Universitatea „Valahia” TârgovişteFacultatea de Ştiinţe UmanisteSpecializarea Istorie-Geografie

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:Lect. dr. Iulian Oncescu

Absolventă:

Târgovişte2008

România şi războaiele

balcanice

(1912-1913)

2

CUPRINS

Introducere

Capitolul I. Sud-estul Europei la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.

România - factor de stabilitate în Balcani (1878-1914)

I.1. De la redeschiderea crizei orientale (1875) până la revoluţia „junilor turci” (1908)

I.2. Sud-estul european de la revoluţia „junilor turci” (1908) până la războiul italo-turc

(1911)

Capitolul II. Peninsula Balcanică (1911-1913). România şi primul război balcanic

II.1. Războiul italo-turc. Pacea de la Lausanne

II.2. Antanta Balcanică. Primul război balcanic

II.3. Poziţia României faţă de primul război balcanic. Încercări de aplanare a conflictului

cu Bulgaria

Capitolul III. Sud-estul Europei de la izbucnirea celui de-al doilea război balcanic

(1913) până la primul război mondial. România şi al doilea război balcanic

III.1. Al doilea război balcanic (1913)

III.2. România şi participarea sa la al doilea război balcanic

III.3. Tratatul de pace de la Bucureşti (1913)

III.4. Sud-estul Europei către un nou conflict

Concluzii

Bibliografie

3

INTRODUCERE

Perioada de început a secolului XX este a unor profunde mutaţii pe continentul european, pe toate planurile şi în toate zonele sale. În această perioadă regiunea sud-estului european era locuită de popoare care erau antrenate în evoluţii economice, sociale şi politice dominate de complexa problematică a dobândirii sau consolidării independenţei şi unităţii naţionale.

A fost o epocă în care Europa se afla într-un proces de dezvoltare rapidă, iar marile puteri, în virtutea unor legităţi proprii şi a unor contradicţii inerente ivite în raporturile dintre ele la nivel european sau global, se grupaseră în două blocuri politico-militare ce s-au antrenat tot mai mult pe un drum care le-a dus la primul război mondial. Dacă dezagregarea Imperiului Austro-Ungar şi a celui rusesc a devenit posibilă în condiţiile şi datorită în bună măsură primei conflagraţii mondiale, dispariţia Imperiului otoman a fost mai timpurie, materializându-se între altele în lichidarea stăpânirii politice a statului sultanilor în spaţiul sud-european, cu excepţia Constantinopolului şi a unei părţi înconjurătoare. În anii anteriori primului război mondial, începând cu răscoala din Macedonia din 1903 şi terminând cu Congresul de la Bucureşti din 1913, s-a încheiat ceea ce a intrat în istoria modernă sub denumirea de „problema orientală”, a „omului bolnav” şi apoi a „muribundului Europei”.

Începută o dată cu asediul Vienei din 1683, cu rădăcini şi premise anterioare, problema orientală a cuprins două aspecte complementare care s-au intercondiţionat. Primul aspect l-a constituit permanenta preocupare pentru marile puteri, fie din dorinţa de a-şi însuşi părţi cât mai mari din vastul imperiu, fie din dorinţa de a menţine integritatea unei construcţii politice şubrede, dar cu o poziţie geostrategică importantă, în care aveau interese deosebite şi dobândeau astfel foloase de tot felul (cazul Angliei, Franţei, Germaniei, Italiei etc.). Al doilea aspect l-au constituit însăşi situaţia popoarelor din Balcani şi mai cu seamă aspiraţiile lor justificate de a-şi împlini idealurile naţionale.

La începutul secolului XX aceste două aspecte au imprimat evoluţiei istorice din zonă o febrilitate întruchipată într-o serie de acţiuni sau planuri, în fond o serie de crize mai mici sau mai ample, care au culminat cu conflictele balcanice din anii 1912-1913.

Dezagregarea Imperiului otoman, în ultima sa fază, a început iniţial în 1908, când Bosnia şi Herţegovina au intrat în componenţa Austro-Ungariei. Acest incident putea declanşa un conflict între cele două blocuri politico-militare - Tripla Înţelegere şi Tripla Alianţă. Numai concilierea Rusiei şi în speţă a Triplei Înţelegeri (trecuse abia un an de când această alianţă îmbrăcase forma ei finală) a făcut ca izbucnirea unui conflict european să nu fie posibilă atunci, el declanşându-se opt ani mai târziu, pretextul venind tot din această parte a Europei. Tot în 1908 Bulgaria s-a hotărât să-şi declare independenţa, legându-şi acţiunea de cea a Austro-Ungariei, pentru mai multă siguranţă, însă cu unele despăgubiri băneşti faţă de puterea suzerană.

Au urmat apoi disensiunile greco-otomane privitoare la „chestiunea cretană”,

4

pentru ca în 1911 să se declanşeze războiul italo-turc ce avea să-l preceadă pe cel balcanic declanşat exact în ziua în care se încheia pacea de la Lausane.

În fond, primul război balcanic, în speţă balcanicii nu au reuşit decât să-i deposedeze pe turci de toate posesiunile lor din Europa, rămânând însă nerezolvată problema cea mai spinoasă, adică împărţirea acestor teritorii.

Curând disensiunile din sânul „aliaţilor balcanici” au generat un al doilea război, încheindu-se de data aceasta prin pacea de la Bucureşti.

De fapt, crizele balcanice şi mai cu seamă războaiele balcanice au constituit o modalitate prin care atunci s-au împlinit pentru fiecare popor în parte, total sau parţial, stringente necesităţi. În ceea ce priveşte România, întreaga ei activitate în anii premergători primului război mondial a fost dictată de mai mulţi factori subsumaţi în fond idealului general al imperativului naţional. România a acţionat mai întâi diplomatic, iar apoi militar (fără a purta un război propriu-zis), pentru stabilirea rapidă a păcii, pentru stingerea „incendiului” ce ameninţa să se extindă cu consecinţe imprevizibile.

De fapt, intervenţia hotărâtă a României, apreciată de toată lumea, a dus la restabilirea rapidă a păcii şi la încheierea - caz unic în secolul trecut - a unei păci între micile state, fără intervenţia marilor puteri, cu rezultate care durează şi azi, după atâtea decenii. La începutul secolului XX, problema naţionalităţilor din Austro-Ungaria, ca şi schimbările survenite în constelaţia marilor puteri, au determinat o reorientare a politicii statului român. În fond, acest fapt nu este singular. Serbia, după schimbarea dinastiei în 1903, îşi va orienta politica externă alături de Franţa şi Rusia. Bulgaria, care fusese ajutată material (cu 125.000.000 de franci aur) în vederea obţinerii independenţei, de către Rusia, va avea un curs al politicii externe nesigur, oscilând când spre Austro-Ungaria şi Germania, când spre Rusia, pentru ca în final, nemulţumită de reglementările făcute prin pacea de la Bucureşti, să se orienteze mai clar spre Puterile Centrale, aşa cum a făcut-o şi Turcia.

Evenimentele căpătaseră valenţe speciale, fiind de aşteptat izbucnirea unui conflict, însă nimeni nu prevăzuse urmările unui asemenea război, care a schimbat în fond orânduirea unei societăţi anacronice, substituind-o alteia noi, bazată pe sistemul egalităţii şi drepturilor între state.

În cuprinsul acestei lucrări am acordat o atenţie deosebită poziţiei României atât în primul război balcanic, cât şi în cel de-al doilea, reliefând rolul jucat de guvernul de la Bucureşti în aplanarea conflictului şi în găsirea unor soluţii echitabile şi acceptabile totodată.

În încheiere doresc să mulţumesc d-lui as. univ. drd. Iulian Oncescu, coordonatorul acestei lucrări.

5

CAPITOLUL I SUD-ESTUL EUROPEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX ŞI

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. ROMÂNIA - FACTOR DE

STABILITATE ÎN BALCANI

(1878-1914)

I.1. De la redeschiderea crizei orientale (1875) până la revoluţia

”junilor turci” (1908)

Între anii 1875-1878, o nouă criză în problema orientală a izbucnit, atrăgând

atenţia întregii Europe asupra evoluţiei evenimentelor şi eventualelor lor urmări.

Începutul crizei s-a datorat răscoalei din vara anului 1875, desfăşurată în Bosnia şi

Herţegovina. Această răscoală a populaţiei creştine împotriva turcilor avea şi un caracter

naţional-religios.1

Izbucnită pe fondul unei crize interne a Imperiului otoman, răscoala a fost un

semnal de alarmă pentru întreaga Peninsulă Balcanică, atrăgând în acest context şi atenţia

marilor puteri.2 Serbia şi Muntenegru au fost atrase şi ele, inevitabil, în desfăşurarea

evenimentelor.3 Astfel, răsculaţii vor fi susţinuţi de cele două state slave, cu armament şi

detaşamente de voluntari.

Marile puteri încearcă în vara anului 1875 stingerea conflictului, dar răsculaţii au

refuzat, neavând încredere în promisiunile turceşti.4 Austro-Ungaria, prin ministrul său de

externe, Andrássy, va înmâna guvernelor statelor participante la Congresul de pace de la

Paris o notă, în decembrie 1875, care conţinea un program de reforme moderate pentru

Bosnia şi Herţegovina (printre mediatorii conflictului numărându-se Austro-Ungaria,

Rusia, Anglia, Italia şi Franţa). Turcia acceptase medierea marilor puteri, dar răsculaţii nu

au fost de acord cu reformele moderate.

Evenimentele din Bosnia şi Herţegovina au avut o puternică influenţă şi asupra

bulgarilor, care considerau răscoala din această regiune ca un început al „unei revoluţii

1 Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României în contextul european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 127. Situaţia din Bosnia şi Herţegovina este relatată, pe scurt şi obiectiv, şi de către istoricii americani Charles şi Barbara Jelavich, în lucrarea Formarea statelor naţionale balcanice (1804-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, unde autorii enunţă caracterul răscoalei (p. 176-178).2 România în relaţiile..., p. 256-259. Se pare, după unii istorici, că această răscoală a fost provocată de Rusia (A.J.P. Taylor) sau de către Austro-Ungaria (N. Iorga). Agenţii ruşi şi austrieci au provocat şi grăbit răscoala din Bosnia şi Herţegovina, pentru că amândouă aveau interese în Peninsula Balcanică (N. Ciachir, op. cit., p. 127-130); România în relaţiile internaţionale (1699-1939) (coord. L. Boicu, Gh. Platon, V. Cristian), Editura Junimea, Iaşi, 1980.3 Charles şi Barabara Jelavich, op. cit., p. 177-179.4 La mijlocul lunii august, armata răsculaţilor ajunsese la 10.000 de combatanţi. Marile puteri (Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania, Franţa şi Italia) doreau să aplaneze conflictul printr-o misiune de mediere a consulilor lor, dar aceasta eşuează din cauză că răsculaţii nu au încredere în promisiunile turceşti.

6

generale a popoarelor asuprite de Imperiul Otoman”.5 La 12 august 1875 bulgarii au

convocat o şedinţă la Bucureşti, unde au participat şi delegaţi din Bulgaria. Adunarea a

ales un comitet central (în care intrau H. Botev, Ivan Drasov) şi a hotărât să înceapă o

răscoală generală, care nu a putut fi declanşată în septembrie 1875, cu toate eforturile

făcute.

Imperiul Otoman, sprijinit din umbră de Anglia6, va încerca să abată atenţia de la

evenimentele din Balcani, sultanul publicând în octombrie şi decembrie două legi

(iradele) prin care promitea reforme şi îmbunătăţirea situaţiei supuşilor creştini din

întregul imperiu.

În timp ce marile puteri încercau să soluţioneze criza urmărind fiecare propriile

interese, în Peninsula Balcanică se vor desfăşura noi evenimente. Astfel, în aprilie 1876

se răscoală poporul bulgar (în special în regiunea Plovdiv). La 6 mai 1876 sunt omorâţi

pe străzile Salonicului consulul Franţei şi al Germaniei; tot în mai 1876 sunt înlăturaţi

marele vizir Mahmud Nedim Paşa şi sultanul Abdul Aziz. Evenimentele încep să se

precipite în Peninsula Balcanică, mai ales după ce în luna iunie 1876 Serbia, urmată de

Muntenegru, declară război Turciei.7

În luna iulie 1876, suveranii Rusiei şi ai Austro-Ungariei se întâlnesc la

Reichstadt, unde ajung la un acord verbal în privinţa Turciei, în cazul unui război al

acesteia cu Rusia (acord privind neutralitatea Austro-Ungariei).

Deşi Rusia se declară neutră faţă de conflictul balcanic, ajută Serbia cu arme,

muniţie, bani şi voluntari. Ofiţerii ruşi ocupau posturi cheie în armata sârbă: gen.

Cerneaev era comandantul suprem, iar col. Komarov era şeful statului major al armatei.

Cu toate acestea, la 1 sept. 1876, sârbii sunt înfrânţi la Alexinac şi sunt aduşi în

faţa dezastrului. La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lui noiembrie au loc convorbiri

la Livadia între lordul Loftus (ambasadorul Angliei în Rusia), Gorceakov şi ţar, unde se

propune convocarea unei conferinţe internaţionale pentru rezolvarea crizei din Balcani.

S-a precizat că dacă conferinţa va eşua, guvernul rus îşi va rezerva libertatea de acţiune.8

Deoarece Serbia se găsea în faţa unui dezastru militar, Rusia va cere un armistiţiu

ameninţând Turcia printr-o notă ultimativă cu ruperea relaţiilor diplomatice. Turcia va

încheia un armistiţiu pe două luni, dând dovadă de conciliere faţă de Rusia şi celelalte

mari puteri.

Pentru soluţionarea problemei balcanice, în decembrie 1876 s-a deschis la

Constantinopol conferinţa marilor puteri. Aceasta s-a deschis sub preşedinţia gen.

Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Poartă, căruia îi revenea această calitate, fiind decan al

5 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 132.6 Lordul Disraeli arată că în problema orientală interesele Germaniei, Rusiei şi Austriei sunt mai directe, dar nu mai importante decât interesele Engliterei (N. Ciachir, op. cit., p. 134).7 N. Ciachir, op. cit., p. 137.8 Ibidem, p. 139.

7

corpului diplomatic de la Constantinopol.

