Cuprins

I. Argument………………………………………...…………5

II. Introducere……………………………...……...………….8

III. Mărturii ale tradiţiei muzicale de sorginte bizantină din

Mănăstirea Neamţ până în secolul XVIII…………..……..16

IV. O scurtă introducere în muzica psaltică de tradiţie bizantină

practicată în secolul al XVIII-lea pe teritoriul ţării

noastre..................................................................................26

V. Protopsalţi români, reprezentanţi ai tradiţiei muzicale din

Mănăstirea Neamţ:...............................................................31

1. Protopsaltul IOSIF MOLDOVEANUL, Schimonah

(~ anii 1745-1830)

A. DATE BIOGRAFICE……….…………31

B. OPERA…………………………………40

2. Protopsaltul VISARION, Ieromonah

(1794-1844)

A. DATE BIOGRAFICE………….……..69

B. OPERA ……………………………….74

3. Protopsaltul DOROTHEI IORDACHIU, Ieromonah

(+ 29 decembrie 1888)

A. DATE BIOGRAFICE...........................90

B. OPERA .................................................96

VI. Protopsalţi români, veniţi din alte locuri în Mănăstirea

Neamţ:................................................................................100

1. Protopsaltul MACARIE, Ieromonah

A. Repere biografice generale privind în special activitatea premergătoare

venirii la Mănăstirea Neamţ ..............................100

B. Activitatea muzicală şi raportul lui vizavi de tezaurul tradiţiei muzicale

nemţene pe parcursul şederii temporare la Mănăstirea Neamţ (1831-

1833)................................................................... 102

VII. Concluzii............................................................................108

VIII. Bibliografie........................................................................110

Prescurtări pentru reviste

A.M.B. = Acta Musicae Bizantinae (Iaşi)

B.O.R. = Biserica Ortodoxă Română (Bucureşti)

B.R. = Byzantion Romanicon (Iaşi)

E.I.B.M.B.O.R. = Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române (Bucureşti)

M.A. = Mitropolia Ardealului (Sibiu)

M.M.S. = Mitropolia Moldovei şi Sucevei (Iaşi)

S.T. = Studii Teologice (Bucureşti)

Abrevieri uzuale

B.A.R. = Biblioteca Academiei Române

cap. = capitol

cca. = circa

cf. = conform

coord. = coordonator

d. Hr. = după Hristos

diac. = diacon

dr. = doctor

ed. = editor, ediţie, editură

ep. = episcop

ex. = exemplu

f. = fila

ff. = filele

gr. = grec(esc)

î. Hr. = înainte de Hristos

ms. = manuscris

n. = notă

nr. = numărul

p. = pagina

pp. = paginile

pr. = preot

red. = redactor, redacţie

rev. = revistă

rom. = român(esc)

sec. = secol

Sf. = Sfânt

۷ = verso

٢ = recto

vol. = volum

I. Argument

Fiecare Biserică ortodoxă locală îşi are rolul, experienţa, tradiţia şi meritul ei

în păstrarea spiritualităţii moştenite de la strămoşi şi înaintaşi. Fiind “singurul

popor latin de credinţă ortodoxă şi, totodată, cel mai vechi neam creştin din această

parte a Europei”1, poporul român a avut menirea deosebită de a promova valorile

autentic creştine şi mai ales de a transmite urmaşilor tezaurul cultural al

Bizanţului, după cucerirea lui în 1453.

Prin recunoaşterea Mitropoliei Moldovei, cu sediul la Suceava, de către

Patriarhia Ecumenică în anul 1401, rolul ierarhiei bisericeşti şi al mănăstirilor

româneşti a crescut. Astfel, “Mănăstirea Neamţ a devenit europeană încă din

secolul XV, prin echipa marilor călugări caligrafi şi copişti din şcoala monahului

Gavriil Uric, ca şi prin numeroşi monahi nemţeni care se retrăgeau la nevoinţă

peste hotarele Moldovei în Ţara Sfântă, în Muntele Sinai, în Muntele Athos mai

ales, şi chiar în Mănăstirea Pecerska din Kiev” 2 .

1 Biserica Ortodoxă Română, în Viaţa religioasă din România, Studiu documentar al Secretariatului de Stat pentru Culte, Ediţia a II-a, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 17.2 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti - Interviu cu Protosinghelul Nifon Corduneanu, Ediţia a II-a, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990, p. 427.

În sec. XVI-XVII Mănăstirea Neamţ se impune peste tot prin viaţa

duhovnicească ce se ducea aici, prin spiritualitatea şi cultura patristică al căror

centru pentru Moldova era aici. În sec. XVIII, Mănăstirea Neamţ se face cunoscută

în toate ţările ortodoxe prin personalitatea stareţului Paisie şi a curentului paisian

creat la Neamţ şi răspândit din Athos până in inima Rusiei pravoslavnice; iar din

sec. XIX Neamţul se impune mai ales prin cărţile bisericeşti tipărite aici şi

răspândite în toate ţările şi centrele ortodoxe sud-est europene.

Frumuseţea dintotdeauna a sfintelor slujbe de zi şi noapte, cu vestita şcoala

nemţeană de muzică psaltică de tradiţie bizantină, s-au păstrat prin numeroase

manuscrise şi cărţi împodobite cu miniaturi lucrate de monahii Mănăstirii Neamţ,

dar care astăzi, în majoritatea lor, sunt răspândite pe o vastă arie europeană, de la

Oxford până la marile biblioteci şi muzee din Moscova, Roma, Viena, Belgrad,

Atena, Sofia, Ierusalim şi din Muntele Athos şi Sinai.

Prezenta lucrare îşi propune să evidenţieze rolul hotărâtor pe care l-a avut

Mănăstirea Neamţ în păstrarea şi îmbogăţirea tezaurului muzical de rit bizantin

prin activitatea intensă a reprezentanţilor ei în secolele XVIII şi XIX.

Termenul de “protopsalt” (ỏάς apare şi în documentele de la

Neamţ3, ceea ce dovedeşte puternica influenţă a muzicii greceşti şi-l desemnează

pe cel ce se îngrijea de învăţarea cântării bisericeşti şi de tot ce ţinea de muzică în

chinovie. Alături de protopsalt era menţionat canonarul sau tipicarul, pe urmă

conducătorii corurilor de la cele două strane şi primii cântăreţi.

Apariţia acestei funcţii muzicale se datorează faptului că interpretarea unei

partituri „devine o operă individuală, produs al cântăreţului, după gradul său de

virtuozitate vocală. Şi, negreşit, în acest caz, doi cântăreţi puşi alăturea (în faţa unei

piese de psaltichie), nu o execută la fel”4, obişnuinţă care la rândul ei se explică

3 Ex. : Ms. rom. nr. 17, f. 243.4 Gavriil Galinescu, Cântarea bisericească, în „M.M.S.”, XVI, nr. 7-8, anul 1940, p. 415.

prin faptul că psalţii şi protopsalţii “nu dispuneau de alte reguli decât de cele

păstrate prin tradiţie şi transmise de maeştrii respectivi din generaţie în generaţie

pe cale orală”5, adică “prin auzire în biserică, şi prin predarea din auz, de la

cântăreţii betrâni la cei tineri”6 .

Un alt motiv este acela că aşa cum peste tot în Biserică este păstrată ierarhia,

este normal ca şi la strană cei care arată însuşiri mai alese să-i înveţe pe ceilalţi,

având totodată şi un anumit titlu care să le valideze vrednicia. Ucenicia, extinsă pe

mai mulţi ani, începea de la simplii isonari până la peveţi şi psalţi. Isonarii învăţau

meşteşugul de a aplica oricărui text melodii adecvate în limitele acordate de

formulele cadenţiale ale fiecărui eh sau glas şi apoi îşi continuau pregătirea în

calitate de peveţi, pe lângă protopsalţi până ce îşi desăvârşeau măiestria devenind

ei înşişi psalţi de renume.

Faptul că şi în România erau protopsalţi care uneori chiar depăşeau în

aptitudini pe cei de la Patriarhia din Constantinopol este mărturisit şi de atitudinea

unor mari cântăreţi greci precum Anastasie Rapsaniotul (sec. XVII), “care

vĕd(z)ệnd pe cântăreţii români, desăvệrşiţi în meşteşugul psaltichiei, şi când ’i-a

aud(z)it cât de bine cântau, s’a spăimântat; şi judecând singur, că nu este aici

trebuincios, s-a întors şi a murit în ţara lui”7.

5 Gheorghe C. Ionescu, Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Ed. Diogene, Bucureşti, 1994, pp. 8-9.6 Nifon Ploeşteanu, Carte de de musică bisericescă pe psaltichie şi pe note liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902, p. 47.7 Macarie Ieromonahul, Prefaţă la Irmologhion sau Catavasier musicescu, Viena, 1823, p. X.

II. Introducere

Ştim că strămoşii noştri geto-daci au avut o viaţă profund religioasă,

însuşindu-şi virtuţi care i-au ajutat să primească creştinismul într-un mod mai uşor:

semnul palpabil al succesului lui Deceneu este “distrugerea viţei de vie şi şi viaţa

de abstinenţă impusă geţilor”8, la care adăugăm învăţătura getică despre nemurirea

sufletului , conform căreia “ei cred că nici nu mor, ci că acel pierit merge la

demonul Zalmoxis”9. Ca locuri încărcate cu o adâncă simbolistică religioasă

menţionăm cetatea dacică Petrodava şi muntele Kogaionon, identificat cu muntele

Ceahlău, “munte sacru al geto-dacilor”10, despre care ne relatează Strabon (cca.

64/63 î. Hr. – 23/26 d. Hr.).

Despre începuturile creştine în Moldova avem mărturii puţine. În zona

Neamţ avem mărturii ale vieţii creştine încă din veacul al VI-lea: în localitatea

Davideni, s-au descoperit obiecte cu însemne creştine din secolele VI-VII, care au

şi fost expuse în Muzeul de Arheologie din Piatra Neamţ. Populaţia străromână din

această zonă era de credinţă creştin-ortodoxă şi se afla sub jurisdicţia Patriarhiei de

Constantinopol.

8 Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 93.9 Ibidem, p. 94.10 Gheorghe Iacomi, Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlău, Ed. Trinitas, Iaşi, 1998, p. 5.

Odată cu dezvoltarea creştinismului pe teritoriul ţării noastre a crescut şi

importanţa muzicii de cult, ceea ce-l face pe arhiereul Nifon Ploeşteanu să spună

că “putem a ne convinge, că de când există religia şi biserica Creştină ortodoxă la

Români, tot-d’a-una a existat şi musica bisericescă”11. În favoarea acestei idei

avem exemplul dascălului “Sava de la Buzău, primul cîntăreţ atestat documentar

pe teritoriul României, care a fost martirizat în ziua de 12 aprilie 372”12.

«Toponimul „neamţ” este menţionat “în lista rusă de oraşe întocmită între

1387 si 1392”; printre oraşele “volohe”, adică româneşti, din această listă,

figurează şi “Neamţul în munţi”»13. O părere deosebită a avut Ilie Minea (1943)

(susţinută de lingvişti şi istorici: Al. Lepădatu, N. Iorga, R. Rosetti, N.

Constantinescu, N. Grigoraş, Ghe. Cojoc, V. Vătăşeanu, D. Constantinescu, C.

Turcu), care consideră toponimul Neamţ de origine slavă, de la termenul

“nemetic”, care înseamnă liniştit sau tăcut, definind caracteristicile zonei şi ale

râului principal. “Tăcut-tăcută” este termen de origine latină, iar expresia “tacenia

loca” înseamnă locuri calme, liniştite, tăinuite. « Tăcut » prin traducere a devenit

« nemeti », care cu timpul a căpătat forma românizată de Neamţ, ce a înlocuit

termenul vechi latino - românesc « tăcută ». Revenind la cele de mai sus, acceptăm

că numele oraşului vine de la toponimul râului Neamţ (râu tăcut sau liniştit)14. În

sprijinul acestei idei sunt şi însemnările episcopului catolic Marco Bandini, care,

vizitând comunitatea catolică din Târgu Neamţ, în 1646, nota că “oraşul este aşezat

pe un râu care curge dinspre miazăzi şi de la care i se trage numele”15. Dacă

11 Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 45.12 Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României în secolul XVII şi începutul secolului XIX şi aportul original al culturii autohtone, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1989, p. 31.13 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi – Neamţ, Iaşi, 1981, p. 11.14 http://www.primariatgneamt.ro/p_d_despre.php. 15 Marco Bandini, Codex – Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, Ed. Presa Bună, 2006, p. 202.

numele oraşului ar fi fost de origine germană, sigur Marco Bandini sublinia acest

lucru.

Legătura cu Bizanţul exista încă din secolul al XII-lea, iar autorii cronicilor

bizantine au reţinut termenul „neamţ”16. Organizarea formaţiunilor statale a impus

şi organizarea bisericească, mai ales a monahismului, din care se aleg oameni

dăruiţi lui Dumnezeu şi care sunt hirotoniţi, respectând canoanele şi ierarhia

bisericească. Până la organizarea statală, în zona Neamţ a existat o viaţă monahală

mai mult idioritmică (individuală, pustnicească), atestată de denumiri precum:

Peştera Pustnicului, Poiana Maicilor, Poiana şi Piciorul Sihastrului, Pârâul

Maicilor, al Călugărului, Şipotul Serafimei, Pârâul Schit, etc.17. După retragerea

tătarilor, viaţa monahală chinovială (de obşte) a impus zidirea unor mănăstiri, dar

chiar şi aşa, pe la începutul secolului XVII, în zona Văii Hangului, “în grotele

stâncilor şi în ascunzişul peşterilor se găsesc prin tot locul multe sihăstrii; locuitorii

acestora, aducând mai mult a fiare, trăiesc slăbiţi de post, măcinaţi de ani, cu părul

zbârlit, înarmaţi cu mătănii, cu gândul numai la cele cereşti, dispreţuindu-se pe

sine”18.

În limba şi în civilizaţia străromânilor s-a resimţit înrâurirea culturală de

factură latin-romană şi apoi greacă-bizantină. Dintre toate populaţiile din România

Orientală, cea daco-romană (în proces de devenire românească) a fost cea mai

asaltată de zbaterile primare pentru răspîndirea doctrinei răsăritene, pentru că era

cea mai aptă şi destinată pentru aşa ceva, fapte imprimate clar în terminologia de

origine latină din limba română pentru noţiunile de bază ale ei. Această

spiritualitate românească s-a născut deci odată cu poporul român si au crescut

cultural împreună. Creştinul s-a regăsit în limba latină şi civilizaţia romană, dar şi

în limba greacă şi civilizaţia bizantină. Credinţa creştină a fost cea care a dus la

16 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 18.17 Gheorghe Iacomi, op. cit., pp. 17-18.18 Marco Bandini, op. cit., p. 208.

agregarea celor două culturi în fiinţa creştinului (din latinescul „christianus” şi gr.

„άς”) din spaţiul nostru.

Expansiunea limbii slavone, începând cu secolul X, a adus nenumărate

beneficii culturii creştine, pentru noi fiind “o limbă de cultură, împlinind aceleaşi

funcţii care, în alte spaţii, au fost asumate de latină ori de greacă”19; deci, deşi

unele opere de valoare naţională sunt scrise în limbile slavonă, latină, sârbă sau

mediobulgară, trebuie avut în vedere duhul lor român, ceea ce a dus la recuperarea

în româneşte a marilor texte, pe care scriitorii veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea

le-au simţit că sunt ale lor şi că limba în care erau scrise era doar de împrumut20.

Fiind considerată o limbă sacră, ea a reuşit să transmită spiritualitatea ortodoxă

bizantină şi ritul bizantin. În secolul al XII-lea, limba slavă de cult şi limba greacă

de cult îşi disputau întâietatea. Pentru Muzica Bizantină această manifestare

concurentă a fost benefică. Judecând după conţinutul de mai târziu al

manuscriselor muzicale bizantine, provenind din tradiţia muzicală nemţeană şi

putneană, s-a constatat că majoritatea cântărilor erau în limba greacă, urmată de

limba slavonă. Facem precizarea că deşi limba slavă este foarte diferită faţă de cea

greacă, scrierea slavonică este alcătuită din litere greceşti.

După modelul oferit de mănăstirile care s-au dovedit a fi mari centre de

cultură şi focare de spiritualitate ortodoxă, rolul monahilor era acela de a mărturisi

credinţa ortodoxă şi a culturaliza prin centrele monahale. Când s-a organizat statul

moldav, Mănăstirea Neamţ şi-a însuşit acest rol şi a urmat modelul monahismului

organizat al centrelor monahale din Constantinopol, Athos, Sinai, etc.

Sprijinul voievozilor întemeietori ai statului moldav a făcut din mănăstirile

Neamţ, Bistriţa, Căpriana, Putna, nu numai obşti de păstrare şi răspândire a zestrei

liturgico-muzicale, ci şi veritabile „universităţi”, unde învăţau numai cei care

19 Dan Horia Mazilu, Studii de literatură română veche, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 222.20 Ibidem, pp. 223-224.

doreau cu adevărat să înveţe. Aşa s-au format copişti, miniaturişti, poeţi şi psalţi

precum Gavril Uric, Ciprian, Eustatie şi alţii care au dus faima Moldovei şi a

neamului românesc în toată Europa. Astăzi operele lor sunt păstrate în celebre

biblioteci precum cea Bodleyană din Oxford sau cea din Petersburg.

Epoca lui Ştefan cel Mare a făcut ca arta şi cultura în Moldova să se păstreze

în formele bizantine, şi cu rafinamentul bizantin. Simbolul artistic şi spiritual al

acestei epoci este monumentala catedrală cu hramul Înălţarea Domnului de la

Mănăstirea Neamţ. Tradiţia muzicală bizantină a fost perpetuată în această

mănăstire, în special prin grija pe care au avut-o monahii nemţeni an de an pentru

ceremonialul hramului Înălţării Domnului, şi sărbătoare de sărbătoare pentru

icoana Maicii Domnului din această biserică, un dar al împăratului Bizanţului, Ioan

al VIII-lea Paleologul, către domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432).

Potrivit documentelor (“cartea” din 7 ianuarie 1407), Mănăstirea Neamţ

fiinţa în veacul al XIV-lea ca organizaţie călugărească ortodoxă21; începuturile ei

sunt mult mai vechi, dar nu se poate stabili, pe baza izvoarelor istorice cunoscute,

cine a întemeiat această mănăstire, în ce împrejurari şi când anume. După tradiţie,

mănăstirea Neamţ a fost înfiinţată de monahii Sofronie, Pimen şi Silvan22, despre

care se presupune că “erau de loc din Ţara Moldovei, iar cu metania din Muntele

Athos. […] Prin anul 1365, venind Cuviosul Nicodim în Ţara Românească, au

venit şi Cuvioşii Sofronie, Pimen şi Siluan în Moldova şi au intrat în obştea

Mănăstirii Neamţ, sub ascultarea stareţului Ciprian”23.

Cel dintâi domnitor moldovean care, cum atestă documentele, a dăruit

Mănăstirii Neamţ sate şi moşii este Petru Muşat. Acesta a zidit Cetatea Neamţ, a

integrat-o definitiv în sistemul de apărare al ţării şi, potrivit unei tradiţii puternice,

21 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 19-24.22 Augustin Braha şi Gherasim, Istorie pentru sfînta Monastire a Neamţului, 1858, adică Ms. rom. nr. 154 din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, f. 6.23 Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ediţia a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, p. 89.

tot el ar fi clădit la Mănăstirea Neamţ, pe locul vechiului schit de lemn, o biserică

de piatră, care a fost înconjurată de urmaşii săi în scaunul Moldovei cu chilii

călugăreşti, diferite clădiri, turnuri şi ziduri de apărare24.

“Pisania”, în limba slavonă, fixată pe faţada de miazăzi a pronaosului, este

deplin concludentă cu privire la ctitorul bisericii şi la timpul când a fost ea zidită:

“Doamne Iisuse Hristoase, primeşte acest hram, care s-a zidit cu ajutorul Tau

întru slava sfintei şi slăvitei de la pământ la cer înalţare a Ta şi Tu stăpâne

acopere-ne cu mila Ta de acum şi până în veac. Io Ştefan Voievod a binevoit şi a

început şi a zidit acest hram pentru rugaciunea sa şi a Doamnei sale Maria şi a

fiului său Bogdan şi a celorlalţi fii ai săi şi s-a sfârşit ân anul 7005 iar al domniei

sale anul patruzeci şi cel dintâi curgător luna lui noiembrie în 14 (1497)”25. Între

celelalte ctitorii ale marelui Ştefan, biserica Înălţarea Domnului de la Mănăstirea

Neamţ este “cel mai reprezentativ monument al arhitecturii din timpul domniei

marelui voievod, nu numai ca plan şi structură, dar şi ca mod de decorare a

faţadelor”26.

Sub ocrotirea voievozilor, “izvorâtă din dorinţa domnitorilor moldoveni ai

veacurilor XIV şi XV de a-şi face din Biserică un aliat împotriva tendinţelor de

fărîmiţare feudală ale boierimii”27, Mănăstirea Neamţ a avut marele rol de a se

identifica în multe privinţe cu însuşi românismul medieval, printr-o neîntreruptă

activitate pusă în slujba neamului şi a credinţei creştine.

“Mănăstirea Neamţ, în secolele XV-XVI, a fost o vatră de cărturărie, un

focar, un puternic centru de cultură bisericească”28, putându-se afirma chiar că a

deţinut supremaţia spirituală şi culturală în Moldova. În secolul XVII a trecut prin

24 http://neamt.mmb.ro/istoric.html.25 Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Ed. Mitropoliei şi Sucevei, Iaşi, 1974, p. 117.26 Constantin Prisnea - Mănăstirea Neamţ, Ediţia a II-a, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969, p. 11.27 Ibidem, p. 20.28 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 117.

grele încercări, dar rolul ei cultural a fost preluat de Mănăstirea Secu, ctitorită de

vornicul Nestor Ureche în anul 1602, în care s-a format Mitropolitul cărturar,

Varlaam, autorul Cărţii Româneşti de învăţătură de la 1643, un monument de

limbă teologico-literară.

Biblioteca Mănăstirii Neamţ, care îşi are începuturile la sfârşitul secolului al

XIV-lea (aproximativ prin anul 140729), devine încă din timpul lui Alexandru cel

Bun “prima bibliotecă din Moldova şi a doua din spaţiul românesc, după cea de la

Tismana, rezultată din reunirea fondurilor de carte de la Neamţ şi Bistriţa”30.

Numărul mare de volume continuă să se menţină şi în secolele următoare, astfel că

ea număra în 1843, 97 de manuscrise greceşti31, în 1862 (înainte de incendiu) circa

12000 volume32, iar în 1969 “unsprezece mii de volume, din care cinci sute

patruzeci şi nouă sînt manuscrise - 216 româneşti, 294 slavo- ruse, iar 39

greceşti”33. De aici tragem concluzia că Mănăstirea Neamţ a avut cea mai mare şi

mai veche bibliotecă mănăstirească, a manifestat o contribuţie deosebită la

dezvoltarea culturii şi artei româneşti medievale şi a păstrat numeroase valori

culturale şi spirituale.

În secolul XVIII Mănăstirea Neamţ a avut iarăşi o înrâurire deosebită asupra

lumii ortodoxe, prin stareţi ca Pahomie şi Ioanichie, care au revigorat viaţa isihastă

şi preocuparea pentru traducerea textelor patristice din limbile greacă şi slavonă;

fără de aceştia ar fi fost mai greu să se ajungă la înfăptuirile Sfântului Paisie

Velicikovski34. Cultura muzicală de tradiţie bizantină a cunoscut o perioadă de

mari prefaceri la Mănăstirea Neamţ în vremea marelui protopsalt Iosif

Moldoveanul (cca. 1745 - cca. 1830) care şi-a început misiunea în vremea 29 Mihai Ion Pascu, Ctitorii Moldave, Ed. Casa Presei, Bucureşti, 2002, p. 2.30 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreţiei lui Paisie Velicicovski, în “Teologie şi Viaţă”, LXX, nr. 11-12, Iaşi, anul 1994, p. 85.31 Ştefan Alexe, Un manuscris grecesc din Biblioteca Mănăstirii Neamţ, în “M.M.S.”, XXXVIII, nr. 5-6, Iaşi, anul 1962, p. 355.32 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 230.33 Constantin Prisnea, op. cit., p. 27.34 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 121-124.

