21 august 1917, 25 martie 1920, 22 noiembrie 1928 (data emisiunii tipărită

drept), 22 noiembrie 1928 (data emisiunii tipărită înclinat), 19 septembrie 192951

.

Prin legea monetară din aprilie 1967 și apoi prin Legea de organizare a

Băncii Naționale a României din aprilie 1880 sistemul monetar românesc avea toate

pârghiile necesare pentru a funcționa în condiții bune. Datorită politicii monetare

dusă de banca de emisiune, moneda națională s-a bucurat de o mare stabilitate, până

la declanșarea primului războii mondial, leul fiind valută convertibilă, la paritate cu

francul francez.

49

S.Rusentuler, S Marițiu, R. Cîrjan, II, op cit, p. 25. 50

Ibidem, p. 29. 51

Ioan Dogaru, op cit, p. 33-34.

70

71

DE LA MITURI ŞI LEGENDE, LA ZBORUL OMULUI

PE UN ALT CORP CERESC

Prof. Dumitru Bahnariu

Colegiul Naţional „Cuza Vodă” Huși

Motto: Strălucește și te înalță! (Galileo Galilei).

Leonardo da Vinci spunea: „Omul care a încetat să viseze nu mai este om”.

Zborul a fost, este şi va fi întotdeauna pentru om, cea mai ispititoare şi mai

vulcanică chemare a înaltului nemărginit şi etern.

Omul a visat întotdeauna să ajungă în „regatul vulturilor” şi mai sus de el.

Dorinţa omului de a zbura s-a născut odată cu el, dar de la dorinţă şi până la

realizarea zborului au trecut mii de ani. Această dorinţă de a zbura l-a cuprins pe om

şi l-a mistuit ca un foc nestins lăuntric, din timpuri imemorabile, care s-au

manifestat sub diferite forme în: desene, inscripţii, picturi, mituri, legende, poezii,

basme, poveşti şi romane ştiinţifico-fantastice, la majoritatea popoarelor lumii.

La egipteni zeul Horus (zeul-pasăre), conform picturilor din temple şi

piramide, zbura înaintea bărcii în care se afla Ra, zeul soarelui.

O legendă persană povesteşte că regele Kai Kaous s-a ridicat de la pământ

şi a zburat într-o nacelă (coş) trasă de 14 vulturi.

În China, o legendă aminteşte că regele Wan Tou a zburat pe tronul său

propulsat de 47 rachete spre înăţimile cerului, până când s-a pierdut într-un strat

gros de nori.

Archytas din Tarentum (430-360 î.d.Hr.) a construit un aparat de zbor ce

avea forma unui porumbel care a reuşit să zboare. Cu siguranţă, acest aparat

denumit astăzi aeromodel sau miniplanor, era mai greu decât aerul.

Studiind zborul păsărilor învăţatul grec Aristotel (384-322 î.d.Hr.) a

demonstrat funcţiile aripilor şi cozii acestora, precizând că primele „susţin” pasărea

în zbor, iar coada serveşte pentru a o „dirija”. Tot el arată pentru prima oară, că

aerul şi apa stau la baza plutirii corpurilor: „Nu ar exista zbor sau înot, dacă aerul

sau apa nu ar oferi un punct de sprijin şi de rezistenţă”, intuind astfel principiul

acţiunii şi reacţiunii.

Arhimede (287-212 î.d.Hr.) cel mai mare inventator al antichităţii,

construieşte un planetariu pentru a studia mişcarea Lunii şi a planetelor cunoscute

atunci în jurul Soarelui, descoperă legea fundamentală a hidrostaticii care îi poartă

numele, lege care după mai bine de două milenii a stat la baza rezolvării ştiinţifice a

zborului cu balonul şi dirijabilul.

„Astronautul” mitologiei greceşti este Icar. Legenda povesteşte cum pentru

a scăpa din prizonieratul regelui Minos din Creta, tatăl său Dedal i-a construit aripi

din pene lipite cu ceară. Icar încântat de frumuseţea zborului s-a înălţat prea sus şi a

72

uitat de sfatul tatălui său. Soarele a topit ceara aripilor şi Icar s-a prăbuşit în Marea

Egee (denumită, de atunci, şi Marea Icariană).

Primul scriitor de romane science-fiction cunoscut, a fost un grec cu numele

de Lucian din Samosata care a scris „Istorie adevărată” în secolul al II-lea d.Hr.

Cartea sa a avut un succes neaşteptat în toată întinderea Imperiului Roman. Lucian

povesteşte cum o ambarcaţiune cu un echipaj de 50 de oameni care naviga pe

Oceanul Atlantic, a fost luată de o furtună foarte puternică şi înălţată spre Lună.

După câteva zile ajunge pe o insulă mare, rotundă şi strălucitoare, Luna, în toiul

unei lupte dintre locuitorii Lunei şi năvălitorii din Soare. Războiul se încheie printr-

un armistiţiu, iar Lucian şi tovarăşii săi revin pe Pământ.

Preocupările pentru dezlegarea tainelor zborului au continuat şi în Evul

Mediu. Învăţatul arab Abdul Kasim în anul 880 la Cordoba (Spania), călugărul

Olivier Elmer de Malmesbury (Anglia) în 1060, matematicianul Giovani Battista

Dante în 1420 la Perugia (Italia) au încercat să zboare cu ajutorul unor dispozitive

de zburat sărind de pe clădiri înalte, dar încercările de zbor

s-au încheiat cu accidente.

O încercare de zbor încununată de succes a avut loc în Rusia secolului al

XVI-lea, în timpul ţarului Ivan cel Groaznic. Isteţul ţăran rus cu numele Nikita a

construit un sistem de aripi pe care le-a fixat de umeri şi a sărit de pe clopotniţa unei

biserici. Nikita s-a menţinut în aer reuşind să planeze şi să aterizeze cu bine, faţă de

predecesorii săi, dar în locul elogiilor binemeritate, Nikita a fost acuzat de vrăjitorie

şi condamnat la moarte.

În timpul renaşterii Leonardo da Vinci (1452-1519) a studiat zborul

păsărilor, elaborează numeroase desene, schiţe şi efectuează calcule ale unor aparate

de zbor mai grele decât aerul. Cel mai mare inventator al Evului Mediu, Leonardo

da Vinci este autorul al mai multor proiecte de aeroplan, de elicopter, al elicei, al

paraşutei și al submarinului. Genialul artist, matematician, fizician, astronom şi

inginer, care a prevăzut cucerirea spaţiului aerian de către om, nota: „Marea pasăre

îşi va lua zborul, iar omul desfăşurând aripile va umple lumea de uimire”. Dacă

genialul inventator ar vedea elicopterul, avionul, deltaplanul, paraşuta și

submarinul, ar fi foarte mândru de invenţiile sale.

Leonardo da Vinci are o rugăciune celebră care-i poartă numele:

„Luminează-mă Doamne, Tu care eşti lumina lumii şi ajută-mă să cunosc ştiinţa

despre lumina Ta”; şi a mai scris printre altele: „Marea iubire pentru Dumnezeu îşi

are izvorul într-o mare cunoaştere, cine cunoaşte puţin iubeşte puţin”; „ştiinţa este

arta cunoaşterii”; „iubeşte gloria şi nu te teme de sărăcie”; „toate acţiunile mari au

ca imbold credinţa”.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea încercările de zbor s-au soldat în

majoritate cu eşecuri. În soluţionarea zborului opiniile erau împărţite: unii, cei mai

mulţi erau adepţii zborului cu aparate mai uşoare decât aerul, alţii mai puţini

susţineau că zborul se poate realiza cu aparate mai grele decât aerul.

Numărul celor care au optat pentru zborul cu aparate mai uşoare decât aerul

a crescut odată cu zborul primului balon umplut cu aer cald. Inventat de fraţii

Joseph şi Jacques Montgolfier, primul balon a fost înălţat la Annonay lângă Lyon în

ziua de 5 iunie 1783, fără fiinţe la bord. Omul s-a temut întotdeauna de înălţimi

necunoscute. O dovadă găsim şi în faptul că la 19 septembrie 1783 când fraţii

73

Montgolfier şi-au repetat experienţa la cererea regelui Ludovic al XVI-lea, ei nu au

urcat în nacelă, alegând drept pasageri o raţă, un cocoş şi o capră.

Cele trei animale sunt primele vietăţi care s-au înălţat în văzduh cu ajutorul

unui aparat construit de om şi s-a constatat că acolo sus toate au rămas în viaţă.

„Astăzi” în epoca zborurilor cosmice, omul şi-a cedat la fel de „politicos”

întâietatea făcând încercări pe animale.

La 21 octombrie 1783, aeronauţii francezi Pilâtre de Rosier şi Francois

Laurent au fost primii oameni care s-au ridicat prima oară în atmosfera terestră cu

un balon umplut cu aer cald deasupra Parisului, zborul a durat aproximativ 26

minute la o înălţime ceva mai mare de 500 metri.

Pe teritoriul ţării noastre prima ascensiune a balonului cu aer cald a avut loc

în vara anului 1818 în prezenţa domnitorului Caragea Vodă şi a unui numeros

public pe dealul Spirii în Bucureşti. Chiar dacă însemnările vremii nu precizează

numele constructorului, evenimentul poate fi considerat primul miting aerian din

România.

„Balonomania” cuprinde întreaga Europă şi primul balon de formă alungită

echipat cu elice propulsivă şi cârmă direcţională numit dirijabil a fost construit de

un francez pe nume Jullien, ceasornicar de lângă Paris în 1850; motorul dirijabilui

său cu mecanism de ceasornic era prea slab pentru a propulsa un corp aşa de

voluminos.

La 24 septembrie 1852, inginerul francez Henry Giffard a atins cu

dirijabilul său o viteză de aproximativ 10km/h, folosind un motor cu aburi de 3 CP

cu elice.

În anul 1880, Gheorghe Vaarlam Ghiţescu originar din judeţul Dorohoi,

având gradul de căpitan la Războiul de Independenţă (1877-1878), se înscrie în

istoria aeronauticii româneşti cu tema „Baloane cu cârmă”, prezentată în 28

conferinţe la universităţile Iaşi, Bucureşti şi şcolile militare din ţările române.

Perfecţionările continuă şi la 2 iulie 1900 presa mondială anunţa „naşterea

marelui miracol german”, adică în acea zi se înălţa în aer LZ-1, primul dirijabil al

contelui Ferdinand von Zeppelin. Aeronava avea dimensiuni impresionante:

lungimea 128 m, diametrul 11,6 m şi era propulsată de două motoare cu elice a câte

15 CP fiecare, realizând o viteză de aproape 30 km/h.

„Zepelinomania” progresează rapid. După primul război mondial dirijabilul

german numit şi „Zepelin” avea cel mai mare randament, atingând viteza de 120

km/h, folosind motoare cu benzină de 3000-4000 CP, elicii propulsive şi transporta

peste 50 t marfă.

Franţa, Anglia, Germania şi SUA construiesc dirijabile care parcurg

distanţele Paris, Londra- NewYork (6000 km), Berlin-Buenos Aires (11000 km) în

cel mult 3-5 zile de zbor şi care transportau până la 100 persoane. În perioada 1930-

1937 au loc mai multe catastrofe aeriene soldate cu zeci de morţi, interiorul

dirijabilelor fiind umplut cu hidrogen, acesta putea lua foc generând uriaşe explozii,

cea mai mare în ziua de 6 mai 1937 pe aeroportul american Lakehurst (New Jersey),

SUA interzicând definitiv zborul dirijabilelor.

Nici adepţii aparatelor mai grele decât aerul nu s-au lăsat mai prejos.

Preocupări au fost, dar s-au soldat cu accidente: Abdul Kasim în 880, Olivier

74

Elmer în 1060, Giovani Battista Dante 1420, rusul Nikita din secolul al XVI-lea,

dar şi alţii.

În anul 1765, românul Nestor Constantin din Deva construieşte zmee şi

zboară cu un planor de mai multe ori, fiind inventatorul primului planor din lume.

În Anglia, la anul 1810, Sir George Cayley a conceput elementele esenţiale

ale unui avion şi a afirmat că dacă ar fi avut un motor de 50 CP cu elice, acesta ar fi

zburat cu siguranţă, dar cel care a demonstrat că un aparat mai greu decât aerul

poate zbura, a fost englezul John Stringfellow, care a construit un aeromodel

propulsat de elici antrenate de un motoraş cu abur. El a făcut o demonstraţie de zbor

într-o sală pe o distanţă de 20 m, apoi pe un teren în aer liber pe o distanţă de 40 m.

Zboruri de acest fel au fost efectuate de Alphonse Pénaud (1871) şi Victor

Tatin (1879), care au construit mici aparate de zburat la Paris, ce au stârnit un mare

interes în faţa unui numeros public. Italianul Enrico Forlanini a reuşit în 1877, să

ridice în aer la înălţimea de aproape 15 m un aeromodel elicopter propulsat de două

elicit suprapuse antrenate de un motoraş cu abur.

Un singur om cu o clarviziune extraordinară, romancierul Jules Verne în

romanul său ştiinţifico-fantastic „Robur Cuceritorul”, arată că spaţiul atmosferic va

fi stăpânit şi cucerit de om cu o maşină de zburat mai grea decât aerul echipată cu

motoare care antrenează elici susţinătoare şi propulsive.

O contribuţie deosebită la cucerirea spaţiului aerian aparţine inginerului

german Otto Lilienthal care a studiat zborul păsărilor şi în 1889 publică la Berlin

lucrarea „Zborul păsărilor ca bază a artei de a zbura”. Între anii 1890-1896, O.

Lilienthal a construit două aripi, un fuzelej şi o coadă pe care şi le-a ataşat de corp

efectuând numeroase zboruri. El şi-a perfecţionat aparatul de zbor construindu-l în

diferite variante, cu care a efectuat aproape 2000 de zboruri, unele dintre ele pe

distanţe mai mari de 300 m. În ziua de 9 august 1896 când zbura cu un nou model

de planor biplan (cu aripi suprapuse paralele) s-a prăbuşit de la 20 m înălţime

fracturându-şi coloana vertebrală. Ultimile sale cuvinte au fost: „Jertfe trebuie

aduse”.

Încercările lui O. Lilienthal au fost reluate în Anglia de inginerul Percy

Sinclair Pihcher cu planoare de concepţie proprie, tip „Hawak”, căruia i-a montat

roţi în 1897 şi a zburat timp de 3 ani reuşind să planeze pe distanţe de aproximativ

300 m.

În America, primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul a fost efectuat de

John Montgomery în perioada (1883-1885), acesta construind mai multe planoare la

San Diego şi în anul 1881 un alt american, astronomul-fizician Samuel Pierpond

Langley, a costruit un aeromodel echipat cu un motoraş cu aburi cu elice şi folosind

o catapultă, a zburat pe o distanţă de 1600 m într-un minut şi 45 secunde.

Primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, propulsat de un motor cu

puterea de 12 CP cu elice, a fost realizat la 17 decembrie 1903 în SUA de fraţii

Wilburg şi Orville Wright. Aceştia au construit un aeroplan după planurile

inginerului francez Octave Chanute, discipol al lui O. Lilienthal. Decolarea se făcea

prin catapultare, forţa motorului nefiind suficient de mare pentru ca avionul să

decoleze singur. Durata primului zbor din istoria aviaţiei mondiale cu om la bord a

fost de 12 secunde , viteza medie de 55 km/h, parcurgând o distanţă de 180m la

înălţimea de aproape 4 m.

75

În ziua de 18 martie 1906, lângă Paris, pentru prima dată în lume o maşină

de zburat condusă de românul Traian Vuia, propulsată de un motor cu elice a reuşit

să se desprindă de sol prin mijloace proprii, zburând pe o distanţă de 12 m la o

înălţime de aproximativ 1 m, cu o viteză de 40 km/h.

Pe teritoriul României în ziua de 17 iunie 1910 are loc istoricul zbor

efectuat de Aurel Vlaicu, cu un aparat de zbor mai greu decât aerul. Acest zbor

efectuat la Cotroceni (Bucureşti), a constituit un adevărat triumf şi a umplut de

mândrie sufletele românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor.

În acelaşi an primul avion cu reacţie (fără elice), costruit şi pilotat de

românul Henri Coandă (părintele aviaţiei reactive) a zburat în decembrie 1910 lângă

Paris, la închiderea Salonului Internaţional de Aeronautică.

Tehnica construirii aeronavelor şi a navigaţiei aeriene evoluează foarte

rapid. Primele avioane cântăreau câteva sute de kilograme, zburau pe distanţe de

ordinul zecilor de km cu viteza mai mică de 100 km/h. În iulie 1909 francezul Louis

Blériot zboară peste Marea Mânecii de la Calais (Franţa) la Dover (Anglia). În

timpul primului război mondial (1916) avioanele atigeau masa de 2000 kg, zburau

cu viteza de aproape 200 km/h pe distanţe mai mici de 500 km la înălţimi de cel

mult 3000 m.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial cele mai mari avioane aveau

masa de 60-70 t, zburau cu viteza de 400-500 km/h pe distanţe de până la 6000 km

folosind motoare cu elice, la înălţimi de aproape 10000 m. În perioada războiului

aviatorii zburau şi în timpul nopţii, dovedind că au temeinice cunoştinţe de

astronomie.

În prezent, avioanele mari de transport utilizează motoare cu reacţie, zboară

cu viteze de 900-1000 km/h pe distanţe de 10000-15000 km, având la decolare o

masă de până la 600 t, şi transportă o sarcină utilă de până la 150 t, iar cele

supersonice ating viteza de 4000 km / h la înălţimea de peste 27000 m.

Publicaţiile oamenilor de ştiinţă – rusul K.E. Ţiolkovski (1857-1935),

francezul R.E. Pelterie (1881-1957), americanul R.H. Goddard (1881-1945) şi

românul Hermann J. Oberth (1894-1989) – deschid calea zborurilor cosmice.

Evoluţia tehnicii aerocosmice în secolul XX a fost senzaţională. În această perioadă

din a doua jumătate a secolului XX, concurența dintre URSS și SUA pentru

cucerirea spațiului cosmic este extraordinară. URSS lansează în spațiul cosmic

primul satelit artificial al Pământului „Sputnik 1” la 4 octombrie 1957, începe „era

cosmică” sau „era spațială”, cum o numim în prezent.

În această perioadă de început a zborurilor cosmice, un alt mare român își

pune amprenta pe acest domeniu. Este vorba despre profesorul ieșean Dumitru Ion

Mangeron (1906-1991), membru a 25 de societăți, asociații, academii de

matematică, mecanică, aeronautică și astronautică din Anglia, Austria, Brazilia,

Canada, China, Elveția, Franța, India, Italia, Japonia, Germania, Spania, Suedia,

SUA și URSS Generalizând ecuațiile D’Alembert – Lagrange aflate la baza

mecanicii analitice, D.I. Mangeron ajunge la rezultate omologate peste tot, mai ales

în tehnica spațială

La 12 aprilie 1961, rusul Alexeevici Iuri Gagarin devine primul om din

lume care zboară în spaţiul cosmic din jurul Pământului și reprezintă pentru

76

pământeni „simbolul pătrunderii omului în spațiul cosmic”, în prima „aventură

cosmică”.

Răspunsul SUA a fost prompt: programul „Omul pe Lună” demarează în

1961, la inițiativa președintelui J.F. Kennedy, și este denumit programul „Apollo”,

iar americanii Frank Borman, James Lovell şi Williams Anders cu „Apollo 8”,

zboară primii în jurul Lunii la 24 decembrie 1968. Sunt primii „trei” care au văzut

în direct reversul Lunii! – au văzut răsăritul Pământului din spatele Lunii, au

petrecut primele ore ale Crăciunului din ziua de 25 decembrie 1968 la distanța de

112 km de „Regina nopții” și la aproape 400000 km de Pământ.

În publicaţiile ştiinţifico-fantastice zborul a fost descris de scriitorii de

anticipaţie ca H.G. Wells în romanul „Războiul lumilor” unde autorul povesteşte

cum, marţienii cu trei picioare invadează planeta noastră, dar în final sunt distruşi

de bacteriile şi viruşii de pe Pământ.

Marele scriitor de sciece-fiction Jules Verne, anunţă schimbări decisive în

romanul său „Autour de la Lune” („În jurul Lunii”) din 1870. Povestirile sale sunt

de-adreptul profetice, punând faţă în faţă anticiparea lui Jules Verne (J.V.) de acum

mai bine de 140 de ani, cu datele misiunii americane „Apollo 8”, constatăm

următoarele:

- echipajul: 3 oameni la ambele misiuni!?

- lansarea: peninsula Florida, ambele misiuni!?

- masa: 3547 kg la J.V. – 5621 kg la „Apollo 8”!?

- viteza: 40000 km/h la J.V. – 38800 km/h la „Apollo 8”!?

- construcţia: fontă cu aluminiu la obuzul lui J.V. – aliaj din oţel cu

aluminiu la „Apollo 8”!?

- sistemul de frânare: retrofuzee la ambele misiuni!?

Acest roman pune în evidenţă două concluzii esenţiale:

- obţinerea celei de-a doua viteze cosmice: 11,1 km/s

-utilizarea principiului acţiunii şi reacţiunii la frânare obuzului în apropierea

Lunii.

Eroii lui J.V. nu au ajuns pe Lună, dar au zburat în jurul ei la o distanţă de

50 km. Astronauţii navei cosmice „Apollo 8” sunt protagoniştii primului Crăciun

petrecurt în jurul Lunii, zburând la 112 km de aceasta în decembrie 1968 și

efectuând 10 rotaţii.

După încercări care au durat mai bine de două milenii, de la făurirea

„porumbelului mecanic” al lui Archytas din Tarentum şi până în a doua jumătate a

secolului XX, când oamenii au ajuns pe un alt corp ceresc, Luna, în 20 iulie 1969

(ziua sfântului Ilie) cu „Apollo 11”, având drept protagonişti pe Neil Armstrong şi

pe Edwin Aldrin, omul a reuşit să se smulgă din mediul său terestru şi să zboare,

folosind o extraordinară investiţie de inteligenţă şi realizări tehnologice deosebite,

soldate cu numeroase eşecuri şi jertfe omeneşti: Virgil Grissom, Edward White și

Roger Chaffee au pierit în urma unui incendiu pe „Apollo 6”, la 27 ianuarie 1967.

Între anii 1969-1972, au ajuns pe Lună 12 oameni cu navele „Apollo 11, 12,

14, 15, 16, 17”, cei 12 magnifici care au ajuns pe Lună, autorul acestui articol i-a

numit „Apostolii Lunii”. Aceștia sunt: Neil Armstrong, Edwin Aldrin; Charles

Conrad, Alan Bean; Alan Stepard, Edgar Mitchell; Davin Scott, James Irwin; John

Young, Charles Duke; Eugene Cernan, Harison Schmitt.

77

Dintre acești celebri astronauți, trei dintre ei au văzut reversul Lunii a doua

oară. Primul este Jim Lovell, comandantul misiunii „Apollo 13”, al doilea este John

Young, comandantul misiunii „Apollo 16”, și Eugene Cernan, comandantul

misiunii „Apollo 17”. Ei au făcut parte din echipajele misiunilor „Apollo 8” și

„Apollo 10”, care au reprezentat repetiția generală în jurul Lunii, mai puțin

aselenizarea, avându-i drept protagoniști pe Thomas Stafford (comandant), Eugene

Cernan (pilotul modulului lunar) și John Young (pilotul cabinei de comandă). Nu

trebuie uitați și ceilalți magnifici: Walter Schirra, Donn Eisele și Walter

Cunningham, echipajul astronavei „Apollo 7”, care au redat speranțe. Urmează

avangarda misiunii selenare, „Apollo 9”, cu James McDivitt, David R. Scott și

Russell L. Schweickart, care a constituit repetiția generală în jurul Pământului.

Astronauții cabinelor de comandă, Michael Collins, supranumit „marele uitat”,

(„Apollo 11”); Richard Gordon („Apollo 12”); J.A. Lovell, Fred W. Haise și John

L. Swigert („Apollo 13”, cel mai dramatic zbor al programului Apollo, program

denumit „triumful spiritului uman”); Stuart Roosa („Apollo 14”): Alfred M.

Worden („Apollo 15”); Ken Mattingly („Apollo 16”); Ronald E. Evans („Apollo

17”), care a exclamat: „Văd Luna în spatele meu; este o splendidă lună plină!”, când

a ieșit din cabina de comandă „America”, pentru a recupera materialul științific din

peretele modulului de serviciu. Astronautul James Irwin, pilotul modului lunar al

navei „Apollo 15”, este primul om care a dus Biblia pe Lună, în august 1971.

R.M. Nixon este primul președinte al SUA care a vizitat România și

singurul șef de stat al unei națiuni terestre care a vorbit la telefon cu pământenii care

au ajuns pe un alt corp ceresc – Luna, „Regina nopții”.

Asaltul și explorarea Lunii este cea mai îndrăzneață aventură a omului, o

magnifică realizare a științei și tehnologiei. „Aselenizarea a doi oameni în timp ce

al treilea îi așteptă pe orbita lunară, a costituit cea mai faimoasă călătorie din istoria

omenirii, o călătorie de vis, care și să ți-o imaginezi, puțini o putem face”, spuneau

membrii echpajului misiunii „Apollo 16”.

În această epopee spaţială se înscrie şi numele primului român care zboară

în spaţiul cosmic din jurul Pământului, Dumitru Prunariu inginer aeronautic la

bordul cosmonavei sovietice „Soiuz-40” în perioada 14-22 mai 1981.

Astronauţii de pe navele „Apollo” care au zburat pe traseul Pământ-Lună-

Pământ, sunt oameni înzestraţi cu o inteligenţă deosebită, foarte buni piloţi, ingineri

aeronautici, experţi în navigaţie interplanetară şi astronomie, se orientau în spaţiul

cosmic având mai multe puncte de reper, stelele: Soare-Sirius, iar planetele:

Pământ-Jupiter.

Autorul acestui articol defineşte fiinţa umană în modul următor: omul este

un sistem biochimicofizic înzestrat cu inteligenţă, care a evoluat dintr-un mediu

acvatic, trăieşte pe uscat şi visează să zboare. Cel mai mare mister al vieţii este

creierul uman (materia cenuşie) şi sufletul omului, care poate fi considerat un

„câmp” înzestrat cu inteligenţă, materia în Univers găsindu-se în două forme

fundamentale: substanţă şi câmp, iar „viaţa este înfăptuirea unui principiu cosmic”

(Walter Pons). În plus, întregul trecut și întregul viitor ale speciei noastre sunt strâns

legate de Cosmos. „Venim din stele și ne îndreptăm spre stele” (M.E. Șerban).

78

Această ispravă numită „zbor” marchează graniţa dintre două civilizaţii:

civilizaţia roţii şi civilizaţia elicei, care a deschis porţile celei de a treia, numită

civilizaţia cosmică sau extraterestră.

BIBLIOGRAFIE:

1. Constantin C. Gheorghiu, Zboruri celebre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

2. Ion Gudju, Gh.Iacobescu, Pasărea de foc, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966;

3. Ion Aszody, Pagini din istoria vitezei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;

4. Ion Gudju, Gh. Iacobescu, O. Ionescu, Construcţii aeronautice româneşti 1905-

1970, Ed. Militară, Bucureşti, 1970;

5. D. Andreescu, Incursiune în tehnica spațială, Ed. Albatros, București, 1970;

6. Gh. Brătescu, V. Breahnă, C. Dumitru, Personalităţi ale ştiinţei, mic dicţionar,

Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1977;

7. D.S. Merejkovski, Romanul lui Leonardo da Vinci sau Învierea zeilor, Ed.

Cartea românească, Bucureşti, 1973;

8. Constantin C. Gheorghe, Zborul spre infinit, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980;

9. Traian Costăchescu, Tehnica zborului în aviaţiei, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1979;

10. Constantin C. Gheorghiu, Invenţii şi priorităţi în aviaţie, Ed. Albatros,

Bucureşti, 1979;

11. D. Andreescu, Gh. Diaconescu, E. Şerbănescu, Dicţionar de astronautică, Ed.

Albatros, Bucureşti, 1983;

12. N. Balotescu, D. Burlacu, N.D. Crăciun, Istoria aviaţiei române, Ed. Ştiinţifică

şi enciclopedică, Bucureşti, 1984;

13. I. Cristea, O.C. Ionescu, V. Stanciu, Transportul aerian de pasageri şi marfă,

Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980;

14. Carmen Cloşcă Grigore, Era cosmică şi Terra, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978;

15. Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 1, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

16. Constantin C. Gheorghiu, Florin Zăgănescu, Din istoria industriei româneşti:

aviaţia, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1981;

17. Romulus Balaban, Români celebri, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979;

18. Elvira Rotundu, Alexandru Guță, Elena Cozma, Claudian Dragomirescu, Iași –

Orașul școlilor, Ed. Graphys, Iași, 2008;

19. Florin Zăgănescu, De la Icar la cuceritorii Lunii, Ed. Albatros, Bucuresti,

1975;

20. Florin Zăgănescu, Viitorul aparţine spaţiului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1980;

21. Florin Zăgănescu, Aviaţia, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1985;

22. Florin Zăgănescu, Cosmonautul un supraom?..., Ed. Albatros, Bucureşti, 1985;

23. Victor Débuchy, Strania istorie a armelor secrete germane, Ed. Politică,

Bucureşti, 1983;

24. Zarioiu Gheorghe, Aviaţia modernă, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1980;

25. M.O. Mândracian, G. Maloş, De la supersonic... spre viteza luminii, Ed.

Tehnică, Bucureşti, 1991;

26. Roger Marty, Armele secrete de la Peenemünde, Ed. Pro Editură şi Tipografie,

Bucureşti, 2007.

79

95 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA SOCIETĂŢII

„MORMINTELE EROILOR CĂZUŢI ÎN RĂZBOI”

Cpt. (r) Ing. Constantin SAMOILĂ

„Eroii sunt pentru neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru

biserică.

Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale” (Mareşal Ion

Antonescu).

„Neamul este etern prin Cultul Eroilor” (Nicolae Iorga).

RĂZBOIUL GEO-POLITIC AL MARILOR PUTERI

În acest spirit de eternitate a neamului, pe 12 septembrie 2014, Asociaţia

Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Judeţeană Galaţi, „G-ral

Alexandru Cernat” a sărbătorit cea de-a 95-a aniversare a înfiinţării Societăţii

„Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”.

Motivele înfiinţării Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, acum 95

de ani, au fost determinate de evenimentele istorice care au avut loc în Europa până

în 1919, dar şi de interesele geo-politice ale Marilor Imperii, motive ce sunt

reamintite pe scurt.

Arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului austro-ungar, Franz Ferdinand,

împreună cu soţia sa, ducesa Sophia Maria Josephine Albina Chotek, aflaţi în vizită

la Sarajevo, cu o maşină decapotabilă, au fost asasinaţi pe 28 iunie 1914, de către

Gavrilo Princip, student naţionalist sârb-bosniac.

Gavrilo Princip, component al unei reţele teroriste, protejată de Organizaţia

panslavistă „Mâna Neagră” condusă de conspiratori militari sârbi, l-a împuşcat pe

Franz Ferdinand în gât iar pe soţia acestuia, Sophia, în stomac. Obiectivul politic al

atentatului a fost forţarea desprinderii provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei

care doreau să se alăture statului Iugoslavia (Ţara slavilor de Sud).

Acesta este motivul pretins de Marile Puteri care a dus la declanşarea

Primului Război Mondial în august 1914.

Însă, cauzele războiului au fost mult mai complexe, printre care: lupta

dintre Marile Imperii pentru reîmpărţirea lumii şi a coloniilor şi manifestarea unor

forme de naţionalism intolerant cum ar fi pangermanismul şi panslavismul.

Imperiul Austro-Ungar, component al Puterilor Centrale, folosindu-se de

motivul asasinării moştenitorului tronului său, după 30 de zile, adică la 28 iulie

1914, a atacat Serbia, considerată de ei principala vinovată de comiterea atentatului

de la Sarajevo.

80

Reamintim că cea mai faimoasă alianţă din istorie, Tripla Alianţă, cunoscută

şi sub numele de Puterile Centrale, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria

şi Italia, la iniţiativa cancelarului german Otto von Bismarck în luna mai 1882 la

Viena.

Antanta, cunoscută şi sub numele de Tripla Înţelegere -bloc politico-militar,

format în pragul Primului Război Mondial- cuprindea Franţa, Imperiul Rus şi

Imperiul Britanic.

După numai 6 zile, la 2 august 1914, Germania a declarat război Rusiei (aliata

Serbiei), cu o zi mai târziu, a declarat război Franţei, iar la 4 august a invadat

Belgia.

În această situaţie Antanta a reacţionat imediat şi la 5 august 1914 Imperiul

Britanic a declarat război Germaniei. Având în vedere că Germania declarase război

Rusiei, la 6 august 1914 şi, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei.

În aceiaşi zi de 6 august 1914 Serbia (aliata Rusiei), a declarat război

Germaniei.

Antanta, prin Franţa (la 11 august 1914) şi, Anglia (la 12 august 1914) a

reacţionat imediat declarând război împotriva Imperiului Austro-Ungar.

În această situaţie, intervine împotriva Puterilor Centrale: Japonia, la 23

august 1914, care a declarat război Germaniei (act, prin care conflictul armat

european devine conflict mondial), apoi, la 6 martie 1917 şi Statele Unite ale

Americii au intrat în război alături de Antantă.

FRATE FRATE, DAR BRÂNZA-I PE BANI

Conform unor documente istorice, Regele României, Carol I (1866-1914),

descendent al Casei princiare de Hohenzollern-Sigmaringen, motivând asigurarea

unei stabilităţi politice pe plan local, a încheiat pe 18 octombrie 1883, un tratat în

secret (cu ştiinţa câtorva miniştri) cu Otto von Bismarck, tratat care, însemna de

fapt aderarea României la Tripla Alianţă.

