S.1Situaţia internaţională a Ţărilor Române în sec. al XVIII-lea.Activitatea diplomatică era susţinută şi prin strădaniile capuchehaialelor cu care Nicolae Mavrocordat întreţinea o vie comunicare, de la ei fiind preluate şi mesaje ale ambasadorilor acreditaţi la Poartă. Schimbările produse în raportul de forţe ale marilor puteri în înfruntările pentru afirmarea supremaţiei lor în spaţiu dunărean au determinat Poarta otomană, саге a cunoscut în epocă înfrîngeri şi pierderi teritoriale, să instituie regimul domniilor fanariote în Moldova (1711) şi în Ţara Românească (1716), ca o cale de a le menţine sub o mai puternică autoritate. Aceasta a agravat starea de dependenţă a Principatelor pe plan politic şi economic faţă de Imperiul otoman, ceea ce a dus la ştirbirea drepturilor deţinute în baza statuturului de autonomie de care au beneficiat pînă atunci, deşi în plan internaţional a fost păstrat formal regimul lor de dar al- ahd (de recunoaştere a suzeranităţii, cu plata unui tribut - haraci). Domnii numiţi acum erau recrutaţi direct de marii demnitari otomani din clientela politică a Fanarului constantinopolitan, fără consultarea înaltului cler şi a boierimii autohtone, ca în epocile anterioare, cînd voievozii munteni sau moldavi aleşi de ţară primeau în genere doar confirmarea de la Stambul. În cele două state româneşti de la sud şi est de Carpaţi au sporit obligaţiile şi cererile necontenite ale Porţii, cu grave urmări în ceea ce priveşte creşterea fiscalităţii. Domnii înscăunaţi de Poartă, de teama unor defecţiuni, sub aspect politic, în favoarea Rusiei şi Imperiul habsburgic, adversare ale imperiului otoman au fost nevoiţi să reducă puterea combativă a oştii de ţară, prin diminuarea efectivelor. Prin interzicerea legăturilor directe ale principilor greci cu ţările străine din afara lumii musulmane şi printr-o supraveghere mai strictă a raporturilor lor externe, cele două Principate Dunărene au cunoscut doar o relativă izolare pe plan diplomatic, deoarece fanarioţii s-au arătat destul de destoinici prin activitatea agenţilor trimişi peste hotare. Asistăm, de asemenea, şi la o oarecare întărire a monopolului Porţii asupra exportului de produse ale Moldovei şi Ţării Româneşti, ce a provocat unele neajunsuri situaţiei lor economice. Din punct de vedere al poziţiei lor politice, se constată pînă la 1774 o fidelitate aproape necontestată a domnilor fanarioţi faţă de Poartă. Slăbirea puterii şi a autorităţii Imperiului otoman, mînate de contradicţiile interne, de emanciparea paşalelor de la horare faţă de puterea centrală, ce au înlesnit lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, au condus la apariţia „defecţiunilor" în rîndul fanarioţilor, în contextul agravării «Problemei Orientale" şi a pierderilor teritoriale continue ale statului otoman în faţa adversarilor săi, habsburgici şi ţarişti. Domni ca Grigore al Ш-lea Alexandru Ghica, Alexandru Mavrocordat „Firaris", Constantin Ipsilanti s.a. contestă atotputernicia Porţii, se ridică împotriva ei, sprijinindu-se pe ruşi, chiar dacă unii din ei plătesc cu capul nesupunerea faţă de Istanbul. Slăbiciunea militară a Porţii otomane în faţa vecinilor ei a îngăduit smulgerea din trupul ţării a Olteniei de către armatele imperiale (din fericire, vremelnică), apoi ocuparea Bucovinei şi a Basarabiei, de către Habsburgi şi ruşi, prin înţelegere cu Poarta. Cabinetele de la Vicna şi Sankt Petersburg, care se pretindeau apărătoare ale „creştinilor" năpăstuiţi de apăsarea Porţii, s-au dovedit în fapt interesate să-şi extindă stăpînirea peste o bună parte a teritoriului statelor româneşti.

Selim al III-lea (1789-1807). un admirator al lui Napoleon a reformat radical domeniul politicii externe prin înfiinţarea unor ambasade permanente în capitalele marilor puteri occidentale: Londra (1793), Viena (1794), Berlin (1795), şi Paris (1796). Aceste ambasade au devenit cele mai importante canale de comunicare cu Vestul. În acest cadru, rolul fanarioţilor a fost remarcabil atît în calitatea lor de foşti mari dragomani, cu legături multiple în lumea occidentală, cît şi prin furnizarea de personal calificat, inclusiv ambasadori, pentru oficiile diplomatice otomane. În „veacul fanariot" nu a intervenit o schimbare fundamentală în ceea ce priveşţe statutul juridic al Moldovei şi Ţârii Româneşti faţă de Poartă, ci a continuat statutul de protecţie tributară deşi au intervenit două elemente importante de noutate: pe de o parte, s-a deteriorat grav statutul domnilor şi s-au comis încălcări fără precedent ale statutului ţării de către partea otomană, grav marcată în secolul al XVIII-lea de acţiunile centrifuge ale autorităţilor de margine; pe de altă parte, după 1774, protectoratului otoman unilateral începe să i se substituie un dublu protectorat, prin legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor Dunărene, prin tratatul de la Kuciuc Kainargi fapt ce echivalează cu debutul internaţionalizării statutului juridic al acestor ţări, proces finalizaţ în 1856 prin instituirea statutului de protecţie colectivă. Cu alte cuvinte, statutul juridic al Ţărilor Române în "vcacul fanariot" înregistrează două perioade: una de protecţie otomană (tributară, unilaterală); a doua de protecţie bilaterală, osmano-rusă (1774-1821), dar cu recunoaşterea formală a aceleiaşi supremaţii otomane. După 1774, Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi Bucureşti, hatişeriful de la Gulhane din 1802 recunoştea dreptul titularilor acestor consulate de a supraveghea modul în care Poam îşi îndeplinea angajamentele asumate în raport cu Ţările Române. Dincolo de scopurile reale, ascunse, ale Rusiei — expansiunea spre Dunărea de Jos şi Strîmtori —, acţiunile ei au favorizat declanşarea mecanismului de restabilire a autonomiei romaneşti,

depline faţă de Poartă, pentru revenirea la perioada clasică a relaţiilor româno-otomane, aceea a abidnîme-lelor.

Altfel, în intervalul 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi de garantare a acesţei autonomii. Jus monetae (dreptul de a bate monedă), pe care l-au practicat în continuare, în epocă. Hanatul Crimeii şi Republica Ragusa, cu un statut.asemănător Ţărilor Române, acest drepr (niciodată interzis în chip expres) nu a fost folosit de ţările noastre. Relaţiile ruso-turce de la.nivelul bilateral în care se aflau până acum, au devenit de nivel colectiv, european. Dintr-o problemă de forţă, intervenţia Rusiei împptnva Imperiului otoman este transformată într-una de drept internaţional. În aceste condiţii, locul Principatelor Române în configuraţia politică europeană devine cu totul nou. Protocolul anglo-rus din 23 martie/4 aprilie 1826, barând accesul Rusiei în afacerile Mediteranei, îi dădea, în schimb, nîână liberă în Principate. Mediaţia pacifică s-a transformat, într-o intervenţie armată. Sub presiunea celorlalte puteri, între cele două puteri beligerante a fost încheiată Pacea de la Adrianopol 1829), el stabilea graniţa între cele două imperii, prevedea libertatea navigaţiei pe Dunăre şi a trecerii prin Strâmtori a vaselor comerciale, plata unei despăgubiri acordate Rusiei. Un act separat, anexat Tratatului, prevedea restituirea către Principate a raialelor din stânga Dunării, domni aleşi pe viată, libertatea navigaţiei pe Dunăre, recunoaşterea autonomiei celor două Ţări Române. Pentru moment, Rusia renunţase la politica dc anexiune. Nicolae Mavrocordat a amintit însă demnitarilor otomani că integritatea teritoriului Moldovei era apărată de „capitulaţiile" acordate de Poartă din vechime, principele referindu-se în acest sens şi la prevederile păcii deja Carlowitz (1699), intervenţie rămasă fără de urmări. Domnul era socotit la Stambul om de încredere, trimiţând ,,veşti" în legătură cu viaţa politico-diplomatică a ţărilor din sud-estul şi centrul Europei, lui cerându-i-se chiar „sfat" în diferite probleme. El beneficia însă de informaţiile primite de la agenţii străini cu care se află în corespondenţă.

STATUL SI POLITICA PANA LA 18211. EVOLUTIA INSTITUTIONALA IN SECOLELE XVI-XVIII1.1 Sistemul fanariot in Tara Romaneasca si Moldova

Cele ceva mai mult de doua secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de revolutia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, in istoria societatii romanesti, perioada ei "premoderna". Pe teren intern se acumuleaza mutatii lente ce pregatesc lumea romaneasca de pe cele doua laturi ale Carpatilor pentru trecerea la varsta moderna si nationala, in pofida piedicilor de tot felul pe care le intampina. In plan extern, statutul lor cunoaste fluxuri si refluxuri, sub impactul factorilor politici din afara, pe fondul inceputului "Chestiunii orientale", cand Principatele intra tot mai mult in campul tendintelor expansioniste ale marilor puteri crestine. Dar, treptat, incepand cu cumpana secolelor XVIII-XIX, societatea romaneasca dobandeste o tot mai limpede constiinta de sine si asupra nevoilor ei, care se materializeaza in miscarile revolutionare din 1821 si 1848.Reactia lui Mihai Viteazul, ultima mare incercare de rezistenta armata a lumii romanesti in fata dominatiei Portii, a fost un avertisment pentru sultani, care, in primele sase decenii ale veacului al XVII-lea, au slabit opresiunea economica si controlul politic in Principate. E drept, aceasta schimbare venea si pe fondul focalizarii atentiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explica domniile lungi si relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), in Tara Romaneasca, si a lui Vasile Lupu (1634-1653), in Moldova. Mai mult, principii ardeleni promoveaza in prima jumatate a secolului al XVII-lea o politica independenta si participa ca adevarati suverani la Razboiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului insa, dupa un veac de politica defensiva in Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrala. Perioada coincide cu o inasprire a opresiunii economice si a controlului politic in Principate, obligate sa sustina financiar si chiar sa participe la expeditiile turcesti contra principilor crestini. In perioada 1673-1678/1683, Poarta a incercat sa introduca in Tarile Romane o noua formula politica, sultanul impunand slujbasi greci in dregatoriile Tarilor Romane (protofanariotismul). Aceasta. masura a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la inceputul secolului al XVIII-lea.Evenimentele politico-militare desfasurate in Europa la sfarsitul secolului al XVII-lea antreneaza fenomenul redimensionarii statelor continentului. In aceasta perioada au loc importante modificari ale raportului de forte intre Marile Puteri. Numeroasele actiuni militare desfasurate in a doua jumatate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane impotriva Poloniei si Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influentat regimul politic al Tarilor Romane. Noua politica ofensiva a Portii, ce culmineaza cu marele asediu al Vienei (1683), sfarseste printr-o adevarata catastrofa in fata puterilor crestine, coalizate in jurul Habsburgilor. Infrangerea turcilor la Viena, in 1683, a marcat inceputul decaderii Imperiului Otoman si deschiderea "crizei orientale". Turcii