Sfântului Paisie. Opera lui a fost continuată de Visarion Ieromonahul (1794-1844)

şi de Dorothei Iordachiu (†1888 ).

Tradiţia muzicală nemţeană merită cu prisosinţă o „pagină” realizată pe baza

manuscriselor nemţene existente aici, ori răspândite de aici, pentru că ele,

manuscrisele, sunt o arhivă de comori ascunse, izvorâte din inima şi gândirea

înaintaşilor noştri. Cu regret trebuie să recunoaştem că valorile muzicale psaltice

nemţene au fost date uitării pentru multă vreme, şi nici acum, când apar noi

antologhioane şi reeditări de cărţi vechi de psaltichie (unele nu-s prea reuşite, de

exemplu redarea în facsimil a Antologhionului putnean – pe care îl vom trata în

capitolul următor – în care nu se înţelege mai nimic din 322 de pagini de psaltichie,

ca să nu mai vorbim de “nepotrivirile flagrante” dintre cursul cântării şi mărturia

pusă), nu se observă o râvnă prea mare în afirmarea acestor valori bisericeşti

naţionale, putându-se observa – după cum în mod ironic spunea părintele Iustin

Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă –, “o inflaţie de smerenie” şi, aş adăuga, o lipsă

de demnitate.

În cele ce urmează dorim să arătam că “secole de-a rândul, la Mănăstirea

Neamţ a funcţionat o şcoală care a transmis o tradiţie muzicală oglindită în

manuscrisele de muzică care se mai găsesc astăzi în biblioteca mănăstirii sau în

alte biblioteci din ţară şi străinătate”35, apogeul acestei şcoli muzicale fiind atins în

secolele XVIII-XIX.

35 Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală la Mănăstirea Neamţ, în “M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1971, p. 107.

III. Mărturii ale tradiţiei muzicale de sorginte bizantină din Mănăstirea Neamţ până în secolul XVIII

În secolele XIV-XV, când “muzica bizantină este promovată tot mai

sistematic, […] fixată, canonizată şi conservată”36 prin înfiinţarea multor mănăstiri,

Mănăstirea Neamţ are o existenţă confirmată şi recunoscută prin sprijinul

voievozilor întemeietori ai statului Moldav, ea putând fi considerată prima

mănăstire moldavă cu rânduiala bisericească, liturgică şi muzicală, după modelul

monahismului ortodox din Constantinopol, Athos, Sinai, etc.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea culturii bisericeşti l-a avut

domnitorul Alexandru cel Bun (1300-1332), care a ctitorit Mănăstirile Bistriţa şi

Căpriana. La Bistriţa s-a afirmat ca artist miniaturist Paisie Uricariul şi tot aici s-a

format fiul acestuia Gavriil Scriitorul (cca. 1400- 1449), “unul din cei mai iscusiţi

dascăli, miniaturişti şi caligrafi ai monahismului românesc”37. Acesta a întemeiat o

vestită şcoală de caligrafi şi miniaturişti, formând numeroşi dascăli, grămătici şi

scriitori de cărţi patristice şi de cult, îmbogăţind implicit şi tezarul de muzică

bizantină. Şcoala lui sau „izvodul moldovenesc” a influenţat această artă în tot 36 Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 26.37http://64.233.183.104/search?q=cache:xZ4aWRgHABMJ:www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-gavriil-uric-scriitorul-manastirea-neamt.

răsăritul ortodox, aşa încât „creaţiile caligrafilor de la Mănăstirea Neamţ au servit

ca izvoade caligrafilor din alte ţări şi chiar primilor tipografi de pe pămîntul patriei

noastre”38.

Printre creaţiile sale se numără şi Evangheliarul comandat de Alexandru cel

Bun la cererea doamnei Marina în 1429 cu text slavon şi grecesc şi cu neegalate

miniaturi, care astăzi se află în Biblioteca Bodleyană din Oxford. Despre opera lui

avem următoarea preţioasă mărturie: “călugărul Gavril, fiul lui Urie, care a scris,

pentru «Căndia Laţco, pîrcalabul de Hotin» Tetravanghelul (Evangheliarul) din

Neamţ, de la 1435-6, puţin timp dupa moartea lui Alexandru-cel-Bun, precum şi un

sbornic (manuscript miscelaneu slavon) din 1443-1, un Mineiu în două tomuri, din

1444-7, un alt sbornic, fară an, un Mărgărit din 1442-3, un Scărariu din 1445-6,în

sfîrşit, un sbornic din 1437-8”39. Menţionăm de asemena că “la 1461-2 se afla la

Neamţ un călugăr prescriitor de cărţi care iscăleşte «Atanasie tacha» (tachigraf )”40.

Un alt nume, la fel de important, este cel al lui Ciprian (sfârşitul secolului

XIV – prima jumătate a secolului XV), stareţul Mănăstirii Căpriana din Basarabia,

care a organizat o bibliotecă şi o şcoală de cântăreţi41; de menţionat faptul că din

1470, „Căpriana era închinată, după obiceiul vremii, marii lavre de la Neamţ”42,

fapt ce poate explica şi aportul ei la dezvoltarea muzicii pe teritoriul ţării noastre.

El a dat la lumină, în 1435, un text aghiografic, în manuscris slav: Viaţa şi

nevoinţele cuviosului părintelui nostru Vervar, cel izvorâtor de mir, care s-a

ostenit în muntele Pelagonez (în Italia). Este prelucrarea unui text care, conform

tradiţiei, a fost adus - împreuna cu alte „vieţi ale sfinţilor” - de ieromonahul

Grigorie Ţamblac, de neam „valah”, din Macedonia. Peste câţiva ani, în 1448,

prelucrarea egumenului Ciprian a fost inclusă într-un sbornic moldovenesc, păstrat

38 Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei, op. cit., p. 119. 39 Istoria literaturii religioase a românilor – până la 1688, document în format electronic, p. 11.40 Ibidem, p. 11.41 Gheorghe Postică, Mănăstirea Căpriana, Ed. Pontos, Chişinău, 2003, pp. 18-19.42 Nestor Vornicescu, Căprian - ctitorie voievodală,în „Magazin istoric”, XXXIII, nr. 1, anul 1999, p. 40.

astăzi la Biblioteca „M.E. Saltîkov-Scedrin” din Sankt Petersburg43. Este

considerată cea mai veche operă versificată atestată documentar în spaţiul

românesc dintre Nistru şi Carpaţi44. Noi cercetări literare confirmă faptul că acesta

era un mare cărturar al vremii, un poet şi un compozitor valoros, deoarece el „a

adăugat acestei prelucrări câteva stihuri proprii în limba slavonă. Ele au fost

traduse de poetul Nicolae Dabija şi reproduse în volumul Antologia poeziei vechi

moldoveneşti (Chişinău, 1987)”45.

Egumenul şi poetul Ciprian a colaborat cu Gavriil Uric, odată ce vestitul

copist i-a caligrafiat opera, rămânând ca cercetătorii să demonstreze cât de mult a

contribuit el la cultura religioasă şi muzicală a Mănăstirilor Căpriana şi Neamţ.

Vrednic de pomenire este «mitropolitul Grigorie Ţamblac (1365- 1450), un

adevărat “ambasador” al ortodoxiei»46, care prin participarea demnă şi activă la

sinodul de la Florenţa (1432) a argumentat poziţia Bisericii Ortodoxe47. El se

dovedeşte a fi o valoare culturală şi literară şi un “retor bisericesc”48 prin excelenţă,

pe linia oratoriei clasice bizantine. Fiind “dascăl antêiû dinceput în

Moldova, şi egumen în Nemţu”49, cum îl caracterizează episcopul Pahomie al

Romanului, în aceşti ani cât a stat în Moldova, Ţamblac a redactat în limba slavonă

lucrarea ce-l va face cunoscut pentru întreaga Ortodoxie sud-est europeană: Viaţa

Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care o traduce episcopul Melchisedec

Ştefănescu. Originalul, “scris în anul 1402 în limba mediobulgară” s-a pierdut, dar

43 Ibidem, p. 40.44 Gheorghe Postică, op. cit., p. 19.45 Nestor Vornicescu, op. cit., p. 40.46 Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un adevărat “ambasador” al Ortodoxiei, în cotidianul Lumina, Iaşi, 09.11.2008. 47 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 18.48 Istoria literaturii religioase a românilor – până la 1688, op. cit., p. 13.49 Melchisedec Ştefănescu, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, vol. III, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, anul 1884 , p. 63.

opera “s-a păstrat într-o copie a lui Gavril de la Neamţ din 1439”50, şi care este

redată în facsimil într-o revistă istorică de prestigiu51.

În ceea ce priveşte efortul depus pentru promovarea muzicii bizantine

amintim faptul că „textul şi muzica cratimei Sf. Ioan cel Nou de la Suceava din

Irmologhionul lui Eustatie de la Putna aparţin tot lui Grigorie Ţamblac”52.

Stareţul Andronic al Mănăstirii Noul Neamţ din Basarabia - a fost considerat

ultimul cronicar al Moldovei - alături de Alexandru Piru, consideră că mitropolitul

ar fi fost şi stareţ al Mănăstirii Neamţ53. Acest lucru nu este adevărat fiindcă nu ar

fi avut nici un sens ca Grigorie Ţamblac să lase locul de mitropolit în Suceava şi

“să devină egumen al Mănăstirii Neamţ, mai ales că el renunţase la un asemenea

post pe care l-a ocupat câţiva ani mai înainte în Serbia, pentru a merge la

Constantinopol”54.

După anul 1439 nu ne mai parvin nici un fel de însemnări despre acest mare

cărturar decât cea a episcopului Narcis Creţulescu. Acesta consemnează: “În

pridvor pe pardoseala din dreapta este gropnicul celebrului cărturar Grigorie

Ţamblac, care întâi a fost mitropolit al Kievului, apoi egumenul Mănăstirii

Neamţului între anii 1439-1449”55.

Eustatie Protopsaltul (1467-1546), reprezentantul vestitei şcoli muzicale de

la Putna, se crede s-ar fi născut într-o localitate cu numele Cristeşti56 din fostul

judeţ Lăpuşna, a ucenicit la Mănăstirea Căpriana unde a învăţat muzica

bisericească (este o doar o presupunere, sunt puţini cercetătorii care susţin acest 50 Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 16.51 Melchisedec Ştefănescu, Viaţa Sf. Ioan cel Nou dela Suceva, în „Revista pentru istorie, archeologie şi filologie”, vol. III, Tipografia Academiei Romăne, Bucureşti, anul 1884, pp. 163-174.52 Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un ambasador al Ortodoxiei la începutul secolului al XV-lea, în antologia „Hristos în Moldova”, vol. I, Ed. Trinitas, Iaşi, 2001, p. 207. 53 Ibidem, p. 204.54 Epifanie Norocel, Grigorie Ţamblac şi mănăstirea Neamţ,  în “M.M.S.”, nr. 7-8, anul 1973, p. 561.55 http://www.crestinortodox.ro/5_personalitati_marcante_bisericesti_si_laice_inmormantate_in_biserica_ voievodala_de_la_manastirea-c137-p5-new.html.56 Gheorghe Ciobanu şi Marin Ionesu şi Titus Moisescu, Manuscrisul nr. 56/544/576 I de la Mănăstirea Putna – Antologhion, în seria „Izvoare ale muzicii româneşti”, vol. III, Documenta, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1980, p. 97.

lucru) “şi-a făcut educaţia la Mănăstirea Neamţu […] unde existau vechi şcoli de

«slavonie», de caligrafie şi de miniaturi”57.

Împlinindu-se în şcoala nemţeană a fost transferat la Mănăstirea Putna, în

anul 1493. Dintre cele şapte manuscrise (cunoscute până acum) rămase de la şcoala

muzicală de la Putna, unul singur a mai rămas în mănăstire, un Antologhion “scris,

în mod sigur, înaintea celui de la Iaşi, datat 1545”58.

De o valoare monumentală pentru creaţia psaltică de la Mănăstirea Neamţ

este opera lui Kyr Gheorghe (David), “compozitor psalt controversat”59, căruia i se

atribuie Chinonicul de la Duminica Tomei, pe glasul I, cu textul în slavonă, notat în

Antologhionul de la Putna. Importanţa acestei compoziţii reiese din vechimea ei

(Kyr Gheorghe – după numele cu care este cunoscut în manuscris – a murit pe data

de 1 aprilie 150860, deci implicit opera aparţine sfârşitului secolului XV), iar faptul

că autorul, cel ce a schimbat titulatura Mitropoliei numindu-se “Mitropolit de

Suceava şi al ţerii Moldovei”61, a fost psalt în Mănăstirea Neamţ, creşte prestigiul

şcolii nemţene şi ne asigură de continuitatea unei tradiţii muzicale nemţene. Faptul

că mitropolitul Gheorghe a fost şi psalt la Mănăstirea Neamţ rezultă logic din

faptul că era venit «din aceiaşi mănăstire, de călugări cărturari, a Neamţului, pentru

care i se zice:

„Nemţeanul”»62, unde, timp de

„17 ani fără ceva s’a trudit în

egumenia mănăstirii”63,

funcţie ce implică şi

57 Gheorghe Ciobanu, Introducere la Antologhionul lui Evsatie protopsaltul Putnei, în seria „Izvoare ale muzicii româneşti”, vol. V, Documenta, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1983, p. 98.58 Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 43.59 Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 201.60 Nicolae Popescu, Gheorghe David, Mitropolitul Moldovei, în „B.O.R.”, LIV, nr. 1-2, anul 1936, p. 13.61 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ediţia a II-a, vol. I, Ed. Ministeriului de culte, Bucureşti, 1929, pp. 93-94.62 Ibidem, p. 93.63 Nicolae Popescu, Gheorghe David, op. cit., p. 7.

stăpânirea de temeinice cunoştinţe teoretice şi practice pe plan muzical. Pentru

importanţa pe care o oferă acestei lucrări (deşi lucrarea bizantinologului Gheorghe

Ciobanu este relativ uşor de găsit), redăm incipitul cântării:

În legătură cu acest manuscris putnean mai trebuie precizat faptul că “este

alcătuit din două părţi distincte, ca scriere, conţinut şi vechime”64, prima denumită

P/I (filele65 1-84) şi cealaltă P/II (ff. 85-160). Chinonicul amintit este prezent în

prima parte, dar asta nu înseamnă că cealaltă nu prezintă interes pentru studiul şi

înţelegerea valorilor lavrei nemţene, ci dimpotrivă, “ms. P/II a aparţinut psalţilor

moldoveni, fiind scris, probabil, la Mănăstirea Neamţ, de unde a fost adus, după

înfiinţarea mănăstirii, la Putna”66; mai mult încă, acest manuscris “reprezintă, în

mod indiscutabil, cel mai vechi manuscris de muzică bizantină alcătuit şi scris de

români pentru români, care a stat vreme îndelungată în practica de strană a unor

mănăstiri ortodoxe româneşti”67.

La acestea adăugăm faptul că Gheorghe Ciobanu (este normativ prin

activitatea îndelungată dedicată cercetării Putnei) a recunoscut existenţa unei şcoli

muzicale la Neamţ înaintea celei de la Putna şi chiar a promovat ideea „transferării

aici a şcolii de la Neamţu…”68.

În concluzie, faimoasa şcoală muzicală de la Putna trebuie privită ca o

prelungire a celei de la Neamţ, iar protopsalţii săi, Evstatie, Antonie, Teodosie,

Zotica, trebuiesc încadraţi în panorama generală a muzicii psaltice de pe teritoriul

ţării noastre, ei fiind cei ce au reuşit să iasă din anonimatul atâtor truditori ai

muzicii bizantine, căci nu cunoaştem deplin valoarea acestor şcoli mănăstireşti69.

64 Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 42.65 Atunci când manuscrisele au numărătoare pe ambele părţi ale unei foi am folosit cuvântul “pagina(i)” pentru a reda acest lucru, iar atunci când au numărătoarea pe o singură parte a filei, pe faţă, am folosit cuvântul “fila(ele)” şi semnele ٢ şi ۷ pentru a distinge între cele două faţete.66 Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, op. cit., p. 59.67Ibidem, p. 64.68 Gheorghe Ciobanu, op. cit., p. 37.69 Octavian-Lazăr Cosma, Hronicul Muzicii Româneşti, vol. I, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1973, p. 159.

Secolul al XVI-lea prezintă “încă de la început o cotitură în cultura şi

literatura noastră, întrucât acum se ivesc primele manifestări scrise în limba

naţională, care vor câştiga tot mai mult teren şi vor deveni precumpănitoare în

secolul următor”70. Limba română începe să se îmbogăţească pentru a se impune

în cult şi pentru a face faţă profunzimilor teologice, iar odată cu dezvoltarea

tiparului, se diminuează în mod simţit şi activităţile caligrafice. Acestea două vor fi

de folos înmulţirii cântărilor “românite” şi muzicii bizantine în general, căci – după

cum se poate constata – numărul manuscriselor cu muzică psaltică a fost în

permanentă scădere până la apariţia noii notaţii.

Începând din secolul XVII avem mărturii solide că începuse să se introducă

în biserică şi cântarea în limba română; astfel, Dimitrie Cantemir scrie, referindu-

se la biserica domnească din perioada lui Vasile Lupu (1634-1653): “În colţul din

dreapta al stranei sînt cântăreţii moldoveni, în cel din stânga cântăreţii greci, care

cîntă, cu schimbul, cântările bisericeşte în amândouă limbile”71.

Ca mărturii muzicale aparţinând secolului XVIII în Mănăstirea Neamţ

trebuie să amintim “ms. 14 (copist Anastasie Vaias, anul 1772) şi ms. 8”72. Primul

manuscris este un Irmologhion scris de Anastasie Vaias (cunoscut şi discutat

melurg al secolului al XVIII-lea), a cărui istorie şi circulaţie de care s-a bucurat au

fost descrise pentru prima dată de părintele diacon Ioan Ivan73. Al doilea manuscris

este Manuscrisul grec-slavon nr. 8, despre care se merită să menţionăm faptul că

este o capodoperă a caligrafiei şi conţine o gramatică a muzicii psaltice în notaţia

cucuzeliană, câteva exerciţii de paralaghie şi apoi, începând de la pagina 175,

manuscrisul continuă cu cântări în limba slavonă. Redăm în facsimil două pagini

70 Alexandru Piru, op. cit., p. 25.71 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 170.72 Ştefan Alexe, op. cit., p. 356.73 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamţ în „M.M.B.”, XXXVI, nr. 9-12, Iaşi, anul 1961, p. 607.

(ff. 20 ۷ şi 21٢), care considerăm că sunt reprezentative pentru importanţa acestui

manuscris:

Numărul mic care a rămas al manuscriselor nemţene de muzică bizantină

este pus pe seama degrădării lor în timp şi a nenorocirilor ce s-au abătut asupra

Mănăstirii, dar şi a înstrăinării lor în diferite ocazii. Din catalogul lui Iaţimirski

reiese că ar fi fost aproximativ 1000 de manuscrise existente la vremea

investigaţiilor sale în biblioteca Mănăstirii Neamţ, din care 276 erau din vremea lui

Paisie, iar 44 erau scrise de mâna lui74.

În ceea ce priveşte încercările grele prin care a trecut Mănăstirea Neamţ şi,

în mod special, biblioteca ei, amintim prădarea şi arderea lavrei nemţene de către

turci în anii 1476 şi 157475, “lovirea” ei de către tâlhari şi furtul cărţilor în 1633,

74 Istoria literaturii române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1964, p. 718.75 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 119.

apoi părăsirea mănăstirii de către călugări din cauza joimirilor regelui Ioan

Sobieski din 1671 până la pacea din 1699 şi venirea turcilor în 1821, când

“fieştecare se mîntuè precum putè” şi chiar icoana Maicii Domnului “împreună şi

cu alte odoară şi docomente” a fost ascunsă în pământ pe data de 3 iunie76. Toate

acestea au culminat cu “un incendiu înfricoşător” în 24 noiembrie 1862, când a ars

şi “bibliotecă şi tot ce avea Ţara Moldovei mai de valoare ştiinţifică şi materială,

adunat aicea în timp de cinci secole (de la 1367-1863)” şi “s-au scăpat din păcate

numai câteva cărţi”77.

Totuşi, “Neamţu, bunioară, mai păstrează ceva din zestrea culturală de

altădată”78. Din această zestre am încercat să facem un inventar minim al acelor

cântăreţi nemţeni care au reuşit să iasă din anonimat şi să dea Bisericii pârga vieţii

şi muncii lor.

În prezent, fondul Bibliotecii Mănăstirii Neamţ încă păstrează mărturii

grăitoare despre muzica psaltică, cuprinzând 31 de manuscrise muzicale bizantine

trecute drept greceşti şi 23 ca româneşti. Dintre aceste manuscrise, multe sunt

bilingve (română – greacă) şi câteva trilingve (română - greacă - slavonă).

Impresionantă este şi lista autorilor de muzică psaltică realizată după aceste

manuscrise. În total pot fi cercetate 54 de manuscrise muzicale conţinând creaţii

psaltice inedite, unele compoziţii fiind şi tipărite: amintim eforturile profesorului

de muzică psaltică Pavel Lungu de la seminarul de la Mănăstirea Neamţ79 şi ale

binecunoscutului cercetător Vasile Vasile80.

Nu ne propunem să facem o catalogare a acestor manuscrise, ceea ce ar

reprezenta un efort atât de mare, încât unii cercetători ai manuscriselor de la 76 Informaţii preluate din Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului, Tipografia Societăţii “Neamul Romănesc”, Vălenii-de-Munte, 1912, pp. 16, 23, 30, 75, 88.77 Narcis Creţulescu, (o însemnare pe Biblia lui Sevastiano Castelio din 1564), apud Naghiu E. Iosif, Biblioteca Mănăstirii Neamţu, în “M.M.S.”, XVII, nr. 2-3, anul 1941, p. 68.78 Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1980, p. 38.79 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003, şi Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004.80 Antologhion Paisian, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005.

Mănăstirea Neamţ îşi scuză neputinţa spunând că aceste manuscrise „nu au

importanţă prea mare, deoarece melodiile sunt aceleaşi şi azi”81. Din păcate trebuie

să amintim faptul că nu am putut găsi Manuscrisele greceşti 31 şi 32, iar în Ms.

rom. nr. 13, care este foarte important pentru această lucrare, nu se mai potriveşte

numerotarea deoarece lipsesc paginile de la fila 77 la 151; poate fi o eroare de

inventariere, dar totodată şi o demonstrare a faptului că şi în zilele noastre sunt

oameni asemenea celebrului Iaţimirschi, care „pradă mănăstirea de unele din

cărţile ei cele mai frumoase”82 şi falsifică scrisori pentru a-şi argumenta tezele lor

fictive83.

Concluzionăm că până în secolul XVIII Mănăstirea Neamţ a avut o

puternică şcoală muzicală românească, în care „cântările sunt compuse cu text

grecesc, dar nu lipsesc nici cele pe text românesc, ca şi unele pe text rusesc; după

acest an [1821] predomină tot mai mult cîntările în limba română”84.

81 Iosif E. Naghiu, Biblioteca Mănăstirii Neamţu, în “M.M.S.”, XVII, nr. 2-3, anul 1941, p. 82.82 Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 8.83 Epifanie Norocel, op. cit., p. 561.84 Gheorghe Ciobanu, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României până în secolul al XVIII-lea, în “Glasul Bisericii”, Anul 1966, nr. 11-12, pp. 1059-1060.

IV. O scurtă introducere în muzica psaltică de tradiţie bizantină

practicată în secolul al XVIII-lea pe teritoriul ţării noastre

Secolul XVIII, secolul începutului “românirii”85 cântărilor, introduce limba

română definitiv în cult, chiar dacă mai persistă limba greacă sau foarte puţin cea

slavonă; deci, “începând a se tipări cărţile serviciului Divin, din limba slavonă în

limba română, a se început a se aplica şi melodia, la textul cântărilor româneşti”86.

Necesitatea luptei pentru românirea cântărilor şi pentru introducerea limbii

române în cultul ortodox naţional îşi găseşte temeiul în cuvintele mitropolitului

Dosoftei, autorul primelor tipărituri româneşti: „în besearică mai voia mi-i cinci

cuvinte cu mintea să grăiesc dar şi pre alţii să învăţ decât dzeace mii de cuvinte

într-altă limbă”87. Mai mult decât atât, domnitorul Dimitrie Cantemir contemplă

frumuseţea limbii române cu însuşirile ei specifice spunând că “este lucru de

mirare [...] că graiul moldovenesc are mai multe vorbe latineşti decât graiul

italienesc”88.