În perioada războiului dintre 1914 şi 1916, România a fost ţară neutră, cu

toate că încheiase un acord strict secret cu Germania. Totuşi România a intrat în

Primul Război Mondial cu un singur scop, şi anume: eliberarea fraţilor români şi

a teritoriilor locuite de ei de sub Imperiul Austro-Ungar.

Din cauza problemelor mari existente între România şi Austro-Ungaria,

cunoscute dar trecute cu vederea de către Bismarck, România - la cererea Franţei şi

a Rusiei - a intrat în război la 14 / 15 august 1916 de partea Antantei.

MAME ŞI SOŢII ÎNDOLIATE

Obiectivul politic major al României, pentru care trebuiau făcute mari

sacrificii, a fost acela de întregire a Ţării (Regatul României) prin unirea cu

Transilvania, Crişana, Banatul, Maramureşul şi Bucovina.

România intrată în război a constatat imediat marile sacrificii de vieţi

omeneşti, pentru că, în câteva luni de zile, respectiv 15 august 1916 –10 ianuarie

81

1917, armata română a pierdut aproximativ 250.000 de militari -morţi, răniţi şi

dispăruţi- ceia ce reprezenta circa o treime din efectivele mobilizate în anul 1916.

Apoi, în încleştările armate din iulie - august 1917 de la Mărăşti, Mărăşeşti

şi Oituz, armata română a mai pierdut circa 32.300 de militari.

Pentru statele participante la Primul Război Mondial operaţiile militare au

încetat la 11 noiembrie 1918, ora 05,00 dimineaţa când, într-un vagon, în pădurea

Compiegne, regiunea Picardia, din Franţa, delegaţia Antantei, în frunte cu mareşalul

francez Ferdinand Foch, a semnat armistiţiul cu delegaţia Puterilor Centrale,

condusă de ministrul de stat german Matthias Erzberger.

Chiar dacă armata română, la încetarea războiului, se afla în tabăra

armatelor învingătoare a fost nevoită să-şi continuie lupta pentru apărarea României

Întregite în decembrie 1918, luptă dusă până la 30 martie 1920 când a avut loc

evacuarea teritoriului de la est de Tisa până la alinamentul stabilit de Conferinţa de

Pace de la Paris din 1919, numită şi linia Clemenceau (denumire dată după numele

prim-ministrului francez Georges Clemenceau).

La data de 30 martie 1920, s-au retras, ultimile trupe române de pe teritoriul

Ungariei, la est de frontirea României cu Ungaria.

Din documentele existente în Arhivele Naţionale ale României rezultă că

poporul român, în perioada 1916-1919 a primei conflagraţii mondiale a secolului

XX, a plătit pentru întregirea statală cu aproximativ 985.000 de militari, care au

murit pe câmpul de luptă, în spatele frontului şi în spitale, la care s-au adaugat

cei 75.491 de invalizi de război, rămaşi toată viaţa fără picioare sau mâini.

Conform stastisticilor publicate, după Primul Război Mondial, România are,

după Rusia, Germania, Austro-Ungaria, Franţa şi Imperiul Britanic, cei mai mulţi

soldaţi morţi care şi-au dat viaţa pentru eliberarea fraţilor români şi a teritoriilor

locuite de ei.

POPORUL ROMÂN ÎŞI CINSTEŞTE EROII

În această situaţie în care soldaţii români -morţi în războiul de întregire a

neamului românesc- erau înhumaţi pe câmpul de luptă, în cimitirele satelor şi ale

oraşelor, ori în afara acestora pe câmpul confruntărilor armate, conducerea statului

român a emis Decretul-Lege nr. 715, din 14 ianuarie 1919, prin care s-au expropriat

terenurile respective pentru amenajarea de cimitire, statui, mausolee şi monumente

ale eroilor.

În baza Decretul –Lege nr. 4.106 din 12 septembrie 1919, publicat în

„Monitorul Oficial”, nr. 123 din 19 septembrie 1919 statul român a adoptat

măsura înfiinţării Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, cu statut de

persoană juridică. Această Lege a fost completată în 1920 prin Decretul –Lege nr.

1693 din 22 aprilie.

Conform articolului 3, din Statutul Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în

Război” scopul înfinţării acesteia a fost următorul, citez: „1. / de a descoperi locul

unde există mormintele celor căzuţi pentru patrie; 2. / de a aduce acestor morminte

îmbunătăţirile necesare cum ar fi: garduri, ziduri împrejmuitoare, cruci, pietre

funerare, troiţe, capele, monumente, mausolee, împodobiri cu plantaţii de arbori; 3.

82

/ de a îngriji ca ziua comemorării să fie serbată cu mare fast şcolar, national, militar

şi religios”.

Conform prevederilor articolului 16 din Statutul

Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”, Comitetul central avea în frunte

ca preşedinte de onoare pe Regina Maria; preşedinte executiv pe Miron Cristea,

episcop de Caransebeş, ulterior, Mitropolit primat şi Patriarh al Bisericii

Ortodoxe Române, din anul 1925; cinci soţii de generali morţi sau în viaţă şi

miniştrii de război, de interne, a domeniilor, a lucrărilor publice, instrucţiunii

publice.

Din Comitetul Central de conducere regional făceau parte: prefectul,

primarul, comandanţii unităţilor militare şi ale jandarmeriei, cea mai înaltă faţă

bisericească, profesori, cinci soţii de ofiţeri superiori sau inferiori morţi în război

sau în viaţă.

De asemenea, conform prevederilor articolului 7 din Statutul Societăţii ca

membri activi cu drept de vot făceau parte familiile celor căzuţi în război (părinţi,

soţii, copii).

Societatea, deşi era o instituţie publică, cu statut de persoană juridică,

subvenţionată de stat s-a bazat în bună parte şi pe colaborarea voluntară, inclusiv

financiar, din partea unor persoane private, persoane pe care le aşteptăm şi noi,

actuala Asociaţie Naţională Cultul Eroilor, să ni se alăture.

Încă de la început, Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război” a fost

condusă efectiv de Ministerul de Război şi de Biserica Ortodoxă Română.

După demobilizarea armatei şi trecerea ei la statutul de pace, la data de 1

aprilie 1921 s-a reînfiinţat Ministerul Apărării Naţionale.

Cu Înaltul Decret nr. 3530 din 24 august 1920 s-a promulgat „Legea pentru

cinstirea eroilor căzuţi”..., care prevedea construirea la Bucureşti a unui edificiu

comemorativ războiului de unitate naţională cuprinzând un cenotaf (κενός / kenos =

gol, τάφος / tafos = mormânt) al eroilor deasupra căruia trebuia depusă „Cartea de

Aur” cu numele eroilor căzuţi pentru patrie, în toate localităţile în care s-au

desfăşurat actele de eroism ale neamului.

Societatea „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război” şi-a desfăşurat activitatea

sub această denumire până la data de 31 mai 1927, când, în conformitate cu

prevederile Decretului-Lege nr. 1699, aceasta şi-a schimbat denumirea

în „Societatea Cultul Eroilor”, menţinându-i-se calitatea de persoană juridică

acordată prin Decretul –Lege nr. 4.163 din 12 septembrie 1919.

Faţă de legea anterioară au apărut în plus următoarele specificaţii:

asimilarea mormintelor de război cu mormintele invalizilor de război; mormintele

ostaşilor fostelor state beligerante –amice sau inamice- situate pe

teritoriul României, se vor bucura de acelaşi regim ca şi mormintele naţionale, sub

condiţia reciprocităţii; toate mormintele de război - naţionale şi străine - sunt

considerate publice.

Statutul Societăţii Cultul Eroilor cu opt articole a fost aprobat prin

Înaltul Decret nr. 1.130 din 02 aprilie 1930.

După 13 ani de funcţionare a Legii nr. 1.169 din 31 mai 1927, privind

mormintele de război, aceasta a fost revizuită, completată şi promulgată la 27 iulie

1940 cu denumirea de „Legea Regimului Mormintelor şi Operelor Comemorative

83

de Război”, iar „Societatea Cultul Eroilor” (la doi ani de la decesul Reginei Maria)

s-a transformat în Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.

La data de 29 mai 1948, Aşezământul Naţional „Regina Maria” pentru

Cultul Eroilor a fost desfiinţat prin Decretul nr. 48 din 1948 al Marii Adunări

Naţionale din Republica Populară Română.

În perioada, 12 septembrie 1919 - 1948, indiferent de numele pe care l-a

purtat, Societatea Cultul Eroilor, a realizat un număr de 118 cimitire, 84 cripte, 14

mausolee, 503 troiţe, 529.713 morminte dintre care 72.870 în strănătate, repatrierea,

din şi în străinătate, a rămăşiţelor a peste 1500 de eroi, pe baza, convenţiilor

stabilite.

Printre acestea reamintim:

- Mausolee: Mărăşeşti, Mărăşti, Soveja, Focşani, Giurgiu, Mateiaş, Galaţi,

Tg. Ocna.

- Monumentul Soldatului Necunoscut, din Parcul Carol I, Crucea–

monument de pe Muntele Caraiman şi altele.

- Cimitire de onoare în străinătate: Ţiganca, Cania, Dealul Iepureni-

Moldova, Sofia şi Griviţa (Bulgaria), Cernăuţi (Ucraina), Sommerien (Austria),

Budapesta (Ungaria), Assevent (Franţa)

- Cimitire de onoare în România: Mircea Vodă, Oarba de Mureş,

Târgovişte-Teiş, Piatra Neamţ, Târgu Frumos şi altele.

În perioada 1949 – 1975 activitatea de îngrijire a monumentelor şi

cimitirelor eroilor şi de omagiere a lor s-a desfăşurat de către Ministerul Apărării

Naţionale, administraţiile locale, cadre didactice din şcoli şi preoţi din cadrul

parohiilor bisericilor creştine.

Urmare a acestui Decret, nr. 48/1948, Mormântul Ostaşului Necunoscut,

inaugurat la 17 mai 1923, a fost strămutat în 1950 din Parcul Carol I, de pe Dealul

Filaretului, la Mausoleul de la Mărăşeşti, până în anul 1991 când, a fost readus în

capitala ţării, tot în Parcul Carol I, numit şi Parcul Libertăţii în perioada 1948-1991.

Prin Decretul Consiliului de Stat nr. 117 din 1975, cu privire la regimul

operelor comemorative de război şi a cimitirilor eroilor, eroii patriei au fost

omagiaţi până în 1995, în fiecare an la 9 mai, Ziua Independenţei de Stat

a României şi Ziua Victoriei împotriva fascismului.

Urmare unor solicitări, Ministerul Apărării Naţionale a aprobat iniţiativa

unui grup de cadre active pentru a înfiinţa, în anul 1990, Secţia pentru valorificarea

tradiţiilor militare şi a patrimoniului istoric-militar, cărora li s-a alăturat un grup de

ofiţeri în rezervă şi în retragere, înfiinţând împreună în anul 1991, „Comitetul

Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor”, care

a primit personalitate juridică prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nr.

664 din data de 19 noiembrie 1991.

De la înfiinţare, „Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea

Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor” a preluat obiectivele şi activităţile fostului

Aşezământ Naţional „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor.

Comitetul a funcţionat sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale şi a

Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, iar în toate judeţele ţării s-au înfiinţat

comitete judeţene, municipale şi orăşeneşti.

84

Răspunzând propunerii Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, la 30 mai

1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătoarea Zilei

Eroilor, în ziua în care se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri,

revenindu-se la o tradiţie făurită în perioada interbelică.

Cu prilejul celei de-a treia Conferinţe Naţionale a „Comitetului Naţional

pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirile Eroilor”, în ziua de 28

noiembrie 1997 s-a hotărât schimbarea denumirii Comitetul Naţional în Asociaţia

Naţională „Cultul Eroilor”.

De asemenea, s-a hotărât reluarea tradiţiei interbelice, de editare a Revistei

„România Eroică”, care a devenit organul de presă al Asociaţiei Naţionale „Cultul

Eroilor”.

Recent, prin înfiinţarea Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, în

temeiul Legii nr.379 / 2003, privind regimul mormintelor şi operelor comemorative

de război şi HG nr. 635 / 2004, a fost creat cadrul juridic necesar reluării şi

continuării tradiţiei naţionale în acest sensibil domeniu, întrerupt timp de 60 de ani,

dar şi alinierea la reglementările internaţionae.

La 20 octombrie 2004 s-a desfăşurat cea de-a V-a Conferinţă Naţională a

Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor, care a adoptat noul statut şi a hotărât înfiinţarea

la nivel central a Consiliului Director Central şi a Consiliilor Directoare la

sectoarele capitalei.

În anul 2009 prevederile statutului au fost revizuite, între altele stabilindu-

se înfiinţarea în municipii, oraşe şi comune a Birourilor subfilialelor Eroii Cultelor.

Adunarea Generală a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor din 20 martie

2011 a aprobat propunerea Biroului Executiv Central de a se adăuga în titulatura

Asociaţia Naţională Cultul Eroilor numele Regina Maria. Această propunere a fost

avizată de Judecătoria Sectorului Bucureşti, în baza Hotărârii nr. 42.407 din 29

septembrie 2011, transmisă şi filialelor judeţene.

Prin Hotărârea Guvernului României nr. 698, publicată în „Monitorul

Oficial”, nr. 619 din 19 august 2014, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina

Maria” a primit Statut de Utilitate Publică.

Cu ocazia celebrării celor 95 de ani de la înfiinţarea Societăţii „Mormintele

Eroilor Căzuţi în Război” A.N.C.E. „R.M.” a emis o Medalie comemorativă care

are pe avers chipul preşedintelui executiv al societăţii, P.F. Miron Cristea,

Patriarhul României, iar pe revers este Mormântul Ostaşului Necunoscut din Parcul

Carol I, Bucureşti, inaugurat la 17 mai 1923.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. România în războiul 1916-1919, Documente, Anexe, vol.1, Bucureşti,

1934

2. Mihai Bărbulescu şi alţii, Istoria României, Editura Enciclopedică,

Bucureşti,1998.

3. Vasile Vesa, România şi Franţa la începutul sec. al XX-lea.

4. G-ral Dumitru Iliescu, Documente privitoare la războiul pentru

întregirea României.

85

5. Nicolae Ciobanu, Pierderile umane ale României în timpul războiului

de întregire.

6. Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregire a României.

7. Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul sec. al

XX-lea, 1900- 1914, Editura Literară, Bucureşti, 1977.

8. Alexandru Toreanik, Ziare.com, 11 noiembrie 2009.

9. Statutul Societăţii „Mormintele Eroilor Căzuţi în Război”.

Delegatul ANCE RM Glalaţi cpt.(r) ing. Samoilă Constantin

Slujba ţinută de PSS arhiepiscopul Antonie Orheianul în bisericuţa de la Cania

86

Credincioşi din satul Cania şi Cantemir

Subsemnatul în faţa viitoarei Catedrale de la Cania

87

Slujba de pomenirea a eroilor la Cimitirul de Onoare de la Ţiganca

(subsemnatul sunt primul din dreapta privitorului)

Una dintre plăcile comemorative de la Cimitirul de Onoare a Eroilor Români de la

Ţiganca.

88

89

PREOȚIMEA VASLUIANĂ ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI

BALCANIC*

Pr. Andrei CREȚU

Primul război balcanic (1912-1913) s-a încheiat fără a aduce liniștea mult

dorită. Fostele aliate Bulgaria, Grecia și Serbia s-au întors nemulțumite de la masa

tratativelor care au avut loc la Londra. În urma numeroaselor neînțelegeri, datorate

pretențiilor teritoriale, izbucnește cel de-al doilea război balcanic (16 iunie-29 iulie

1913). Bulgaria dorea să ocupe Macedonia și să domine Balcanii, Serbia și Grecia

doreau să împartă între ele Macedonia și să împiedice hegemonia Bulgariei. La 16

iunie 1913 Regele Ferdinand al Bulgariei a ordonat trupelor sale să atace pozițiile

sârbe și grecești, declarând război.

România a rămas neutră în timpul primului război balcanic, însă a cerut

marilor puteri să ia în considerație refacerea graniței cu Bulgaria în sudul Dobrogei.

Cererea României a fost discutată în cadrul Conferinței de la Petersburg (martie-

aprilie 1913) și acceptată în parte; i s-a cedat Silistra și un teritoriu înconjurător

redus ca suprafață, ceea ce a fost de natură să genereze nemulțumiri și la București

și la Sofia1.

Acesta a fost contextul politic internațional care a marcat anul 1913.

La 20 iunie 1913 Regele Carol I al României a decretat mobilizarea armatei

active cu rezervele pentru a forma armata de operațiuni2. Principele Ferdinand de

România – moștenitorul tronului – inspector general al armatei, a fost numit, prin

decret regal, comandant al armatei de operațiuni3.

Odată cu punerea armatei pe picior de război s-au luat măsuri ca cei care

plecau in teatrul de operațiuni să fie pregătiți și din punct de vedere moral și

spiritual. Ca întotdeauna Biserica a fost prezentă, prin slujitorii săi, alături de cei

care erau chemați să se jertfească pentru binele Patriei.

În acest sens Casa Bisericii4 a cerut Episcopiei Hușilor, printr–un ordin

telegrafic, să comunice numele a trei preoți din fiecare protoierie care să poată fi

mobilizați. Cei chemați pentru această acțiune trebuiau să aibă vârsta cuprinsă între

30 și 40 de ani, să fie văduvi și fără copii. De asemenea, trebuiau să fie „buni preoți,

*A se vedea şi Costin Clit, Episcopul Nicodem al Huşilor şi al doilea război

balcanic, în „Cronica Episcopiei Huşilor”,V, 1999, pp. 69-82. 1 Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913),

București, Editura Paideia, 1998, p. 173. 2 „Monitorul Oficial”, nr.61 din 20 iunie 1913.

3 „Monitorul Oficial”, nr.64 din 22 iunie 1913.

4 Înființată în 1901, Casa Bisericii făcea parte din Ministerul Cultelor și Instrucțiunii

Publice, având rolul de a organiza și controla activitatea Bisericii Ortodoxe.

90

cu dar, buni vorbitori”5. Cerințele impuse de Casa Bisericii au fost cu greu

îndeplinite de Episcopia Hușilor.

La acea vreme – 1913 – Episcopia Hușilor avea sub jurisdicție canonică trei

județe: Vaslui, Tutova și Fălciu. Protoiereii de la Bârlad și Huși au reușit să trimită

câte trei preoți pentru a fi mobilizați – nu știm în ce măsură îndeplineau condițiile

cerute. La Vaslui situația a fost alta.

Protoiereul Constantin Ulea a răspuns episcopiei că la Vaslui „nu avem nici

un preot văduv, cu vârsta indicată” pentru a putea fi mobilizat6. Episcopia a insistat,

arătând importanța deosebită a momentului și absoluta necesitate pentru găsirea

unor preoți care să poată fi mobilizați; s-au făcut și unele concesii: preoții puteau fi

și căsătoriți, dar să aibă vârsta menționată de 30-40 de ani, să nu aibă o familie

numeroasă, și greutăți familiale7. În cele din urmă s-au găsit doi voluntari: preotul

Constantin Moisiu de la parohia Munteni de Jos și preotul Constantin Manoilescu

de la parohia Mărășeni. Cei doi au fost mobilizați la Regimentul al VII-lea

„Racova” nr. 25, care făcea parte din Corpul IV Armată, Divizia a VIII-a, Brigada a

XV-a Infanterie.

Prezența preoților în campania militară din 1913 nu era o noutate.

Primele preocupări pentru introducerea instituționalizată a asistenței

religioase în armata română datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1850, in

timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), cunoscut pentru strădania de a

organiza „oștirea pământească”, Departamentul Lucrărilor Ostășești din Țara

Românească hotăra instituirea unui preot pe lângă fiecare polc (regiment) al oștirii

în garnizoanele București, Craiova, Brăila. Numirea acestora urma să se facă în

înțelegere cu Mitropolia Ungro-Valahiei, avându-se în vedere, totodată, și stabilirea

lefurilor, odăjdiilor și obiectelor de cult necesare. În acest context au fost elaborate

și primele instrucțiuni privind ”îndatoririle preoților de oștire”, care se refereau la

atribuțiile lor religioase în mijlocul trupei precum și la adoptarea unor semne

distinctive pentru ținuta preoților de polc, după exemplul preoților din armata

imperiala rusească8. În contextul măsurilor de unificare și dezvoltare a puterii

armate adoptate de Al. I Cuza (1859-1866), odată cu înființarea de noi arme și

servicii, a crescut și numărul preoților militari a căror plată a fost preluată treptat de

bugetul statului. În „Tabloul de cadre și efectivele armatei” pe anul 1863,

apărea un număr de 15 preoți, fiind enumerați alături de medici în rândul ofițerilor

de stat major9.

Mobilizarea preoților din campania anului 1913 s-a făcut pe baza

„Regulamentului pentru clerul din armata permanentă” care a fost adoptat încă din

anul 1870. Un rol important în organizarea și coordonarea preoților mobilizați l-a

avut Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Pimen Georgescu care a prezidat o serie

de conferințe speciale cu preoții mobilizați.

5 Arhivele Naționale Vaslui, Fond Episcopia Hușilor, Dosar 11/1913 – 1914, f. 4.

6 Ibidem, f. 5.

7 Ibidem, f. 6.

8 Gh. Vasilescu, Asistența religioasă în oastea Țării Românești în 1850-1870, în „Armata

și Biserica”, București 1996, p. 129-136. 9 „Monitorul Oficial”, din 15 martie 1863, p. 167-191.

91

Conform Regulamentului, structurile militare comunicau Ministerului de

Război necesarul de preoți, iar acesta, la rândul său, prin Ministerul Cultelor, se

adresa ierarhului în eparhia căruia se afla corpul respectiv pentru a numi un preot.

Preotul înrolat făcea parte din Marele Stat Major, avea drept la ordonanță, și

îndeplinea următoarele servicii: oficierea serviciilor religioase, activitate didactică

la școlile corpului, asistența religioasă a bolnavilor, pe lângă ambulanțe, precum și

păstrarea obiectelor de cult din dotarea corpului respectiv10

.

Activitatea preoților în campanie era împărțită pe doua perioade distincte:

perioada mobilizării și cea a operațiunilor. Pe parcursul celor două etape preotul

avea de îndeplinit atât activități religioase cât și activități pastorale. Primele

constau în oficierea slujbelor religioase, iar celelalte în menținerea și ridicarea cât

mai mult a moralului trupei prin diferite cuvântări, în mângâierea celor suferinzi

prin discuții particulare, un fel de consiliere psihologică, am putea spune.

Cele mai importante servicii religioase săvârșite în timpul mobilizării erau:

depunerea jurământului, binecuvântarea trupei la plecarea din garnizoană, apoi

spoveditul și împărtășitul soldaților.

Campania militară din Bulgaria a implicat România într-un efort financiar

deosebit. Cei 300 000 de combatanți trebuiau îmbrăcați, înarmați, hrăniți. Pentru a

putea face față cheltuielilor generate de o asemenea acțiune de amploare, dar și

nevoilor de tot felul care apăruseră, s-a făcut apel la generozitatea populației. Cassa

Ofițerilor, care avea ca președinte pe generalul Zotta, ca membri pe colonelul

Grigorescu, colonelul Brahoveanu și comandorul Cătuneanu, și ca director

intendent pe generalul Bengescu, a făcut un vibrant apel adresat poporului român:

„Romănia a fost silită să recurgă la arme. La glasul sfânt al țării, fiii de vultur și de

șoimi au zburat cu iuțeala fulgerului pe câmpul de onoare, ducând cu ei faima

strămoșească și desăvârșita încredere în izbândă.

Români de pretutindeni! O datorie sfântă cheamă și pe cei rămași la jertfă.

[…] Toate ofrandele de orice fel, în bani și în efecte, conform legii și

regulamentului se vor primi la Casă. […] Se vor înscrie în cartea de aur numele

donatorilor spre pomenire în veci de veci și se va comunica mitropoliilor și

episcopiilor pentru a se transmite tuturor bisericilor române”11

.

Participarea preoților în această campanie militară a presupus un efort

financiar al statului și pentru întreținerea lor. Dintr-un referat al ministerului de

război din 27 iunie aflăm că preoții mobilizați erau asimilați gradului de locotenent;

în acest sens se stabilea solda lunară, care era de 300 de lei, sporul de 1/5 la soldă –

60 de lei, și alocația zilnică de hrană de 2 lei la zi, deci 60 de lei pe lună, de unde

rezulta un total de 420 de lei lunar; dacă la această sumă adăugăm si prima de

echipare pentru intrarea în campanie în cuantum de 400 de lei, găsim un total de

820 de lei, cheltuieli pentru un preot mobilizat12

.

10

Chiru Costescu, Colecțiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări, instrucțiuni,

formulare și programe începând din 1866-1916 privitoare la Biserică, Culte, Cler,

București 1916, p. 350-351. 11

Arhivele Naționale Vaslui, Fond Episcopia Hușilor, dosar 11/1913-1914, f. 30. 12

Ibidem, f. 24.

92

Având în vedere că salariul unui preot era de 90 de lei pe lună, iar solda

ajungea la 360 de lei, credem că, a fost un motiv în plus pentru cei care și-au arătat

disponibilitatea de a deveni voluntari. Cei doi preoți de la Vaslui, Constantin

Moisiu și Constantin Manoilescu aveau niveluri de pregătire diferite; primul avea

studii superioare, era licențiat în teologie, pe când cel de-al doilea era absolvent al

seminarului de 8 ani. Drept urmare, au apărut discuții cu privire la cuantumul

soldei. Problema nu aparținea, în mod special, celor doi slujitori de la Vaslui; era o

situație generală produsă de existența mai multor cazuri de acest fel. Colonelul

Stoianovici, directorul intendent în cadrul Ministerului de Război a răspuns celor

nemulțumiți că Ministerul nu face deosebire între preoții titrați si netitrați, întrucât

nu se făcea deosebire nici între ofițerii titrați si netitrați13

.

În timp ce trupele înaintau spre Sofia, cei rămași acasă erau încurajați de

apelul emoționant pe care Episcopul Nicodem al Hușilor l-a transmis prin

intermediul preoților din episcopie.

„Preotul, ca părinte și povățuitor al poporului, - spunea episcopul -

totdeauna are de îndeplinit mari datorii. În momente mari, însă, aceste datorii

devin și mai mari. […] Glasul țării ne cheamă fără deosebire să ne facem datoria

[…] pe unii ne cheamă la hotare să apărăm cu sabia drepturile și cinstea ei, iar pe

alții să ne facem datoria acasă […] încât gospodăria românească nici să simtă că

sute de mii de brațe au schimbat plugul, coasa și sapa pe sabie, pușcă și tun” 14

.

În situația creată de începerea războiului preoții rămași acasă aveau, pe

lângă datoriile pastorale obișnuite, noi sarcini:

„ - să înalțe rugăciuni către Dumnezeu ca El să ocrotească țara, să-l

întărească pe Rege și să dea putere și biruință oștirilor, ducându-le din izbândă în

izbândă;

- să-i îndemne pe toți cei chemați să-și facă datoria către țară cu toată

dragostea și fără niciun pic de ezitare, amintindu-le ca pildă de îmbărbătare faptele

de strălucită vitejie ale strămoșilor;

- să depună toată stăruința ca cei rămași acasă să sară cu mic cu mare și

să dea ajutor familiilor celor plecați la oștire, ca să-și lucreze câmpul și să adune

semănăturile și roadele la timp; să aibă grijă să nu rămână nici un ogor și nicio

țarină nelucrată la timp și cu roadele nestrânse la vreme;

- împreună cu fruntașii satului trebuiau să lucreze la strângerea

ajutoarelor pentru familiile sărace din sat ale celor plecați la oștire”15

.

Cunoscând autoritatea morală a și spirituală a preoților, încrederea de care

ei se bucurau în rândul populației sătești, credem că aceste îndemnuri făcute de

episcopul Nicodem al Hușilor si-au atins scopul.

O problemă deosebită care a apărut acum și cu care s-a confruntat populația

românească, a fost holera. Această cumplită boală a început să facă ravagii și în

județul Vaslui. În lupta împotriva bolii, pe lângă cadrele medicale, au fost chemați

și preoții să activeze cu metodele specifice. Pentru a-i feri de primejdia holerei,

episcopul Nicodem ii sfătuia pe preoți să ia toate măsurile pentru stoparea și

13

Ibidem, f. 25.. 14

Ibidem, f. 15, este vorba de Ordinul circular nr. 2345 din 27 iunie 1913. 15

Ibidem.

93

eradicarea flagelului; ei erau datori să-i povățuiască pe „poporăni” să păstreze

curățenia, să se spele cât mai des, să folosească soluții dezinfectante și să respecte

povețele medicilor; de asemenea, ei înșiși erau nevoiți să ia măsuri de precauție: să

aibă o rasă specială pe care să o îmbrace atunci când mergeau la casa bolnavului și

apoi să o dezinfecteze; lingurița de împărtășit trebuia să fie trecută imediat prin

flacăra de alcool și să se întrebuințeze numai în asemenea cazuri; spălatul mâinilor

și a feței precum și folosirea soluțiilor dezinfectante erau absolut necesare după

vizitarea unui bolnav. Tot pentru ferirea de primejdie, oamenii erau sfătuiți să se

„inoculeze” cu serul antiholeric de la medicul locului16

.

Un rol important în lupta împotriva holerei îl avea activitatea pastorală a

preotului. Sfaturile sale aveau rolul de a-i feri pe oameni de boală, pe de o parte, iar

pe de altă parte, de a le da curaj și a-i întări moral pe cei care erau atinși de boală.

Intervenția armatei române în cel de-al doilea război balcanic a fost

hotărâtoare. În condițiile în care bulgarii au suferit mari pierderi datorate luptelor cu

grecii, apropierea trupelor românești de Sofia i-au făcut să ceară pacea, chiar dacă

nu au existat lupte efective între români și bulgari.

Regimentului al VII-lea „Racova” nr. 25 acționase în sectorul Corabia și

apoi, după trecerea în Bulgaria a avut misiuni de luptă în Ghighen, Lukoviț,

Etropole și Plovdiv17

. Încetarea ostilităților îi aducea pe cei plecați acasă.

Ordinul telegrafic primit de Episcopia Hușilor și semnat de Ministrul

Cultelor arăta că Majestatea Sa, Regele dorește ca în ziua duminicii de 28 iulie, la

ora 12, în toate bisericile să se oficieze un Te-Deum pentru încheierea păcii18

.

La 31 august 1913, Carol I, Rege al României, decreta: armata este pusă pe

picior de pace19

. Cei mobilizați au fost demobilizați și s-au întors la vatră.

Cei doi preoți plecați de la Vaslui, C. Moisiu și C. Manoilescu, își făcuseră datoria

cu prisosință. Aflăm acest lucru dintr-un raport al colonelului Popovici,

comandantul Regimentului VII „Racova” nr. 25, înaintat episcopului Nicodem al

Hușilor, în care se apreciază faptul că preoții „cu mult devotament și deosebită

abnegație au adus servicii mari, propovăduind ostașilor morala creștină; prin

cuvântări înalte au înflăcărat inimile lor astfel că întreg Regimentul a fost dominat

de curaj și mare încredere în Dumnezeu.

Trupa și ofițerii au răbdat fără murmur și cu mare bunăvoința toate

privațiunile și greutățile campaniei, provenite din cauza oboselii, intemperiilor,

ploii, căldurii etc.

Când am ajuns în inima Bulgariei și a început boala de holeră, acești doi

preoți au luptat iarăși prin curaj, exemplu și sfaturi, făcând ca boala să nu ia

proporții mari…acești conducători spirituali și-au făcut datoria către Hristos, Țară

și Tron”. În continuare, comandantul regimentului îl roagă episcopul de Huși „a le

acorda o distincțiune bisericească, sau a mijloci să li se dea una cetățenească, ca o

16

Ibidem, f. 61, Ordin circular nr. 2788 din 13 august 1913, semnat de episcopul Nicodem

al Hușilor. 17

Constantin Chiper, Cronica militară a județului Vaslui, Editura Pim, Iași, 2012, p. 31. 18

Arhivele Naționale Vaslui, Fond Episcopia Hușilor, dosar 11 / 1913-1914, f. 39. 19

„Monitorul oficial”, nr. 123 din 1 septembrie 1913.

94

suvenire a serviciului pe care l-au adus, în momente de înălțare a Patriei și ca

stimulent pentru viitor”20

.

În răspunsul său, episcopul Nicodem,arăta că a aflat cu deosebită mulțumire

„despre sârguința și zelul cu care cei doi preoți și-au îndeplinit datoria cu

ocaziunea campaniei…și prin care au dovedit că sunt vrednici de chemarea lor” 21

.

De asemenea, vorbind despre entuziasmul și patriotismul care a stăpânit tot ce a fost

inimă de român, episcopul aprecia purtarea vrednică a preoților Constantin Moisiu

și Constantin Manoilescu și-l informa pe colonelul Popovici că le-a acordat celor

doi preoți din județul Vaslui rangul onorific de iconomi.

Tot ca o răsplată pentru munca desfășurată în ajutorul familiilor sărace ale

oștenilor a fost instituită medalia „Avântul țării”.

Campania militară din Bulgaria nu a dus la confruntări directe între cele

două armate; au existat, însă, un număr destul de mare de victime, majoritatea

răpusă de holeră.

Din cei 1600 de ostași români, căzuți la datorie pe câmpul de luptă din

Bulgaria, 12 au fost din județul Vaslui. Numele acestora, uitate poate acum de

mulți, se păstrează totuși în documente. Amintim aici, ca o formă de ne exprima

omagiu, pe cei care s-au jertfit22

pentru țară:

Ion Scutariu din Doagele, comuna Dragomirești.

Vasile Al. Blăniță din Deleni.

Neculai P. Grigore din Lipovăț.

Constantin Șchiopu din Moara Grecilor, Vaslui.