pierd batalie dupa batalie si cedeaza pozitiile cucerite de Soliman Magnificul in Europa Centrala. Prin pacea de laKarlowitz (1699), Imperiul Otoman renunta la numeroase teritorii cheie pentru pozitiile sale strategice si politice in Europa, Ungaria si Transilvania trecand sub stapanire habsburgica. Cu acest prilej s-a pus problema mostenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut in istoria diplomatiei sub numele de "problema orientala". Aceasta se intinde pe mai bine de doua secole, pana la razboaiele balcanice si crearea statelor nationale in Europa Sud-estica. Dar in prima parte a evolutiei "chestiunii orientale", protagonistii luptei pentru impartirea teritoriilor turcesti sunt cele doua mari imperii crestine: Austria si Rusia, a caror politica tintea sa ocupe provinciile balcanice ale Portii si stramtorile Bosfor si Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe razboaie ruso-austro-turce, incheiate aproape toate cu victoria puterilor crestine, si care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonica a Rusiei si Austriei, intentia clara a Angliei si Frantei de a mentine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientala intr-o chestiune politica si strategica fundamentala a echilibrului european, in cadrul caruia Principatele Romane ocupa un loc important.Care a fost reactia lumii romanesti in fata perspectivei schimbarii unei stapaniri cu alta, asa cum s-au petrecut lucrurile in Transilvania. Principii romani au fost printre cei dintai care si-au dat seama de noua primejdie. Slabirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei si Tarii Romanesti sa promoveze o politica abila, vizand emanciparea de sub suzeranitatea Portii. Serban Cantacuzino (1678-1688) si Constantin Brancoveanu (1688-1714), in Tara Romaneasca, dar si Dimitrie Cantemir (1710-1711), in Moldova, s-au angajat intr-o politica externa de mare complexitate pe langa Poarta, Habsburgi, Polonia si mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor tarilor lor. Ei initiaza negocieri cu Austria si Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizeaza un adevarat program de emancipare de sub dominatia turca, cu pastrarea fiintei statelor lor. Esentialul acestui program era recunoasterea de catre imperiile crestine a independentei si frontierelor Principatelor si respectarea institutiilor proprii si a confesiunii ortodoxe.Orientarea Tarilor Romane catre Rusia, mai ales in vremea lui Brancoveanu si Dimitrie Cantemir, interventia prompta a Portii, care impune regimul fanariot, le aduce intr-o noua si dificila situatie, care va determina modificarea statutului lor international. Constantin Brancoveanu s-a manifestat, in cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrand cu dibacie intre Habsburgi si Poarta. El a initiat unele actiuni diplomati 646j96g ce cu Imperiul Habsburgic si cu cel rus, vizand emanciparea de sub suzeranitatea otomana. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit si apoi ucis, impreuna cu cei patru fii ai sai (1714).Dimitrie Cantemir a incheiat o intelegere cu tarul Petru I, prin care Rusia recunostea independenta si integritatea Moldovei. Pe aceasta baza Moldova a participat la razboiul ruso-turc din 1711, incheiat cu victoria otomanilor. Principele-carturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a incercat, in timpul scurtei sale domnii, formula guvernarii autoritare a tarii, dar infrangerea de la Stanilesti a pus capat acestei incercari, ducand la refugierea domnitorului in Rusia, impreuna cu boierii filorusi, si la pierderea cetatii Hotin, care ulterior devine raia.Pozitia geopolitica ocupata de Principate, exceptionala lor importanta economica pentru Turcia, tendinta de emancipare a statelor romanesti si mai ales modificarea raportului de forte pe arena internationala au determinat Poarta sa recurga la solutia domniilor fanariote, instituite in 1711 in Moldova si in 1716 in Tara Romaneasca.Dupa stabilirea dominatiei otomane, apar schimbari si in structura institutionala a statelor extracarpatice. Domnul, initial ales de boieri si confirmat de Poarta otomana, incepe, din secolul al XVI-lea si mai ales din veacul urmator, sa fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare si domnia pamanteana, in intervalul 1711/1716 - 1821 domnii fiind alesi de Poarta dintre grecii din Fanar. O data cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice si militare otomane, incetand sa mai desfasoare o politica externa proprie. Principala trasatura a epocii este noul caracter al regimului dominatiei otomane, mult mai apasator din punct de vedere politic si economic. Domnii fanarioti sunt integrati in ierarhia administrativa otomana, domnia intr-unul din Principatele Romane urmand functiei de mare dragoman al Portii (interpret-traducator al limbilor straine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel in relatiile politico-diplomatice ale Portii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilati unui pasa cu doua tuiuri (cozi de cal, in numar de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-pasale turci), responsabili numai in fata sultanului. Erau numiti sau revocati in functie de interesele Portii si de sumele de bani puse in joc. In afara garantiilor de fidelitate, pe care Inalta Poarta le lua in considerare la numirea domnilor, aceasta era conditionata sau macar influentata de plata unor sume de bani considerabile. Aceleasi sume importante se plateau si pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. Dupa aprecieri

generale, mai bine de jumatate din veniturile princi¬patelor erau preluate uneori de Poarta numai pentru prelungirea domniilor.Principala functie a statului devine cea fiscala. Concurenta pentru ocuparea tronului, ca si sporirea continua a obligatiilor fata de Poarta, in conditiile in care comertul international nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagra devenind un lac turcesc, au condus la o crestere excesiva a fiscalitatii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi insa folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, asa cum s-a intamplat in Occident in perioada moderna, intrucat acestea erau orientate spre Istanbul. O anumita similitudine cu evolutia occidentala se constata in secolul al XVIII-lea, cand fanariotii, in cautare dis¬perata de venituri, incearca o rationalizare a structurilor sociale si o eficientizare a aparatului administrativ, atat la nivel local, cat si la nivel central. Printr-o seama de reforme, ei incearca sa reglementeze cuantumul si modalitatile de plata ale contributiilor catre domnie, sa stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusa la stramutari din pricina instabilitatii fiscale), sa defineasca principalele categorii sociale si raporturile dintre ele sau dintre acestea si domnie, sa asigure o anumita stabilitate sociala (unele masuri in favoarea regle¬mentarii raporturilor intre tarani si proprietari, limitarea abuzurilor adminis¬trativ-fiscale sau judecatoresti, preocupari pentru aprovizionarea oraselor cu alimentele necesare populatiei, masuri protectioniste pentru a favoriza productia locala de vinuri si rachiuri si a impulsiona dezvoltarea mestesugurilor, acordarea de mici ajutoare scapatatilor, orfanilor si invalizilor, care nu-si puteau castiga existenta muncind etc.).Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioti, s-a generalizat sistemul venalitatii (al vanzarii, chiar in sistem de licitatie) dregatoriilor. In masura in care detinerea unei dregatorii in aparatul domnesc echivala cu innobilarea (intrarea in randul boierilor), venalitatea functiilor a favorizat ascensiunea sociala a oamenilor care acumulasera un anumit capital, banesc sau funciar, dar care prin nastere nu apartineau boierimii.Domnii fanarioti reformeaza sau infiinteaza o seama de institutii in spatiul social, edilitar sau al invatamantului. Unele dintre vechile institutii ale tarii intra insa intr-un proces de dezagregare, foarte evident in cazul ostirii. Disparitia ostirii e legata in principal de disparitia functiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta Otomana si de celelalte puteri europene drept teritorii autonome in cadrul Imperiului Otoman.Desi, din punctul de vedere al masurilor pe care le-au initiat, domnii fanarioti se aseamana despotilor luminati din restul Europei, acestea nu au avut intot¬deauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor si-au trait adesea propriul timp istoric drept o perioada traumatizanta. Durata scurta a domniilor (in medie 2,5-3 ani), cele sase razboaie intre marile puteri in care au fost implicate principatele in timpul fanariotilor (cu toate implicatiile lor, teatru de operatii militare, ocupatii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciuma si perioadele de foamete, care adesea insotesc razboaiele, fiscalitatea excesiva, conflictele latente sau fatise dintre marea boierime locala si domnitorii greci, au facut ca domniile acestora sa fie percepute intr-o maniera negativa in raport cu epocile istorice anterioare.Prin urmare, se poate afirma ca regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic si militar al Tarilor Romane, dar si orientalizarea culturii si civilizatiei: limba greaca era folosita in administratie si biserica, au fost preluate moravurile, imbracamintea si stilul de viata de la Constantinopol. Pe de alta parte, unii domni fanarioti - din randul carora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca - au promovat procesul de modernizare a societatii romanesti, printr-o serie de reforme (sociala, administrativa, juridica, fiscala, judecatoreasca si bisericeasca) in acord cu innoirile europene. Dupa 1774, se raspandesc ideile si modul de viata occidentale. Cei mai multi dintre domnii fanarioti, influentati de ideile iluministe si de modelele europene ale despotilor luminati, incearca sa intreprinda in Principate reforme administrative si sociale si contribuie la alcatuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pamantului si pe izvoarele romano-bizantine, sunt inlocuite la indemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condica - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi - 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac si codul civil al lui Napoleon.In concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav stirbita. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfasura o politica externa proprie, de a intretine armata, iar teritoriul lor este considerat ca parte integranta a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi instrainat. Suzeranitatea otomana devine tot mai apasatoare, economia Principatelor fiind subordonata complet intereselor Portii.2. STATUTUL INTERNATIONAL AL PRINCIPATELOR SI PIERDERILE TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII-lea SI PRIMA JUMATATEA SECOLULUI AL XIX-lea.SFARSITUL REGIMULUI FANARIOT SI REVENIREA LA DOMNIILE PAMANTENE.