În ziua în care conferinţa se pregătea să-şi proclame oficial hotărârile, Turcia,

folosindu-se de o stratagemă, va adopta o nouă constituţie (constituţia lui Midhat-Paşa).

Turcii motivează că noua constituţie acordă reformele necesare şi deci nu mai era nevoie

de hotărârile conferinţei.

În faţa acestei situaţii, Rusia a semnat la Budapesta, la 15 ianuarie 1877, o

convenţie secretă cu Austro-Ungaria, care asigura neutralitatea Austro-Ungariei într-un

viitor război ruso-turc şi îşi dădea consimţământul pentru participarea Serbiei şi

Muntenegrului de partea Rusiei, iar în schimb primea dreptul de a ocupa cu trupele sale

Bosnia şi Herţegovina.

Începutul anului 1877 debutează astfel cu pregătirea diplomatică şi militară a

războiului şi se merge către cea de-a doua etapă a crizei orientale din 1875-1878, etapa

confruntării militare.

Diplomaţia rusă acţionează în ianuarie - martie 1877 pentru a obţine din partea

marilor puteri presiuni asupra Turciei, silind-o să accepte reformele preconizate. Au loc

tratative şi, la 31 martie 1877, reprezentanţii celor şase puteri au semnat la Londra un

protocol în privinţa problemelor orientului, încercând să atragă atenţia Turciei. Turcia nu

acceptă recomandările din acest protocol, care erau similare cu cele făcute de conferinţa

de la Constantinopol şi care doreau încheierea crizei ce dominase aproape doi ani sud-

estul European.9

Datorită poziţiei strategice în sud-estul european, România a fost privită cu mare

interes atunci când se discuta problema orientală.10 Problema esenţială care a dominat

viaţa politică românească în anii 1875-1877 au fost atitudinea şi rolul României în

chestiunea orientală.11

În şedinţa Consiliului de miniştri din 24 noiembrie/6 decembrie 1875, discutându-

se care ar trebui să fie poziţia statului român în eventualitatea izbucnirii unui război în

Orient, nu s-a luat nici o hotărâre, sub pretextul aşteptării evoluţiei internaţionale a

evenimentelor.12 Se respecta în continuare neutralitatea şi se încerca întărirea mijloacelor

de apărare a ţării13, pentru a se putea respinge agresiunea oricărui stat (Rusia, Turcia).9 Pentru acţiunile popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman, politica marilor puteri pentru rezolvarea crizei orientale (1875-1877), mai ales acţiunile diplomatice Rusiei şi Austro-Ungariei, o imagine complexă a evenimentelor se poate urmări la N. Ciachir, op. cit., p. 122-144, România în relaţiile..., p. 255-262, Charles şi Barbara Jelavich, op. cit., p. 174-182, Constantin Căzănişteanu, Mihail E. Ionescu, Războiul neatârnării României, 1877-1878, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 25-51, Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 286-294, 324-328. Deosebit de interesante pentru reconstituirea evenimentelor şi a frământărilor din societatea românească sunt Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular (1876-1877), vol. III, p. 9-150, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, ed. Stelian Neagoe (ianuarie 1876 - 9 mai 1877).10 România în relaţiile..., p. 263.11 C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 68.12 Ibidem, p. 63; N. Corivan, op. cit., p. 297; România în relaţiile..., p. 264.13 Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 48-49.

8

Nu lipsesc în această perioadă ameninţările din partea Rusiei, care comunică

României că în cazul unui conflict cu Turcia va fi nevoită să ocupe teritoriul său drept

garanţie.14

Afirmarea strictei neutralităţi nu făcea decât să risipească bănuielile Turciei, dar

această neutralitate va avea de suportat o presiune din partea opiniei publice şi a orientării

politice externe care pleda pentru o angajare directă, dar benefică în evenimentele ce

aveau loc în Balcani.

La 4/16 ianuarie 1876, printr-o notă circulară, ministrul de externe arăta agenţilor

români din străinătate că România se va opune cu armele oricărei ocupaţii străine şi că

ţara noastră nu era parte integrantă din Imperiul otoman, ci un stat separat (Sondajul

Catargiu). Efectiv se dispunea agenţilor români să sondeze opinia puterilor europene faţă

de actul independenţei României, în cazul prăbuşirii Turciei, şi faţă de un statut de

neutralitate garantat.15 Acest document preciza clar poziţia României în politica sa

externă: simpatia faţă de popoarele balcanice; concentrări de trupe; interesele României;

cooperarea cu puterile aliate împotriva Imperiului otoman.16

Nota guvernului român a reţinut atenţia marilor puteri, dar va provoca reacţii

diverse.17 Cea mai vehementă dintre puteri pare să fi fost Austro-Ungaria, care a

considerat nota guvernului român ca „neavenită, făcând apel la Tratatul de la Paris, care

nu mai prezenta siguranţă”.18

În acest context se încearcă discuţii cu Imperiul Otoman privind România, dar ca

întotdeauna turcii vor tergiversa lucrurile.19 Agentul român de la Constantinopol, gen.

Ioan Ghica, informează guvernul de la Bucureşti despre evenimentele din Turcia şi

discută problema neutralităţii României şi a Dunării, cu ministrul de externe turc.20

La Constantinopol, Turcia îşi va da acordul pentru neutralitatea Dunării în sectorul

Negotin-Vârciorova.21

O vie activitate diplomatică se desfăşoară şi la Petersburg, agentul român trimiţând

rapoarte despre poziţia Rusiei faţă de conflictul balcanic şi simpatia pentru România. De

asemenea, în acest context, o serie de documente arată simpatia românească pentru lupta

popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman (rapoartele agentului sârb de la

Bucureşti).22 România sprijină Serbia şi mai ales mişcarea bulgară (1875-1876).23

14 N. Corivan, op. cit., p. 297. În decembrie 1875, agentul român de la Constantinopol a venit la Bucureşti şi a înştiinţat guvernul că Ignatiev i-a comunicat acest lucru.15 C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 66. Pentru conţinutul notei şi semnificaţia sa, a se vedea şi N. Ciachir, op. cit., p. 145-146; N. Corivan, op. cit., p. 298; România în relaţiile..., p. 264-265.16 N. Ciachir, op. cit., p. 146-147.17 N. Corivan op. cit., p. 298-300.18 România în relaţiile..., p. 265.19 N. Ciachir, op. cit., p. 147.20 Ibidem, p. 148.21 N. Ciachir, op. cit., p. 148; România în relaţiile..., p. 265.22 Ibidem, p. 149.23 Ibidem, p. 150-153.

9

În lunile ianuarie-martie 1876, statul român, prin ministrul de externe, va

reconfirma neutralitatea României.24 Şi în lunile martie-aprilie 1876, guvernul român

reafirmă statutul de neutralitate al ţării.

La 24 iulie 1876 se formează un guvern liberal condus de I.C. Brătianu, care va

conduce destinele ţării până la 24 noiembrie 1878.25

În condiţiile accentuării luptei din Balcani împotriva Imperiului otoman (Serbia şi

Muntenegru se pregătesc de război), se hotărăşte accentuarea pe tărâm diplomatic a

cuceririi independenţei.26 Astfel, M. Kogălniceanu27 prezintă printr-o notă circulară Porţii

şi puterilor garante o serie de revendicări ale României faţă de Imperiul otoman (16/28

iunie 1876), referitoare la recunoaşterea numelui de România, a paşaportului, a agenţilor

diplomatici acreditaţi. Satisfacerea acestor revendicări ar fi dus la recunoaşterea

independenţei României.28

Deoarece Poarta a refuzat să satisfacă revendicările României, M. Kogălniceanu

era hotărât să împingă România în război. Acţiunea diplomatică a sa a fost întreruptă în

momentul în care la conducerea ţării a venit un nou guvern (cel liberal – I. C. Brătianu),

care era prim ministrul său de externe – N. Ionescu – pentru o neutralitate absolută.29

Evenimentele se vor precipita după iunie 1876, când Serbia şi Muntenegru vor

declara război Imperiului otoman.

După începerea războiului dintre Serbia, Muntenegru şi Imperiul otoman,

România va păstra neutralitatea.30 O dată cu venirea la conducerea ţării a guvernului

condus de I.C. Brătianu, acesta va încerca să aibă bune relaţii cu Rusia şi Austro-Ungaria.

În acest context, al apropierii de Austro-Ungaria, I.C. Brătianu îl va vizita în august 1876

pe Franz Joseph la Sibiu, asigurându-l de buna vecinătate a României.31 În ceea ce

priveşte relaţiile cu Rusia, la sfârşitul lunii septembrie 1876 (26 septembrie/8 octombrie)

a plecat la Livadia (în Crimeea) o delegaţie condusă de I. C. Brătianu, care a purtat

discuţii cu ţarul, precum şi cu o seamă de demnitari ruşi, ca Gorceakov, Miliutin, gen.

Ignatiev. Convorbirile au abordat o sferă largă de probleme, printre care necesitatea

încheierii unei convenţii între Rusia şi România, pe baza căreia să se asigure trecerea

nestigherită a trupelor ruse prin România.32

La plecarea lui I.C. Brătianu de la Livadia, cancelarul rus îl asigură că „de va fi

24 România în relaţiile..., p. 265; N. Corivan, op. cit., p. 300-301.25 I. Mamina, op. cit, p. 304-306.26 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 68.27 Venirea lui Mihail Kogălniceanu la Ministerul afacerilor externe (guvernul Epureanu) va da acţiunii externe o notă specifică. El va duce o politică de curaj, nuanţată, dând un impuls mai vioi relaţiilor diplomatice şi luând o serie de iniţiative (N. Corivan, op. cit., p. 301). Pentru acţiunile lui M. Kogălniceanu pe linia neutralităţii active, până la nota din 16/28 iunie 1876, vezi acelaşi autor, p. 306-310.28 N. Ciachir, op. cit., p. 153; C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 68-69.29 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 71.30 Despre atitudinea României, vezi N. Ciachir, op. cit., p. 156.31 România în relaţiile..., p. 267.32 N. Ciachir, op. cit., p. 159; N. Corivan, op. cit., p. 313-314.

10

război, vom şti să ne înţelegem; România nu va avea decât să câştige”.33

Diplomatul rus Nelidov, consilier al ambasadei ruse din Constantinopol, a avut

misiunea de a prezenta lui I.C. Brătianu propunerile Rusiei pentru negocierile cu

România. Cu acest prilej s-au pus bazele unei convenţii, dar a fost o convenţie pur

tehnică, fără prea multe angajamente din partea Rusiei.

În acest timp se stabilesc primele contacte secrete cu Turcia, care va trimite în

noiembrie la Bucureşti pe guvernatorul Tulcei – Ali Bey. Acesta avea misiunea de a se

asigura că guvernul român a abandonat ideea alianţei cu Rusia.34

În decembrie 1876, D. Brătianu a avut o misiune la Constantinopol, în timpul

desfăşurării Conferinţei puterilor garante având ca obiective obţinerea independenţei

(maxim) sau neutralitatea deplină (minim).35 Acţiunea se termină la 19 ianuarie 1877 fără

vreun rezultat concret (România fiind considerată de Turcia doar o provincie

privilegiată).

Problema înţelegerii româno-ruse a rămas în timpul convorbirilor de la

Constantinopol în suspensie, dar după conferinţă se distingea clar că această era

necesară.36 Până în luna aprilie 1877 existau tatonări reciproce, schimburi de opinii. La 17

martie, baronul Stuart insistă pentru încheierea convenţiei de trecere a armatelor ruse. La

1/13 aprilie 1877, într-un consiliu lărgit al ţării convocat ad-hoc s-au confruntat deschis

opiniile reprezentanţilor celor două orientări în politica ţării.37

La 3/15 aprilie 1877, M. Kogălniceanu revine la Ministerul de Externe, iar la 4/16

aprilie 1877 el va semna convenţia româno-rusă (împreună cu baronul N. Stuart). Pe baza

acesteia trupele ruse puteau tranzita teritoriul României38, iar Rusia îşi asuma obligaţia de

„a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, cum rezultă din

legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a

României”.

Convenţia avea 26 de articole şi prin aceasta România se angaja efectiv în

evenimentele din Balcani. La 10/22 aprilie 1877, Poarta solicită guvernului român o

acţiune comună de apărare împotriva trupelor Rusiei, dar ministrul de externe comunică,

la 11/23 aprilie, că această hotărâre nu poate fi luată decât de parlament.

La 12/24 aprilie a urmat declaraţia de război a Rusiei împotriva Turciei, după care

33 N. Corivan, op. cit., p. 314.34 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 77.35 Ibidem, p. 78-80.36 Ibidem, op. cit., p. 87.37 Ibidem, p. 89. Vezi şi N. Corivan, op. cit., p. 328.38 Pentru articolele convenţiei româno-ruse, atitudinea Europei, situaţia internă, a se vedea N. Ciachir, op. cit., p. 161; C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 90-92; România în relaţiile..., p. 270-272; N. Iorga, op. cit., p. 78-82; N. Corivan, op. cit., p. 328-329. O imagine deosebit de interesantă în ceea ce priveşte neutralitatea României în timpul crizei orientale, alianţa cu Rusia, atitudinea acesteia faţă de România, ne oferă istoricii americani Ch. şi B. Jelavich, op. cit., p. 182-185. Textul convenţiei se poate vedea şi în Memoriile regelui Carol I al României..., vol. III, p. 110-116 (ed. 1994). Detalii privind societatea românească, confruntările politice, sentimentul public se pot urmări şi la Nicolae Iorga, op. cit., p. 78-107.

11

ruşii au trecut Prutul în România. Ca urmare a tranzitului acordat armateui ruse, Poarta va

trece la o atitudine ostilă faţă de statul român. Chiar şi Franţa, Anglia, Austro-Ungaria

protestaseră vehement împotriva convenţiei româno-ruse şi erau de părere ca România să

nu coopereze cu Rusia.39

Consacrarea oficială a independenţei ţării a avut loc în ziua de 9/21 mai 1877, în

urma unei interpelări40 făcută în Camera Deputaţilor, relativ la necesitatea unei declaraţii

energice de independenţă a ţării şi notificarea noului statut al României tuturor puterilor

garante. M. Kogălniceanu răspunde prin afirmaţia de rezonanţă istorică: „Suntem

independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Camera şi Senatul au adoptat moţiuni în

sensul declaraţiei guvernului, tributul datorat Porţii a fost anulat şi trecut în contul

cheltuielilor pentru armată.