Vasile Macovei din Portari, comuna Zăpodeni.

Theodor Corogeanu din Portari, comuna Zăpodeni.

Vasile Olariu din Țibana, azi pe teritoriul județului Iași.

Ion Vâjâian din Cursești, comuna Pungești.

Theodor Roman din Cursești, comuna Pungești.

Dumitru Simion din Cursești, comuna Pungești.

Nicolae Pârâu din Miclești.

Nicolae Popa din Chetrești, comuna Bălteni.

Pentru a veni în ajutorul familiilor îndoliate, protoiereul județului,

Constantin Ulea, a constituit un comitet format din preoții C. Iacomi, I.Cehan, Gh.

Ardari și Arsenie, și a inițiat o colectă. Donațiile făcute de către preoți au fost de la

2 lei până la 20 de lei, cei mai mulți dăruind în jur de 10 lei. Acțiunea s-a

materializat prin adunarea sumei de 545 lei, bani donați de preoții din Protoieria

Vaslui23

. Deși nu erau foarte mulți, s-a încercat sprijinirea și mângâierea celor care-

și pierduseră stâlpul casei. Banii s-au împărțit după situația materială și greutățile

familiilor.

Într-un raport adresat episcopiei, protoiereul de Vaslui arăta cum s-a

procedat: „câte un membru din comitet a mers la biserica din satul unde se afla

familia celui mort și după ce a oficiat Sf. Liturghie cu sobor și parastas pentru

20

Arhivele Naționale Vaslui, Fond Episcopia Hușilor, dosar 11 / 1913-1914, f. 84. 21

Ibidem, f. 85. 22

Ibidem, f. 97. 23

Ibidem, f. 98.

95

sufletul ostașilor morți pentru apărarea și mărirea scumpei noastre patrii, s-a ținut

o cuvântare ocazională și în asistență publică a înmânat familiei suma repartizată.

Toți membri din comitet au observat că efectul îndeplinirii acestei datorii a fost

înălțător sub raport moral și patriotic” 24

. La Doagele, preotul I. Cehan, având

alături pe preoții V. Stamate și I. Popescu a înmânat văduvei Anica I. Scutariu suma

de 50 de lei. Același preot Cehan s-a deplasat apoi la Deleni, pentru a oferi, alături

de preoții Ion Marcu și Gh. Patriche, văduvei Maria V. A. Blăniță suma de 50 de

lei. La Lipovăț a mers preotul C. Iacomi și în prezența preoților I. Ursăcescu și I.

Marcu a predat văduvei Anica N. P. Grigore 50 de lei. Aceeași sumă de 50 de lei au

primit Ioana C. Șcihiopu din Moara Grecilor și Zoița V.Macovei din Portari de la

preoții Gh. Florea, C. Moisiu și V. Comănescu. Aceeași comisie de trei preoți au

oferit văduvei Catinca T. Corogeanu doar 30 de lei. Frăsâna V. Olariu din Țibana a

primit de la preoții Manole și Popescu suma cea mai mare, 55 de lei, probabil era

familia cu greutățile cele mai mari. La Cursești a fost prezent numai preotul Gh.

Ardari care a predat celor trei văduve, Profira I. Vâjâian, Sultana D. Simion și

Profira Th. Roman căte 50 de lei. Parascheva Pârâu a primit tot 50 de lei de la

preoții C. Iacomi și P. Pandele. Cu aceeași sumă a fost încurajată și Maria N. Popa

din Chetrești prin intermediul preoților Ardari și N. Palasan25

. Chiar dacă au fost

sume mici oferite celor aflați în necaz, acțiunea a scos în evidență sentimentul

filantropic al preoților din județul Vaslui, solidaritatea cu cei aflați în necaz, precum

și faptul că slujirea lui Dumnezeu se împlinește prin slujirea aproapelui.

Activitatea preoților de sprijinire a văduvelor de război a fost raportată și

către episcopul Nicodem al Hușilor. Acesta, apreciind modul în care s-a desfășurat

întreaga acțiune, a trimis un răspuns încurajator preoților ostenitori: „luând act de

frumoasa faptă ce ați săvârșit, ajutorând familiile celor căzuți din acest județ în

campania anului 1913, vă aducem mulțumirile noastre”26

.

Tot ca un prinos de recunoștință adus celor ce și-au pierdut viața pe câmpul

de onoare în campania din Bulgaria a fost și ridicarea la Huși, din inițiativa

episcopului Nicodem, a unui monument. Preoții din județul Vaslui au participat și ei

cu sume modice; protoiereul Vasluiului trimitea episcopiei suma de 280 lei27

. Ca

întotdeauna, acțiunea caritabilă a slujitorilor de la Vaslui a fost prețuită de ierarhul

hușean, care le trimitea mulțumirile sale. Inaugurarea monumentului s-a făcut la 6

decembrie 1914 în prezența autorităților civile, militare și bisericești.

Activitatea preoților din Protoieria Vaslui în cursul anului 1913 a presupus

adoptarea unor măsuri pastorale specifice, în condițiile în care țara intra în război.

Doi dintre slujitorii vasluieni și-au arătat disponibilitatea de a pleca voluntari,

arătând spiritul de sacrificiu care-i anima. Cei rămași acasă au fost alături de popor,

au dat speranță celor în nevoi, au mângâiat pe cei bolnavi, s-au rugat și au muncit

pentru a sprijini acțiunile caritabile care s-au organizat. De fapt, ei n-au făcut

altceva decât să slujească Biserica, Țara și Neamul.

24

Ibidem, f. 94. 25

Ibidem, f. 96-97. 26

Ibidem, f. 110. 27

Ibidem, f. 113.

96

Bibliografie:

Chiper, Constantin, Cronica militară a județului Vaslui, Editura Pim, Iași,

2012

Costescu, Chiru, Colecțiune de legi, regulamente, acte, deciziuni, circulări,

instrucțiuni, formulare și programe începând din 1866-1916 privitoare la Biserică,

Culte, Cler, București 1916.

Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice

(1911-1913), București, Editura Paideia, 1998.

Vasilescu, Gh., Asistența religioasă în oastea Țării Românești în 1850-

1870, în „Armata și Biserica”, București 1996.

Arhivele Statului Vaslui, Fond Episcopia Hușilor, dosar 11/1913 – 1914.

97

300 DE ANI DE LA MARTIRIUL SFINŢILOR BRÂNCOVENI

Cpt. (r) Ing. Constantin SAMOILĂ

Membru A.N.C.E. „R.M.” Galaţi

Comemorarea eroilor şi martirilor români care s-au jertfit pentru eternitatea

neamului, întregirea patriei şi credinţa străbună este o datorie sacră pentru fiecare

dintre noi, românii de pretutindeni.

În acest spirit de eternitate a neamului, în perioada 17-18 sept. 2014, Episcopia

Basarabiei de Sud împreună cu Direcţia de Învăţământ Cahul a organizat la Ţiganca

şi Cahul ceremonialul dedicat memoriei eroilor români din cel de-al Doilea Război

Mondial şi celor 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor.

Cinstirea memoriei eroilor români a început în biserica parohiei din satul

Cania, raionul Cantemir, pe 17 sept. când, a avut loc oficierea Sfântei Liturghii de

către PS Sa Antonie Orheianul, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului

împreună cu soborul de preoţi prezenţi din Basarabia şi România, ocazie cu care, s-

a săvârşit prima sinaxă din istoria Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

După săvârşirea Sfintei Liturghii de către prelaţi, la care au participat credincioşi

români şi săteni din Cania (îmbrăcaţi în straie populare), toată suita s-a deplasat la

Cimitirul de Onoare a Eroilor Români de la Ţiganca, raionul Cantemir, unde s-a

oficiat cu multe lacrimi pe obraz, parastasul de pomenire a celor 1.020 de eroi

români, care s-au jertfit în iulie 1941 pentru fraţii lor de peste Prut.

Dacă ieri am cinstit cu lacrimi pe obraz jertfa românilor pentru întregirea

patriei, azi, 18 septembrie 2014, sub acoperişul tinerei Universităţi de Stat B.P.

Haşdeu din oraşul Cahul, Republica Moldova, în „odaia pentru musafiri” -Sala de

Festivităţi- ne-am adunat cu toţii, din nou, pentru a cinsti aşa cum se cuvine cei 300

de ani de la martiriul Brâncovenilor.

Copiii şi nepoţii noştri nu trebuie să uite vreodată că noi am cinstit cu

smerenie şi recunoştinţă pe înaintaşii noştri care s-au jertfit pentru întregirea

României şi pentru credinţa noastră, şi că le poruncim, aşa cum a făcut şi

Brâncoveanu cu fii săi, să continuie cinstirea eroilor şi martirilor români.

Pentru ca moştenitorii noştri să nu uite porunca noastră, trecem numele

clericilor

şi a credincioşilor care au fost prezenţi la acestă comemorare a eroilor şi a martirilor

noştri:

1. PC părinte Iulian Budescu, Vicar administrativ al Episcopiei Basarabiei

de Sud,

2. PC părintele Adrian Agapi, consilier economic al Mitropoliei Basarabiei,

3. PC părinte Gheorghe Untilă, protopop de Cahul,

4. PC părinte Ioan Scurea, paroh în localitatea Giurgiuleşti, secretar

protopopiatul Cahul,

5. PC părinte Vasile Burduja, paroh în satul Cania, raionul Cantemir,

6. PC părinte Marin Grigore, paroh în localitatea Chircani, raionul Cahul,

98

7. PC părinte Ionuţ Nacu, paroh în localitatea Taraclia de Salcie, raionul

Cahul,

8. PC părinte Ilie Costeleanu, paroh în oraşul Cahul,

9. PC părinte Dumitru Bulat, paroh în comuna Doina, raionul Cahul,

10. PC părinte Nicoae Petică, paroh în localitatea Baurci Moldoveni,

raionul Cahul,

11. PC părinte Gabrirl Onel, paroh în localitatea Porumbeşti, raionul

Cantemir- Basarabia,

12. PC părinte Petru Costaş –Cupcui, paroh în oraşul Leova (fostă Tg.

Sărăţii),

13. PC părinte Vaceslav Maxim, paroh în localitatea Chioselia Mare,

raionul Cahul,

14. PC părintii ieromonahi Daniel Adrian şi Sebastian Tâncobe, stareţii M-

rii Eroilor Ţiganca,

15. PC părinte ieromonah Nicanor Asargiu, stareţul M-rii Sf. Treime din

Cahul,

16. PC părinte ieromonah Sandu Vărsanufie, stareţul M-rii Găvănoasa,

raionul Cahul,

17. PC părinte ierodiacon Bartolomeu Moşneguţu, M-rea Eroilor Ţiganca,

raionul Cantemir,

18. PC părinte conferinţiar Ioan Negoiţă, Protopop de Sascut jud. Bacău,

19. PC părinte Vasile Abageru secretar al protpopiatului Sascut Bacău,

20. PC părinte Constantin Abageru, membru al Adunării Eparhiale a

Arhiepiscopiei

Romanului şi Bacăului

21. PC părinte Petru Burduja, paroh în localitatea Bereşti-Tazlău din jud.

Bacău,

22. PC părinte Adrian Alexandrescu, paroh la Meleşcani-Podul Turcului ,

jud. Bacău,

23. Valeriu Baban, Şef Direcţie Învăţământ Cahul;

24. Consulul General al României la Cahul, d-a Anca Corfu şi consul, d-a

Claudia Alexandru;

26. Andrei Popa, rectorul Universităţii B.P. Haşdeu;

27. Trei ofiţeri, ingineri (M.Ap.N.) membri ai Asociaţiei Naţionale Cultul

Eroilor „Regina

Maria” (A.N.C.E.”R.M.”) ,Filiala Judeţeană Galaţi (inclusiv semnatarul

acestor rânduri);

30. Profesori şi studenţi ai Universităţii din Cahul.

La deschiderea ceremonialului, PC preotul Iulian Budescu a transmis

mesajul de binecuvântare a IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, iar PC preotul Ioan

Negoiţă a transmis mesajul de binecuvântare a Preasfinţitului Ioachim Băcăoanul.

Au mai prezentat cuvânt de salut conferinţei Valeriu Baban, doamna Anca

Corfu, PC preoţi Gheorghe Untilă şi Andrei Popa.

În continuare s-au vizionat filme documentare, cu comentarii din viaţa

familiei, a ctitoriilor religioase, în stil brâncovenesc, inclusiv filmul documentar

„Închisoarea Yedikule, locul unde a fost închis Constantin Brâncoveanu”.

99

Au susţinut referate privind Sfinţii Brâncoveni, preoţii conferenţiari Ioan

Cristea şi Negoiţă Ioan, profesori de la Universitatea B.P. Haşdeu, Lucian Lefter

(România), Ludmila Chiciuc şi alţii, iar în final s-au înmânat „Diplome de

participare” tuturor participanţilor.

Clerul şi personalităţile publice prezente în număr mare la ceremonia

publică închinată celor 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor, şi a celor 22 de ani

de la canonizarea acestora, prin Tomosul Sinodal de Canonizare al Bisericii

Ortodoxe Române, ne arată faptul că românii nu au uitat să-şi cinstească martirii

care s-au jertfit pentru credinţă şi neam.

Cinstirea celor 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor a fost onorată anul

acesta de către A.N.C.E. „R.M.”, care a realizat o medalie, într-un tiraj de 100 de

exemplare.

Medalia are diametrul de 60 de mm şi este aurită. Pe avers se află chipul

lui Constantin Brâncoveanu, iar pe revers, biserica Sf. Gheorghe Nou, una dintre

ctitoriile domnitorului martir.

100

101

BISERICA DIN SATUL MĂLĂIEŞTI, COMUNA VUTCANI, JUDEŢUL

VASLUI, CU HRAMURILE „SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI

ELENA”, „SFÂNTUL NICOLAE” ŞI „SFÂNTA MUCENIŢĂ AGLĂIDA”.

MEMORIA LOCULUI

Marian CERU

După cum constata Ruskin pe la începutul anilor 1860, oraşul posedă, ca şi

satul, „într-o măsură mai mult sau mai puţin constrângătoare, dubla şi miraculoasa

putere de a înrădăcina pe locuitorii săi în timp şi în spaţiu.”1

Astfel, timpul dispare atunci când vorbim de legături de rudenie, încât

amintirea unui om este ţinută vie de descendenţi prin nume şi funcţii, prin edificiile

ridicate, care rămân şi dau mărturie despre cel care le-a construit. Ctitorul rămâne

încadrat în spaţiul respectiv prin ctitorie, chiar dacă pleacă din acel loc, ctitoria îl

reprezintă, astfel că există o legătură indisolubilă între ctitor şi ctitorie, între aceştia

doi şi între timp şi spaţiu, întrucât ctitoria influenţază, prin ctitor, la un moment dat,

dacă nu istoria naţională, cu siguranţă pe cea locală.

Despre satul Mălăieşti şi biserica de aici s-au scris doar câteva articole.

Amintim pe Corneliu Istrate, cu articolul Mălăieşti, pagini de monografie, publicat

în revista „Elanul”, numărul 5, august 2000, pe Costin Clit cu un articol în aceeaşi

revistă, apărut în anul 2001, pe Alexandra Chiliman Juvara, care se ocupă de

biserica în cauză în Monumentul, Iaşi, 2002, şi pe Maria Popa, tot în revista

Monumentul, Iaşi, 2007. Nu includem aici colecţiile de documente sau alte referiri

la Mălăieşti şi biserică care au folosit la întocmirea unor articole sau carţi legate de

alte sate sau personalităţi.

Apreciind munca înaintaşilor, nu putem însă să trecem cu vederea unele

greşeli2 (de tehnoredactare) sau faptul că s-au folosit eronat unele informaţii care s-

au consacrat mai apoi în cercurile istoricilor şi a celor care s-au ocupat de acest sat,

Biserică sau personalităţi.

Deoarece satul Mălăieşti are legături cu o mare familie boierească din

Moldova, familia Costăcheştilor, o vom aminti pe Elena Monu care s-a ocupat cu

sârguinţă de această familie şi ne oferă informaţii preţioase în redactarea lucrării

noastre. Mai sunt şi alţi autori care au amintit despre sat, biserică sau personalităţi

(ex. Veniamin Costsche) pe care îi vom semnala la momentul potrivit.

1 Francoise Choay, Alegoria Patrimoniului, traducere de Kazmer Kovacs, Editura Simetria,

Bucureşti, 1998, p.132. 2Alexandra Chiliman Juvara, Biserica din satul Mălăieşti, comuna Vutcani, judetul Vaslui.

Hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în Monumentul – Tradiţie şi Viitor, Ediţia a

IV-a, Iaşi, 2002, volum coordonat de Cătălin Hriban, Adrian Holban, Aurica Ichim, Editura

Trinitas, p. 25.

102

Vechimea satului începe cu multe secole în urmă, dar prima menţiune

documentară este din 1611, cănd un Filoti sau Hilotii din Mălăieşti este amintit

ca martor în zapisul prin care Stratul, fiul lui Cărăuşul, dăruieşte finei sale, Nastasia,

fata lui Păcurar din Ştefeni, partea de moşie ce avea pe valea Moisiei.3

În secolul al XVII-lea, vreme în care a început procesul de dispariţie a

răzeşilor de pe văile Mălăieştilor unii din ei au început să dăruiască părţi din moşii.

Pe la 1630 sau 1640 este amintit popa Gligore din Mălăieşti cu preoteasa Mărica

care vând părţi din moşiile lor4, iar la 12 aprilie 1631 este amintit Toader şi alţii din

Mălăieşti care sunt martori când Mărica, preoteasa popii Silioan dăruiesc 2 fălci de

vie mănăstirii Bârnova.5 În 1636 un Lupu, fiul Liahului şi Sofroniei, vindea

clucerului Lupu Prăjescu cât i se cuvenea din a treia parte a satului Mălăieşti.

Stăpânirea boierilor Prăjescu la Mălăieşti nu a fost de lungă durată, dar ei au reuşit

în scurt timp să pună mâna pe toată moşia, la care au mai adăugat părţi din siliştile

vecine. Astfel la 1671, Dumitraşco Prăjescu vindea lui Malcoci căpitanul şi fratelui

acestuia Leca armaşul cu 600 de lei, satul întreg Mălăieşti. Leca armaşul s-a

antrenat în afaceri pentru care a împrumutat mulţi bani de la un Eni negustorul, de

la Hurmuz Gelepul şi de la alţii, dar afacerile nu i-au reuşit, astfel că s-a văzut dator

cu 756 de lei, pentru care a zălogit moşia Mălăieşti. Neputând achita banii a pierdut

moşia, plătindu-i datoriile vel vistiernicul Iordache Roset, la anul 1692. Moşia se

pare că avea totuşi venituri astfel că Leca nu voia să o piardă. De aceea el a recurs

la un subterfugiu, printr-o vânzare fictivă a jumătate din Mălăieşti, cu suma de 500

de lei, către jitnicerul Ion Stroescu. Boierii care dădeau mărturia lor lui Iordache

Roset au arătat că zapisul dat lui Ion Stroescu era „făcut cu meşteşug” şi au declarat

vânzarea nulă, astfel că moşia Mălăieşti cu cele două silişti au trecut în stăpânirea

lui Iordache Roset. Pe la 1708 acesta i-a lăsat prin testament fiicei sale Ecaterina şi

ginerelui său Constantin Costache Mălăieştii.6 Astfel familia Costăcheştilor, ramura

Negel va stăpâni aceste moşii până prin anii 1869- 1874.

Constantin Costache (?1680-28 februarie 1736) este fiul cel mai mare al

soţilor Vasile şi Catrina Costache, poreclit şi Negel pentru că avea un negel la nas

din naştere, a format prima ramură desprinsă din trunchiul comun al familiei. Este

nepotul lui Gavriliţă Costache7 şi strănepotul slugerului Costache întemeietorul

3Corneliu Istrate, Mălăieşti, Pagini de monografie, în Elanul, nr. 5, august, 2000, p.3 şi 7 şi

Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, documente slavo-române, vol. I, Iaşi, 1906, p.

33-34, doc.53. 4Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a statului, vol.II, 1621-

1652, Bucureşti, 1959, p.137, doc.616. 5Ibidem, p. 146, doc. 656.

6Corneliu Istrate, op. cit., p.3.

7Gavriliţă Costache nascut la 1618 decedat la 1687 se pare în urma otrăvirii de către Şerban

Vodă, este cunoscut mai ales pentru complotul din 1683 împotriva lui Gheorghe Duca,

Gavriliţă şi complotiştii dorindu-l la tron pe Ştefan Petriceicu complotul reuşeşte şi în

decembrie 1683 Gheorghe Duca şi cei care erau cu el sunt prinşi. Domnul va muri în

Polonia un an mai târziu. Însă nu va fi pua în scaun Ştefan Petriceicu ci Dumitraşco

103

acestei ramuri. În 1702 se căsătoreşte cu Ecaterina (Catinca) fiica lui Iordache

Roset. Şi-a petrecut copilăria la Floreni, Bârlăleşti, Roşieşti dar mai ales la Iaşi

având în vedere prezenţa obligatorie a vornicului Vasile la Curtea domnească.

Cariera publică a lui Constantin a început odată cu instalarea lui Mihai

Racoviţă în scaunul Moldovei (septembrie 1703), între decembrie 1703 şi

octombrie 1704, semnând ca logofăt. Domnul îi dăruieşte satul Osoiul din braniştea

Iaşilor, la 1707 acelaşi Mihai Racoviţă îi dă funcţia de mare comis. La 1710 fuge

din Moldova până la venirea lui Dimitrie Cantemir care îi redă funcţia până în 1711

când Nicolae Mavrocordat îi acordă funcţia de mare stolnic. Este foarte ataşat de

Mihai Racoviţă pe care-l salvează sau îl ajută în mai multe rânduri. În 1720 face

parte din delegaţia de boieri însărcinată cu rezolvarea problemei Bugeacului, iar în

1727 oastea domnului Moldovei cu un număr de 7000 de soldaţi însărcinată de

către Poarta Otomană cu liniştirea războiului civil din Hanatul Crimeii, fac primul

popas la „Roşieştii lui Negel”, sărbătorind 6 ianuarie la biserica şi curţile lui Negel.

În 1729 ajunge la funcţia de mare vornic, duminică 28 februarie 1736 moare de un

atac cerebral8. Ecaterina construieşte schitul Vladnic în 1737

9, care mai apoi este

refăcut în 1797 şi 184610

. Constantin s-a îngrijit de Biserică, la mănăstirea Floreşti

în calitate de clironom, iar la Roşieşti în calitate de ctitor. Înzestrează de asemenea

Mitropolia Moldovei cu satul Turbăceşti din ţinutl Cârligătura, exprimându-şi

dorinţa de a fi înmormântat la Mitropolie, dar nu înăuntru, „ci în afară, lângă uşa

bisericii”.11

Costache Negel şi Catrina l-au avut pe Vasile (1705-1770), care se va

căsători cu Ilinca Cantacuzino Paşcanu. În 1739 Grigore II Ghica va poposi la

curţile lui Vasile de la Roşieşti şi îl numeşte agă pe acesta. La 1741 este mare

stolnic, Grigore Calimah îl va numi între 1761-1764 mare ban, demnitate care îi va

aduce multe venituri. Moare înainte de 1 ianuarie 1772 la Roşieşti, Mălăieşti sau

Iaşi, deoarece în „Cheltuiala Mănăstirii Sfântul Spiridon pe anul 1772” se înscrie

Cantacuzino care va fi însărcinat de Poartă să-I omoare pe toţi boierii vinovaţi de soarta rea

din ţară. Gavriliţă este anunţat la timp şi fuge în Muntenia. 8Moare la Suceviţa, Neculce este martor la funeralii; pe piatra de mormânt de la Mitropolia

veche anul morţii este trecut 1734, dar este o greşeală a sculptorului. 9Vezi Elena Monu, Istoria unei familii – Costache, Teză de doctorat, Iaşi, 2007, p. 67, nota

196; „Data construcţiei bisericii s-a putut constata, din inscripţia lăsată în lemn pe care a

văzut-o căminarul Gheorghe Săulescu...”, vezi şi A. Popescu, Schituri şi mănăstiri din

Eparhia Huşilor, în „Prutul”, nr. 9, decembrie 2000: „Let 7245 s-a durat această biserică”. 10

Maria Popa, Biserica Sf. Împăraţi Constsntin şi Elena din satul Mălăieşti, com. Vutcani,

jud. Vaslui ‒ ctitorie a lui Constantin Corbu, în Monumentul, VIII, Lucrările Simpozionului

Naţional Monumentul ‒ Tradiţie şi viitor, Ediţia a VIII-a, Iaşi, 2006, volum coordonat de:

Silviu Văcaru, Aurica Ichim şi Lucian-Valeriu Lefter, Iaşi, 2007, p.45. Vezi şi N. Stoicescu,

Repertoriu bibliografic al localităţilor şi monumentelor medievale din Moldova, Bucureşti,

1974, p. 914, vezi şi Ibidem, nota 45 de la 930. 11

Elena Monu, Istoria unei familii – Costache, Teză de doctorat, Iaşi, 2007, p. 66.

104

suma de 540 de lei, daţi „răposatului ban Negel”.12

Din căsătoria lui Vasile cu Ilinca

au rezultat trei copii: Constantin, Catrina şi Grigoraş.

Grigoraş Negel (1735-decmbrie 1784) a fost un personaj puţin vizibil în

epoca faţă de tatăl său Vasile sau bunicul Constantin, acest fapt permiţându-i să se

ocupe de familie şi de administrarea moşiilor familiei. Tatăl său îi dă în stăpânire

moşia Piscani, iar după moartea tatălui său intră şi în stăpânirea altor moşii printre

care şi Mălăieştii.13

Grigoraş s-a ocupat îndeaproape de moşiile de la Roşieşti şi

Mălăieşti întrucât donează cărţi bisericeşti la ambele Biserici de aici, la ultima

localitate refăcând sau construind curţile boiereşti. De numele lui Grigoraş Negel se

leagă prima biserică din satul Mălăieşti, începută de tatăl său Vasile şi terminată

(sau reparată) de el14

. Grigoraş a avut cinci copii: Constantin călugărit Chesarie,

Matei, Vasile viitorul Mitropolit al Moldovei Veniamin Costache, Şerban şi Elena

mai târziu monahia Elisabeta. Dintre cei cinci fraţi cel care va administra moşia

Mălăieştilor va fi Şerban, însă găsim de folos să încercam să elucidăm o problemă.

Alexandra Chiliman Juvara afirmă în articolul citat mai sus, legat de Mălăieşti, că:

„Şerban a moştenit moşia Mălăieşti şi siliştile învecinate din secolul al XVII-lea. În

aceste locuri el copilărise alături de fraţii săi...”15

iar Corneliu Istrate în articolul

menţionat, de origine din Mălăieşti, afirmă că:”în aceste curţi, în care trebuie să fi

trăit tatăl său, clucerul Grigoraş, s-a născut şi a copilărit mitropolitul Veniamin

Costachi”.16

Că Veniamin Costache are legături ocazionale cu satul Mălăieşti, că va

fi venit vreo dată pe aici sunt lucruri probabile, dar din ceea ce afirmă însuşi

Mitropolitul în al său „Testament” reiese cu totul altceva şi anume că: „Sînt

născut...în satul părinţesc Roşieştii Fălciului”17

lucru consemnat şi de A. Vizanti18

,

12

Ibidem, p.73. 13

Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, Cuzeştii, vol. VII, doc 31 p.41, apud. Elena

Monu, op. cit., p. 77. 14

În Corneliu Istrate, op. cit., p.3, Grigoraş este identificat ca stapân al moşiei la 1774, însă

dacă preia moşia după moartea tatălui său aceasta înseamnă că este anul 1770-71 până în 1

ianuarie 1772. Maria Popa, op. cit., p. 45 leagă biserica de aici de Grigoraş datând-o fie ante

1774 fie după 1790, 1791-1799. Aceasta nu este doar o simplă problemă de datare deoarece

se pune în plus sau în minus existenţa unei biserici. Credem ca Vasile a început biserica,

starea materială permiţându-i, astfel explicând şi refacerea sau rezidirea bisericii de Şerban

Negel. Oricât de prost ar fi fost construită 20 de ani sunt pre puţini ca să o distrugă, afară de

cutremure sau incendii, fenomene care ar fi fost semnalate. „Legătura” numelui cu hramul

se explică prin faptul că Vasile nu îşi pune numele, ci a unui Sfânt militar lucru foarte des

întâlnit având în vedere şi perioada respectivă. Astfel prima biserică trebuie să fi fost mai

înainte dacă luăm în considerare inscripţia de pe suportul de lemn al clopotului „1675”, vezi

Maria Popa, op. cit., p. 45, nota 29, dar şi faptul că înaintaşii lui zidesc un schit la hotarele

moşiilor ceea ce ne duce cu gândul la o biserică de curte pe moşie înaintea schitului, în acest

sens vezi şi Elena Monu, op. cit., p.73-74. 15

Alexandra Chiliman Juvara, op. cit., p. 24. 16

Corneliu Istrate, op. cit., p.3. 17

Constantin Bobulescu, Din Viaţa Mitropolitului Veniamin Costachi, neamul, copilăria,

tinereţea şi episcopatul, Chişinău, 1933, p.63.

105

dar şi de faptul că tatăl său ia Mălăieştii în stăpânire după naşterea marelui ierarh.

Aceasta este întărită de mitropolit prin testament deoarece susţinem că Veniamin,

ca om de carte, ştia să distingă Roşieştii de Mălăieşti. Faptul că face donaţii la

Mălăieşti nu arată originea, ci mai cu seamă legătura de rudenie cu fratele său şi cu

înaintaşii.19

Şerban Negel (1775-1828) este fiul cel mai mic al soţilor Grigoraş şi Maria

Costache, căsătorit cu Catinca Văcărescu sora domnei Ipsilanti, obtine titlul de

spătar înainte de 1803 după cum reiese din documentele semnate sau de pe cărtile

donate. O însemnare de pe un Chiriacodromion tipărit la Bucureşti în 1801 arată că:

„acest chiriacodromion s-au afierosit de smerenia noastră la biserica din satul

Mălăieştii dele ţinutul Fălciiului, ce iaste a dumisale spătarului Şărban Negel spre a

noastră vecinică pomenire 1803 Dechemvri 17”.20

Deşi om de acţiune, îşi rezervă

timp şi pentru administrarea moşiilor, între care şi Mălăieştii moşteniţi de la tatăl

său, sau Tupilaţii moşteniţi de la fratele Veniamin.21

Este cunoscut ca un om foarte

cheltuitor, şi deşi frate cu mitropolitul el cumpără cărţile necesare cultului, nu

aşteaptă să le primească în dar. Din însemnările rămase rezultă că a donat foarte

multe cărţi de cult bisericii Sfântul Gheorghe din Mălăieşti. Biserica ridicată de tatăl

sau bunicul său era de lemn şi avea hramul mai sus menţionat după reiese dintr-o

însemnare făcută de un dascăl la 1818 pe 21 mai cănd pomeneşte de 12

minee:”afierosite bisericii din satul dumisale Mălăieşti şi purtătorul de biruinţă

Gheorghei am scris eu nevrednicul...”22

. Nu stim dacă a restaurat biserica tatălui

său sau dacă doar a făcut danii, dar dacă luăm ca veridice datele prezentate de Maria

Voica Puşcaşu23

în care biserica din Mălăieşti este datată între 1785-1799 atunci

biserica care s-a mai păstrat până prin anul 2000 este ctitoria lui, întrucât tatăl lui

moare în decembrie 1784.24

În 1846, spătarul Iancu Negel, fiul lui Şerban şi al Catincăi a angajat pe

inginerul A. Baiardi (Bayardi)25

să măsoare moşia şi să întocmească o hartă. Astfel

au rămas documente în care este consemnată suprafaţa de 5995 fălci adică 8565ha.

După moartea lui Iancu Negel, copiii lui, Şerban şi Sevastia, au împărţit moşia,

biserica neavând sprijin s-a dărâmat iar catapeteasma şi parte din icoanele de secol

XVII au fost mutate la biserica de la Albeşti, altele rămânând la Mălăieşti pentru

18

A. Vizanti, Veniamin Costaki Mitropolitu Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1881, p. 22-23. 19

Constantin Bobulescu, op. cit., p. 63: „... din neam Gavriliţesc...”. 20

Ibidem,p.66. 21

Elena Monu, op. cit., p.88. 22

Constantin Bobulescu, op. cit., p. 68. 23

Voica Puşcaşu, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până

la sfârşitul secolului al XVIII- lea, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, p.364. 24

Nu am putut reproduce poza, vezi poza în: Maria Popa, op. cit., p. 46. 25

Alexandru Bayardi de origine italiană întocmeşte multe planuri, printre care planul

oraşului Iaşi de pe la 1819, sau pentru moşia Băcani din 19 aprilie 1847, etc., cf. D.

Ivănescu, Colecţia de planuri, hărţi şi desene de arhitectură, în Îndrumător în Arhivele

statului Iaşi, vol. IV, Bucureşti, 1970, p. 109.

106

biserica nouă.26

Şerban şi Sevastia au împărţit moşia pe din două la propriu, de-a

lungul pârâului, primul luând partea de răsărit, iar sora sa pe cea de apus. În 1864

legea Rurală prevedea înproprietărirea clăcaşilor pe partea de moşie sau sat pe care

se aflau. Astfel, cei dinspre răsărit, de pe proprietatea lui Şerban care era

considerată mai „strâmtă” erau cei mai numeroşi, 63 de gospodari, cărora li s-a dat

146 de fălci adică mai puţin decât li se cuvenea prin lege. În partea de apus erau

numai 26 de gospodari, care au primit 82 de fălci.

Urmaşii lui Iancu Negel nu au fost în stare să păstreze moşia Mălăieşti şi

au vândut-o în două etape 1869 şi 1873 sau 1874 lui Constantin N. Corbu.27

Şi în

timpul lui Constantin Corbu moşia s-a mai fărâmiţat, răzeşii din Vutcani cumpărând

în partea de nord 231 de fălci.