In secolul al XVIII-lea, centrul si sud-estul Europei au fost confruntate cu doua mari probleme: criza politica din Polonia si consecintele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman, asa-numita "Problema Orientala". Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia - isi disputau dominatia asupra spatiului balcanic, Tarilor Romane si Poloniei. Moldova si Valahia s-au transformat in principalul teatru de confruntari militare intre imperiile vecine, cu grave consecinte pe plan economic, social, politic, diplomatic si teritorial. In secolul al XVIII-lea s-a accentuat "Problema Orientala": Imperiul Otoman nu a reusit sa se adapteze pe plan politic si militar. Aceasta criza, al carei inceput se leaga de infrangerea turcilor sub zidurile Vienei in 1683, a evoluat, cuprinzand intreaga viata sociala, economica si politica din sud-estul Europei pana la Marea Mediterana. Imperiul Rus isi impunea tot mai mult prezenta in Balcani, profitand de decaderea statului otoman. Politica de expansiune a tarilor invoca pretextul protejarii crestinilor din Balcani.In secolul fanariot, pe fondul acutizarii "problemei orientale", Principatele devin teatrul operatiunilor militare in confruntarile directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, tarist si habsburgic. Aceste razboaie au avut drept consecinta ocupatii militare indelungate, dar si importante pierderi teritoriale si umane, care au franat progresul societatii romanesti. Razboiul din 1716-1718, desfasurat intre habsburgi si otomani, se incheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obtine Oltenia si Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanica. Urmeaza razboiul austro-ruso-turc din 1735-1739, incheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemneaza revenirea Olteniei la Tara Romaneasca si mentinerea Banatului sub dominatie habsburgica.Un nou razboi, de data aceasta ruso-turc, se desfasoara intre anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub ocupatie tarista si se incheie cu infrangerea Turciei, care accepta pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova si Tara Romaneasca sunt scutite de tributul pe doi ani, este confirmata autonomia Principatelor, iar Rusia obtine dreptul de a interveni in favoarea Tarilor Romane si pentru protejarea crestinilor ortodocsi din Imperiul Otoman. Debuteaza astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei si Tarii Romanesti, aparand primele semne ale unei schimbari in regimul politic si economic al Principatelor. In 1775, ca recompensa pentru mentinerea neutralitatii in conflictul ruso-otoman, Austria anexeaza nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina. Neimplicarea Vienei in razboiul ruso-turc din 1768-1774 este graitoare pentru politica duplicitara a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta incearca sa limiteze puterea tarilor si politica lor hegemonica in sud-estul european: Maria Tereza si Iosif al II-lea se temeau ca Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecina cu romanii transilvaneni si slavii de sud (ortodocsi), si deschizandu-si, astfel, drumul spre Constantinopol.Congresele internationale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea in discutie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin initierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni si moldoveni. Dupa 1768 se elaboreaza proiecte care vizau restructurarea teritoriala si politica in sud-estul Europei. Asemenea initiative apartin Rusiei, care urmarea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc", care viza refacerea Imperiului Bizantin si impartirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman intre Rusia si Austria, si de "proiectul dacic", potrivit caruia urma sa se creeze un stat tampon intre cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova si Tara Romaneasca, condus de un principe crestin. Incercarea de a traduce in practica aceste proiecte genereaza un nou razboi ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupatie straina. Turcii semneaza pacea cu Austria la Sistov, in 1791 , iar cu Rusia la Iasi, in 1792 . Pacea de la Iasi confirma tratatele precedente, obligand Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Tarist anexeaza teritoriile nord-pontice, ajungand vecin cu Moldova (granita se stabileste pe Nistru). Proiectul dacic si tendinta Austriei de stapanire a teritoriilor romanesti au readus in discutie statutul international al acestora.La inceputul secolului al XIX-lea, tendintele expansioniste ale Rusiei in zona sud-estului european se accentueaza, tinta principala fiind controlul asupra stramtorilor Marii Negre. Principatele Romane suporta un nou razboi ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucuresti (1812), Rusia anexeaza partea de rasarit a Moldovei, numita Basarabia (tinutul dintre Prut si Nistru).In aceasta perioada, criza otomana se adanceste, pe masura ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, in contrast vadit cu marile puteri crestine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat" si, mai ales, de actiunea innoitoare a Revolutiei Franceze (1789). Suflul acestor innoiri se traduce si la nivelul comertului, ce atinge proportii continentale si in care sunt atrase si Principatele Romane, care suporta inca monopolul turcesc. Anglia si Franta devin tot mai interesate de perspectivele comerciale ale zonei Marii Negre si gurilor Dunarii: pe de o parte, ele se afla in cautarea de noi piete de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmaresc achizitionarea de materii prime si grane, tot mai necesare in Occident. De aceea, Rusia si Austria, ce exercita hegemonia in regiune si sunt pregatite sa anexeze Principatele Romane, intalnesc in

cele doua state occidentale un adversar neasteptat, interesat in mentinerea existentei statale a celor doua Principate, pentru a le exploata resursele. Dunarea de Jos devine, in primele decenii ale veacului al XIX-lea, campul de infruntare a marilor puteri si centrul de greutate al politicii europene.Pe fondul acestor evenimente, fortele de rezistenta din lumea romaneasca se revigoreaza. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poarta si imperiile crestine, memoriile boierilor romani adresate acestora din urma solicita respectarea de catre turci a vechilor "Capitulatii" si restabilirea autonomiei interne, incepand cu restaurarea domniilor pamantene. Crearea unor consulate ale marilor puteri in ultimele doua decenii ale veacului al XVIII-lea, la Bucuresti si Iasi, constituie un pas important in stavilirea abuzurilor otomane si in constientizarea in randul opiniei publice europene a existentei unei ,,probleme romanesti". Nici macar Rusia si Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fara acordul celorlalte mari puteri europene.Dupa Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri si-au impartit zonele de dominatie in Europa, Principatele Romane evolueaza intre suzeranitatea otomana, devenita mai mult nominala, si protectoratul tarist, din ce in ce mai apasator. Revolutia de la 1821, condusa de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema romaneasca in centrul atentiei diplomatiei europene, ea punand intr-o lumina noua greutatea factorului intern, care se limitase pana atunci la calea "memoriilor" catre "bunii imparati" crestini. Actiunea pandurului oltean, sustinut de Partida Nationala a boierilor romani, face cunoscute lumii europene "dreptatile acestor Printipaturi", prin care el intelege autonomia Principatelor si, in primul rand, restabilirea dreptului "tarii" de a-si alege domnii. Poarta, sub presiunea actiunii lui Tudor si a Rusiei, care se erijeaza in protectorul "crestinilor pravoslavnici", este obligata sa restabileasca domniile pamantene (1822). Este inceputul emanciparii rapide a Principatelor Romane, desfasurata in cursul urmatoarei jumatati de veac. Pe acest drum, Conventia ruso-turca din 1826, semnata la Akkerman (Cetatea Alba) reprezinta prima etapa. Aceasta prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pamanteni, pe o durata de 7 ani; libertatea comertului, dupa achitarea obligatiilor fata de Poarta; tributul si cuantumul celorlalte obligatii ramaneau cele fixate anterior; instituirea unor comisii care sa propuna masuri pentru imbunatatirea situatiei Principatelor si sa redacteze Regulamentele Organice.Nerespectarea prevederilor conventiei genereaza un nou razboi ruso-turc (1828-1829), incheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat in 1829, s-a consolidat pozitia Rusiei in Principate si s-au facut pasi importanti pentru implinirea idealurilor boierilor reformatori de inlaturare a suzeranitatii otomane. Principalele prevederi referitoare la Tarile Romane sunt cuprinse in "Actul osabit pentru Principaturile Moldova si Tara Romaneasca": autonomie administrativa pentru ambele tari; restituirea raialelor de pe malul stang al Dunarii (Giurgiu, Turnu si Braila) catre Tara Romaneasca; stabilirea granitei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunarii; desemnarea domnilor pe viata; libertatea comertului (desfiintarea monopolului otoman) si scutirea Principatelor de obligatia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigatie pe Dunare cu vase proprii; ingradirea dreptului de interventie a Imperiului Otoman in Principate; mentinerea ocupatiei rusesti si obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaste si confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele Organice); mentinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor romani. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dadea expresie aspiratiilor romanesti din ultima jumatate de secol, restabileste autonomia deplina a statelor romanesti fata de Poarta, a carei suzeranitate este redusa la o forma pur nomi¬nala. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial in Principatele Romane, tarii dorind transformarea statelor romane in gubernii. Acestor planuri li se opun, insa, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult in politica de la Dunarea de Jos) si societatea romaneasca, angajata pe linia modernizarii ei si tot mai constienta de identitatea si de nevoile ei politice si economice. Mentinerea ocupatiei rusesti (1828-1834) a generat schimbari radicale in viata politica interna a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constitutie, care stabilea principiile de baza ale organizarii Tarii Romanesti si Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit presedintele plenipotentiar al divanurilor (Adunarilor) celor doua state romanesti.Generatia de la 1848 militand pentru inlaturarea regimului instituit de Marile Puteri si pentru dobandirea independentei, declanseaza interventia in forta a Rusiei si Turciei, care pun capat miscarii revolutionare. Noul statut al Principatelor, dupa infrangerea revolutiei pasoptiste, este reglementat prin Conventia ruso-turca de la Balta-Liman (1849) care stirbea inca o data autonomia acestora. Conventia prevedea: domni numiti de sultan pe sapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiintarea Adunarilor Obstesti si inlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept si numiti de domn; tinerea sub ocupatie a Principatelor, pentru reprimarea oricarei miscari insurectionale. In 1853 izbucneste razboiul Crimeii intre Rusia si Turcia, aducand din nou in prim plan problema orientala. Interventia Angliei si Frantei de partea Turciei si infrangerea Rusiei au creat perspectiva unui nou echilibru intre Marile Puteri. Cu aceasta ocazie, situatia Tarilor Romane devine

o problema europeana, protectoratul rus fiind desfiintat si inlocuit cu garantia colectiva a Marilor Puteri. Totusi, suzeranitatea otomana este mentinuta.In concluzie, in secolul al XVIII-lea, situatia Tarilor Romane a fost puternic influentata de schimbarea echilibrului de forte intre Marile Puteri europene. In acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale si o presiune tot mai mare din partea Turciei si Rusiei. Pe de alta parte, miscarea politica nationala de la sfarsitul secolului al XVIII-lea a reunit toate fortele interesate in obtinerea unui nou statut politic pentru Tarile Romane.