În prima fază a războiului, diplomaţia rusă, atât ţarul Alexandru al II-lea, cât şi

Gorceakov nu au dorit colaborarea armatei române, afirmând că nu aveau nevoie de

ajutorul militar al românilor.41

Prinţul Carol dorea ca armata română să se angajeze pe deplin în luptă, prin

aceasta urmărind ca ţara să câştige statutul de cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea

independenţei ei de către marile puteri.

La mobilizarea din 6 aprilie 1877, armata operativă a Românie avea un efectiv de

58.700 de oameni, beneficiind de 190 de tunuri de câmp şi 12.300 de cai, comparativ cu

armata rusă, care dispunea pe frontul din Balcani de 400 000 de oameni (noiembrie

1877). Aceste efective nu cuprindeau batalioanele de miliţii (33.000 de oameni), garda

orăşenească şi depozitele trupelor de linie. Aceste forţe au fost grupate în două corpuri de

armată şi o divizie de rezervă; fiecare corp de armată beneficia de două divizii, fiecare

divizie avea două brigăzi de infanterie (fiecare brigadă de infanterie avea două regimente

de dorobanţi şi unul de linie, iar fiecare regiment câte două batalioane a patru companii),

un batalion de vânători, o brigadă de cavalerie a două regimente, două baterii de artilerie

a şase tunuri şi o companie de geniu.

În ciuda neajunsurilor inerente oricărei armate, lipsită de experienţă câmpului de

luptă, forţele noastre militare participante la război s-au constituit într-un corp bine

articulat, cu o remarcabilă capacitate de izbire şi un moral excelent; ele nu s-au arătat mai

39 N. Corivan, op. cit., p. 333.40 Interpelarea în Camera Deputaţilor a fost făcută de Nicolae Fleva (N. Corivan, op. cit., p. 336).41 „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române. Forţele pe care ea le-a pus în mişcare spre a lupta contra Turciei sunt mai mult decât îndestulătoare ca să atingă scopul înalt pe care şi l-a propus împăratul când a început acest război”. Acesta este răspunsul dat principelui Carol de către Gorceakov la 17-29 mai 1877, nota respectivă fiind redactată de Nelidov (Memoriile regelui Carol I al României..., vol. III, p. 155). Pe scurt, despre colaborarea militară româno-rusă şi acţiunile armatei române pe frontul din Balcani, a se vedea Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 242-244. De asemenea, se poate consulta Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 180-181.

12

prejos nici în raport cu aliatul, nici cu inamicul.42

După evaluările otomane, armata turcă de pe toate teatrele de operaţiuni se ridica

la aprox. 500 000 de oameni, din care 190 000 în Peninsula Balcanică.

Operaţiunile militare în războiul din 1877-1878 s-au desfăşurat pe două direcţii:

Balcani (teatru de acţiuni militare) şi Caucaz. Hotărârea Rusiei de a desfăşura

principalele operaţiuni în Balcani se sprijinea şi pe popoarele creştine de aici.43

Textul convenţiei româno-ruse nu prevedea obligaţii militare pentru România.

Totuşi, armata română va executa o serie de misiuni importante.44

La 26 aprilie/8 mai, turcii de la Vidin au bombardat oraşul Calafat, iar românii au

răspuns cu artileria. Dueluri de artilerie s-au înregistrat şi la Giurgiu (27 aprilie/9 mai),

Olteniţa (28 aprilie/10 mai), Islaz (4/16 mai), Bechet (11/23 mai), Corabia (14/26 mai).

Pe Dunăre au fost scufundate şi nave turceşti care încercau să împiedice trecerea armatei

ruse (fapt consemnat la 29 aprilie/11 mai, în apropierea Brăilei; la 13-14 mai are loc

scufundarea unui monitor turcesc prin participarea canonierei româneşti „Rândunica”).

Trupele ruse au trecut Dunărea la 10/22 iunie 1877, între Galaţi şi Brăila, şi la

15/27 iunie, pe la Zimnicea-Sistov, aici fiind sprijiniţi de trupele române. La 3/15 iulie

armata rusă a atacat Nicopole, pe care l-a cucerit la 5/17 iulie, şi apoi s-au îndreptat spre

Plevna.

După eşecurile ruseşti (în privinţa cuceririi cetăţii Plevna) din 8/20 şi 17/29 iulie

1877, armata română va trece Dunărea la cererea Rusiei. La 23 iulie/4 august 1877,

armata română va fi structurată în două părţi distincte: armata de operaţiune şi armata de

observaţie. Ruşii acţionau în Balcani pe trei direcţii: est, centru şi vest (sectorul Plevna).

La 19/31 iulie, marele duce Nicolae solicită principelui Carol participarea armatei

române la acţiune, prin celebra telegramă.45

La 20 august/1 septembrie 1877, grosul armatei române începe să treacă Dunărea

în apropiere de Corabia (podul Siliştioara-Măgura). În cadrul cooperării s-a stabilit ca

trupele româno-ruse din sectorul Plevna să fie puse sub ordinul prinţului Carol. După

concentrarea trupelor româno-ruse în jurul Plevnei au început pregătirile în vederea

ofensivei din 30 august/11 septembrie, cunoscută sub numele de „cea de-a treia bătălie de

la Plevna”.46

Cu tot eroismul dat dovadă de ostaşii ruşi şi cei români, Plevna nu a fost cucerită.47

A fost cucerită însă puternica redută Griviţa I. În acţiunea de cucerire a Plevnei din 30

august, armata română a avut 1.300 de morţi (printre care maiorul Gh. Şontu, V.

42 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 121.43 N. Ciachir, op. cit., p. 195.44 Pentru operaţiuni militare până la intrarea armatei române în campanie, a se vedea C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 135-167.45 N. Ciachir, op. cit., p. 103. A se vedea şi Memoriile regelui Carol I al României..., p. 191-192.46 Vezi Memoriile..., p. 234-243.47 Pe scurt despre atacula supra Plevnei şi eroismul armatei române, a se vedea Nicolae Iorga, op. cit., p. 153-154.

13

Mărăcineanu şi alţi militari români).

La 2/14 septembrie, ţarul hotărăşte să nu se mai dea nici un atac împotriva cetăţii

Plevna până când nu vor sosi ajutoare din Rusia cu care să încercuiască complet reduta,

silindu-l pe Osman Paşa să se predea.

Pentru a se preîntâmpina un atac inamic dinspre Vidin şi pentru a împiedica

acţiuni de hărţuire s-a hotărât cucerirea cetăţii Rahova, care se găsea la jumătatea

drumului dintre Plevna şi Vidin. La 9/21 noiembrie Rahova a fost cucerită de trupele

colonelului Slăniceanu şi gen. Mayendorf. Armatele româno-ruse au fost primite cu

aclamaţii de populaţia bulgară.

La Rahova, armata română pierde patru ofiţeri (C. Ene, D. Giurescu, N. Radovici,

Paul Bordeanu) şi 169 de grade inferioare, precum şi 162 de răniţi.

În ceea ce priveşte Plevna, aici, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, Osman Paşa a

încercat spargerea blocadei, dar a eşuat – la ora 14.00 a dat ordinul de capitulare pentru

întreaga armată. Capitularea armatei turceşti a fost un moment marcant al războiului,

eveniment ce nu putea fi comparat cu nici o altă victorie a ruşilor în campania din 1877.48

La Plevna, Osman Paşa se va preda colonelului Cerchez49, împreună cu alţi 34.000

de prizonieri (după unele surse, 40.000). După căderea Plevnei, armata rusă va continua

acţiunea pe trei direcţii spre Adrianopol. În cadrul acestui plan, armata română va primi o

serie de misiuni, şi anume să încercuiască cetăţile Vidin şi Belogradcik (14-17 decembrie

1877). Cu puţin timp înainte, la 2/14 decembrie 1877, Serbia va reintra în război. Este

cucerită şi reduta de la Smârdan. Operaţiile din jurul Vidinului şi cucerirea redutei de la

Smârdan constituie unele dintre cele mai glorioase fapte de arme româneşti din istoria

războiului de la 1877-1878.

Vidinul nu a mai fost cucerit, pentru că la 23 ianuarie 1878 a fost încheiat

armistiţiul dintre ruşi şi turci (la Kazalâk).

Contribuţia poporului român la războiul din 1877-1878 este concludentă. Astfel,

independenţa României n-a fost obţinută prin mărinimia marilor puteri, ci pe câmpul de

luptă, prin jertfele de sânge ale ostaşilor români.50

Noul an 1878 va începe nefavorabil pentru Imperiul otoman, în condiţiile în care

Adrianopolul era cucerit de caveleria rusă în seara zilei de 8 ianuarie 1878. Aflat în faţa

unui dezastru militar, guvernul otoman a cerut un armistiţiu Rusiei, care a fost semnat la

19/31 ianuarie 1878, marcând astfel încetarea ostilităţilor.

La două zile după încehierea armistiţiului, armata greacă începe şi ea operaţiunile

48 N. Ciachir, op. cit., p. 207. Pentru acţiunea de cucerire a Plevnei, a se vedea şi Memoriile..., p. 314-334.49 Osman Paşa va avea o întrevedere cu col. Cerchez, pe care îl anunţă că el şi armata sa „se dau prizonieri”. În momentul când acesta vrea să predea sabia ofiţerului român, colonelul consideră că nu o poate primi şi că aşteaptă instrucţiuni de la gen. Ganeţki (N. Iorga, op. cit., p. 330).50 Pentru aprecieri şi mărturii străine despre eroismul românesc, a se vedea N. Ciachir, op. cit., p. 211-222. Pierderile armatei române au fost aproximativ de 10.000 de oameni, la o evaluare cam 10% din efectivele utilizate.

14

militare (21 ianuarie/2 febr. 1878), dar la presiunea Rusiei şi Angliei acestea încetează.

În acest context, cancelarul Gorceakov, care definitivase proiectul, îl însărcinează

pe Ignatiev să treacă, în drumul său spre Adrianopol, şi pe la Bucureşti, pentru a-i

comunica prinţului Carol şi lui M. Kogălniceanu intenţiile ruseşti. În cursul discuţiilor de

la Bucureşti, reprezentantul rus caută să prezinte faptul că revenirea Dobrogei la România

era o compensaţie pentru cele trei judeţe care aveau să revină Rusiei. Misiunea lui

Ignatiev la Bucureşti a rămas fără nici un rezultat, la fel şi cele ale României de a

participa la încheierea armistiţiului.

Aliaţii balcanici care luptaseră împotriva Imperiului otoman (România, Serbia,

Muntenegru) nu au fost acceptaţi la încheierea armstiţiului şi la preliminariile păcii de la

San Stefano51.

Tratatul cuprindea 29 de articole52 şi a fost semnat de generalul-conte Nikolai

Ignatiev, membru al Consiliului imperial şi de Alexandru Nelidov, consilier de stat, din

partea Rusiei, iar din partea Imperiului otoman de către Savfet-Paşa, ministrul afacerilor

externe şi Saadulah-Bei, ambasadorul Turciei la Berlin. La semnarea tratatului n-au luat

parte şi celelalte state care au luptat împotriva turcilor, participarea lor nefiind admisă de

Rusia. Prin acest tratat, învingătorul, adică Rusia, şi-a impus punctul de vedere, dictând

condiţii grele învinsului şi trecând peste o serie de obligaţii faţă de unele dintre marile

puteri care s-au declarat neutre în timpul conflictului.

Tratatul semnat prevedea recunoaşterea independenţei României, Serbiei,

Muntenegrului şi crearea unui mare Principat autonom al Bulgariei, cu ieşire la marea

Neagră şi la marea Egee. Cu toate acestea, documentele arată că dintre statele angajate în

conflict numai Muntenegrul şi noul Principat Autonom Bulgar erau mulţumite de

prevederile tratatului de la San Stefano.53 România şi Serbia, deşi li se recunoştea

independenţa de stat, protestează totuşi împotriva tratatului, socotind că interesele lor în

ansamblu le-au fost lezate. Grecia era de asemenea profund nemulţumită, deoarece

tratatul o ocolise, iar crearea unei Bulgarii mari vecine însemna pentru ea o catastrofă tot

atât de mare ca desfiinţarea Imperiului Bizantin (1453).

Articolul 2 din tratatul de la San Stefano preciza că „Sublima Poartă recunoaşte în

mod definitiv independenţa principatului Muntenegru”. Diplomaţia ţaristă, sprijinind

Muntenegrul, încerca să oprească infiltrarea Austro-Ungariei, ca şi a Italiei de altfel, în

această parte a Peninsulei Balcanice.

Deşi devenea stat independent, Serbia era profund nemulţumită de prevederile

tratatului de la San Stefano, întrucât Bosnia şi părţi din Herţegovina rămâneau în afara

graniţelor ei; mai mult, ea trebuia să evacueze o serie de teritorii pe care armata sa le

51 Ibidem, p. 229-234.52 Ibidem, p. 243.53 Pe scurt, despre prevederile tratatului, a se vedea C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 281-287.

15

eliberase în decembrie 1877 – ianuarie 1878. Însă ceea ce-I nemulţumea cel mai mult pe

sârbi era crearea unui mare principat bulgar (160 000 km2).

Articolele 6-12 se ocupă pe larg de Principatul Autonom Bulgar, cu un guvern

creştin şi o miliţie naţională, ocupând o mare parte a Peninsulei Balcanice. Principele

urma să fie ales în deplină libertate de populaţie şi confirmat de poartă, dar nici un

membru al dinastiilor domnitoare ale marilor puteri nu va putea fi ales principe al

Bulgariei. O adunare a notabililor va elabora, sub supravegherea unui comisar imperial

rus şi în prezenţa unui comisar otoman, sistemul de organizare a unei administraţii

viitoare, potrivit precedentelor stabilite în 1830, după pacea de la Adrianopol, în

principatele dunărene.54

Tratatul mai prevedrea obligaţii pentru Poartă de a efectua reforme în Epir, în

Thesalia şi „în celelalte părţi ale Turciei europene”. De asemenea, în insula Creta trebuia

să se aplice în mod scrupulos „Regulamentul organic din 1868, ţinând socoteală de

dorinţe deja exprimate de către populaţia indigenă”.

