PROIECT DE CERCETARE

I. Tema cercetării:Abuzul şi neglijarea copilului în instituţiile de protecţie rezidenţială.

II. Motivaţia cercetării:Această cercetare încearcă să tragă un semnal de alarmă asupra protecţiei copilului

aflat în dificultate si în formularea unor soluţii viabile pentru programe, legislaţie, educaţie, într-o perioadă în care românii nu ştiu să gestioneze situaţiile de criză din viaţa lor.

Dacă pe plan mondial declararea diverselor forme de abuz exercitate asupra copilului a cunoscut o adevărată explozie, la noi trebuie încă să se intervină în direcţia conştientizării fenomenului la nivel de individ şi societate, a înţelegerii consecinţelor grave asupra dezvoltării copilului. Munca de prevenire trebuie să facă parte din viaţa de zi cu zi a comunităţii, concentrându-se nu numai pe copil, ci în egală măsură asupra părinţilor, educatorilor, şi tuturor persoanelor aflate în anturajul copilului.

III.Obiectivele cercetării:1. Identificarea principalelor cauze care declanşează şi întreţin abuzul în instituţii;2. Identificarea tipurilor de relaţie stabilite între personal şi copii;3. Identificarea tipurilor de relaţie dintre copiii din instituţie;4. Identificarea condiţiilor de viaţă oferite de instituţii şi gradul în care acestea

răspund nevoilor copiilor;5. Surprinderea istoricului de abuz, neglijare şi/sau exploatare.6. Implicarea autorităţilor şi serviciilor sociale în identificarea, monitorizarea,

prevenirea, precum şi măsurile luate pentru protejarea copiilor instituţionalizaţi împotriva abuzului.

IV. Documentarea prealabilă:1. Documente oficiale făcute publice prin mijloacele de comunicare în masă ;2. Documentare livrescă ;3. Documentare de teren.

V. Universul cercetării:Copiii abuzaţi din două centre de plasament din Bucureşti.

VI. Cadrul desfăsurării cercetării :Pentru a aprecia în mod obiectiv situaţia copilului în instituţiile publice de protecţie

trebuie evaluate în mod corect condiţiile oferite de către aceste amplasamente. Nu mă refer aici doar la condiţiile fizice care, după 1990, în multe cazuri, au fost îmbunătăţite ci şi la cele referitoare la structura şi gradul de pregătire profesională a personalului din instituţii.

In perioada noiembrie – decembrie 2004 am urmărit felul în care sunt respectate drepturile copilului în cele două instituţii, ca şi proporţia în care acestea sunt cunoscute de către copii.

Un alt aspect important urmărit de mine a fost felul în care sunt percepuţi educatorii de către copii şi relaţiile stabilite între aceştia şi copii.

VII. Unităţi de analiză şi de înregistrare:

În acest studiu unitatea de analiză coincide cu unitatea de înregistrare, fiind reprezentată de copiii din două centre de plasament din Bucureşti.

VIII. Ipoteze de lucru:1. Lipsa de pregătire a personalului în unele domenii fundamentale pentru

creşterea şi dezvoltarea copilului.2. Existenţa formelor de abuz asupra copilului în cadrul institiţiilor de protecţie

rezidenţială.

IX. Definirea conceptelor:Abuz- reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual,

neglijare sau tratament neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere.

Abuz fizic – reprezintă acţiunea sau lipsa de acţiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflate în poziţie de răspundere, putere sau încredere care are drept consecinţă vătămarea fizică actuală sau potenţială

Abuz psihologic– reprezintă eşecul adultului de care copilul este legat de a oferi un mediu de dezvoltare corespunzător şi/sau acte comportamentale care pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale.

Abuz sexual– reprezintă implicarea unui copil într-o activitate sexuală pe care nu o înţelege,pentru care nu este pregătit din punct de vedere al dezvoştării sale sau care încalcă legile sau tabuurile sociale.

Neglijare – reprezintă incapacitatea adultului de a asigura dezvoltarea copilului în toate sferele în situaţia în care există resurse în acest sens.