Petru I (Petru cel Mare) (n. 10 iunie 1672 – 8 februarie 1725 / 30 mai 1672– 28 ianuarie 1725 după vechiul calendar ) a condus Rusia din 7 mai(27 aprilie) 1682 până la moartea sa.Din mila lui Dumnezeu, noi Petru I, ţar şi autocrat a toată Rusia şi celelalte şi celelalte şi celelalte. Facem cunoscut prin aceasta tuturor celor cărora li se cuvine a şti despre acestea că, deoarece sultanul turcesc uitându-şi făgăduielile şi tratatele de pace pe 30 de ani întărite cu jurământ, care au fost înnoite de dânsul cu noi anul trecut, 1710, cu cartea şi jurământul lui, le-a călcat şi fără nici o pricină din partea noastră potrivnică păstrării păcii a poruncit ca ambasadorul nostru, maltratat şi jefuit în chip barbar, să fie prins şi aruncat în crudă închisoare, iar prin 16216s181q năvălirea hanului Crimeei cu hoardele tătarilor din Crimeea şi ale nogailor şi a celor din Buceac în ţara noastră a început chiar de fapt războiul împotriva noastră; pentru aceasta, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, chemând în ajutor pe Cel de Sus, încredinţat de dreptatea armelor noastre împotriva lui, i-am declarat de asemenea război şi am poruncit oştirilor noastre să intre în Ţara Turcească sub comanda noastră proprie. Avem convingerea că Cel prea Înalt ne va da biruinţă împotriva acelui perfid călcător de jurăminte şi duşman veşnic, nu numai al nostru, ci al întregii creştinităţi şi nu numai ne va mântui cu gândurile lui rele îndreptate spre pieirea noastră, dar va binevoi ca prin armele noastre creştineşti să elibereze şi alte multe popoare creştine de sub jugul său barbar. De aceea, noi, ca monarh creştin, drept credincios, suntem gata să luptăm pentru aceasta, necruţând nici fiinţa noastră pentru slava lui Dumnezeu. Şi pentru că a văzut apropierea oştilor noastre, prea strălucitul domn şi principe al ţării Moldovei, Dimitrie Cantemir, ca un creştin drept şi credincios şi luptător pentru Isus Hristos, a chibzuit că este spre binele numelui lui Hristos, mântuitorul nostru, să trudească alături de noi şi pentru eliberarea slăvitului popor moldovenesc, aflat sub cârmuirea lui, care pătimeşte împreună cu alte popoare creştine sub jugul barbarilor, necruţând de asemenea viaţa şi starea sa, ne-a dat de ştire prin scrisorile sale despre gândul său, dorind aşadar să fie sub protecţia măriei noastre, ţarul, cu ţara şi poporul Moldovei. De aceea, noi, văzând această râvnă creştinească a sa, îl primim pe principe sub apărarea noastră prea milostivă şi ne învoim cu articolele propuse de dânsul mai jos şi anume:1.Amintitul prea stălucitul principe al Moldovei, cu toţi boierii mari şi mici şi cu oamenii de cin 1 ai slăvitului popor moldovenesc şi cu toate oraşele şi locurile acelei ţări va fi, de acum înainte, sub apărarea măriei noastre ţarului, aşa cum se cuvine supuşilor credincioşi , şi pe vecie. Şi va fi dator, după primirea acestei diplome a noastre, să ne depuie nouă, marelui stăpânitor, juramânt, mai întâi în taină. Şi, pentru încredinţare, după ce va scrie acel jurământ şi-l va fi iscălit cu mâna sa, şi-l va fi pecetluit cu sigiliul domnesc, împreună cu articolele întocmai cu acestea semnate de mâna sa, să le trimită măriei noastre ţarului cu un om credincios şi de nădejde, cât mai curând, cel mai târziu până la ultimele zile ale lunii mai 2??. Acestea vor fi ţinute de noi în cea mai mare taină până la intrarea oştilor noastre în ţara Moldovei. Iar până atunci va trebui să ne arate nouă, marelui stăpânitor, măriei noastre ţarului, în toate imprejurările prielnice, slujbă credincioasă prin corespondenţă şi prin altele, pe cât se va putea, în taină. 2. Când grosul oştirii noastre va intra în ţara Moldovei atunci strălucitul principe se va declara pe faţă ca domn supus şi se va uni cu toată oştirea sa cu toată oştirea noastră, pentru care oştire noi făgăduim sa-i dăm, în acea vreme, şi ajutor în bani din visteria noastră. Şi el va acţiona împreună cu oştile noastre, după porunca noastră, împotriva duşmanului crucii Domnului şi a aliaţior şi celor de gând cu dânsul, după ajutorul pe care-l va da Atotputernicul, şi ne va ajuta cu toate sfaturile, după priceperea sa, acţiunile de acolo. Şi va fi sub protecţia noastră şi supus al măriei noastre ţarului şi urmaşilor noştrii, el şi urmaşii lui, în veci. 3. În schimb făgăduim, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, pentru noi şi urmaşii noştri la tronul Rusie, că noi nu vom avea dreptul să punem domn în Moldova, nici în ţara Muntenească, nici în altă familie străină, pentru această dovadă de credinţă faţă de noi a prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, îl vom păstra pe el şi pe urmaşii lui din izvodul pe linie bărbătească în acea cârmuire şi domnie a ţării Moldovei, fără schimbare, cu titlul de domn, exceptănd cazul când cineva dintre dânşii s-ar lepăda de sfânta biserică a răsăritului sau s-ar depărta de credinţa faţă de măria noastră ţarul.

4. Totuşi, dacă, ferească Dumnezeu, un astfel de domn nevrednic ar fi înlăturat din porunca măriei noastre ţarul (ori ca pedeapsă după legiuirea bisericească, ori cea mirenească), atunci va urma în domnie fiul aceluia, numai dacă acela va fi socotit de bună credinţă.Dacă va fi îndoială asupra credinţei lui, atunci va urma la demnitatea domniei aceleia alt domn de încredere, credincios şi fără cusur, din aceiaşi familie a Cantemiriştilor şi nu va trece în nici un chip demnitatea domnească la alţii, până la stingerea familiei lor, ci, chiar dacă va fi un prunc în sânul mamei, se va aştepta, sub cârmuirea unor epitropi aleşi din rândurile poporului mopldovenesc, cu învoirea măriei noasrte a ţarului, până se va naşte moştenitorul. 5 Chiar dacă domnia Moldovei ar fi fost cea făgăduită cuiva de înaintaşii noştrii această făgăduială se anulează prin cea de faţă. 6.După obiceiul vechi moldovenesc, toată puterea cârmuirii va fi în mâna domnului Moldovei. 7.Domnul să aibă putere asupra tuturor şi asupra fiecăruia dintre boierii moldoveni, după obiceiul dinainte, fără a reînnoi legiuirile lor. 8.Domnul, după vechiul obicei, să aibă dreptul să stăpânească întotdeauna toate oraşele moldoveneşti, ca avere proprie, şi să nu aibă nici o scădere şi piedică în încasarea tuturor veniturilor acelui principat. 9.Boierii şi toţi supuşii domniei Moldovei să fie datori a se supune poruncii domnului, fără nici o împotrivire şi scuze (aşa precum mai înainte a fost întotdeauna obiceiul), afară de excepţiile menţionate la punctul al treilea, în care caz nu vor fi datori să-i dea ascultare. 10.Toată legea şi judecata să fie a domnului şi fără hrisovul domnului nimic nu va fi întărit sau desfăcut de către măria noastră, ţarul. 11.Pământurile principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări. 12.Cetăţile principatului Moldovei şi oraşele şi oricare alte locuri întărite să fie păzite şi prevăzute cu garnizoane domneşti sau, cu învoirea domnului, după nevoie, de ale măriei noastre ţarul. 13. În caz de cândva s-ar face pace între împărăţia noastră şi sultanul turcesc, principatul Moldovei să nu fie lipsit niciodată de apărarea şi protecţia măriei noastre ţarului şi cu precădere să ne stăruim ca în articolele principale cnezatul moldovenesc să ţie de măria noastră ţarul. 14.Dacă duşmanul (ferească Atotputernicul Dumnezeu) s-ar întări şi stăpânirea Moldovei ar rămâne în puterea păgânilor, atunci el, prea strălucitul principe al Moldovei, într-o asemenea împrejurare, are învoirea noastră ca să-şi aibă adăpost în ţara noastră şi va dobândi acolo din visteria măriei noastre, a ţarului, anual, atâtea venituri cât să-i ajungă domnului şi de asemenea urmaşii lui nu vor fi lipsiţi pe veci de miluirea măriei noastre, a ţarului. 15.Proprietăţile şi palatele pe care el le are la Ţarigrad şi le lasă acolo pentru măria noastră ţarul îi vor fi despăgubite de măria noastră ţarul cu altele, la Moscova, deopotrivă şi asemănătoare cu acelea. 16.Făgăduim că noi, cât şi urmaşii măriei noastre ţarului, vom fi datori să păzim cu sfinţenie aceste articole, să le întărim în chip neclintit şi să le păstrăm pe vecie. 17.Această diplomă şi articolele vor avea urmare şi putere atunci când, după ce îi vor fi înfăţişate prea strălucitului domn Dimitrie Cantemir, după cum s-a spus mai sus, ne va depune jurământ de credinţă în faţa Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre şi ne va sluji cu slujbă credincioasă şi cinstită şi, după ce va iscăli cu mână proprie acel jurământ şi aceste puncte, le va trimite măriei noastre ţarului şi se va strădui a le aduce la îndeplinire nestrămutat, iar după intrarea oştirilor noastre va aduce pe toţi boierii mari şi mici, oştirea şi tot poporul moldovenesc ca să ne jure credinţă şi se va uni cu oştirile noastre.Pentru aceasta, în schimb, noi, marele stăpânitor, măria noastră ţarul, făgăduim să-l apărăm pe el şi tot poporul moldovenesc de toţi duşmanii şi să nu-l părăsim niciodată. Pentru întărirea acestora s-a dat această diplomă împărătească a noastră, semnată cu mână proprie şi pecetluită cu pecetea noastră de stat la Luţk, aprilie, ziua 13, anul 1711.

Tratatul de la Luţk a fost încheiat la 2 aprilie 1711 între Petru cel Mare, ţarul Rusiei, şi Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei. Acest tratat a fost încheiat în vederea luptei comune împotriva Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti [1] de către Poarta Otomană.

În primul articol se stipula că ţarul ia „sub oblăduire” pe domn şi întreg poporul ţării. După scuturarea stăpânirii otomane, Moldova va înceta să plătească tribut şi alte dări Porţii, se restabileau hotarele vechi ale Ţării Moldovei de până la instaurarea dominaţiei otomane. În continuare se arăta că Moldova urma să treacă sub protectoratul Rusiei, care garanta integritatea teritorială a principatului şi se obliga să nu se amestece în treburile lui interne.Tot în prima parte a tratatului se menţionează cauzele care au dus la izbucnirea conflictului ruso-turc şi arată că domnitorul moldovean s-a aliat cu Rusia pentru a elibera ţara de sub dominaţia Porţii. Tratatul are 17 articole care stabilesc relaţiile dintre Rusia şi Moldova. În articolul 3 se precizează că, în schimbul jurământului de credinţă al domnitorului moldovean, ţarul se angajează să nu pună domn străin în Moldova, asigurând astfel domnia ereditară a familiei Cantemireştilor. De asemenea, se prevede că toată puterea statului va fi exercitată de către domnitor, acesta având dreptul de judecată pe tot teritoriul ţării. În caz de ocupaţie, familia domnitorului va avea drept de azil în Rusia. Totodată, se precizează clar că graniţa dintre cele două state este stabilită pe Nistru, iar integritatea hotarelor Moldovei este asigurată.Prin acest tratat, Rusia se angaja să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moşierilor ruşi li se interzicea să achiziţioneze pământuri şi să-şi strămute aici ţăranii iobagi din regiunile interne ale Imperiului Rus. Ţările Româneşti rămâneau pe deplin suverane şi în politica lor externă.Campania din 1711 a fost una eşuată, căci armata ţaristă a suferit o grea înfrângere la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului.Conform majorităţii analizelor istorice, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.