Articolul 12 prevedea ca toate fortificaţiile de pe Dunăre să fie distruse, pe ambele

maluri ale Dunării vasele de război erau interzise în apele principatelor României, Serbiei

şi Bulgariei (în afară de vasele uşoare destinate poliţiei fluviale şi servicului vămilor), iar

„drepturile, obligaţiile şi prerogativele Comisiunii internaţionale a Dunării de jos sunt

menţinute intacte”.

Articolul 24 al tratatului stabilea că „Bosforul şi Dardanelele vor rămâne deschise,

atât în timp de pace, cât şi în timp de război, vaselor de comerţ ale statelor neutre care vin

din porturi ruseşti sau se îndreaptă spre aceste porturi. Deci diplomaţia rusă a ţinut seama

de efortul României şi a obligat Turcia să-i recunoască acesteia independenţa absolută,

dar în acelaşi timp ne-au fost luate judeţele din Basarabia.

Prin articolul 19 Rusia obligă Turcia să-i plătească despăgubiri de război în

valoare de 1,41 miliarde de ruble, însă, ţinând seama de greutăţile financiare ale

Imperiului Otoman, consimte ca o parte din sumă să fie înlocuită cu o serie de teritorii,

printre care şi Dobrogea (sangeacul Tulcea, adică districtele Chilia, Sulina, Mahmudia,

Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia, împreună cu insulele

din Deltă şi insula şerpilor).

La trei zile de la semnarea tratatului de la San Stefano, Andrassy, cancelarul

Imperiului Austro-Ungar, a cerut în mod oficial convocarea unui congres european al

marilor puteri care să revizuiască tratatul semnat între ruşi şi turci.55

La nemulţumirile Austro-Ungariei se adaugă şi cele ale Germaniei, Angliei,

Franţei şi chiar Italiei.56 Pe lângă protestele marilor puteri, şi statele balcanice România, 54 N. Ciachir, op. cit., p. 246.55 N. Ciachir, op. cit., p. 250.56 Pentru confruntările diplomatice europene de la San Stefano şi până la congresul de la Berlin, a se vedea Ibidem, p. 250-264; România în relaţiile..., p. 288-289.

16

Serbia şi Grecia au avut o serie de obiecţii împotriva tratatului de la San Stefano.57

Rusia, considerând că nu poate declanşa un nou război cu majoritatea puterilor

mari din Europa, în special cu Austro-Ungaria şi cu Anglia, a fost nevoită să accepte

convocarea unui congres care să revizuiască hotărârile tratatului de la San Stefano.

Congresul şi-a deschis lucrările la Berlin la 1/13 iunie 1878.

La masa tratativelor s-au întâlnit cei doi foşti beligeranţi, Rusia şi Turcia, precum

şi celelalte cinci mari puteri, care doreau a diminua cât mai mult din avantajele revenite

Rusiei prin pacea de la San Stefano. Confruntarea diplomatică se va da în special între

Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, cele mai interesante în problema orientală, secondate de

Franţa şi de Italia sub privirea atentă a lui Bismarck, care deţinea preşedinţia congresului.

În momentul deschiderii congresului, la 1/13 iunie 1878, România obţinuse puţine

certitudini în urma „bătăliei” diplomatice pe care o dusese. Exista acum speranţa că prin

prezenţa delegaţilor români la congres (Ion C. Brătianu şi M. Kogălniceanu) care spuneau

punctul de vedere românesc, se vor putea influenţa şi hotărârile luate aici.58

În şedinţa din 5/17 iunie s-a discutat problema Bulgariei, unde reprezentanţii

Angliei şi Austro-Ungariei căutau să tragă cât mai multe foloase. În aceeaşi şedinţă,

datorită divergenţelor legate de problema Bulgariei, delegaţiile Austro-Ungariei, Rusiei şi

Angliei au hotărât să-şi împărtăşească vederile în întruniri particulare pentru a uşura

lucrurile.

În ce priveşte discuţiile şi soluţionarea problemei bulgare, la Berlin, unele dintre

acestea au avut importanţă şi pentru România. Referitor la prevederile art. 8 de la San

Stefano, privind staţionarea trupelor ruse în Bulgaria şi dreptul de a trece prin România,

se va stabili după diverse propuneri (în special din partea Austro-Ungariei) că evacuarea

se va face în timp de nouă luni, în Bulgaria, şi de un an pentru România.

Având în vedere aportul militar al ţării noastre, toţi delegaţii, inclusiv ai Turciei,

au fost de acord cu recunoaşterea independenţei de stat. Dar această recunoaştere a

independenţei era condiţionată de două clauze: înlăturarea discriminărilor confesionale

(art. 44)59 şi cedarea către Rusia a porţiunii „teritoriului Basarabiei..., care la apus se

mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura

Stari-Stambulului. În schimb celor trei judeţe din Basarabia, României i se „oferea”

Dobrogea cu Delta Dunării (art. 45 şi 46).60

Aşa cum s-a permis celor doi delegaţi români, I. C. Brătianu şi Mihail

Kogălniceanu, să-şi susţină memoriul lor, în şedinţa din 19 iunie 1878, la insistenţele

57 Despre acţiuni comune în aces sens, vezi pe larg Ibidem, p. 252-253.58 Pe larg despre congresul de la Berlin şi România, vezi Ibidem, p. 291-298.59 Printr-un amendament, şi pentru Bulgaria şi Serbia se stabilise egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor şi deplina libertate pentru exercitarea tuturor cultelor; acest articol presupunea pentru România modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866, care era referitor la limitarea drepturilor celor care nu erau de religie creştină.60 N. Ciachir, op. cit., p. 269.

Angliei s-a aplicat acelaşi principiu Greciei, deşi aceasta nu participase la război.

Muntenegru a fost sprijinit de delegaţii ruşi să-şi menţină majoritatea teritoriilor

obţinute la San Stefano, inclusiv portul Bar, în ciuda discuţiilor cu Andrassy.

După cum se ştie, Congresul de la Berlin confirma independenţa României,

Serbiei şi a Muntenegrului, Bulgaria era împărţită în două: Principatul Autonom Bulgar şi

Rumelia Orientală (teritoriu autonom sub autoritatea sultanului), Bosnia şi Herţegovina

treceau sub autoritatea Austro-Ungariei, iar Anglia, pe baza unei înţelegeri prealabile cu

Turcia, primea spre administrare insula Cipru.

După Congresul de la Berlin (iulie 1878) şi până la izbucnirea primului război

mondial (1914), Europa de sud-est a fost teatrul unor evenimente legate de interesele

Marilor Puteri în această zonă sau de lupta de eliberare a popoarelor balcanice care încă

nu erau independente (împotriva Imperiului Otoman). Desigur că au existat şi unele

conflicte între statele balcanice sau chiar acţiuni comune ale acestora pentru a lichida

Imperiul Otoman (din Europa) şi pentru a-şi alipi unele teritorii care considerau că le

aparţin.

România a constituit în această perioadă un pol de stabilitate, având relaţii de

prietenie şi bună vecinătate cu vecinii săi balcanici (Serbia, Bulgaria, Muntenegru,

Grecia, Imperiul Otoman), deseori aplanând conflictele zonale sau chiar fiind un factor de

mediere între părţi.

După 1878, România va fi atentă la politica balcanică, încercând deseori să adopte

o poziţie de neutralitate sau intervenind atunci când „butoiul cu pulbere” din Balcani era

gata să „explodeze”.

Pentru a avea o imagine a sud-estului european din această perioadă, este necesar a

face cunoscute câteva evenimente mai importante la care România a fost martoră sau

chiar a participat (fie diplomatic, fie militar): 1878-1883 - acţiuni ale balcanicilor legate

de problema Dunării; 1881 - alipirea Thesaliei şi o parte a Epirului la Grecia; războiul

sârbo-bulgar - 1885 - şi pacea de la Bucureşti - 1886; războiul greco-otoman - 1897;

schimbarea dinastiei în Bulgaria (1887) şi Serbia (1903); revoluţia junilor turci - 1908;

proclamarea independenţei Bulgariei - 1908; alipirea Bosniei şi Herţegovinei la Austro-

Ungaria; criza cretană - 1908-1909; războaile balcanice - 1912-1913.

Două au fost evenimentele cu implicaţii mai profunde în politica balcanică din

partea României: războiul sârbo-bulgar (1885) şi pacea de la Bucureşti (1886) şi

războaiele balcanice (1912-1913) şi pacea de la Bucureşti (1913).

La 6/18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopoli (Plovdiv),

capitala Rumeliei Orientale, prilej cu care au fost izgoniţi guvernatorul turc şi funcţionarii

săi, fiind proclamată unirea ambelor Bulgarii. La 9/21 septembrie, prinţul Alexandru de

Battemberg, însoţit de St. Stambolov, preşedintele Sobreniei, a sosit la Plovdiv,

18

consacrând acest act. Vestea a surprins cercurile politice şi diplomatice.

În principiu, Turcia era puterea cea mai interesată în această problemă. Ea a

decretat o mobilizare parţială care a întârziat mult, iar trupele trimise la graniţa Rumeliei

au fost cu totul insuficiente, întreaga armată bulgară fiind masată aici.61

Actul de la 1885 a fost primit însă cu multă ostilitate de Rusia, forţa protectoare.

Astfel, ţarul Alexandru al III-lea ordonă lui Giers să protesteze oficial împotriva

încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin62, îl şterge pe prinţul Battenberg din

cadrele armatei ruse şi recheamă pe toţi ofiţerii ruşi care erau în serviciul Bulgariei.

Unirea Rmeliei Orientale cu principatul bulgar a trezit dorinţa regelui Milan al

Serbiei de a obţine compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei.

Considerând o Bulgarie mare drept un pericol în egală măsură pentru România şi

Grecia, cât şi pentru Serbia, se propunea o demonstraţie sârbo-română împotriva

Bulgariei, Milan fiind de acord ca România să ocupe imediat Silistra şi o linie până la

Rusciuk-Varna.63

De fapt, cel mai indicat să protesteze împotriva încălcării tratatului de la Berlin era

guvernul turc, deoarece bulgarii alungaseră din Rumelia Orientală pe guvernatorul turc,

iar atitudinea Serbiei nu era nici pe departe justificată.64 De altfel Poarta, prin ezitările

sale, a lăsat să treacă timpul în care o intervenţie armată era încă posibilă.

Privitor la atitudinea României, la 14/26 octombrie 1885 principele Bulgariei

transmitea profunda sa recunoştinţă guvernului român pentru atitudinea corectă dovedită

faţă de Bulgaria65, în ciuda faptului că existaseră zvonuri privitoare la o alianţă sau

înţelegere cu Grecia sau Serbia, care bineînţeles au fost dezminţite în modul cel mai

formal.66

Nu este contestat faptul că, din dorinţa de a opri sau măcar a limita războiul,

România a cerut Bulgariei şi Serbiei să nu transporte arme sau trupe pe Dunăre.

Pentru soluţionarea problemei Rumeliei Orientale s-a hotărât convocarea la

Constantinopol a unei conferinţe a ambasadorilor statelor care au participat la congresul

de la Berlin.67 România a cerut să se ia în discuţie şi demolarea fortificaţiilor din

Bulgaria, în special cele de la Vidin, însă nu s-a ţinut cont de cererea României.

În timp ce la Constantinopol se desfăşura conferinţa, la 2/14 noiembrie 1885,

guvernul sârb, sprijinit de Austro-Ungaria, a declarat război Bulgariei, pe motiv că în

zona de frontieră au fost atacate unele posturi de grăniceri sârbi.

Operaţiunile militare au demarat o dată cu pătrunderea trupelor sârbeşti pe

61 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I).62 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I), telegramă cifrată de la Sofia, din 20.09.1885.63 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I), telegramă cifrată dela Sofia, din 6/18.09.1885.64 Arhiva MAE, vol. 202 (1885), dosar nr. 41 B.65 Nicolae Ciachir, România în sud-estul Europei (1848-1886), p. 208.66 Arhiva MAE, vol. 202, dosar 41, f. 1.67 „Românul” din 3 noiembrie 1885.

19

teritoriul Bulgariei, îndreptându-se spre Sofia, însă trupele bulgare au reuşit să respingă

atacul principal dat de sârbi la Slivniţa, trecând apoi la contraofensivă. Pătrunzând pe

teritoriul Serbiei, ele au provocat o puternică înfrângere sârbilor, la Pirot.68

România a ajutat pe măsura posibilităţilor sale cele două ţări, trimiţând ambulanţe

ale Crucii Roşii atât în Serbia, cât şi în Bulgaria, primind cu această ocazie mulţumiri din

partea ambelor state.69 În Serbia, ambulanţa românească a amenajat trei spitale şi a îngrijit

circa 300 de răniţi. În Bulgaria a fost amenajat un spital unde au fost îngrijiţi 125 de

răniţi. S-au cheltuit 40.578 lei, din care 15.435 lei în Serbia şi 23.143 lei în Bulgaria.70

După victoria bulgarilor de la Pirot, numai intervenţia Austro-Ungariei a salvat

Serbia de la o înfrângere totală. Ministrul Austro-Ungariei la Belgrad i-a cerut lui

Battemberg sub formă de ultimatum să oprească ofensiva şi să sisteze operaţiunile

militare.71

La 18/30 decembrie 1885, ostilităţile dintre sârbi şi bulgari au fost suspendate pe

toată linia frontului, iar la 10/22 decembrie 1885 s-a semnat armistiţiul dintre Serbia şi

Bulgaria, fixându-se o zonă neutră pe o distanţă de 9 km în adâncime.

Războiul a durat 16 zile, la el participând mase mari ale populaţiei, dar fără

entuziasm, mărindu-se astfel opoziţia dintre popor şi rege.

La propunerea Rusiei, marile puteri au intervenit la Belgrad, Sofia şi

Constantinopol, pentru a propune demilitarizarea generală a Serbiei şi Bulgariei.

Reprezentantul României la Belgrad anunţa că Serbia este gata să demobilizeze armata.

El mai transmitea că sârbii vor o pace onorabilă şi ar fi de acord ca negocierile de pace să

se ducă la Bucureşti.

Agentul român la Sofia, Beldiman, raporta la rândul său că Bulgaria este gata să

demobilizeze armata dacă marile puteri îi garantează că nu va mai fi atacată.

