Mănăstirea Râșca este o mănăstire ortodoxă de călugări amplasată în satul Râșca (din județul Suceava), la o distanță de circa 15 kilometri de orașul Fălticeni. Biserica mănăstirii este una dintre bisericile medievale din nordul Moldovei pictate în exterior, fiind singura pictată în stil bizantin.

Aici se ajunge de pe Drumul Național Roman-Fălticeni, urmând drumul din partea stânga din dreptul comunei Vadu Moldovei și trecând apoi prin satele Bogdănești și Râșca. Mănăstirea se află la baza unui deal împădurit de pe pitoreasca vale a pârăului Râșca, afluent al râului Moldova.

Ansamblul Mănăstirii Râșca a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05630 și fiind alcătuit din următoarele 4 obiective: [1]

Biserica "Sf. Nicolae" - datând din anul 1542, cu transformări din anii 1611-1617, având codul SV-II-m-A-05630.01

Turnul clopotniță - datând din secolul al XIX-lea, având codul SV-II-m-A-05630.02

Chiliile - datând din secolul al XIX-lea, având codul SV-II-m-A-05630.03

Zidul de incintă - datând din prima jumătate a secolului al XVII-lea, având codul SV-II-m-A-05630.04

Istoric

Construirea mănăstirii

Mănăstirea Râșca este rezultatul mai multor etape succesive de construcții. Ea își trage originea în Mănăstirea Bogdănești, care fusese zidită în jurul anului 1363 de către domnitorul Bogdan I al Moldovei (1359-1365), ca să slujească ca biserică domnească în vecinătatea târgului Baia atunci întemeiat. Distrusă din temelie și pustiită de către tătari în 1510 și 1512 și apoi în 1538 de către turcii lui Soliman Magnificul, ea nu a mai putut fi reconstruită.

Revenit pe tronul Moldovei în anul 1541, domnitorul Petru Rareș (1527-1538, 1541-1546) a luat hotărârea, la îndemnul mitropolitului Grigorie Roșca, să construiască în apropiere, pe un deal aflat dincolo de râul Râșca o altă mănăstire, unde să mute întreaga obște de la Bogdănești. Domnitorul a dat bani episcopului de Roman, Macarie (cronicarul), după cum reiese dintr-o traducere târzie a pisaniei, ca să zidească o nouă biserică în stilul obișnuit al epocii. În construirea bisericii, episcopul Macarie a fost ajutat de logofeții Ioan și Teodor Balș.

Mănăstirea Râșca a devenit metoc al Mănăstirii Probota. Biserica construită era de dimensiuni modeste și avea hramul Sf. Ierarh Nicolae. Ea a fost împodobită ca pe una din ctitoriile lui Petru Rareș, cu picturi în frescă [2] realizate de grecul Stamatello Kontras din Zante. De asemenea, au fost construite ziduri împrejmuitoare cu creneluri și turn, pentru a sluji la nevoie ca cetate. Sfințirea mănăstirii a avut loc la 9 mai 1542, fiind aduse atunci moaștele Sfântului Nicolae

Zile de restriște

După învingerea lui Ioan Vodă cel Cumplit în Bătălia de la Roșcani din 11 iulie 1572, prin trădarea boierului Ieremia Golia, turcii și tătarii au invadat Moldova. La apropierea lor de Mănăstirea Râșca, călugării au coborât clopotele din turn și le-au aruncat în iazul din fața mănăstirii, ca nu cumva să le ia păgânii pentru a face gloanțe din ele. Apoi au fugit prin păduri pentru a se adăposti. Mănăstirea a fost prădată de tătari, ea rămânând în ruină timp de aproape 40 ani.

După mai bine de o jumătate de secol de la construirea sa, între anii 1611-1617, marele vornic al Țării de Jos, Costea Băcioc, soția sa, Candachia și fiica lor, Tudosca (prima soție a lui Vasile Lupu), a pus la dispoziție averea sa pentru refacerea complexului mănăstiresc, adăugând vechii biserici (după cum stă scris în inscripția pusă de el deasupra intrării sudice) un pridvor masiv care a dublat aproape dimensiunile clădirii. Interiorul noii construcții a fost împărțit prin două arcuri transversale, însoțite de un brâu răsucit, în travee, deasupra celei mai largi, înălțându-se, prin mijlocirea unui rând de arcuri oblice, cea de-a doua turlă a bisericii. Cu prilejul acestor lucrări de extindere, a fost refăcută probabil și turla veche a naosului, schimbându-se radical înfățișarea biserici lui Petru Rareș. El a dispus repararea pe cheltuiala sa și a celorlalte corpuri ale mănăstirii: chiliile și clopotnița, precum și zidul înconjurător.