X. Surse de informare :Am apelat la studierea unui lot de zece copii, selectaţi prin metoda “ bulgărelui de

zăpadă”, mai precis, am pornit de la un copil, identificat în raport cu obiectivele cercetării apoi am trecut la un altul numit de primul, şi aşa mai departe, până am constituit un eşantion. Prin această metodă s-a urmărit  “identificarea unor lanţuri de relaţii, structuri de comunicare.”1(Ioan Mărginean, „Proiectarea cercetarii sociologice”, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p.121)

XI. Metodologia de cercetare: Metodologia reprezintă ştiinţa efectuării unei cercetări sau disciplina “ în care se

dezvoltă modalităţile de realizare a cunoaşterii ştiinţifice şi priveşte ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vieţii sociale.”2(Ioan Mărginean, „Proiectarea cercetarii sociologice”, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p.53)

Studiul de caz este prin excelenţă o „metodă calitativă”.3 Această metodă „se instituie într-o procedură de abordare a respectivelor modalităţi, prin abordarea unei entităţi sociale, de la indivizi până la comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai completă posibil despre acea entitate.”4 Această metodă este utilizată de asistentul social, pentru identificarea problemelor clientului, a cauzelor care au determinat situaţia respectivă şi a microsistemului social al subiectului. Tehnica utilizata este interviul nestructurat.

1Ioan, Mărginean, Proiectarea cercetarii sociologice, Editura Polirom, Iasi, 2004, p.121 2Ioan, Mărginean, Proiectarea cercetarii sociologice, Editura Polirom, Iasi, 2004, p.53 3Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 1054 ibidem

În studiile de caz realizate, entitatea socială este constituită de „copilul abuzat”, dar instrumentele utilizate pentru a oferi o imagine cât mai completă a situaţiei acesteia, sunt ancheta socială, istoricul social.

Ancheta socialăAncheta socială constituie „un instrument tehnic de cercetare (investigare) a cazului –

individ, familie – pentru cunoaşterea problematicii medico-sociale, pe care o ridică subiectul, în scopul stabilirii acţiunilor necesare de recuperare sau educare socială.”5 (Florica Mănoiu, Viorica Epureanu, „Asistenţa socială în România”, Bucureşti, Editura All, 1996, p.94)

Ancheta socială se realizează prin intervenţia directă, individualizată sau colectivă, prin care asistentul social este obligat să intre în contact direct cu persoana – grupul – care lucrează.

ObservaţiaObservaţia „constituie tehnica principală de investigaţie sociologică, întrucât ne oferă

informaţii cu valoare de fapte, care constituie materialul cel mai bogat, divers şi nuanţat, susceptibil de analize calitative.”6 În practică, observaţia este folosită sub diverse forme:

Observaţia spontană, căreia îi sunt specifice caracterul întâmplător, fragmentar, vag şi imprecis, subiectiv şi necritic, asupra fenomenelor şi evenimentelor sociale. Observaţia spontană se caracterizează şi prin lipsa unei soluţii specifice;

Observaţia ştiinţifică, se diferenţiază de observaţia spontană, tocmai prin faptul că este fundamentată teoretic, sistematică şi integrală, analitică, metodică, repetată şi verificată.

În activitatea cu copiii abuzaţi, prin observaţia ştiinţifică am identificat o serie de fapte caracteristice fenomenului de abuz instituţional, am reuşit să înţeleg mai bine frustrările trăite de aceşti copii.Toate aceste aspecte le-am constatat prin intermediul contactului direct cu subiectul cercetat, deci prin observarea directă a situaţiei acestuia.

Pentru realizarea unei analize adecvate a violenţei în mediul familial este necesară întocmirea unui ghid de observaţie pentru fiecare întâlnire. De fiecare dată îmi propuneam să observ anumite comportamente, reacţii, opinii, atitudini ale subiectului.

Întrevederea şi interviulÎntrevederea este tehnica principală în realizarea programelor de intervenţie socială,

„este un procedeu de investigaţie verbală, pentru a culege informaţii vizând obiectivul stabilit”7 este „conversaţie care posedă caracteristici ale schimbărilor informale şi o natură asimetrică întrucât cercetătorul pune întrebări, iar subiectul oferă răspunsuri.”8

În timpul întrevederilor cu copiii abuzaţi, am urmărit nu numai informaţiile verbale ci şi unele aspecte latente ale personalităţii acestora, manifestate prin comportamentul nonverbal: conduite, fapte, reacţii, stări afective etc. Chiar dacă pentru fiecare întrevedere îmi propuneam să discut anumite aspecte, am întâmpinat dificultăţi, deoarece copiilor le era greu să se axeze pe un singur aspect. De asemenea, exista la început o anumită reticenţă faţă de mine ca exponent al autorităţii.

În cadrul întrevederii, un loc important îl ocupă interviul, care reprezintă „una din cele mai caracteristice activităţi umane – comunicarea, convorbirea, discuţia liberă sau transmiterea verbală a unor informaţii între oameni”9.

5 Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti, 1996, p. 94.6 Miftode, Vasile, Op. cit., p. 126.7 Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995, p. 210. 8 ibidem9 idem, p. 232.

În activitatea practică am utilizat în special interviul semistructurat, motiv pentru care am construit un ghid de interviu. O intervievare eficientă este crucială pentru că reprezintă fundamentul pe care se vor pune bazele unei intervenţii adecvate în activitatea de asistenţă socială.