Noul proprietar al Mălăieştilor, şi-a clădit un conac în mijlocul satului,

vechile curţi fiind dărăpănate, alături de care a zidit o nouă biserică, pe care a

înzestrat-o apoi cu 72,5 ha. de pământ. Conacul a fost lăsat prin testament satului

pentru a lua fiinţă după moartea sa Spitalul „Mălăiaşti-Corbu”.

Biserica din Mălăieşti a fost construită în jurul anului 1885, după alte

opinii 189228

sau 189329

. Un istoric al bisericii propriu-zis nu există, după

cunoştinţele noastre, dar în 1965 preotul Gheorghe Portase realizează un scurt

istoric: „ Biserica filială din satul Mălăieşti, parohia Vutcani I, comuna Vutcani,

Raionul Huşi- cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena este construită în 1895

în mijlocul satului Mălăieşti, între Şcoala Generală şi Spitalul de Stat. După ce

vechea biserică din bârnă devenise de neîntrebuinţat s- a ridicat actuala construcţie,

fiind făcută de piatră, cărămidă şi ciment- cu cheltuiala proprietarului de atunci-

Constantin Corbu. Acoperişul este executat din scândură şi tablă zincată. Turnul

mare în care sunt instalate clopotele a fost făcut tot din cărămidă ca şi întreaga

biserică, dar s-a prăbuşit la cutrmurul mare din 1940. S-a construit apoi un alt turn

din material lemnos care există şi acum. Biserica are un turn mai mic în partea de

răsărit şi încă 4 turnuleţe în cele 4 colţuri ale acoperişului. Pereţii, în exterior, în

partea de sus, sunt ornaţi cu un rând de ancadramente (ocniţe) şi colţurile zidurilor

prezintă profile de sus până jos. Pereţii în interior au fost pictaţi, dar cutremurul din

1940, prin prăbuşirea turnului mare peste biserică, a distrus pictura în cea mai mare

parte. Catapeteasma cu ramă este foarte valoroasă prin sculptura de pe ea, artistică

şi aurită. La fel Amvonul şi Cafasul din biserică. Tot atât de valoroasă este pictura

icoanelor din catapeteasmă ca şi a celorlalte icoane, însă pictorul nu se cunoaşte

cine este, negăsind nici-o semnătură. Biserica are subsol în care sunt construite 24

de cavouri, din care numai unul este ocupat de Constantin Corbu- ctitorul bisericii.

În turnul bisericii sunt 3 clopote de calitate foarte bună şi cel mai mare are greutatea

de 585 kg. turnat în anul 1885. între cărţile vechi se află Noul Testament tipărit în

anul 1818, în Tipografia M-rei Neamţ şi este îmbrăcat în metal aurit. Mai dispune

de o icoană „Maica Domnului” pictată în anul 1810 şi împodobită cu argint în anul

1894 de ctitorul Constantin Corbu. Biserica din Mălăeşti nu posedă obiecte de

26

Corneliu Istrati, op. cit., p. 3. 27

Ibidem. 28

Anuarul Eparhiei Huşilor, Huşi, 1934, p. 52 29

Idem, 1935, p. 68; 1938, p.95.

107

valoare documentară.”30

Totuşi mai amintim câteva cărţi existente la 1965:

Molitfelnic (1834), Liturghier (1845), Evanghelie (1845), Psaltire (1856),

Evanghelie (1869), Ceaslov (1874), Triod (1891), Penticostar (1895), Molitfelnic

(1896), Orologiu (1896), Cazanie (1898), Apostol (1899).31

Despre Boierul Contantin Corbu nu deţinem foarte multe informaţii. În

Arhondologia Moldovei Constandin Sion menţionează: „Korbu. Moldoveni de la

ţinutul Vasluiului; răzăş de Focşasca, tatăl acestora de acum cărora le şi zic Andrieş

de pe numele bunului lor, s-au ridicat la boierie de domnul Ioan Sturza, pe la 1826.

mai este la Putna un şatrar Gheorghie Corbu, ce au fost scriitor şi la judecătoria de

Vaslui şi la Focşani. Acela-i bulgar din Basarabia venit pe la 1832. Acum este

vechil în pricini de judecăţi a mănăstirii Miera; iară domnul Ghica l-au făcut cilen la

judecătoria Putnei şi căminar.”32

Constantin Corbu (1833-1895), Comandor al Coroanei Române,era însurat

cu Aglaia, fiica lui Mihalache Botez, reorganizează Mălăieştii. Pe icoana sfântului

Ierarh Nicolae din biserică, de pe peretele de nord este următoarea însemnare: „

Zugrăvită şi împodobită cu argint de pioşii Creştini fondatori acestei Biserici

Constantin N. Corbu Comandor Coroane Române şi Cavalerei a mai multor ordine

făcute împreună cu soţia sa Aglaea Corbu născută Botez spre a lor pomenire

April1894.” Clopotele din bronz lucrate cu multă măiestrie au fost turnate la

Bucureşti în atelierul lui Johann Loibl. Cele trei clopote au greutăţi diferite,

între138 kg. cel mic şi 568 kg. cel mare. Pe fiecare clopot este gravat acelaşi text: „

Turnat de Johann Loibl în Bucarest În numele Sfintei Treimi s-au făcut acest clopot

de robii lui Dumnezeu Constantin Corbu cavaler şi oficer a coroanei României şi

soţia Dselle Aglae născută Botez în anul 1885 pentru biserica clădită de Dlor în

comuna Mălăieşti jud Fălciu şi sub domnia Regelui Carol al României şi a reginei

Elisabeta.”

Mălăieşti a devenit comună, cuprinzând şi satele Poşta Elan şi Tupilaţi.

Proprietarul reuşise să reunească şi pe cale administrativă moşiile ce aparţinuseră

cândva familiei Costachi. Sătenii l-au ales primar, Costache Corbu construind în

anul 1880 o şcoală pentru satul care avea atunci 380 de locuitori în 120 de familii.33

Deşi a fost ales primar relaţiile cu sătenii nu au fost totdeauna dintre cele

mai bune. Nedreptăţiţi la aplicarea la Legii Rurale, aceştia s-au plâns de mai multe

ori că noul proprietar le-a luat o parte din pământurile ce li se cuveneau şi au cerut

să li se facă dreptate. Cu prilejul cercetărilor care au avut loc, s-a constatat că sătenii

aveau dreptate, iar Aglaia Corbu, văduva fostului proprietar, în anul 1905, pentru a

închide litigiul, le-a dat 13 fălci atât în câmp cât şi vatra satului. La Reforma

30

Costin Clit, Documente inedite privind începuturile bisericii „Sfinţii Constantin şi Elena”

din satul Mălăieşti, în Elanul, nr. 8, martie 2001, p.3. 31

Ibidem. 32

Paharnicul Constandin Sion, Arhondologia Moldovei, Amintiri şi note contimporane

boierii moldoveni, Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, Prefaţă de Mircea

Anghelescu, Postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Editura Minerva, Bucureşti,

1973, p. 121-122. 33

Corneliu. Istrate, op. cit., p.7.

108

Agrară din 1921, din totalul de 436 ha. cât mai deţinea proprietara Aglaia Corbu în

Mălăieşti, au fost expropriate numai 65 ha., iar 100 ha. de teren arabil au rămas

moşiei pe lângă 253 ha. pădure şi 14 ha. alte terenuri. Tot acum au fost expropriate

şi cele 72,5 ha. proprietatea bisericii, fiind date locuitorilor din Mălăieşti şi Vutcani.

În sfârşit, în primăvara anului 1945, Constantin Botez (fiul ia numele bunicilor de

pe mamă), ultimul stăpân al moşiei Mălăieşti, mai deţinea 103 ha. teren arabil pe

care au fost împroprietăriţi 82 de locuitori ai satului, iar pădurea a trecut în

proprietatea statului.34

În 1949 au fost terminate reparaţiile radicale de la biserica din Mălăieşti,

construită cel mai probabil la 1885, după ce fusese afectată de cutremurul din 1940,

Resfinţirea bisericii s-a desfăşurat în martie 1949, paroh titular până 1 septembrie

1954 fiind Leon Gh. Istrate transferat la Lunca Banului. Probabil îi urmează Gh.

Portase atestat în mod cert la 30 aprilie 1956.35

Chiar dacă în secolele XVIII-XIX se constată o alterare a esenţei medievale

a actului ctitoricesc semanlate în mai multe documente,36

ctitoria nu este dintre

„bisericile şi paraclisurile cele proaste”37

ci din corespondenţa cu Episcopul Huşilor

Calinic Dima cât şi din testamentul său putem sesiza că în 1884 avea deja

materialele strânse, la 5 mai 1884 protoiereul de Fălciu înştiinţând pe episcopul

locului că boierul Corbu i-a pus la dispoziţie testamentul său cu data de 18

februarie 1883 pe cinci coli, transcris în registrele Tribunalului Fălciu cu numărul

1371 la 27 aprilie 1883. Articolele 2, 7 şi 10 asigurau construcţia bisericii dar şi

întreţinerea ei, a clericilor cât şi a servitorilor. Astfel dădea 8 fălci de pământ din

care 4 le va cultiva preotul pe lângă care i se mai dă şi 500 de lei anual ca salar, iar

4 fălci la doi cântăreţi la care li se mai adăuga câte 250 lei fiecare ca salar anual. De

întreţinerea bisericii şi cele necesare cultului se vor îngriji ctitorii pe perioada vieţii,

iar după moarte Epitropia Spitalului Sf. Spiridon se va obliga de întreţinerea

bisericii şi clerului în schimbul venitului de pe moşia Mălăieşti. Se pare că în

aceeaşi zi s-a efectuat sfinţirea locului pentru biserica cu hramul „patronilor Sf-lor

Împăraţi Constantin şi Elena, Sf. Ierarhi Nicolai şi Sf-ta Muceniţa Aglăida”38

,

meşterii fiind din Cernăuţi. Ca si veche biserică din lemn şi aceasta se pare că a avut

aceeaşi destinaţie şi anume aceea de paraclis de curte.

Datarea incertă a terminării construcţiei şi sfinţirii lăcaşului apare şi datorită

faptului că biserica nu are pisanie, unele icoane fiinde datate la 1894, clopotele la

1885. Având în vedere amplasarea clopotelor în turla de pe pronaosul bisericii şi nu

într-o clopotniţă separată ne face să credem ca biserica era aproape gata în anul

1885. Interesant este şi stilul în care a fost construită biserica, şi anume stilul

neogotic, din păcate deteriorată grav, acum în reparaţii, lucrări care merg foarte

greu mai ales din lipsă de fonduri.

34

Ibidem, p. 3 35

Costin Clit, op. cit., p. 3. 36

VoicaPuşcaşu, op.cit., p.182-185. 37

Ibidem, p.185. 38

Costin Clit, op. cit., p.3.

109

Deşi putem vorbi de două sau chiar trei biserici în satul Mălăieşti, sau că

aici au avut curţi boiereşti o ramură a Costăcheştilor şi mai târziu familia Corbu,

astăzi oamenii, chiar şi cei mai bătrâni, nu mai ştiu prea multe despre aceste familii,

singura punte de legătură, în cazul- Corbu, fiind biserica şi spitalul „făcute de

boier”.

Din perspectiva dreptului de ctitorie, pe baza celor menţionate mai sus,

putem conchide subliniind că în familia Costăcheştilor acset drept s-a exprimat prin

danii, mai ales de odoare, cărţi şi reparaţii ale lăcaşului, apoi prin preluarea de către

fii a responsabilităţilor care reveneau din acest drept.

Pentru ctitorul mai nou, care nu are legătură cu familia Costache, se poate

observa o altă latură a dreptului de ctitorie, substituţia. Constantin (Costache) Corbu

preia toate atribuţiile vechilor ctitori construind o altă biserică pe care o înzestrează

cu pământ, bunuri şi tot ceea ce era necesar bunei funcţionări, dar mai ales pune să

i se picteze lui şi soţiei tablourile votive, tablouri pe pânză puse pe partea de vest la

intrarea din pronaos în naos.

Toate aceste acte ale noului ctitor nu sunt altceva decât expresii ale

substituţiei vechilor ctitori şi stăpâni, acte care aveau rolul de a legitima poziţia şi

persoana boierului Corbu.

Bibliografie:

„Anuarul Eparhiei Huşilor”, Huşi, 1934;

Bobulescu, Constantin, Din Viaţa Mitropolitului Veniamin Costachi,

neamul, copilăria, tinereţea şi episcopatul, Chişinău, 1933;

Catalogul documentelor moldoveneşti din arhiva istorică centrală a

statului, vol.II, 1621-1652, Bucureşti, 1959;

Chiliman, Juvara Alexandra, Biserica din satul Mălăieşti, comuna Vutcani,

judetul Vaslui. Hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în

Monumentul – Tradiţie şi Viitor, Ediţia a IV-a, Iaşi, 2002 volum coordonat

de Cătălin Hriban, Adrian Holban, Aurica Ichim, Editura Trinitas;

Choay, Francoise, Alegoria Patrimoniului, tradsucere de Kazmer Kovacs,

Editura Simetria, Bucureşti, 1998;

Clit, Costin, Documente inedite privind începuturile bisericii „Sfinţii

Constantin şi Elena” din satul Mălăieşti, în Elanul, nr. 8, martie 2001;

Ghibănescu, Gheorghe, Ispisoace şi zapise, documente slavo-române, vol.I,

Iaşi, 1906;

Istrate, Corneliu, Mălăieşti, Pagini de monografie, în Elanul, nr. 5, august,

2000;

Monu, Elena, Istoria unei familii – Costache, Teză de doctorat, Iaşi, 2007;

Popa, Maria, Biserica Sf. Împăraţi Constsntin şi Elena din satul Mălăieşti,

com. Vutcani, jud. Vaslui- ctitorie a lui Constantin Corbu, în Monumentul, VIII,

Lucrările Simpozionului Naţional Monumentul - Tradiţie şi viitor, Ediţia a VIII-a,

Iaşi, 2006, volum coordonat de: Silviu Văcaru, Aurica Ichim şi Lucian- Valeriu

Lefter, Iaşi, 2007;

110

Puşcaşu, Voica Maria, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara

Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII- lea, Editura Vremea,

Bucureşti, 2001;

Sion, Constandin, Arhondologia Moldovei, Amintiri şi note contimporane

boierii moldoveni, Text ales şi stabilit, glosar şi indice de Rodica Rotaru, Prefaţă de

Mircea Anghelescu, Postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei, Editura

Minerva, Bucureşti, 1973;

Stoicescu, N., Repertoriu bibliografic al localităţilor şi monumentelor

medievale din Moldova, Bucureşti, 1974;

Vizanti, A., Veniamin Costaki Mitropolitu Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1881.

Biserica înainte de cutremurul din 1940

111

Biserica înainte de reparaţiile actuale

Vedere din faţă, detaliu Detaliu geam cu arc

frânt, stil neogotic şi

turnuleţe

Detaliu turnuleţe şi

ocniţe

Biserica înainte de reparaţiile actuale – vedere din faţă

112

Tablou votiv

Ctitor – Constantin Corbu Ctitor – Aglaea Corbu

Stadiu lucrări actuale

113

Icoane catapeteasmă: Icoane Împărăteşti Icoana Hramului

Icoana Sf. Nicolae Icoană Uşa diaconească

Sf. Arh. Mihail

Icoană Uşa diaconească

Sf. Arh. Gavriil

Icoană Maica Domnului

(argintată)

Icoană Sf. Aglăida -

chipul Aglaei Corbu

Icoană Sf. Nicolae

(argintată)

114

103

Icoană Sf. Ioan Botezătorul Tron arhieresc

Planuri şi schite restaurare actuală (1 – 5)

115

116

117

O MONOGRAFIE INEDITĂ A SATULUI MĂLĂIEŞTI, JUDEŢUL VASLUI

Costin CLIT

Istoriografia

Satul Mălăeşti a constituit în ultima perioadă obiectul cercetărilor istorice

realizate cu migală şi finalizate prin articole publicate în diverse reviste de Corneliu

Istrate („Elanul”, 2000), Costin Clit („Elanul”, 2001, documente), Alexandra

Chiliman Juvara („Monumentul”, 2002), Maria Popa („Monumentul”, 2006) şi

Marian Ceru („Lohanul”, Nr. 28, 2013).

În redactarea articolului de faţă ne-am folosit de învăţătorul Iancu Bostan,

autorul unei lucrări în manuscris cu titlul „Monografia satului Mălăeşti, judeţul

Fălciu”, realizată pe baza cronicii făcute de el în 1934, difuzată şi la Radio în

emisiunea „Ora satului” din iulie 1934 (nu a avut posibilitatea publicării).

Manuscrisul lucrării se păstrează la Arhivele Naţionale Istorice Centrale (Bucureşti)

şi a fost cercetat şi de Alexandra Chiliman Juvara.

Iancu Bostan a fost numit în învăţământ la 1 septembrie 1926, este

definitivat la 1 ianuarie 1932, transferat în judeţul Fălciu la 1 septembrie 1932 şi a

obţinut gradul II la 1 septembrie 1937 în urma examenului din aprilie 1937, sesiune

desfăşurată la Şcoala Normală din Bârlad. La 1 septembrie 1940 se înscrie la

inspecţia pentru gradul I. Predă la clasele I-VII şi la cursurile de adulţi. La sosirea

sa la şcoala din Mălăeşti, ca învăţător şi director, a găsit localul în paragină,

impropriu desfăşurării cursurilor şi neîncăpător. Repară localul şi gardurile aproape

inexistente, a început construirea unei săli de clasă şi a cancelariei. Inaugurează

noua clădire la 1 septembrie 1936, în prezenţa autorităţilor şcolare, lipsind cele

judeţene „care mai mult m-au şicanat, decât să-mi încurajeze munca” (potrivit

memoriului său din 4 septembrie 1940). Ministerul Educaţiei Naţionale îl

răsplăteşte prin „mulţumirile” aduse prin ordinul nr. 207974 / 1935 şi medalia

„Răsplata muncii pentru construcţii şcolare”, clasa a II-a, acordată cu Înaltul Decret

Regal, nr. 11160 din 1936. În curtea şcolară a plantat pomi fructiferi, salcâmi şi

sălcii.

Înfiinţează o modestă cantină şcolară în iarna anilor 1938 / 1939, „pentru a

veni în ajutorul copiilor săraci”, unde timp de două luni peste 30 de copiii „găseau

în fiecare dimineaţă, câte o bucată de pâine şi câteva felii de zahăr, altceva neputând

din lipsă de mijloace”.

Învăţătorul Iancu Bostan de la Şcoala primară mixtă din satul Mălăieşti,

comuna Vutcani activează la Căminul cultural, comitetul şcolar (îl conduce timp de

trei ani), i s-a conferit insigna „Pregătirii premilitare”, clasa a II-a (activează ca

ajutor de comandant timp de 4 ani la Subcentrul P.P., nr. 13, Vutcani), frecventa

împreună cu elevii biserica.

În plan cultural organizează coruri şcolare, dansuri naţionale, teatru şcolar,

expoziţii permanente de lucru manual, bibliotecă pe clase şi începuse chiar

118

amenajarea unui muzeu şcolar. Era proprietarul unei stupine sistematice, unde a

realizat lecţii practice cu elevii şi sătenii interesaţi de apicultură.

Aspecte geografice

Satul Mălăieşti era situat în 1940 în comuna Vutcani, plasa Dimitrie

Cantemir, cu sediul în oraşul Fălciu. Se afla amplasat la 36 de km faţă de Huşi, 32

km de Vaslui şi 40 km de Bârlad. Interesele locale erau legat de gările Olteneşti,

Crasna şi Roşieşti. Localitatea Mălăieşti se învecina cu satele Vutcani (Vest, 2 km.),

Barboşi (Nord Est, 4 km.), Guşiţei (Sud Est, 5 km), Poşta Elan (Sud, 8 km.) şi

Olteneşti spre Nord. Drumrile care legau aceste sate erau „destul de prost

întreţinute, observându-se imediat lipsa pietrei, ceea ce le face aproape inaccesibile

pe vremurile ploioase de toamnă şi primăvară, când se fac nişte noroiae şi gropi de

nu mai poţi circula decât în foarte proaste condiţiuni şi numai cu carul cu boii sau

călare. Rar se încumetă cineva pe aceste vremuri să pornească la drum cu căruţa de

cai, mai ales când aceştia sunt prost îngrijiţi”. Drumul care lega satele Vutcani şi

Roşieşti se afla într-o stare mai bună.

Pârâul Mălăeşti izvorăşte la 2 km Nord de localitatea pe care o străbate şi o

desparte în două, deplasându-se spre Sud pentru a se vărsa în Elan. Izvoarele

pârâului erau destul de puternice, cauză pentru care nu seca în timpul verii. Apele

sale erau folosite pentru adăpatul vitelor şi topirea cânepii de către gospodine.

Adâncimea fântânilor, în funcţie de locul amplasării, varia între 2 şi 15 metri. Exista

o singură cişmea la spital „a cărei apă e captată într-un bazin în marginea dinspre

nord a satului şi de acolo e adusă printr-un canal de oale”. Majoritatea fântânilor

aveau apa sălcie, care servea adăpatului vitelor, la spălat sau udarea zarzavaturilor.

Partea deluroasă de Nord a satului era acoperită de păduri „ce se ţin lanţ

până la Huşi”. Şesul se întindea pe matca pârâului Mălăeşti, satul fiind situat între

dealuri. Pădurile sunt dominate de stejari, tei, carpeni, ulmi, aproape inexistenţi

fiind fagii, cu excepţia regiunii Olteneşti. Dintre plantele medicinale sunt enumerate

de autorul monografiei: coada şoricelului, socul, floarea de tei, cozile de cireşe,

mătasea de porumb, muşeţelul (romaniţa), menta, recoltate mai ales de bătrânii

satului, o preocupare în acest sens revenind şcolii. Creşterea animalelor domestice

este ocupaţia de bază a locuitorilor, printre ele regăsindu-se bovinele, cabalinele,

ovinele. Animalele sălbatice din zonă erau lupul, vulpea, iepurele, foarte rar

mistreţul, bursucul, căprioara, „dispărând aproape cu totul, din cauza despăduririlor

şi mai ales a vânatului fără rost”. Dispariţia iazurilor explică lipsa peştelui din zonă.

Autorul menţionează existenţa numeroasă a şerpilor din regiune, dintre care „cel

mai vătămător este vipera”. Este atestată prezenţa privighetorilor, ciocârliilor,

turturelelor, mierlelor, prepeliţelor, ciorilor şi vrăbiilor.

Aspecte demografice

Satul Mălăeşti număra 607 suflete (131 de famailii) în 1940, repartizate

conform tabelului următor:

119

Numărul Sexul Vârsta

120 masculin 21-75 ani

127 feminin 21-75 ani

23 masculin 16-21 ani

26 feminin 16-21 ani

79 masculin 7-16 ani

58 feminin 7-16 ani

87 masculin 0-7 ani

92 feminin 0-7 ani

Din punct de vedere confesional toţi erau de religie ortodoxă şi naţionalitate

română. Lipseau minorităţile. După 1918 creşte natalitatea dar şi mortalitatea. Între

1930 şi 1940 s-a constatat un singur caz de divorţ şi unul de concubinaj (Roşca).

„Toţi locuitorii sunt de culoare blondă, cu mici excepţii, forma capului regulată,

statura potrivită, umerii obrajilor neproeminenţi”. „Longevitatea cea mai înaintată a

fost de 85 ani (Al. Ciolacu)”.

Locuinţele

Casele sunt destul de „arătoase” în exterior, cu camere spaţioase „şi chiar

binişor mobilate”. Sunt construite din vălătuci de pământ amestecaţi cu paie,

majoritatea acoperite cu tablă, unele cu stuf. Dimensiunea ferestrelor este mijlocie

la casele noi, la cele vechi fiind mici şi fixate, fără a fi posibilă deschiderea lor,

aerisirea realizându-se pe uşă sau hornurile largi. În timpul verii locuitorii dorm

afară sau chiar în câmp „într-un car”, însă iarna locuiesc toţi într-o cameră, de

obicei cea mai puţin spaţioasă, „pentru a se încălzi mai uşor şi unde este şi bucătăria

şi cameră de dormit şi de lucru şi de stat”. Locuinţele sunt compuse din cel puţin

două camere, dintre care una cu statutul de chiler, în camerele „de curat” fiind

depozitată zestrea fetelor sau bunurile de calitate, de regulă deschise musafirilor mai

deosebiţi. În familiile sărace lipseau chiar saltelele de dormit, confecţionate de

obicei din paie. Paturile sunt din scânduri, cu saltele de paie pe ele, învelite cu un

levicer, câteva perne şi o plapumă „jegoasă fără cearşaf”. Mobilierul camerei de

dormit constă într-o masă cu dulap, neacoperită, câteva scaune mici, o plită pe care

erau aşezate „blidele” sau o ladă. Casele duşumite sunt rare. Pe jos, peste pământ,

arareori se întâlneşte o rogojină murdară. Locul de joacă al copiilor în timpul iernii

este „după sobă la cotruţă”. În camerele curate se întâlnesc, chiar la cei mai săraci,

două paturi cu saltele de paie sau lână, acoperite cu levicere sau coverturi, iar acolo

unde sunt prezente fetele de măritat „pe marginea patului se pun chiar cearşafuri cu

frumoase dantele, lucrate la mâna lor”, mese acoperite cu feţe înflorate, „iar în colţ

pe o laviţă teancul de zestre până în pod, constând din: scoarţe alese măiestrit,

lăvicere în poduri, plapome, perne, etc”. Geamurile sunt împodobite cu perdele sau

perdeluţe brodate, iar pereţii cu diverse fotografii, tablouri, lucruri realizate de

gospodine, icoana sfântului serbat, câteva scaune cu spătar, iar pe alocuri sunt

aşternute „ţolice din canură sau coade” pe jos. Zestrea constituie obiectul de

120

mândrie şi întrecere pentru gospodarii satului, varietatea şi frumuseţea lucrurilor

indicând vrednicia gospodinei şi a fetei de măritat.

Starea sanitară

După divorţul de soţia sa, avocatul Costache (Constantin) Corbu din Iaşi se

căsătorşte cu Aglaia Botez (Aglaiţa), fiica lui Mihalachi Botez, căreia tatăl său îi

oferă drepte zestre moşia Mălăeşti, cumpărată de la Zavastiţa pe la 1869, soţia lui

Şerban Negel, care îşi vânduse partea sa de moşie unui Iamandi. Zavastiţa primise

de la soţul său o jumătate din moşia Mălăeşti. Costache şi Aaglaia Corbu s-au

aşezat la Mălăeşti pe la 1869-1870, iar pe la 1873-1874 cumpără partea de moşie

aflată în stăpânirea familiei Iamandi, apoi alte părţi de moşie din zonă. Noua familie

de proprietari, fără copiii, se implică în actele de natură filantropică. Construiesc în

1876 o curte boierească mare, cu două rânduri de case, pe care o dăruiesc

autorităţilor judeţene în scopul înfiinţării unui spital, întreţinut de ei până la moarte.

Spitalul este înzestrat de familia Corbu cu pământ şi bivoliţe, „care să dea laptele

necesar bolnavilor, iar ei se mulţumesc cu o altă curte , în faţa celei mari, mai puţin

pretenţioasă”. Satul va fi numit „Mălăieşti-Corbu”, datorită actelor de binefacere ale

familiei, de numele lor fiind legate spitalul şi biserica.

Boala endemică a satului o constituie gripa, la care se adugă câteva cazuri

de boli sociale. 4 alcoolici, 2 sifilitici, 2 tuberculoşi, 8 bolnavi de paludism (boală

infecţioasă provocată de un hematozar, prin înţepătura ţânţarilor anofeli, malarie,

friguri palustre) şi 16 bolnavi de pelagră, ultimii pe cale de dispariţie, datorită

măsurilor luate de medicul spitalului. Doctorul Ghe. Zamfir, medicul spitalului

„Mălăieşti- Corbu” acorda asistenţă medicală gratuită, deşi mentalul colectiv era

dominat de asistenţa „babelor”. Naşterile sunt asistate de moaşa comunală, moartea

infantilă resimţindu-se, tabelul următor fiind edificator:

Anul Nou născuţi Decedaţi

1938 24 16

1939 21 16

Iunie 1940 9 5

Aspecte economice

Pământul constituie principala bogăţie, locuitorii din satul Mălăeşti deţineau

o proprietate cu o suprafaţă de 1045 ha, din care: 250 ha. pădure, 95 ha. viţă de vie,

43 ha. de islaz, 26 ha. plantaţii de salcâmi, restul de 641 ha. teren arabil. Spitalul şi

şcoala deţineau câte 4 ha., iar biserica 18 ha.

Într-o zonă eminamente agricolă ocupaţia de bază practicată din vechime

era la 1940 agricultura, când întâlnim majoritatea locuitorilor ca plugari. Dintre

meseriaşi sunt amintiţi: doi fierari (cu rol şi de mecanici), şase lemnari, un croitor şi

patru croitorese. Nu întâlnim negustori sau cărăuşi. Lipsesc marii proprietari

(bogătaşi), cei mai mulţi gospodari deţin bunurile necesare asigurării traiului

omenesc, sunt „şi săraci ce abia îşi pot agonisi cele necesare existenţei, muncind cu

121

ziua la cei mai chiaburi sau luând pământ în dijmă de la alţii mai înstăriţi, dar mai

ales de la proprietarul local”, ce deţinea 100 ha. teren arabil şi 200 de pădure. În

satul Mălăeşti circa 80 de gospodari deţineau între 8 şi 20 ha. de pământ, restul de

la jumătate de hectar la 8 hectare. Nu existau locuitori fără nici „o palmă de

pământ”. Lucrarea pământului este rudimentară, cu pluguri, sape, cazmale şi

hârleţe. Lipsesc maşinile agricole. Sunt cultivate: porumbul, grâul, orzul, ovăzul,

secara mai puţin, cânepa, părincul.

Ţăranii se mai ocupau cu creşterea vitelor, ovinelor, cabalinelor, păsărilor,

viermilor de mătase, pomicultura şi viticultura şi apicultura (învăţătorul Iancu

Bostan, oficiantul sanitar N. Popa şi morarul I. Dănilă). Inventarul animalier arăta

astfel în 1940: 45 de perechi de boi, 47 vaci, 25 mânzaţi, 35 mânzate, 800 de oi.

Femeile practicau în timpul iernii meşteşugurile casnice: torsul lânii şi cânepii,

ţesutul pânzelor şi levicerelor şi altele. Vânzarea produselor agricole de prisosinţă

se realizează în gara Roşieşti, mai rar la Vaslui, Crasna, Fălciu, de unde îşi procură

produsele de uz casnic, cele mărunte mai ales din Vutcani. În Mălăeşti banca

populară nu mai funcţiuna „de când cu conversiunea”.

Obiceiuri

Autorul monografiei constată o menţinere a datinilor şi obiceiurilor. Cu

prilejul Crăciunului copiii merg cu steaua timp de trei zile, în amintirea Naşterii

Mântuitorului, „cântând diferite cântece”, iar în ajunul Anului Nou merg cu uratul

şi fetele cu colindatul. Seara este rândul flăcăilor şi chiar a celor însuraţi. „Alţii

umblă cu: turcii, cu damele, cu capra, obiceiuri frumoase, amintitoare a unor vechi

tradiţii, dar cel mai frumos joc este „Iancu Jianu” sau haiducii, cunoscut aici cu

numele de „Anul Nou”, un fel de teatru popular, unde flăcăii îmbrăcaţi în frumoase

costume naţionale şi cu plete ce amintesc pe haiducii de pe vremea fanarioţilor,

cântă frumoase cântece populare şi vitejeşti”. Ziua de Sfântul Vasile este dominată

de copiii care merg cu semănatul. Transmiterea obiceiurilor moştenite din moşi

strămoşi începe să fie dublată mai ales de dorinţa de câştig ce denaturează tradiţia.

Zilele Paştelui sunt efervescente prin tradiţionala urare „Hristos a Înviat”. Zilele de

sărbătoare sunt prilej de bucurie pentru întreaga comunitate rurală din Mălăieşti.

„Greşeala cea mare a multor săteni de aici este că fără a vizita biserica prea

mult, serbează pe lângă sărbătorile legale şi o mulţime de alte sărbători, ca: Ilie

pălie, foca, mezu păreţii, cele 12 Joi, etc. Şi poate pe astea le serbează mai mult

chiar ca pe cele adevărate, dar nu din credinţă, ci din cauza superstiţiilor ce nu pot fi

fugărite din sufletul lor, cu toate încercările făcute”.