PRINCIPATELE ROMANE LA SFÂRSITUL SECOLULUI AL XVIII-LEA SI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XIX-LEA (1774-l821)1.1. Evolutia statutului politic international al PrincipatelorRomâne si miscarea de emancipare politica (1774-l821)La sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea situatia politica a Ţarilor Române continua sa se afle sub semnul evolutiei raporturilor internationale, sa fie determinata de politica de expansiune a marilor puteri si de interesele lor în Europa Centrala si de Sud-Est.Evolutia problemei orientale fusese marcata în cursul secolului alXVIII-lea de razboaiele ruso-turce si ruso-austro-turce, desfasurate în buna masura pe teritoriul Ţarii Românesti si Moldovei. Aceste razboaie au avut importante urmari pentru români si în afara lor este greu de înteles istoria Principatelor Române.1.1.1. Primul dintre cele doua razboaie de la sfârsitul secolului al XVIII-lea - cel din anii 1768-l774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi - a fost deosebit de important pentru români, atât prin desfasurarea sa, cât si prin consecintele sale.In cursul anilor 1769-l774, în rastimpul desfasurarii acestui razboi, sunt de remarcat câteva fapte politice deosebit de importante, vizând, deopotriva, perspectiva evolutiei statutului politic international al Principatelor, cât si perspectiva miscarii de emancipare politica din Principate.în primul rând, s-au afirmat în acest razboi dorinta de libertate aromânilor si spiritul lor de sac 525d34f rificiu. Cum se stie, alaturi de Rusia, în speranta eliberarii de sub dominatia otomana, a avut loc o masiva participare a voluntarilor români, numarul acestora pâna la sfârsitul razboiului, dupa unele calcule, atingând cifra de 12.000. Este vorba, daca avem în vedere aceasta cifra, nu numai de marii boieri participanti la razboi, ci si de oamenii de rând, acesti voluntari (panduri) aducându-si contributia la eliberarea rapida de sub ocupatia trupelor turcesti a Moldovei si Ţarii Românesti (fara Oltenia) pâna la începutul anului 1770. La sfârsitul anului anterior - în decembrie 1769 - se petrecuse un act remarcabil, anume eliberarea orasului Bucuresti, în primul rând prin actiunea voluntarilor români (detasamentul condus de polcovnicul Ilie Lapusneanu). Si tot la aceasta data, în decembrie 1769,când turcii încercasera sa recucereasca orasul Bucuresti, în lupta pentru eliberarea orasului, la Comana, în apropierea Capitalei, cadea Pârvu Cantacuzino, în timp ce orasenii si taranii din zona se rasculau împotriva turcilor. Voluntarii români au participat la

numeroase alte batalii în cursul acestui razboi (Focsani, Movila Rabâiei, Cahul s.a.) aducându-si sacrificiul de sânge pentru eliberarea tarii de sub dominatia turceasca.în cursul desfasurarii acestui razboi s-a afirmat cu toata evidenta optiunea elitei politice din Principate - marea boierime - pentru o alianta cu Rusia, în scopul înlaturarii dominatiei Portii, o dominatie care cunoaste la aceasta data - si va cunoaste în continuare, cel putin pâna la 1821, - forme deosebit de apasatoare. De la începutul razboiului, cei mai mari boieri ai tarii, fratii Pârvu si Mihai Cantacuzino, Dumitrache Ghica si Nicolae Dudescu, în Ţara Româneasca, s-au dovedit a fi adepti ai aliantei cu Rusia; s-a alaturat Rusiei, o data cu declansarearazboiului, si domnitorul Ţarii Românesti, Grigore al 11l-lea Ghica, care numea în înaltele functii ale statului pe marii boieri filorusi (în ordine, primii trei de mai sus, mare spatar, mare vistier, mare ban).Optiunea marii boierimi si a înaltului cler pentru alianta cu Rusia s-a concretizat în mod deosebit prin constituirea unei delegatii care se deplaseaza la Petersburg, la curtea tarinei Ecaterina a Il-a. în primavara anului 1770, primiti mai întâi de ministrul de externe rus, contele Panin, apoi de tarina, delegatii români au cerut independenta deplina a Principatelor, "ceea ce -observa N.lorga - pâna atunci nu se rostise niciodata"; totodata, ca o garantie a starii de independenta, împotriva pericolului turcesc, au cerut protectia Rusiei, precum si dreptul constituirii unei armate nationale (în cazul Ţarii Românesti, "o ostire de 20.000 oaste pamânteana, spre a se afla totdeauna întru apararea pamântului nostru").La aceste cereri, tarina, ca si înaltii demnitari rusi, au raspuns pozitiv, facând promisiuni boierilor români, încurajându-le sperantele, iluzia independentei; o asemenea atitudine sublinia, cum observa N.lorga, caracterul perfid al diplomatiei ruse, telurile ei adevarate, expansioniste, fiind bine ascunse. Pe de alta parte, cererea boierilor români vizând protectia Rusiei, dovedea credulitatea lor, tot dupa expresia lui N.lorga; mai degraba era vorba nu atât de lipsa de precautiuni, cât de unica alternativa pe care o aveau marii boieri, la aceasta data, în scopul înlaturarii dominatiei otomane, asumându-si riscurile: alianta cu Rusia împotriva Turciei.S-a conturat în cursul acestui razboi un mijloc important de actiune în lupta de emancipare politica dusa de români - apelul la istorie, invocarea ideii capitulatiilor, prin intermediul memoriilor si proiectelor de reforme adresatemarilor puteri. Cum se stie, afirmarea acestui mijloc de actiune a fost prilejuita, în cursul anului 1772, de tratativele de pace de la Focsani si Bucuresti, când boierii români au avut prilejul sa prezinte memorii diplomatilor straini, cu doleantele lor, sustinute pe baza ideii vechilor capitularii încheiate cu Poarta, acte care asigurau Principatelor Române o autonomie deplina, proprie statelor care nu fusesera niciodata supuse prin forta armelor.

Proiectata în trecut pe un fond istoric confuz si greu verificabil, pusa în circulatie în memoriile adresate diplomatilor straini la 1772, ideea capitulatiilor avea sa se constituie pentru o îndelungata vreme, timp de peste un secol, pâna la câstigarea independentei depline, în 1877, într-o arma de lupta politica menita sa puna în lumina aspiratiile de emancipare nationala ale românilor. Ar fi de adaugat ca, nu întâmplator, într-unul din memoriile adresate diplomatilor rusi, austrieci si prusieni la Congresul de la Focsani, pe lânga înlaturarea dominatiei otomane s-a formulat- pentru prima data într-un asemenea act - si cererea de unire a Principatelor.Cum vom observa si mai departe, ideea capitulatiilor va fi amplificata în gândirea politica din primele decenii ale secolului al XlX-lea, ea fiind masiv vehiculata în acte politice, de felul memoriilor si proiectelor de reforma, adresate marilor puteri, mult mai numeroase în aceasta perioada, în scrieri politice si literare de tot felul s.a.S-au conturat în rastimpul desfasurarii acestui razboi obiectivele miscarii de emancipare politica din Principate, sub conducerea marii boierimi, pe de o parte, pe linia unui program maximal, vizând realizarea independentei depline, pe de alta parte, pe linia unui program politic minimal vizând restabilirea institutiei domniei pamântene, obiectiv mai realist si care putea fi atins, la rândul sau, în etape, pornindu-se de la lupta pentru stabilitatea institutiei pe durata unui numar cât mai mare de ani.Acest evantai de posibilitati în plan politic - de la maxim la minim - a circumscris, într-un fel, experienta elitei conducatoare din rastimpul razboiului; spre sfârsitul acestuia, când se dovedea ca Rusia nu-si putea tine promisiunile- în ciuda victoriilor sale - si nici celelalte mari puteri nu acceptau independenta Principatelor, marii boieri, resemnati, îsi moderau cererile, insistând numai pentru restabilirea institutiei domniei pamântene si a dreptului boierilor de alegere a domnului. Se stie ca în ajunul încheierii tratatului de pace care punea capat razboiului, optiunile boierilor din Ţara Româneasca se îndreptau fie spre un domn ales dintre ei - un Stefan Pârscoveanu -, fie spre restabilirea ca domnitor pe viata a lui Grigore al Ill-lea Ghica, ceea ce Turcia, cu toata insistenta Rusiei, nu va accepta.