În acest fel se ajunge la o anumită metrică şi nuanţă poetică, determinate în

primul rând de funcţia melodică a cuvântului, proces care duce la întârzierea cu un

secol a manuscriselor psaltice în limba română89. Pentru aceasta, trebuie înţeleasă

şi valorificată munca protopsalţilor secolului XVIII, a lui Filothei, a lui Iosif

85 „Românirea este un termen tehnic ce se referă în general la procesul complex culturtal istoric în care întreaga noastră viaţă şi cultură (limba, scrierea, etc.) şi-au dobândit atât un conţinut cât şi o formă de sine stătătoare românească. Explicaţia este preluată de la Sebastian Barbu-Bucur, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul României…, p. 124.86 Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 47.87 Alexandru Piru, op. cit., pp. 148-149.88 Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 278.89 http://atitud.weblog.ro/#post-294324.

Moldoveanul, a lui Mihalache Vlahul, a lui Şărban şi a altora – ca să amintim doar

câţiva–, care, preluând melodiile clasice ale muzicii bizantine, au aşezat pe ele

textele liturgice în limba română, adaptându-le şi înfrumuseţându-le. Greutatea

procesului este perceptibilă şi în fazele superioare ale românirii cântărilor,

reprezentate de Macarie Ieromonahul şi Anton Pann.

Românirea cântărilor a implicat totuşi şi modificări din punct de vedere

muzical şi structural. «Importanţa şcolii nemţene constă în faptul că pune accentul

mai ales pe cântările irmologice: “syntomon”, în timp ce la ceilalţi psalţi

predomină, alături de cântările papadice şi de stilul Kratimă, stilul “argon” »90.

Din punct de vedere muzical, componistic, această binefacere faţă de

specificul românesc este începută de Filothei şi de urmaşii lui, care “au eliminat

anumite teriremuri, desfăşurări melodice pe o singură silabă sau pe unele fără sens

(ne, te, re, ri,) fenomen care se va continua în secolele XIX şi XX prin aplicarea

reformei hrisantice, prevestită precum vedem de pe acum”91. Despre această

perioadă arhiereul Nifon Ploeşteanu spune că “în aceste vecuri se iviră maeştrii

desăverşiţi, cari luând de basă sistema musicală, începută de Damaschin şi

perfecţionată de Cucuzel şi alţii, au curăţit cântările bisericeşti de turcisme şi au

introdus o noue metodă în musică, dupe care au aranjat tote cântările

predecesorilor lor, precum şi cele compuse de dânşii”92.

Din punct de vedere structural se folosesc scări muzicale naturale, fără

exagerările cromatice provenite din interpretările în stilul arăbesc ale unor greci

care practicau şi cântările “de lume”, pe lângă slujba de cântăreţi de strană, precum

e cazul lui Anastasie Rapsaniotul93.

90 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol. I, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1974, p. 303.91 http://atitud.weblog.ro/#post-294324.92 Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 38.93 Ibidem, p. 51.

Din aceste motive, specificul muzicii de cult româneşti a fost remarcat mai

ales de greci, care i-au oferit nume sugestive, încărcate deseori cu conotaţii i

peiorative, batjocoritoare: „vlahica”, „după firea moldovenească” sau, mai simplu,

„cântări moldoveneşti”.

În această ordine de idei, Macarie Ieromonahul scrie că “grecii dispreţuiau

melodiile compuse de cântăreţii români, după gustul musicei nostre naţionale; iar

la insultele grecilor, Românii le respundeau”94: “O, neruşinare! O, neevlavie! O,

cumplită cădere! O, jalnică depărtare a lui Dumnezeu! De ar fi cel din neamul

acela cât de ticălos, de ar cânta căpreşte, de ar gongăni ca dobitoacele, de s-ar

schimonosi cât de mult, pentru că iaste din neamul acela, îndată iaste şi Dascăl, şi

desăvârşit, şi cu ifos de Ţarigrad95. Iar Românul de ar avea meşteşugul şi iscusinţa

lui Orfeos, şi glasul nu al lui Cucuzel, ci al Arhanghelului Gavriil, pentru că iaste

Român, îndată îi dau titlu că nu iaste nimic, cântă vlahica, n-are profora de

Ţarigrad, şi-i împletesc mii de defăimări”96. Pentru importanţa pe care o are acest

text îl redăm în facsimil, după cum urmează:

Muzica românească se îmbogăţeşte cu noi nume, chiar dacă unele

personalităţi sunt insuficient cercetate sau puse în va1oare precum Mihalache

Moldovlahul, Anastasie Vaias, Iosif de la Neamţ, care vor deveni mai sonore pe

măsura unor descoperiri ulterioare. Acestora trebuie adăugaţi şi “ocrotitorii” lor,

94 Ibidem.95 După I. D. Petrescu, acest “ifos de Ţarigrad” ar consta “în interpretarea personală a acestor semne muzicale, în felul oriental de a cânta muzica bisericească, în mobilitatea şi nestabilitatea sunetelor”; explicaţie luată din Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă Română, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1937, p. 6.96 Macarie Ieromonahul, op. cit., p. X.

precum Sfântul Paisie Velicikovski (în cazul nostru), care, în timpul vieţuirii sale

în Sfântul Munte, a înlăturat “chentimele şi punctele greceşti”97 din repertoriul

psaltic al obştii sale.

În Mănăstirea Neamţ se slujea în limbile slavonă, greacă şi română, după

cum mărturiseşte şi Ms. gr.-slavon nr. 8. Trilingvismul s-a menţinut la Mănăstirea

Neamţ până în vremea lui Cuza98, mai ales că “mănăstirile erau depozitarele de

cultură slavonă”99, căci “din vechime la Români, întâlnim în Biserică douĕ feluri de

melodii; una slavonă, conservată de călugării slavi; şi alta grecescă, care era în us

prin monastirile şi bisericile ocupate de greci”100. La acestea se adaugă şi

preocuparea pentru cântarea în limba română, dovedită de numărul mare de cărţi

de cult în limba română, aflate în biblioteca mănăstirii. Ca exemplu ne vom folosi

de Ms. rom. nr. 71, scris în chirilică, care cuprinde “Prohodul Adormirii

Născătoarei de Dumnezeu”, “Slujba Sf. Marelui Mucenic Ioan cel Nou dela

Suceava” şi “Cântări bisericeşti româneşti şi greceşti”:

97 Petre I. David, Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârşit monah român! – Noi cercetări şi ipoteze , în „B.O.R.”, XCIII, nr. 1-2, Bucureşti, anul 1975, p. 171.98 La 18 Octombrie 1859, un decret al lui Cuza interzicea de a se mai sluji în limbile grecă şi slavonă în bisericile româneşti.99 Nicolae Cartojan, op. cit., p. 39.100 Alexandru Luca, Priviri generale asupra musicei din Biserica Ortodoxă de răsărit de la începutul creştinismului şi până în zilele nostre, Tipografia Gutenberg, Bucureşti, 1898, p. 71.

“Ortodoxia şi slavismul nostru au format, într-o vreme în care credinţa

religioasă era o puternică realitate sufletească, cimentul care a ţinut strâns legate

sufleteşte ramurile neamului răzleţite şi încăpute sub stăpâniri diferite”101.

101 Nicolae Cartojan, op. cit., p. 26.

V. Protopsalţi români, reprezentanţi ai tradiţiei muzicale

din Mănăstirea Neamţ:

1. Protopsaltul IOSIF MOLDOVEANUL, Schimonah (~ anii 1745-1830)

A. DATE BIOGRAFICE

Iosif, protopsaltul Mănăstirii Neamţ, reprezintă gloria muzicală a acestei

Mari Lavre. Încercarea de realizare a unui portret cât de general al ilustrului

reprezentant al şcolii muzicale din vatra nemţeană, în condiţiile absenţei unei

lucrări integrale rămase de la el, sau cuprinzând facerile102 sale şi a unor date certe

privind viaţa şi activitatea sa interpretativă şi creatoare, este un act de mare

îndrăzneală cu riscuri asumate din start. Despre cel mai strălucit reprezentant al

102 Sintagma “facerea lui (numele autorului)” este folosită din cele mai vechi timpuri, pe teritoriul ţării fiind semnalate astfel compoziţiile Protopsaltului Eustatie al Putnei (am folosit acest exemplu deoarece şcoala muzicală de la Putna are o vechime considerabilă şi este, prin urmare, vrednică de consemnat).

şcolii nemţene până în prezent s-au făcut doar trimiteri generale bazate în special

pe aprecierile insuficient de bogate în detalii ale celor care au scris despre el, în

epoca ce a urmat trecerii lui în eternitate şi când o parte a creaţiei sale era în

circulaţie. Se impune, aşadar, un studiu riguros, ştiinţific, privind viaţa şi opera

acestui mare cântăreţ nemţean.

Despre el avem puţine repere biografice. Aceeaşi situaţie a lipsei datelor şi

poate şi a necunoaşterii încă a documentelor necesare conturării activităţii

muzicale o regăsim nu numai la Iosif Protopsaltul, figură reprezentativă a şcolii

nemţene şi a istoriei muzicii româneşti, dar şi în cazul întregii şcoli amintite.

Este amintit sporadic în diverse lucrări de muzicologie. În celebra prefaţă a

Irmologhionului său, tipărit la Viena, în 1823, într-o formă foarte concisă, Macarie

Ieromonahul scrie despre psaltul nemţean, fixându-i locul printre „psalţii cei

desăvârşiţi din neamul nostru”103, după Arsenie de la Cozia, Calist şi Şerban

Protopsaltul Curţii Domneşti din Bucureşti, consideraţi „minunaţi dascăli şi

alcătuitori (…) în vechea musichie”. Situarea psaltului nemţean în compania

acestor ilustre figuri ne dă un prim reper al dimensiunii sale artistice.

În Memoriul pentru cântările bisericeşti, episcopul Melchisedec reia din

prefaţa Irmologhionului lui Macarie cele câteva aprecieri privindu-l pe psaltul

nemţean, situat printre „dascălii de cântări române formaţi în monastirea

Nemţului”. Ieromonahul Iosif este încadrat între „alţi dascăli însemnaţi, ce s’au

ostenit cu traducerea cărţilor bisericesci în timpurile de desceptare a simţului

naţional. [Eruditul ierarh precizează că] dascălul de cântări Iosif a lăsat o mulţime

de cântări românesci puse pe psaltikie, care însă nu s’au dat la lumină”104.

Ştim că şcoala de la Mănăstirea Neamţ se număra printre cele „trei mari

scole de cântări: a lui Veniamin în Iaşi, a lui Dionisie Lupul în Bucuresci, cea din

103 Macarie Ieromonahul, op. cit., p. IV.104 Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti în România, în „B.O.R.”, IV, anul 1882, pp. 31- 32.

monastirea Neamţului, condusă de Iosif şi apoi de Macarie, [şcoli care] au

contribuit la romanisarea cântărei bisericesci, dând teoria sau gramatica musicei

bisericesci şi aplicând semnele nouei psaltikii mai la tote cântările bisericesci”105.

Rolul Protopsaltului şi Schimonahului Iosif în cadrul transmiterii

cunoştinţelor de muzică bisericească psaltică şi a promovării procesului de

românire a cântărilor de tradiţie bizantină este recunoscut şi de binecunoscutul

bizantinolog Gheorghe Ciobanu care îl încadrează în contextul marilor psalţi

români din perioada medievală: „Psalţilor din Ţara Românească trebuie alăturaţi

cei din Moldova, în primul rând Iosif Monahul, care a creat o adevărată şcoală

muzicală la Mănăstirea Neamţ, continuată de Visarion Monahul, până către

mijlocul secolului al XIX-lea”106.

De identificat personalitatea protopsaltului Iosif este cu atât mai greu cu cât

apare în manuscrise un alt ieromonah nemţean cu numele Iosif, traducător al

textelor de cult, care, printre altele, a tradus “tâlcuirea Liturghiei care se găseşte în

copia din 1823, în colecţia Noului Neamţ, din Basarabia”107; în Pomelnicul

părinţilor, a celor vii şi a celor morţi, ai soborului părintelui nostru stareţului

Paisie (Ms. rom. nr. 100), sunt amintiţi doi ieromonahi Iosif, dar fără a da o altă

informaţie referitoare la diferenţa între

cei doi; redăm doar prima pagină:

Astfel, în 1858, arhimandritul

Augustin Braha şi stareţul Gherasim

Miron sub capitolul “Domeţian Stareţ”

îi prezintă pe cei doi ieromonahi: “Încă

în vremea stăreţiei sale, foarte mult era

105 Ibidem, p. 32.106 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie, p. 292.107 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ - străveche vatră de cultură muzicală, document în format electronic, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p. 102.

împodobită această mănăstire cu părintele Dascălul Iosif Ieromonah; care din

tinereţe neîncetat s-au îndeletnicit întru tălmăcirea a tot felul de scripturi, care sânt

de nevoie Sfintei Biserici şi Patriei. Asemenea şi cu părintele Iosif Shimonah

Protopsalt, din aceastaşi sfântă Mănăstire; carele au alcătuit Anixandarele cele

mari, vreo câteva heruvice, axioane şi alte cântări”108:

Domeţian a fost stareţ între anii 1823-1834, iar părinţii mai sus menţionaţi

au trăit şi au reprezentat mănăstirea în această perioadă. Ambele documente

păstrează girul validităţii prin seriozitatea cu care au fost alcătuite şi prin respectul

pe care îl merită personalităţile care au dus la alcătuirea lor.

În acelaşi stil se exprimă şi “ultimul cronicar moldovean din secolul al XIX-

lea”109, stareţul Andronic de la Mănăstirea Noul Neamţ din Basarabia: „Încă în

vremea stăreţiei sale, foarte mult era împodobită Sfânta Monastire Neamţul şi cu

prea cuviosul shimonah Platon Pustnicul cel minunat, ucenicul şi logofătul prea

cuviosului părintelui nostru stareţului Paisie Velicikovski. Şi cu părintele dascălul

Iosif ieromonahul ... s-au ostenit întru tălmăcirea şi scrierea a tot feliul de cărţi de

suflet folositoare, din limba elinească în cea moldovenească…

108 Ms. rom. nr. 154, Istorie pentru Sfânta Monastire a Neamţului, ff. 173-174.109 Preot Paul Mihail, Geneza studiului întocmit de Episcopul Melchisedec despre Grigorie Ţamblac, în “M.M.S.”, XLV, nr.7-9, anul 1969, p. 506.

Asemenea şi cu părintele IOSIF SHIMONAHUL PROTOPSALT din

aceastaşi sfântă lavră; carele au alcătuit Anixandarele cele mari, vreo câteva

heruvice, axioane, şi alte cântări”110.

Putem înţelege astfel şi afirmaţia Protopsaltului Macarie Ieromonahul făcută

în Prefaţa Irmologhionului, când numind mai mulţi traducători, ostenitori ai patriei,

“care trebuie să fi fost şi cântăreţi de aceeaşi dimensiune”111, aminteşte şi pe

“Părintele Dascălul Iosif Ieromonahul din Sfânta Monastire a Neamţului, cu

aceeaşi înfocare de râvnă încă din tinereţe neîncetat să îndeletnicesc întru

tălmăcirea a tot feliol de scripturi” (p. V).

De remarcat faptul că în Sinodicul Mănăstirii Neamţ din 1873-1875 este

trecut sub numele de „Iosif Psaltu(l) (Shimonah)”112 infirmând astfel teoria

conform căreia ar fi fost hirotonit preot şi deci ar fi avut gradul de ieromonah, după

cum şi este pomenit în manuscrisele pomenite mai sus.

Referitor la data naşterii sale, putem doar aduce în atenţie faptul că profesorul

de muzică de la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ, Pavel Lungu, pornind de la

certitudinea că în 1782 Iosif Protopsaltul conducea deja o şcoală în Marea Lavră,

presupune că s-a născut prin anul 1745; prin înregistrări audio, prin reintroducerea

în cult a Axioanelor din opera sa şi prin publicarea acestei informaţii în cele două

volume cu Axioane de la Mănăstirea Neamţ113, se încearcă impunerea ca reper

biografic aproximativ anii 1745-1830.

110 Ms. 1270, Andronic Duhovnicul, Istorie, pentru toţi părinţii stareţi carii au ocârmuit soborul din Sfintele Monastiri Neamţul şi Secul, vol. IV, f. 50 ۷, B.A.R., apud Prof. Drd. Pavel Lungu, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din zona Neamţ, teza de doctorat, p. 52. 111 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, p. 91.112 Ms. rom. nr. 192, Sinodicul a Sfintei Monastiri Neamţu (1873-1875), f. 44 ۷.113Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra- Neamţ, 2003, pp. 1, 4, 7, 17, 19, 25, 28, 31, 47, 54, 59, 68, 79, 83; şi Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ, colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004, p. IV din Prolog.

În ceea ce priveşte perioada vieţuirii sale în Mănăstirea Neamţ şi data morţii

acestui mare cântăreţ nemţean putem doar presupune anumite date. În Pomelnicul

Ctitoresc al Mănăstirii Neamţ găsim următoarea menţiune: “Shimonah Iosif.

Psaltul. Sfinţiesa întâi au adus aicea î(n) s(fânta) m(ănăstirea) Neamţului ştiinţa şi

învăţătura musichiei ceii vechi a cântărilor bisericeşti, pe care le-au paradosit la

mulţi părinţi”114. Abia aceste date ne dau câteva elemente de referinţă despre

personajul căutat.

Din acest pasaj putem deduce că Iosif Schimonahul şi Protopsaltul a venit

în marea Lavră a Neamţului cu un bagaj încărcat de cunoştinţe muzicale şi cu un

scop anume, să înveţe pe părinţii de aici meşteşugul cântărilor bisericeşti. Nu se

pomeneşte nicăieri faptul că ar fi venit odată cu obştea Sfântului Paisie

Velicikovski, lucru de altfel puţin de crezut luând în considerare faptul că opera lui

nu prezintă înclinaţii spre stilul slavo-rus, sau de unde ar fi venit, sau dacă ar fi fost

chemat sau trimis de cineva; cert este că din 1782 reuşeşte să organizeze şi să

afirme o şcoală de muzică psaltică115. Gradul ridicat de cunoştinţe muzicale

acumulat de Iosif - în vreo şcoală mănăstirească sau pe lângă un profesor încercat,

“dascăl constantinopolitan”, al căror nume nu s-a păstrat - este cu atât mai uşor de

afirmat cu cât este cu neputinţă ca din mulţimea de călugări care s-au adunat în

jurul Sfântului Stareţ şi cei care se aflau la mănăstirile Secu şi Neamţ să nu fie

114 Ms. rom. nr. 190, f. 95 ۷.115 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op. cit., p. 125.

măcar câţiva care să nu ştie muzică psaltică: “Cu siguranţă între ei se aflau şi

călugări care învăţaseră meşteşugul psaltichiei de la ucenici ai dascălilor athoniţi şi

constantinopolitani”116.

Faptul că rolul cântăreţilor sporeşte sub supravegherea Protopsaltului Iosif

este sprijinită şi de afirmaţia regretatului academician Pr. Paul Mihail cum că ar fi

existat două străni şi două bucătării, una a cântăreţilor moldoveni iar cealaltă a

cântăreţilor sloveni117.

Informaţii preţioase din viaţa ilustrului protopsalt nemţean precum şi alte

creaţii ale sale au fost consemnate de Dorothei Ieromonahul în Ms. rom. 4402 (f.

300-301), un “Miscelaneu de Psaltichii şi Papadichii” provenind “din arh.

mitropolitului Moldovei Iosif Naniescu, dăruită Academiei Române”118. Astfel pe

fila 300, unde este copiat un Heruvic pe glas IV leghetos, găsim scris: „compus

întâiu greceşte şi mai pe urmă româneşte, de răposatul Duhovnic Visarion, însă

după cum îl cânta Părintele Iosif Schimonah, întâiul cântăreţ al Monastirei

Neamţul, sau după cum îl numea(u) alţii, Iosif Orbul, fiindcă orbise la bătrâneţe.

De la el ne-au rămas multe cântări, atât greceşti cât şi româneşti, pe sistema veche,

precum sunt: Anixandarele cele mari, Meţatoanele cele mari, Evloghitarele cele

mari, mai multe axioane şi alte cântări, care pe toate le-au scos pe sistema noă

Duhovnicul Visarion, fiindcă cunoştea amândouă sistemele şi cea veche şi cea

noă”119.

Data morţii sale reprezintă o problemă serioasă pentru toţi cei care se ocupă

cu studiul vieţii şi operei acestui ilustru protopsalt. Nimeni nu contestă apartenenţa

116 Filotheu Bălan, Scurtă istorie a muzicii psaltice (bizantine) şi locul paisianismului în această istorie , în Şcoala paisiană de muzică bizantină, Ieromonahul Visarion Protopsaltul, în „Antologhion Paisian”, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. XXXIII.117 Paul Mihail, Obştea mănăstirilor Neamţ şi Secu în anul 1837, în Românii în reînnoirea isihastă, Ed. Trinitas, 1997, p. 193.118 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti ,1987, pp. 440-441.119 Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002, p. 107.

lui la obştea Mănăstirii Neamţ din vremea egumeniei lui Paisie Velicikovski

(1779-1794), iar dacă luăm în considerare şi perioada stăreţiei lui Domiţian (1823-

1834), putem aproxima anul morţii sale prin 1830, presupunere sprijinită şi de

afirmaţia arhimandritului Ioanichie Bălan, care propune o dată şi mai târzie a

morţii protopsaltului, chiar prin 1840: „s-a strămutat la cereştile lăcaşuri în anul

1840”120.

Astfel, binecunoscutul cercetător de muzică bizantină Vasile Vasile afirmă

că “o informaţie inedită utilă pentru stabilirea sfârşitului vieţii muzicianului o

găsim în Ms. gr. nr. 835 din acelaşi fond al Bibliotecii Academiei Române,

investigată şi de Nestor Camariano. Ea însoţeşte Axionul ehul IV plagal (deci

glasul VIII), ’’Іωσηφ μονάχ (f. 193v). Manuscrisul este datat 1817, ceea

ce înseamnă că la acea vreme protopsaltul nemţean nu mai era în viaţă, probabil nu

decedase de mult timp. […] Oricum, nici alte surse nu susţin ipoteza că ar fi fost în

viaţă în cel de-al doilea deceniu al secolului trecut”121.

Dimpotrivă, profesorul Pavel Lungu susţine că “s-a făcut o confuzie între

cele două sisteme de notaţie psaltică, sistemul neo-bizantin şi notaţia hrysantică.

[…] La f. 193v avem această însemnare „παρά μακαρίου κυρ Іωσίφ μονάχου” –

din partea (prepoziţie cu Genitivul) Fericitului Kir Iosif monahul – sintagmă care

precedă Axionul grecesc EH IV plagal, tradus în noua notaţie hrysantică. Aşadar,

partea a doua a manuscrisului este în notaţia modernă. […] ff. 193v.- 196v. sunt în

notaţia hrysantică şi au fost scrise cel mai devreme în anul 1824, după cum

demonstrează şi caligrafia…”122. Alţi cercetători, precum Gheorghe Ionescu evită

problema propunând o perioadă mai îndelugată şi mai nedefinită pentru anii de

120 Ioanichie Bălan, Ieroschimonahul Iosif Protopsaltul – Mănăstirea Neamţ (+1840), în „Patericul românesc”, Ediţia a III-a, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, p. 361.121 Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul…, p. 107.122 Pavel Lungu, op. cit., pp. 52-53.

viaţă ai protopsaltului Iosif, el fiind “una dintre personalităţile artistice de prim

rang ale Moldovei secolului al XVIII-lea”123.

Un aspect important al vieţii Protopsaltului Iosif – şi de fapt al tuturor

protopsalţilor nemţeni – este acela de călugăr, de rugător pentru lume, de văzător al

tainelor lui Dumnezeu, caracteristică a personalităţii sale care este evidentă în

creaţiile muzicale. Mai mult decât atât, rânduiala athonită adusă de Sfântul Paisie

Velicikovski şi duhul lui pătrunzător de organizator al vieţii monahale au dus la o

dezvoltare culturală şi duhovnicească neamaiîntâlnită până atunci în Mănăstirea

Neamţului124, fiind considerat “al doilea înnoitor al monahismului românesc”125,

aşa încât Iosif găsea în stareţul său un cunoscător al muzicii practicate în Athos şi

a rolului acesteia în punerea vieţii duhovniceşti pe noi temelii.