Căsătoriile meschine materialiste dominante din epoca sa sunt aspru

criticate de autor, sărăcia stând la baza neînţelegerilor familiare. Redăm şi

ceremonialul nunţii, descris de învăţătorul Bostan. „De sâmbătă seara, muzica vine

şi cântă la mireasă, când se face şi o mică petrecere la casa miresei şi unde vin

prietenii şi prietenele mirelui şi miresei. Tot sâmbătă, vornicelul (cavalerul de

onoare) umblă cu plosca de pofteşte nuntaşii, călare pe un cal frumos împodobit cu

panglici şi o batistă cusută de mâna miresei, aceasta când nu s-au făcut invitaţii

scrise. La mână poartă altă batistă cu numele miresei brodat pe ea. Sticla, cu care să

cinstească oamenii nu lipseşte şi cată să fie plină totdeauna. / A doua zi vornicelul,

122

însoţit de muzică se duce la nuni, unde se adună toţi invitaţii şi de acolo cu voie

bună pleacă la mire de-l ia şi cu alai pornesc la mireasă. / Acolo, după ce mireasa se

găteşte cu hainele făcute cadou de mire –şi aceste haine sunt în raport cu starea

materială a mirelui – toată lumea se aşează la masă. Imediat după masă, care nu ţine

prea mult, se joacă de flăcăi zestrea miresii şi apoi o aşează într-un car cu 4 boi şi

tot alaiul pleacă imediat la cununie. Carul cu zestre pleacă spre casa mirelui, însă nu

este descărcată până nu vin nuntaşii, ca din nou să fie jucată şi înşirată în văzul

lumii, că doar după zestre se cunoaşte hărnicia şi buna stare a miresei. / Dacă

cununia cununia civilă nu s-a făcut de cu seară, atunci toţi nuntaşii pornesc întâi la

primărie, apoi la biserică, unde se face şi cununia religioasă. Toate acestea se

termină cam pe la orele 1-2 după amiază. / De la biserică tot alaiul se îndreaptă spre

casa mirelui, unde după o nouă masă ce este servită tuturor rudelor şi invitaţilor,

începe adevărata petrecere, cu dansuri şi chiote care ţin până târziu seara, când

nuntaşii se duc fiecare acasă de se odihnesc câteva ore. / Spre miezul nopţii, satul e

deşteptat de muzica, ce de astă dată împărţită în două, pleacă o parte la socrul mic

iar alta, cea mai bună, la nun, unde se adună rudele şi prietenii lor, după care în zorii

zilei pleacă spre casa mirelui, unde se începe masa mare care durează adesea până

la prânz. Atunci la friptură se face darea, care constă din bani, cereale, păsări, vite,

etc., după starea şi buna voinţă a fiecăruia. Atunci nunul trebuie să închine cu

fiecare pereche câte un pahar de vin şi trebuie să ţină fiecăruia câte un logos ca

darea sî fie cât mai mare. Tot atunci se fac daruri din partea miresei, socrilor,

nunilor şi chiar altor invitaţi. La urmă se socotesc banii, se pun într-o batistă peste

care se toarnă sare şi pâine şi nunul încredinţează banii miresei cu urarea: „De la

mine puţin, de Dumnezeu mult” şi apoi se continuă jocul, adesea până seara târziu,

când nunul şi socrul mic îşi iau iar lăutarii ce li se cuvin şi pleacă însoţiţi de invitaţii

lor din nou la naşi, unde se continuă petrecerea şi adesea se îmbată toţi. Mireasa,

care acum este dezgătită, şi mirele, îşi însoţesc naşii până acasă la ei şi stau până se

termină petrecerea. Abia atunci scapă şi pleacă şi ei la odihnă”.

Botezul se realizează cu mai puţin fast, nu lipsesc petrecerile şi darurile

(îmbrăcăminte sau bani).

La înmormântări este reţinut obiceiul priveghiului şi comiterea a diverse

„ghiduşii, ca să înveselească pe mort”. „Se păzeşte ca nu cumva să treacă vreo

pisică peste el ca să nu se facă strigoi. Tot atunci, oglinzile se acoperă ca să nu se

vadă mortul într-însele, că atunci e rău pentru casă”. Înmormântarea este realizată

de unul, doi sau mai mulţi preoţi, în funcţie de starea materială a defunctului. „În

ziua înmormântării, care se face cu 1 sau 2 şi chiar mai mulţi preoţi, după starea lui

materială, groparii duc pe mort la groapă. Când este scos din casă, se dau pomene

pentru sufletul răposatului, pomene ce au fost întinse în faţa casei şi peste care se

trece sicriul cu mortul, când este pornit la groapă. Pe drum se dau de pomană bucăţi

de pânză şi bani, care se numesc „punţi”, în număr de 12. Mortul e însoţit până la

groapă de bocetele celor ce rămân după el şi în sunetele clopotelor de tot satul dacă

este om cu stare, sau de abia câţiva dacă este sărac. După înmormântare, urmează

praznicul unde se bea şi se mănâncă pentru sufletul omului. Dacă mortul a fost

tânăr, atunci, pentru a se mări jalea se împacă şi muzică. / La 3, la 9 şi 20 zile i se

fac alte pomene. La 40 zile i se ridică Panaghia (parastasul) şi i se dă pomană un

pom încărcat de obicei cu haine şi diferite lucruri de ale mâncării. Tot atunci i se dă

123

pomană şi o masă plină cu de ale mâncării, dacă nu i s-a dat la înmormântare. Apoi

i se mai fac pomene de 6 luni, de un an şi apoi după 6-7 ani, când se dezgroapă şi se

îngroapă la loc”.

Superstiiţiile sunt prezenta în mentalul colectiv prin credinţa în efectele

vrăjilor, stafii, rusalii, diavoli, fetele apelând la descândecele de dragoste, folosite şi

pentru vindecarea „de bube dulci, de baghiţă, de bubă rea. La Sfântul Andrei păzesc

usturoiul; şi ung meliţa de cânepă, uşile şi ferestrele cu usturoi, să nu vină strigoii,

adică morţii ce n-au fost păziţi şi a trecut peste ei vreo pisică şi acum vin să

schingiuiască pe cei ce nu au avut grijă de ei. / La Rusalii nu s elucrează, că te iau

rusaliile; la foca, se tem de foc; joile după paşti nu se intră în vie că e rău de

grindină şi de gândaci. Şi câte altele, şi care dovedeşte că săteanul nostru are un

suflet lesne încrezător şi care, cu puteri unite, ar putea fi modelat în zilele astfel

pierdute zadarnic, ar putea fi întrebuinţate la o muncă spornică pentru binele lui şi al

neamului ”.

Dispariţia obiceiului clăcii şi muncilor colective era o realitate la 1940,

individualismul făcându-şi resimţită dominaţia. „Arareori 2-3 gospodari mai puţin

cuprinşi, se ajută pentru a-şi termina mai repede muncile ce au, ca să poată să se

ducă pe urmă cu ziua la cei mai bogaţi şi în special la Vutcăneni ”. Întâlnirile

sătenilor sunt prilejuite de nunţi, botezuri, înmormântări, hore, hramul bisericilor,

procesiunile religioase de ploaie, srbările organizate de şcoală sau căminul cultural

„Aglaia şi C. Corbu”.

Costumul popular lipsea cu desăvârşire în rândurile locuitorilor la 1940,

fiind folosit ocazional de elevi cu prilejul sărbătorilor naţionale, la îndemnul

profesorilor. Nu „prea” se păstrau „cântece populare, ghicitori şi proverbe

caracteristice locului”.

Căminul cultural

Învăţătorul Iancu Bostan înfiinţează o Casă de sfat şi citire, pentru ai

apropia pe săteni de şcoală, transformată în aprilie 1934 în Căminul cultural „Aglaia

şi C. Corbu”, afiliat Fundaţiei Culturale Regale, cu sediul la şcoala din Mălăieşti.

Iancu Bostan este preşedintele Căminului de la înfiinţare, calitate deţinută şi în

1940. La 12 aprilie 1934 Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” aduce la

cunoştinţă aprobarea constituirii Căminului cultural prin autorizaţia cu nr. 2394 /

1939. În cadrul Căminului sunt organizate şezători cultural-naţionale lunare, în

programul lor având incluse coruri naţionale, patriotice şi populare, teatru sătesc,

dansuri. Căminul cultural era frecventat de tinerii şi bătrânii satului pentru a

„asculta atâtea cântece frumoase româneşti şi atâtea sfaturi înţelepte la radio, aparat

pus la dispoziţia şcolii şi căminului” de Iancu Bostan, „şi atâtea alte poveşti,

cimilituri, cântece de fluier şi muzicuţe”. Căminul cultural organizează cursuri de

gospodărie, lecţii practice de pomicultură, viticultură, creşterea viermilor de mătase

şi apicultură. „Am construit o fântână în faţa înaintea şcoalei, şanţurile şoselei au

curăţate şi refăcute an de an, de câte ori era nevoie. Am distribuit aproximativ 200

pomi fructiferi diferiţilor gospodari, membri ai căminului, am înfiinţat o bibliotecă a

căminului, am organizat concursuri de costume naţionale pentru încurajarea

industriei casnice”. Regele Carol al II-lea (1930-1940) a dăruit un plug Căminului

124

cultural din Mălăieşti, oferit „tânărului şi harnicului nostru bibliotecar Timofte”.

Iancu Bostan va fi ales în 1939 membru în „sfatul” Căminului cultural judeţean din

Huşi.

Căminul cultural

Învăţătorul Iancu Bostan înfiinţează o Casă de sfat şi citire, pentru ai

apropia pe săteni de şcoală, transformată în aprilie 1934 în Căminul cultural „Aglaia

şi C. Corbu”, afiliat Fundaţiei Culturale Regale, cu sediul la şcoala din Mălăieşti.

Iancu Bostan este preşedintele Căminului de la înfiinţare, calitate deţinută şi în

1940. La 12 aprilie 1934 Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” aduce la

cunoştinţă aprobarea constituirii Căminului cultural prin autorizaţia cu nr. 2394 /

1939. În cadrul Căminului sunt organizate şezători cultural-naţionale lunare,

programul lor având incluse coruri naţionale, patriotice şi populare, teatru sătesc,

dansuri. Căminul cultural era frecventat de tinerii şi bătrânii satului pentru a

„asculta atâtea cântece frumoase româneşti şi atâtea sfaturi înţelepte la radio, aparat

pus la dispoziţia şcolii şi căminului” de Iancu Bostan, „şi atâteaalte poveşti,

cimilituri, cântece de fluier şi muzicuţe”. Căminul cultural organizează cursuri de

gospodărie, lecţii practice de pomicultură, viticultură, creşterea viermilor de mătase

şi apicultură. „Am construit o fântână în faţa înaintea şcoalei, şanţurile şoselei au

curăţate şi refăcute an de an, de câte ori era nevoie. Am distribuit aproximativ 200

pomi fructiferi diferiţilor gospodari, membri ai căminului, am înfiinţat o biliotecă a

căminului, am organizat concursuri de costume naţionale pentru încurajarea

industriei casnice”. Regele Carol al II-lea (1930-1940) a dăruit un plug Căminului

cultural din Mălăeşti, oferit „tânărului şi harnicului nostru bibliotecar Timofte”.

Iancu Bostan va fi ales în 1939 membru în „sfatul” Căminului cultural judeţean din

Huşi.

Repere istorice

În căutările sale, învăţătorul Iancu Bostan nu a identificat niciun bătrân care

să poată da lămuriri despre începuturile satului Mălăieşti. Primele case ar fi fost

construite „vreo 200 şi ceva de ani, în jurul curţilor boiereşti, aşezate pe acea vreme

pe dealul dinspre V., curţi ce aveau 12 odăi şi erau aşezate pe un platou întins cam

de 2 ha., şi care au ars acum vreo 60 de ani din temelie, după ce rămăseseră pustii

multă vreme”. Prima menţiune documentară a satului este din 1611.

Moşia Mălăieşti ajunge în proprietatea familiei Negel la 1708 când

Iordache Roset lasă moşia Mălăeşti prin testament fiicei sale Ecaterina şi ginerelui

său Constantin Costache. Un membru al acestei familii ilustre a construit sub

„coastă, mai în josul curţii”, „un rateş cu un beci de vreo 100 m. lungime şi în

fundul lui a săpat o fântână cu apăr rece ca gheaţa. Acest beci este şi azi (1940-

N.A.) în bună stare, în curtea locuitorului Ghe. Iovu. În partea de S. a satului se

întindea via boierească cu viţă indigenă în întindere de mai multe zeci de fălci, unde

poloboace fără număr stăteau uitate în alt beci făcut sub cramă din zidărie. / Azi pe

acele locuri sunt presărate câte o vie de producători sau pâlcuri de salcâmi”.

125

Lângă curtea boierească amintită, un alt membru al familiei Negel, -

Grigoraş (1735-decembrie 1784) a construit o bisericuţă din vălătuci pe la 1750-

1780. „E aşa de mult de atunci, îmi spunea moş Alex. Ciolacu – cel mai bătrân om

din sat, mort acum, D(umne)zeu să-l ierte, că eu deşi am 82 de ani, abia îmi aduc

aminte, că pe când eram copil – iaca numai de-o şchioapă -, mă jucam cu şindrilile

furate din tinda bisericii, care rămăseseră de când fusese biserica reparată complect

şi asta cu mulţi mai înainte (cam pe la 1835), tot de un boier din familia

Negeleştilor numit Iancu Negel, care a acoperit-o cu şindrilă, iar pereţii i-a îmbrăcat

cu scândură şi ia schimbat şi stranele. Tot moş Alexandru spunea că acest boier era

frate cu marele mitropolit V. COSTACHE (în realitate Iancu fiul lui Şerban, fratele

mitropolitului Veniamin Costache şi al Catincăi – N.A.) şi se înrudea pe departe cu

familia CUZEŞTILOR din Barboşi-Fălciu. Pe la 1865 se înveleşte cu tablă, apoi la

1924 se repară din nou, întărindu-se cu amânari legaţi în fier din jur împrejur”.

Veniamin, fiul cel mai mic al lui I. Negel, botezat de mitropolitul Veniamin

Costache, fratele său, stăpâneşte moşia de pe valea Elanului, iar Şerban, fiul cel mai

mare al lui I. Negel, Mălăeştii, după moartea tatălui său (am redat tradiţia

consemnată de învăţătorul Iancu Bostan).

Şerban Negel, noul proprietar, era „un om falnic, frumos şi glumeţ, dar cam

uşuratec, iar la bătrâneţe ajunsese „în doaga copiilor” expresia lui moş Alex.

Ciolacu, făcând o mulţime de comedii de care roşeau sătenii şi mai ales femeile şi

fetele satului, ce începuse a creşte pe zi ce trecea, aşa că pe la 1850-1860 erau vreo

20-30 case în tot satul. Aproape de bătrâneţe Ş. Negel se căsătoreşte cu „cucoana

Zavastiţa” căreia îi dă ½ din moşia Mălăeşti cu scris în regulă”. Şerban Negel şi

Zavastiţa au convieţuit un an de zile. Şerban Negel îşi vinde partea de moşie unui

Iamandi şi părăseşte aceste meleaguri fără a se mai auzi de el în sânul comunităţii.

Amintirile povestitorului (moşul Alex. Ciolacu) s-au estompat şi transformat odată

cu trecerea timpului.

Marian Ceru, de loc din Vutcani, face la rândul său câteva aprecieri în

această privinţă, în care îi arată ca fraţi pe Şerban şi Sevastia, pe care le

reproducem. „După moartea lui Iancu Negel, copiii lui, Şerban şi Sevastia, au

împărţit moşia, biserica neavând sprijin s-a dărâmat iar catapeteasma şi parte din

icoanele de secol XVII au fost mutate la biserica de la Albeşti, altele rămânând la

Mălăieşti pentru biserica nouă. Şerban şi Sevastia au împărţit moşia pe din două la

propriu, de-a lungul pârâului, primul luând partea de răsărit, iar sora sa pe cea de

apus. În 1864 legea Rurală prevedea înproprietărirea clăcaşilor pe partea de moşie

sau sat pe care se aflau. Astfel, cei dinspre răsărit, de pe proprietatea lui Şerban care

era considerată mai „strâmtă” erau cei mai numeroşi, 63 de gospodari, cărora li s-a

dat 146 de fălci adică mai puţin decât li se cuvenea prin lege. În partea de apus erau

numai 26 de gospodari, care au primit 82 de fălci. / Urmaşii lui Iancu Negel nu au

fost în stare să păstreze moşia Mălăieşti şi au vândut-o în două etape 1869 şi 1873

sau 1874 lui Constantin N. Corbu”(a se vedea „Lohanul“, Nr. 28, 2013).

Hoţii şi răufăcătorii nu-i dăseau pace văduvei Zavastiţa, într-o noapte de

toamnă i-au furat 100 de capete de vite – boi, juncani, mânzaţi – din ocolul de la

marginea satului, cauză a vinderii părţii sale de moşie la 1864-1865.

După ce o cunoaşte pe Aglaia Botez, fiica lui Mihalache Botez, un om

foarte bogat la acele timpuri, tânărul avocat Costache Corbu din Iaşi divorţează de

126

soţia sa, căsătorindu-se cu noua cucerire. Mihalache Botez le dă ca zestre partea de

moşie din Mălăeşti pe care a cumpărat-o de la Zavastiţa. Costache şi Aglaia Corbu

s-au aşezat la Mălăeşti pe la 1869-1870, iar pe la 1873-1874 cumpără partea de

moşie aflată în stăpânirea familiei Iamandi, apoi alte părţi de moşie din zonă.

Locuitorii din Mălăeşti, clăcaşi, săraci, munceau din greu, în fiecare an

„încărcau obligatoriu „podhoacă”, adică grâne de câte 6 ori pe an pentru Galaţi.

Puneau câte 2-3 perechi de boi la carele făcut din lemn şi 2-3 săptămâni nu mai

vedeau casa. / Apoi „pontul”, adică munca obligatorie pe moşia boierească, îi

omora, nu alta, entru că aproape tot timpul erau ocupaţi cu „pontul” şi cu

„podhaua”, când stăteau închişi săptămâni întregi, noaptea dormind prin beciuri, iar

ziua muncind din greu mânaţi de harapnicul vechilului boieresc nemilos”. Noi

proprietari pun capăt acestui şir de umilinţe, întrezărindu-se mari speranţe pentru

săteni, mai ales că sunt puse în aplicare reformele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-

1866), prin legea rurală din 1864 realizându-se împroprietărirea lor. Cei lipsiţi de

pământ primesc locuri în vatra satului Mălăieşti, care în scurt timp numără 60-70

gospodării. Satul se desprinde de comuna Vutcani şi devine comună de sine

stătătoare până la 1878, destinele sale administrative fiind conduse mult timp de

boierul Costache Corbu.

De numele lor sunt legate importante obiectiv din sat: spitalul şi biserica, a

cărei construcţie începe la 1888 şi se termină la 1892, „în stil gotic”, de o rară

frumuseţe, pe care o înzestrează cu odoare şi 40 de fălci de pământ pentru

întreţinerea lăcaşului religios şi a slujitorilor săi (conform învăţătorului Iancu

Bostan). După exproprierea din 1918, biserica a rămas cu 12 fălci de pământ.

Biserica avea o înălţime de aproximatiuv 25 metri, 17 turnuri şi turnuleţe. Opiniile

istoricilor diferă în privinţa ridicării lăcaşului de cult. Biserica din Mălăieşti a fost

construită în jurul anului 1885, după alte opinii 1892 sau 1893.

După sfinţirea bisericii Costache Corbu rămâne paralizat şi „este purtat într-

un cărucior până la 1895 când moare. Acum osemintele lui odihnesc somnul veşnic

în cavoul frumoasei lui biserici din Mălăieşti, la care a ţinut mai mult ca la alte

moşii şi aşteaptă şi osemintele şi osemintele dragii lui soţii, cu a cărui concurs şi

adâncă înţelegere a nevoilor poporului, a lucrat la operele sale de binefacere şi care

mai trăieşte încă 34 de ani, continuând binefacerile, şi moare în 1929. Este

înmormântată la Bârlad Credem că în curând D-na ELEONORA BOTEZ şi D-l

CONSTANTIN BOTEZ, proprietarii actuali şi moştenitori ai vechilor boieri, o vor

aduce să se odihnească pentru veşnicie alături de soţul ei iubit, ce desigur c-o

aşteaptă / Azi, satul Mălăieşti numără 131 capi de familie, cu peste 600 suflete, are

2 biserici, dintre care una rivalizează cu cele mai mari catedrale din oraşe, un spital

ce este întreţinut de stat şi şcoala, care este cea mai modestă dintre toate cele 3

instituţii” (potrivit învăţătorului Iancu Bostan).

Şcoala

Potrivit învăţătorului Iancu Bostan, şcoala din satul Mălăieşti a fost

înfiinţată la 1880 (a se vedea în acest sens şi Constantin Laascăr, „Contribuţiuni

monografice asupra şcoalei primare din judeţul Fălciu”, Huşi, Atelierele Zanet

Corlăteanu, 1936, p. 11), iar localul a fost construit în 1890, până atunci

127

desfăşurându-se activităţi didactice într-o casă a filantropului Costache Corbu.

Dimensiunile clasei construite erau reduse, mai ales în raport cu celelalte construcţii

datorate familiei Corbu. În 1924 sunt demarate lucrările de construcţie a unei noi

săli de clasă, a cancelariei şi antretului, la iniţiativa învăţătorului Iancu Bostan şi

concursul locuitorilor din satul Mălăieşti şi într-o mică măsură a Prefecturii

judeţului Fălciu, „care s-a arătat foarte vitregă cu această şcoală, cu toate

promisiunile diferiţilor prefecţi care s-au perindat la conducerea ei”. Sfinţirea şcolii

este săvârşită la 1 septembrie 1936, fără participarea autorităţilor şcolare şi

judeţene. Şcoala are de acum două săli de clasă şi locuinţă pentru director. În 1941

era deservită de trei învăţători.

Aspecte spirituale

Iancu Bostan semnalează existenţa a două biserici în satul Mălăieşti, „din

nefericire foarte puţin frecventate de credincioşi. Totuşi, nu există nici o sectă

religioasă. Cimitirul, situat lângă vechea biserică, nu prea e bine îngrijit. Vara, în

loc de iarbă şi flori, cresc bălării şi cătină, ce adesea acoperă şi morminte şi cruci şi

tot. Preotul satului are un câmp vast de activitate, căutând să scoată din sufletul

credincioşilor întâi ereziile, apoi să-i convingă să frecventeze biserica, să ducă o

viaţă de buni creştini şi să îngrijească de şi de cimitir, care-i locaşul celor scumpi ai

lor, acre azi nu mai sunt”.

128

129

130

131

DIN TRECUTUL SATULUI OLTENEŞTI

Costin CLIT

Satul Olteneşti – Repere istorice

O monografie a satului sau comunei Olteneşti, după ştiinţa noastră, lipseşte

până în prezent. O primă încercare din 1905 aparţine învăţătorului Grigore Agarici

(1899-1916; octombrie 1918-1921), care răspunde apelului lui Spiru Haret,

ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor, pentru realizarea de monografii etno-

istorice, impunându-se regula selecţiei unei singure lucrări la nivel de judeţ, astfel

pentru Fălciu cei îndrituiţi s-au oprit asupra lucrării „Monografia comunei

Stănileşti”, autor Nicolae T. Mocanu, tipărită la editura Ministerului de Interne. Nu

ştim ce s-a întâmplat cu manuscrisul lucrării învăţătorului Grigore Agarici, folosit

de Theodor Gaiţă. A doua încercare aparţine învăţătorului Theodor (Toader) Gaiţă,

de care ne folosim şi noi în lucrarea de faţă, mai ales pentru evoluţia şcolii, de la

înfiinţare până la 1942, descoperită la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Neamul

Agarici, cu proprietăţi şi în Olteneşti, a constituit obiectul cercetării în mai multe

rânduri: Nicolae Iorga, „Neamul Agarici. Răzeşi fălcieni şi vasluieni-câteva

documennte”, 1914; Petru Dimitriu, „Un neam de „viteji” de pe valea Lohanului.

Neamul Agarici din satul Curteni-Fălciu, după acte şi documente”, 1943; Daniel

Ciobanu, „Note la genealogia familiei Agarici”, în „Arhiva genealogică”, V (X),

1998, nr. 3-4, p. 71-81.

Pe actuala vatră a satului Olteneşti sau în apropiere s-au descoperit urme

materiale şi de locuire aparţinând culturilor Precucuteni, Cucuteni A-B şi C, Noua,

Hallstatu-ul timpuriu din perioada La Tėne, secolele II-IV, VI-VII, VIII-IX, X-XI,

XI-XII1. Mărturiile arheologice şi documentare nu ne pot indica o continuitate a

locuirii.

În „Monografia şcoalei primare mixte din comuna Olteneşti, judeţul

Fălciu”, lucrare rămasă în manuscris, finalizată la 10 februarie 1942, învăţătorul

Toader Gaiţă, directorul şcolii din localitate, consemnează tradiţia obârşiei satului

în „luptătorii lui Ştefan cel Mare”. Plasarea originii satelor din judeţul Vaslui în

răzeşii şi oştenii lui Ştefan cel Mare este curentă în tradiţia şi istoriografia locală

vasluiană, mai ales datorită luptei de la Podul Înalt din 10 ianuarie 1475, fără a se

beneficia de suportul documentar. Prima atestare documentară, după ştiinţa noastră,

este de la 4 iulie 1651. Satul Olteneşti este situat pe valea pârâului Lohan la o

„răspântie de drumuri”.

Autorul monografiei amintite explică etimologia satului prin originea din

familia Oltenescu, a cărei ultim descendent ar fi fost Maria Oltenescu, căsătorită cu

1 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui,

Bucureşti, 1980, p. 198-199.

132

Iancu Ursulescu, grefier al tribunalului judeţului Tutova, de la care a cercetat

„hrisoavele vechi”, printre care şi o plângere de pe la 1770 privitoare la hotarele

moşiei, încălcate de familia Agarici şi călăraşii de Ţarigrad2. Numele localităţii

poate fi explicat şi printr-o strămutare sau colonizare de locuitori de pe malul

Oltului sau din Oltenia. Constantin C. Giurescu explică în acest mod întemeierea

târgului Olteni de pe Bârladul inferior înainte de 1435, dar şi a unui sat Olteni pe

râul Prut, atestat pe la 1608-16093. Pe la mijlocul secolului al XV-lea micul ţinut al

Oltenilor a fost înglobat în ţinutul Tecuci.

La 4 iulie 1651 Avrămia, femeia lui Gabăr, cu fiul său Iliiaşa, vindeau cu 12

galbeni buni, fostului jitnicer Caracaş, un loc de prisacă de la Olteneşti, pe Lohan,

din ţinutul Fălciului, care le-a fost lor cumpărătură de la Dumitraşco şi Golăi4.

Pe un Strătulat din „Oltineşti” îl găsim ca martor la 24 februarie 1671, când

Ionaşcu, feciorul lui Gorgu din Piteşti, vinde mănăstirii Barnovschi din Iaşi o

prisacă în satul Piteşti din ţinutul Tutova, alături de Andonie din Târzii şi alţii din

Deleni5.

În hotarnica satului Ivineţeşti (Vineţeşti) din ţinutul Fălciului realizată de

fostul postelnic Caracaş şi întărită de către domnul Gheorghe Duca la 12 mai 1671,

găsim ca martori pe fostul căpitan Vasile Strâmtură, Andrei Cârcei, Maftei şi

Grecul din Leoşti, Ioniţă şi Maftei din Crăsnăşeni, Chirilă Agarici din Popeşti,

Strătuleţ din Olteneşti, Petrachie şi Andonie din Târzii, Costantin din Vălcovieşti şi

alţi oameni buni. Constatăm şi prezenţa lui Strătuleţ din Olteneşti6.

La 15 iulie 1682 Apostol şi Gherasim, fiii lui Vasile Dugulei, dăruiesc lui

Ramandi postelnicul şi jupânesii Maria a opta parte din satul Leoşti pe Crasna,

ţinutul Fălciu, pentru binele făcut. Tot lor le vinde o a şaisprezecea parte din acelaşi

sat cu loc de ţarină, de fânaţ şi de prisăci, vaduri de moară în valea Crasnei şi locuri

de grădină, act în care găsim şi martori din Olteneşti (a se vedea anexa)7.

Ne întrebăm dacă Gavril Oltenescu, care primise poruncă domnească pentru

alegerea hotarelor siliştei din Vălcoviceşti de ceilalţi răzeşi, de pe valea Crasnei,

vândută pe la 1704-1706, fostului al treilea logofăt Constantin Costache de către

Cozmiţa, fiul lui Enache, nepotul lui Parpală, cu feciorii săi Iancul şi Simion, nu era

din Olteneşti8. Gavril Oltenescul apare ca martor la 30 martie 1705 într-un act de

danie prin care Ilinca, fiica lui Sacotă din Orzeşti cu soţul său Ştefan, dăruiesc

mănăstirii Brădiceşti moşia lor din Orzeşti, partea lui Sacotă, precum şi partea

2ANIC, Fond Ministerul Culturii Naţionale, dosar 588 / 1942, f. 462.

3Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al

XVI-lea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, Ediţia a 2-a, 1997, p. 263. 4 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-române), Iaşi, Tipografia

„Dacia” P. & D. Iliescu, 1912, vol. VII, p. 169-170, nr. CXXXIII. 5 C.D.M., vol. III (1653-1675), Bucureşti,1968, p. 427, nr. 2027.

6 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-române), Iaşi, Tipografia

„Dacia” Iliescu & Grossu, 1908, vol., IV, p. 74, nr. LXXXI. 7 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Manuscrise, 545, f. 50-50 v. 8 C.D.M., vol. V (1701-1720), p. 105, nr. 401.

133

acestuia din Silişte şi Frenţeşti, care se hotărăşte cu Valea lui Ţurchi9. Gavril

Oltenescul era pivnicer la 2 august 171610

.

La 16 septembrie 1708 fostul paharnic Radu şi soţia sa Maria fac schimb de

moşie cu marele vornic al Ţării de Jos Lupul Costache, căruia îi dau satul Văleni,

din ţinutul Fălciu, ce-l aveau zestre de la mama lor Aniţa, jupâneasa fostului armaş

Scărlat, pentru care au primit părţi de ocină la Olteneşti, rămase de le vornicul

Gavril Costache şi o parte de moşie de la Popeşti, lângă Agărâci, pe Lohan, care a

fost a fostului mare sulger Gavril, nepotul său11

.

Domnul Mihai Racoviţă întăreşte la 17 septembrie 1708 din Iaşi uric

marelui vornic al Ţării de Jos Lupul Costache, stăpânirea peste satul Văleni din

ţinutul Fălciu, pe care l-a luat de la Radul, fost al doilea paharnic, în schimbul unor

părţi de ocină din satul Olteneşti, o parte de la Popeşti, lângă Agărici, pe Lohan,

acelaşi ţinut12

.

Grigoraş Agarici, călăraş de Ţarigrad (1738-1740) şi vornic de poartă

(1743-1760) stăpâneşte ocinile din satele familiei sale, moştenire de la părinţi, sau

de cumpărătură şi danie de la rude, în moşiile Orzeşti, Târzii, Olteneşti şi Oţeleni13

.

Biv vel paharnicul Vasili Costachi a cerut înainte de 1 mai 1746 alegerea

hotarelor părţilor sale de moşii din unele sate de pe Crasna, arătând şi „un zapis de

la Avrămia femeia lui Gabăr cu fiul ei Iliaş c-ar fi cumpărat acel locu de prisacă

strămoşul dum. Caracaş jăcnicerul din satu din Olteneşti de pre Lohan, iar acelor

vânzători încă le-au fostu cumpărătur de la Dumitraşco şi de la Golăiu şi moşul

dmsale pah. Vasile Costachi ce au fost vornic mare, pe aceste zapise ce arată mai

sus aflând acel loc de prisacă au pus şi dmn. stupi şi prisăcarii dumisale au hultuit

câţiva pomi împregiurul prisăcii, iar acum răzeşi de Olteneşti anume Grigoraş

Agărici vornic de poartă şi Ion armaşul fratesău şi Ştefan Căl(ăraş), văzând acel

locu de prisacă că s-au întemeet cu pomet, pune pricini că nu-i locul acela cari l-au

cumpărat jicnicerul Caracaş, încă arăta că de la acel loc de prisacă ar fi dejmuit

pe Ghengioae, dar alţi răzeşi de acolo anume Miron şi Gligorie Olteneşti, au

dovedit înainte noaatră pe Gligoraş Agarici şi pe Ion fratesău şi pe Ştefan căl.

precum Ghenghioae într-acel locu de prisacă n-au ţinut stupi ce au ţinut mai la

vale şi de acolo iau dejmă, iar acel loc aşa l-au apucatu din părinţii lor precum este

boerescu” (a se vedea raportul biv vel jitnicerului Negrea Oatul din 1 mai 1746)14

.

Izvodul moşiei Crăsnăşăni din 2 iunie 1750 face referire la Maria din

Oltineşti, care se trăgea din Gligori Cărcău15

.

Biv vel banul Vasile Costache în anul 1763 dă danie locul de prisacă de pe

apa Lohanului, din valea Merilor, lui Alexandru, fiul stolnicului Ghiorghie

Beldiman, loc stăpânit şi de părintele său în trecut16

.

9 Ibidem, p. 109, nr. 420; Publicat de Costin Clit, Mănăstirea Brădiceşti, Iaşi, Editura

Doxologia, 2013, p. 298, nr. 104. 10

C.D.M., vol. V, p. 386-387, nr. 1425. 11

C.D.M., vol. V, p. 213-214, nr. 800. 12

C.D.M., vol. V, p. 214, nr. 801. 13

Daniel Ciobanu, „Note la genealogia familiei Agarici”, în „Arhiva genealogică”, V (X),

1998, nr. 3-4, p. 71-81. 14

Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, VII, p. 170, nr. CXXXIV. 15

Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, vol. III, p. 137-138, nr. 139.

134

La 19 martie 1781 Vasile, Andronache, Catrina şi Ioana, feciorii lui

Constantin Bădărău din Leoşti (de Cârligaţi), nepoţii lui Pavăl Mutul şi Timofti

Joimirul din Olteneşti şi alţii vând Episcopiei Huşilor şi Episcopului Inochentie 118

stânjeni din moşia Dobreni de la gura Lăpuşnii (Basarabia)17

.

Activitatea tâlharilor din zonă a înspăimântat „negustorii şi cărăuşii ce

transportau marfă către Dunăre, cât şi pe cei ce aduceau sare de la T(ârgu) Ocna”.