In orice caz, pe linia acestui program politic minimal, înainte de restabilirea domniei pamântene la 1822, asa cum vom vedea, se va ajunge în 1802 la stabilirea institutiei domniei de sapte ani, menita sa curme practica atât de pagubitoare pentru tara a deselor - sau foarte deselor - schimbari de domnie.Un alt fapt care se poate desprinde din experienta politica a acestor ani - si pe care îl vom observa si în deceniile urmatoare - consta în tendinta pe care o manifesta elita politica din Principate, marea boierime si înaltii demnitari, de reorganizare a institutiilor de stat în strânsa alianta cu Imperiul tarist si, totodata, în interesul ei. Acelasi mare istoric, la care ne-am referit, N.Iorga, semnala aceasta tendinta a paturii conducatoare din Principate de a proceda - o data cu emanciparea politica prin alianta cu Rusia - la o larga reorganizare interna institutionala, în cadrul careia ea sa-si mentina si chiar sa-si consolideze privilegiile, preponderenta absoluta în viata de stat, atât în raport cu boierii fanarioti, cât si în raport cu alte paturi ale boierimii autohtone; a fost observata aceasta tendinta atât în demersurile delegatieiprimita la Petersburg la jumatatea anului 1770, cât si, mai ales, în memoriile din anii 1772-l774 adresate în primul rând Rusiei.Tendinta la care ne referim va iesi în evidenta si mai mult în framântarile boierimii române de la începutul veacului al XIX-lea, va fi proiectata cu toata evidenta în hatiseriful din 1802, în numeroasele memorii boieresti din anii 182l-l822si, în final, se va concretiza în Regulamentele Organice, elaborate în rastimpul unei administratii ruse.în sfârsit, un fapt important care se desprinde din desfasurarea razboiului din 1768-l774 - ca si din tratatul de pace care i-a pus capat -consta în proiectarea mai clara, în contextul evenimentelor, a politicii externe a marilor puteri, vizând, înainte de toate, propriile lor interese: a Rusiei, pe de o parte, a celorlalte mari puteri, în afara de Turcia, pe de alta parte.în privinta Rusiei, sperantele elitei politice din Principate se vor dovedi în buna masura înselate. Rusia desfasurase prin agentii sai, înca de la începutul razboiului, o vie propaganda în Principate, pe linia apelului la comunitatea spirituala ortodoxa, menita sa atraga populatia de partea sa; în scopuri de propaganda circula în anii razboiului scrieri si manifeste incitatoare - traduse în limba greaca si româna -, chemând populatia crestina la lupta pentru înlaturarea dominatiei pagâne. Dar rezultatul razboiului pentru români - pentru elita politica si mai ales pentru populatia de rând - va fi cu mult sub asteptarile stârnite de o asemenea propaganda, si o asemenea învatatura va duce, în perioada urmatoare, la o mai mare deschidere a factorilor politici din Principate spre alte orientari si solutii, alaturi de alianta cu Rusia.Pe de alta parte, desfasurarea razboiului a proiectat mai clar politica echilibrului european practicata de alte mari puteri. Austria, Franta, Anglia, Prusia. Se dovedea mai mult decât în razboaiele anterioare ca Imperiul Otoman îsi datora în buna masura existenta - de la aceasta data - sprijinului acestor mari puteri, interesate în stoparea expansiunii Rusiei în Europa si modificarii echilibrului european în favoarea sa.Pe masura desfasurarii operatiunilor militare, a victoriilor trupelor ruse, interventia marilor puteri în sprijinul Turciei era tot mai clara: în iulie 1771, Austria încheiase un tratat secret pentru ajutor militar, în schimbul cedarii Olteniei si a unei fâsii pe linia Transilvaniei; Franta oferea Turciei un numar important de vase de razboi si o echipa de ofiteri si ingineri; Prusia, sub conducerea lui Frederik al II-lea, la rândul ei, pentru evitarea unui conflict european si salvarea Turciei, în 1772 - în toiul evenimentelor - punea problema împartirii Poloniei, în virtutea principiului compensatiilorteritoriale. Totodata, cum am observat deja, Prusia si Austria, în cursul anului 1772, îsi ofereau mediatia în vederea încheierii pacii, în cele din urma, sub aceasta presiune, la sfârsitul unui razboi victorios, Rusia avea sa faca importante concesii, sa se multumeasca cu mult mai putine câstiguri teritoriale, decât cele scontate initial, asa dupa cum, într-o oarecare masura, din aceleasi motive, avea sa-si modereze pretentiile si la capatul razboaielor viitoare purtate împotriva Turciei.Evident, în raport cu sacrificiile facute, cu nesfârsitele suferinte pe care le-a adus pe pamânt românesc, tabloul desfasurarii acestui razboi ramâne sumbru, asa dupa cum sumbra ramâne, în general, imaginea atitudinii fata de Principate a marilor puteri - tablou sau imagine pe care razboaiele urmatoare le vor reînnoi si pe care unele texte istorico-literare le vor transmite, în deceniile urmatoare, în culori deosebit de vii, asa cum vom vedea, însa, pe de alta parte, cum am vazut mai sus, desfasurarea acestui razboi a pus în evidenta o serie de trasaturi si învataminte ale miscarii de redesteptare nationala, pe care le vom întâlni în deceniile urmatoare, în rastimpul noilor razboaie sau în intervalele de pace -motiv pentru care ne-am oprit aici mai mult asupra sa.Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, încheiat între Rusia si Turcia, la 10/21 iulie 1774, pe lânga consemnarea câstigurilor teritoriale si economice ale Rusiei, în detrimentul Turciei, prin unele din prevederile sale avea doua importante urmari pentru români:- în primul rând, marca începutul protectoratului rus asupra PrincipatelorRomâne, aceasta în baza stipulatiilor din textul sau, vizând: dreptul Rusiei de a

interveni în favoarea crestinilor din Imperiul Otoman, dreptul Rusiei de aînfiinta consulate în Imperiul Otoman (consulii urmând a-si exercita dreptul deinterventie în favoarea crestinilor, în conformitate cu art.XVI); în sfârsit,recunoasterea de catre Poarta a dreptului supusilor rusi de a se bucura deaceleasi privilegii ca supusii celorlalte puteri din Imperiul Otoman.- în al doilea rând, tratatul stipuleaza obligatia Portii de a promulga unhatiserif garantând vechile drepturi (privilegii) ale Principatelor Române, ceea cemarca un început al edificarii statutului politic international al PrincipatelorRomâne sub raportul prescrierii într-un act politic, cu valoare internationala, aacestor drepturi, precum si a obligatiilor sale fata de puterea suzerana.Hatiseriful elaborat de Poarta la scurt timp dupa încheierea tratatului de pace, în acelasi an, 1774, constituind primul din seria actelor de privilegii acordate de Poarta, îsi are însemnatatea sa, ca unul care se constituie într-unrezultat - cum va fi si cazul hatiserifului din 1802 - nu numai al presiunii exercitata de Rusia asupra Portii - cu atât mai putin al generozitatii acesteia -ci si într-un rezultat, în buna masura, al miscarii politice de emancipare din Principate, al participarii românilor la acest razboi.Din pacate, prevederea care ar fi trebuit sa fie cea mai importanta sub raportul obiectivelor programatice ale miscarii de emancipare politica, condusa de marii boieri, stabilitatea institutiei domniei, cunoaste în textul hatiserifului un caracter foarte modest - mai ales în raport cu revendicarile formulate în memoriile din anii anteriori -, anume mazilirea domnilor numai pentru cazuri grave dovedite (când "se va dovedi vreo vina a lor adevarata si cunoscuta de toti").Si asa, modesta, aceasta prevedere si-ar fi avut consecintele ei pentru evolutia politica a Principatelor Române în deceniile urmatoare, daca ea ar fi fost respectata de Poarta, ceea ce nu s-a întâmplat, asa dupa cum nu vor fi respectate nici alte stipulatii ale hatiserifului, care prescriau vechi drepturi ale starii de autonomie, acceptate initial de Poarta: interzicerea turcilor de a poseda mosii în tara si restituirea bunurilor uzurpate; interzicerea negustorilor turci de a arvuni cu sila produsele locuitorilor (ceea ce, formal, însemna un început de limitare a monopolului comercial al Portii); efectuarea proceselor dintre români si turci în fata Divanului, iar nu a cadâilor (judecatorilor turci). în sfârsit, era consemnata în hatiserif, scutirea tributului pe timp de doi ani, menita sa contribuie la refacerea economica a Principatelor.1.1.2. Domnii numiti de Poarta, carora le revenea misiunea de a pune în aplicare dispozitiile hatiserifului erau: Alexandru Ipsilanti, în Ţara Româneasca, si Grigore al Ill-lea Ghica, acesta numit ostentativ de turci în Moldova, iar nu în Ţara Româneasca, unde fusese cerut ca domn de boieri. Daca primul, Alexandru Ipsilanti, va domni în anii 1774-l782, într-un interval de timp constituindu-se în cea mai îndelungata domnie a unui domn fanariot, în perioada care urmeaza, pâna la 1821, contemporanul sau din Moldova, Grigore al Ill-lea Ghica, va domni numai pâna în 1777, la acea data, cum se stie, în ciuda susmentionatei prevederi din hatiserif, el fiind asasinat din ordinul Portii (în primul rând, ca urmare a protestului sau la cedarea Bucovinei, Austriei, în 1775). Dar, mai ales, deasa schimbare a domnilor, din ordinul sultanului, în perioada care urmeaza, pâna la 1802, dovedea nerespectarea prevederii dinhatiserif, vizând stabilitatea domniei, cu toate ca alte doua acte de privilegii -senedul din 1783 si hatiseriful din 1784 -reînnoiau angajamentele Portii de a nu mazili pe domni decât în cazuri grave (numai pe baza unui "semn evident derazvratire", cum mentioneaza hatiseriful din 1784).în ceea ce priveste primul aspect la care ne-am referit, începutul protectoratului rus asupra Principatelor,trebuie spus ca în virtutea dispozitiei din tratatul de la Kuciuk-Kainargi, care dadea Rusiei dreptul de a înfiinta consulate în Imperiul Otoman, în anul 1782 se înfiinteaza consulatul Rusiei, activitatea consulilor rusi urmând a contribui la cresterea influentei ruse în Principate. Dupa aceasta data, succesiv, iau fiinta: consulatul Austriei - în 1783,al Prusiei - în 1785, al Frantei - în 1796 (recunoscut, în 1798); în sfârsit, al Angliei, abia în 1802.Rusia, având la dispozitie acest important instrument de exercitare a "protectiei" sale care era consulatul, va continua sa desfasoare o politica abila în realizarea propriilor scopuri; prin initiative si proiecte îndraznete va încercaîn continuare sa capteze interesul paturii conducatoare din Principate, profitând de miopia politicii Portii fata de aspiratiile de emancipare ale popoarelor crestine aflate sub dominatia sa. in 1782, tarina Ecaterina, curn rezulta dintr-o cunoscuta scrisoare adresata împaratului Austriei, Josif al Il-lea, lansa ideea întemeierii unui stat românesc independent, cu numele de "Dacia", care urma sa fie condus de un principe ortodox suveran. Era un proiect menit saamageasca spiritele, si pe care tarina îl relua la sfârsitul anului 1789, cu prilejul ofensivei trupelor ruse în Moldova, în conditiile desfasurarii razboiului urmator, ruso-austro-turc (de data aceasta, proiectul fiind enuntat de Ecaterina a Il-a într-o scrisoare adresata regelui Prusiei). Cum indica adoptarea proiectului de catre Consiliul imperial al Rusiei, în martie 1790, viitorul regat al Daciei,