Sfântul Paisie încă de la vârsta de 18 ani era conştient că “viaţa retrasă, dar

pusă în slujba altora, curăţă inima şi întăreşte mintea”126, de aceea, – după cum

mărturiseşte primul lui ucenic, un monah român pe nume Visarion – Sfântul Paisie

se prezenta ca un model de trăire, punând în practică tot ceea ce învăţa, căci

“adevăratul povăţuitor duhovnicesc […] poate să fie numai acela care neîncetat se

încordează pe sine singur spre îndeplinirea poruncilor lui Hristos. Nimeni nu poate

să înveţe pe altul, ceea ce el singur n-a cunoscut prin încercarea sa. Povăţuitorul

este dator să biruiască, înainte de orice, patimile ce se luptă cu el. Smerenia,

blîndeţea, sărăcia de bună voie, îndelunga răbdare, mila, iubirea de Dumnezeu şi

de aproapele, acestea sînt virtuţile pe care trebuie să le aibă acela care ia asupra sa

călăuzirea altora…”127.

Mărturia cea mai vrednică de primit despre viaţa curată şi plină de iubire faţă

de aproapele este chiar din partea ucenicului lui, Visarion Protopsaltul, care scrie

123 Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 193.124 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, pp. 84, 87, 102.125 Petre I. David, op. cit., p. 190.126 Ibidem, p. 166.127 Ibidem, p. 170.

în anul 1837, în semn de recunoştinţă, la începutul Manuscrisului grecesc nr. 7, pe

filele 7 ۷- 8 ۷: “ca să-mi fie spre mângâierea mea în chilie, iară alta ca să nu dau

uitărei pre dascălul făcătoriul mieu de bine, părintele Iosif. Şi oricând voiu cânta în

cărticica aceasta şi voiu cânta ori în grumaz, ori întru sine-mi, să pociu a-mi aduce

aminte de Dascălul mieu, carele s-au ostenit pentru mine şi m-au învăţat. Căruia

să-i facă milostivul Dumnezeu odihnă în veacul vecilor, întru împărăţia ceriului cu

toţi drepţii şi cuvioşii părinţii noştri”128 (dat fiind faptul că această mărturie se

încadrează în opera lui Visarion, vom reda în facsimil toate notiţele luate din

această precuvântare în capitolul privind opera lui). Părintele Iosif rămâne o

valoare culturală şi o icoană a tuturor protopsalţilor nemţeni prin râvna slujirii lui.

B. OPERA

Operaţia investigării şi catalogării creaţiei lui Iosif este foarte dificilă fiindcă

multe cântări în limba română şi chiar şi în limba greacă nu au precizat autorul şi

este nevoie de o cercetare profundă pentru stabilirea corectă a paternităţii, evitând

ademenirea determinată de textul ce este identic. Facerile sale se numără printre

cele dintâi care au trecut pragul notaţiei cucuzeliene, chiar înaintea oficializării

reformei hrisantice, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. În realitate, cântările

lui, ca şi ale altor psalţi, apar în mai multe manuscrise în care nu este consemnată

paternitatea şi nici data realizării lor, la multe lipsind chiar şi titlul, copistul

neajungând la faza definitivării lucrării.

Ştim din informaţiile biografice că Iosif Schimonahul a adus în Mănăstirea

Neamţ şi a “paradosit” vechea cântare bisericească, acest lucru presupunând atât

deţinerea unor cunoştinţe teoretice în ceea ce priveşte notaţia veche, cucuzeliană,

cât şi capacitatea de a reda şi explica cele predate “la mulţi părinţi”, reuşind chiar

128 Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. 6, Iaşi , 2002, pp. 138-139.

să întemeieze o şcoală nemţeană de muzică şi să publice o amplă lucrare în care se

remarcă reminiscenţe evidente ale notaţiei cucuzeliene, cuprinzând Cântările

Învierii, şi care este tipărită împreună cu slujba Învierii de stareţul Sivestru în

1814129. Cartea conţine şi compoziţia Ziua Învierii pe glasul V, dar paternitate ei

nu este pe deplin demonstrată. Redăm în facsimil incipitul primei pagini şi a

cântării

’άς’έ

Creaţia lui a fost risipită în foarte multe manuscrise din deceniile ultimei părţi

a secolului al XVIII-lea şi din secolul al XIX-lea, fiind mai dificilă de cercetat,

totuşi, este considerat un reprezentant, alături de Mihalache Moldovlahul, al celei

de a doua faze din a doua perioadă a românirii cântărilor psaltice130, un proces

complex şi de lungă durată numit aşa în mod inspirat de Anton Pann.

Dacă acceptăm ca reper biografic anii 1745-1830, acest lucru înseamnă că

Protopsaltul Iosif a fost implicat în mod indirect în procesul reformei muzicii

psaltice, înfăptuită la Constantinopol şi desăvârşită în anul 1814 de către distinşii

muzicieni Grigorie Levitul, Hurmuz Hartofilax şi Hrisant, mitropolit de Prusa131.

Reforma muzicii psaltice a apărut ca o necesitate, deoarece se simţea nevoia

de readaptare, de corectură, de simplificare: “erau influenţe melodice din muzica

laică, turcească, de la cafenelele de pe malul Bosforului, cum spunea Macarie 129 Ms. gr. nr. 38, ff. 1-21 ۷.130 Sebastian Barbu-Bucur, op. cit., p. 95.131 Constantin şi Dinu Giurescu, Istoria românilor, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 140-146.

Ieromonahul, […] încât nu se mai putea distinge melodia adevărată”132, “iar

frumosele şi plăcutele melodii bisericeşti de odinoră, începură a’şi pierde

originalitatea şi farmecul lor, fiind împestriţate cu felurite melodii, împrumutate

fără voe, din manelele turceşti”133. O altă explicaţie ar fi aceea că prin multe semne

ale “sistimii vechi” “se însemna – grafic – meşteşugul de interpretare al unui psalt

sau cântăreţ – oare care, şi atâta tot. Altul a venit şi a notat meşteşugul său de

interpretare. S’a produs o confuzie, pe care noi cei de azi căutăm, unii s’o

explicăm, alţii s’o justificăm chiar, mergând până a o socoti ca făcând parte

integrantă din însăşi fiinţa cântecului bisericesc. [Acest lucru a dus la o] “eroare

capitală!”134.

Nu există nici un măcar un singur indiciu care să sugereze faptul că

Protopsaltul Iosif folosea şi noua notaţie, după cum se poate observa şi din

manuscrisele rămase până astăzi; majoritatea compoziţiilor pe care le avem de la el

sunt traduse de ucenicul lui în noua notaţie. Într-adevăr, ar fi nedrept să credem că

n-ar fi putut învăţa noua notaţie modernă, rezultată din simplificarea celei vechi

printr-o asimilare mai restrictivă a semnelor vechii notaţii, căci s-a “reformat

sistema muzicii tot cu semnele vechi... lepădând numai cele de prisos şi adăugând

cele lipsă, au introdus metodul nou”135; în mod sigur a auzit de acest metod, dar

considerăm că l-a lăsat pe Visarion să aleagă ceea ce este vrednic de transmis mai

departe, el fiind şi înaintat în vârstă.

La baza afirmaţiei că Iosif ştia de noua notaţie propunem următoarele două

argumente:

– după cum am arătat, şcoala muzicală de la Mănăstirea Neamţ n-a

132 Ştefan Mărculeţ, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, în săptămânalul „Lumina de duminică”, Iaşi, 18 noiembrie 2007.133 Nifon Ploeşteanu, op. cit., p. 38.134 I. D. Petrescu, op. cit., pp. 8-9.135 Anton Pann, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica melodică, Bucureşti, 1846, p. XXXII.

evoluat izolat, ci a păstrat legătura cu întreaga tradiţie ortodoxă mai ales prin

pelerinajele religioase şi schimburile culturale dintr-o parte a lumii în alta, cum ar

fi, de exemplu, între Mănăstirea Neamţ şi Sfântul Munte (considerăm că nu este în

zadar să amintim şi exemplul Sfântului Nectarie Protopsaltul, “cel mai mare

protopsalt român din toate vremurile”, despre care se crede că s-a format muzical

în Mănăstirea Neamţului136 şi ajungând în schitul Prodromu, “îndată s-a pus cu cu

multă silinţă şi a tradus toate cântările din greceşte în româneşte, iar unele le-a

compus sfinţia sa din nou”137);

– „un manuscris din 1819, apreciat ca cel dintâi document românesc cu

notaţie hrisantică ce se cunoaşte până în prezent, dezvăluie în kolofonul scris pe

primele opt pagini numele fratelui Theodor Popovici aparţinând, probabil, tot

şcolii muzicale de la Mănăstirea Neamţ. Este Manuscrisul rom. nr. 3810 B.A.R”138.

Despre acest manuscris aminteşte Gheorghe Ionescu, considerându-l Antologie

psaltică “ce conţine o Papadichie şi o Psaltichie”139, iar Gabriel Ştrempel este

primul care redă însemnarea de la paginile 12 şi 25: „Acest Octoihaş carele are în

sine glasurile pe psaltichiia cea noao s-au scris de mine, mult păcătosul şi întru tot

ticălosul, fratele Theodor Popovici, la anul 1819, ianuarie 24”140.

Despre acest document scrie Alexie Buzera că “prin conţinut este un

Anastasimatar”, dar poartă numele de «“Octoihaşi”, cum îl numeşte copistul»141 şi-

l cataloghează drept “prima gramatică în limba română cu teoria muzicii în notaţie

chrysantică înaintea lucrării lui Chrysant tipărită la Paris în anul 1821 şi a lui

136 Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, Cântări ale Sfintei Liturghii, Ediţie realizată, îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Vasile, Bucureşti, 2004, p. LII.137 Vasile Vasile, Nectarie Shimonahul, în „Muzica”, XI, nr. 3, Bucureşti, anul 2000, pp. 103-115.138 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 169.139 Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 305.140 Gabriel Ştrempel, op. cit., p. 253.141 Alexie Al. Buzera, Un manuscris românesc inedit cu teoria muzicii în notaţia hrysantică din anul 1819 , în „B.R.”, vol. III, Iaşi,1997, p. 60.

Macarie din anul 1823 de la Viena”142. Despre autorul-copist consideră că s-a

“format la Şcoala de muzică de la Iaşi”143, însă este rezonabil de presupus faptul că

fratele Theodor era doar un copist care îl ajuta pe protopsaltul Lavrei, care în acea

vreme era Iosif (dacă acceptăm reperele biografice care au fost propuse);

menţionăm existenţa exerciţiilor de paralaghie, ceea ce ne duce cu gândul la

dorinţa sinceră şi gestul înduioşător al protopsaltului de a-şi ajuta ucenicii, duioşie

pe care o mărturiseşte şi ucenicul lui devotat în Ms. gr. nr. 7.

În ceea ce privesc principiile teoretice ale Şcolii nemţene condusă de Iosif

Protopsaltul, putem afirma că apar formule şi variaţii inedite atât la nivelul

intervalelor cât şi a frazelor muzicale, ele constituind adaptarea cântării de tradiţie

bizantină la etosul şi spiritul românesc. Considerăm că procesul de românire a

cântărilor, unic prin felul în care s-a dezvoltat la Neamţ, a fost continuat de Iosif şi

transmis ca zestre şi datorie de conştiinţă ucenicilor lui. E dificil a întrezări şi a

reda în cuvinte frumuseţea cântărilor psaltice nemţene, a unui univers melodic

transfigurat de duhul rugăciunii, singurul ajutor în rezolvarea acestei probleme

fiind biblioteca mănăstirii de care se temeau foarte cei 20000 de diavoli care ar mai

fi rămas în mănăstire în timpul Sfântului Ioan Iacob, cel care dă mărturie despre

acest lucru ieşit din comun144.

Este ilogic să credem că trecerea de la sistemul cucuzelian de notare la cel

hrisantic ar fi avut ca impact în marea Lavră a Neamţului alterarea scărilor

muzicale şi implicit a stilului nemţean de cântare, deoarece nu sunt dovezi istorice

care să ateste existenţa unor practici muzicale străine de duhul Bisericii care să

142 Alexie Al. Buzera, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din sec. al XIX-lea, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 1999, p. 7.143 Alexie Al. Buzera, Un manuscris românesc…, p. 63.144 Anamaria Rus şi Cosmina Tămaş, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Iacob -pentru copii-, Ed. Publistar, Bucureşti, p. 137.

trebuiască îndreptate, precum era cazul în Constantinopol, unde erau prea multe

“influenţe ale muzicii turco-perso-arabe”145.

Anixandarele146 lui Iosif, primele în limba română, sunt supranumite cu

termenul generic “moldoveneşti” pentru a se deosebi de cele greceşti, de cele

athonite şi de cele apărute în manuscrise româneşti mai vechi, ele devenind creaţia

reprezentativă şi cea mai cunoscută a acestui protopsalt nemţean, fiind păstrată cu

acest nume în multe manuscrise din ţara noastră. Prin notaţia folosită oferă

informaţii preţioase despre perioada de tranziţie de la notaţia veche, cucuzeliană –

în care a fost gândită opera iniţial – la cea nouă, hrisantică. Se consideră că această

facere a apărut dinainte de oficializarea reformei hrisantice, prin 1814147.

Apartenenţa lor, cât şi faptul că la origine Anixandarele lui Iosif au fost

compuse în notaţia cucuzeliană, este dovedită de mărturia din Manuscrisul rom. nr.

3819 din fondul Bibliotecii Academiei Române: „anixandarele moldoveneşti sunt

scrise de părintele Iosif

Monahul, protopsaltul din Sf.

Monastire Neamţului, care s-

au aşezat şi pe sistima aceasta

noao”148. Aceste Anixandare

sunt cuprinse şi în

Manuscrisul rom. nr. 1 din

biblioteca mănăstirii

145 Marin Velea, MUZICA CHRISANTICĂ - O continuatoare fidelă a muzicii vechi bizantine a secolelor IX-XVIII , în săptămânalul „Argeşul Ortodox”, nr. 345, 10-16 ianuarie 2008, p. 2.146 Termenul de „anixandare” vine de la cuvântul cu care se deschide suita de cântări Deschizând Tu mâna Ta - în greceşte, ίς ίί - practicată la privegherile praznicelor împărăteşti, la sfinţii cu polieleu şi sâmbătă seara. Ele se bazează pe versete alese din Psalmul 103, care sunt ordonate într-un mod specific prin inversarea ordinii şi adăugarea mai multor reveniri de tip refren şi finalul Slavă… Şi acum…. Cântarea este precedată de Veniţi să ne închinăm…, în unele manuscrise menţionându-se aceasta, iar în altele se începe cu prima stihiră, subînţelegându-se că se cântă şi Veniţi să ne închinăm….147 Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice în Moldova, în vol. Colocvii 1993-1994, Filarmonica „Moldova”, Iaşi, 1995, pp. 23-32.148 Apud Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul, în “B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002, p. 116.

împreună cu însemnarea: “Anixandarele moldoveneşti, scoase de părintele Iosif

Psaltu de pe cele greceşti” (fila 28) şi în Ms. gr. nr. 34 cu deosebit de importanta

menţiune că “aceste Anixandare Mari sînt facere a părintelui Iosif Monahul,

călugăr din Sfânta Monastire Neamţul. Şi au fost compuse pe sistima veche de sus

numitul părin. iară pe sistima noă sînt traduse de Ieromonahul Visarion

Duhovnicul, tot din această Monastire călugăr” (fila 2).

Chestiunile care se cer totuşi a fi precizate sunt geniul muzical care reiese

din studierea acestei creaţii prin comparare cu Anixandarele Sfântului Ioan

Cucuzel şi larga lor răspândire în ţară şi peste hotare; pentru că în Manuscrisul gr.

nr. 34 sunt prezente atât compoziţia Protopsaltului Iosif (în greceşte), cât şi a lui

Visarion (în română), am găsit de cuviinţă să le prezentăm începutul, după cum

urmează:

Anixandarele Protopsaltului Iosif, de la fila 11 până la fila 40:

Anixandarele Sfântului Ioan Cucuzel, luate din Ms. 53 M al bibliotecii

mănăstirii Stavropoleos:

Anixandarele lui Iosif transpuse în notaţie hrisantică de Visarion (ff. 1-11۷):

Ele sunt prezente şi în notaţie cucuzeliană, de exemplu în Ms. gr. nr. 107 din

Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,

manuscris care “a fost scris între 1790-1810, la o mănăstire din Moldova sau poate

chiar în Iaşi”149 (ff. 104-111 – ۷ numerotarea e făcută de părintele Florin Bucescu,

care se semnează la sfârşitul manuscrisului); acest manuscris este notat şi de alţii,

dar fără a i se acorda atenţia necesară, astfel încât este simplu catalogat ca

aparţinând secolului XIX150. Redăm în facsimil începutul cântării:

149 Florin Bucescu, Manuscrisele psaltice de la Biblioteca Mitropoliei Moldovei din Iaşi, în „B.R.”, vol. V, Iaşi, 1999, p. 44.150 Chiril Pistrui, Manuscrise inedite în Biblioteca Mitropliei Moldovei şi Sucevei – Iaşi, în „M.M.S.”, LIX, nr. 1-3, Iaşi, anul 1983, p. 105.

După cum se poate observa, Anixandarele lui Iosif sunt o prescurtare ale

Sfântului Ioan Cucuzel, iar unele fraze muzicale sunt chiar identice. Pe de altă

parte, ele sunt o “prelucrare îmbogăţită”151 a celor aparţinând lui Eustatie

Protopsaltul (ceea ce ne confirmă legătura între cele două şcoli muzicale), dar

reprezintă şi veriga între Anixandarele Sfântului Ioan Cucuzel (prezente nu numai

într-un număr impresionant de manuscrise româneşti dar şi în practica de cult din

multe aşezăminte monastice athonite în forma lor primară, sau în prelucrările lui

Hurmuz Hartofilax, Theodor Focheos152 şi alţii) şi cele concepute de Sfântul

Nectarie, Protopsaltul vlah, în Prodromul românesc. Această compoziţie a

Protopsaltului Iosif este reprezentativă pentru şcoala nemţeană de muzică, iar

valoarea ei reiese limpede din comparaţia făcută mai sus şi din faptul că are o

“circulaţie invidiabilă”153, aşa încât o putem găsi chiar şi în manuscrisul lui Filotei,

“la începutul manuscrisului (scrise mai târziu de altă mână şi introduse în

151 Pavel Lungu, op. cit., p. 82.152 Buchet muzical athonit, Cântările Vecerniei, Chilia Buna Vestire, Schitul Sf. Dimitrie - Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, pp. 28-61, 81-92.153 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii…, p. 96.

manuscris către sfârşitul sec. al XVIII-lea)”154. Catalogarea manuscriselor care

cuprind Anixandarele moldoveneşti cer un efort şi o pricepere ce depăşesc nivelul

acestei lucrări, dar au apărut studii care tratează această chestiune cu mult

profesionalism155.

În concluzie, se poate vorbi de o unitate stilistică a Anixandarelor, indiferent

de limba în care este scrisă, de perioada în care este copiată şi de provenienţa

manuscrisului. Este vorba de o cântare complexă, prezentată alternativ, de cele

două strane, în limba română, greacă sau în forma bilingvă, fiecare stihiră

încheindu-se cu adevărate refrene scoţând în relief bogata imaginaţie a creatorului,

fără a ieşi din matca stilistică bizantină, din etosul glasului VIII şi din semnificaţia

teologică şi liturgică a textului. Stilul lor este stihiraric, cu elemente calofonice, tot

mai frecvente pe măsură ce ne întoarcem în timp, spre epoca în care au fost

prefăcute muzical.

În cadrul cântărilor cuprinse în Sfânta Liturghie, Iosif Protopsaltul a avut un

raport însemnat în ce priveşte compunerea de Heruvice şi, în special, de Axioane,

dat fiind faptul că acestea din urmă dovedesc prin larga lor circulaţie aprecierea de

care s-au bucurat.

Dintre Heruvice, astăzi sunt recunoscute ca autentice, aparţinând creaţiei

psaltice a lui Iosif, trei dintre presupusele compoziţii, două fiind şi astăzi păstrate

în Biblioteca Mănăstirii Neamţ. Dintre acestea două, cel mai important prin gradul

de informaţii suplimentare pe care le aduce este Heruvicul pe glasul IV, din

Manuscrisul gr. nr. 33, care pe fila 35 are o notă aparţinând altui protopsalt

nemţean, Dorothei Iordachiu: “compus întâi greceşte de răposatul Duhovnic

Visarion, după cum îl cânta părintele schimonahul Iosif, psalt de sistema veche,

după care au rămas mai multe cântări în sistema aceea veche, pe care le-am tradus

154 Sebastian Barbu-Bucur, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve în notaţie cucuzeliană în marile biblioteci din România, în „B.O.R.”, nr. 9-12, anul 1976, p. 1009.155 Pavel Lungu, op. cit., pp. 89-90, şi Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 110-116.

pe sistema noă sus-citatul Păr(inte) Visarion. Însă acest heruvic atât greceşte cât şi

româneşte este compus de sfinţia sa, după cum îl cânta Păr(intele) Iosif, leghetos

vu”. Aceeaşi creaţie o regăsim şi în Ms. rom. 4402 din Biblioteca Academiei

Române (f. 300-301), pe care l-am amintit în capitolul privind viaţa protopsaltului.

De asemenea, în fondul nemţean, în Manuscrisul gr. nr. 11 (ff. 131-133),

găsim şi Heruvicul „Acum puterile”, Eh I, care se cântă în Postul Mare la Liturghia

Darurilor. Redăm în facsimil începutul şi finalul cântării:

Un

alt

heruvic de a cărui autenticitate nu ne putem îndoi este şi cel din Sâmbăta Mare, pe

glasul V, care poartă numele lui “Kir Iosif Monah Moldovanul” şi care este păstrat

la Biblioteca Central Universitară “Mihai Eminescu” din Iaşi156:

156 Ms. III 94, ff. 90 ۷-92 ۷.

Totodată se presupune că i-ar aparţine Protopsaltului Iosif şi alte două

heruvice, unul pe glasul I şi altul pe glasul II, ambele fiind descoperite într-un

Liturghier din Mănăstirea Secu157.

Nu vom trata despre calitatea heruvicelor amintite aici, ci găsim de cuviinţă

doar să constatăm faptul că aceste opere pot fi cel mai bine înţelese şi apreciate

atunci când sunt cântate şi trăite în cadrul cultului bisericesc.

O parte componistică reprezentativă pentru creaţia lui Iosif şi deosebit de

valoroasă pentru tezaurul muzical al Mănăstirii Neamţ este facerea Axioanelor,

cântare liturgică care poartă numele primului cuvânt în greceşte: Άξιον158. Odată cu

primirea în dar a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din partea

împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, este de presupus că şi cântările închinate

Maicii Domnului au beneficiat de o atenţie în plus, materializată şi prin

înfrumuseţarea Axionului în limba română. “Este mai mult ca sigur că icoana

tămăduitoare, pomenită în literatura de specialitate sub denumirile de Lidianca,

Nemţeanca sau Închinătoarea a ajuns la Mănăstirea Neamţ prin dania acestui

nefericit fiu al lui Alexandru cel Bun, dacă nu în 1433-1435 atunci în 1445-1447,

157 Pavel Lungu, op. cit., p. 130.158 „Axionul obişnuit astăzi pentru mai tot timpul anului în Liturghia normală („Cuvine-se cu adevărat...”) s-a întrebuinţat în această calitate mai întâi ca partea a doua a sa, care nu e altceva decât irmosul Cântării a noua din Canonul (trioda) de la denia din Joia Patimilor, datorat lui Cosma de Maiuma (Aghiopolitul, sec. VIII) şi care deci a fost întrebuinţat mai întâi în slujba Utreniei, ca şi în alte slujbe. Ulterior, şi anume după secolul X, el s-a amplificat cu partea de la început („Cuvine-se cu adevărat...”), a cărei origine se pare că trebuie căutată în pietatea monahală a Athosului (Sfântul Munte), cum pretinde o legendă din acele părţi, consemnată chiar în Mineiele noastre”, explicaţie luată din Liturgica specială scrisă de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 223.

perioade în care a domnit singur”159. Despre aceasta scrie şi Nicolae Milescu în

“Istoria despre sfînta icoană a Prea Sfintei noastre stăpîne Născătoare de

Dumnezeu Maria, 1655”160.