În legătură cu locul de desfăşurare a tratativelor, şi Bismarck era de părere ca ele

să se ţină la Bucureşti, deoarece România - prin poziţia sa neutră şi prin raporturile de

prietenie şi bună vecinătate cu toate statele - şi-a câştigat unanim simpatia.72

Încă de la 15/27 ianuarie 1886, într-o telegramă trimisă de Liteanu, agentul român

de la Berlin, acesta reproducea o nouă discuţie avută cu Bismarck, în care acesta lasă să

se înţeleagă că Battemberg va trata direct cu sultanul şi pacea va fi semnată în curând.73

Pe baza acordului turco-bulgar74, semnat în februarie 1886, se recunoştea

suzeranitatea Porţii otomane asupra Rumeliei Orientale, în schimb Alexandru de 68 „Românul” din 11-12 noiembrie 1885.69 Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 95.70 „Românul” din 18 decembrie 1885.71 Arhiva MAE, vol. 208 (1885), dosar nr. 41, lit. B, nr. 1, p. 62.72 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană, p. 413.73 Arhiva MAE, vol. 208, dosar 41 B1.74 „Românul” din 9 februarie 1886 anunţa că, pe baza acordului turco-bulgar, Bulgaria urma să ajute Turcia cu trupe în caz că era atacată în posesiunile sale europene şi să plătească în fiecare an tezaurului imperial 400.000 lire, din care 150.000 cu titlu de tribut.

20

Battemberg a fost numit guvernatorul provinciei.75 În acest fel se realiza de fapt alipirea

Rumeliei la Bulgaria.76 La 4/16 aprilie 1886 a fost emis firmanul prin care Poarta îl

recunoştea pe Battemberg ca guvernator al Rumeliei Orientale.

Tratativele de pace de la Bucureşti au început la 23 ianuarie/4 februarie 1886, când

a avut loc prima şedinţă de lucru. Pe baza art. 5 al armistiţiului din 9/21 decembrie 1885,

pentru negocierile de pace au fost numiţi următorii delegaţi:

1. din partea Sultanului - Midjid Paşa - ca prim delegat77

2. din partea prinţului Battemberg - G.G. Nechoff, ca delegat doi78

3. din partea regelui Serbiei - Mijatovici.79

Din partea României lua parte la şedinţă Alexandru Lahovary, director în

Ministerul Afacerilor Externe, care cunoştea bine problemele balcanice.80

Încă de la deschiderea lucrărilor, delegaţii şi-au exprimat satisfacţia faţă de linia

corectă a guvernului român şi faţă de sentimentele pacifiste ale României.81

Din cele nouă şedinţe, opt au fost de fapt şedinţe de lucru, ultima fiind rezervată

iscălirii tratatului. În şedinţa a opta, din 18 februarie/2 martie 1886, au avut loc discuţiile

referitoare la articolul unic.82

Datorită poziţiei de conciliere a Turciei, delegatul sârb a acceptat şi el articolul

unic. Astfel, pacea dintre Serbia şi Bulgaria a fost restabilită pe baza status-quo-ului, iar

tratatul urma să fie rectificat în 15 zile.83

Tratatul de pace a fost iscălit la 19 februarie/3 martie 1886.84 În ultima şedinţă,

delegatul Turciei şi-a exprimat satisfacţia pentru restabilirea păcii în Balcani şi a

mulţumit României pentru rolul avut în medierea conflictului. Delegatul sârb a relevat

concursul real al Guvernului şi al poporului român, iar delegatul bulgar s-a asociat la cele

spuse de colegii săi, adăugând că speră „ca pacea să fie durabilă şi mulţumeşte

guvernului şi poporului român pentru rolul jucat”.85

A doua zi după iscălirea tratatului de pace, ministrul de Externe al României a

organizat un prânz festiv în cinstea delegaţilor participanţi la tratativele de pace. Au fost

invitate la acest prânz şi alte personalităţi din lumea diplomatică, unde „s-a băut vinul

păcii”.86

Totuşi, criza balcanică nu s-a rezolvat complet prin iscălirea Păcii de la Bucureşti.

75 Arhiva MAE, vol. 208, dosar 41 B1. Telegramă cifrată din Sofia.76 Teritoriul Bulgariei creşte la 96.345 kmp, cu o populaţie de 3.070.988 locuitori.77 Era directorul presei din MAE al Imperiului otoman.78 Era guvernatorul Băncii Naţionale a Bulgariei.79 Ministru plenipotenţiar al Serbiei la Londra.80 Proces verbal nr. 1 al şedinţei din 23 ian./4 feb. 1886. Nota MAE din 27 ian. 1886.81 Nota MAE din 27 ian. 1886.82 Proces verbal nr. 8 al şedinţei din 18 feb./2 mar. 1886.83 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar nr. 7/1886.84 „Românul” din 4 martie 1886.85 Arhiva MAE, proces verbal nr. 9 din 19 feb./3 mar. 1886.86 „Românul” din 5 martie 1886.

21

Rusia, iritată de prinţul Battemberg, reuşeşte să provoace o lovitură de stat în Bulgaria,

să-l răstoarne pe acesta şi să instaureze un guvern rusofil. Datorită amestecului Germaniei

şi Austro-Ungariei, şi acest guvern a fost răsturnat, instalându-se o regenţă germanofilă.

Relaţiile ruso-germane devin foarte încordate, aproape de limita războiului. Abia în 1887,

printr-un compromis al marilor puteri, criza bulgară a fost soluţionată.

În perioada 1886-1900, diplomaţia românească a continuat să cultive relaţii de

bună vecinătate şi înţelegere cu toate statele balcanice87, neavând probleme majore acute

de litigiu. Totuşi, în 1892 a rupt relaţiile diplomatice cu Grecia, din cauza succesiunii

averii lui Vaghelis Zappa, relaţii reluate după 1896, iar în anii 1899-1900 relaţiile cu

Bulgaria deveneau deosebit de încordate din cauza câtorva insulte de pe Dunăre, cea mai

importantă - Bujorăscu, care au devenit obiect de litigiu între cele două state, conflict care

s-a limitat practic la atacuri în presa şi parlamentele celor două ţări.

Pe linia relaţiilor comerciale şi consulare dintre România şi statele balcanice,

merită să consemnăm Tratatul de Comerţ şi navigaţie cu Turcia (1887), Tratatul de

Comerţ cu Serbia (1890), Aranjamentul comercial cu Bulgaria (1896), Aranjamentul

telegrafic cu Serbia (1896), Convenţia comercială cu Turcia (1897), Convenţia româno-

sârbă pentru construirea unui pod peste Dunăre între Ţigănaşi şi Brza Planka, pentru

racordarea căilor ferate române cu cele sârbeşti (1898), Convenţia specială cu Bulgaria

(1900), Protocolul în vederea unei convenţii consulare cu Turcia (1900) şi Convenţia

comercială între România şi Grecia.

Un eveniment care va atrage atenţia sud-estului european va fi şi războiul greco-

otoman (1897). Cauza acestui război a fost generată de răscoala populaţiei din Creta

(1896), care cerea respectarea autonomiei interne înscrisă în statutul organic din 1868,

precum şi reformele promise, înscrise în hotărârile Congresului de la Berlin (1878).

Guvernul grec a trimis voluntari şi apoi trupe regulate în sprijinul insurgenţilor, iar

aceştia au proclamat unirea cu Elada (în februarie 1897).

În 1897, când Imperiul otoman se afla în război cu Grecia, iar Serbia şi Bulgaria

concentrau trupe la graniţă88, Turcia insista să încheie un tratat defensiv cu România.

Acest tratat ar fi uşurat soarta Imperiului otoman, căci România se bucura acum de o

mare autoritate politică şi morală în sud-estul Europei.89

Războiul se termină favorabil turcilor, ştirbind prestigiul Greciei în sud-estul

Europei, primind despăgubiri în valoare de 4 milioane lire aur turcesc şi cedarea de către

Grecia a unor poziţii strategice, dar fără localităţi.

Revenind la relaţiile româno-otomane în timpul războiului cu Grecia, este de

amintit faptul că Turcia condiţiona rezolvarea recunoaşterii mitropolitului pentru

87 Nicolae Ciachir, ...88 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 34, f. 54.89 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 1 (1897), filele 1-2.

22

aromâni, în funcţie de alianţa pe care o propusese României.

Deoarece turcii continuau să tergiverseze rezolvarea cererilor guvernului român,

ministrul român acreditat la Constantinopol, Trandafir Djuvara, face constatarea că în

1900 relaţiile devin tot mai reci şi îşi arat nedumerirea faţă de o asemenea politică,

întrucât Imperiul otoman ar fi găsit în România un partener corect şi dezinteresat.90

Anul 1903 actualizează problema macedoneană, prin izbucnirea unei puternice

răscoale sprijinită deschis de către Bulgaria, Serbia şi Grecia, şi înăbuşită în mod sălbatic

de autorităţile otomane. La această răscoală au participat mulţi aromâni stabiliţi în

Macedonia, iar republica proclamată la Kruşevo era locuită în mare majoritate de

aromâni.

Bilanţul a fost tragic:

- 201 sate total sau parţial arse;

- 4.694 persoane masacrate;

- 70.835 de locuitori rămaşi fără adăpost, peste 30.000 fiind nevoiţi să se refugieze

de teama represaliilor, în plus neavând unde să locuiască.

Având în vedere că şi populaţia aromână fusese supusă persecuţiilor turceşti,

guvernul român a trimis bani şi alimente pentru ajutorarea populaţiei.

Deşi România făcuse o serie de servicii Imperiului otoman în anii 1903-1904,

sultanul amâna mereu recunoaşterea doleanţelor aromânilor. Abia la 9 mai 1905 sultanul

va promulga iradeaua prin care se recunoştea şi se permitea constituirea comunităţilor

aromâne în cadrul Imperiului otoman.91

Pe lângă această iradea, din 9/22 mai 1905, guvernul otoman, în speţă Ministerul

de Justiţie şi al Cultelor, adresa la 10/23 mai 1905 o teşcherea Partiarhului Egumenic,

care îi comunica: „... fără a schimba nimic din dependenţa Aromânilor faţă de Patriarhul

Egumenic, aceştia nu trebuie să mai fie împiedicaţi de a-şi celebra slujba religioasă prin

preoţii lor proprii şi în limba lor naţională, nici de a se sluji de această limbă în

învăţământ”.92

De asemenea, din iniţiativa diplomaţiei vieneze, are loc în 1900 o întrevedere la

Abbazzia între regele Carol I al României şi regele George al Greciei, unde se ajunge la o

înţelegere mai largă între cele două părţi.93

Puterile Centrale, căutând să contracareze influenţele rusă, engleză şi franceză în

Balcani, căutau să aplaneze conflictele dintre statele balcanice, ca ele, în bloc, să fie

fidele Triplei Alianţe. În acelaşi timp, blocul franco-rus, creat în 1893, făcea eforturi să

90 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 34, filele 259-260.91 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 47, filele 12-14.92 Alexandru Lohovari, Amintiri diplomatice (Constantinopol, 1902-1906), Bucureşti, 1935, p. 63.93 Cei doi suverani au stat împreună 5 zile. Au constatat solidaritatea de interese şi pericolul din partea Bulgariei. Carol a vorbit de aromâni, primind asigurări că partea greacă va sprijini aceste doleanţe, iar grecii, despre rezolvarea afacerii Zappa, în favoarea lor, şi despre interesele comerciale în România. Nici un document nu a fost iscălit cu prilejul acestei întrevederi.

23

atragă Anglia de partea sa, în ciuda unor puternice divergenţe, şi să contracareze la rândul

său poziţiile Puterilor Centrale în sud-estul Europei.94

În ceea ce priveşte Serbia, deşi păşise pe calea dezvoltării, nu avea o evoluţie

normală; instabilitatea internă, scandalurile de la curte şi în special politica externă -

înfeudată total Vienei - au indignat nu numai opinia publică, ci şi un număr tot mai mare

de ofiţeri. Încă din anul 1901 un grup de ofiţeri din organizaţia „Mâna Neagră”, condusă

de căpitanul Dumitrievič Dragotin-Apis, a hotărât să dea o lovitură de stat prin înlăturarea

de la tron a lui Alexandru Obrenovič. Cert este faptul că de asasinarea în mai 1903 a lui

Alexandru Obrenovič nu era străin consulul rus la Belgrad. Este desemnat ca succesor

Petar Karageorge, reintroducându-se Constituţia din 1888, instaurându-se astfel un regim

mai democratic, rezultatul reflectându-se favorabil asupra întregii vieţi politice,

economice şi culturale ale ţării.

În zona balcanică relaţiile Serbiei cu Bulgaria şi Grecia erau în general încordate,

mărul discordiei constituindu-l Macedonia.

Statul muntenegrean rămâne în zona balcanică cel mai înapoiat la începutul

secolului XX, deşi îşi modernizase câteva oraşe, câteva porturi şi deschisese în 1909 o

mică porţiune de cale ferată între Bar şi Virpazar, dar fără importanţă economică prea

mare.

În domeniul politicii externe, prinţul Nicolae urmăreşte să ocupe Herţegovina.

În ce priveşte Grecia, după 1900 continuă să se dezvolte, din punct de vedere

economic, iar împrumuturile din anii 1901, 1902 şi 1907, de la Comisia Financiară

Internaţională, au fost alocate pentru înzestrarea şi modernizarea armatei şi în special

pentru dezvoltarea reţelei de căi ferate.

Deşi Puterile Centrale urmăreau o apropiere între România şi Grecia, pentru a

contracara elementul slav din Peninsula Balcanică şi a paraliza apropierea ce se contura

între Rusia şi Bulgaria, relaţiile româno-greceşti continuau să fie reci, în ciuda discuţiilor

purtate de regele Carol I şi regele George al Greciei la Abbazzia, în 1901.95

Iritarea a atins punctul culminant în 1905, după ce sultanul a iscălit iradeaua prin

care acorda drepturi elementului aromân.

I.2. Sud-estul european de la revoluţia ”junilor turci” (1908) până

la izbucnirea războiului italo-turc (1911)

La începutul secolului XX, chestiunea orientală era în plină desfăşurare, omul

bolnav (Imperiul otoman) trăgând să moară, acesta continuând să depindă din ce în ce

94 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul european în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 295.95 Al. Em. Lahovari, Amintiri diplomatice..., pag. 204.