Pe peretele sudic al pridvorului, deasupra ușii de intrare în biserică, a fost pusă o pisanie cu caractere slavone, având următorul cuprins: "Cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh s-a început acest pridvor și cu stăruință s-a zidit în numele Sfântului Ierarh Nicolae, făcătorul de minuni, cu zidirea și cu ordinul dumnealui Costea Băcioc, mare vornic al Țării de Jos și cu principesa Candachia și s-a început a se zidi în zilele bine credinciosului domnitor Io Constantin Moghilă voievod la anul 1611 iunie 7 zile și cu voia lui Dumnezeu s-a săvârșit în zilele binecredinciosului domnitor Io Radu Mihnea voievod, la anul 7126 (1618) luna septembrie 30, pentru aceasta rog să vestiți toate".

Inițial o ctitorie domnească de proporții modeste, mănăstirea s-a dezvoltat ulterior, devenind una dintre cele mai reprezentative așezări monahale din trecutul Moldovei. Biserica a fot prădată în mai multe rânduri:

la 4 mai 1633 niște tâlhari unguri au prădat mănăstirile Neamț și Râșca în 1671 a fost pustiită și jefuită de tătari

în 1674, tătarii aduși în Moldova de domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino, pentru a-i sprijini domnia, au prădat din nou mănăstirea

1686, 1691, 1697 și 1716 sunt ani în care tătarii au pustiit iarăși mănăstirea, jefuind-o de multe odoare de preț

La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Râșca a început să decadă și să devină pustie atât din cauza prădăciunilor efectuate de tătari, cât și ca urmare a închinării Mănăstirii Probota în 1677 de către mitropolitul Dosoftei către Ierusalim. Deși era metoc al Probotei, călugării de la Mănăstirea Râșca nu au recunoscut această închinare, mănăstirea devenind de sine stătătoare, supusă doar Mitropoliei Moldovei.

Refacerea complexului mănăstiresc

În perioada stăreției egumenului Calistru Ene (1750-1778), mănăstirea a început să fie refăcută treptat. Biserica a fost reparată în anul 1766, dar nemaireușind să-și recupereze nici vechiul tezaur al odoarelor cu care fusese înzestrată și nici vechea arhitectură a clădirilor mănăstirești care au fost în cea mai mare parte reconstruite. Între anii 1798-1799, egumenul Chiril a refăcut chiliile mănăstirești, apoi în anul 1815 egumenul Sofronie a zidit un paraclis lângă egumenia veche, care este stricat apoi de egumenul Grigore Crupenschi.

Mănăstirea a fost prădată de către turci în anul 1821, „când numai zidul au rămas”. Pe vremea mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842), stareț fiind arhimandritul Isaia (1821-1842), în perioada 1823-1827, după cum arată și inscripția pusă atunci, s-au executat numeroase lucrări de renovare a bisericii. A fost dărâmat zidul despărțitor dintre pronaos și naos, ferestrele au fost lărgite fiind întărite cu gratii, intrarea sudică în pridvorul construit de Costea Băcioc a fost zidită, creându-se în schimb alta nouă pe latura vestică, iar vechea pictură a bisericii a fost refăcută. Totodată, s-a ridicat un pridvor mai mic lângă zidul vestic al bisericii și un proscomidiar la nordul altarului, iar între cele două turle vechi a fost construită o a treia, din lemn. Aceste din urmă adaosuri au fost înlăturate cu prilejul lucrărilor de restaurare a bisericii, care au urmat puternicului incendiu din 1921. De asemenea, el a pus să fie zugrăvite pe peretele nordic al pridvorului tabloul ctitorilor: Petru Rareș și familia sa, precum și pe episcopul Macarie.

Tot în timpul egumenului Isaia s-au construit și actualele chilii de pe latura sudică și estică, lărgindu-se totodată și vechea trapeză din 1765. Cu prilejul acestor lucrări, s-a amplasat pe peretele sudic al pridvorului o pisanie cu caractere chirilice, având următorul text: "Întru cinstea și mărirea sfântului ierarh Nicolae, patronul acestii monastiri, la anul 1827 în zilele preasfințitului mitropolit Veniamin Costache, cu osărdia și cheltueala preacuviosului arhimandrit Kir Isaia egumenul acestui sfănt lăcaș care sau prefăcut după (...) în Moldova sau lărgit înlăuntru prin dărmarea unui părete din mijloc sau mărit și sau întărit ferestile cu gratii, sau adaos proscomidiar, sau înformat fostul pridvor în trupul bisericii adăogiendusă altul de nou, sau acoperit, sau zugrăvit pe dinlăuntru și pe dinafară și sau împodobit cu multe odoară înturnănduse multe drituri și moșii împresurate.".