Afirmând faptul că şi până la venirea acestui “întâi dascăl” se cântau axioane

în limba română, după cum însuşi Sfântul Paisie mărturiseşte că a fost întâmpinat

“cântând călugării Monastirii Neamţului oareşcare irmos a Prea Sfintei Născătoare

de Dumnezeu”161 şi chiar el a rânduit “să se ţie numaidecât rândul la biserică o

săptămână în limba moldovenească de ieromonah moldovan cu ierodiacon rus şi

altă săptămână în limba rusească de ieromonah rus cu ierodiacon moldovan”162, se

pune problema diferenţierii între motivele muzicale şi stilul folosit până la venirea

obştii Sfântului Paisie şi capodoperele psaltice ce au apărut după aceea.

Ceea ce obştea Sfântului Paisie Velicikovski aduce ca noutate muzicală în

Mănăstire este “melodia pe note muzicale vocale folosite în Galiţia”163 “şi în Rusia

apusană”164, ceea ce duce la înfiinţarea prin 1782 a unui cor numit „Corul rusesc de

muzică vocală”, care cânta probabil după “notaţiunea cea întâi, numită sinodală,

din Petersburg”165, după cum putem bănui din Ms. slavon nr. 109, căci s-au pierdut

acele “manuscripte originale sau prelucrate de părinţii călugări cântăreţi ai corului

[…] care […] se găseau şi se păstrau în biblioteca rusească din mănăstirea

Neamţul”166. Despre acest cor ştim că era atât de apreciat, încât “întrecea pe acel

din Seminarul de la Socola prin măiestria şi acurateţea cu care executa Sfânta

Liturghie. Pentru aceasta, <<corul rusesc>> de la Mînăstirea Neamţul, între anii

159 http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Neamt_5.htm.160 N. Cartojan, op. cit., p. 232.161 Trimiterea Cuviosului Paisie către Părinţii Ambrozie, Atanasie şi Teofan, Mănăstirea Neamţ, 1827, f. 8, apud Pavel Lungu, op. cit., pp. 29, 91-92.162 Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, Aduceri aminte, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2007, p. 74.163 Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală…, p. 111.164 Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti…, p. 31.165 Titus Cerne, Relativ la prima înjghebare a musicei vocale în ţară, apud Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii…, p. 99.166 Teodor Burada, Corurile bisericeşti de muzică vocală armonică în Moldova, apud Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii…, p. 101.

1850-1859, era adeseori adus în Iaşi, ca să cânte atât la hramul bisericii Sfîntul

Neculai cel Domnesc cît şi de ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, cînd era şi

ziua onomastică a lui Mihail Sturdza Voievod, precum şi la alte sărbători de peste

an” 167.

Acest lucru nu înseamnă înlăturarea tradiţiei muzicale nemţene sau

înfiinţarea unui regim anti-naţionalist şi de opresiune a monahilor români, nici

măcar un “pan-slavism moderat”, după cum afirmă unii cercetători mergând până

la a afirma că “nu e cazul să facem din străini mari români. Cântăreţii români erau

marginalizaţi şi li se ţineau predici la adunat de fân!”168. Opunem acestei viziuni

întunecate şi neadevărate, lipsite de evlavie şi de bun simţ faţă de Sfântul Stareţ

Paisie, vedenia Stareţului Andronic, întemeietorul Mănăstirii Noul-Neamţ din

Basarabia, care (pe când era ieromonah în Mănăstirea Neamţ) l-a văzut într-o

vedenie pe Sfânt ieşind din icoană şi mustrându-i şi lovindu-i pe cei ce făceau

tulburare în mănăstire, dar nefăcându-le nimic celor câţiva monahi români cuvioşi,

care stăteau în strana dreaptă, după cum rânduise Stareţul169. Chiar şi aşezământul

din 1843 întemeiat pe rânduielile Sfântului Paisie, în care se are în vedere

“rânduiala pentru soborul sfintelor mănăstiri Neamţ şi Secu” prevede la punctul 7

ca “osebirea de neam şi de treaptă să nu fie nicidecum pentru că toţi sînt deopotrivă

înaintea Preaputenicului Dumnezeu’170.

Dat fiind faptul că “primii săi discipoli şi purtători ai ideilor reformatoare

sunt călugării români, cei ucrainieni şi ruşi venind mai târziu şi într-un procent

diminuat”, şi că în paginile sale autobiografice sunt “adevărate elogii aduse cântării

psaltice în limba română, practicată la Kiev, de slujitorii aduşi aici”, concluzionăm

că “paisianismul a creat cadrul favorabil punerii în evidenţă a potenţialului artistic

167 Petre I. David, op.cit., p. 185.168 Pavel Lungu, op.cit., p. 94. 169 Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, op. cit., pp. 102-105.170 Diacon Ioan Ivan şi Preot Scarlat Porcescu, op.cit., pp. 128-129.

acumulat în urma unor puternice tradiţii de şcoală muzicală”171. Nu pot fi interese

materiale şi vicleşug în Sfinţii lui Dumnezeu, care suferă la auzul celei mai mici

răutăţi făcute unuia dintre aceştia “mai mici” (Matei 25, 40), căci “Îngerul cel în

trup, Coroana călugărilor,\ Omul cel fără de trup, locuitorul cerurilor,\

Dumnezeiescul Paisie se bucură prăznuind împreunăcu noi pomenirea sa, dînd

dumnezeiesc dar celor ce se ostenesc pentru el;\ pentru aceasta cu osîrdie multă să-

l slăvim pe el”172.

Rolul Sfântului Paisie îl putem asemăna cu cel al Sfinţilor “Chiril şi

Metodie, ce nu erau Slavi de origină, n’au servit o cauză slavă propriu zis, ci au

fost promotorii culturii bizantine, şi a tot ce se leagă cu biserica, în lumea slavă,

prin mijlocirea limbii slave. Opera lor era pusă în serviciul ecumenicităţii; [se

poate spune chiar că acei călugări slavi care] au trecut pe la noi, venind în deosebi

din Athos, ei n’aduceau propriu zis cultură slavă, ci erau o simplă derivaţie, un

canal slav al culturii bizantine care se scurgea pe un puternic sediment creştin,

depus la crucea de întâlnire a culturii latine şi bizantine. […] Studiul documentelor

muzicale e clar şi concludent pentru cine le cercetează şi poate deci să vorbească în

cunoştinţă de cauză”173. Menţionăm, în ceea ce priveşte preocuparea lui pentru

muzica liturgică, faptul că, în perioada în care a fost stareţ la Neamţ, „el a introdus,

pentru prima oară, Crezul cântat de către toţi credincioşii”174.

În cele ce urmează vom încerca o prezentare sumară a axioanelor lui Iosif

aşa cum sunt ele prezente în fondul de manuscrise al Mănăstirii Neamţ.

Cele mai multe Axioane ale lui Iosif le găsim în Manuscrisul românesc nr.

13 din fondul Mănăstirii Neamţ; toate aceste creaţii care poartă sigla tradiţiei

171 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, pp. 93, 92 şi 94.172 Ms. rom. nr. 5693, f. 289, apud Petre I. David, op. cit., p. 191.173 Ioan D. Petrescu, Condacul Naşterii Domnului – Studiu de muzicologie comparată, 1940, pp. 49-50.174 Mitropolitul Serafim Joantă, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 139.

nemţene au fost analizate şi tipărite, de aceea, vom prezenta doar câteva

(ajutându-ne şi de alte manuscrise), după cum urmează:

a) în limba greacă:

1. Binecunoscutul Axion pe Glasul VIII175, din Ms. gr. nr. 11, care are notată şi

apartenenţa lui “’ά” (pp. 93-94 –după noua

numerotare, deoarece o parte din manuscris s-a pierdut sau deteriorat).

Redăm în facsimil prima parte a axionului:

175 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, colecţia Fundaţiei Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003, pp. 92, 96, 68-70 şi 31-34.

Din

varianta

citată se

observă

inflexiunea

modală

spre

glasurile II

şi VI şi

abundenţa

unor

formule

ritmice

determinate de frecvenţa digorgoanelor simple sau asociate cu dipli, cu omalon,

urmate de trigorgoane etc. Frumuseţea acestei creaţii reiese din faptul că “dintre

toate axioanele de la Mănăstirea Neamţ, acesta are cea mai amplă arhitectură

melodică. Este magnific. Are o temă amplă, construită pe 13 note – număr de aur.

[…] Puţine sunt lucrările bizantine ce ar putea ilustra solemnitatea ehului VIII,

între care, fără îndoială, includem şi acest axion”176. Acelaşi Axion apare în Ms.

rom. nr. 13 (pp. 27-29), în Ms. gr. nr. 1 (ff. 156-158) şi în Ms. gr. nr.10 (ff. 145-

146).

2. În Manuscrisul gr. nr.11 găsim un Axion pe glasul I (pp. 92-93) cu o

structură şi temă melodică inedită, având apartenenţa lui

“’ήά”; această compoziţie este prezentă în Ms.

rom. nr. 13 (f. 18-20) şi în Ms. gr. nr. 1 (f. 140 ۷-142 ۷). Redăm începutul cântării

în facsimil:

3. În Ms. gr. nr. 1 găsim un Axion pe glasul V (ff. 152 ۷-154 ۷), care

îi poartă “amprenta” numelui, dar şi a talentului de compozitor; îl

regăsim în Ms. rom. nr. 13, pe fila 30.

176 Ibidem.

b) în limba română, le enumerăm doar pe cele din Ms. rom. nr. 13:

1. – pe glasul I, pe fila 17, “este un prototip, atât tema cât şi alte elemente au

fost preluate de către Nectarie Schimonahul din Athos, pentru Axion EH I,

care a fost tradus mai apoi în limba slavonă de către ieromonahul Calistrat de

la Zografu”177; este prezent şi în Ms. gr. nr. 1 (ff. 140 ۷-142 ۷).

2. – pe glasul II, pe fila 15: începe cu ca de la cântându-se astfel cu

două note mai jos178;

3. – pe glasul V, pe fila 21; este prezent şi în Ms. gr. nr. 1 (ff. 152 ۷-154 ۷);

despre această compoziţie aflăm deosebit de interesanta explicaţie că “tema

aceasta este realizată conform cu mistica şi filosofia numerelor. Aici ne

apare cifra 8, simbol al echilibrului, aici melodic, dar şi sugestia că

Pantocratorul veghează asupra întregului ritual, asupra întregii solemnităţi

într-o biserică (în planul octogonal din cupola bisericii erminia picturii

bizantine a fixat chipul Pantocratorului)”179.

4. – pe glasul VIII (pp. 17-19, după noua numerotare) avem o creaţie deosebit

de importantă prin faptul că este scrisă în stilul syntomon. Despre acest stil

vorbeşte Gheorghe Ciobanu, care, raportându-se la lucrarea de faţă,

consideră că «meritul mare al lui Iosif Ieromonahul şi al urmaşilor săi este că

au pus accent mai mare decât contemporanii lor, pe cântările irmologice,

“syntomon” – adică “scurte”, concise, silabice –, nu “argon”, sau “ pe mare”

cum s-a spus în româneşte»180; de aceea, se poate considera că “autorul a

realizat o sinteză a muzicii bisericeşti din Moldova, valorificând ceea ce

venea prin tradiţie”181. Acest Axion îl regăsim în Ms. gr. nr. 1 (ff. 156-158).

177 Ibidem, pp. 88 şi 4-6.178 Ibidem, pp. 88 şi 7-9.179 Ibidem, pp. 90 şi 17-19. 180 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 338.181 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 87-88 şi 1-3.

Sunt consemnate mai multe versiuni şi prelucrări182 ale acestui axion, dar

considerăm că aceasta este cea mai reuşită.

c) bilingve:

1. – pe glasul VI, tema fiind regăsită în diferite compoziţii183, dar fără

originalitatea ei nemţeană, care constă în faptul că «nu ne putem apropia de acest

axion fără “inimă smerită şi înfrântă”, de aici înveţi cât poţi să te înalţi şi cât să te

smereşti - după unduirea melodică»184; în Ms. rom. nr. 13, pe paginile 13-14 (după

182 Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, op. cit., p. 193-195.183 Ibidem, p. 188-191.184 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 91-92, 25-28, 59-61.

noua numerotare) găsim Axionul în greacă, iar pe paginile 14-15 avem varianta în

limba română, al cărei incipit îl redăm în facsimil:

La acestea se adaugă şi “axioanele praznicelor împărăteşti”185, paradosite şi

adunate de ucenicul lui, Visarion, în Manuscrisul gr. nr. 7, despre care se poate

spune că nu sunt o compoziţie proprie, ci făceau parte din tradiţia lavrei nemţene,

dar pe care le-a înfrumuseţat şi le-a aşezat pe note.

Accentele tonice sunt sincronizate cu cele melodice şi punctele culminante

ale melodiei urmăresc cuvintele cheie ale acestei cântări de laudă adusă Fecioarei

Maria, astfel încât suntem îndreptăţiţi să spunem că “dacă poporul rus l-a avut pe

Andrei Rubliov şi Icoana Sfintei Treimi, românii moldoveni au avut Icoana Maicii

Domnului de la Mănăstirea Neamţ, frescele bucovinene şi aceste inegalabile 185 Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ…

Axioane, pe care le-au psalmodiat şi în vremurile bune şi în vremurile de

restrişte”186.

Talentul deosebit de a aplica oricărui text melodii adecvate în limitele

acordate de formulele cadenţiale ale fiecărui glas cred că poate fi văzut cel mai

bine în facerea Binecuvântărilor Învierii187, pe care reuşeşte să le aşeze pe fiecare

glas, dar “uită” să le prefacă în limba română.

Majoritatea Binecuvântărilor, ca şi în cazul Axioanelor, se găsesc

colecţionate într-un singur manuscris al bibliotecii

Mănăstirii, în acest caz fiind cel cu numărul 17, despre

care ştim că a fost scris de ucenicul lui Iosif,

Protopsaltul Visarion; acesta certifică faptul că aceste

faceri îi aparţin învăţătorului lui, “

άς

ή()

άςςς

ύ ” (f. 239 ۷):

186 Pavel Lungu, op. cit., p. 102.187 Suită de tropare închinate Învierii Mântuitorului în care fiecare stihiră este precedată de stihul „Binecuvântat eşti, Doamne, învaţă-ne pe noi îndreptările Tale”, care în general se cântă pe glasul V şi care mai poartă numele de Evloghitare, după primul cuvânt în greceşte:ός.

Această rânduială a Binecuvântărilor, care este o noutate vrednică de

admirat, cuprinde trei

variante greceşti în glasul V:

cea expusă mai sus, una tot

din ff. 256 ۷-258 ۷), iar

alta în glasul V tetrafon (ff.

243٢-246 ۷), care apar şi în

Manuscrisul nr. 4 din

Mănăstirea Noul Neamţ

(acest manuscris a fost scris

de Stareţul Andronic pe când

era la Mănăstirea Secu şi este datat 1843188).

Nemaisocotind glasul V (pe care l-am tratat mai sus), trecem în revistă faptul

că în glasul I avem Evloghitare pe fila 246 ۷, în glasul II pe foaia 248 ۷, în III de

la fila 251٢, în IV de la 253 ۷, iar pe glasul VI găsim de la 258 ۷ urmând cu glasul

VII din pe fila 261 ۷ şi încheind cu glasul VIII de la 264 ۷. Redăm în facsimil

incipitul cântărilor:

188 Irina Suholmin Ciobanu şi Vasile Vasile, Colecţia de manuscrise muzicale din fondul Mănăstirii Noului Neamţ (Basarabia), în „B.R.”, Vol. III, Academia de Arte „George Enescu”, Iaşi, 1997, pp. 88-89.

Dovezi în ceea ce priveşte larga circulaţie a acestor Binecuvântări, ajungând

şi în Ţările Române, o constituie prezenţa lor “cu titlul Evloghitarele

moldoveneşti în Ms. rom. 3819 B.A.R., fără a avea precizat autorul (f. 136-

150)”189.

O cântare asemănătoare Anixandarelor din punct de vedere al organizării

(având pus refrenul la început şi după stihiri, care de fapt sunt o suită de versete din

cartea proorocului Isaia, cap. 8-9), al circulaţiei şi al numărului mare de

manuscrise este Cu noi este Dumnezeu…, numită şi cântarea methimoanelor după

primele cuvinte cu care începe cântarea în greceşte:

’ής“să cîntă la Pavecerniţa cea mare în Privegherile

ceale împărăteşti, adică, a

Naşterii şi a Botezului

D(o)mnului, şi la Buna Vestire

a Maicii D(o)mnului” (Ms gr.

nr. 34, f. 68), iar în ce priveşte

stihirile se menţionează în Ms. gr. nr. 16 că “întâi să cântă Cu noi iaste Dumnezeu,

de Două ori pe mare, şi apoi stihirile După cum s-au aşăzat înainte” (f. 54).

Această facere bilingvă a

“Păr. Iosif Monahu, călugăr

din Sfânta Mon.

Neamţul” este

autentificată de

Manuscrisul

grescesc nr. 34 (ff. 68-74۷):

189 Vasile Vasile, op. cit., p. 121.

Cântarea mai poate fi găsită şi în Ms. gr. nr. 16 (ff. 54-68۷). În ce priveşte

reuşita acestei cântări menţionăm că având pus refrenul în limba greacă de două ori

şi în română de trei ori, pe variante componistice diferite, crează şi o alternanţă a

cântării de tip calofonic cu cea stihirarică.

Pentru frumuseţea cântării redăm în facsimil începutul în limba română, “pe

mare”, şi apoi bilingv, mai scurt, spre comparaţie:

Aceasta este fila 71 ۷ (după vechea numerotare este 90۷) din Manuscrisul

grescesc nr. 34. În continuare vom prezenta în paralel compoziţa în ambele limbi

(f. 73٢), spre a se putea observa că majoritatea frazelor muzicale sunt identice.

Între

lucrările

protopsaltului nemţean menţionăm şi Heretismosurile şi polihronioanele pe care i

la atribuie Părintele diacon Ioan Ivan190, fost profesor la Seminarul de la

Mănăstirea Neamţ. El face această afirmaţie pornind de la însemnarea ucenicului

lui Iosif, Visarion, din Manuscrisul gr. nr. 7, filele 5٢-6٢: „Această cărticică întru

carea să cuprinde rânduiala carea să face la trapeză în ziua hramului Sfintei

Monăstiri Neamţului sau şi la alte sfinte Monastiri; întâi adecă: Heretismosurile, şi

Polihronismosurile, atât în Ziua Praznicului, cât şi a doao zi, pentru fericiţii ctitori,

şi vreo câteva Irmoase ceale mai alese din Kalofonicon, încă şi Axionul Prea

Sf(i)ntei Născătoarei de D(u)mnezeu, în deosebite glasuri: apoi şi Axioanele

Prazdnicilor celor Împărăteşti: am scris-o. Scoţându-le atât ceale greceşti cum şi

ceale moldoveneşti, din sistima musichiei ceii vechi, în sistima musichiei ceii

noao, dupre paradosirea ce am luat de la sfinţiesa părintele Iosif Shimonahul

dascălul mieu: carele sfinţiesa au fost întâiu Psalt al musichiei ceii vechi, în sfânta

Monastirea Neamţulu”. Despre aceste compoziţii muzicale de ceremonial tratează

mai pe larg părintele Sebastian Barbu Bucur, care, la finalul studiului, îşi exprimă

dorinţa fierbinte ca “opusul – în întregime – va vedea lumina tiparului”191. Redăm

în facsimil un Polihronion pe glasul IV, din tradiţia nemţeană, “moldoveneşte”:

190 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 609.191 Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii şi Imnuri laice în manuscrisele psaltice de la Mănăstirea Neamţ, în „B.R.”, vol. IV, Iaşi, 1998, p. 87.

Între celelalte creaţii ale protopsaltului Iosif amintim polieleul La râul

Vavilonului192, care se păstrează în Manuscrisul rom. nr. 70 din fondul Mănăstirii

Secu, între paginile 356 şi 372.

O altă cântare asupra apartenenţei căreia s-a discutat – “compozitorul Stihirei

trebuie să fi fost un muzician nemţean de prim rang din acele vremuri şi acesta nu

poate fi altcineva decât Iosif Monahul, în ciuda faptului că acest lucru nu este

menţionat nicăieri”193 – şi despre care s-a scris că “are implicaţii importante în

istoria muzicii psaltice româneşti, cât şi în cea a monahismului din Moldova”194,

este Stihira pentru Stareţul Paisie, numită aşa de protopsaltul Dorothei Iordachiu

în Ms. gr. nr. 33, pe pagina 67:

192 Polieleul (de la ές,mult-milostiv) este o cântare care la praznice şi la sărbătorile sfinţilor mai importanţi înlocuieşte „Binecuvântările Învierii” de duminică, iar în unele duminici se pune înainte de acestea; psalmul 136 (”La râul Babilonului...”), exprimând plângerea şi nostalgia poporului evreu pentru Ţara Sfântă când se afla în robia babilonică, se adaugă la polieleul obişnuit al sărbătorilor în trei din duminicile Triodului, acum simbolizând plângerea creştinil67or după raiul pierdut, patria originară şi fericită a omului, din care l-au izgonit păcatele. Explicaţia este luată din http://teologie.net/biblioteca/cursuri/ierom_petru/curs_vecernia-utrenia.pdf, p. 18.193 Florin Bucescu, Stihira Cuviosului Paisie de la Neamţ - cântare emblematică pentru spiritualitatea Moldovei, în „A.M.B.”, vol. IV, Iaşi, 2002, p. 91. 194 Ibidem, p. 89.

“Cântarea este prezentă în mai multe manuscrise din perioada trecerii stareţului la

cele veşnice. Deşi avea ca model binecunoscuta podobie a glasului V, cu acelaşi

incipit, ne putem pune întrebarea dacă protopsaltul chinoviei nu a avut şi el un

cuvânt greu de spus în adaptarea cântării, mai ales că ea nu a rămas în seama

oralităţii, ci a pătruns în multe manuscrise muzicale, având o melodică

dezvoltată”195.

În ceea ce priveşte fondul de manuscrise de la Mănăstirea Noul Neamţ

menţionăm prezenţa Anixandarelor moldoveneşti în manuscrisele nr. 4 şi 5, a

Evlogitarelor (Ms. nr. 4, f. 98 şi Ms. nr. 5, f. 296) şi Axionul pe glas IV, în limba

greacă (Ms. nr. 6, f. 81)196.

Opera prezentată în acest capitol, deşi este doar o frântură care a rămas în

biblioteca Mănăstirii Neamţ, este impresionantă. O parte din creaţii, care le-a

socotit mai valoroase, le-a paradosit el însuşi (prin copişti), precum sunt

Anixandarele, Cu noi este Dumnezeu… şi unele Axioane, rămânând ca restul

operelor să fie exighisite de ucenicii lui, “dupre paradosirea ce am luat de la sfinţia

sa, părintele Iosif Shimonahul, dascălul”.

Acest inventar al facerilor lui Iosif Protopsaltul este o sinteză a operelor

aflate în special în biblioteca Mănăstirii Neamţ prin care se încearcă schiţarea

portretului celui “care se pare că va rămâne cea mai ilustră figură a muzicii psaltice

din această vatră de cultură moldavă”197. Amprenta culturală a acestui protopsalt

este mărturisită de influenţele şcolii care pot fi urmărite şi în mănăstirile

învecinate, Secu, Agapia, Văratec etc., unde se găsesc manuscrise cuprinzând şi

cântări ale protopsaltului nemţean198.

195 Vasile Vasile, Iosif Protopsaltul…, p. 136.196 Irina Suholmin Ciobanu şi Vasile Vasile, Colecţia de manuscrise muzicale…, p. 89.197 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 61.198 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 338.