24

mai mult de statele europene. Paralel cu această situaţie, continuau şi frământările interne

politice şi sociale.96

România, deşi nu se învecina geografic cu Imperiul otoman, a urmărit cu multă

atenţie evenimentele ce s-au derulat în anii 1908-1909, interesată în primul rând în

menţinerea echilibrului balcanic.97

Guvernul otoman era pus faţă în faţă nu numai cu insurecţii ale creştinilor, ci şi cu

nemulţumirea care creştea din nou în interiorul societăţii musulmane.98

Principalele puncte din programul Junilor Turci le constituiau salvarea Turciei de

sub monarhia absolută, reintroducerea Constituţiei din anul 1876, faptul în sine fiind

cunoscut sub denumirea de „Ilici Meşrutyet”99 (Al doilea Parlament).

Mişcarea Junilor Turci, fiind lipsită de unitate, a dat naştere la cinci orientări

politice:

- filo-occidentală

- proislamistă

- naţionalist-turcă

- socialistă.100

Programul politic al Junilor Turci era inspirat direct din Revoluţia franceză.

Modelul de democraţie pe care voiau să-l aplice în Turcia era similar codului francez.101

În afară de comitetul de la Paris, mai exista un grup mai important al organizaţiei

Unitate şi Progres, condus de prinţul Sabahadin, nepotul sultanului Abdul Hamid al II-

lea. Cei din grupul său erau moderaţii, adică aripa dreaptă a Junilor Turci. Semnificativ

este şi faptul că această societate va găsi sprijin chiar şi în diferite organizaţii armeneşti,

macedo-române, bulgăreşti etc., întărindu-se astfel baza ei socială prin participarea nu

numai a musulmanilor, dar şi a creştinilor din imperiu.

Pe plan internaţional, în urma creării Antantei (1907), diplomaţia engleză propune

Petersburgului ca acesta să sprijine programul de reforme al Marii Britanii în Macedonia,

înţelegerea perfectându-se în timpul întrevederii din iunie 1908 de la Reval, dintre

Eduard al VII-lea şi Nicolae al II-lea.102

Diplomaţia engleză era îngrijorată deoarece Germania şi Austro-Ungaria

începuseră să controleze economia şi politica Imperiului otoman, iar poziţiile Angliei se

subţiaseră, prin efectuarea de reforme şi prin autonomia Macedoniei, ei scoţând-o de sub

jurisdicţia sultanului şi implicit a Germaniei şi Austro-Ungariei.103 Acest gest a provocat 96 Mehmed Ali Ekrem, Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300-1918), Bucureşti, 1994, p. 162.97 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei, Bucureşti, 1998, p. 406.98 Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 256.99 Mehmed Ali Ekrem, op. cit., p. 163.100 Ibidem.101 Nicolae Iorga, Istoria statelor balcaice în epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913, p. 352.102 Nicolae Ciachir, Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, 1996, p. 143-144.103 Ibidem, p. 144.

25

o reacţie neaşteptată din partea forţelor conducătoare, luând astfel naştere încă un partid,

Liga Mahomedană.104

Marele vizir Chiamil paşa, pus de Junii Turci, fără să fie membru al partidului de

guvernământ, profitând de faptul că se creaseră încă două partide, liberal şi clerical, a

încercat o tentativă de a forma un guvern cu aceste ultime două partide. Tentativa a eşuat,

Junii Turci l-au demis pe guvernatorul general al Macedoniei, Huseyn Hilmi paşa, omul

lor de încredere.105 Tocmai în aceste zile, când se crease impresia că partidul Unitate şi

Progres îşi consolidase din nou poziţia, s-a produs o gravă lovitură asupra Junilor Turci.

Profitând de dificultăţile politice întâmpinate de Junii Turci, adversarii au

considerat că a sosit momentul să acţioneze exacerbând în acest scop sentimentele

religioase ale populaţiei.106 Tactica acestora era aţâţarea soldaţilor împotriva ofiţerilor

membri ai Comitetului Unitate şi Progres, lipsind astfel partidul de guvernământ de

sprijinul cel mai puternic, armata.107 Deviza reacţiunii era şeria, sau seriat, însemnând

porunca lui Allah.

Tactica a reuşit, soldaţii s-au răsculat, producând un adevărat haos în capitală.

Marşul trupelor din Rumelia asupra capitalei, în frunte cu generalul Mahmut

Sekvet paşa, şi având ca şef de stat major pe Mustafa Kemal108 şi Enveri bei, viitoarele

personalităţi de frunte ale Turciei, stârnesc panică în seraiul padişahului. Sunt expediate

unităţi militare fidele sultanului, pentru a opri marşul asupra Istanbulului. Însă trupele

sultanului sunt înfrânte, iar Abdul Hamid este detronat la 27 aprilie 1909, în locul lui

fiind urcat pe tron Mahomed al V-lea. În urma acestei lovituri, Junii Turci au pus

definitiv mâna pe conducerea statului.109

Marile puteri erau îngrijorate ca nu cumva noul regim turc, consolidându-se, să

înlăture amestecul fără limite în treburile Porţii. Rusia şi Anglia urmăreau ca regimul

constituţional să nu fie un exemplu molipsitor pentru musulmanii care se aflau sub

jurisdicţia lor.

În ceea ce priveşte Austro-Ungaria, aceasta urmărea în mod sistematic infiltrarea

sa în sud-estul Europei, încă de la începutul anului 1908. Prin ministrul său de Externe,

Alois von Aehrental, a prezentat un proiect de cale ferată pornind de la frontiera austriacă

prin sageacul Novi Pazar110 să ajungă la Salonic, deci deschiderea unui drum rapid la

104 Ibidem, p. 143-144.105 Nicolae Iorga, op. cit., p. 354.106 Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 358.107 Mehmed Ali Akrem, op. cit., p. 165.108 Mustafa Kemal, viitorul preşedinte al Turciei, cel care a pus bazele instituţiilor Turciei moderne.109 Mehmed Ali Ekrem, op. cit., p. 166.110 Sangeacul Novi Pazar a atras atenţia marilor puteri în 1878, când pe baza hotărârilor congresului de la Berlin acestea au permis Austro-Ungariei să-şi cantoneze aici trupe, sangeacul rămânând mai departe sub jurisdicţia Porţii. Era compus din 11 districte (cazaş), dintre care cele mai importante erau Novi Pazar, Mitrorice, Sjemice, Eusimje etc.

26

Marea Egee - proiect care produsese în special iritarea Rusiei şi a Serbiei.111

Pe lângă interesele economice, sangeacul Novi Pazar avea o importanţă strategică

cu puternice implicaţii politice, deoarece prezenţa trupelor austriece era impedimentul

principal pentru Serbia şi Muntenegru de a anexa această fâşie de teritoriu şi a avea

graniţă comună.112

Ivindu-se noi perspective şi profitând de revoluţia turcă, curtea de la Viena a

hotărât să anexeze Bosnia şi Herţegovina, mai ales că prin convocarea unui parlament,

acestea urmau să-şi trimită reprezentanţi în acest for legislativ. Aehrental s-a gândit să

facă acest lucru cu asentimentul marilor puteri, vizând în special Rusia.113 În acest scop se

ajunge la un acord ruso-austriac în septembrie 1908, la castelul Buchlau, prin care Rusia

urma să fie de acord cu anexarea celor două provincii, în schimb Austro-Ungaria

promitea să o ajute să modifice regimul strâmtorilor Mării Negre, adică posibilitatea

trecerii fără rezerve a navelor de război ruseşti.114

În timp ce Izlovski căuta cu asiduitate aderenţi printre marile puteri care erau

dispuse să accepte modificarea regimului strâmtorilor în favoarea Rusiei, diplomaţia de la

Ballplatz, dând dovadă de făţărnicie sau dorind să-şi ia revanşa pentru 1878, se gândea să

proclame Bosnia şi Herţegovina ataşate la Imperiul său, dar fără să respecte tratatul

încheiat cu Rusia.115

Fără să aştepte răspunsul Angliei şi fără ca problema strâmtorilor să fie

reglementată, în spiritul discuţiilor de la Buchlau, împăratul Franz Joseph emite la

20.09/5.10.1908 rescriptul privind anexarea Bosniei şi Herţegovinei, iar a doua zi a fost

decretată mobilizarea.116

Diplomaţia vieneză, în scopul agravării situaţiei din Europa, impulsionează pe

bulgari încât, în aceeaşi zi, Ferdinand soseşte la Târnovo, unde proclamă în mod solemn

independenţa regatului bulgar, el luându-şi titlul de „Ţar al bulgarilor”117, aşa cum lasă să

se înţeleagă destul de clar şi telegrama trimisă Junilor Turci: „... Azi 22 septembrie orele

3 dimineaţa, prinţul Ferdinand a proclamat independenţa Bulgariei”.118

Acest fapt a nemulţumit Rusia, care avertizase pe bulgari să nu se grăbească cu

proclamarea independenţei, pentru că Viena va specula acest lucru şi, plecând dela

precedentul bulgar, considerat o încălcare a tratatului de la Berlin (1878), ar profita de

situaţie, anexând Bosnia şi Herţegovina.119

111 Istoria diplomaţiei (sub redacţia Potemkin), vol. II, p. 221.112 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. ?.113 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 22/1908, f. 1-2 (în 1908 Aehrental a întreprins o vizită de tatonare în unele capitale europene).114 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 426-427.115 Istoria diplomaţiei (sub redacţia Potemkin), vol. III, p. 223-224.116 „Universul” din 24.09.1908.117 „Universul” din 23.09.1908.118 „Universul” din 23.09.1908.119 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 29/1908, f. 1-5.

27

Guvernul sârbesc era rezervat în chestiunea turco-bulgară, însă el lua o poziţie

ostilă contra anexării Bosniei şi Herţegovinei, dacă nu făţişă, cel puţin întreţinând spiritul

războinic ce domnea în rândurile populaţiei.120

Serbia va protesta în mod solemn la Londra, Roma, Paris, Berlin şi Petersburg,

contra încălcării tratatului de la Berlin de către Austro-Ungaria.121 Serbia, constatând

poziţia intransigentă a Vienei, l-a trimis pe Stoian Nevokovici, încercând să ajungă - în

special cu turcii - la o înţelegere, deoarece ambele state aveau de apărat interese

identice.122

De asemenea, se urmărea încheierea unei alianţe, a statelor balcanice, capabile de

a se apăra şi de a bara pătrunderea brutală a marilor puteri în sud-estul Europei. Iniţial, în

această alianţă, trebuia să intre Serbia, Muntenegru şi Turcia, iar în faza a doua, Bulgaria,

Grecia şi România.123

La 8 octombrie 1908 guvernul rus va emite o notă prin care marile puteri erau

invitate la un congres pentru revizuirea tratatului de la Berlin. Chestiunea principală de

discutat era aceea de a da Turciei compensaţii în schimbul pierderilor.124

O compensaţie consta în evacuarea Sadjacului Novi Pazar de către Austro-

Ungaria. Diferit de acesta, Bulgaria şi Grecia va trebui să plătească Turciei mari

despăgubiri băneşti, Bulgaria pentru Rumelia, iar Grecia pentru Creta.

Austro-Ungaria nu dorea să ia parte la acest congres atâta timp cât nu avea

garanţie că în chestiunea bosniacă nu va fi nici o hotărâre în această conferinţă.125

Germania, ca şi Austro-Ungaria, a lăsat s se înţeleagă că se opune cu hotărâre

intenţiei de a se acorda compensaţii Serbiei.126

În ceea ce priveşte poziţia Muntenegrului, prinţul acestuia a trimis la Belgrad

următoarea telegramă: „Dacă armata sârbească va înainta spre malurile Drinei, armata

mea va înainta contra Herţegovinei”127, oferind în acest fel sprijinul armatei sale contra

Austriei.

Însă jocurile erau astfel făcute, Austro-Ungaria dobândise consimţământul Italiei

la anexarea Bosniei şi Herţegovinei, renunţând la art. 29 al tratatului de la Berlin, lăsând

astfel Muntenegru sub influenţă italiană şi acordând Italiei de a avea o staţiune pentru

flota sa la Anitvaro.128

În ceea ce priveşte Bulgaria, aceasta îşi declarase independenţa o dată cu acţiunea

120 „Universul” din 28.09.1908.121 „Universul” din 28.09.1908.122 „Universul” din 30.09.1908.123 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 23/1909; vezi Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor...”, p. 315.124 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 8/1909, f. 1-2.125 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 8/1909, f. 3-4.126 „Universul” din 28.10.1908.127 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 19/1909, f. 2.128 „Universul” din 30.09.1908.

28

Austro-Ungariei.129 Anexarea Bosniei şi Herţegovinei, se credea la Berlin, se putea duce

la bun sfârşit, fără dificultăţi diplomatice, dacă ea nu ar fi coincis cu acţiunea Bulgariei -

„... Bulgaria, aflând de vestea anexării, s-a grăbit ca să-şi lege acţiunea de cea austriacă,

pentru a se ascunde în spatele ei”.130 Însă un război turco-bulgar era considerat la Berlin

ca fiind imposibil.131

Francezii îi îndemnau pe bulgari să se păzească de a face un joc ce ar aduce

Austriei foloase discutabile, iar Bulgariei numai pagubă.

Se punea problema unui demers comun al marilor puteri la Constantinopol şi

Sofia, privind înlăturarea litigiului dintre Turcia şi Bulgaria, despăgubirea financiară a

Turciei şi recunoaşterea independenţei Bulgariei.132

În privinţa despăgubirilor, Turcia urma să primească de la Bulgaria 75 de milioane

franci aur, iar pentru căile ferate orientale, 50 de milioane franci aur, deci un total de 125

de milioane franci aur.133

În ceea ce priveşte Rusia, ministrul de externe Izvolski declara că proclamarea

independenţei Bulgariei nu a venit pe neaşteptate şi nici anexarea Bosniei şi

Herţegovinei.134

În cazul unui război, Rusia se angaja să păstreze o completă neutralitate, cu toate

că în cercurile oficiale ruseşti domnea o mare nemulţumire contra Bulgariei şi Austriei.135

Totuşi, în ciuda acestor nemulţumiri în cadrul tratativelor turco-bulgare, atunci

când otomanii pretindeau suma de 125 de milioane franci aur, oferindu-li-se numai 82 de

milioane, turcii insistau asupra sumei, Rusia s-a oferit să scadă 125 de milioane franci aur

din datoria pe care otomanii o datorau Rusiei ca urmare a războiului din 1877-1878,

urmând ca în decurs de 50 de ani guvernul bulgar să redea Rusiei 82 milioane, restul fiind

suportat de Petersburg.136 În acest sens, a fost iscălit la 3 martie 1909 protocolul ruso-turc,

iar la 6 aprilie protocolul bulgaro-turc, unde guvernul recunoaşte „... noua situaţie politică

din Bulgaria”.