Prin poziția ei retrasă, Mănăstirii Râșca i s-a dat și destinația de a fi închisoare pentru călugării vagabonzi și îndeosebi pentru boierii răzvrătiți împotriva domnitorului Moldovei. Din ordinul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), în anul 1844, a fost închis timp de șase luni (22 iulie - 9 decembrie 1844), într-o încăpere din turnul clopotniță de la Râșca marele istoric și om de stat Mihail Kogălniceanu (1817-1891), surghiunit pentru vederile sale politice inovatoare. În perioada arestului său, el a fost păzit permanent de un sergent, un caporal și patru soldați. În această perioadă, Kogălniceanu a scris „Fragmente scoase din cronicile Moldovei și Valahiei, pentru a sluji la istoria lui Petru cel Mare, Carol al X-lea, Stanislav Lezinschi, Dumitru Cantemir și Constantin Brâncoveanu“, publicată la Iași în 1845, în două volume. [4] La 100 de ani de la moartea sa, la 20 iunie 1991, a fost amplasată pe clădirea turnului clopotniță o placă de marmură care atestă acest fapt.

În anul 1872, s-au executat aici lucrări de reparații ale mănăstirii. S-au realizat acoperișurile cu bulb de pe turnul porții și de pe cuhne, s-a dărâmat pridvorul, s-a închis intrarea de pe latura de sud și s-a deschis intrarea dinspre vest și s-a repictat biserica.

În perioada Marelui Război pentru Întregirea Neamului (1916-1918), călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirii au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentru ca "toți în acel vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria" (după cum scrie pe o placă de marmură amplasată pe clădirea bisericii în anul 1931).

În anul 1921, în timpul starețului Pancratie Fasolă, a avut loc un mare incendiu care a ars acoperișul bisericii, casa de oaspeți și chiliile cu întreaga gospodărie, astfel încât mănăstirea era amenințată cu pustiirea. Din îndemnul și cu stăruința mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei (1909-1934), mănăstirea a fost refăcută între anii 1923-1931 prin munca și osârdia călugărilor, ajutați de popor și de autorități, fiind terminată reconstrucția celor distruse în anul 1931, în timpul stăreției arhimandritului Paisie Cozma.

În memoria acestui eveniment a fost amplasată pe clădirea bisericii, în stânga intrării, o placă de marmură cu următoarea inscripție:

"Spre științăMănăstirea Râșca - la început numită Bogdănești - a fost înființată în 1359 de Bogdan Vodă, venit din Maramureș ca întemeetor al Principatului Moldovei. Distrusă fiind de tătari prin foc, a fost refăcută în 1511 de Bogdan Vodă, fiul lui Ștefan cel Mare.Dar și aceasta, pustiită fiind de turci, s'a zidit din temelie în 1540 actuala mănăstire, dincolo de râul Râșca, pe un dâmb, de Petru Rareș voevodul Moldovei, dându-i numele: Mănăstirea Râșca.Știut să fie că Mănăstirea Râșca, prin poziția ei, retrasă fiind, i s'a dat și destinația a fi închisoare pentru călugării vagabonzi și în deosebi pentru boerii răzvrătiți împotriva domnitorului. Din ordinul prințului Mihail Sturza, a fost închis aici, în 1844, în celula din zidul clopotniței, care se vede și astăzi, Mihail Kogălniceanu, marele bărbat de stat, 6 luni, pentru ideile sale politice prea înaintate.În 1921 un groaznic foc a ars acoperișul bisericii, casa de oaspeți și chiliile cu întreaga gospodărie, așa că mănăstirea era amenințată cu pustiirea. Din îndemnul și stăruința I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, a fost refăcută prin munca și osârdia călugărilor, ajutați de popor și autorități; terminându-se în timpul domniei M.S. Regelui Carol II, prim ministru fiind Dl. N. Iorga, stareț fiind arhimandritul Paisie Cozma.În vremea Marelui Război pentru Întregirea Neamului, 1916-1918, călugării din această mănăstire au mers ca infirmieri pe câmpul de luptă pentru îngrijirea răniților, iar chiliile mănăstirei au servit ca spital militar, îngrijit de călugării bătrâni, pentruca toți, în acele vremuri grele pentru țară, ca buni români, să-și facă datoria.-1931-"