2. Protopsaltul VISARION, Ieromonah (1794-1844)

A. DATE BIOGRAFICE

Visarion a fost “ucenic şi urmaş mai de seamă”199 al lui Iosif şi “copistul

multora dintre facerile sale”200, deci implicit şi cel mai bun interpret al operei

acestuia. În ceea ce priveşte datele biografice putem afirma că s-au făcut

descoperiri fundamentale. Astfel, dacă binecunoscutul bizantinolog Vasile Vasile

afirma că “după investigaţiile de până acum, nu poate fi stabilită cu precizie nici

data naşterii, nici cea a morţii protopsaltului”201, amintind totuşi că părintele Ioan

Ivan propune ca ani biografici anii 1794-1844, totuşi, prin truda profesorului Pavel

Lungu “beneficiem de cele mai importante date biografice - un veritabil curriculum

vitae - lăsate în autograf, pe ultima filă a unei cărţi care i-a aparţinut”202. În această

carte, numită Adunare a cuvintelor... şi datând din 1817 (cota 1229/3 - într-adevăr

sunt trei cărţi cu această cotă dar nici una nu are pe ultima filă cele prezentate, este

posibil să fie o greşeală de inventar sau chiar să fi dispărut manuscrisul), scrie în

chirilică că s-a născut pe 7 mai 1794, a fost călugărit în 1806, a fost făcut

anagnost în 1809 şi caloghier în 1812, apoi a fost hirotonit în diacon la 11 februarie

1815 şi preot la 24 august 1824. Pentru întărirea acestor afirmaţii Visarion lasă şi

199 Gheorghe Ciobanu, Studii de etnomuzicologie…, p. 303.200 Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină – Ieromonahul Visarion Protopsaltul, în “Antologhion Paisian”, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, p. 7.201 Ibidem, p. 8.202 Pavel Lungu, op. cit., p. 132.

un autograf alături de menţiunea că în martie 1818 a răposat Stareţul

Ieroschimonah Silvestru.

Data morţii – 16 decembrie 1844 – este trecută probabil de un ucenic,

putându-se observa şi diferenţa între cele două stiluri de scris, şi este confirmată şi

de arhiereul Narcis Creţulescu, în Ms.rom. nr. 159 din biblioteca mănăstirii, la

litera V, nr. 8 (f. 84), unde figurează ca „Visarion Psaltu M(ona)h”:

Vârsta relativ mică la care a murit (doar 50 de ani) poate sugera că ar fi

suferit de o boală. De menţionat de asemenea că toate consacrările, atât cea în cinul

monahal cât şi cea în cler, au fost făcute de Mitropolitul Veniamin Costachi, ceea

ce ne duce cu gândul că i-a fost ocrotitor în această viaţă vremelnică.

Despre talentul de cântăreţ cât şi cel de copist al Protopsaltului Visarion

mărturisesc arhimandritul Augustin Braha şi stareţul Gherasim Miron în Istorie

pentru Sfânta Monastire Neamţului, în continuarea Protopsaltului Iosif: „Nu mai

puţin au fost întru învăţătură şi părintele Visarion ieromonah din această

Monastire, carele iarăşi foarte bine ştiind meşteşugul sistimii vechi, au prefăcut

multe cântări pe sistema noaoă; ba încă din înţelepciunea cea dată lui de la

Dumnezeu, au şi alcătuit şi foarte multe cântări bisericeşti, precum Stihirariul

preste tot anul a Mineaelor, a Penticostariului, a Triodului şi Irmoase cu pripeale pe

la praznice, polieleae, heruvice, axioane, chinonice şi altele; pre care le-au şi scris

însuşi foarte frumos, căci că şi întru acest meşteşugu al scrierii cărţilor, nu era

prost” (ff.173۷-174).

Stareţul Andronic ni-l prezintă de asemenea, într-un mod asemănător: „Nu

mai puţin au fost întru învăţătură şi părintele VISARION ieromonah din aceastaşi

lavră, carele, iarăşi foarte bine fiind iscusit întru ştiinţa meşteşugului sistimii

vechi, au prefăcut multe cântări pe sistima Psaltichiei noaoă. Că încă din

înţelepciunea cea dată lui de la D(u)mnezeu, au şi alcătuit foarte multe cîntari

bisericeşti; precum; Stihirarul cu Doxastariul, a minaelor de preste tot anul; şi a

Penticostarului, a Triodului, şi Irmoase pe mare cu pripeale pre la toate

praznicele; şi Polieleae, slavoslovii, Evloghitare pe toate glasurile; Heruvice,

Axioane, Chinonice, şi altele pre care le-au şi scris însuşi foarte mărit. Căci, că şi

întru acest meşteşug al scrierii cărţilor nu era prost. Pentru că şi curat slovă

tiparnică scriia, şi părinţească, şi logofetească, atât moldoveneşte, precum şi

greceşte”203.

Meritul principal al acestui protopsalt nemţean este că “a tradus din greceşte

şi a transpus din sistima veche în sistima nouă din creaţiile psaltice ale dascălului

203 Pavel Lungu, op. cit., p. 136.

său, Iosif Monahul […] şi-a adus aportul său valoros în procesul de românire al

cântărilor bisericeşti”204 prin compunerea multor cântări în stilul “syntomon”.

Despre acest lucru mărturiseşte şi însemnarea din Ms. gr. nr. 34, de la

Anixandarele Mari ale lui Iosif, care “pe sistema noă sunt traduse de Ieromonahul

Visarion Duhovnicul, tot din această monastire călugăr” (fila 2).

Printre multele faceri de bine ale lui “Visarion ieromonah” (cum este numit

în majoritatea manuscriselor) faţă de acest locaş monahal, amintim în mod deosebit

scrierea între anii 1842 şi 1844 a Pomelnicului Ctitoresc al Mănăstirii Neamţ

(mărturiseşte acest lucru la fila 66۷), Manuscrisul rom. cu nr. 190 – care a fost

continuat de alt copist după moartea lui (+ 1844) până în 1846 – unde regăsim anul

1806 în care a venit la călugărie:

Tot el a scris şi Pomelnicul Ctitoresc al Bisericii Sfântului Ioan Bogoslov,

Manuscrisul rom. nr. 191 (mărturiseşte acest lucru la fila 39۷), care este datat

1834-5, când s-a zidit biserica. O altă arhivă mănăstirească nemţeană, Sinodicu(l)

Mănăstirii Neamţ, adică Manuscrisul rom. cu nr. 192, care este datat 1873-5,

204 Gheorghe C. Ionescu, Lexicon…, p. 366.

menţionând numele lui, aminteşte şi anul 1806 (pe fila 39۷), când a dat doi galbeni

la ferecatul cu argint a celor două icoane Mari Împărăteşti.

Numele lui Visarion apare şi într-un manuscris ce poartă numele “Părinţi şi

fraţi din mănăstirea Neamţului, 1837, ghenvari 22” din Biblioteca Centrală “Mihai

Eminescu” din Iaşi205, despre care Vasile Vasile consideră că nu este canonic şi nu

oferă nici un “răspuns” la problemele create de presupusa puţinătate a

manuscriselor care să-i menţioneze numele şi activitatea religioasă206. Aici este

trecut al 14-lea din 17 duhovnici, având menţiunea “duh(o)v(nic) // // moldovan”,

iar faptul că nu are menţionat anul morţii (adică a murit după 1837), întăreşte ideea

că este vorba despre el.

205 Apud Pr. Paul Mihail, Mănăstirea Neamţ, centru de viaţă spirituală şi artistică românească, în „M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1970, p. 82.206 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 144.

Ca şi în cazul altor mari protopsalţi, au fost confuzii la stabilirea

personalităţii şi operei Ieromonahului Visarion, unii confundându-l cu Visarion

Târnoveanul Socolean: “ar putea fi acelaşi cu Visarion Socoleanu, nume luat după

Seminarul de la Socola, pe care l-ar fi putut urma”207. Această problemă a fost

207 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 144.

cercetată şi soluţionată de profesorul Pavel Lungu208, care susţine că acest Visarion

Socoleanu a fost protopsalt la Roman.

B. OPERA

Visarion a fost atât protopsalt cât şi duhovnic, dar nu şi-a neglijat nicidecum

misiunea preoţească cu care a fost însărcinat, având pentru aceasta şi exemplul

“făcătorului lui de bine”, protopsaltul Iosif, care a avut o înrâurire vizibilă asupra

formării sale spirituale. Redăm în facsimil filele 5-9 din Ms. gr. nr. 7, care se

termină cu autograful lui:

-fila 5٢ 5 ۷

208 Pavel Lungu, op. cit., pp. 139-142.

-fila 6٢ 6 ۷

-fila 7٢ 7 ۷

-fila 8٢ 8 ۷

-fila 9٢

Această filă este deosebit de

importantă prin faptul că atestă

apartenenţa manuscrisului Ieromonahului

Visarion Duhovnicul, după cum reiese

limpede din acest autograf realizat cu o

deosebită măiestrie caligrafică, şi este

datat 1837, adică avea 47 de ani, pe când

era (putem admite acest lucru) în

deplinătatea puterilor şi ajunsese la

apogeul punerii în practică a

cunoştinţelor sale în domeniul muzicii

psaltice.

În ceea ce priveşte creaţia sa muzicală

şi implicit pregătirea teoretică se observă mai multe influenţe: în primul rând

trebuie amintit protopsaltul Iosif, subiect pe care l-am tratat în capitolul anterior, şi

apoi protopsaltul Macarie Ieromonahul, care în scurta perioadă cât a stat la

Mănăstirea Neamţ (1831-1833) a ajutat la îmbogăţirea tezaurului psaltic românesc

şi la supravegherea introducerii noii notaţii în acest veritabil centru de cultură. În

afară de aceşti doi mari protopsalţi, care sunt canonici pentru muzica noastră

psaltică românească, amintim şi influenţa stilistică a lui Nichifor Cantuniari,

arhidiaconul Patriarhiei Antiohiei, pe care a avut ocazia să-l cunoască “în oraşul

Iaşi, în Sfânta Mitropolie, în zilele Prea Înălţatului Domnului Scarlat Kalimah

voevod, pe la 1814, unde […] - a putut să asculte cum - cânta Dascălul ucenicilor

săi Mathimile” (ff. 6۷-7٢), stil de cântare care probabil i-a plăcut mult, deoarece îl

va folosi şi el, “amestecând puţin ceva şi din proforaoa prea cinstitului […] Kir

Nichifor Kantuniari” (f. 6۷). Totodată, putem vorbi şi de o influenţă a

protopsaltului Grigorie Vizantie (1780-1842), pe care Mitropolitul Veniamin

Costachi îl aduse la Iaşi ca profesor şi cântăreţ209.

Din toate acestea putem intui, şi ştim astăzi de legătura dintre reprezentanţii

şcolilor de muzică de la Iaşi şi de la Mănăstirea Neamţ, materializată, printre altele,

prin folosirea compoziţiilor protopsalţilor ieşeni şi invers, drept exemplu slujind un

Heruvic din cele “moldoveneşti, scoase de păr. Visarion Ieromonahul, (după al) lui

Mihalache Vlahu”, pe glasul I. Totodată, găsim în Ms. gr. nr. 17 (ff. 267٢-270۷)

cântarea Toată suflarea în glasul III, pe larg, compusă de

άά ά

Din celelalte compoziţii ale protopsalţilor ieşeni păstrate în biblioteca

Mănăstirii Neamţ trebuie să amintim şi Polieleul pe glasul I, “facerea (lui) D.

Dumitrache Suceveanul, cuprinsă în Ms. rom. nr. 14 (ff. 9٢-10۷):

Cu toate

acestea, Protopsaltul Visarion a

rămas fidel tradiţiei muzicale

nemţene şi învăţătorului lui, Iosif,

acest lucru putându-se observa din

creaţiile sale şi din manuscrisele

209 Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice…, pp. 23-32.

copiate de el, cel mai grăitor exemplu fiind faptul că majoritatea covârşitoare a

cântărilor pe care le-a transcris în noua notaţie îi aparţin “părintelui Iosif Monahul,

călugăr din Sfânta Monastire Neamţul”210.

Din mulţimea de manuscrise copiate de Visarion vom aminti doar pe cele

mai reprezentative prin stilul şi valoarea lor. Pentru a facilita descrierea şi reţinerea

manuscriselor, le-am trecut în

ordine numerică, urmând ca

importanţa lor să fie tratată

separat.

a)

Manuscrise româneşti existente în

biblioteca Mănăstirii Neamţ

Manuscrisul rom. nr. 3 poartă titlul Urmare după cum să cântă la Sfântul şi

marele Post (aşa cum scrie pe fila 3), şi are 37 de foi. Conform însemnărilor de la

foile 4 şi 19 a fost scrisă de Visarion şi este datat pe 10 martie 1843. Considerăm

că cea mai importantă cântare cuprinsă aici este “Canonul Floriilor, dupre firea

moldovenească” (f. 10), despre care s-a scris că «nu este altceva decât cunoscuta

cântare Arătatu-s-au ale adâncului izvoare…, care “cu nevoinţă, din grecia s-au

scos” de către Filothei, apărute în Psaltichia rumănească, datată 1713»211. Această

cântare este prezentă într-un volum de cântări scos de Vasile Vasile212. Redăm

incipitul:

Manuscrisul rom. nr. 4 poartă titlul În Sfânta şi Marea Sâmbătă la Utrenie,

după cei şase psalmi şi după Ectenie, are 65 de foi şi conţine Prohodul Domnului.

210 Ms. gr. nr. 34, ff. 2 ۷-12 ۷.211 Vasile Vasile, Dezvoltarea muzicii religioase…, p. 90.212 Antologhion Paisian, Ed. Sofia, Bucureşti, 2005, pp. 192-211.

Nu are nici o menţiune despre autor şi nici despre data copierii, manuscrisul fiind

atribuit lui Visarion doar pe baza caligrafiei, prin comparaţie cu alte manuscrise.

Un manuscris românesc reprezentativ pentru tradiţia nemţeană este cel cu

numărul 7, care are titlul Începutul cu Dumnezeu a(l) Penticostarului şi conţine

slujba hramului, a Înălţării Domnului Iisus Hristos şi cea de la Rusalii. Conform

însemnărilor de la foile 2 şi 53, cartea a fost scrisă de Ieromonahul Visarion în

răstimpul dintre 23 octombrie 1839 şi 10 ianuarie 1840. Cântările de la Înălţare

după tradiţia nemţeană, cuprinse în acest manuscris, sunt cântate în fiecare an la

hramul mănăstirii de corul seminariştilor şi a fost înregistrată şi o casetă cu aceste

cântări în anul 2002 de compania muzicală “Electrecord”. Redăm doar prima

pagină:

Un alt manuscris atribuit lui Visarion pe baza caligrafiei, a stilului de scris,

este manuscrisul nr. 8, cu titlul Început cu Dumnezeu cel Sfânt al Irmoaselor pe

opt glasuri, având 250 de foi.

Manuscrisul rom. nr. 12 ne înfăţişează latura artistică, pe cât este cu putinţă,

a unui copist şi interpret desăvârşit. Manuscrisul are scris pe cotor Doxastica lui

Iacov (Protopsaltul) şi conţine, aşa cum indică şi titlul,

“Slavele Prazdnicilor celor Stăpâneşti şi ale Născătoarei de Dumnezeu, şi ale

sfinţilor celor ce să prăznuiesc preste tot anul”, traduse din greceşte, dar nu

cuprinde decât o mică parte din creaţia protopsaltului grec. Conform menţiunii de

pe fila 1, cartea a fost o perioadă şi în posesia Protopsaltului Dorotei, dăruită

probabil de către învăţătorul lui, protopsaltul Visarion.

Deosebit de important prin valoarea artistică este Manuscrisul cu nr. 13, pe

care l-au observat şi cercetători cu renume213. Deoarece conţine multe din

Axioanele compuse de Iosif Moldoveanul, am prezentat o parte din el în capitolul

anterior. Conţinutul manuscrisului este redat fidel de titlul pe care îl poartă:

“Troparele, Condacele şi Axioanele Prazdnicilor Împărăteşti; cum şi a Sfinţilor de

preste an care să cântă

în vremea când merg cu

Icoana la trapeză” şi se

întinde pe 251 de

pagini. Conform

însemnării de la

început, cartea a fost

213 Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii…, p. 84.

afierosită pe data de 23 februarie 1834, “ca să fie în biserica cea mare a Sfintei

Monastiri Neamţului, neîndrăznind nimenea a o înstrăina de la biserică cu nici-un

chip”. Cu toate că după scris şi după conţinut (cuprinde lucrări ale Învăţătorului lui,

Iosif, ale lui Nichifor Kantuniari – pe care am văzut că-l stima foarte mult – şi de

ale lui Macarie Ieromonahul, pe care-l putem considera că şi l-a făcut prieten în

timpul cât a stat la mănăstire) autorul este indicat ca fiind Visarion, nu toţi

cercetătorii i-au atribuit acest merit214.

Pentru a demonstra complexitatea stilului şi frumuseţea tradiţiei psaltice

nemţene, prezentăm Axioane, compoziţii tradiţionale (nu au însemnate la începutul

cântării nici un autor, după cum se menţiona la celelalte), printre care şi Axionul

praznical de la Înălţarea Domnului, al hramului mănăstirii:

Axion la Naşterea Maicii Domnului, pe glasul VIII, fila 3٢:

Axionul la Înălţarea Domnului, glasul V tetrafon, fila 95٢ (după noua

numerotare):

214 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 143-144.

Altă variantă, tot în V tetrafon, fila 95 ۷:

Unele Axioane, aşa cum am văzut şi la alte creaţii, au varianta şi în limba

greacă, din care probabil au fost adaptate în “moldoveneşte”, fiindcă urmăresc

foarte îndeaproape cursivitatea şi expresivitatea frazelor muzicale, mergând până la

a se identifica, de unde şi menţiunea făcută de copist: “acelaşi”. Pentru a

exemplifica acest lucru ne vom folosi de Axionul Naşterii Domnului, al cărei

început îl vom reda bilingv:

- în greacă, pe fila 29٢:

- în română, pe fila 30٢:

Asemenea Axioanelor specifice Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur,

despre care am scris în capitolul privind creaţia psaltică a Protopsaltului Iosif,

majoritatea Axioanelor praznicale prezente în acest manuscris au fost adunate şi

tipărite prin efortul profesorului de muzică psaltică de la Seminarul de la

Mănăstirea Neamţ, Pavel Lungu215.

În afară de cântările autentice care se cântă la hram, mai putem adăuga la

tradiţia nemţeană şi pe cele din praznicul Sfintei Învieri, care sunt scrise alături de

alte compoziţii greceşti în Manuscrisul rom. nr. 87 care şi poartă titlul de

Rânduiala care să cântă în Sfânta şi prea luminata Zi a Învierii Domnului nostru

Ii(sus) H(risto)s. Conform însemnărilor de pe foile 46-47, autorul este Visarion şi

este indicată data de 5 februarie 1843, probabil când a terminat de scris

manuscrisul, care are doar 50 de foi216.

b) Manuscrise greceşti existente în

biblioteca Mănăstirii Neamţ

Deosebit de important între manuscrisele greceşti este cel cu numărul 7, care

cuprinde Rânduiala care să face la trapeză în ziua hramului Sfintei Monastiri

Neamţului sau şi la alte sfinte monastiri. Din prefaţa acestui manuscris am extras

citatele necesare diferitelor capitole acestei lucrări, iar spre mărturie am trecut-o în 215 Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ…216 Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, p. XXIII.

facsimil la începutul capitolului anterior. Asemenea multor cărţi scrise de Visarion,

şi aceasta este afierosită “bisericii cei mari din Sfânta Monastire Neamţul […] ca

să fie la strana cea mare moldovenească”.

Am tratat despre acest manuscris şi în capitolul privind opera Protopsaltului

Iosif, dar trebuie adăugat că este prezentat într-un studiu de Ştefan Alexe217 şi că

“manuscrisul nu are partea de sfârşit […] fiind deteriorat, desprins de coperţi şi

nenumerotat a fost legat greşit cu unele schimbări şi lipsuri de file”218; totuşi, în

această formă, numără în prezent 117 file, deşi în 1962 se scria că ar fi avut “161

foi”219.

Un manuscris grecesc recunoscut doar după caligrafie este cel cu numărul

16, despre care am amintit în capitolele anterioare, dar care nu are nici o însemnare

ori datare. Are 210 file şi cuprinde cântări la Vecernie şi Utrenie, dintre care

amintim Anixandarele lui Iosif, (de la fila 27 la 54), apoi cântarea Cu noi este

Dumnezeu…, (54-68) şi Stihirile Înălţării (82-89), toate aceste cântări fiind

compuse în limbile greacă şi română.

Manuscrisul grecesc nr. 17 poartă numele Protopsaltului Visarion chiar în

titlul cărţii. Are 275 de foi şi cuprinde Polielee şi Binecuvântările Învierii pe

glasurile I, II, III şi IV. Din însemnarea de pe foaia 32 ۷, făcută în data de 9 aprilie

1836, aflăm că polieleele prezente în acest manuscris au fost compuse în notaţia

veche de “ ςά” şi au fost “exighisite” în noul metod

muzical de către “ς o ά”:

217 Ştefan Alexe, op. cit., pp. 355-364.218 Sebastian Barbu-Bucur, Polihronii, Aclamaţii…, p. 87.219 Ştefan Alexe, op. cit., p. 359.

c) Alte manuscrise din alte locaţii

Un manuscris reprezentativ pentru opera lui Visarion, dar care nu mai face

parte din fondul bibliotecii nemţene, deoarece a fost înstrăinat, este un Doxastar –

Idiomelar voluminos de 623 de pagini care “cuprinde în sine stihirile Praznicilor a

Duminecilor şi la toţi sfinţii peste tot anul” şi care a fost scris în 1844 pentru a fi

tipărit, deoarece “o carte ca aceasta […] poate folosi obştei” (f. 30 ۷). Acum este

păstrat în biblioteca Mănăstirii Agapia şi este inventariat drept Manuscrisul rom.

nr. 505220. Putem considera că acest manuscris reprezintă pârga muncii sale şi că

dorea să-l vadă tipărit (la Mănăstirea Neamţ s-au tipărit numeroase cărţi de

psaltichie, dintre care amintim Psaltichia de la 1808221, Slujba Învierii din 1814,

Nouă cântări din Psaltire din anul 1818, cele trei volume ale Idiomelarului lui

Suceveanu din 1856-57 şi Anastasimatarul după prelucrarea lui Victor Ojog222),

dar nu a reuşit din cauză că a murit în acelaşi an.

220 Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, pp. XXIII-XXIV.221 Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 62.222 Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu, op. cit., pp. 204.

Prima carte tipărită care este „alcătuirea duhovnicului Visarion” poartă

numele de Cântările lui Moisi şi a fost editată de tipografia Mănăstirii Neamţ cu

litere chirilice în 1871, în vremea stareţului Timotei223.

d) Alte creaţii

Din celelalte creaţii ale lui Visarion care nu sunt trecute în cele prezentate

mai sus, le amintim pe următoarele:

- Anixandarele, care se vor a fi o prescurtare din cele ale lui Iosif; deşi sunt

menţionate limpede de cercetătorul Vasile Vasile ca fiind în Ms. gr. nr. 34 de la

fila 23 până la 29 ۷ şi în Ms. gr. nr. 32224, aceste informaţii nu sunt corecte,

deoarece Ms. gr. nr. 32 – după cum am amintit la începutul lucrării – lipseşte din

biblioteca mănăstirii, iar în Ms. gr. nr. 34, de la fila 2 până la 40 sunt prezente

Anixandarele lui Iosif, în limba română şi apoi în limba greacă, fără a se găsi vreo

precizare că sunt compuse de Visarion.

Ms. gr. nr. 33, deşi nu este scris de el, conţine două opere deosebite din

cadrul Liturghiei, care sunt faceri ale Ieromonahului Visarion Duhovnicul:

- Pre Tine Te lăudăm, în glasul II, cu adăugirea că este “facere a

Duhovnicului Visarion” (f. 57٢); această compoziţie este redată în întregime într-

un studiu de Părintele diacon Ioan Ivan225, fost profesor de muzică la seminarul de

la Neamţ:

223 Ibidem, p. 214.224 Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, 2005, p. IX.225 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 612.

- “Axionul de Postul Mare ce să cântă la Liturghia Sfântului Vasilie”, pe

glasul VIII (f. 57 ۷); este altul decât cel publicat în Axioanele Tradiţionale de la

Mănăstirea Neamţ226:

În Ms. gr. nr. 11 apare un Axion pe Glasul V (f. 96٢), semnat

“”; din sintagma “ ” reiese faptul că ar mai fi o

compoziţie a aceluiaşi mai înainte, dar pe filele dinainte este o compoziţie

melismatică aparţinând Protopsaltului Iosif, un Axion duminical pe care l-am tratat

în capitolul privind opera lui. Concluzionăm că este vorba de Protopsaltul

Visarion, care – aşa cum găsim scris în mai multe manuscrise – era călugăr în

aceeaşi mănăstire.

226 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 39-41.