Primul contact este crucial – el va influenţa modul în care clientul îl va percepe pe asistentul social şi instituţia din care acesta face parte şi, în mod sigur, îşi va pune amprenta asupra interacţiunilor viitoare.10

Interviul semistructuratPrezentat ca metodă de cercetare de Robert K. Merton, M. Fiske şi P. Kendall,

interviul centrat se caracterizează prin faptul că e semistructurat, în sensul că abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, iar întrebările şi succesiunea lor nu sunt prestabilite.

În acest tip de interviu, convorbirea este centrată pe o experienţă comună tuturor subiecţilor, şi este analizată anterior de către cercetător; cu scopul de a evidenţia elementele semnificative şi structura situaţiei, modelele de acţiune, sunt formulate ipoteze privind consecinţele implicării persoanelor în situaţia dată. Pe această bază se elaborează un ghid de interviu în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe experienţa subiectivă a implicării în situaţia analizată. Pe baza sintezei teoretice am creat următorul ghid de interviu:

Date factuale: Nume Prenume Data şi locul naşterii

ParinţiiFraţi/ surori instituţionalizaţi (în aceeaşi instituţie)Instituţia în care se află în prezent copilul (nr. de locuri în instituţie)

Istoric de pre-instituţionalizareViaţa în mediul familial

părinţii: antecedente patologice toxicomanii alţi factori de risc: economici, psihologici

Antecedente de abuz, neglijare sau exploatare

Viaţa în instituţieNumărul de copii în camerăPosesia de lucruri personale

dulap pat haine alte obiecte pot să păstreze acele obiecte

Intimitate în timpul zilei la toaletă

10 „Asistentul social – tehnici de lucru în relaţia cu familia. Suporturi de curs realizate de formatorii organizaţiei

World Learning.” Lucrarea a fost realizată şi editată în cadrul proiectului PHRD Grant <<Training Program

Development >>, p.4.

la telefon la corespondenţă

Mâncare bună suficientă variată

Abuzuri fizice emoţionale sexuale alte forme

Relaţia cu personalul apropiată suport educativ suport emoţional comunicare liberă

Acces la propriul dosarAcces la informaţie

cunoaşterea drepturilor în instituţieRelaţiile cu colegii

conflicte prietenii abuzuri

Alte lucruri pe care vrea să le discutăm

CONCLUZIIAbuzul copilului înregistrează cote alarmante în ultimul timp. Se poate vorbi de

existenţa “unei adevărate culturi a abuzului” fizic şi emoţional asupra copilului într-un mediu în care, cel puţin teoretic, ar trebui să se asigure protecţia şi ocrotirea sa.

În ceea ce priveşte abuzul fizic, aproape jumătate din copiii aflaţi în instituţie (48,8%) confirmă practicarea bătăii ca principală metodă coercitivă. Majoritatea copiilor afirmă că, totuşi, ponderea pedepselor fizice în instituţie a scăzut în ultimii doi, trei ani. Cea mai mare parte a pedepselor este aplicată de către personalul educativ şi supraveghetorii de noapte. De asemenea, exploatarea şi punerea copiilor la diverse munci umilitoare, este obişnuită ca pedeapsă.

De remarcat, în ceea ce priveşte abuzul psihologic, este faptul că experienţele copilului în ambientul fizic şi social exterior înstituţiei sunt limitate.

Copiii nu sunt implicaţi în activităţile cotidiene ale instituţiei. Cei mai mulţi nu-si cunosc istoria, nu ştiu de cât timp se află în instituţie, motivul pentru care se află în instituţie sau cât timp vor sta acolo.

O altă formă de manifestare a abuzului psihologic este dată de comportamentul inadecvat al personalului în relaţia cu copiii. Aşa cum o arată şi studiile de caz, relaţia dintre copii şi educatori este una deficitară caracterizată de lipsă de încredere din partea copiilor şi o atitudine uneori dictatorială din partea personalului. Este vizibilă la copiii din instituţii pierderea indentităţii de gen, manifestată prin imposibilitatea deosebirii fetelor de băieţi. Acest lucru derivă din ignorarea cerinţelor de constituire a feminităţii şi masculinităţii la copii.

Abuzul emoţional constă în acţiuni şi practici inadecvate ale adultului care induc emoţii şi sentimente negative cum ar fi frica, teroarea, insecuritatea, durerea. Mulţi copii

Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001

declară, lucru relevat şi de studiile de caz, că se simt singuri şi neânţeleşi. Multe forme ale abuzului emoţional sunt folosite în instituţii pentru disciplinarea copilului (umilire, izolare, ameninţare). Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a necesităţilor sale constituie o formă specifică de abuz. Ea exprimă negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmiterea ideii că el este lipsit de drepturi, este dependent de adult, inferior şi de neacceptat.