Revenind la Grecia, aceasta urmărea, ca şi până acum, să profite de pe urma

contradicţiilor dintre cele trei puteri garante (protectoare), pentru a-şi realiza unitatea

statală.

Chestiunea cretană, rămasă în suspensie după „criza bosniacă” din 1908, constituia

un subiect pe care fiecare din marile puteri căuta să-l evite, deoarece alte probleme cereau

o rezolvare urgentă, iar readucerea în prim-plan a conflictului greco-turc ar fi complicat

129 „Românul” din 29.09.1908.130 „Românul” din 29.09.1908; pentru amănunte vezi şi „Universul” din 24.09.1908.131 „Universul” din 25.09.1908.132 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 6/1909, f. 1-4.133 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 321; „Universul” din 3.10.1908.134 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1909; „Universul” din 18.11.1908.135 Ibidem.136 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 321.

29

situaţia.137

Lucrurile se precipită, mai ales că la 16 iulie 1909 trupele engleze, franceze,

italiene, precum şi cele ruseşti, părăsesc Creta138, pentru ca în ziua următoare, prin

arborarea drapelului grecesc pe fortăreaţa din Caanea, „să se facă un pas mai mult spre

anexare”, în ciuda protestelor Turciei şi a garanţiilor date de puterile garante în

menţinerea status-quo-ului.139

Turcia era dispusă să acorde autonomie insulei Creta, cu condiţia să se recunoască

suzeranitatea sultanului asupra acesteia. Neavând încredere în unele asigurări date, Poarta

a invitat guvernul grec să declare în mod expres guvernului turc că nu are nici o intenţie

de a cuceri Creta şi că respinge orice acţiune care ar putea fi privită ca o netezire spre

anexare.

Cu toate aceste demersuri, chestiunea cretană va fi definitivată o dată cu sfârşitul

primului război balcanic, când practic Creta intră sub administraţie grecească, pentru ca

în Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913) să se consfinţească acest fapt.

137 * * *, Afirmarea statelor naţionale din centrul şi sud-estul Europei, p. 198.138 Ibidem, p. 209.139 „Universul” din 17.07.1909.

30

Capitolul II. Peninsula Balcanică, de la izbucnirea războiului italo-turc

(1911) până la Conferinţa de la Londra (mai 1913)

II.1. Războiul italo-turc. Pacea de la Lausanne

Ieşind cu prestigiul zdruncinat după criza bosniacă140, guvernul rus revine în

forţă la problemele de politică externă, încercând să ajungă la un acord cu Italia, în

problema zonelor de influenţă din Balcani, şi să realizeze o breşă în cadrul Triplei

Alianţe. În urma întrevederii de la Racconigi, dintre ţarul Nicolae al II-lea şi regele

Victor Emanuel al III-lea, secondaţi de miniştrii de Externe Izvolski şi respectiv

Tittoni, Italia şi Rusia au ajuns la un acord secret încheiat la 24.10.1909, în care era

schiţat următorul program comun care să se opună expansiunii în Balcani141:

1. menţinerea status-quo-ului în Balcani;

2. să vegheze la aplicarea principiului naţional, contribuind la dezvoltarea

statelor balcanice în scopul înlăturării oricărei supremaţii străine;

3. ambele părţi se obligau de comun acord să se opună tuturor tendinţelor

contrare: adică Italia se obliga să aibă o atitudine binevoitoare faţă de interesele Rusiei

în problema Strâmtorilor, iar Rusia faţă de interesele Italiei în Cirenaica şi

Tripolitania.142

Deşi acordul de la Racconigi a fost o revanşă (destul de slabă) a Rusiei la adresa

Austro-Ungariei, în urma eşecului în problema „crizei bosniace” şi a reglementării

Strâmtorilor, totuşi acest acord a marcat un nou pas de desprindere a Italiei din

sistemul Triplei Alianţe.143 Astfel, foarte curând Austro-Ungaria a fost nevoită să se

angajeze faţă de Italia că nu va recurge la noi anexiuni în zona Peninsulei Balcanice

fără să fi semnat cu partenerul său mediteranean „... un acord prealabil bazat pe

principiul unei compensaţii”.

Încă din 1900 Italia se gândea să anexeze Tripolitania şi Cirenaica şi, în acest

sens, ea obţinuse consimţământul Franţei.144

Profitând de situaţia încordată dintre Anglia, Franţa şi Germania, de faptul că

Imperiul otoman îşi trăia ultimele zvâcniri, în ciuda revoluţiei „Junilor turci”, de faptul

că ocuparea Tripolitaniei şi Cirenaicei n-ar fi deranjat prea mult Austro-Ungaria, care

140 Rusia mizase pe sprijinul Austro-Ungariei în vederea deschiderii Strâmtorilor pentru navele sale de război, dar diplomaţia austro-ungară a ales altă cale pentru rezolvarea „crizei bosniace”.141 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 324.142 Ibidem.143 Ibidem, p. 325; vezi Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă..., p. 278.144 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1964, p. 339.

31

era sensibilă în Balcani, în septembrie 1911 este declarat războiul italo-otoman.145 Mai

ales Tripolitania era în atenţia experţilor italieni, deoarece împreună cu Sicilia

reprezenta o deosebită importanţă strategică.146

Războiul declarat Imperiului otoman, spre deosebire de precedentele acţiuni

coloniale, s-a bucurat de o largă popularitate în rândul opiniei publice.147

Deşi italienii au lichidat fără prea multă dificultate micile garnizoane turceşti

stabilite în Tripolitania şi Cirenaica148, populaţia băştinaşă arabă refuză să capituleze,

făcând incursiuni inopinate, Turcia refuzând să capituleze.149 Cu unele dificultăţi,

italienii ocupă Dodecanezul, bombardează Beirutul şi alte porturi din cadrul Imperiului

otoman şi chiar dardanelele150, dar se abţin a lărgi operaţiunile militare în această zonă,

pentru a nu supăra marile puteri.151

O dată cu începerea războiului în Africa de Nord, regele muntenegrean a

telegrafiat la Roma pentru a oferi serviciile sale, punând armata la dispoziţie pentru a-i

ataca pe turci.152 Propunerea muntenegreană a fost respinsă. Era cert în acel moment că

marile puteri, în speţă şi Italia, nu doreau iniţierea unui eventual front în sud-estul

eruopean, ceea ce ar fi putut duce - aşa cum s-a şi întâmplat - la rezultate dintre cele

mai neaşteptate.153 Aparent atunci Serbia se situa pe poziţia unei neutralităţi absolute şi

necondiţionate, declarându-se că „nu vor mişca nici un soldat cât timp evenimentele

nu-i vor sili imperios să o facă”.154

Regele Carol I al României se arăta îngrijorat de acest război şi de modul brutal

în care încerca Italia să anexeze o serie de teritorii din Africa de Nord155, în timp ce

presa italiană cataloga România, în general, şi pe regele Carol I, în special, drept

„jandarmul balcanilor”.156

Rusia era decisă, folosindu-se de conflict să obţină deschiderea Strâmtorilor

pentru flota sa militară, dar s-a izbit nu numai de împotrivirea Germaniei, ci şi de a

aliaţilor ei: Franţa şi Anglia.

În clipa izbucnirii războiului italo-turc, bulgarii au intenţionat să intre în luptă

împotriva otomanilor. Ministrul bulgar acreditat în Italia şi şeful Statului Major bulgar

au dus tratative la Roma, cerând să acţioneze în comun. Italia a refuzat colaborarea,

145 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 327.146 Ibidem.147 Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975, p. 428.148 Turcia nu a mobilizat armata la capacitatea ei maximă, ci numai o parte din trupe au fost trimise să lupte, restul fiind cantonate în Macedonia şi Tracia Răsăriteană, de teama unui război cu statele vecine balcanice.149 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 328.150 Ibidem; vezi şi „Universul” din 13.11.1911.151 Ibidem.152 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, f. 167.153 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, f. 171-173.154 Arh. St. Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. 9/1912, f. 1.155 Arh. St. Bucureşti, Microfilme Franţa, rola 25, vol. VII, f. 219-220.156 „Universul” din 5 martie 1912.

32

rugând Bulgaria să nu acţioneze, pentru a nu transforma războiul într-unul european.157

Pe de altă parte, elementele lucide de la Sofia îşi dădeau seama că dacă s-ar fi

produs colaborarea, armata bulgară ar fi riscat să primească singura lovitură decisivă

din partea armatei turce în zona Adrianopol.158

Deşi Imperiul otoman era în agonie, unităţile sale militare erau bine dotate,

încât, fără o colaborare sârbă, greacă sau rusă, armata bulgară ar fi fost înfrântă şi, ceea

ce ar fi fost mai grav, s-ar fi compromis pe plan balcanic. De asemenea, se puteau ivi

situaţii neprevăzute din partea vecinilor balcanici.159

Noul regim turc, temându-se să nu fie atacat - în special de Bulgaria -, a făcut

mai multe propuneri de alianţă României, dar a fost refuzat, atât în 1908, cât şi în

cursul anilor următori.160

La 18 octombrie 1912, prin pacea de la Lausanne, se punea capăt războiului

italo-turc, care durase, cu intermitenţe, peste un an de zile, şi prin care Italia primea

Tripolitania161, Cirenaica şi Dedeconezul. În aceeaşi zi izbucnea primul război

balcanic, între Grecia, Serbia şi Muntenegru pe de o parte, şi Turcia pe de altă parte.162

II.2. Antanta Balcanică. Primul război balcanic

În perioada anterioară, popoarele balcanice, inclusiv statele lor naţionale ce

apăruseră incipient şi incomplet, fuseseră mai degrabă obiect, şi nu subiect al relaţiilor

din zonă, situaţie care a început să se modifice o dată cu secolul XX.163 Necesitatea

unei acţiuni comune fusese gândită mai înainte, fiind însoţită chiar şi de ideea unei

federalizări.164 Colaborarea într-un astfel de scop fusese încercată în mai multe rânduri,

în 1867, 1882, 1899 etc.165

În 1897 şi apoi în 1904 se ajunsese chiar la tratate între sârbi şi bulgari.166 În

1909, printr-un raport confidenţial Ionel Brătianu era informat că „de la declararea

independenţei Bulgariei, Serbia îşi dă mare osteneală pentru câştigarea simpatiei

noului regat”.167

157 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 328.158 Ibidem, p. 329.159 Ibidem.160 Arhivele MAE, fond 1921, vol. 60, f. 112.161 În luptele din Tripolitania a participat, în calitate de combatant, şi ofiţerul Mustahal Kemel (1881-1938), viitorul făuritor al Turciei moderne şi primul ei preşedinte (Musta Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 367).162 Ibidem, p. 364.163 * * *, Afirmarea statelor naţionale şi unitare..., p. 153.164 Ibidem.165 În 1866 Austro-Ungariei i-au fost făcute propuneri de alianţă de către Grecia şi România (privitor la „chestiunea cretană”).166 Arhiva MAE, Fond 1921, f. 20.167 Arhiva MAE, Fond 1921, f. 63.

33

În aceeaşi direcţie, principele moştenitor Alexandru întreprinde o vizită la Sofia

în ianuarie 1910. Presa de la Belgrad, cât şi cea de la Bucureşti situau această iniţiativă

în contextul intereselor comune antiotomane şi al unei uniuni balcanice ce se profila la

orizontul politic.

Speranţele unei uniuni balcanice au crescut şi mai mult o dată cu vizita la

Belgrad, în februarie 1910, a prinţului Ferdinand al Bulgariei.168 După aceasta a urmat

o anumită răcire a relaţiilor sârbo-bulgare.169

În acelaşi timp, conştiinţa că nici unul din statele balcanice nu-şi poate înfăptui

singur ţelurile într-un război cu Turcia a impus o singură soluţie de rezolvare, o

înţelegere reciprocă, şi a accelerat activitatea pentru formarea unei alianţe balcanice.

Atunci, ca şi în alte împrejurări istorice, relaţiile interbalcanice au stat într-un raport

direct de condiţionare şi intercondiţionare cu marile puteri, care au căutat să folosească

situaţia pentru a-şi realiza propriile ţeluri.170

În urma unor mari eforturi, prin tratative care s-au purtat un an de zile, s-a ajuns

la formarea unei alianţe cuprinzând Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, la care urma să

adere şi Grecia.

Începuturile alianţei balcanice prin tratative între Bulgaria şi Serbia s-au aflat

sub egida Rusiei. Într-o primă formă, Rusia a inclus şi Turcia, ca o barieră împotriva

Triplei Alianţe, însă nu putea strânge laolaltă toate ţările balcanice care erau interesate

în primul rând de lichidarea stăpânirii otomane.171 La început, prin Rusia, alianţa

balcanică s-a legat de Antanta, păstrându-şi însă relativă autonomia şi detaşându-se

apoi complet.172

Încă de la prima întâlnire s-a discutat acceptarea alianţei pe baze defensive,

luându-se în considerare trei cazuri distincte dintre care unul în neconcordanţă cu

realitatea173:

- pentru colaborarea în cazul unui atac din partea Turciei, pentru ambele ţări;

- pentru colaborare în cazul unui atac al Austro-Ungariei împotriva Serbiei;

- la insistenţele Bulgariei s-a luat în discuţie posibilitatea unui atac din partea

României contra Bulgariei.174

Discuţiile s-au purtat circa un an de zile, punctul nevralgic constituindu-l

împărţirea Macedoniei, zonă dorită de ambele părţi.175 La 13 martie 1912 au fost

semnate tratatul de alianţă şi prietenie şi o anexă secretă. În anexă, în articolul 1, se 168 „Universul” din 5.03.1910.169 „Universul” din 5.03.1910.170 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, Bucureşti, 1995, p. 122.171 Ibidem, p. 123.172 Este remarcabilă declaraţia ministrului de Externe rus, Sazonov: „I-am pierdut din mână”.173 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, p. 34-35.174 Fapt de care nu era străin Ministerul Afacerilor Externe român.175 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.