Între celelalte creaţii ale Protopsaltului Visarion care n-au fost menţionate

până aici şi care sunt socotite “cele mai intereasante creaţii ale lui Visarion sunt

Tatăl nostru şi Crezul. Prima este întâlnită în manuscrisul ce a aparţinut monahiei

Mina Hoşotă de la Văratec, aflat în prezent în Biblioteca Sfântului Sinod – Ms.

rom. II – 37, f. 71۷- 72 ”۷ 227.

Crezul, în compunerea acestui protopsalt nemţean, îl găsim neterminat în

Manuscrisul rom. nr. 5 din fondul bibiotecii nemţene, între filele 84 şi 88, cu

următoarea menţiune: “cântare dupre sistima musichiei ruseşti pre care urmează ca

negreşit trei să-l cânte, unul începând de la vu, altul de la ni, iar al treilea iarăşi de

la ni”. Aceste creaţii “constituie cele dintâi documente muzicale româneşti de

scriere plurivocală cu semiografie bizantină cunoscute până acum”228. Din facerea

acestor opere tragem concluzia că Visarion cunoştea temeinic teoria muzicii

liniare, adică “sistima musichiei ruseşti” (cum o numeşte el). Redăm prima pagină

din această creaţie:

227 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 150.228 Vasile Vasile, Şcoala paisiană de muzică bizantină…, p. XVII.

Adăugăm la creaţiile lui Visarion şi Catavasiile Învierii, prezente în Ms.

rom. nr. 5916 din biblioteca schitului Stihirareţ, descoperite de Alexie Buzera, care

reproduce şi primul irmos în lucrarea lui de doctorat229.

Aşa cum conclude şi Gheorghe Ionescu, “Visarion Protopsaltul se impune ca

un muzician desăvârşit, excelent cântăreţ şi pedagog, caligraf neîntrecut,

compozitor fecund şi talentat, lăsându-ne numeroase cântări izbutite, inspirate,

precum şi câteva colecţii de cântări pentru serviciul de cult din creaţia originală şi

ale altora ce se găsesc păstrate în bibliotecile de la mănăst. Neamţ şi din ţară” 230. La

acestea am mai putea adăuga şi dorinţa de a-şi valorifica creaţiile şi de a le da spre

tipărire, pe care nu şi-a putut-o împlini din pricina scurtimii timpului.

3. Protopsaltul DOROTHEI IORDACHIU, Ieromonah

(+ 29 decembrie 1888)

A. DATE BIOGRAFICE

Dorothei Iordachiu a fost continuatorul muncii “protopsaltului şi dascălului

de psaltichie Visarion Monahul”231, “a reprezentat strana românească a Mănăstirii

Neamţ timp de o jumătate de secol şi a fost cel care a adunat, salvând de la

distrugere sau pierdere, multe manuscrise păstrate şi astăzi ca un tezaur scump al

acestui important centru de cultură muzicală românească”232. Cunoscut şi ca

Doroftei Ieromonahul (motiv pentru care Gheorghe Ionescu îi tratează ca două

persoane distincte, primul fiind “ieromonah, psalt, caligraf, compozitor”, iar al

doilea “psalt, dirijor”), a fost “protopsalt la mănăstirea Neamţ în perioada de mijloc

229 Alexie Al. Buzera, Cultura românească de tradiţie bizantină…, pp. 69-70.230 Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 366.231 Ibidem, p. 190.232 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 163.

al secolului al XIX-lea”233; mai mult, unii cercetători i-au greşit numele şi l-au

transformat în Dosoftei, producând o eroare în lanţ din cauza prestigiului de care se

bucurau234.

Cunoaştem puţine date biografice despre acest ilustru ucenic al lui Visarion,

dar perioada activităţii lui care este în general acceptată este “de la 1849 29

octombrie şi până la moartea sa 1888 (1889)”235. Dintr-o însemnare de pe

Manuscrisul gr. nr. 11 (fila 48۷), aflăm că a fost hirotonit diacon în data de 29

octombrie 1849 şi a rămas în această

treaptă ierarhică până către anul 1856,

când începe să se semneze cu “Dorothei

Ieromonah”; drept exemplu putem folosi binecunoscuta însemnare din

Manuscrisul grecesc nr. 25, datat 23 iunie

1824 (fila 185), unde în 1853 se semna tot

ca ierodiacon. Tot de aici (de pe prima

filă) aflăm că a fost cam bolnav anul acela, încât din 27 mai se trata cu “salce cu

rachiu”, iar din 15 iulie a fost

nevoit să ia “doftorii la metocul

Oşlobenilor”.

233 Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 115.234 Gavriil Galinescu, op. cit., p. 717 şi Naghiu Iosif, op. cit., p. 74.235 Ioan Ivan, Manuscrise de muzică psaltică…, p. 612.

Protopsaltul Dorothei a prins o perioadă de grea încercare din partea statului,

încât cei însărcinaţi cu evaluarea resurselor materiale şi umane, ca să poată jefui

mănăstirea de bunurile ei, acuzau “deplina decadenţă intelectuală şi economică”,

lipsa cărţilor celor mai necesare, încât “biblioteca slujeşte de hrană guzganilor” şi

“din părinţii de acolo […] nu este unul măcar care să poată ţinea un cuvânt […]

unul care să facă o scrisoare”236, cu toate că mănăstirea numără “500 de călugări

care se mişcă în toate părţile”237. Dorothei este dovada că nu aceasta era realitatea

în Mănăstirea Neamţului, unde viaţa duhovnicească şi culturală încerca prin “acel

simţ curagios şi îndrăzneţ al datoriei”238 să depăşească impasurile în care se găsea,

oferind lumii bogăţia ei cea de nepreţuit.

Despre calităţile lui de cântăreţ şi duhovnic găsim mărturii în Pomelnicul

Ctitoresc al Mănăstirii (Ms. rom. nr. 190) – devenit canonic pentru autentificarea

protopsalţilor nemţeni –, unde apare ca “Ieromonah” şi “Protopsalt” şi se aminteşte

data morţii lui: 29 decembrie 1888 (f. 73٢), “spre pomenire” (f. 73 ۷).

În calitate de “cîntăreţ de clasa I-a”239 a marei lavre nemţene, Dorothei şi-a

adus contribuţia la păstrarea şi valorificarea tezaurului de muzică psaltică de

tradiţie bizantină prin:

236 Radu Rosetti, Conflictul dintre Guvernul Moldovei şi mănăstirea Neamţului, în “Analele Academiei Române”, XXXII, pp. 776-777 şi următoarele, apud Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, pp. 83-85.237 Vaillant, La Romanie, III, p. 428, apud Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 78.238 Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamţului…, p. 88.239 Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală, p. 110.

- râvna depusă pentru a afla şi împărtăşi şi altora cunoştinţe teoretice legate

de psaltichie; exemple: Manuscrisul rom. nr. 1425 din Biblioteca

Academiei Române are titlul Gramatica psaltichii noo în limba

românească, cuprinde 17 file şi poartă semnătura protopsaltului pe filele

4 şi 8 ۷240; mai mult, foloseşte orice ocazie pentru a păstra şi transmite

noile cunoştinţe, ajungând să scrie chiar pe manuscrise pentru a fixa

ideea descoperită recent: “Cratima ce se numeşte în cântare (); va

să zică după limba Piiticească (O, Împărate Hristoase) iară ceelaltă

Cratimă ce să proforiseşte; () va să zică (Păzeşte că curge), iară

pre înţeles (O, Doamne

păzeşte că lumea aceasta

curge)”241;

- iniţierea în studiul muzicii

bizantine a câtorva monahi,

dintre care amintim pe

ucenicii Chesarie Dima şi

Varlaam Arghirescu (autor al

unei Antologii psaltice în limba română numită Cântări liturgice,

manuscris inventariat cu nr. 20 în Biblioteca “Dumitru Stăniloe” a

Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei 242); unii vieţuitori mai bătrâni ai

mănăstirii l-au prins în viaţă pe acest protopsalt şi au apucat să spună,

printre altele, părintelui diacon Ivan Ioan că Dorothei nu cânta decât “la

sărbătorile mari şi în unele Duminici”243;

240 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţului…, p. 161.241 Ms. gr. nr. 25, f. 3 ۷.242 Chiril Pistrui, op. cit., p. 105.243 Pavel Lungu, op. cit., p. 229.

- nevoinţa pentru restaurarea vechilor manuscrise şi scoaterea lor la lumină

pentru a fi folosite aşa cum au intenţionat autorii lor, spre slava lui

Dumnezeu; exemplu: “o carte de psaltichie veche scoţându-se cu mai

multe cărţi ca să se usuce şi

să află azi în vivlioteca

S(fintei) M(ănăstiri)

N(eamţ)” – în Ms. gr. 25, f.

3 ۷;

- alcătuirea de numeroase

colecţii de cântări psaltice (de exemplu, manuscrisele cu cota veche nr.

13, 35, 115, 116, 117, 119, 129 şi 231) ce se păstrează în biblioteca

mănăstirii244, dintre care unele manuscrise primesc alte cote, precum Ms.

gr. nr. 25 care e inventariat cu numărul 165, ceea ce ne relevă şi calităţile

lui de colecţionar şi copist-caligraf;

- compunerea şi scrierea sau copierea a numeroase cântări (enumerate la

capitolul privind opera lui), care au ajutat procesului de românire a

cântărilor şi au îmbogăţit şi înfrumuseţat tezaurul psaltic al mănăstirii;

- colaborarea cu protopsaltul ieşean Dimitrie Suceveau la “tălmăcirea

Doxastarului lui Petru Lampadarie tipărit la Neamţ în 1857”245, dar mai

ales la compunerea şi tipărirea Idiomelarului într-un singur volum din

1856 (părinţii mai bătrâni – precum vrednicul de pomenire părintele

Partenie, care a fost Mare Eclesiarh la Catedrala Mitropolitană din Iaşi –

încă îl foloseau la cântare în strana nemţeană ca un semn de preţuire şi de

aducere aminte a acelor vremuri), la “desăvârşirea acestei monumentale

opere psaltice”246, care din cauza unor neînţelegeri “s-ar fi încheiat cu

244 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 613.245 Gheorghe Ionescu, op. cit., p. 190.246 Dionisie Marin, Paharnicul Dimitrie Suceveanu, în “M.M.S. ”, nr. 11-12, anul 1956, p. 752.

cedarea de către psaltul nemţean a calităţii de autor” şi “astfel lucrarea se

publică doar cu numele lui Suceveanu”247; două argumente puternice în

sprijinul acestei ultime colaborări sunt vâsta relativ mică a protopsaltului

ieşean (la data tipăririi Idiomelarului avea aproximativ 40 de ani248), prin

urmare timpul dedicat acestei ample lucrări ar fi insuficient şi faptul că

«Dorothei Iordachiu a fost „cenzor” al lucrărilor tipărite de Suceveanu în

Tipografia Mănăstirii Neamţ în anul 1856»249.

Un capitol important al vieţii acestui reprezentant al muzicii din lavra

nemţeană este activitatea lui în domeniul coral. Odată cu înfiinţarea în mănăstire a

cursurilor pentru “cântările armonice” din hotărâre domnească în anul 1859,

Dorothei şi-a dovedit aptitudinile şi în acest domeniu, “fiind cel mai sârguitor şi cu

talent”250, după cum mărturiseşte însuşi Ioan Cart, “unul dintre cei mai renumţi

reprezentanţi ai curentului de introducere a cântării corale bisericeşti în limba

română”251. Pentru această râvnă este recompensat de către stareţul Timotei cu un

exemplar din cartea Principie elementari de Muzică a lui Gheorghe Burada, având

următoarea dedicaţie: “Premiul dat din partea subscrisului sf. sale păr. ieromonahul

Dorothei Iordachiul, elev al corului cântărilor armonico-religioase, din sf. mon.

Neamţu ca semn de deosebită stimă şi încuragiar pentru a sf. sale eminente

sîrguinţa dovedită la examenul semestrului de vară, anul 1862, iulie 15 […]

Timotei stareţul”252.

Menţionăm faptul că în arhivele mănăstirii mai este pomenit un Dorothei

Ieroshimonah care a ajutat la ferecarea în argint a icoanelor de rând în Vinerea

Mare din anul 1869253.247 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 162.248 Vasile Vasile, Protopsaltul Dimitrie Suceveanu (1816 – 1898), în “B.R.”, Academia de arte “George Enescu”, Iaşi, 1995, pp. 9-37.249 Pavel Lungu, op. cit., p. 230.250 Ioan Ivan, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală…, p. 110.251 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 203.252 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 612.253 Ms. rom. nr. 190, f. 57 ۷ şi Ms. rom. nr. 192, ff. 38 şi 44 ۷.

Considerăm că am reuşit în aceste câteva pagini să schiţăm portretul celui ce

a fost o personalitate complexă din punct de vedere muzical, dar nu numai, el fiind

şi un păstor de suflete care a avut conştiinţa chemării şi datoriei în faţa lui

Dumnezeu şi a neamului, în contextul gravelor probleme ce înconjurau mănăstirea.

B. OPERA

În calitate de compozitor, Protopsaltul Dorothei a lăsat în urmă numeroase

creaţii, multe din ele numai în manuscris, după cum vom arăta în continuare. În

calităţile lui de copist-caligraf şi colecţionar de cărţi de muzică psaltică,

Protopsaltul Dorothei a depus un efort asiduu. În cele ce urmează vom menţiona

unele manuscrise copiate de el, care conţin informaţii preţioase referitoare la viaţa

şi opera lui psaltică.

În primul rând trebuie să amintim Ms. rom. 4402 din Biblioteca Academiei

Române (despre care tratează mai pe larg bizantinologul Vasile Vasile254), pe care

se semnează la final (f. 302-303), menţionând faptul că l-a copiat de pe alt

manuscris, aparţinând Protopsaltului Visarion, cel ce i-a fost dascăl: “Prescris de

ieromonahul Dorotheiu car’ de pe originalul Păr(intelui) Visarion 1880 august

31”255.

Un alt manuscris vrednic de amintit este Ms. rom. nr. 14, a cărui apartenenţă

este demonstrată de însemnarea de pe fila 11, unde copiind un Axion pe glasul I în

limba greacă, menţionează şi data: “Acesta s-au prescris de Ieromonahul Dorothei,

la anul 1862, dechembrie în 3 zile”. Acest manuscris poartă numele de Tomul III –

Manuscript Polielee, fiind de fapt o colecţie alcătuită din diferite fascicule ce

numără un total de 71 de foi, în care se cuprinde şi Axionul rusesc cu ifosul

254 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, pp. 105-106, 120, 144, 146.255 Ibidem, p. 161.

românesc, pe glasul VIII, cu însemnarea: “pentru ca să nu se

şteargă cu totul din mintea românului, cum că odată cânta şi

astfelu, l-am pus aicea” (fila 7); de notat intuiţia acestui

protopsalt de a lăsa generaţiilor viitoare o pagină de cultură

muzicală şi de istorie, care poate fi studiată mai bine, dat fiind faptul că în prezent

această compoziţie este tipărită în mod inedit256.

Manuscrisul gr. nr. 34, la care am făcut referire în capitolul “Protopsaltul

Iosif”, este copiat tot de Dorothei, după cum ne putem da seama din însuşi titlul

lucrării, luat de pe cotor: TOM I (vezi manuscrisul de mai sus). Acest manuscris

numără 76 de file şi conţine, printre altele, Anixandarele lui Iosif şi Stihirile pe

glasul VI de la “Doamne strigat-am” pentru sărbătoarea Sfintei Parascheva (f. 44-

48). Pentru evlavia care se cuvine Sfintei Parascheva, redăm în continuare prima

stihiră în facsimil:

256 Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ…, pp. 73-75, 96.

Un manuscris asemănător acestuia din urmă este şi Ms. gr. nr. 33, catalogat

pe cotor ca fiind Tomul III în colecţia de manuscrise a lui Dorothei; prezintă

trăsăturile unei colecţii de fascicule. Din cauza faptului că lipseşte începutul, cartea

numără 69 de file şi începe direct cu Stihirile de la Vecernia Mare, care sunt

“Versificate de Ieromonah D(orothei) la anul 1857, Noiembrie 12” (f. 2۷); acest

citat

este

redat

identic de mai mulţi cercetători, astfel încât deşi e evident că anul scris in

document e 1897, considerăm că este o greşeală din partea autorului, care –

conform datele prezentate – nu mai era în viaţă la acea dată, ori că scrisul aparţine

altcuiva. Din cântările cuprinse aici amintim Heruvicul pe glasul IV leghetos,

“după cum îl cânta părintele Shimonahul Iosif Psaltul” (f. 35) şi Heruvicul din

Postul Mare pe glasul I, după Theodor Focheos, şi pe glasul VIII, “a aceluiaşi”

Dorothei Iordachiu; redăm începutul Heruvicului pe glasul VIII (f. 56۷):

Tot din colecţia lui Dorothei provine şi Ms. gr. nr. 32 cu 64 de file (a se

vedea explicaţia de la paginile 24-25), care a fost inventariat de protopsalt cu

numărul 37 (f. 1). Importanţa acestui manuscris constă în faptul că prezintă opere

importante şi în paralel ale protopsalţilor nemţeni, precum cântarea Cu noi este

Dumnezeu…, care este în varianta lui Visarion (f. 31-33), dar şi în varianta lui Iosif

(f. 33-40); totodată mai este prezentată o variantă mai scurtă, pe moldoveneşte (f.

26 ۷)257.

257 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 164.

VI. Protopsalţi români, veniţi din alte locuri în Mănăstirea Neamţ:

1. Protopsaltul MACARIE, Ieromonah (1770-1836)

A. Repere biografice generale privind în special activitatea premergătoare

venirii la Mănăstirea Neamţ

Nu dorim să tratăm pe larg despre activitatea dascălului de cântări Macarie

Ieromonahul, dat fiind faptul că s-au scris numeroase lucrări şi studii

competente258, ci vom prezenta câteva repere generale, urmând ca în capitolul

următor să tratăm doar perioada cuprinsă în timpul şederii lui la Mănăstirea Neamţ.

Data naşterii lui Macarie este controversată259, de aceea considerăm că cel

mai corect este să prezentăm opinia mitropolitului Iosif Naniescu, care i-a fost şi

ucenic; astfel, în Ms. rom. nr. 756 din Biblioteca Academiei Române – care i-a

aparţinut –, oferă anul 1750 ca an de naştere, întărind acest lucru printr-o nouă

însemnare în Ms. rom. nr. 1685 (f. 2٢ ), unde scrie anul morţii (1836) şi vârsta pe

care o avea: 86 de ani.

El a fost «o personalitate proeminentă a şcolii muzicale psaltice româneşti,

cunoştea la perfecţie cele două sisteme ale muzicii psaltice, poseda atributele

pedagogului şi dascălului de excepţie, se bucura de reputaţia compozitorului autor 258 Niculae Popescu, Macarie Psaltul – La o sută de ani de la moartea lui – (+1836-1936), Ed. Seminarului de Istoria Bisericii Române de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, 1936, nr. 6.259 Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 212.

al unor cântări bisericeşti elevate, era înzestrat cu o neobişnuită sensibilitate

artistică şi un profund sentiment religios, avea – alături de cultura de specialitate –

o aleasă cultură generală remarcându-se ca om de litere si orator apreciat. A avut o

contribuţie esenţială la “românirea” cântărilor psaltice şi introducerea lor în

circulaţie. A realizat, tipărite sau în manuscris, aproximativ 150 de cântări

originale şi peste 2000 de cântări românite»260. Astfel, meritul lui principal este că

“Macarie prin publicarea cărţilor sale de musică bisericescă, după sistema nouĕ, a

introdus în ţară gustul cântărei româneşti, ş’a lovit de morte cântarea strĕină, mai

ales cea grecescă”261.

Drept concluzie generală privind munca acestui protopsalt, redăm cuvintele

muzicologului Alexandru Luca, care în lucrarea lui de licenţă conclude că

“Macarie este cel dintâiu care a imprimat cântările bisericesci după psaltichia nouĕ.

Operele lui au devenit normă pentru cântarea bisericescă românescă […] totuşi

în multe locuri, a sacrificat limba pentru melodie”262.

Referitor la perioada premergătoare venirii acestui protopsalt ştim că “în

1829 Macarie părăseşte Bucureştiul stabilindu-se pentru scurt timp la Iaşi

bucurându-se de protecţia mitropolitului Moldovei, Veniamin Costache căruia-i

dedicase în 1823 un număr de exemplare din Anastasimatarul său tipărit la Viena”.

De asemenea, se crede că el a mai stat la Mănăstirea Neamţ, dar pentru o perioadă

mult mai scurtă, în 1824263.

Nu dorim nici să tratăm datele şi metodele aplicării reformei hrisantice în

Moldova, prezentate într-un studiu competent de cercetătorul Vasile Vasile264, ci

doar să amintim că Mitropolitul Veniamin Costachi, care a crescut la şcoala

260 Ibidem, pp. 213-214.261 Constantin Erbiceanu, Macarie Ieromonahul, Psaltul şcolei din Bucureşti şi reformatorul sistemei vechi de psaltichire, în B.O.R., Bucureşti, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1892-93, p. 813.262 Alexandru Luca, op. cit., p. 86.263 Carmen Calan, Legăturile ieromonahului Macarie cu viaţa muzicală a Moldovei, în “B.R.”, vol. II, Iaşi, 1996, p. 46.264 Vasile Vasile, Aplicarea reformei hrisantice…, pp. 23-32.

stareţului Paisie, “îndată după ivirea psaltichiei cei nouă a introdus-o în Biserica

Moldovei, înfiinţând la Mitropolia sa, o şcoală de cântări după metoda nouă”265, pe

care a pus-o „sub conducerea ieromonachului Macarie, căruia îi porunci ca tote

cântările bisericeşci după sistema nouă să le traducă în româneşte, ceea ce a şi

făcut”266. Astfel, îi adusese la Iaşi ca profesori şi psalţi pe iluştrii cântăreţi

constantinopolitani: Petru Protopsaltul, Grigore Vizantie şi mai târziu, pe

Gheorghe Paraschiade267, dublaţi de protopsaltul Dimcea.

B. Activitatea muzicală şi raportul lui vizavi de tezaurul tradiţiei muzicale

nemţene pe parcursul şederii temporare la Mănăstirea Neamţ (1831-1833)

Dovezile referitoare la validarea şederii Protopsaltului Macarie la

Mănăstirea Neamţ sunt clare şi îndestulătoare. În acest sens amintim cuvintele

arhimandritului Augustin Braha şi ale stareţului Gherasim Miron, din cronica

Istorie pentru Sfânta Monastire a Neamţului, scrisă în 1858 (Ms. rom. nr. 154, f.

173-174): “Încă în vremea stăreţiei sale, foarte mult era împodobită această

Monastire, […] şi cu Părintele Macarie Ieromonah, dascălul schoalei de musichie,

carele venise din Valahia, şi era bărbat desăvârşit învăţat întru amândoaoă

sistemile”.

265 Melchisedec Ştefănescu, Memoriu pentru cântările bisericeşti…, p. 31.266 Alexandru Luca, op. cit., p. 102.267 Alexăndrel Barna, Trei psalţi greci la Iaşi: Gheorghe Paraschide, Grigorie Vizantie şi Petru Vizantie, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza” din Iaşi, vol. 6, 2001, pp. 95-100.

În ce priveşte motivul venirii lui Macarie la Neamţ, majoritatea

cercetătorilor consideră că “după mai mulţi ani de conducere a Şcolii de cântări

bisericeşti a Mitropoliei din Bucureşti, ca profesor de psaltichie şi director (1819-

1821 şi 1823-1827), Macarie Ieromonahul se stabileşte la începutul lui aprilie

1831, la Mănăstirea Neamţ, pentru a preda călugărilor acestei lavre noul sistem de

notaţie”268.

“Aici, în atmosfera elevată a Neamţului, Macarie funcţionează ca dascăl şi

conducător al Şcolii de cântăreţi, activitate pe care o desfasoară până în 1833”269.

Cert este că şederea aici îl onora pe Macarie graţie celor trei mari protopsalţi

despre care am tratat în capitolele anterioare, unul dintre ei fiind atât de

reprezentativ pentru întreaga tradiţie muzicală din ţara noastră încât îl menţionează

în Prefaţa Irmologhionului său scos la Viena în 1823: “Părintele Dascălul Iosif” (f.