constituit prin unirea Ţarii Românesti cu Moldova, ar fi urmat sa fie condus de marele duce Constantin sau de Potemkin.1.1.3. Noul razboi, din anii 1787-l792, de data aceasta un razboi ruso-austro-turc, s-a aflat, într-o buna parte din rastimpul desfasurarii sale, sub semnul întelegerii dintre cele doua puteri - Rusia si Austria - pe seama împartirii Imperiului Otoman, implicit a stapânirii popoarelor aflate sub dominatie otomana.Dupa intrarea în actiune a trupelor austriece, pâna în toamna anului 1789, acestea cucerisera Ţara Româneasca si o buna parte a Moldovei, în noiembrie 1789, generalul Coburg intra în Bucuresti, ajutat de o serie de boieri în frunte cu loan Cantacuzino, primit de noul mitropolit, Cosma Popescu, precum si de cei mai multi dintre boierii adversari ai domnitorului Nicolae Mavrogheni, cel care încercase, o data cu începutul razboiului, sa organizeze o oaste româneasca în sprijinul turcilor. Ţara era considerata anexata, un divan boieresc depunând juramânt de credinta noului împarat Leopold al ll-lea (1790), în timp ce în Moldova, ocupata de trupe austriece pâna la Siret, se instalase o administratie austriaca, cu sediul la Roman si care era subordonata guvernamântului Galitiei. Concomitent, în zona de peste Siret se instalase administratia rusa.împartirea Principatelor la aceasta data era o realitate si soarta lor, proiectata de cele doua mari puteri, cu ostile lor cuceritoare, parea pecetluita.Norocul românilor la aceasta data a fost ca izbucnirea Marii Revolutii Franceze si implicatiile ei pe planul relatiilor internationale au rasturnat o asemenea perspectiva nefericita. Cum se stie, silita de framântarile provocate de evenimentele din Franta, în ciuda unor succese militare rapide, în august 1791, Austria încheie pace separata cu Turcia, la Sistov, restabilindu-se în raporturile dintre ele situatia anterioara. Ramasa singura în lupta, Rusia a continuat cu succes operatiunile militare, cucerind cetatile de pe Nistru si de la Marea Neagra, sub conducerea unor cunoscuti strategi ca Suvorov si Cutuzov, trupele ruse trecând apoi Dunarea. Dar, ca si în cazul Austriei, evenimentele externe -revolutia franceza, precum si izbucnirea revolutiei polone, în 1791 -silesc Rusia la încheierea pacii cu Turcia. Prin pacea încheiata la Iasi, în ianuarie 1792, desi renunta la o serie de teritorii pe care le avea în vedere initial, Rusia încorpora, totusi, teritoriul dintre Bug si Nistru, granitele ei ajungând astfel în imediata vecinatate a Moldovei; totodata, concomitent cu retrocedarea Principatelor Portii, erau reînnoite clauzele anterioare privind statutul politic al acestora, spiritul tratatului de la Kuciuk-Kainargi si al hatiserifului din 1774 urmând sa marcheze în continuare acest statut.în privinta implicarii românilor în acest razboi sunt de remarcat câteva serii de actiuni: pe de o parte, desi în proportii mult mai reduse - si datorita învatamintelor din razboiul anterior - au participat la acest razboi câteva mii de voluntari români, în Moldova, subordonati feldmaresalului rus Rumiantev, în timp ce în Ţara Româneasca încercarea domnitorului Nicolae Mavrogheni de a organiza o oaste de voluntari români în sprijinul turcilor era sortita esecului; pe de alta parte, în Ţara Româneasca, în conditiile ocupatiei trupelor austriece, cum am observat deja mai sus, optiunea elitei politice de la Bucuresti s-a îndreptat spre o alianta cu Austria, în speranta eliberarii de sub dominatia otomana (în schimb, austriecii vadind, cu toata claritatea, tendinta de anexiune).Deosebit de important a fost în acest context actiunea politico-diplomatica a boierilor români prilejuita de Congresul de pace de la Sistov, deschis în mai 1791, când Divanul Ţarii Românesti a prezentat delegatilor rusi si austrieci un important memoriu - cel mai important din câte fusesera elaborate pâna atunci în Principatele Române. Se cerea aici - la aceasta data, în conditiile apropiatei iesiri a Austriei din razboi, printr-o pace separata -limitarea maxima a dominatiei otomane si protectia colectiva a celor doua mari puteri, Rusia si Austria. Apreciindu-se ca sub regimul domnitorilor fanarioti, Ţara Româneasca "si-a pierdut caracterul de tara vasala si ajunsese curata provincie turceasca", se cerea ca relatia cu Poarta sa fie limitata numai la plata unui tribut (de 300.000 piastri, achitat prin intermediul ambasadorilor celor doua puteri la Constantinopol).De asemenea, se formulau alte câteva importante cereri, care se înscriau pe linia experientei politice anterioare: restabilirea alegerii domnului de catre tara, din toate starile (starile boierimii, bineînteles); retrocedarea vechilor cetati de la Dunare; desfiintarea monopolului turcesc; dreptul de organizare a unei ostiri nationale; interdictia, nu numai a Turciei, dar si a Austriei si Rusiei, de a stationa trupe în tara; respectarea neutralitatii în caz de razboi.Critica facuta domniilor fanariote în acest important document politic, de vadita influenta franceza, ca si importantele revendicari pe care le cuprindea, asa cum a observat Nicolae lorga, anticipau succesele miscarii de emancipare politica din prima jumatate a secolului al XIX-lea, trasau, de fapt, cu mai multa luciditate, obiectivele acesteia. Altfel, acest memoriu, purtând data de JO/21 mai 1791 si redactat, foarte probabil, în numele boierilor munteni, de catre spatarul loan Cantacuzino si mitropolitul Filaret al II-lea, ramânea - în vara anului 1791 - fara nici un rezultat, pacea de la Sistov, din august, iar apoi, cea de la Iasi, din ianuarie 1792, lasând neschimbata starea Principatelor Române.

Tot anului 1791, din acest interval de timp, dupa o ultima exegeza, i-ar apartine si un faimos proiect de reforme, de vizibila influenta franceza, privind organizarea institutionala, semnificativ intitulat, Plan sau o forma de obladuire republiceasca -_aristodemocraticeasca - document atribuit eruditului boier loan Cantacuzino, dupa ce mult timp fusese plasat în anul 1802 si atribuit unui alt personaj.în orice caz, indiferent de datarea lui, acest proiect era expresia unor pozitii înaintate pentru acea vreme în rândurile boierimii din Moldova. Se propunea aici înlocuirea vechii forme de conducere a statului, domnia, cu unanoua, socotita mai potrivita, republica, în cadrul celor trei institutii fundamentale care urmau a realiza conducerea politica - Divanul mare, Divanul pravilnicesc si Divanul de jos -, existenta acestuia din urma constituia un element nou în domeniul formelor de organizare politica a statului; acest divan urma sa fie alcatuit din "deputatii cei trimisi din tara, ce închipuiesc icoana unui norod slobod".1.1.4. Asa cum am subliniat mai sus, Marea Revolutie Franceza - cu implicatiile sale în planul relatiilor dintre marile puteri - a schimbat cursul evenimentelor în rastimpul razboiului ruso-austro-turc din 1787-l792, anulând planurile de anexiune a Principatelor de catre cele doua mari puteri, Austria si Rusia.în continuare, dupa data care marcheaza sfârsitul acestui razboi, Principatele Române se vor afla - într-un fel sau altul - sub influenta evenimentelor europene; dar mai ales, de la aceasta data, cu o evolutie vizibila, an de an, pâna spre 1800, se constata patrunderea ideilor Marii revolutii franceze în Principate, o data cu ecoul evenimentelor din Franta. Asistam, de fapt, la acest sfârsit si început de veac, la trecerea influentei franceze în Principate într-o noua etapa.Pe lânga emigrantii francezi, stabiliti ca preceptori în casele boierilor sau calatorii francezi ocazionali, tot mai numerosi în ultimul deceniu, un rol deosebit în propagarea ideilor franceze în Principate va reveni consulilor stabiliti la Bucuresti si Iasi, începând din 1796. Daca activitatea consulilor francezi în Principate la sfârsitul secolului al XVIII-lea va fi de scurta durata, o data cu declansarea expeditiei lui Napoleon în Egipt ei fiind obligati sa se retraga din posturi, nu este mai putin adevarat ca în rastimpul razboiului franco-turc (1798-l801) speranta eliberarii de sub dominatia otomana, cu ajutorul lui Napoleon, incita spiritele, atât în rândurile grecilor, cât si ale românilor, circulatia ideilor revolutionare franceze capatând în aceste conditii noi valente. Consulatele franceze aveau sa fie restabilite dupa încheierea tratatului de pace franco-turc de la Amiens (iunie 1802),sediul general al consulatului mutându-se, din 1803, la Iasi, data fiind însemnatatea pe care o capata capitala Moldovei, la aceasta data, în contextul relatiilor dintre marile puteri.Daca încheierea tratatului de pace franco-turc a adus o profunda dezamagire în rândul popoarelor asuprite si care îsi puneau speranta eliberarii în Napoleon, pe de alta parte, starea acestor populatii, inclusiv a celor dinPrincipate, la început de veac, se agrava, pe masura ce Imperiul Otoman era subrezit si de puternice framântari interne.1.1.5. Tratatul franco-rus din 1802 garanta integritatea Imperiului Otoman, dar puterea centrala nu reusea sa tina în frâu tendintele centrifugale din interior. Atacurile bandelor turcesti ale lui Pazvan-Oglu la nord de Dunare, cu precadere în Oltenia, determina, în prima jumatate a anului 1802, o masiva emigratie peste fruntariile Ţarii Românesti, cei mai multi dintre fugari stabilindu-se temporar în Brasov, asa cum vor face si mai târziu, în 1821, în alte împrejurari. De la Brasov, boierii refugiati adreseaza nenumarate memorii marilor puteri - Rusiei si Austriei, dar si Frantei -solicitând ajutorul lor pentru înlaturarea starii de anarhie din tara.Prin intermediul ambasadorului francez la Viena, printr-un memoriu, boierii si clericii munteni refugiati în sudul Transilvaniei solicitau la aceasta data protectia lui Napoleon Bonaparte împotriva turcilor. Concomitent, boierii munteni refugiati la Brasov se adresau pentru ajutor împaratului Francisk al Austriei si tarului Rusiei.Efecte imediate urmau a avea solicitarile de ajutor adresate Rusiei, care, în virtutea calitatii sale de putere protectoare, conferita de întelegeri anterioare, putea sa-si exercite dreptul de interventie în favoarea populatiilor crestine din Imperiul Otoman, în aceste împrejurari, pe de o parte, ca rezultat al actiunii hotarâte a boierilor români, de a solicita interventia marilor puteri în sprijinul Principatelor, pe de alta, ca rezultat al presiunii exercitate de diplomatia rusa, Poarta a fost obligata, în 1802. sa emita cunoscutul hatiserif prin care erau reînnoite obligatiile Principatelor fata de puterea suzerana. Acest hatiserif se constituia într-un important document politic, marcând o noua etapa în evolutiastatutului politic international al Principatelor Române. Principala prevedere din hatiserif - fixarea duratei domniei la sapte ani - se înscria pe linia unei vechi revendicari a boierilor români, de înlaturare a abuzurilor care decurgeau din deasa schimbare a domnilor. Alte puncte înscrise în hatiserif, vizând sfera relatiilor cu Poarta, priveau: libertatea comertului pentru Principate cu obligatia satisfacerii nevoilor Portii; reglementarea cantitatii tuturor furniturilor catre Poarta si dreptul Principatelor de a discuta cererile Portii; asezarea birului în raport cu starea populatiei. O importanta

prevedere din hatiserif viza o revendicare specifica marilor boieri pamânteni, anume, prioritatea lor la ocuparea slujbelor publice si rezervarea exclusiva a administratiei scolilor si spitalelor.Tratatul de la Iași, semnat la Iași (în Moldova (astăzi orașul se află în România a fost un tratat între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la sfârșitul războiului ruso-turc dintre 1787 și 1792, confirmând creșterea puterii rusești în zona Mării Negre. Tratatul a fost semnat la 9 ianuarie 1792 de către marele vizir Iusuf Pașa și prințul Bezborodko, care i-a succedat prințului Potemkin la conducerea delegației rusești, după moartea acestuia. Tratatul a recunoscut anexarea Hanatului Crimeei de către Imperiul Rus, și a transferat Yedisanul acestei țări, făcând din Nistru frontiera ruso-turcă în Europa. Frontiera asiatică pe râul Kuban a rămas neschimbată.