Theodor Gaiţă l-a cunoscut pe „bătrânul Alecu Tulbure, care a murit în vârstă de

aproape 100 de ani” şi care i-a povestit „că aceste jafuri au ţinut multă vreme,

deoarece un oarecare ispravnic Radovici era interesat. Amestecul său s-a descoperit

atunci când el a murit în urma rănilor căpătate prin împuşcare de către nişte curajoşi

negustori, când a fost împuşcat şi un oarecare N. Solomon. Astăzi, în vecinătatea

satului Olteneşti, este şi renumitul sat Vutcani. Deoarece locuitorilor din el le-au

rămas porecla „Hoţi de la Vutcani”, mă face să cred, că cele ci mi s-au povestit, au

un sâmbure de adevăr”18

.

Ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor din satul Olteneşti erau agricultura,

negoţul, meşteşugurile şi apicultura (la familia Solomon se păstra un teasc

rudimentar de stors ceara din faguri). În 1941 locuitorii practicau agricultura,

pomicultura, întâlnim numeroşi pensionari, funcţionari la CFR sau la fabrica de

ulei. Numărul celor nevoiaşi era destul de redus. Satul era înconjurat de păduri, vii

şi livezi, fiind situat în apropierea şoselei naţionale şi căii ferate care făceau legătură

între Crasna şi Huşi. Tinerii aveau ca scop părăsirea satului în scopul găsirii unei

slujbe bine plătite. Potrivit unei statistici realizate la căminul cultural din localitate

între 1920 şi 1941 peste 100 de tineri au părăsit localitatea. „Se văd în sat case

părăsite, livezi părăginite, vii şi multe alte acarete”.

Viaţa imorală este asociată fenomenului părăsirii satului şi importului

moravurilor din mediul urban: noua modă, relele obiceiuri, jocul de cărţi.

„Duminica sau sărbătorile, drumul la gară este plin de băieţi şi fete, îmbrăcaţi cât

mai schimonisit şi cu haine scumpe şi putrede. Hora satului a dispărut complet.

Paştele şi Crăciunul nu-şi mai au farmecul lor. În locul horei a ieşit seratele şi

balurile la salon. Opinca nu se vede. Locul lor l-a luat galoşul şi şoşonul, care

împlântat în smârcul şi noroiul satului, se poate socoti ce viaţă lungă are.

Frecvenţa şcolară este acum 90% la cursul elementar şi 75-80% la cursul

superior.

Meseriile nu sunt îmbrăţişate. Din cei 4 meseriaşi din sat nici unul nu este

de aici. Toţi sunt veniţi din alte părţi şi s-au căsătorit cu fete de aici, cărora situaţia

nu le-a permis plecarea din sat.

Copiii din flori, apar în fiecare an câte 2-3 şi întotdeauna acolo unde au

fost fetele câte 2-3 ani la oraş, la vreo şcoală şi împrejurările nu le-au mai permis

urmarea mai departe, sau au fost prea credule la cele ce li s-au apus de către cei cu

care au venit în contactul societăţii orăşeneşti.

16

Gheorghe Ghibănescu, op. cit,, p. 171, nr. CXXXV. 17

Costin Clit, Documente huşene, Iaşi, Editura PIM, vol. III, p. 187-188, nr. 169; vezi şi p.

247, nr. 214. 18

DANIC, Fond Ministerul Culturii Naţionale, dosar 588 / 1942, f. 462-463.

135

Munca învăţătorului şi a preotului, aici, trebuie făcută cu multă trudă şi

stăruinţă şi trebuie o continuitate permanentă. Dacă dragostea de şcoală s-a mai

câştigat puţin şi aceasta mai mult de silă, mai trebuie câştigată dragostea de

biserică. Când aceste 2 instituţii vor merge mână în mână, atunci şi în acest sat

progresul va fi mai mare”.19

Localul şcolar

Tainele cititului şi scrisului sunt desprinse în vechime din Psaltire şi

Ceaslov în pridvorul bisericii, care ar fi fost construită din lemn pe la 1700 sau 1703

(conform altor surse, pomelnicul bisericii datează din acest an) în cimitirul satului.

Actul de ctitorie a fost găsit şi zidit la temelia monumentului ridicat pe vechiul

amplasament al bisericii, de Panaite Vicol, ce provenea dintr-o familie din Hurdugi,

crescut de boierul Dimitrie Castroian la curtea sa din Budeşti, care la sprijinit să

cumpere o hliză de 100 ha de la un Botezatu (evreu creştinat).

Primele noţiuni de învăţătură au fost împărtăşite copiilor de către preotul

Ipate, un bun pedagog, ajutat şi de „Sfântul Nicolae, ce şedea atârnat în cui, de

unde lua seama la toate obrăzniciile elevilor. Pedeapsa o suferea şi el, căci era pus

să se tăvălească pe spatele fiecărui elev, făcându-se astfel părtaş şi la bucurii şi

neplăceri”.

Preotul Ipate îşi desfăşura activitatea educativă într-o „casă veche construită

din bârne şi cu mici ochiuri de geam din băşică de bou”. Mobilierul era aproape

inexistent, cele două bănci fiind destinate pentru scris, restul copiilor aşteptându-şi

rândul aşezaţi pe scaunele aliniate pe lângă pereţi. Dărâmarea casei amintite este

urmată de mutarea într-un local „al cărui proprietar era o babă” şi care îl cedase la

insistenţele preotului Ipate. La decesul bătrânei amintite casa era ruinată şi s-a

asistat la împărţirea lemnăriei adunate în urma demolării de către moştenitori.

Şcoala comunală din satul Olteneşti a fost înfiinţată în anul 1868, când au

fost aduşi şi elevii din satele vecine: Pâhna, Târzii, Vineţeşti, Cordeni, Curteni şi

Zgura.

Odată cu stabilirea primului învăţător titular, anume Ilie Trandafir, şcoala a

fost mutată într-o casă veche, proprietatea unui moştenitor din familia Radovici,

ofiţer mort în timpul războiului pentru independenţă dintre 1877 – 1878, local în

care funcţionează până în anul 1899, când s-a început construirea unui edificiu

şcolar propriu, prin stăruinţa primarului Panaite Vicol şi sprijinul locuitorilor,

autorităţilor Subprefecturii şi Casei Şcoalelor. Terenul pe care era amplasat cu o

suprafaţă de 5000 m² a fost donat de locuitori. Noul local era constituit din două săli

de clasă şi locuinţa directorului (dirigintelui). Cursurile şcolare au fost inaugurate în

noul local la 1900. Localul are de suferit în timpul războiului dintre 1916 şi 1918,

când a funcţionat aici spitalul Crucii Roşii, cutremurul din 9 / 10 noiembrie 1940

fiind urmat doar de mici stricăciuni la nivelul plafoanelor. Tabla de pe acoperiş a

fost schimbată în cursul anului 194120

.

19

ANIC, Fond Ministerul Culturii Naţionale, dosar 588 / 1942, f. 386. 20

Ibidem, f. 464-465.

136

Personalul didactic

Petrache Romila (?- 1 octombrie 1868).

Andrei Brighiu (1 octombrie 1868-1 septembrie 1871), pensionat ca

institutor, stabilit la Huşi, în casa care aparţinea în 1941 /1942 lui Şt. Stafie, maestru

de lucru manual. Copiii săi, cu studii superioare, s-au stabilit în Bucureşti.

Petre Duca (1 septembrie 1871-1 septembrie 1876).

A. Mităchescu (1 septembrie 1876-1 martie 1877).

Ipate Duca (1 martie 1877-1 septembrie 1878). La 20 octombrie 1877

instituţia este recunoscută ca şcoală de stat21

.

Numele învăţătorilor amintiţi mai sus au fost culese dintr-o monografie

realizată la 1905 de învăţătorul Grigore Agarici.

Ilie Trandafir (1 septembrie 1878-1893), născut în 1857 în satul

Ghermăneşti, judeţul Fălciu, absolvent al Şcolii normale de învăţători din Bucureşti,

plătit de comună cu mari întârzieri, transferat în urma intrigilor primarului la şcoala

din satul Tătărăni (1893-1 septembrie 1895).

Sterea Ciochină (1893-1 septembrie 1895), originar din Olteneşti,

învăţător, continuă studiile şi ajunge inginer în judeţul Prahova, unde îşi găseşte şi

obştescul sfârşit22

.

Ilie Trandafir (1 septembrie 1895-1912), se căsătoreşte în Olteneşti cu

Aristitia Radovici, cu care are un băiat, mort de mic, şi patru fete, căsătorite cu

învăţătorii Vasilachi din Iaşi, Bordea din Huşi, Const. Timofti din Iaşi şi V.

Idriceanu, agent sanitar, ajuns intendent al spitalului din Huşi. A fost un bun

învăţător, cam aspru, bun cancelarist, gospodar înstărit şi cunoscător de meserii.

„Dar numele lui este des pomenit. Ţara întreagă este plină cu elevi de ai săi”.

Printre cei enumeraţi găsim pe: generalul Lapteş, Gheorghe Ghenovici (negustor în

Brăila), Elena Nuculescu, născută Darie (institutoare pensionară în Bucureşti), Petru

Jomir (funcţionar în Bucureşti), Ştefan Darie (controlor CFR în Timişoara), Gh.

Balaur (plutonier major în Bucureşti), Şt. Cujbă, Gh. Cujbă (plutonieri majori în

Vaslui), I. Cujbă (plutonier major în Cernăuţi), Alecu Coşeru (controlor finanţe),

Periclie Olteanu (picher CFR), C. Botez (pensionar militar în Iaşi), C. Brighiu

(comisar poliţie în Huşi), V. Solomon (funcţionar CFR Buzău) şi mulţi alţii. Bogata

sa bibliotecă a fost lăsată moştenire ginerului său, Const. Timofti din Iaşi. A murit

în 192523

.

Vasile Dimitriu (1 noiembrie 1895-1899), născut în comuna Bălăbăneşti,

judeţul Tutova, a fost numit diriginte în locul lui Ilie Trandafir24

.

Grigore Agarici (1899-1916; octombrie 1918-1921), născut la 5 martie

1876, în satul Olteneşti, numit învăţător la şcoala din Tătărăni la 15 septembrie

1896. S-a căsătorit cu Paraschiva Neştian din Vutcani, fată înstărită, cu care are

cinci copiii: Petru Agarici (funcţionar CFR Galaţi), Vasile Agarici (învăţător la

Arsura), Costică Agarici (căpitan administraţie la Regimentul 12 Infanterie),

21

Ibidem, f. 472. 22

Ibidem, f. 473. 23

Ibidem, f. 473-474. 24

Ibidem, f. 474.

137

Dumitru Agarici (căpitan de vapor în Marina Regală de Război) şi Cezar Agarici

(funcţionar CFR). A fost mobilizat în războiul dintre 1916 şi 1918 în gradul de

sublocotenent şi decorat cu „Coroana României”. A fost disponibilizat la 1 aprilie

1921.

Olimpia Negrescu (1916-septembrie 1917), refugiată din judeţul

Constanţa, detaşată în judeţul Covurlui în 1917.

Ecaterina Brişcu (martie-decembrie 1916), ajunge funcţionară la

Administraţia Financiară Fălciu.

Dochia M. Bobei (1917), refugiată din judeţul Constanţa.

Constantin Spirescu (1918, până în octombrie).

Gheorghe Focea (octombrie 1918-1931), născut în comuna Deleni, judeţul

Fălciu, i se încredinţează dirigenţia şcolii până în 1927. S-a căsătorit cu fiica

preotului Maleş din Olteneşti, este numit subrevizor în Basarabia (1927), se

transferă din 1931 la Şcoala nr. 2 de Băieţi din Vaslui, din cauza disputelor cu

învăţătorul Ioan Popa25

.

Ioan Popa (1 septembrie 1921-), născut în comuna Mânjeşti, judeţul

Vaslui, căsătorit cu Maria Pan. Vicol, a fost numit învăţător la Varatic, judeţul

Botoşani, în 1905 şi funcţionează până în 1912, când a fost transferat la Cordeni,

judeţul Fălciu, iar de aici la Olteneşti în locul lui Grigore Agarici. Din 1927 devine

dirigintele şcolii, funcţie deţinută până în decembrie 1934, când este înlocuit din

cauza dezinteresului manifestat faţă de şcoală. Era proprietarul a 50 ha de pământ.

A avut şapte copiii26

.

Toader Gaiţă (1934-era şi în 1942)

Apostolatul pe tărâmul învăţământului l-a început în satul Valea lui Bosie,

comuna Stroeşti, judeţul Fălciu la 1 septembrie 1926, şcoală cu un singur post şi

şapte clase, unde se îngrijeşte de gospodăria şcolii, repararea locuinţei directorului,

împrejmuirea curţii şi grădinii de zarzavat. A fost ales preşedinte al comitetului

şcolar comunal din Stroeşti, reprezentant al corpului didactic în consiliul comunal,

activează în cadrul băncii populare „Sfinţii Voievozi”(cenzor).

În 1931 este transferat la şcoala din satul Zgura, comuna Olteneşti, iar din

1934 în postul al III-lea de la Olteneşti, unde primeşte conducerea începând cu 6

decembrie 1934 în locul lui Ioan Popa. Aici repară localul de şcoală şi locuinţa

directorului, construieşte o magazie nouă, o bucătărie şi o pivniţă, îmbunătăţeşte

frecvenţa şcolară fără aplicarea de amenzi, organizează serbări culturale, piese de

teatru, coruri, susţine diverse conferinţe în faţa locuitorilor, conduce comitetul

şcolar din Olteneşti, conduce „stolul” de străjeri a cărui pavilion a fost ridicat la 28

mai 1939, comandant al „Străjii Ţării”, activează în cadrul căminului cultural

„Mihai Eminescu” din Olteneşti (a fost şi preşedinte), a fost ales cenzor al

căminului cultural judeţean Fălciu cu sediul în Huşi, membru al consiliului comunal

din noiembrie 1934. A luat parte la diverse manifestări cu caracter obştesc:

săptămâna igienei, propaganda pentru împrumutul înzestrării şi reîntregirii, ofensiva

agricolă şi altele. Sprijină efectivele militare cantonate sau staţionate în satul

25

Ibidem, f. 475. 26

Ibidem, f. 476.

138

Olteneşti în anii 1939-1941. În 1941 este executat noul acoperiş al şcolii. Şi-a

susţinut gradul II în 1934 şi gradul I în 1941

Elena D. Agarici (1 septembrie 1931-1935), născută la 1907 în satul

Curteni, fiica lui D. Agarici, gospodar de frunte, proprietar a o sută de hectare teren

arabil, care a avut opt fete (patru învăţătoare şi patru cu studii universitare). Este

absolventa Şcolii Normale de Fete din Bârlad (1926), funcţionează la şcoala din

Mingir (Basarabia) până la 1931. A fost căsătorită cu căpitanul de marină D.

Agarici, fiul învăţătorului Grigore Agarici. Din 1935 este detaşată anual la

Bucureşti27

.

Paraschiva Melinte (1935-1937), absolventă de liceu, a urmat cursurile

clasei a VIII-a a Şcolii Normale din Buzău, ajunge titulară la şcoala din Leoşti,

comuna Cârligaţi.

Eleonora Trebici (1938-1939), soţia lui Aurel Trebici din Cernăuţi, ajuns

perceptor în Crasna. Revine la postul său de la şcoala din Porcescu-Breaza, judeţul

Câmpulung (Bucovina).

Natalia Darie (1939-1941), absolventă a Şcolii Normale din Chişinău, soţia

învăţătorului V. Darie din satul Bălţaţi, funcţionează ca detaşată. Îşi avea postul în

satul Giurgeşti, comuna Stroeşti, judeţul Fălciu.

Ion Dumitraşcu (1940-1941), originar din Creţeşti, absolvent al Şcolii

Normale din Huşi, titular la şcoala din satul Bohotin28

.

Gheorghe Melinte (1940-1941), născut la Curteni în 1902, fiul

învăţătorului I. Melinte, absolvent al Şcolii Normale din Huşi (1924), profesor

utilizat, cu postul la şcoala din Călmăţui, judeţul Lăpuşna, sosit în urmă anexării

Basarabiei de sovietici în iunie 1940. Va ajunge un reputat arheolog în oraşul Huşi.

Maria Melinte (1940-1941), originară din Basarabia, absolventă a Şcolii

Normale din Chişinău, sosită în acelaşi context de la şcoala din Călmăţui.

Virgina Gr. Darie (1940-1942), născută în 1911 la Bârlad ca Popescu,

refugiată de la şcoala din Alejd, judeţul Bihor, în urma cedării nord-vestului

Ardealului din august 1940. Era soţia învăţătorului Gr. Darie din Olteneşti.

Henrieta Bălănescu (1941-1942), născută în oraşul Caracal, unde a

absolvit Şcoala Normală (1934), soţia lui P. Bălănescu, contabil la percepţia de la

centru29

.

Biblioteca şcolară

Înfiinţată în 1867, deţine la 1941 peste 380 de volume şi 1000 reviste, cu

conţinut agricol şi educativ. Exista şi biblioteca clasei a V-a30

. Biblioteci importante

deţin în satul Olteneşti, Nechita Coşeriu, naţionalist de seamă şi Petru Radovici,

aflaţi la curent cu scrierile literare din România. În timpul războiului corespondenţa

zilnică însuma 30-40 scrisori venite de pe front.

27

Ibidem, f. 476-477. 28

Ibidem, f. 477. 29

Ibidem, f. 478. 30

Ibidem, f. 481.

139

În 1941 / 1942 din rândurile sătenilor erau abonaţi la ziarele bucureştene:

Ene Chiron, N. N. Marta („Curentul”), I. I. Popa, C. Coşeriu, Ioachim Dobârceanu

(„Univesul”)31

.

Corul şcolar

Funcţiona pe două voci, intonându-se cântece populare cu conţinut

patriotic, religios şi şcolar32

.

Atelierul de lucru manual pentru fete

A funcţionat în anii 1905-1907 sub supravegherea Eleonorei Trandafir şi

Andronic, apoi între 1931-1932 (Paraschiva Darie) şi 1934-1936 (Maria Cărare). S-

a predat lucrul manual. „Totuşi nu se vede nimeni cu o ie naţională sau cămaşă”.

Lucrul manual pentru băieţi constă în execuţia împletiturilor din papură şi răchită,

precum şi realizarea unor lucrări de miniatură33

.

Cantina şcolară

Era considerată în 1941 „indispensabilă şcoalei frecventată de copiii

oamenilor muncitori în fabrici sau muncitori manuali, care pleacă dimineaţa şi vin

seara târziu”. În timpul secetei din 1936-1937 cantina şcolară a funcţionat cu 45 de

elevi, cheltuelile specifice ridicându-se la suma de 76000 de lei, iar în anul şcolar

1941-1942 cu 17 elevi cărora li s-a servit numai ceai cu pâine şi pentru care s-au

cheltuit 4600 de lei34

.

Cooperativa şcolară

Înfiinţată de Theodor Gaiţă în 1941-1942, numără 67 membri cu un capital

social de 670 lei, sub conducerea elevilor supravegheaţi de iniţiatorul ei. Se vând

mărfuri şi rechizite şcolare. „Încetul cu încetul elevii capătă gustul cooperaţiei şi

desprinzându-se cu acest fel de negustorie, astfel când vor fi mari, vor avea curajul

de a face cooperative cu toate cele necesare vieţii lor”35

.

Căminul cultural „Mihai Eminescu”

A fost înfiinţat în 1924 de un grup de cetăţeni în frunte cu perceptorul

Nechita Coşeriu, conducerea instituţiei revenind învăţătorilor Gh. Focea (1927-

1931) şi Theodor Gaiţă, preşedinte între 1931 şi 1939, după care în calitate de

director, funcţie deţinută şi în 1941 / 1942. În această perioadă s-au desfăşurat 91 de

31

Ibidem, f. 489. 32

Ibidem, f. 481. 33

Ibidem, f. 479-480. 34

Ibidem, f. 480. 35

Ibidem, f. 481.

140

şedinţe şi s-au organizat 30 şezători culturale. Sediul căminului cultural se afla în

incinta şcolii36

.

Anexă

- 1682 (7190) iulie 15.- Apostol şi Gherasim, fiii lui Vasile Dugulei,

dăruiesc lui Ramandi postelnicul şi jupânesii Maria a opta parte din satul Leoşti pe

Crasna, ţinutul Fălciu, pentru binele făcut. Tot lor le vinde o a şaisprezecea parte

din acelaşi sat cu loc de ţarină, de fânaţ şi de prisăci, vaduri de moară în valea

Crasnei şi locuri de grădină.

† Adică eu Apostol şi cu fratimeu Gherasim, ficiorii lui Vasilii Dugulei din

Leoşti, scriem şi mărturisim cu acest adevărat zapis al nostru de nimenea siliţi nici

asupriţi, ce de a noastră bună voie am dat şi am dăruit dumsali postelnicului

Ramandi şi giupănesii dumsali Marii, a noastră driaptă ocină şi moşie din sat din

Leoşti, ce sânt pe apa Crasnii, în ţinutul Fălciului, care ne esti noao driaptă ocină şi

moşie de pe tatăl nostru Vasilii Dug(u)lei, care tot satul să înparte în 4 bătrâni şi din

a patra parte giumătate care face a opta parte, am dat şi am dăruit dumsali şi

giupânesii dumsali ca să le fie dumlorsali driaptă ocină şi moşie în veci de veci,

pentru căci mi-au făcut dumlui un bine foarte mare de m-au scos de la o nevoie ce

am fost. Iar dumlui să aibă aş face şi dres domnesc di pe zapisul nostru, iar de să va

scula cineva să străce această adevărată danie a noastră din ficiorii noştri sau din

rudele noastre să fie neertat de D(o)mnul D(u)mnezeu din cer şi să fie treclet şi

proclet şi anatema şi afurisit de 318 părinţi ce au fost la soborul Nechei, şi lăcaşul

lui să fie cu Iuda şi cu Arie la un loc.

Aşijdere am mai dat şi am dăruit dumsali post(elnicului) care mai sus

scriem a noastră driaptă ocină şi moşie tij dintr-acel sat din giumătate, giumătate,

care face a 16 parte, am dat şi am vândut dumsali, însă acesti părţi care am dăruit şi

care am vândut dumsali li-am dat cu tot locul cât să va alege partea noastră, cu loc

de ţarină şi cu loc de fânaţ, şi cu loc de prisăci şi cu vaduri de moară în apa Crasnii,

şi locuri de grădini să ţie şi dumlui dinpreun cu alţi răzeşi, precum înblă hotarul,

însă care parte am vândut dumsali ni-au fost cumpărături tatălui nostru de la

Andronic; şi fiind noi la mare nevoie am întrebat pe toate rudele noastre şi pre toţi

răzăşii noştri şi nici unii din rudele noastre sau din răzăşii noştri n-au vrut să

cumpere să ne scoaţ(ă) de la nevoie. Iar noi dacă am văzut aşe am căzut cu mare

rugăminte la dum(nealui) postelnicul Ramandi, să cumpere. Deci dumlui au

cumpărat şi ni-au făcut plată deplin, ni-au dat dum(nealui) bani gata 13 lei şi ni-au

dat şi un cal drept 12 lei, şi o vacă cu viţel, dar pentru vaca cea cu viţel ni s-au dat

un bou de negoţ drept 5 lei, carii fac peste tot 30 de lei, pentru aceasta ca să fie

dumsali driapt ocină şi moşie în veci de veci, iar dumlui să aibă aş faci şi dres

domnesc di pe zapisul nostru şi pe cea de cumpărătură şi pe cea de danie, şi nimeni

din rudele noastre sau din răzăşii noştri să n-aibă a întoarce vânzarea noastră pentru

cât când ni-au fost nevoie nimeni n-au vrut să cumpere să ne scoaţ(ă) de la nevoie.

Şi când s-au făcut această tocmal de am dat şi am dăruit dumsali s-au prilejit mulţi

oameni buni, anume Grigori Primăvară şi Chirila Prisăcariul şi Ciochină şi Gavril

36

Ibidem, f. 489.

141

Zăgăroai Brănză şi Chirila snă Cărcii şi Necolai Aprod snă lui Gheorghii, şi Vasilii

Huşanul şi Gavril din Olteneşti, şi Vasilii Boţul şi Costantin Aprod şi Andrii snă

Neculai Huiban(u)lui şi alţi oameni buni şi bătrâni şi tineri carii s-au prilejit şi

Apostol snă Moisăi din Leoşti încă s-au prilejit. Şi pentru mai mare credinţa ni-am

pus şi degitele ca să fie de mare credinţă să să ştie.

7190 iuli(e) 13

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Iaşi, Manuscrise, 545, f. 50-50 v.

- 1880 ianuarie 13. – Proces verbal de constatare a participării lui

Costache Botez, primarul comunei Olteneşti, la examenul trimestrului I, susţinut de

elevii şcolii.

România

Proces verbal

Nr. 11

Anul una mie opt sute opt zeci, luna ianuarie în 13 zile.

Noi Costache Botez, primarul comunei Olteneşti, plasa Crasna, judeţul

Fălciu, în urma adresei d-lui învăţător nr. 10, prin care ne invită a asista la examenul

trimestrului I, anul şcolar 1879-1880, ni-am transportat în localul şcoalei în ziua de

13 a curentei luni, împreună cu consilierii şi alte persoane, care au binevoit a ne

însoţi. Aici procedând la ascultarea elevilor în nr. de 38, dintre care 27 în clasa I-a,

9 în clasa a II-a şi 2 în clasa a III-a, am rămas pe deplin mulţumiţi de răspunsurile

copiilor la întrebările făcute lor asupra materiilor cuprinse în program. Am constatat

asemenea că D-l învăţător îşi depune toată silinţa pentru a preda lecţiunile în mod

cât mai intuitiv şi mai atrăgătoare copiilor. Am constatat că elevii au făcut un

progres salutar la scriere şi desemn în toate clasele.

Spre regulă am încheiat acest proces verbal în dublu exemplar, dintre care

unul, subscris de noi, membri, învăţător şi asistenţi se va înainta d-lui revizor şcolar,

iar altul va rămâne în arhiva şcoalei.

Primar

<<ss>> C. Botez

Consilieri: <<ss>> M. Agarici

urmează 2 semnături în slavoneşte

Învăţător

<<ss>> I. Trandafir

Asistenţi – 7 semnături nedescifrabile

f. 483, copie.

Primari

Ioan Arhire (6 septembrie 1940)

142

143

144

145

O MONOGRAFIE INEDITĂ A SATULUI POGĂNEŞTI, COMUNA

STĂNILEŞTI

Costin CLIT

Satul Pogăneşti, comuna Stănileşti, judeţul Vaslui a constituit obiectul

cercetărilor recente şi pertinente ale istoricului Ştefan Plugaru, puse în valoare în

două lucrări istorice, anume „Privire în oglindă: Pogăneştii din dreapta şi din stânga

râului Prut – file de istorie”, Iaşi, Editura Fundaţiei Academice AXIS, 2007 şi

„Stănileşti Trecut şi prezent pe valea Prutului Mijlociu”, Râmnicu Sărat, Editura

Rafet, 2011. În prima lucrare, dedicată satelor Pogăneşti din stânga şi dreapta

Prutului, la pagina 186, Ştefan Plugaru aminteşte pe învăţătorul Dumitru Chiriţoiu,

care se „pare că a redactat o monografie a satului Pogăneşti – cel din dreapta

Prutului – lucrare bazată, conform notelor, pe documente obţinute de la bătrânii

satului şi date furnizate de Primărie. Din păcate, nu cunoaştem conţinutul şi nici

dacă această lucrare mai există undeva”.

În timpul cercetărilor pe care le-am efectuat în Arhivele Naţionale Istorice

Centrale am descoperit manuscrisul lucrării învăţătorului Dumitru Chiriţoiu, cu

titlul „Monografia satului Pogăneşti din judeţul Fălciu” (p. 41-71), bazată pe

informaţiile şi documentele oferite de primărie sau culese de la oamenii bătrâni din

sat, din care descoperim mai ales lumea rurală pogăneşteană de la mijlocul veacului

trecut, însoţită şi de fotografii ale vremii, pe care le punem la dispoziţia celor

interesaţi. Supoziţia lui Ştefan Plugaru din lucrarea amintită a devenit astfel o

certitudine.

În descrierea geografică a aşezării de pe malul Prutului autorul aminteşte

şirul de movile, despre care „se spune că serveau pe vremuri ca puncte de

observare, de unde plăieşii voievozilor moldoveni dădeau de veste despre intrarea

vrăjmaşilor în ţară. Chiar şi în vara anului trecut, când s-a început Războiul Sfânt

(22 iunie 1941 – N.A.) pentru dezrobirea fraţilor noştri basarabeni, tot pe aceste

movile bravii noştri ostaşi şi-au instalat posturile de observaţie, putând urmări astfel

cu uşurinţă efectul focului artileriei noastre asupra întăriturilor inamicului, care ne

pângărise pământul scump, lăsat nouă moştenire de strămoşi”. Despre movila

Răbâiei de la Râşeşti crede, eronat, că adăposteşte mormântul fiicei unui paşă turc.

Locuitorii satului Pogăneşti erau la 1941 români, excepţie face prezenţa

unui grec a cărui copiii erau românizaţi. Evoluţia natalităţii în perioada 1936-1942

arăta în felul următor: 36 naşteri (1937), 57 (1937), 48 (1938), 53 (1939), 48 (1940),

36 (1941) şi 2 (1942, până în februarie), iar a căsătoriilor: 3 (1936), 5 (1937), 8

(1938), 4 (1939), 8 (1940), 7 (1941) şi 2 (1942). Interesantă este evoluţia

divorţurilor: câte unul în anii 1936, 1938, 1940, 1942 şi niciunul în anii 1937, 1939

şi 1941 (anii fără soţ).

Satul Pogăneşti era legat prin căile de comunicaţie (drumuri) de Basarabia

(cel mai frecventat), care trecea prin mijlocul satului şi se îndrepta către Huşi, apoi

146

de satele Gura Văii, Stănileşti şi Ghermăneşti. Drumurile erau la 1941 nepietruite,

iar cele care străbăteau satul Pogăneşti erau înguste.

Gospodăriile locuitorilor erau aşezate în mare parte pe deal, cele din vale

fiind expuse inundaţiilor. Aşezarea caselor era neregulată. Curţile erau împrejmuite

cu garduri de scândură sau nuiele. Marea majoritate a caselor erau aşezate cu faţa la

răsărit, se întâlneau şi cu faţa spre miazăzi. Distanţa între ele era apreciată de

învăţătorul Dumitru Chiriţoiu la 200-300 de metri. Casele locuitorilor erau în plin

război „mari şi încăpătoare, bine îngrijite, impresionând” pe vizitatorii satului,

clădite din vălătuci, acoperite cu stuf majoritatea, puţine cu tablă şi ţiglă. La

majoritatea locuitorilor au fost înlocuite laviţele, folosite şi pentru dormit, cu

paturile din lemn. Obiectele şi lucrurile de calitate sunt depozitate într-o cameră

spaţioasă şi curată. Din case nu lipsesc icoanele şi candelele, pereţii sunt împodobiţi

cu covoare, pe jos levicere mici şi înguste. Vasele sunt păstrate în dulapuri mici. În

ogradă întâlnim ocolul vitelor, şura pentru adăpostul vitelor, coşărul de porumb,

şopronul pentru uneltele agricole, beciul pentru depozitat zarzavaturile şi butoaiele

de vin, iar în lipsa lui zâmnicul (o groapă mare în pământ, acoperită).

Meniul obişnuit al pogăneştenilor îl constituie mămăliga, borşul de cartofi

sau fasole în zilele de post sau din carne de pasăre şi peşte în rest. Carnea de vită

sau porc se consuma foarte rar. Mâncarea era servită pe măsuţe mici cu trei

picioare, membrii familiei stând în jurul ei pe scaune mici. „Mâncau toţi dintr-o

strachină mare, aşezată la mijloc, cu linguri de lemn. / La sărbători, sau când sunt şi

străini la masă, mâncarea se serveşte şi în farfurii, pentru fiecare în parte şi pe o

masă mai mare”. Pelagra încă se mai manifesta izolat în 1941-1942.

„Pentru învelit au oghialuri, cu cearşafuri, iar pernele (sunt) făcute din puf,

cu feţe de stambă albă”.

Anterior anului 1864, vătavul Neculai, un locuitor isteţ din Pogăneşti, ar fi

luat în arendă moşiile Toporul şi Cioara din stânga Prutului (prin tratatul de la Paris

din 1856, judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad revenise la Moldova de sub stăpânirea

ţaristă), unde vor merge la muncă consătenii săi, lipsiţi de pământ, şi vor obţine

venituri îmbucurătoare. Prin legea rurală a domnitorului Alexandru Ioan Cuza

însoţită de proclamaţia sa din 14 august 1864 cei 72 de clăcaşi din Pogăneşti au fost

împroprietăriţi cu pământ, moment al începutului prosperităţii în rândurile lor.

Locuitorii beneficiază de noi împroprietăriri 1n 1879 la „Galbena” şi în 1889 la

„Cotul Stejarului”. În 1918 a fost expropriată moşia boierului Codrescu, care o

cumpărase de la moştenitorii lui Dimitrie Castroian. Boierul Codrescu, în urma unui

împrumut neachitat, a cedat moşia pe seama „Băncii Generale Române”, „străină de

stat”. O parte a moşiei (100 ha) a fost expropriată şi rezervată ca „lot zootehnic”,

ulterior devenind ferma Camerei Agricole a judeţului Fălciu. Restul moşiei a fost

împărţit spre împroprietărire locuitorilor din Pogăneşti şi Stănileşti.

Curtea boierului Dimitrie Castroian devine sediul fermei Camerei de

Agricultură a judeţului Fălciu. Clădirea fermei era înconjurată la 1941 de o livadă

frumoasă. Vechii curţi i s-au adăugat în timp un grajd model şi remizele pentru

uneltele agricole. Lângă fermă era în construcţie clădirea căminului cultural „Mihail

Kogălniceanu”, înfiinţat în 1936, (se ridicase un metru pe verticală până la 1941-

1942), ale cărei lucrări stagnase din cauza războiului.