Noi lucrări de restaurare au avut loc la Mănăstirea Râșca între anii 1965-1968 și 1972-1991 prin purtarea de grijă a mitropoliților Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu (deveniți ulterior patriarhi ai României). Printre monahii care au viețuit aici sunt de menționat monahii Antonie Plămădeală (viitor mitropolit al Ardealului) și Calinic Dumitriu (stareț al acestei mănăstiri între anii 1990-1991 și viitor episcop).

Printre odoarele bisericii sunt de menționat o părticică din moaștele Sfântului Nicolae, o părticică din moaștele Sfântului Serafim de Sarov și o părticică din lemnul Sfintei Cruci, donată de Biserica Ortodoxă Greacă. [5]

Arhitectura complexului

Biserica "Sf. Nicolae"

Biserica a fost ctitorită în anul 1542 de către Petru Rareș și extinsă în perioada 1611-1617 de către vornicul Costea Băcioc.

Este de remarcat decorația picturală a bisericii, datorită fidelității cu care pictorul din 1827 a reușit să reînnoiască pe alocuri modelel originare. S-au păstrat astfel în absida altatului scene din viața Sfintei Fecioare Maria și Împărtășirea Apostolilor, iar pe pereții naosului reprezentări din Viața și Patimile Mântuitorului - Cina cea de taină, Spălarea picioarelor, Învierea lui Lazăr, Iisus în fața lui Pilat, Batjocorirea lui Iisus ș.a. [2]

Unele dintre picturi au fost lăsate cu vechea lor înfățișare, cum este cazul portetului Sfântului Nicolae din colțul nord-estic al altarului și cu Înmulțirea pâinilor din unghiul nord-estic al naosului. În aceeași situție se află și pictura exterioară, unde cele două mari compoziții de pe peretele sudic, Judecata de apoi și Scara Sfântului Ioan Climax, amintesc maniera de tratare a acestor subiecte de către pictorii epocii lui Petru Rareș. Episcopul Macarie a fost reprezentat la capătul de jos al Scării, fiind singurul îmbrăcat în veșminte arhierești din întreaga procesiune. [4]

Pe peretele exterior sudic al pridvorului se află un rând de patru medalioane cu monahi (printre care și starețul Isaia).

În pridvorul bisericii se află, sub ocnița tabloului votiv, piatra de mormânt a episcopului Macarie, cel care a înscris în file de letopiseț povestea anilor de domnie ai ocrotitorului său, Petru Rareș, precum și lespedea funerară a mamei lui Alexandru Lăpușneanu. Ambele au fost aduse aici, potrivit tradiției, din pronaosul bisericii. [6] Pe lespedea de pe mormântul Doamnei Anastasia se află următoarea inscripție: Binecredinciosul și de Hristos iubitorul Io Alexandru Voevod, domn Țării Moldovei, a înfrumusețat acest mormânt maicii sale Doamnei Anastasia care a trecut la veșnicile lăcașuri și a fost îngropată aici la anul 7066 (1558) indiction 10, crugul lunii 7, al soarelui 11, luna Mai 2.

[modificare] Alte construcții

Turnul-clopotniță - cu două etaje, prezintă elemente arhitectonice care permit datarea lui, cu oarecare siguranță, în secolul al XVII-lea.

Turnul are la bază o boltă cilindrică, construită în tehnica bizantină, dublată de arcuri frânte. La primul etaj se află camera în care a fost surghiunit, din ordinul prințului Mihail Sturdza, Mihail Kogălniceanu, pentru că ar fi uneltit împotriva domnitorului. La cel de-al doilea etaj se află clopotnița, ferestrele dinspre interiorul incintei terminându-se într-un arc frânt, specific stilului gotic.

Pe zidul nordic al turnului-clopotniță se află o placă de marmură cu următoarea inscripție: "Aici a fost surghiunit 22-XI 9-XII 1844 marele patriot Mihail Kogălniceanu 6-IX-1817 20-VI-1891 Centenar U.N.E.S.C.O. 20-VI-1991".

Chiliile - datează din secolul al XVIII-lea (cele mai vechi sunt cele de pe latura vestică), fiind construite pe la anul 1766 de către egumenul Calistru Ene. Între anii 1821-1842, sub egumenia arhimandritului Isaia s-au construit și actualele chilii de pe latura sudică și estică, lărgindu-se totodată și vechea trapeză [7] din 1765.