Abuzul sexual este tipul de abuz ţinut cel mai ascuns atât de personal cât şi de copii. Studiul realizat de Ecaterina Stativă arată că doar 36,1% dintre copii au cunoştinţe de obligarea unor copii la practici sexuale, dar procentajul copiilor care au avut curaj să recunoască faptul că ei înşişi au fost victimele unui astfel de abuz este foare mic. Abuzatorii au fost persoane atât din rândul personalului, într-o pondere foarte mică, dar mai ales din rândul copiilor mai mari din instituţie (peste 60%). Relaţiile sexuale abuzive între copii din instituţii sunt de regulă de tip homosexual.

Din toate acestea se desprinde ideea că, deşi mult îmbunătăţit faţă de 1990, modul de organizare şi funcţionare al instituţiilor este în continuare deficitar în satisfacerea nevoilor de dezvoltare a copiilor.

O problemă care trebuie reconsiderată rapid şi eficient este problema personalului. Structura de specializare a personalului care lucrează în instituţii trebuie reconsiderată. Pentru a crea o orientare globală centrată pe nevoile copilului şi pentru a construi un sistem de viaţă cât mai adecvat dezvoltării propice a acestuia, este nevoie ca formarea profesională a personalului să fie specifică. Ponderea specialiştilor: asistenţi sociali, psihologi, pedagogi sociali trebuie să fie predominantă.

BIBLIOGRAFIE:

Alexandrescu, G., Păunescu, G., Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Ed., Salvaţi copiii, Bucureşti, 2000; Balahur, D., Protecţia drepturilor copilului ca principiu al asistenţei sociale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001; Chelcea, S. Tehnici de cercetare sociologică, Editura SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001; Iluţ, Petru, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997; Ionescu, Ş., Copilul maltratat – evaluare, prevenţie, intervenţie, FICF, 2001; Mănoiu, Florica, Epureanu, Viorica, Asistenţa socială în România, Editura All, Bucureşti, 1996; Mărgineanu, Ioan, Cercetare sociologică, Ed. Alternative, 1999; Mărgineanu, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, 2004; Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995; Pinto, R., Grawitz, M., apud Miftode, Vasile, Metodologia sociologică, Editura Porto Franco, Galaţi, 1995; Popa, S., Abuzul şi neglijarea copilului, Bucureşti, 2000; Roth, M. Protecţia copilului. Dileme concepţii şi metode, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1999; Spânu, Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţiei copilului, Editura Tehnică, Chişinău, 1998; Stativă, E., Abuzul asupra copilului în instituţiile de protecţie socială din România, Ed. Extreme Group, Bucureşti, 2002; Zamfir, C., Zmfir, E., Pentru o societate centrată pe copil, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997;

„Asistentul social – tehnici de lucru în relaţia cu familia. Suporturi de curs realizate de formatorii organizaţiei World Learning.” Lucrarea a fost realizată şi editată în cadrul proiectului PHRD Grant <<Training Program Development >>. ANPCA şi UNICEF, Abuzul şi exploatarea sexuală a copilului, 2001 Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, 1989; Studiu Naţional 2000, Copilul neglijat şi abuzat în familie, Bucureşti, 2002;

ANEXA 1

STUDIU DE CAZ (nr….)

Date factuale:Nume

PrenumeData si locul nasteriiParintii (antecedente patologice, toxicomanii, alti factori de risc: economici, psihologici, etc)Frati/ surori institutionalizati (in aceeasi institutie)Institutia in care se afla in prezent copilul (nr. de locuri in institutie)

Istoric de pre-institutionalizareViata in mediul familialAntecedente de abuz, neglijare sau exploatare

Viata in institutieData si motivul institutionalizariiMasura de protectie a CPCPersoane de referinta din institutieRelationare cu personalul institutiei; tipul de relatie cu personalulRelationare cu ceilalti copii institutionalizatiConditii de viata (spatiu fizic, spatiu intim, obiecte personale, acces la spatiile functionale, jucarii, acces la consilieri/ medic/ personal de specialitate)Tipuri de sanctiuni practicate de catre personalul educativ (punitive si recompense)

Istoric de abuz, neglijare si/sau exploatareForma de victimizare (abuz fizic/ sexual/ emotional, neglijare fizica/ emotionala, exploatare sexuala/ prin munca/ economica, etcAgresor cunoscut/ necunoscutSemne ale victimizarii (simptome psiho-somatice)Masuri de protectie adoptate (de catre cine, cu ce efecte)

Recomandari privind evolutia si posibile interventii