147

Între 1908 şi 1918 a funcţionat în Pogăneşti o Cooperativă Agricolă şi o

Obşte de Arendare, ambele conduse de învăţători, iar după 1918 s-au înfiinţat

Banca Populară şi Cooperativa „Mihai Viteazul”, „care a luat în arendă păduri şi

moşii pentru exploatare, contribuind astfel mult la îmbunătăţirea stării materiale a

locuitorilor”, cele două instituţii încetându-şi activitatea după 8-10 ani .

La poalele dealurilor din partea de apus a satului erau cultivate cerealele,

precum porumb, grâu, ovăz, secară, floarea soarelui şi altele, iar pe culmile lor viţa

de vie. Pământul este de culoare neagră-cafenie, cu excepţia coastei, argiloasă,

nisipoasă şi pietroasă. De altfel la adâncimea de doi metri se găsea piatră „provenită

din depunerea melcilor şi scoicilor din străvechi timpuri, aceasta fiind o mărturie că

albia Prutului ajungea cândva până la aceste dealuri”. În partea de răsărit a satului

se întindea şesul, în parte cultivat cu cereale, sau servea ca izlaz vitelor şi oilor, ce

se găseau într-un număr foarte mare. Toţi gospodarii din satul Pogăneşti deţineau

loturi cultivate cu viţă de vie, fiecare cu crama lui. „Fiind o regiune viticolă, toamna

mai nu-ţi vine să pleci de aici. Până noaptea se văd focuri pe dealuri şi se aud

chiuiturile pline de veselie ale flăcăilor, care petrec mai tot acest anotimp pe la vii.

Dar în timpul culesului nu te mai saturi ascultând cântecele culegătorilor şi glumele

pline de haz ale bătrânilor”. În aceste condiţii din satul Pogăneşti lipseau cu totul

cârciumile. Vinul era comercializat negustorilor locali sau chiar celor din judeţele

vecine Fălciului.

Livezile şi pădurile erau aproape inexistente, pomii fructiferi (nuci şi pruni)

fiind răzleţi şi plantaţi în special în grădinile gospodarilor. Lemnele pentru foc erau

procurate de la Voloseni sau punctul „Vericeanu”.

Inventarul agricol al sătenilor din anii 1941-1942 cuprindea: o semănătoare,

115 pluguri, 5 vânturători, 6 maşini de bătut porumb şi 32 de teascuri. Lucrările

agricole erau executate raţional, influenţa fermei model resimţindu-se de prin 1939

mai ales la adâncimea brazdelor de arătură.

Creşterea animalelor domestice domina mediul rural. Vitele sunt adăpostite

în timpul iernilor în „şuri” construite din pământ, acoperite cu stuf, fără uşi şi

ferestre sau podite cu lemn. Domină creşterea boilor moldoveneşti şi a vitelor. În

număr destul de mare sunt crescute şi ovinele, sursă importantă de hrană şi

îmbrăcăminte. Inventarul animalier era structurat în 1941 în felul următor: 900 oi,

35 berbeci, 280 boi de muncă, 40 de cai, 8 mânji, 35 porci mari, 27 scroafe, 3000

găini, 500 raţe şi 400 gâşte.

Gospodinele practică mai ales în timpul iernii industria casnică: prelucrarea

lânii, cânepii şi a inului. Dumitru Chiriţoiu evidenţiază practica ţesutului şi

confecţionarea îmbrăcămintei de gospodinele satului, obicei care nu dispăruse cu

desăvârşire la 1941-1942. Stofele „proaste” importate din lumea urbană dominau.

Gospodarii şi gospodinele se îmbrăcau cu haine de oraş, cu „tăieturi drepte”.

„Femeile mai în vârstă poartă fuste lungi şi creţe, de culoare închisă. / O parte din

fetele mari au prins gustul de a-şi face din pânză de casă costume populare, în urma

stăruinţelor depuse de învăţătoarea din sat, care a reuşit ca la cursurile

complimentare să confecţioneze costume naţionale pentru mai multe serii de fete.

Prin frumuseţea lor au făcut şi pe alte fete mari să-şi facă asemenea costume. Nu se

poate spune acelaşi lucru şi de costumele naţionale bărbăteşti, care nu se găsesc în

acest sat”. Clăcile organizate în timpul iernii reunesc tinerele fete „pentru trasul

148

lânii, cânepii şi alesul covoarelor. Modelele pentru covoare sunt luate de pe

covoarele vechi, având pe margini motive naţionale, flori şi altele”. Din zestrea

fetelor nu lipsesc covoarele simple, pichirile, sacii de casă şi „flanelele” bărbăteşti.

Unii locuitori confecţionau coşuri din nuiele, papură şi rogojini. În 1941

întâlnim în satul Pogăneşti 3 lemnari, 2 dogari, 3 fierari, 4 croitori şi un cizmar.

Practicarea meseriilor era afectată de apropierea satului de oraşul Huşi, care oferea

alte posibilităţi de natură financiară. Comerţul era prezent prin debitul de băuturi

spirtoase ce aparţinea lui Costică Oancea, unde erau oferite diverse produse,

băcănia lui C. Erşcu, prin care se comercializa şi peştele în colaborare cu Neculai

Bălan.

Apicultura era aproape inexistentă, deşi au deţinut prisăci preotul satului,

învăţătorul şi un locuitor. Se găseau 30 de stupi sistematici şi 60 primitivi.

În 1941-1942 problema apei potabile nu era rezolvată în satul Pogăneşti.

Erau folosite fântânile din partea de răsărit a satului, neîngrijite, pietruite, cu budăi

de lemn. Fântânile cu apă de băut erau considerate cele ale lui Roman, Croitoru şi

Bordeianu. Fântânile erau prevăzute cu cumpene sau cârlige pentru scoaterea

găleţilor cu apă. Fiecare locuitor venea la fântână cu „căldarea sau cofa lui”.

Autorităţile nu au reuşit amenajarea fântânilor model. În timpul verilor secetoase şi

călduroase Pruteţul seca cu totul. Bălţile din partea de sud a satului constituiau „un

izvor permanent de hrană şi de câştig, căci sunt foarte abundente în peşte, pe care

locuitorii îl prind pentru nevoile lor casnice sau pentru al vinde la târg”. Exploatarea

raţională a resurselor piscicole şi folosirea instrumentelor de pescuit moderne şi

adecvate au fost încercate prin grija căminului cultural „Mihail Kogălniceanu” din

localitate şi de Camera Agricolă din Huşi.

Postul sanitar din comuna Pogăneşti a fost înfiinţat în 1939, fiind deservit

cu competenţă de Dănilă Tomşa. Sediul circumscripţiei medicale se afla la

Stănileşti, unde îşi desfăşura activitatea o „domnişoară doctor”. Prin căminul

cultural se dorea organizarea unei farmacii săteşti.

Biserica

Învăţătorul Dumitru Chiriţoiu consideră că la 1820 preoţii Iftodi şi Ifrim,

precum şi monahii Antonie şi Gherasim, ar fi construit lăcaşul de cult din lemn şi cu

temelie de piatră despre care bătrânii satului nu aveau ştiinţă. Catagrafia satului

Petrimăneşti (identificat cu Pogăneştii din dreapta Prutului) din 1820 înregistrează

pe „Mihălachi sîn popa Ifrim fără de dajdii a Sfintii Episcopii”, precum şi preoţii

Ioniţă, Ioan, diaconii Costandin, Dumitru şi pe Ioan dascălul1.

O biserică din lemn ar fi fost construită pe la 1860 „după spusele

bătrânilor”, iar între 1890-1892 o nouă biserică de boierul Dimitrie Castroian.

Pe la 1860 boierul din sat l-ar fi adus ca preot pe Dumitraşcu Varlam, trimis

de el la studii specifice. „În timpul când a păstorit părintele Varlam, boierul Mitache

Castroian, care avea inimă bună pentru toţi locuitorii din acest sat, ajutându-i pe toţi

cei căzuţi la nevoie şi fiind un adânc credincios, a pus temelia noii biserici din acest

sat, cealaltă fiind căzută în ruină. Era prin 1868. Cu ajutorul bănesc al boierului şi

1 ANV, Fond Visteria Moldovei, dosar 6 / 1820, f. 83.

149

cu munca sătenilor, s-a ridicat măreaţa şi frumoasa biserică de astăzi care a fost

sfinţită la 1888”.

În monografia sa, învăţătorul Dumitru Chiriţoiu evocă preoţii Irimia Luca

(1892-1896), Petru Sârbu (1896-1930) şi Mihai Raicu, păstor de suflete şi în 1941-

1942, despre care scrie: „Mic de statură, dar mare de faptă. Este preotul care se

asociază la toate treburile obşteşti. A reparat biserica, a făcut o casă parohială care

face mândria satului, activează în cadrul tuturor instituţiilor din sat. De la 1

decembrie 1941, C(ucernicia) Sa activează ca misionar în Transnistria, de unde se

va întoarce în curând”. Din 1926 preotul Petru (Petrache) Sârbu se implică în

convingerea locuitorilor în acceptarea calendarului gregorian (stilului nou).

Conservatorismul enoriaşilor săi a fost exploatat „de călugării sectanţi din

Basarabia, determinând pe câţiva din locuitori să-şi vândă o parte din avere şi să

treacă în secta inochentiştilor. De abia acum câţiva ani ei au revenit la dreapta

credinţă, prin strădaniile actualului preot, M. Raicu”. În jurul bisericii se găseau

pietre funerare cu inscripţii pe ele.

Casa parohială a fost ridicată prin îngrijirea preotului Mihai Raicu şi a

enoriaşilor săi.

Obiceiul participării întregii comunităţi la slujbele bisericeşti în zilele de

Duminică şi marile sărbători ortodoxe nu se mai respecta cu stricteţe la mijlocul

veacului al XX-lea. Frecventarea bisericii era asigurată de locuitorii în vârstă şi

elevii de şcoală.

Slujitori

Preoţi şi diaconi

Luca Irimia, născut la 6 ianuarie 1824, grămătic, numit la Pogăneşti la 15

iunie 1850. Păstorea la 1909 peste 244 familii (899 suflete). Sursa cercetată prezintă

clădirea bisericii din zid în anii 1889-18902.

Pavel Anastasiu, născut la 21 mai 1853 în oraşul Huşi, fiul lui Anastasiu

Rusu, cu atestat seminarial al Seminarului din Huşi din 16 octombrie 1877, este

recomandat la 28 aprilie 1878 pentru a fi hirotonit diacon, fapt împlinit la 28 mai

18783.

Varlam Dimitriu, hirotonisit preot în 1845 de către Episcopul Sofronie

Miclescu şi decedat la 22 decembrie 1900, când era preot supranumerar4.

Petru Sârbu (1909-?) cere la 1 martie 1912 permutarea la biserica din

Soleşti de unde a venit în 1909 şi unde slujise timp de 16 ani. Prin petiţia din 21

iulie 1912 locuitorii din Soleşti îl cereau ca preot5.

Mihai Raicu

Născut şi crescut în parohia „Înăţarea” din Huşi, unde deţine în 1946 şi

locuinţă, licenţiat în teologie cu lucrarea „Monografia bisericii Înălţarea din Huşi”.

A slujit în calitate de canonarh la biserica catedrală din Huşi (1 aprilie 1926 – 1

2Administraţiunea Cassei Bisericii, „Anuar”, 1909, p. 424.

3 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 6 / 1878, f. 188-192; 213 v; AEH, Fond Episcopia

Huşilor, dosar 12 / 1878, f. 26. 4 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 32 / 1901, pachet 100.

5 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 34 / 1912, pachet 125.

150

noiembrie 1927), hirotonit preot la Stroeşti (1 iulie 1929), unde slujeşte între 1 iulie

1929 şi 1 aprilie 1934, de unde este transferat la Pogăneşti (1 aprilie 1934). În 1938

este hirotesit econom6.

A fost preşedinte de cerc, revizor al învăţământului religios, misionar de

circumscripţie, profesor de religie la şcoala secundară, delegat la examenele de

sfârşit de an şcolar, preşedinte al Căminului cultural din Pogăneşti, trimis ca

misionar în Transnistria, unde pleacă la 8 octombrie 1941, fiind detaşat la parohia

Coşniţa, judeţul Dubăsari, confesor de religie la cursurile de românizarea

învăţătorilor din Transnistria7. În parohia Coşniţa finalizează lucrările de construcţie

a turlei bisericii, fiind considerat „unul dintre cei mai harnici şi conştiincioşi

misionari”. Se reîntoarce definitiv în ţară la 1 martie 19448. În perioada 1941-1944,

cât a slujit în Transnistria, a fost suplinit de preotul Neculai Bejan din parohia

Stănileşti II9.

Parohia Pogăneşti era formată în 1944 dintr-un singur sat (232 capi de

familie). În condiţiile înaintării trupelor bolşevice preotul Mihai Raicu şi-a evacuat

familia. În cursul anului 1945 oferă ajutoare financiare lui Ştefan Pascal (30000 de

lei), Iordache Bălan din satul Chersăcosu pentru refacerea casei distrusă de incendiu

(35000 de lei şi cereale), pentru refacerea Spitalului din Huşi (5000 lei), cantina

„Mila Creştină” din Huşi (5000 lei, 18 kg fasole, 7 kg zarzavat), precum şi

văduvelor sau orfanilor de război (25000 lei şi 10 kg fasole)10

.

La 17 ianuarie 1946 solicită transferarea din Pogăneşti la biserica „Înălţarea

Domnului” din Huşi în postul de preot II.

În 1948 preotul Mihai Raicu se confrunta cu delatorii noului regim

bolşevic, aşa cum reiese dintr-un memoriul al său, în care îşi justifica activitatea şi

din care reproducem largi pasaje: „Dacă mi se impută că am lăcrămat în ziua de 1

ianuarie 1948 (lucru ce se întâmplă adeseori când predic), acest lucru nu s-a

petrecut fiindcă plecat fostul rege, ci pentru rugăciunile înălţate cu ocazia

începutului unui An Nou. Că nu sunt antidemocrat se poate constata din dovezile

eliberate de P.M.R. şi F(rontul) Plugarilor, autorităţile locale – şi care se anexează. /

În tot timpul am vorbit pe faţă, atât în biserică, şcoală şi primărie, îndemnând

poporul la supunere şi ascultare faţă de stăpânire, iar la muncă am fost în fruntea

poporului. / În ceea ce priveşte alegerile din 1948 am dat toate îndrumările

necesare, îndemnând poporul pentru ridicarea cărţilor de vot şi deplasarea la centrul

de votare. Am dat citire tuturor Pastoralelor primite şi am mers singur la vot în

fruntea gospodarilor enoriaşi / Despre cinstea de care am dat dovadă în ziua votării

pot da referinţe Dl. Ursu (funcţionar la Primăria Huşi), fost preşedinte al Centrului

Epureni, Dl. Nec. Cremene – Inspector şcolar (secretaruş Centrului) şi C. Scârlat,

notarul comunei Pogăneşti. / Am fost încadrat în Frontul Plugarilor încă din 1945,

fiind la curent cu plata cotizaţiilor. Am fost şi voi fi pe linia Democraţiei româneşti,

susţinând în orice ocazie munca Înaltului Guvern al R.P.R.” Potrivit adeverinţei

6 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 160 / 1944, pachet 343.

7 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 160 / 1944, pachet 343.

8 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 254 / 1944, pachet 349.

9 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 161 / 1944, pachet 344.

10 AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 254 / 1944, pachet 349.

151

eliberate la 5 mai 1945 de Ion Eraşcu, fost primar al comunei Pogăneşti, preotul

Mihai Raicu „n-a avut niciodată o atitudine antidemocratică, atât la proclamarea

R.P.R., cât şi la alegeri”. Redăm şi componenţa F.D.P: Ghe. Pascal (preşedinte),

Ghe. Palade (secretar P.M.R.), Ion Eraşcu (primar), C. Scarlat (notar), Ghe.

Gugescu, M. Prodan, Const. Pascal şi Ghiţă Petrea (membri)11

.

Muzica bizantină din România a fost marcată şi de psaltul şi profesorul

Alexandru Raicu (27 septembrie 1888, Huşi – 5 mai 1975, Huşi), fratele preotului

de la Pogăneşti. Alexandru Raicu, absolvent al Şcolii de cântăreţi din Huşi, al

Conservatorului de Muzică din Iaşi (1925), ajunge cântăreţ bisericesc la Mangalia şi

Medgidia, profesor de muzică bisericească la Şcoala de cântăreţi şi Seminarul

teologic din Huşi, predă muzica vocală la Liceul de fete „Elena Doamna” din Huşi,

apoi muzica bisericească la Şcoala de cântăreţi din Iaşi (1949-1953). Retras la Huşi,

se remarcă ca dirijor al corului mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. „A scris

muzică psaltică şi a armonizat pentru cor mixt şi cor de voci egale cântări bisericeşti

psaltice tradiţionale (axioane, doxologii, stihiri, tropare etc.)”. Îl întâlnim alături de

Episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului coator al colecţiei de cântări bisericeşti

Îndrumătorul liturgic, tipărit la Bucureşti în 193912

.

Cântăreţi şi Paraclisieri

Ion Agapi, cu o carte de paraeclesiarh din 21 iulie 187613

.

Ioan Arapu, în incapacitate de a mai funcţiona în iulie 1911, potrivit

raportului protoiereului Ieremia Hagiu în urma inspecţiei realizate la biserica din

Pogăneşti14

.

Vasile Ghe. Pară, transferat la Vetrişoaia înainte de 1 februarie 191015

.

Vasile Leancă (26 iunie-25 iulie 1910. Nu s-a prezentat la servici). A fost

înlocuit cu I. Horeică16

.

Dumitru Ghe. Pară, căruia i se cere permutarea de la biserica din Stănileşti

la cea din Pogăneşti începând cu 1 august 191117

.

Vasile Hadarag, transferat la 1 octombrie 1916 în parohia Stoişeşti18

.

Irimia Codrescu, originar din Pogăneşti, refugiat de la parohia Cuzgun,

judeţul Constanţa, cerea în octombrie 1916 postul de cântăreţ din cauza

„evenimentelor din Dobrogea”19

.

Gheorghe Pară, numit la 1 ianuarie 1926.20

Gheorghe Pamfil, numit la 1 februarie 192721

.

11

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 254 / 1944. pachet 349. 12

Gheorghe C. Ionescu, Muzica bizantină în România Dicţionar chronologic, Editura

SAGGITARIUS, 2003, p. 368-369. 13

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 50 / 1876, f. 76. 14

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 23 / 1911, pachet 122. 15

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 29 / 1910, pachet 120. 16

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 29 / 1910, pachet 120. 17

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 23 / 1911, pachet 122. 18

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 34 / 1916, pachet 133. 19

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 34 / 1916, pachet 133. 20

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, II, nr. 3, martie 1926, p. 20. 21

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, III, nr. 3, martie 1927, p. 22.

152

N. I. Stratulat, numit la 15 august 192722

- 1 septembrie 1928, transferat

canonarh la Episcopie23

.

Vasile Mandrea, transferat la 1 decembrie 1928 de la Avereşti la

Pogăneşti24

, până la 1 ianuarie 1930, când este transferat la Epureni25

.

Petru Butilică, numit la 1 ianuarie 193026

.

Ioan Condurache, numit la 1 august 193127

- decedat l12 decembrie 194628

.

Petru Popa, demisionat la 1 august 193129

.

Ghe Partenie, era în 1946.

Moşu Andrei, transferat la 25 februarie 1947 de la parohia Militari II din

Bucureşti la Pogăneşti30

.

Şcoala

Dumitru Chiriţoiu, cercetând arhiva şcolii, îi plasează începuturile la 1897

(prima atestare este din septembrie 1865), iar primul învăţător ar fi fost Ion

Hobincu. La 1897 şcoala îşi desfăşura activitatea în casa închiriată de la locuitorul

Proca. După transferarea învăţătorului Ion Hobincu în satul Oţeleni, la 6 septembrie

1898 este numit învăţător Neculai Mocanu, care obţine rezultate bune, înfiinţează o

bibliotecă sătească, în care se regăsesc cărţile trimise de „Casa Şcoalelor” şi colecţia

revistei „Albina” şi din „Gazeta săteanului”.

Localul de şcoală, tip model, a fost construit în 1905, prin stăruinţa

învăţătorului Neculai Mocanu, cu sprijinul comunei Stănileşti şi concursul sătenilor.

Localul era format din două săli de clasă, antreu şi locuinţa directorului. Se pare că

localul de şcoală a fost sfinţit în toamna anului 1906, când învăţătorul Neculai

Mocanu a fost transferat la Bohotin, locul său fiind luat de I. Bucur. Din iniţiativa

învăţătorului Neculai Mocanu a fost înfiinţată Banca Populară în satul Pogăneşti,

unde deţinea şi funcţia de secretar. Între 1912 şi 1939 îşi desfăşoară activitatea

învăţătorul Scarlat Sofrone, care contribuie la înfiinţarea cooperativei „Mihai

Viteazul” şi a unei obşti de arendare.

Comitetul şcolar, înfiinţat la 18 decembrie 1927 sub preşedinţia

învăţătorului Scarlat Sofrone, având ca membri pe Marin Borş, Ilie Ignat şi N.

Tătaru, iar secretar pe Ghe. Moldovanu, depindea la 1941 de cel similar din

Stănileşti. La 1941 comitetul era format din N. Dascălu (preşedinte), Dumitru

Chiriţoiu (secretar), preotul M. Raicu, C. Botezatu (casier), N. Tătaru, I. Bordeianu

şi C. Pascal (membri).

La 5 februarie 1938 şcoala era deservită de învăţătorii Scarlat Sofrone,

Elena Chiriţoiu şi Dumitru V. Chiriţoiu, la decembrie 1940 fiind întâlnit în postul al

22

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, III, nr. 10, octombrie 1927, p. 130. 23

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, V, nr. 21-22, 1-15 noiembrie 1928, p. 193. 24

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, VI, nr. 1, 1 ianuarie 1929, p. 2. 25

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, VII, nr. 2, 1 februarie 1913, p. 14. 26

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, VII, nr. 2, 1 februarie 1930, p. 14. 27

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, VII, nr. 8, august 1931, p. 45. 28

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 254 / 1944, pachet 349. 29

„Buletinul Episcopiei Huşilor”, VII, nr. 8, august 1931, p. 46. 30

AEH, Fond Episcopia Huşilor, dosar 254 / 1944. pachet 349.

153

treilea învăţătorul M. Lapteş (utilizat). Localul de şcoală a suferit puţine stricăciuni

în urma cutremurului din 9 / 10 noiembrie 1940. „Este bine păstrat şi îngrijit, foarte

curat în exterior şi interior”. Curtea şi grădina şcolară erau împrejmuite cu gard nou

prin grija directorului Dumitru Chiriţoiu, „sârguitor şi foarte conştiincios în

îndeplinirea datoriilor şcolare. Este respectat şi preţuit de săteni pentru legătura

sufletească pe care o întreţine cu satul, iar de copiii este iubit pentru dragostea cu

care le face educaţia”. Lotul şcolar în suprafaţă de 4 hectare era arendat la data

respectivă. Funcţionau şapte clase cu un efectiv de 205 elevi.

La 15 septembrie 1941 era detaşat şi învăţătorul Enache Alin, care nu se

prezentase la post şi ar fi fost necesară înlocuirea sa deoarece Dumitru Chiriţoiu

primise ordinul de concentrare.

În 1941 şcoala funcţiona cu trei posturi de învăţători şi se simţea nevoia

unei noi săli de clasă. Frecvenţa şcolară era asigurată de 60-65 % din efectivele de

elevi.

Dumitru Chiriţoiu

A scris lucrarea „Monografia satului Pogăneşti din judeţul Fălciu” (p. 41-

71), bazată pe informaţiile şi documentele oferite de primărie sau culese de la

oamenii bătrâni din sat.

Începând cu 5 februarie 1942 învăţătorul Dumitru Chiriţoiu era mobilizat

în Regimentul 25 Infanterie. Gradul al II-lea l-a obţinut la 1 septembrie 1936, iar la

11 noiembrie 1941 s-a înscris pentru gradul I31

.

A înfiinţat căminul cultural „Mihail Kogălniceanu” din Pogăneşti, unde

activează ca director şi organizează şezători culturale, conferinţe pe teme culturale,

economice şi sociale, s-a implicat în strângerea plantelor medicinale, organizează

biblioteca căminului, abonat la diverse reviste şi ziare, organizează coruri şcolare şi

bisericeşti, înfiinţează cooperativa şcolară „Unirea”, organizează biblioteca şi

cooperativa şcolară, activează la subcentrul premilitar Stănileşti, funcţionează ca

secretar al comitetului şcolar.

Elena Chiriţoiu (5 februarie 1942-) Cele şapte clase de elevi sunt puse sub conducerea sa după mobilizarea

învăţătorului Dumitru Chiriţoiu.

În şcoală s-a organizat „colţul eroismului local”, „executat în conformitate

cu ordinele primite, afară de sala a doua unde a funcţionat învăţătorul Enache -

mobilizat” (informaţie din 1942).

Cantina şcolară

A fost înfiinţată de învăţătorul Dumitru Chiriţoiu.

Căminul Cultural

Învăţătorul Dumitru Chiriţoiu deţine funcţiile de secretar şi director al

căminului din 1936, era şi în 1941.

31

DANIC, Fond Ministerul Culturii Naţionale, dosar 588 / 1942, f. 2.

154

Sediul căminului se afla amplasat în şcoala primară, sfatul era format din 11

persoane. În zilele mai însemnate se organizau şezători culturale. Adunarea generală

din 18 iunie 1939 a decis înfiinţarea a patru secţii: sănătate, muncă, minte şi suflet

(a se vedea procesul verbal de inspecţie din 19 iunie 1939, semnat de C. Lascăr).

Piatra fundamentală a căminului cultural „Mihail Kogălniceanu” a fost pusă

la 27 august 1939 (au ţinut discursuri: lt. col. Ioan Lazăr, prefectul judeţului Fălciu,

Ioan Andrian, preşedintele Camerei de Agricultură, pr. Mihai Raicu, preşedintele

căminului şi pr. Anton Popescu, directorul căminului cultural judeţean). Construcţia

a început la 8 august 1939 din îndemnul preotului Mihai Raicu şi a învăţătorului

Dumitru Chiriţoiu, directorul instituţiei. Clădirea era situată lângă ferma Camerei de

Agricultură şi era ridicată din vălătuci de gospodarii satului.

Căminul deţine o bibliotecă administrată de învăţătorul Dumitru Chiriţoiu,

care a abonat instituţia la publicaţii precum: „Albina”, „România eroică”, „Satul”,

„Cuvânt moldovenesc” şi „Universul”. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi păstrat?

Biserica

Învăţătorul Dumitru Chiriţoiu consideră că la 1820 preoţii Iftodi şi Ifrim,

precum şi monahii Antonie şi Gherasim, ar fi construit lăcaşul de cult din lemn şi cu

temelie de piatră despre care bătrânii satului nu aveau ştiinţă. Catagrafia satului

Petrimăneşti (identificat cu Pogăneştii din dreapta Prutului) din 1820 înregistrează

pe „Mihălachi sîn popa Ifrim fără de dajdii a Sfintii Episcopii”, precum şi preoţii

Ioniţă, Ioan, diaconii Costandin, Dumitru şi pe Ioan dascălul.

O biserică din lemn ar fi fost construită pe la 1860 „după spusele

bătrânilor”, iar între 1890-1892 una nouă din zid de boierul Dimitrie Castroian.

Pe la 1860 boierul din sat l-ar fi adus ca preot pe Dumitraşcu Varlam, trimis

de el la studii specifice. „În timpul când a păstorit părintele Varlam, boierul Mitache

Castroian, care avea inimă bună pentru toţi locuitorii din acest sat, ajutându-i pe toţi

cei căzuţi la nevoie şi fiind un adânc credincios, a pus temelia noii biserici din acest

sat, cealaltă fiind căzută în ruină. Era prin 1868. Cu ajutorul bănesc al boierului şi

cu munca sătenilor, s-a ridicat măreaţa şi frumoasa biserică de astăzi care a fost

sfinţită la 1888”. Informaţiile prezentate de învăţătorul Dumitru Chiriţoiu sunt

inexacte şi lasă de dorit.

În monografia sa, învăţătorul Dumitru Chiriţoiu evocă preoţii Irimia Luca

(1892-1896, greşit), Petru Sârbu (1896-1930) şi Mihai Raicu, păstor de suflete şi în

1941-1942, despre care scrie: „Mic de statură, dar mare de faptă. Este preotul care

se asociază la toate treburile obşteşti. A reparat biserica, a făcut o casă parohială

care face mândria satului, activează în cadrul tuturor instituţiilor din sat. De la 1

decembrie 1941, C(ucernicia) Sa activează ca misionar în Transnistria, de unde se

va întoarce în curând”. Din 1926 preotul Petru (Petrache) Sârbu se implică în

convingerea locuitorilor în acceptarea calendarului gregorian (stilului nou).

Conservatorismul enoriaşilor săi a fost exploatat „de călugării sectanţi din

Basarabia, determinând pe câţiva din locuitori să-şi vândă o parte din avere şi să

treacă în secta inochentiştilor. De abia acum câţiva ani ei au revenit la dreapta

credinţă, prin strădaniile actualului preot, M. Raicu”. În jurul bisericii se găseau

pietre funerare cu inscripţii pe ele.

155

Casa parohială a fost ridicată prin îngrijirea preotului Mihai Raicu şi a

enoriaşilor săi.

Obiceiul participării întregii comunităţi la slujbele bisericeşti în zilele de

Duminică şi marile sărbători ortodoxe nu se mai respecta cu stricteţe la mijlocul

veacului al XX-lea. Frecventarea bisericii era asigurată de locuitorii în vârstă şi

elevii de şcoală.

Preoţi şi diaconi

Prezentăm o serie de informaţii inedite şi certe culese

din diverse surse arhivistice despre preoţii şi dascălii care şi-au pus viaţa în slujba

bisericii din Pogăneşti, fără a relua în mare parte informaţiile publicate până acum.

Luca Irimia, născut la 6 ianuarie 1824, grămătic, numit la Pogăneşti la 15

iunie 1850. Păstorea la 1909 peste 244 familii (899 suflete). Sursa cercetată prezintă

clădirea bisericii din zid în anii 1889-1890.

Pavel Anastasiu, născut la 21 mai 1853 în oraşul Huşi, fiul lui Anastasiu

Rusu, cu atestat seminarial al Seminarului din Huşi din 16 octombrie 1877, este

recomandat la 28 aprilie 1878 pentru a fi hirotonit diacon, fapt împlinit la 28 mai

1878.

Varlam Dimitriu, hirotonisit preot în 1845 de către Episcopul Sofronie

Miclescu şi decedat la 22 decembrie 1900, când era preot supranumerar.

Petru Sârbu (1909-?) cere la 1 martie 1912 permutarea la biserica din

Soleşti de unde a venit în 1909 şi unde slujise timp de 16 ani. Prin petiţia din 21

iulie 1912 locuitorii din Soleşti îl cereau ca preot.

Mihai Raicu s-a născut la 12 aprilie 1905 în oraşul Huşi şi a crescut în

parohia „Înăţarea Domnului”, unde deţine în 1946 şi locuinţă, licenţiat în teologie

cu lucrarea „Monografia bisericii Înălţarea din Huşi”. A slujit în calitate de

canonarh la biserica catedrală din Huşi (1 aprilie 1926 – 1 noiembrie 1927),

hirotonit preot la Stroeşti (1 iulie 1929), unde slujeşte între 1 iulie 1929 şi 1 aprilie

1934, de unde este transferat la Pogăneşti (1 aprilie 1934). În 1938 este hirotesit

econom.

A fost preşedinte de cerc, revizor al învăţământului religios, misionar de

circumscripţie, profesor de religie la şcoala secundară, delegat la examenele de

sfârşit de an şcolar, preşedinte al Căminului cultural din Pogăneşti, trimis ca

misionar în Transnistria, unde pleacă la 8 octombrie 1941, fiind detaşat la parohia

Coşniţa, judeţul Dubăsari, confesor de religie la cursurile de românizarea

învăţătorilor din Transnistria. În parohia Coşniţa finalizează lucrările de construcţie

a turlei bisericii, fiind considerat „unul dintre cei mai harnici şi conştiincioşi

misionari”. Se reîntoarce definitiv în ţară la 1 martie 1944. În perioada 1941-1944,

cât a slujit în Transnistria, a fost suplinit de preotul Neculai Bejan din parohia

Stănileşti II.

Parohia Pogăneşti era formată în 1944 dintr-un singur sat (232 capi de

familie). În condiţiile înaintării trupelor bolşevice preotul Mihai Raicu şi-a evacuat

familia. În cursul anului 1945 oferă ajutoare financiare lui Ştefan Pascal (30000 de

lei), Iordache Bălan din satul Chersăcosu pentru refacerea casei distrusă de incendiu

(35000 de lei şi cereale), pentru refacerea Spitalului din Huşi (5000 lei), cantina

„Mila Creştină” din Huşi (5000 lei, 18 kg fasole, 7 kg zarzavat), precum şi

156

văduvelor sau orfanilor de război (25000 lei şi 10 kg fasole). La 17 ianuarie 1946

solicită transferarea din Pogăneşti la biserica „Înălţarea Domnului” din Huşi în

postul de preot II.