Zidul de incintă - este construit de către hatmanul Gavriil Coci, fratele lui Vasile Lupu, fiind prevăzut cu turnuri la colțuri. El a fost reparat și supraînălțat, iar pe latura de nord refăcut din temelie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Mănăstirea Râșca în literatura română

După cum scrie în povestirea "În munții Sucevii" din volumul "România pitorească" (1901), în drumul său prin Ținutul Suceava, "cel din urmă ținut de munte al țării", scriitorul Alexandru Vlahuță a poposit și la Mănăstirea Râșca, "pusă subt o sprinceană de braniște, la marginea șesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserică și cu opt chilii". [8]

Note

1. ̂ Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004 - aprobată prin Ordinul nr. 2314/8 iulie 2004 al Ministrului Culturii și Cultelor și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, an 172 (XVI), Nr. 646 bis din 16 iulie 2004.

2. ^ a b Mitropolia Moldovei și Sucevei - "Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" (Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974), p. 199

3. ̂ Mănăstirea Râșca pe Ortodox.ro

4. ^ a b Diac. prof. dr. Vasile M. Demciuc - "Mănăstirea Râșca, martor al istoriei triste a Moldovei" , în "Ziarul Lumina" din 14 decembrie 2008.

5. ̂ Ziua, 14 august 2007 - "Râșca - o mănăstire ortodoxă, a timpului nostru"

6. ̂ Mitropolia Moldovei și Sucevei - "Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei" (Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974), p. 201

7. ̂ sală de mese într-o mănăstire

8. ̂ Alexandru Vlahuță - "În munții Sucevii", în volumul "România pitorească" (Ed. Ion Creangă, București, 1985), p. 178

Bibliografie

Narcis Crețulescu - "Istoria Sfintei Mănăstiri Râșca" (1901) Mitropolia Moldovei și Sucevei - "Monumente istorice bisericești din Mitropolia

Moldovei și Sucevei" (Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974), p. 199-201

Pisania pusă pe zidul pridvorului.

Piatră de mormânt din biserică

Gropniţă în zidul exterior al bisericii

Pictură pe zidul exterior al bisericii

Placă de marmură pe turnul clopotniţă

Mănăstirea Slătioara

Mănăstirea Slătioara este o mănăstire ortodoxă de călugări din România, situată în satul Slătioara din comuna Râșca (județul Suceava) și înființată în anul 1947. Aici se află sediul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

Istoric

Formarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi

La data de 1 octombrie 1924, în urma conferinței pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română a introdus în uzul bisericesc calendarul gregorian, acesta fiind primit de aproape întreaga comunitate ortodoxă. În anumite locuri mai izolate din județul Neamț, unii preoți, monahi și credincioși au refuzat să primească schimbarea calendarului.

Printre cei care au refuzat schimbarea calendarului iulian folosit până atunci în uzul bisericesc s-a numărat și ieromonahul Glicherie Tănase, starețul Schitului Pocrov (care aparținea de Mănăstirea Neamț), care, împreună cu obștea sa, a refuzat să primească noul calendar, continuând să slujească după calendarul iulian. După ce a slujit mai bine de un an după vechiul calendar, în anul 1926, odată cu adoptarea de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărârii de a prăznui Sfintele Paști cu 13 zile înainte, ieromonahul Glicherie părăsește schitul hotărât să nu slujească în nici o biserică care a adoptat schimbarea calendarului [1].

Ieromonahul Glicherie, împreună cu cei care au refuzat primirea noului calendar, au inițiat o mișcare de rezistență cunoscută astăzi ca Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România. Nevoiți să-și părăsească mănăstirile de metanie și bisericile unde slujeau, clericii și monahii care doreau păstrarea stilului vechi și-au construit chilii în locuri greu accesibile din munți, ei fiind persecutați de poliție care dorea să-i aresteze. Credincioșii și clericii care doreau păstrarea calendarului iulian au încercat să se organizeze și să-și construiască lăcașuri de cult unde să poată săvârși slujbele bisericești, iar astfel până în anul 1936 se construiseră deja aproximativ 40 de biserici.

În anul 1936, acțiunea forțelor de poliție a dus la demolarea tuturor lăcașurilor de cult pe stil vechi, iar ieromonahul Glicherie a fost arestat. Eliberat în anul 1939, ieromonahul Glicherie s-a refugiat împreună cu ierodiaconul David Bidașcu în pădurile din munții Moldovei. Cei doi au ajuns în preajma localității Slătioara, cu drumuri greu accesibile.