RAZBOAIELE RUSO-AUSTRO-TURCEPe fondul acutizarii „problemei orientale”, Principatele au devenit teatrul operatiunilor militare în confruntarile dintre cele 3 imperii rivale: otoman, rus si habsburgic. Celelalte mari puteri (Prusia, Anglia, Franta) s-au implicat putin în problema orientala.Atitudinea românilor fata de evenimentele chestiunii orientale a fost, în general, prorusa si se explica prin speranta ca solidaritatea ortodoxa va ajuta la eliberarea de sub dominatia otomana. Treptat însa, la începutul secolului al XIX-lea, dupa mai multe perioadede ocupatie rusa, care au evidentiat brutalitatea comandantilor si a trupelor ruse, atitudinea românilor s-a schimbat, sperantele lor de eliberare fiind orientate acum catre Vest, în special catre Franta.Razboiul PaceaProblematica si desfasurarea razboiului/paciiConsecintele asupra spatiului Românesc 1683-1699 (ruso-austro-turc)Karlowitz (1699)Imperiul Otoman trecea prin ultima perioada de expansiune în Europa Centrala. În 1683, IO asediazaViena cu 100.000 de oameni, iar dupa doua luni de asediu (iulie-septembrie) sunt înfrânti, datorita intrariipe scena razboiului a polonilor (12 septembrie).Ulterior momentului 1683, otomanii vor mai fi înfrântiîn urmatoarele batalii: Buda (1686), Mohacs (1687),Salankemen (1691) si Zenta (1697).Pacea încheiata la Karlowitz în 1699 consfintea ruperea echilibrului politico-militar din SE Europei si începutul regresului Imperiului Otoman, în detrimentul Rusiei si Imperiului Habsburgic.TRANSILVANIA intra oficial în componenta Imperiului Habsburgic. Este numit primul fanariot în MOLDOVA, în persoana lui Nicolae 1710-1711 Mavrocordat.20 noiembrie 1710. Poarta declara razboi Rusiei,încercând sa stavileasca influenta crescânda pe care aceasta începea sa o aiba în bazinul nordic al Marii Negre si în Balcani. Ostilitatile care dureaza pâna îniulie 1711, se vor desfasura si pe teritoriul Moldovei. De partea armatelor ruse va trece cu o parte dincavaleria Tarii Românesti, spatarul Toma Cantacuzino, care va participa la cucerirea Brailei.noiembrie 1710 – iulie 1711. A doua domnie în Moldova a lui Dimitrie Cantemir, marcata de alianta20cu Rusia lui Petru cel Mare si de înfrângerea trupelor moldo-ruse de catre otomani în batalia de laStanilesti21. Fostul domnitor se refugiaza în Rusia, unde se va stabili definitiv.22 iulie 1711.Pacea de la Prut (sau Vadul Husilor) marcheaza, prin prevederile sale, o stagnare a tendinteide expansiune a Rusiei în zona Marii Negre si în Sud-Estul Europei. Tratatul va fi confirmat prin noidocumente semnate la Constantinopol (1712) si la Adrianopol (1713). Prin acesta din urma tratat,Imperiul Otoman cedeaza Rusiei teritorii mai largi în jurul Azovului. HOTINUL devine raia turceasca în 1715.20 Tratatul de la Lutk (14 aprilie 1711).21 Batalia de la Stanilesti, pe Prut, dintre armatele tariste conduse de Petru cel Mare si cele moldovene ale lui Dimitrie Cantemir, pe de-o parte, si cele otomane ale marelui vizir Baltadji-Mehmed Pasa. Rezultatul luptei este favorabil otomanilor, cu toate ca niciuna dintre parti nu a reusit sa obtina o victorie decisiva, hotarându-se negocierea unui acord de pace.Disputele regionale de la frontierele Rusiei ucrainienecu tatarii din Crimeea, stapânita de otomani, au conferit Rusiei pretextul unei noi încercari de a-si impuneinfluenta în nordul Marii Negre (1735). Austria a intrat în razboi în 1737, ca aliat al Rusiei, dar datoritaesecurilor militare a fost nevoita sa încheie pace separata cu IO, cedându-i nordul Serbiei (cu Belgradul)si returnând Oltenia Tarii Românesti, renuntând, astfel, la pozitia ferma din Balcani pe care o obtinuse în urma Tratatului de la Passarowitz. Datorita înfrângerii Austriei, Rusia încheie în aceeasi luna un dezavantajos tratat de pace cu otomanii: cetatea Azov, pe care au capturat-o, trebuia demilitarizata;Rusia trebuia sa nu mai aiba nave de razboi în Marea Azovului sau în Marea Neagra; si trebuia sa depinda înîntregime de navele otomane pentru comertul sau pe Marea Neagra.OLTENIA revenea Tarii Românesti (dupa 21 deani de protectorat habsburgic).

BUCOVINA- supusa administratiei habsburgice;contextul:- 1772 – prima împartire a Poloniei;- 1768-1774 – Habsburgii ocupa militarPocutia si nordul Moldovei;- 7 mai 1775 – Conventia de la Istanbul:Habsburgii primesc Bucovina;- mai 1776 – Anexa la Conventia de laIstanbul: incluse alte 30 de sate;- 1775-1786 – administratie militara;- din 1786 – administratie civila => în frunteaprovinciei se afla un capitan;- Biserica ortodoxa a fost scoasa de sub autoritatea Mitropoliei Moldovei si trecuta sub autoritatea Mitropoliei de la Karlowitz.1768-1774Kuciuk-Kainargi(iulie 1774),Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a fost semnat de Imperiul Rus si Imperiul Otoman dupa înfrângerea acestuia din urma în razboiul din 1768-1774. Tratatul era o lovitura extrem de umilitoare primita de Imperiul Otoman. Otomanii au cedat o serie de teritorii de la nordul Marii Negre si au pierdut Hanatul Crimeii, caruia au fost fortati sa îi recunoasca independenta. Hanatul, desi oficialindependent, era în realitate sub controlul Rusiei, care l-a anexat în 1783. Tratatul a acordat Rusiei si alte beneficii. A eliminat restrictiile privind accesul Rusiei la Marea Azov. Rusia primea si o serie de drepturi economice si politice în Imperiul Otoman, între care permisiunea acordata crestinilor ortodocsi din Balcani de a naviga sub steagul Rusiei, respectiv permisiunea acordata Rusiei de a ridica o biserica ortodoxa în Istanbul (care nu a fost însa construita vreodata). Rusia a interpretat tratatul ca dându-i dreptul de a proteja crestinii ortodocsi din Imperiu si a folosit aceasta prerogativa mai ales în Principatele Române, intervenind în timpul ultimei domnii fanariote si dupa Razboiul Grec de Independenta. În timpul razboiului idealul politic al independentei va fi sustinut atât în memorii adresate Congresului de la Focsani cât si delegatiilorRusiei si Austriei. Acum se definitiveaza cea mai semnificativa propunere de formare a unui stattampon român sub ocrotirea marilor puteri. Rusia primeste în urma Tratatului de la Iasi:- cetatea Oceakov;- tinuturile dintre Nistru si Bug;Rusia devine vecina MOLDOVEI.Razboiul a izbucnit în contextul razboaielor napoleoniene. Sultanul otoman, încurajat de înfrângereasuferita de rusi la Austerlitz (1805), l-a detronat domnitorul Munteniei Constantin Ipsilanti si pe cel alMoldovei Alexandru Moruzi, amândoi fiind considerati rusofili. În acelasi timp, francezii, aliati în acel moment cu Turcia, au ocupat Dalmatia si amenintau cu o eventuala invazie în Moldova si Muntenia. Pentru aasigura frontierele sudice ale imperiului împotriva unui atac al francezilor, rusii au mutat o armata cu un efectiv de 40.000 de oameni în Principatele Dunarene. Ca raspuns imediat, turcii au blocat traficul navelor rusesti prin strâmtori si au declarat razboi Rusiei. Pe 28 mai 1812, Kutuzov a semnat Tratatul de pace dela Bucuresti, prin care Imperiul Otoman ceda Basarabia. Tratatul a fost aprobat de tarul Alexandru Ipe 11 iunie, cu doar o zi înainte de declansarea invadarii Rusiei de catre armatele napoleoniene BASARABIA devine parte componenta a Rusiei=> aproximativ ½ din teritoriul Moldoveimedievale devine componenta a Rusiei.1828-1829Adrianopol(14 sept. 1829)Tratatul de pace de la Adrianopol a fost încheiatla sfârsitul razboiului ruso-turc din 1828-1829 fiind semnat pe 14 septembrie 1829 de Alexei Orlov si Abdul Kadîr-bei. Imperiul Otoman dadea Rusiei acces la gurileDunarii si la doua fortarete din Georgia. Sultanul recunostea stapânirea Rusiei asupra Georgiei si ahanatelor Erevanului si Nahicevanului, care fusesera cedate tarului de Persia prin Tratatul de laTurkamanciai semnat cu un an mai înainte. Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele si Bosfortuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comertul cu cereale, animale vii si lemn. A fostnevoie sa mai treaca însa ceva timp, pâna la semnarea tratatului de la Hünkâr _skelesi (1833) care sa rezolve în sfârsit problema strâmtorilor. Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei si permitea Rusiei sa ocupe Valahia si Moldova pâna când Imperiul Otoman reusea sa plateasca o uriasa despagubire de razboi. Prevederile Tratatului de la Adrianopol pentru Tarile Române:

– restituirea catre Tara Româneasca a cetatilor turcesti de pe malul stâng al Dunarii (Turnu, Giurgiu si Braila);– autonomia administrativa a Principatelor;– stabilirea granitelor pe talvegul Dunarii;– numirea domnilor pe viata;– libertatea comertului si scutirea Principatelor de obligatia aprovizionarii Istanbulului;– dreptul de navigatie pe Dunare cu vase proprii;– îngradirea dreptului de interventie a Turciei în Principate;– mentinerea ocupatiei rusesti si obligatia Portii de a recunoaste viitoarele regulamente administrative ale Principatelor.Proiecte externe de organizare a spatiului românesc în contextul razboaielor ruso-austro-turceCongresele internationale generate de razboaiele ruso-austro-turce au pus în discutiestatutul politico-juridic al Principatelor, fie prin initierea unor proiecte din partea marilorputeri, fie prin memorii ale boierilor munteni si moldoveni. Marile Puteri (Rusia, Austria,Franta, Anglia) realizau planuri în care intrau cele doua state românesti. În anii ’70 si ’80 ai sec.al XVIII-lea, tarina Rusiei, Ecaterina cea Mare, a alcatuit proiectul grec, conform caruia înBalcani trebuia reconstituit Imperiul Bizantin, în timp ce Tara Româneasca si Moldova trebuiausa fie unite sub forma Regatului Daciei, ca stat-tampon între Rusia, Austria si noua formatiune.Daca initial împaratul Iosif al II-lea a fost de acord, ulterior s-a renuntat la acest plan.Cele doua principate românesti, T.R. si Moldova au intrat si în preocuparile politicii luiNapoleon. În dorinta sa de a realiza Imperiul universal, Napoleon considera ca orasulConstantinopol joaca un rol esential, numindu-l „Imperiul lumii”. Cheia „imperiului lumii” odetinea cel care stapâneste cele doua principate. De aceea Napoleon a refuzat propunereaministrului de externe francez, Talleyrand, de a oferi Austriei Tara Româneasca si Moldova,drept compensatii pentru pierderile teritoriale suferite în favoarea Frantei.