În 1948 preotul Mihai Raicu se confrunta cu delatorii aserviţi noului regim

bolşevic, aşa cum reiese dintr-un memoriul al său, în care îşi justifica activitatea şi

din care reproducem largi pasaje: „Dacă mi se impută că am lăcrămat în ziua de 1

ianuarie 1948 (lucru ce se întâmplă adeseori când predic), acest lucru nu s-a

petrecut fiindcă a plecat fostul rege, ci pentru rugăciunile înălţate cu ocazia

începutului unui An Nou. Că nu sunt antidemocrat se poate constata din dovezile

eliberate de P.M.R. şi F(rontul) Plugarilor, autorităţile locale – şi care se anexează. /

În tot timpul am vorbit pe faţă, atât în biserică, şcoală şi primărie, îndemnând

poporul la supunere şi ascultare faţă de stăpânire, iar la muncă am fost în fruntea

poporului. / În ceea ce priveşte alegerile din 1948 am dat toate îndrumările

necesare, îndemnând poporul pentru ridicarea cărţilor de vot şi deplasarea la centrul

de votare. Am dat citire tuturor Pastoralelor primite şi am mers singur la vot în

fruntea gospodarilor enoriaşi / Despre cinstea de care am dat dovadă în ziua votării

pot da referinţe Dl. Ursu (funcţionar la Primăria Huşi), fost preşedinte al Centrului

Epureni, Dl. Nec. Cremene – Inspector şcolar (secretaruş Centrului) şi C. Scârlat,

notarul comunei Pogăneşti. / Am fost încadrat în Frontul Plugarilor încă din 1945,

fiind la curent cu plata cotizaţiilor. Am fost şi voi fi pe linia Democraţiei româneşti,

susţinând în orice ocazie munca Înaltului Guvern al R.P.R.” Potrivit adeverinţei

eliberate la 5 mai 1945 de Ion Eraşcu, fost primar al comunei Pogăneşti, preotul

Mihai Raicu „n-a avut niciodată o atitudine antidemocratică, atât la proclamarea

R.P.R., cât şi la alegeri”. Redăm şi componenţa F.D.P. din Pogăneşti: Ghe. Pascal

(preşedinte), Ghe. Palade (secretar P.M.R.), Ion Eraşcu (primar), C. Scarlat (notar),

Ghe. Gugescu, M. Prodan, Const. Pascal şi Ghiţă Petrea (membri).

Muzica bizantină din România a fost marcată şi de psaltul şi profesorul

Alexandru Raicu (27 septembrie 1888, Huşi – 5 mai 1975, Huşi), fratele preotului

de la Pogăneşti. Alexandru Raicu, absolvent al Şcolii de cântăreţi din Huşi, al

Conservatorului de Muzică din Iaşi (1925), ajunge cântăreţ bisericesc la Mangalia şi

Medgidia, profesor de muzică bisericească la Şcoala de cântăreţi şi Seminarul

teologic din Huşi, predă muzica vocală la Liceul de fete „Elena Doamna” din Huşi,

apoi muzica bisericească la Şcoala de cântăreţi din Iaşi (1949-1953). Retras la Huşi,

se remarcă ca dirijor al corului mănăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. „A scris

muzică psaltică şi a armonizat pentru cor mixt şi cor de voci egale cântări bisericeşti

psaltice tradiţionale (axioane, doxologii, stihiri, tropare etc.)”. Îl întâlnim alături de

Episcopul Gherontie Nicolau al Tomisului coator al colecţiei de cântări bisericeşti

Îndrumătorul liturgic, tipărit la Bucureşti în 1939.

Oferim şi o listă a cântăreţilor şi paraclisierilor despre care avem date certe:

Ion Agapi, cu o carte de paraclesiarh din 21 iulie 1876; Ioan Arapu, în incapacitate

de a mai funcţiona în iulie 1911, potrivit raportului protoiereului Ieremia Hagiu în

urma inspecţiei realizate la biserica din Pogăneşti; Vasile Ghe. Pară, transferat la

Vetrişoaia înainte de 1 februarie 1910; Vasile Leancă (26 iunie-25 iulie 1910. Nu s-

a prezentat la servici). A fost înlocuit cu I. Horeică; Dumitru Ghe. Pară, căruia i se

cere permutarea de la biserica din Stănileşti la cea din Pogăneşti începând cu 1

august 1911; Vasile Hadarag, transferat la 1 octombrie 1916 în parohia Stoişeşti;

157

Irimia Codrescu, originar din Pogăneşti, refugiat de la parohia Cuzgun, judeţul

Constanţa, cerea în octombrie 1916 postul de cântăreţ din cauza „evenimentelor din

Dobrogea”; Gheorghe Pară, numit la 1 ianuarie 1926; Gheorghe Pamfil, numit la 1

februarie 1927; N. I. Stratulat, numit la 15 august 1927- 1 septembrie 1928,

transferat canonarh la Episcopie; Vasile Mandrea, transferat la 1 decembrie 1928 de

la Avereşti la Pogăneşti, până la 1 ianuarie 1930, când este transferat la Epureni;

Petru Butilică, numit la 1 ianuarie 1930; Ioan Condurache, numit la 1 august 1931-

decedat l12 decembrie 1946; Petru Popa, demisionat la 1 august 1931; Ghe.

Partenie, era în 1946; Moşu Andrei, transferat la 25 februarie 1947 de la parohia

Militari II din Bucureşti la Pogăneşti.

Şcoala

Dumitru Chiriţoiu, cercetând arhiva şcolii, îi plasează începuturile la 1897

(prima atestare este din septembrie 1865), iar primul învăţător ar fi fost Ion

Hobincu. La 1897 şcoala îşi desfăşura activitatea în casa închiriată de la locuitorul

Proca. După transferarea învăţătorului Ion Hobincu în satul Oţeleni, la 6 septembrie

1898 este numit învăţător Neculai Mocanu, care obţine rezultate bune, înfiinţează o

bibliotecă sătească, în care se regăsesc cărţile trimise de „Casa Şcoalelor” şi colecţia

revistei „Albina” şi din „Gazeta săteanului”.

Localul de şcoală, tip model, a fost construit în 1905, prin stăruinţa

învăţătorului Neculai Mocanu, cu sprijinul comunei Stănileşti şi concursul sătenilor.

Localul era format din două săli de clasă, antreu şi locuinţa directorului. Se pare că

localul de şcoală a fost sfinţit în toamna anului 1906, când învăţătorul Neculai

Mocanu a fost transferat la Bohotin, locul său fiind luat de I. Bucur. Din iniţiativa

învăţătorului Neculai Mocanu a fost înfiinţată Banca Populară în satul Pogăneşti,

unde deţinea şi funcţia de secretar. Între 1912 şi 1939 îşi desfăşoară activitatea

învăţătorul Scarlat Sofrone, care contribuie la înfiinţarea cooperativei „Mihai

Viteazul” şi a unei obşti de arendare.

Comitetul şcolar, înfiinţat la 18 decembrie 1927 sub preşedinţia

învăţătorului Scarlat Sofrone, având ca membri pe Marin Borş, Ilie Ignat şi N.

Tătaru, iar secretar pe Ghe. Moldovanu, depindea la 1941 de cel similar din

Stănileşti. La 1941 comitetul era format din N. Dascălu (preşedinte), Dumitru

Chiriţoiu (secretar), preotul M. Raicu, C. Botezatu (casier), N. Tătaru, I. Bordeianu

şi C. Pascal (membri).

La 5 februarie 1938 şcoala era deservită de învăţătorii Scarlat Sofrone,

Elena Chiriţoiu şi Dumitru V. Chiriţoiu, la decembrie 1940 fiind întâlnit în postul al

treilea învăţătorul M. Lapteş (utilizat). Localul de şcoală a suferit puţine stricăciuni

în urma cutremurului din 9 / 10 noiembrie 1940. „Este bine păstrat şi îngrijit, foarte

curat în exterior şi interior”. Curtea şi grădina şcolară erau împrejmuite cu gard nou

prin grija directorului Dumitru Chiriţoiu, „sârguitor şi foarte conştiincios în

îndeplinirea datoriilor şcolare. Este respectat şi preţuit de săteni pentru legătura

sufletească pe care o întreţine cu satul, iar de copiii este iubit pentru dragostea cu

care le face educaţia”. Lotul şcolar în suprafaţă de 4 hectare era arendat la data

respectivă. Funcţionau şapte clase cu un efectiv de 205 elevi.

La 15 septembrie 1941 era detaşat şi învăţătorul Enache Alin, care nu se

prezentase la post şi ar fi fost necesară înlocuirea sa deoarece Dumitru Chiriţoiu

primise ordinul de concentrare.

158

În 1941 şcoala funcţiona cu trei posturi de învăţători şi se simţea nevoia

unei noi săli de clasă. Frecvenţa şcolară era asigurată de 60-65 % din efectivele de

elevi.

Începând cu 5 februarie 1942 învăţătorul Dumitru Chiriţoiu era mobilizat

în Regimentul 25 Infanterie. Gradul al II-lea l-a obţinut la 1 septembrie 1936, iar la

11 noiembrie 1941 s-a înscris pentru gradul I.

Dumitru Chiriţoiu a înfiinţat căminul cultural „Mihail Kogălniceanu” din

Pogăneşti, unde activează ca director şi organizează şezători culturale, conferinţe pe

teme culturale, economice şi sociale, s-a implicat în strângerea plantelor medicinale,

organizează biblioteca căminului, abonat la diverse reviste şi ziare, organizează

coruri şcolare şi bisericeşti, înfiinţează cooperativa şcolară „Unirea”, organizează

biblioteca şi cooperativa şcolară, activează la subcentrul premilitar Stănileşti,

funcţionează ca secretar al comitetului şcolar.

Cele şapte clase de elevi sunt puse sub conducerea învăţătoarei Elena

Chiriţoiu începând cu 5 februarie 1942, după mobilizarea învăţătorului Dumitru

Chiriţoiu.

În şcoală s-a organizat „colţul eroismului local”, „executat în conformitate

cu ordinele primite, afară de sala a doua unde a funcţionat învăţătorul Enache -

mobilizat” (informaţie din 1942).

Căminul Cultural Învăţătorul Dumitru Chiriţoiu deţine funcţiile de secretar şi director al căminului

din 1936, anul înfiinţării, era şi în 1941.

Sediul căminului se afla amplasat în şcoala primară, sfatul era format din 11 persoane. În

zilele mai însemnate se organizau şezători culturale. Adunarea generală din 18 iunie 1939 a

decis înfiinţarea a patru secţii: sănătate, muncă, minte şi suflet (a se vedea procesul verbal de

inspecţie din 19 iunie 1939, semnat de C. Lascăr).

Piatra fundamentală a căminului cultural „Mihail Kogălniceanu” a fost pusă la 27

august 1939 (au ţinut discursuri: lt. col. Ioan Lazăr, prefectul judeţului Fălciu, Ioan Andrian,

preşedintele Camerei de Agricultură, pr. Mihai Raicu, preşedintele căminului şi pr. Anton

Popescu, directorul căminului cultural judeţean). Construcţia a început la 8 august 1939 din

îndemnul preotului Mihai Raicu şi a învăţătorului Dumitru Chiriţoiu, directorul instituţiei.

Clădirea era situată lângă ferma Camerei de Agricultură şi era ridicată din vălătuci de

gospodarii satului.

Căminul deţine o bibliotecă administrată de învăţătorul Dumitru Chiriţoiu, care a

abonat instituţia la publicaţii precum: „Albina”, „România eroică”, „Satul”, „Cuvânt

moldovenesc” şi „Universul”. Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi păstrat?

Bibliografie selectivă:

Administraţiunea Cassei Bisericii, „Anuar”, 1909, p. 424;

Arhiva Episcopiei Huşilor, Fond Episcopia Huşilor, dosarele 50 / 1876; 6 / 1878; 12 / 1878;

32 / 1901; 29 / 1910; 23 / 1911; 34 / 1912; 34 / 1916; 160 / 1944; 161 / 1944; 254 / 1944;

Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Visteria Moldovei, dosar 6 / 1820, f. 83;

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Fond Ministerul Culturii Naţionale, dosar 588 / 1942;

IONESCU, C. Gheorghe, Muzica bizantină în România. Dicţionar cronologic, Editura

SAGGITARIUS, 2003.

159

160

161

162

163

SONETELE TĂCERII

Colonel (r) Martin Cata

Durerea tăcerii

Capcană ascunsă în iarbă înşfacă

piciorul,

Ascunse tăceri spre lumină în valuri

durerea,

În picuri şuvoi sfredel spre căi

răscolind revederea,

Înaltul cuvânt, cuvântul ce-alină

fiorul!

Loc strâmt în zenituri sau abisale

avânturi,

Tăcerea adună chinuri nespuse şi

patimi,

În umbre fiinţă şi piatră, cascade de

lacrimi,

Rămân închistate şi aprig zdrobite-n

adâncuri.

Meree nu-i durerea în linişte, tăcere,

Precum cârcei în vie înfăşurând o

coardă,

Un chin, o-nnegurare, flori gânduri

scânteiere,

Ori revărsări diforme, căderi,

humunculi hoardă,

Renaşteri înfloreşte frumosul, blând

cuvânt,

Ureche ce ascultă şi guri şoptind lin

cânt!

Gând tăcut

Un fluture din aripi clipind aici,

acum,

Departe-n altă vârstă un uragan

stârneşte,

Un gând ţinut în lanţuri uri ori iubiri

dospeşte,

Doar liber el aleargă spre sori, iviri,

parfum

ce-adânci miresme-aduce spre-adânci

tăceri năvalnic,

Unde o lume naşte sorbind o altă

lume,

Poate a treia floare polenizând

cutume,

De piatră turn vedea-va în orizontul

tainic.

Doar în tăceri nasc gânduri, doar în

tăceri se-ncheagă,

Iluzii şi speranţe, în definiri hotare,

Tăcute crisalide, păienjeniş ce leagă,

Tărâmuri minunate ori dărâmate-

altare,

El singur, doar el singur, cuvântu-n

zori sclipind,

O lume izbucneşte, un fluture clipind!

Forţa tăcerii

Când lutul se uneşte cu gând din lut

ivit,

Popas nebuna goană din împliniri

pofteşte,

Timpan spre line simţuri şi spre

dorinţi urzeşte,

Spre cea tăcută voce, tăcută-n

nesfârşit.

164

Aleasă-mpreunare, spirale reci de

forţă,

Sfios îngemănate, fin tunete călcând,

Puteri sclipind tăioase albastru foc

arzând,

O turlă răsucită, o flacără de torţă.

Cuprinderea în braţe molatice sau

grele,

Renaşte gândul fraged iar gânduri

gângurind,

Ivesc o viţă nouă şi doborând zăbrele,

Tăcerea o trădează şi în cuvânt se-

aprind,

Cuvântul e-nceputul din gândului

tăcere,

Plămadă-n aşteptare mereu iţind

mistere.

Răspuns

Înalţă în tăcere, în susur de gândire,

Prin vocea nevorbindă, la PreaÎnaltul,

plânset,

Flori spre o nouă viaţă, fiori fără de

scâncet,

Rugă, mereu în rugă şi rugă spre

menire!

Tăcerea nesfârşită, tăcerea înconjoară

Fiinţă ce în zbateri după răspuns

tânjeşte,

Iar liniştea se-aşează şi sunet nu

mijeşte

A mulţumi biet suflet în viaţa grea

trăită.

Ivire blând vibreză sfidând tăceri

virgine,

Desăvârşita voce în simfonii astrale,

Spre gând încununare, plâns, rugă să

aline,

Şi dezlegări tăcerii, cuvânt din noua

cale:

-Te-ntoarce spre lumină, renaşte din

tumult,

Şi lasă aste cereri, tu meriţi mult mai

mult!

Tăcerea Genezei

O singularitate, tăceri, tăceri adună,

Mustind în energie spre infinit

aprinsă,

Informă, nemărime, ea în micimi e

prinsă,

Sol veşniciei este şi iarăşi ei străbună!

Şi-a fost ivirea clipei şi pulberii de

stele,

Cuvântul spre-nceputuri, acel sublim

,,să fie..!”

Flămânda nemişcare născând mişcare

vie,

Văpăi în armonie, văpăi în lumi

rebele!

De-atunci, membrane fine cuprinse în

vâltoare,

Zăgazuri nezărite ridică-n fiinţări,

Roşul dragon visează spectrala-

nfiorare

Pe versatile unde muşcând moi

depărtări!

Pendul călcând pe clipă, pe-a stelei

simfonie,

Cuvânt oprind mişcarea cu-acel

sublim ,,să fie..!”

Tăcerea Domnului

Tăcere înflorită din ascultări de Tată,

Spre soare înfăşoară rotiri treizeci

pământul,

Gând nesupus vorbirii, în linişte

Cuvântul,

165

În adiere, foşnet, menire-ncununată.

Pustiul, doar pustiul a ascultat tăcerea

Cuvântului spre sine, spre şerpi în

zvârcolire,

Din întristări tăcere, smeriri şoptind

ivire

În adevăr, o cale-şi arată scânteierea.

Şi din tăceri, iubire. Cuvânt îngreunat

De lut întunecime. O limpede furtună

Zdrobeşte lumi, zdrobeşte, un templu

dărâmat,

Renaşteri spre-nceputuri şi reclădiri

adună,

Aprinsă lume, arsă, tot lutul pârjolit,

Dar în deşert Cuvântul un mugur a

ivit!

Sihastrul

În rătăciri lumeşti când paşi urcând

spre castrul

luminilor dintâi, tăceri zvâcnind

izvoare,

Auz netulburat, ochi zămislind

fuioare

de alb, albastru, verde. vei întâlni

sihastrul,

un văz deschis tăcerii, gonind

singurătatea

firii, ce roade-ncet, hapsână,

înţelepciunea nudă

din liniştea adânca. Iar ea, ea lumea

crudă,

negrindu-i alb obrazul, rozându-i

puritatea!

Linişti spre el veghează. sfioase

căprioare-i

adulmecă tăcerea şi paşii împletindu-

şi

pe frageda cărare, pic, picuri de

sudoare-i

în sânge picuri, picuri, auzul

mistuindu-şi!

Stăpân peste tăcere, rob zgomotul îi

este,

Tăceri în fine straturi, adună o

poveste!

Complementaritate

Secante sunt create, în spatiu-timp

divine,

Văzuta lume, certă, o alta nevăzută,

Flori în şuvoi de ploaie şi linişte

cernută,

Ivesc ciocniri fugare ori înfrăţiri

depline.

Perfecte, aşezate, ca liber să-ntretaie

Tăcere-n armonie şi armonii-n tăcere,

Vii, viguroase ramuri, cor împletind

mii ere

Zidite, vechi contrarii, stârnind în om

văpaie!

A-nceţoşat văpaia un măr, muşcat pe

rând,

A-ntunecat portale, a sângerat o vină,

Neant negând neantul, iar jertfa

fulgerând

În lumile opuse fire de fir lumină!

Opuse lumi, contrare, lin ele se

înfrunt..

Creaţia-i doar una, „sed complementa

sunt”

Tăcerea iubirii

Spirală răsucită legând acizi nucleici,

Dublată e spirala. Doi înflorind fiinţă,

Din aspre tăvăluguri, din vină,

străduinţă,

Ies strigăte şi ţipăt şi ochi lucind

feerici!

166

Un glas iubirea n-are dar mii în mii

de glasuri,

Substanţe fluctuante nu vor un singur

gând,

În contopire liber şi izbucnind pe

rând

Nasc armonii eterne ori strâmbe,

strâmbe falsuri!

Tăcut-a fost iubirea ce piatra

unghiulară

La al zidirii capăt prin jertfă aşezată,

A scos din mâl frumosul şi ea, ea

singulară,

În ţăndări mii iubirea tăcută-

mprăştiată!

S-o afle-n chin e omul, întreagă, alb

văzută,

Imagine sublimă-n oglindă refăcută!

Tăcute universuri

Irepetabil, unic se naşte omul, singur

croieşte-n gânduri lume, o lume doar

a lui,

izvoare de lumină, dorinţi, alegeri,

nu-i

o alta mai frumoasă, mereu în daruri

mugur!

Fum în văzuta lume, mii, mii lumi

fascinante,

Şoptind şoptit în gânduri torente de-

adevăruri,

Fum, fum în alb, albastru călătorind

în văluri,

În dezlegări de luturi, în revărsări

vibrante

spre lumea de lumină ce cânt şi gând

adună,

dezvăluit e omul, creatul, gânditorul

de sine universuri. Edenul ce-

mpreună

gânditul, nefăcutul, căderea dar şi

zborul.

Tăcute universuri în nesfârşit se-

avântă,

Când lut întors în luturi, când gânduri

nu cuvântă!

Tăcute voci

Vârtej spre-albastre linişti cristalul

contemplării

Fâşii în trei, în zdrenţe se-mparte-n

fluturare,

Cea liberă pornire foşnind în

arbitrare,

Cu gândul bun şi vrednic şi fructul

înfruptării.

Trei voci mustesc tăcute greu

fermentând cristalul,

Enzime agitate noi linişti alterând,

Ori limpezi diamante spre nalturi

fulgerând,

Ea, libera pornire sortind urcuş spre

malul

cel drept fiinţei sterpe din nou

născândo-n gânduri,

din disperări şi beznă, esenţe risipite,

stârneşte vifor aspru alungă uri în

hăuri

şi bunul gând în verde. Rugini oftând,

plivite!

Tăcute voci fiinţei stârnesc înfiorare,

Doar una, numai una zâmbeşte

contemplare!

Tăcerea disperării

E-un strigăt tăcut, un răcnet de

gânduri tăcute

Întoarse spre sine, în cel de aproape

golul găsind

Să-l umple pe plin, nu singur în

chinuri trudind,

167

Un strigăt în strigăt, tăceri în tăcere

zăcute.

Abis în abisuri, dorinţi cufundate,

Năvalnic se scaldă adânc în tristeţi,

ne-mpliniri,

Şi cel ce-i aproape, aproape acolo-n

priviri,

Adoarme-ascultarea în cânturi şi

visuri ratate.

Şi-atunci înspre minus, un minus pe

inversă axă,

De sunet uscate petale adună topind

Speranţă în scâncet, iubirea e laxă,

Iar ea disperarea, aici, în fiinţă fiind!

Vibraţie rănită vorbind în gânduri ude

Dar nimeni nu te-ascultă, El, singur te

aude!

Tăcutul înger

(după o poveste...)

Viu! Vie e iubirea, sfioasă contopire,

Năprasnic cotropită-n fiori, cărări

deschise,

Ivit era portalul. De dincolo de vise

suflet spre drum găteşte, El, dragostei

clădire

ce îl trimite-n lume, în lumea cea

văzută,

în împliniri iubirea, un mugur rod să

dea!

-Tu, suflete vei merge, de-aici din

colţ de stea

fiinţei să dai viaţa de dragoste-

ncepută!

Vei suferi în zgură, rupturi în

umilinţă,

În aşternut de trudă, rugină de durere,

Doar lacrima de sânge va picura

iubire,

Veghea-te-va un înger în dor şi

mângâiere!

-Şi ce voi face Doamne? Dar spune-

mi, cum îl cheamă?

-Acestea le uita-vei! Lui îi vei spune

MAMĂ!

Tăceri definite

Cupolă peste Tera, imensă, grea

ureche

Spre ascultări infime, în aer, fin

vibraţii,

Ciclopic ochi ce vede de sunet

inspiraţii,

Distorsiuni fluide, ce nobila pereche

le-ndreaptă în ivoriu, conglomerări

nervoase,

În împliniri de sensuri simţind

mişcări de guri,

Ce sunet colorează ori tulbură în uri,

Cea undă nemişcată unei tăceri

sfioase.

Mă-ntreb, întreb în şoaptă, de unda

nemişcată,

Ce-n ample zăcăminte a adunat

comori

un univers plăcere, speranţă

sfărâmată,

Ar prinde glas puternic şi s-ar

deschide-n pori?

Un răcnet ar străbate tot viul univers,

Frecvenţe reînviate ar deştepta nou

mers!

Simplitate

E chip văzut în floare, în frunză, în

nervură,

O linie, o dreaptă ce-mparte

orizonturi,

Vezi pui de căprioară, vezi miei cu

umezi boturi,

168

Copil cu râset-clinchet, cu zâmbet

fără ură!

Şi dreptul drum iubeşte, nu dă ocol

genunii,

O punte ancorată, sever, ce-alină

creste,

Sfioasă mângâiere, a unei palme peste

perfectul cerc tăcerii, idee a cununii

ce-mpodobeşte liber dorinţă luminată

spre adieri de vise, doar una adiere,-

-n iubire ne-nrobită, în lacrimi

distilată,

Doar el, doar el copilul, ca şi copilul

cere!

E verdea simplitate ce doar copilul

simte

Încrederea, un munte! Lăcaş întru

Părinte!

Tăcerea verdelui

Şoptiri în verde-albastru au străbătut

mii ere,

Ca roş, aprinsul roşu, fluid de viaţă

fie,

Rămase simplul verde-n, uitări şi

nostalgie

În vii tăceri, în umbre; eterne bariere

n-amestecă nici roşul cu verdele în

cupă,

el verdele-n tăcere în vaste clorofile

albei luminii smulge puteri, puteri

subtile,

acolo doar în verde, ea viaţa să erupă.

Acolo în suflarea, prin verde

răsuflare,

Să umple goluri sumbre ce roşul

colorează,

Se arde unda verde, se zguduie aflare,

Albastrul, nesfârşitul prin verde doar

durează!

Pe-a Evei goliciune o frunză-

nfiripată,

Iubiri, iubirii taine spre roşu

dezlegată!

Tăcerile Fecioarei

Din grai şoptit de înger tăcut cuvânt

se-ncheagă

spre întrebări copilei, nelinişti de

fecioară,

Nelinişti spre mistere şoptind a câta

oară?

Iviri de lume nouă, prin „fie” să

aleagă!

Tăcere-n limpezime, Ea a ales

izvorul,

Albastră-nfiorare, petală-ncremenită

în pură înflorire spre înfloriri menită,

Şi loc, şi loc de rugă, să se-nnoiască

dorul,

nespusul dor de Domnul, în vechi

clipiri, aleanuri,

Mlădiţă prea tăcută sub pojghiţă de

ghiaţă,

Subţire fir de floare, dor răbufnind în

lanuri,

Un mugur învelindu-l a renăscut iar

viaţă,

Tăceri desăvârşite au zguduit

portaluri,

S-a prăvălit iubirea din ceruri, valuri,

valuri!

Îmbătrânire(Mers tăcut)

Tenace, punct minuscul, sec mersul

furişează,

Pe fine căi deschise de pulberea de

stele,

169

Tăcut se-mbie-n pete, clădind,

clădind punţi grele,

O umbră, castă umbră pe viu, tăcut

aşează.

El, micul om îngână cu mirosul de

iarbă,

Cu muguri şi lăstarii ce umezi tac

mergând,

În tumbe se-nfăşoară cu mieii, vifor

gând

în ancoră zenitul, în totul să-l

absoarbă

gonind spre piedestale, spre lauri,

mari cununi,

Tenace, punct minuscul, sec mersul

furişează,

storcând în miezul minţii creaţiei

minuni,

Tenace, punct minuscul, sec mersul

furişează,

ori întrebând oglinda ce frumuseţi

veghează,

Tenace, punct minuscul, sec mersul

furişează!

De ce taci , Doamne?

De ce? întrebi răstit! ţi-e dor de

începuturi,

De alb fior în cântec, spărgându-se-n

fiinţă,

Când toate, toate, toate, foc

răbufneau, putinţă?

Acum, în vestejire, o mână-ntinsă

scuturi!

Dar te-ndârzeşti amarnic, lovind tării

cu palma,

Să dai în nefiinţă război, durere,

moarte,

S-alungi pizmă şi ură, să le alungi

departe,

Şi vorba grea, dispreţul, mânia şi

sudalma!

De ce! Când tu, doar tu aduci cu

liberul arbitru,

Somn răvăşit în neguri, iubire în

uitare,

A crede nu e totul, focul iubirii

dintru,-

-nceputuri ardă şoptind spre ascultare:

-Fă Edenul iubirii rotiri pe-ntreg

pământul,

Tăcerea-n zdrenţe ruptă de sol divin,

cuvântul!

Tăcerea sărutului

Cum plinul rod din ramuri

îmbrăţişând tăcutul,

În mustuiri de gesturi tandreţea-n ram

cuprinde,

Un dar în revărsare sfielnic gând

aprinde,

Etern-a gurii nuntă, nectar divin,

sărutul!

Tăceri, tăceri zâmbeşte sărutul cast al

mamei,

Tăceri în zvârcolire, vulcan sărut

iubitei,

Tăceri în mâna-ntinsă sărutul dat

risipei,

Tăceri în ritualuri smerit sărut

icoanei.

Nu izgoni sărutul şi nu-l uita în ramă,

E dar divin spre inimi, spre-ascunse

fericiri,

Sorbeşti nemărginirea ce nu-ţi

cerşeşte vamă,

Şi abisale cânturi străfulgeră-n

priviri!

Dar să-ţi fereşti tăcerea de încercarea

crudă,

170

Alungă în genune parşiv sărut de

Iudă!

Psalm

Şi lasă, lasă Doamne deschisă poartă,

Doamne,

Şi-n pic, în picuri plânset roi daruri

dăruieşte,

Tot Tu, tot Tu o, Doamne din aspre

ierni în toamne,

Prin lacrimei zidire timp nou spre noi

iveşte.

Eu nu îţi cer o, Doamne ivire a Ta

Faţă,

Precum Adam strămoşul era în

contemplare,

De-ai Tăi să fiu din lume spre-a

veşniciei viaţă,

Din stropi în stropi de sânge pe-a

Golgotei cărare.

Şi-a veşniciei viaţă mi-ai spus, da,

ştiu Părinte,

Să Te cunosc pe Tine, pe Fiul Tău în

dar,

Să Te cunosc pe Tine în certe

jurăminte,

Să simt, să simt credinţă, în valuri,

valuri har,

Să Te cunosc prin glasul cel călător în

mine,

Răpeşte-mă-n frumosul, în armonii,

mistere,

În lumea cea văzută sub paşii Tăi,

Divine,

Să întâlnesc iar calea edenicelor ere.

Să întâlnesc copacul ştiinţei,

cunoştinţei,

Cu ramuri aplecate spre gând

iscoditor,

Vârteje de lumină, învolburări

putinţei,

Spre nesfârşit să fie portal răscolitor.

Să-ntrezăresc spirala ce caută spre

Tine,

Drum pelerin în evuri, tăcută adiere,

Să prind străfulgerarea din infinitu-Ţi

bine,

Suflarea-Ţi din-ceputuri în gându-mi

priveghere.

Dar iarăşi ştiu o, Doamne de-ajunsă

nu-i credinţa,

Chiar cel pierdut de-nalturi tăgădui

nu poate,

Dar deznădejdi aruncă, în îngroziri

fiinţa,

Nu, nu-i de-ajuns doar crezul, iubire

ceri în toate.

Prelinsă picătură din Tine,Tu, Iubire,

Pe-amorf plăpându-mi suflet,

coroană, nouă viaţă,

Să-mi scald fiinţa-mi nudă-n

crâmpeie de ivire,

Şi chipul Tău, Iubire să-l văd în orice

faţă.

Şi lasă, lasă Doamne, deschisă

Doamne poartă,

Răpeşte-mă-n frumosul, în armonii,

mistere,

Trădări şi neputinţe, nădejdi pierdute

iartă,

Să întâlnesc iar calea edenicelor ere!

Poezia

Când după grea cădere portalul se

închise,

O adiere-n lume s-a furişat fierbinte,

Rămase în colinde şi dor şi gând şi

vise,

De paşi divini, de îngeri aducere

aminte.

Şi valul de-adiere în valuri, valuri,

valuri,

Atinse în tăcere pământ şi flori şi ape,

Atinse iarăşi omul cel vitregit de

daruri,

171

Ca din celeste şoapte sfielnic să se-

adape.

Acolo-n adiere în împletiri măiestre,

Petale-s ne-ncepute din cel pierdutul

rai,

În gândul bun, iubire, ivesc orbind

ferestre,

Ea-i una, poezia, al îngerilor grai!

E tunet, fulger tainic ori stâlp de foc,

privire-i

în limpede vedere, spre om o minte

stea

să cugete zvâcnirea ori în furtuni

sclipire-i

s-aline uraganul, mister în linişti, dea

înfiorări, fantasme, alint genei clipire-

i,

Să zdruncine portaluri, în rit venin să

bea!

172

173

Cuprins

Interacția radiațiilor radioactive cu materia în condiția câmpului închis – col

(r) ing. Nicu Şapcă

5

Summitul NATO - Newport Ţara Galilor 04-05.09 2014 – gl. Bg. (rtr)Vasile

Ignat

13

Batalionul 202 Apărare C.D.R.N. (intervenţii la dezastre) Huşi. Amintiri din

perioada 1956-1964 (partea I) – col. (r) Dumitru Brînzei

15

O cadenţă (III) - col. (r) ing. NBC Nicu Şapcă 21

Resursă umană de substanţă în batalionul 202 C.B.R.N. ,,General Teleman”

- maistru militar principal Mihai Brighiu

27

Unele aspecte din activitatea de construcţii militare în perioada 1859-1877-

Constantin Stănăşilă

33

Bancnotele emise de Banca Națională a României până la declanșarea

Primului Război Mondial – prof. Marian Bolum

49

De la mituri şi legende, la zborul omului pe un alt corp ceresc - prof.

Dumitru Bahnariu

71

95 de ani de la înfiinţarea societăţii „Mormintele eroilor căzuţi în război” –

cpt. (r) ing. Constantin Samoilă

79

Preoțimea vasluiană în timpul celui de-al doilea război balcanic – pr. Andrei

Creţu

89

300 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni – cpt. (r) ing. Constantin

Samoilă

97

Biserica din satul Mălăieşti, comuna Vutcani, judeţul Vaslui, cu hramurile

„Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena”, „Sfântul Nicolae” şi „Sfânta

Muceniţă Aglăida”.

Memoria locului – Marian Ceru

101

O monografie inedită a Satului Mălăieşti, judeţul Vaslui – Costin Clit 117

Din trecutul satului Olteneşti – Costin Clit 131

O monografie inedită a satului Pogăneşti, comuna Stănileşti – Costin Clit 145

Sonetele tăcerii – col. (r) Martin Cata 163

174