După al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost recunoscută prin actul Ministerului Cultelor nr. 38955 din 3 august 1945 drept cult religios sub denumirea de Cultul Creștin Tradiționalist. Sub conducerea ieromonahului Glicherie s-a început reconstruirea bisericilor demolate înainte de război. În Legea cultelor din anul 1948 Biserica Ortodoxă Română de stil vechi n-a mai figurat printre cultele legal recunoscute din România.

[modificare] Mănăstirea Slătioara

În anul 1947, ieromonahul Glicherie Tănase (1891-1985) și schimonahul David Bidașcu (1885-1961) au construit la Slătioara o biserică-paraclis de lemn cu hramul "Schimbarea la Față a Domnului". Clădirea era lungă, avea un hol pe mijloc, pe ambele laturi chilii și la capăt era paraclisul. Cu timpul, biserica de lemn a început să se deterioreze și a necesitat efectuarea de reparații capitale.

În noaptea de 14 spre 15 februarie 1952, s-a organizat o descindere a organelor de securitate la Mănăstirea Slătioara, fiind arestate 11 persoane printre care ieromonahul Glicherie, Dionisie Hugeanu, Nifon Marinache, David Bidașcu, Meftodie Marinache și Alexandru Antoniu. Ei au fost învinuiți de sabotaj și de instigare a țăranilor să nu dea cotele impuse de stat.

Ca urmare a faptului că în 30 ani de la schimbarea calendarului, numărul preoților hirotoniți care aparțineau de Biserica de Stil Vechi a scăzut foarte mult, o delegație de la Mănăstirea Slătioara a plecat la București unde l-a contactat pe arhiereul Galaction Cordun, fost secretar al Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Acesta a acceptat să devină conducătorul Bisericii Ortodoxe Tradiționale de Răsărit și, la 13 aprilie 1955, a făcut o mărturisire de credință

publică, anunțând întoarcerea sa la calendarul iulian. El a fost depus din treaptă de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în Joia Mare a anului 1955.

Episcopul Galaction (proclamat drept Arhiepiscop și Mitropolit al Bisericii dreptslăvitoare de stil vechi din R.P.R.) a sosit la Mănăstirea Slătioara la 21 mai 1955, fiind întâmpinat de obștea mănăstirii în frunte cu părintele Glicherie și de o mulțime de credincioși care cântau cu toții într-un glas: "Vrednic este...” El a început să hirotonească preoți și diaconi, dar la sfârșitul lunii mai a fost arestat și închis cu domiciliu forțat la Mănăstirea Căldărușani. Ulterior, în timp ce autoritățile civile i-au permis să locuiască în București cu domiciliul obligatoriu, el a continuat să facă hirotonii, noaptea în secret, la Mănăstirea Copăceni din apropierea Bucureștiului. IPS Galaction i-a acordat rangul de arhimandrit ieroschimonahului Glicherie.

În anul 1956, în urma încercărilor nereușite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să adere la mișcarea de rezistență, Mitropolitul Galaction a luat decizia de a hirotoni singur un episcop. Scos din mănăstire pentru motive de sănătate, el a reușit să-i hirotonească ca episcopi pe arhimandritul Evloghie Oța (†1979), pe ieromonahul Meftodie Marinache (†1977) și apoi, la 17/30 noiembrie 1956, pe arhimandritul Glicherie Tănase.

PS Glicherie a revenit a doua zi la Mănăstirea Slătioara, de unde n-a mai fost niciodată arestat și a rămas acolo până la moarte. După moartea IPS Galaction la 5 iulie 1959, episcopul Glicherie a devenit conducător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, fiind ridicat oficial la 18 septembrie/1 octombrie 1968 la rangul de arhiepiscop și mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România.

Considerată neîncăpătoare, biserica a trebuit să fie extinsă. Între anii 1978-1982 s-au efectuat lucrări de reconstrucție ale bisericii, demolându-se chiliile și lărgindu-se biserica. Biserica a fost sfințită în anul 1982 de către IPS Mitropolit Glicherie Tănase. În același timp, s-au construit un bloc de chilii nou.

În martie 1984, a avut loc un incendiu la Mănăstirea Slătioara, focul pornind din clopotniță și ajungând până la biserică și blocul de chilii al mănăstirii [2]. Ca urmare a râvnei monahilor, biserica și chiliile au fost renovate și s-au reconstruit părțile arse. Cu acest prilej, biserica mănăstirii a fost mult mărită, renovată și repictată.