5); trecând cu vederea faptul că îl menţionează doar ca traducător, nu şi compozitor

şi protopsalt, Macarie Ieromonahul era conştient că “creaţiile psalţilor nemţeni vor

circula în întreg spaţiul românesc, pătrunzând în culegerile reprezentative ale

secolului”270.

268 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 126.269 Gheorghe C. Ionescu, op. cit., p. 213.270 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 84.

Mărturii despre prezenţa psaltică a Protopsaltului Macarie la Mănăstirea

Neamţ constituie şi manuscrisele din biblioteca lavrei în care se găsesc numeroase

creaţii ale sale. În această ordine de idei, găsim următoarele:

- Heruvice (în manuscrisele cu cota veche 113, 127, 130271, iar după noua

numerotare în manuscrisele greceşti 10 şi 30272);

- Polihronismosuri şi Heretismosuri (manuscrisul 126, adică Ms. gr. nr. 7);

- Axioane duminicale greceşti şi moldoveneşti (ms. 131, adică Ms. gr. nr.

39);

- Canonul Floriilor (ms. 132, adică Ms. gr. nr. 13);

- Liturghia mare (ms. 113 şi 130, adică Ms. rom. nr. 6 şi 30);

- Axioane praznicale (ms. 135, adică Ms. rom. nr. 13), dintre care redăm

incipitul Axionului de la Naşterea Domnului, “în viersui făcut de sfinţiesa

Părintele Macarie Ieromonahul” (f. 27 ۷):

271 Toate manuscrisele cu cota veche sunt preluate din lucrarea părintelui diacon Ioan Ivan, Manuscrise muzicale…, op. cit., p. 610.272 Toate manuscrisele având noua cotă sunt preluate din lucrarea cercetătorului Vasile Vasile, Activitatea muzicală a lui Macarie Ieromonahul la Mănăstirea Neamţ, în Byzantion Romanicon, vol. III, Ed. Artes, Academia de arte “George Enescu” , Iaşi, 1997, p. 32.

Din această compoziţie reiese totodată şi înclinarea Protopsaltului Macarie –

în ultima parte a vieţii sale – spre genul calofonic.

Totuşi, în afara celor menţionate, «forma cea mai relevantă a activităţii

desfăşurate la Mănăstirea Neamţ o găsim în cele trei manuscrise aflate în prezent în

Biblioteca Academiei Romăne şi anume: Propedia din 1831 (Manuscrisul

românesc nr. 4479), Psaltichia scrisă în 1833 (Manuscrisul românesc

nr. 4412) şi Irmologionul-Kalofonicon, “tradus de părintele Macarie şi scris de

însuş mâna sa, la Monastirea Neamţului la anul 1833” (Manuscrisul românesc nr.

1685)»273; nevrând să reiterăm cele prezentate în studiul cercetătorului Vasile

Vasile, totuşi, datorită importanţei pe care o prezintă pentru această lucrare, redăm

în facsimil a doua filă din Ms. rom. nr. 1685, prezent în Biblioteca Academiei

Române, de unde se poate înţelege limpede că “smeritul Ieromonah Macarie” era

“la anul de la H(risto)s 1833 în Sfînta Monastire Neamţul”:

273 Vasile Vasile, Activitatea muzicală a lui Macarie Ieromonahul la Mănăstirea Neamţ…, p. 33.

Şederea lui la Neamţ va lăsa o adâncă amprentă muzicală, încât “în

amintirea timpului petrecut la Neamţ, Macarie Ieromonahul va transpune în sistima

nouă, în 1832, Canonul Stâlpărilor sau „Catavasiile Floriilor”274, despre care scrie

că aceste “catavasii la duminica stîlpărilor dimpreună cu tot canonul alcătuite pe

274 Ibidem, p. 32.

glas bulgăresc de fericitul întru pomenire dascălul Şerban protopsaltul Ţării

Româneşti pre care eu din porunca preaosfinţitului mitropolit chir Dosothei le-am

învăţat de la însuşi protopsaltul Constandin ucenicul lui Şerban şi de însăşi le-am

păstrat în scris pe sistema veche şi pentru ca să rămîe vecinică pomenirea întîilor

făcători le-am alcătuit pe sistema cea nouă întocmai şi nestrămutate precum le-am

învăţăt şi le-am păstrat în scris şi acum le-am paradosit părinţilor din sfînta

monastire Neamţul pentru ca să rămîe veşnice şi nestrămutate”275.

Acest Canon al Floriilor are şi o variantă nemţeană, foarte apropiată de cea

originală a lui Filothei, surprinsă în capitolul privind opera Protopsaltului Visarion.

Un aspect important (care s-a discutat mai puţin), este felul în care este

primit şi tratat Macarie la Neamţ – din punct de vedere muzical – şi dacă este

posibil ca psalţii din Mănăstirea Neamţului să fi cunoscut şi reforma lui Hrisant.

Dacă “Macarie Ieromonahul îşi realizează visul său, paradosind călugărilor din

marea vatră moldavă noua sistimă şi creaţiile sale în această nouă notaţie” 276, el

fiind cel care a definitivat «procesul de românire şi de popularizare a “noii

sisteme”»277, atunci cum explicăm existenţa manuscriselor în “notaţie de tranziţie

spre hrisantică” înainte de venirea lui la Neamţ? Ca exemplu luăm Irmologhionul

tipărit în 1811 – trecut ca Ms. rom. nr. 3 în biblioteca Mănăstirii Neamţ – care

cuprinde cântări “scrise în stilul care s-a impus în cea de a doua etapă a procesului

de românire a cîntărilor eclesiastice din ţara noastră, aceea a lui Mihalache

Moldovlahul şi Iosif Protopsaltul”278.

Considerăm că se ştia de reforma muzicii psaltice şi că se lucra la trecerea de

la notaţia cucuzeliană la cea hrisantică – după cum am tratat şi în capitolul privind

opera lui Iosif Monahul – doar că nu era pe deplin desluşită şi aplicată, de aceea

275 Ioan Ivan, Manuscrise psaltice…, p. 610.276 Vasile Vasile, Mănăstirea Neamţ…, p. 84.277 Carmen Calan, op. cit., p. 45.278 Sebastian Barbu-Bucur, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve…, p. 1011.

“din puţinele manuscrise rămase de la ei în notaţie prehrisantică îl putem găsi pe

Părintele Iosif Shimonahul făcând exighisirea cântărilor vechi în notaţia lui Petru

Lampadarie şi a dascălilor săi”279. Acest lucru considerăm că l-a desăvârşit Macarie

în timpul şederii sale; de altfel, nici timpul scurt (numai doi ani) nu i-ar fi putut

permite să pornească efectiv “de la zero” cu psalţii nemţeni, fără ca aceştia să fi

auzit de noua notaţie sau să fi cunoscut compoziţii scrise astfel.

VII. Concluzii

279 Filotheu Bălan, op. cit., p. XXXIII.

Astăzi putem afirma că nu este ţară creştină care să nu fi auzit şi să nu ştie

câte ceva despre marea lavră a monahismului românesc, căci Mănăstirea Neamţ

este la români precum Mănăstirea Rila la bulgari, Mănăstirea Hilandar la sârbi şi

Mănăstirea Lavra la greci280.

Mănăstirea Neamţ s-a impus în lumea creştină mai ales prin patru căi: prin

viaţa duhovnicească intensă şi curentele de înnoire spirituală răspândite din sânul

acestei obşti monahale; prin frumuseţea dintotdeauna a sfintelor slujbe de zi şi de

noapte, cu vestita şcoală nemţeană de muzică psaltică de tradiţie bizantină; prin

marile ei personalităţi: cuvioşi, sihaştri, monahi, mistici, duhovnici, stareţi, ierarhi

ridicaţi de aici şi sfinţi locali; şi, în sfârşit, prin manuscrisele, miniaturile şi cărţile

tipărite la Neamţ şi răspândite peste tot în ţară şi peste hotare.

Considerăm că aceste câteva “nume de vieţuitori nemţeni îndrăgostiţi de

manuscrise şi cărţi de muzică pe care şi le agoniseau cu scumpătate ca pe nişte

adevărate comori”281, pe care am încercat să le prezentăm într-o vedere de

ansamblu, cuprinzând şi anumite aspecte ale vieţii lor duhovniceşti, nu vor fi uitate

şi că acest studiu, deşi este relativ mic şi nu se poate compara cu studiile

cercetătorilor de marcă – pe care le-am şi precizat atunci când a fost cazul – va

putea folosi cuiva.

Poate vreunul dintre aceştia sau vreun alt iubitor de psaltichie din gura

căruia alţii au primit cuvintele cântărilor ca pe însăşi “mierea cea duhovnicească ce

picura din gura lor”, a părinţilor care, “rididicându-se din virtute în virtute”282, au

mijlocit pentru oameni la Dumnezeu, este şi „Cuviosul Sihastru fără nume,

descoperit prin minune dumnezeiască la 26 mai 1986, la un metru jumătate în

pământ”283, ale cărui moaşte sunt cinstite şi aşezate în naosul Mănăstirii Neamţului;

280 Paul Mihail, Mănăstirea Neamţ…, p. 83.281 Ioan Ivan, Manuscrisele de muzică psaltică…, p. 608.282 Ms. rom. nr. 5693 din B.A.R., ff. 3-4, apud Petre I. David, op. cit. , pp. 162-163.283 Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti…, p. 426.

de menţionat că se presupune că acest Sfânt ar fi trăit înainte de zidirea bisericii,

care este datată 1497, prin secolele XIV-XV, deoarece atunci nu era nici poteca de

sub care s-au înălţat sfintele lui moaşte.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI

1. Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991.

2. *** Axioanele Tradiţionale de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei

Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2003.

3. *** Axioanele Împărăteşti de la Mănăstirea Neamţ, Colecţia Fundaţiei

Culturale “Pavel Lungu”, Piatra-Neamţ, 2004.

4. *** Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1964.

5. *** Istoria literaturii religioase a romanilor – până la 1688, document în

format electronic.

6. *** Buchet muzical athonit – Cântările Vecerniei, Chilia Buna Vestire,

Schitul Sf. Dimitrie – Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000.

7. Andronic, Duhovnicul şi Stareţul Mănăstirii Noul-Neamţ, Aduceri aminte,

Editura Cathisma, Bucureşti, 2007.

8. Bandini, Marco, Codex – Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de

rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, Editura Presa Bună, 2006.

9. Barbu-Bucur, Sebastian, Cultura muzicală de tradiţie bizantină pe teritoriul

României în secolul XVIII şi începutul secolului XIX şi aportul original al

culturii autohtone, Editura Muzicală, Bucureşti, 1989.

10. Bălan, Ioanichie, Patericul românesc, Ediţia a III-a, Editura Episcopiei

Dunării de Jos, Galaţi, 1998.

11. Branişte, Ene, Liturgica specială, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005.

12. Buzera, Alexie Al., Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din

sec. al XIX-lea, Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 1999.

13. Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.

14. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva,

Bucureşti, 1980.

15. Ciobanu, Gheorghe, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, vol. I,

Editura Muzicală, Bucureşti, 1974.

16. Ciobanu, Gheorghe, Marin Ionescu şi Titus Moisescu, Manuscrisul nr.

56/544/576 I de la Mănăstirea Putna – „Antologhion”, în seria Izvoare ale

muzicii româneşti, vol. III, Documenta, Editura Muzicală, Bucureşti, 1980.

17. Cosma, Octavian Lazăr, în Hronicul muzicii româneşti, vol. I, Editura

Muzicală, Bucureşti, 1973.

18. Giurescu, Dinu şi Constantin, Istoria românilor, vol. I, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1974.

19. Iacomi, Gheorghe, Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlău,

Editura Trinitas, Iaşi, 1998.

20. Ionescu, Gheorghe C., Lexicon al celor care, de-a lungul veacurilor, s-au

ocupat cu muzica de tradiţie bizantină în România, Editura Diogene,

Bucureşti, 1994.

21. Iorga, Nicolae, Mănăstirea Neamţului, Tipografia Societăţii “Neamul

Romănesc”, Vălenii-de-Munte, 1912.

22. Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Ediţia a II-

a, vol. I, Editura Ministerului de culte, Bucureşti, 1929.

23. Ivan, Diacon Ioan şi Porcescu, Preot Scarlat, Mănăstirea Neamţ, Iaşi,

Tipografia Centrului Mitropolitan Iaşi – Neamţ, 1981.

24. Joantă, Mitropolit Serafim, Isihasmul, tradiţie şi cultură românească, Editura

Anastasia, 1994.

25. Luca, Alexandru, Priviri generale asupra musicei din Biserica Ortodoxă de

răsărit de la începutul creştinismului şi până în zilele nostre, Bucureşti,

Tipografia Gutenberg, 1898.

26. Lungu, Pavel, Cultura muzicală românească de tradiţie bizantină din zona

Neamţ, teza de doctorat, document în format electronic.

27. Macarie Ieromonahul, Prefaţă la Irmologhionu sau Catavasier musicescu,

Viena, 1823.

28. Mazilu, Dan Horia, Studii de literatură română veche, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 2005.

29. Nectarie, Protopsaltul Sfântului Munte, Cântări ale Sfintei Liturghii, Ediţie

realizată, îngrijită şi studiu introductiv de Vasile Vasile, Bucureşti, 2004.

30. Pann, Anton, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericeşti sau Gramatica

melodică, Bucureşti, 1846.

31. Pârvan, Vasile, Getica, o protoistorie a Daciei, Editura Meridiane, Bucureşti,

1982.

32. Petrescu, Ioan D., Condacul Naşterii Domnului – Studiu de muzicologie

comparată, 1940.

33. Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la origini pînă la 1830, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

34. Ploeşteanu, Nifon, Carte de de musică bisericescă pe psaltichie şi pe note

liniare, pentru trei voci, Bucureşti, 1902.

35. Popescu, Niculae, Macarie Psaltul – La o sută de ani de la moartea lui –

(+1836-1936), Editura Seminarului de Istoria Bisericii Române de la

Facultatea de Teologie din Bucureşti, Bucureşti, 1936, nr. 6.

36. Postică, Gheorghe, Mănăstirea Căpriana, Editura Pontos, Chişinău, 2003.

37. Prisnea, Constantin, Mănăstirea Neamţ (Ediţia a II-a), Editura Meridiane,

Bucureşti, 1969.

38. Rus, Anamaria şi Tămaş, Cosmina, Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Iacob -

pentru copii-, Editura Publistar, Bucureşti.

39. Ştrempel, Gabriel, Catalogul manuscriselor româneşti, vol. III, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.

40. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Ştiinţifică, 1967.

41. Vasile, Vasile, Mănăstirea Neamţ - străveche vatră de cultură muzicală,

document în format electronic, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

STUDII şi ARTICOLE

42. *** Biserica Ortodoxă Română, în Viaţa religioasă din România, Studiu

documentar al Secretariatului de Stat pentru Culte, Ediţia a II-a, Editura

Bizantină, Bucureşti, 2005.

43. *** Mănăstirea Neamţ, în Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.

44. Alexe, Ştefan, Un manuscris grecesc din biblioteca mănăstirii Neamţ, în

„M.M.S.”, XXXVIII, nr. 5-6, Iaşi, anul 1962.

45. Barnea, Pr. Prof. Alexăndrel, Trei psalţi greci la Iaşi: Gheorghe Paraschide,

Grigorie Vizantie şi Petru Vizantie, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii Al.

I. Cuza” din Iaşi, vol. 6, 2001.

46. Bălan, Ioanichie, Convorbiri duhovniceşti - Interviu cu Protosinghelul Nifon

Corduneanu, Ediţia a II-a, Editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1990.

47. Bucescu, Florin, Manuscrisele psaltice de la Biblioteca Mitropoliei Moldovei

din Iaşi, în „B.R.”, vol. V, Iaşi, 1999.

48. Idem, Stihira Cuviosului Paisie de la Neamţ - cântare emblematică pentru

spiritualitatea Moldovei, în „A.M.B.”, vol. IV, Iaşi, 2002.

49. Bucur-Barbu, Sebastian, Polihronii, Aclamaţii şi Imnuri laice în manuscrisele

psaltice de la Mănăstirea Neamţ, în „B.R.”, vol. IV, Iaşi, 1998.

50. Idem, Manuscrise psaltice româneşti şi bilingve în notaţie cucuzeliană în

marile biblioteci din România, în „B.O.R.”, nr. 9-12, anul 1976.

51. Buzera, Alexie Al., Un manuscris românesc inedit cu teoria muzicii în notaţia

hrysantică din anul 1819, în „B.R.”, vol. III, Iaşi, 1997.

52. Calan, Carmen, Legăturile ieromonahului Macarie cu viaţa muzicală a

Moldovei, în „B.R.”, vol. II, Iaşi, 1996.

53. Ciobanu, Gheorghe, Cultura muzicală bizantină pe teritoriul României până

în secolul al XVIII-lea, în “Glasul Bisericii”, nr. 11-12, anul 1966.

54. David, Petre I., Cuviosul Paisie cel Mare (Velicikovski), un desăvârşit monah

român! – Noi cercetări şi ipoteze – în „B.O.R.”, XCIII, nr. 1-2, Bucureşti,

anul 1975.

55. Demciuc, Vasile, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un ambasador al Ortodoxiei

la începutul secolului al XV-lea, în antologia „Hristos în Moldova”, vol. I, Ed.

Trinitas, Iaşi, 2001.

56. Dionisie Marin, Paharnicul Dimitrie Suceveanu, în „M.M.S.”, nr. 11-12, anul

1956.

57. Erbiceanu, Constantin, Macarie Ieromonahul, Psaltul şcolei din Bucureşti şi

reformatorul sistemei vechi de psaltichie, în B.O.R., Bucureşti, Tipografia

Cărţilor Bisericeşti, 1892-93.

58. Galinescu, Gavriil, Cântarea bisericească, în „M.M.S.”, XVI, nr. 7-8, anul

1940.

59. Ivan, Ioan, Manuscrisele de muzică psaltică de la Mănăstirea Neamţ, în

„M.M.B.”, XXXVI, nr. 9-12, Iaşi, anul 1960.

60. Idem, Ioan Cart şi activitatea sa muzicală la Mănăstirea Neamţ, în „M.M.S.”,

XLVII, nr. 1-2, anul 1971.

61. Mihail, Preot Paul, Mănăstirea Neamţ, centru de viaţă spirituală şi artistică

românească, în „M.M.S.”, XLVII, nr. 1-2, anul 1970.

62. Idem, Obştea mănăstirilor Neamţ şi Secu în anul 1837, în „Românii în

reînnoirea isihastă”, Editura Trinitas, Iaşi, 1997.

63. Idem, Geneza studiului întocmit de Episcopul Melchisedec despre Grigorie

Ţamblac, în „M.M.S.”, XLV, nr. 7-9, anul 1969.

64. Naghiu, Iosif E., Biblioteca Mănăstirii Neamţu, în „M.M.S.”, XVII, nr. 2-3,

anul 1941.

65. Norocel, Epifanie, Grigorie Ţamblac şi mănăstirea Neamţ,  în „M.M.S.”, nr.

7-8, anul 1973.

66. Pascu, Mihai Ion, Ctitorii Moldave, Editura Casa Presei, Bucureşti, 2002.

67. Petrescu, Ioan D., Transcrierea muzicii psaltice în Biserica Ortodoxă

Română, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1937.

68. Pistrui, Chiril, Manuscrise inedite în Biblioteca Mitropoliei Moldovei şi

Sucevei – Iaşi, în „M.M.S.”, LIX, nr. 1-3, Iaşi, anul 1983.

69. Popescu, Nicolae, David - Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, în „B.O.R.”,

LIV, nr. 1-2, anul 1936.

70. Ştefănescu, Melchisedec, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, în „Revista pentru

istorie, archeologie şi filologie”, vol. III, Bucureşti, Tipografia Academiei

Române, anul 1884 (II).

71. Idem, Viaţa Sf. Ioan cel Nou dela Suceva, în „Revista pentru istorie,

archeologie şi filologie”, vol. III, Bucureşti, Tipografia Academiei Române,

anul 1884 (II).

72. Idem, Memoriu pentru cântările bisericesci în România, în „B.O.R.”, VI, anul

1882.

73. Vasile, Vasile, Activitatea muzicală a lui Macarie Ieromonahul la Mănăstirea

Neamţ, în „B.R.”, vol. III, Editura Artes, Iaşi, 1997.

74. Idem, Aplicarea reformei hrisantice în Moldova, în vol. Colocvii 1993-1994,

Iaşi, Filarmonica „Moldova”, 1995.

75. Idem, Dezvoltarea muzicii religioase în timpul stăreţiei lui Paisie Velicicovski,

în „Teologie şi Viaţă”, Iaşi, LXX, nr. 11-12, anul 1994 (în seria nouă - IV).

76. Idem, Iosif Protopsaltul, în „B.R.”, vol. VI, Iaşi, 2002.

77. Idem, Nectarie Shimonahul, în “Muzica”, XI, nr. 3, anul 2000, Bucureşti.

78. Idem, Protopsaltul Dimitrie Suceveanu (1816 – 1898), în „B.R.”, Iaşi, 1995.

79. Idem, Şcoala paisiană de muzică bizantină - Ieromonahul Visarion

Protopsaltul, în „Antologhion Paisian”, Editura Sofia, Bucureşti, 2005.

80. Suholmin-Ciobanu, Irina şi Vasile, Vasile, Colecţia de manuscrise muzicale

din fondul Mănăstirii Noului Neamţ (Basarabia), în „B.R.”, vol. III, Iaşi,

1997.

81. Vornicescu, Nestor, Căpriana – ctitorie voievodală, în „Magazin istoric”,

XXXIII, nr. 1 (382), anul 1999.

NET

82. http://teologie.net/biblioteca/cursuri/ierom_petru/curs_vecernia-utrenia.pdf.

83. http://64.233.183.104/search?q=cache:xZ4aWRgHABMJ:www.sfant.ro/sfinti-

romani/cuviosul-gavriil-uric-scriitorul-manastirea-neamt.

84. http://www.crestinortodox.ro/

5_personalitati_marcante_bisericesti_si_laice_inmormantate_in_biserica_vo

ievodala_de_la_manastirea-c137-p5-new.html.

85. http://www.primariatgneamt.ro/p_d_despre.php

86. http://www.neamt.ro/Info_utile/Manastiri/M-rea_Neamt_5.htm.

87. http://atitud.weblog.ro/#post-294324

88. http://neamt.mmb.ro/istoric.html

ZIARE

89. Mărculeţ, Ştefan, Muzica psaltică – parfumul slujbelor ortodoxe, în ziarul

„Lumina de duminică”, Iaşi, 18.11.2007.

90. Vasile Demciuc, Mitropolitul Grigorie Ţamblac, un adevărat “ambasador”

al Ortodoxiei, în cotidianul „Lumina”, Iaşi, 09.11.2008.

91. Velea, Marin, MUZICA CHRISANTICĂ - O continuatoare fidelă a muzicii

vechi bizantine a secolelor IX-XVIII, în săptămânalul „Argeşul Ortodox”, nr.

345, 10-16 ianuarie 2008.

MANUSCRISE

Din Biblioteca Mănăstirii Neamţ

Româneşti

92. Ms. rom. nr. 1.

93. Ms. rom. nr. 3.

94. Ms. rom. nr. 4.

95. Ms. rom. nr. 5.

96. Ms. rom. nr. 7.

97. Ms. rom. nr. 8.

98. Ms. rom. nr. 12.

99. Ms. rom. nr. 13.

100. Ms. rom. nr. 14.

101. Ms. rom. nr. 17.

102. Ms. rom. nr. 71.

103. Ms. rom. nr. 100.

104. Ms. rom. nr. 154.

105. Ms. rom. nr. 159.

106. Ms. rom. nr. 190.

107. Ms. rom. nr. 191.

108. Ms. rom. nr. 192.

Greceşti

109. Ms. gr. nr. 1.

110. Ms. gr. nr. 7.

111. Ms. gr. nr. 8.

112. Ms. gr. nr. 11.

113. Ms. gr. nr. 16.

114. Ms. gr. nr. 17.

115. Ms. gr. nr. 25.

116. Ms. gr. nr. 33.

117. Ms. gr. nr. 34.

118. Ms. gr. nr. 38.

Din alte locaţii

119. Ms. 53 M al Bibliotecii Mănăstirii Stavropoleos.

120. Ms. gr. nr. 107 din Biblioteca ecumenică „Dumitru Stăniloae” a Mitropoliei

Moldovei şi Bucovinei.

121. Ms. III 94 din Biblioteca Central Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.