Mitropolitul Glicherie a trecut la cele veșnice la 15/28 iunie 1985, la vârsta de 94 ani, fiind înmormântat în interiorul Bisericii "Schimbarea la Față" din Mănăstirea Slătioara. Rămășițele sale pământești au fost deshumate la 29 iunie 1997 și s-a constatat că trupul nu intrase în putrefacție și răspândea miros de tămâie. Preoții și ierarhii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi au considerat acest lucru ca un semn de sfințenie și l-au canonizat, trecându-l în rândul sfinților la 15/28 iunie 1999, cu numele de Sf. Ierarh Glicherie Mărturisitorul și ziua de pomenire 15/28 iunie. Imediat după acest eveniment, osemintele au fost expuse la loc de cinste în biserica Mănăstirii, într-o raclă de lemn de stejar și sticlă [3].

În prezent, Mănăstirea Slătioara este sediul Mitropoliei Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Aici se află în construcție o catedrală mitropolitană cu hramul "Pogorârea Sf. Duh”, aflată în afara incintei mănăstirii.

În curtea bisericii, se află mormintele mitropoliților Galaction Cordun (1883-1959) și Silvestru Onofrei (1924-1992), precum și cel al arhiereului Meftodie Marinache (1913-1977).

Baldachinul unde se află racla cu moaștele Sf. Ierarh Glicherie

Luminita taran

IIOAN ÞIICALO

– POETIICA UNUII DESTIIN

LIITERAR

aflat într-o permanentã cãutare a unui adevãr

universal, eternizat de puterea cuvîntului

scris, Ioan Þicalo îºi asumã destinul

de scriitor, trãind obsesiv în spaþiul imaginar al personajului

creat, fie cã este vorba de Isidor, de

Veronica, de cuconul Todiriþã sau de primãriþa

Leontina. Cãrþile sale – În poiana lui Ioan (prozã

scurtã, 2002), Crucea pãrintelui Visarion (prozã

scurtã, 2003), Blestemul (roman, 2004), Vînãtoarea

(roman, 2005), toate apãrute la Biblioteca „Mioriþa”,

Cîmpulung Bucovina, construiesc, printr-o adevãratã

tehnicã a detaliului semnificativ, starea de fapt a unui

timp ºi a unui spaþiu.

Colaborator al revistelor „Tribuna Învãþãmîntului”,

„Limba ºi literatura românã pentru elevi”,

„România literarã”, „Flacãra”, „Mioriþa”, premiat de

revistele „Cronica” (Eminescu al Bucovinei),

„Convorbiri literare” (Dorul eminescian), „Dacia literarã”

(Timp eminescian, Cuvînt ºi tãcere în iubirea

eminescianã), cu lucrãri în volume colective

(Eminescu-poet mioritic în „Simpozionul Mioriþa”,

Dor-Împãrat în „Poveºtile de la Bojdeucã” – premiul

Editurii „Bucovina” la concursul „Zilele

Bojdeucii”, chestionar în „Mioriþa – printre munþi ce

se bat în capete”), scriitorul Ioan Þicalo, din Rîºca

Sucevei, ne propune, astãzi, o nouã carte, Poetica

instrumentelor muzicale în lirica eminescianã.

Apãrutã la Biblioteca „Mioriþa”, Cîmpulung

Moldovenesc, în 2006, sub consilierea editorialã a

scriitorului ºi profesorului Ion Filipciuc, Poetica…

lui Ioan Þicalo este o colecþie de nouã studii eminesciene

care reconstruiesc o nouã lume a Marelui Poet:

Mioritism în poezia lui Eminescu, Eminescu al

Bucovinei, Dorul eminescian, Timp eminescian,

Eminescu ºi poezia instrumentelor muzicale, „ªi mai

potoliþi-l pe Eminescu!”, Cuvînt ºi tãcere în iubirea

eminescianã, „Con-ºtiinþa” lui Eminescu.

Oferind „un spaþiu de lecturã mai puþin cunoscut

sau investigat de cãtre stilisticieni” (Ion Filipciuc),

studiile se oferã cititorului ca o punere în scenã contemporanã

a unor constante poetice eminesciene:

mioritismul, Bucovina, dorul, timpul, lira, flautul,

buciumul, cornul, toaca, clopotul, talanga, codrul,

izvorul, cuvîntul,

tãcerea,

solitudinea.

Sub ochiul

creativ al scriitorului

Ioan

Þicalo, constantele

poetice

devin stãri

existenþiale dinamice, convertind instrumentele teoretice

în operatori stilistici care dezvãluie frumuseþea

ascunsã a stilului: „Opera eminescianã reface prin

excelenþã drumul mioritic de recucerire a timpului

pierdut în integralitatea sa” (p. 7), „aici, locul construcþiilor

arhitectonice (piramide, temple) este luat

de un element al naturii, templu prin excelenþã ºi simbol

al veºniciei, codrul-bucovinã” (p. 21), „Numai

aºa s-a putut dezvolta în opera lui Eminescu o

unduitoare muzicalitate prin îngemãnare cu spaþii

incomensurabile, Eul poetic aflîndu-se mereu în

cãutarea asemãnãrilor Uni-versului” (p. 57), „Cornul

apare, aºadar, ca emblemã a Daciei eterne, o uriaºã

cutie de rezonanþã transistoricã” (p. 67), „comunicarea

nestingheritã dintre pãmînt ºi cer” (p. 71), „Eul

poetic, eliberat din limitele atît de strîmte ale necesitãþii,

cucereºte o libertate de miºcare nelimitatã în

spaþio-timp, caracterizat prin dispariþia oricãrui conflict

ºi instaurarea armoniei” (p. 101), „Solitudinea sa

însã nu e una a Turnului de Fildeº, ci profund dialogicã”

(p. 111), „Eminescu înveºniceºte clipa cu pana”

(p. 112) etc.

Pe lîngã frumuseþea limbajului utilizat, se poate

observa, de la bun început, rigoarea ºtiinþificã a

demonstraþiei – desluºirea înþelesurilor pînã la arhetip

–, varietatea studiilor bibliografice, profesionalismul

cu care a îmbinat ºtiinþa cu arta.

Prin intermediul proaspãtului volum, Poetica

instrumentelor muzicale în lirica eminescianã, Ioan

Þicalo ne prezintã o altã faþã a operei sale, în care arta

scrisului devine canon artistic, generator de noi înþelesuri.

Revista

Ioan Ticalo

Data si locul nasterii : 16 aprilie 1945, sat Sinăutii de Jos, com. Mihăileni, jud. Botosani

Domiciliul : comuna Rîsca, jud. Suceava, cod 727465

Studii si ocupatia actuală: universitare, Facultatea de Filologie, pensionar din învătământ

Debut publicistic: Fatalitate sau energetism?, articol în „România literară”, Anul XXIII, nr.

24 din 14 iunie 1990

Debut editorial cu volumul În Poiana lui Ioan, proză scurtă, 2002

Cărti publicate: 2002 În Poiana lui Ioan – povestiri

2003 Crucea părintelui Visarion – povestiri

2004 Blestemul – roman

2005 Vânătoarea – roman

2006 Meandre – roman

Poetica instrumentelor muzicale în lirica eminesciană

2007 Scara – roman

2008 Ghimpele – roman

Dor-Împărat – basme si legende

2009 Mihail Eminescu – poetul neamului românesc

Toate au apărut la Biblioteca „Miorita”, Cîmpulung Bucovina

Colaborări – volume colective:

Dirigintele. Ora de dirigentie, vol. I, Editat de „Tribuna învătământului”

Dirigintele. Ora de dirigentie, vol. II, Editat de „Tribuna învătământului”, an si

loc neprecizate

Simpozion „Miorita”, Câmpulung Bucovina, 1993

Povestile de la Bojdeucă, Ed. Sagittarius Libris, Iasi, 2002

Printre muntii ce se bat în capete, Editie îngrijită de Ion Filipciuc, Câmpulung

Bucovina, 2003.

Colaborări la reviste literare: „Cronica”, „Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Revista

română”, „Tara Fagilor”, „Oglinda literară”, „Flacăra” – rubrica lui Alex

Stefănescu – „Masina de scris”), „Freamătul literar”, „Salonul literar”,

„Bucovina literară” si pagina culturală a ziarului „Crai nou”

Premii obtinute: Premiul SSB pentru Vânătoarea, 2006

Crucea de argint a Societătii Culturale „Stefan cel Mare si Sfânt”,2006

Crucea de aur a aceleiasi societăti culturale pentru Meandre, 2007

Premiul SSB pentru Scara, 2008

Premiul Fundasiei Culturale a Bucovinei pentru Ghimpele, 2009

Membru al USR

Membru al Societătii Scriitorilor din Bucovina