34

prevedea practic pornirea unui război ofensiv contra Turciei. În articolul 2 se prevedea

repartiţia ţinuturilor macedonene fiecăreia dintre semnatare.

La 12 mai 1912, la Mănăstirea Rila, cei doi şefi de stat major, J. Ficev - din

partea Bulgariei - şi R. Putnic - din partea Serbiei - semnau o convenţie militară cu

obligaţii ale părţilor contractante, atât pentru un război ofensiv, cât şi defensiv.

Articolul II al convenţiei militare avea următorul conţinut: „Dacă România

atacă Bulgaria, Serbia se obligă să-i declare imediat război şi să participe cu 100.000

de combatanţi. Dacă Serbia singură sau împreună cu Bulgaria se va afla în acel

moment în război cu un al treilea stat, ea va angaja contra României toate trupele pe

care le are la dispoziţie”.176 În articolul III Bulgaria se obligă să ajute Serbia cu cel

puţin 200.000 de oameni în cazul unui atac austro-ungar.177

A urmat apoi formarea unei alianţe bulgaro-greceşti, după ce Atena respinsese

teza bulgară a unei „autonomii” macedonene, în care cercurile greceşti vedeau o etapă

intermediară înaintea ocupării de către bulgari.

Renunţându-se la stabilirea unei înţelegeri prealabile privind teritoriul Turciei

europene, s-a semnat un tratat de apărare la 29 mai 1912. Cu câteva zile înainte de

începerea efectivă a războiului, a fost semnată şi convenţia militară bulgaro-greacă din

5 mai 1912.178

În iulie 1912 se ajunsese la o înţelegere verbală bulgaro-muntenegreană care

prevedea printre altele ca Muntenegru să declanşeze primul acţiuni militare împotriva

Turciei.179

La 27 septembrie 1912 s-a semnat o convenţie politică şi militară sârbo-

muntenegreană cu caracter ofensiv faţă de Turcia şi defensiv faţă de Austro-Ungaria.180

În ciuda faptului că relaţiile dintre cele două ţări fuseseră încordate datorită

dorinţei Muntenegrului de a anexa nordul Albaniei: Scutari, Pech şi Djakova181,

teritoriul revendicat şi de Serbia, cât şi datorită faptului că asupra cabinetului de la

Cetinje plana suspiciunea de a fi în legături secrete cu Viena şi de a juca rolul - avut

cândva de Serbia - de Piemont al slavilor sudici.182

Îmbinând presiunea unor eventuale sancţiuni economice cu promisiunea unor

demersuri energice pentru a obliga Turcia să întreprindă reforme, acţiunea marilor

puteri a fost ineficientă. Rusia sperase că alianţa va fi orientată contra Austro-Ungariei

şi dorea acum menţinerea păcii. Germania era categoric împotriva războiului şi a

176 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, p. 34-35.177 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 124.178 „Universul” din 23.10.1912.179 „Universul” din 19.10.1912.180 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 124.181 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „casa Regală”, dosar 18/1912, f. 1-2.182 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „casa Regală”, dosar 18/1912, f. 1-2.

35

oricărei modificări a situaţiei din Balcani în general şi din Imperiul otoman în

special.183

Considerând că pregătirile de război erau aproape terminate, cele patru state

balcanice s-au decis să treacă la acţiune. De formă, neaşteptându-se la un răspuns

pozitiv, au trimis la Constantinopol, la 29.09.1912, o notă ultimativă prin care se

cereau următoarele184:

- autonomia Macedoniei în frunte cu un guvernator;

- recunoaşterea sferei intereselor Greciei în Epir şi ale Serbiei în Serbia veche;

- Bulgaria a luat asupra sa garantarea intereselor Macedoniei;

- realizarea art. 23 din tratatul de la Berlin (introducerea reformelor).185

Aceste cereri urmau a fi transpuse în practică într-un termen de şase luni, sub

controlul marilor puteri.186 Era de fapt inacceptabile pentru Constantinopol, pe care de

altfel le-a şi respins.

Bulgaria era încă neliniştită de eventualitatea unui acord turco-român.187 La 16

septembrie 1912, ministrul bulgar la Bucureşti, Kalinkoff, într-o întrevedere avută cu

Titu Maiorescu (primul ministru al României), l-a întrebat ce atitudine ar avea

România în cazul unui conflict cu Turcia în care Bulgaria ar avea de apărat drepturile

conaţionalilor săi, făcând aluzie, după părerea lui Titu Maiorescu, despre o convenţie

militară încheiată între România şi Imperiul otoman.188

Prin răspunsul primit, ministrul bulgar a fost asigurat că „Zvonurile nu sunt

întemeiate, că România nu poate uita că ea însăşi şi-a câştigat independenţa luptând

contra Imperiului otoman şi că, prin urmare, dacă bulgarii, sârbii şi grecii, creştini

ortodocşi ca şi noi, vor să lupte pentru îmbunătăţirea sorţii conaţionalilor de sub

stăpânire turcească, România va păstra o strictă neutralitate, întrucât nu va fi vorba - se

specifică în răspuns - de schimbări teritoriale”.189

Într-un articol apărut în ziarul bulgar „Den” ies la iveală temerile politicii

bulgare: „Raporturile dintre cele două state n-au încetat să fie prieteneşti, chiar dacă pe

cerul lor s-ar fi arătat vreodată vre-un nour, aceasta nu a fost de natură să influenţeze

aceste relaţiuni. Alt câştig nu cere Bulgaria. Pierde oare ceva România prin aceasta?

Un războiu născut între noi şi turci are scopul de a căpăta autonomia Macedoniei poate

să fie localizat să nu provoace complicaţii. Dacă se amestecă România se schimbă

183 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 125.184 „Universul” din 30.09.1912.185 „Universul” din 2.10.1912.186 „Universul din 7.10.1912.187 Bulgaria avea temerea că o dată declanşat războiul, va fi atacată de România, de aceea incluzând în tratatul cu Serbia şi posibilitatea acestui atac (art. 2).188 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 149; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, f. 8-10.189 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, f. 2-4; Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, p. 163; Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331.

36

caracterul războiului şi poate să atragă în luptă întreaga Europă”.190

Ziarul italian „Mesagero” publică o serie de declaraţii sub titlurile tendenţioase

„România salvează Turcia” şi „România face pe jandarmul islamului”. „Pacea în

Balcani nu este menţinută de marile puteri, ci de atitudinea României, care răstoarnă în

acest moment proiectele războinice ale statelor din zonă şi salvează Turcia”.191

Atitudinea României a consiliat cabinetul şi pe regele Bulgariei la o mai mare

prudenţă.

Agitaţia războinică din Balcani creştea, iar pericolul războiului ameninţa din

nou, chiar dacă germenii unei păci se instalaseră în Turcia.192 Încă de la 23 septembrie

1912 Turcia ordona o mobilizare parţială a armatei, imobilizase vasele din porturile

turceşti şi sechestrase transporturile de bunuri ale vecinilor.193

La 30.09.1912, aliaţii răspundeau printr-o mobilizare generală a forţelor, ceea

ce a făcut şi Turcia în ziua următoare.194

Dintre marile puteri, Franţa intervine pentru aplanarea conflictului. Cu toate

acestea, Serbia şi Bulgaria au proclamat în acelaşi timp anexarea Cretei, Sandjacului şi

Macedoniei.195

În aceste condiţii, Peninsula Balcanică a fost izolată, iar neutralitatea României

a făcut ca în unele cabinete să se răsufle uşurat.196

Cu toate acestea, dintre marile puteri, Austro-Ungaria urmărea planuri

expansioniste şi anume ocuparea Novipazarului, cu consimţământul marilor puteri, în

cazul în care Serbia şi Bulgaria îşi puneau în aplicare planurile.197

Pe data de 27 septembrie 1912/8 octombrie 1912, războiul era declarat,

intervenţia marilor puteri fiind tardivă. Muntenegru declara război Turciei, având

următorul pretext198: „Deoarece Turcia nu îndeplineşte dorinţele Muntenegrului şi nu

vrea să rezolve chestiile litigioase, Muntenegru se vede silit a-şi impune drepturile sale

cu armele”.199

Au urmat apoi Serbia şi Bulgaria, la 17 octombrie, şi Grecia, la 19 octombrie

1912, după ce muntenegrenii au fost înfrânţi la Berona, pentru ca apoi să iasă

victorioşi la Potgoritza, cucerind apoi Berona.200

190 „Universul” din 21.09.1912.191 „Românul” din 24.09.1912.192 „Adevărul” din 2.10.1912.193 „Universul” din 4.10.1912.194 „Universul” din 4.10.1912.195 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, p. 95.196 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 242-243.197 Gh. Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia europeană în epoca modernă, p. 398.198 „Universul” din 9.10.1912.199 „Universul” din 9.10.1912.200 „Universul” din 9/10.10.1912.

37

Soluţionarea în forţă a problematicii balcanice a dus la mobilizarea şi apoi

înfruntarea unor însemnate efective militare. Muntenegru cu 40.000 de oameni,

Bulgaria cu 400.000, Serbia cu 200.000, Grecia cu 120.000, pe de o parte, iar de

cealaltă parte Turcia, cu 550.000 de oameni.201

Operaţiunile militare începute la 5 octombrie 1912, alcătuind ceea ce a fost

primul război balcanic, pot fi divizate în două etape: înainte şi după armistiţiul de la 4

decembrie 1912, ele încheindu-se în ajunul semnării păcii de la Londra.202

Pe de altă parte s-a făcut o greşeală fără precedent în istorie, de a fi încheiat

armistiţiul şi începute tratativele de pace fără a se fi iscălit mai întâi preliminariile

acestei păci.203

După părerea unor istorici, Grecia a făcut de la început o mare greşeală politică,

pentru că „trebuia să susţină Turcia”.204 Idealul grecilor era acela de a vedea o „Grecie

Mare” şi aceasta o puteau realiza cu sprijinul turcilor. Singurul mijloc prin care Grecia

putea să-şi atingă scopul era Patriarhul de la Constantinopol205: „Dacă Grecia, în acest

război, ajuta pe turci, ar fi bătut foarte probabil pe bulgari şi ar fi obţinut ca răsplată o

oarecare întindere de pământ şi, lucru mult mai important, drepturi importante pentru

Patriarh. Ajutând pe bulgari, influenţa Patriarhului va înceta şi o dată cu aceasta şi cel

mai mare factor de influenţă grecească şi deci şi idealul lor public. Bulgaria va

întemeia desigur un Patriarh de-al lor”.206

Încă de la sfârşitul lunii octombrie, trupele muntenegrene ajungeau la litoralul

adriatic începând asediul cetăţii Skoda, ceea ce a generat ulterior o serie de complicaţii

internaţionale, lovindu-se de puternica opoziţie a Austro-Ungariei. Viena era decisă la

un moment dat să intervină energic pe plan militar pentru contracararea planurilor

sârbeşti.207

Au fost eliberate regiunile Kossovo şi Sandjacul Novi Pazar. La 21 octombrie

1912 sârbii eliberau oraşele Priştina şi Cratovo.208

La 23-24 octombrie 1912 are loc bătălia de la Cumanorov, unde sârbii au

obţinut o importantă victorie eliberând teritoriul sârbesc, pătrunzând în Macedonia, iar

la 26 octombrie au ocupat oraşul Skopje.209 În perioada 16-19 noiembrie 1912 are loc

bătălia de lângă Bitolia, victoria sârbească determinând retragerea în debandadă a

forţelor turceşti, stabilindu-şi controlul asupra unei părţi a litoralului adriatic, în special

201 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 121.202 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, p. 125.203 Ibidem.204 Nicolae Iorga, Istoria războiului balcanic, p. 81.205 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 20/1913, f. 3-4.206 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 20/1913, f. 3-4.207 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 126.208 Ibidem.209 Ibidem; vezi Nicolae Iorga, op. cit., p. 88-90.

38

în principalul port de acolo, Durres.210

Practic în decurs de o lună armatele sârbe eliberează de sub stăpânirea turcească

o bună parte din centrul şi estul Peninsulei Balcanice, joncţionând cu trupele greceşti.

În continuare pe frontul sârbesc acţiunile militare au avut un caracter sporadic.

Armata bulgară a început operaţiunile militare la 18 octombrie 1912, iar la 21

octombrie începea bătălia de la Kir Kilise, câştigată a doua zi.211 La 29 octombrie/1

noiembrie 1912 s-a desfăşurat bătălia de la Lule Burgos, unde bulgarii au pierdut

16.500 de oameni, având însă victoria de partea lor, iar turcii peste 25.000 de oameni,

precum şi întreaga artilerie. Bătălia a permis închiderea cercului în jurul

Adrianpolului, care a fost supus unui greu şi îndelungat asediu.212

Trebuie amintit faptul că armata turcă a fost surprinsă şi de o epidemie de

holeră, făcând ravagii în întreaga Peninsulă Balcanică, lovind în vara anului 1913 şi

efectivele româneşti aflate în campanie peste Dunăre.213

La 9 noiembrie 1912, bulgarii au obţinut un nou succes la Karagaci. Astfel,

trupele turceşti au fost silite să se retragă de-a lungul liniei de fortificaţii dintre Marea

Egee şi Marea Neagră, aflate la 45 km sud de Constantinopol, purtând denumirea de

linia de la Ceataldja.214 Principalele lupte s-au dat în zilele de 15-19 octombrie 1912,

soldându-se cu 12.000 de morţi din partea bulgarilor.215

Cu toate că bulgarii nu au reuşit să-şi atingă obiectivul şi să străpungă spre

Constantinopol, unde îşi făcuseră deja apariţia primele vase ale marilor puteri, în

scopul împiedicării pătrunderii bulgarilor în Constantinopol, totuşi, în câteva

săptămâni aliaţii realizaseră mult mai multe decât speraseră ei înşişi, turcii pierzând

practic toate teritoriile europene, cu excepţia unei fâşii din jurul capitalei, a Peninsulei

Galipoli şi a celor trei fortăreţe izolate în teritoriul controlat de învingători.216

De remarcat faptul că pe frontul de la Ceataldja s-a trecut la război de poziţii

până la încheierea armistiţiului. Acesta a fost primul caz din istoria militară a unui nou

tip de operaţiuni, ce vor avea apoi o răspândire generalizată în vremea primei

conflagraţii mondiale.217

Încă de la 3 noiembrie 1912 Turcia a făcut o serie de eforturi, fie pe lângă

marile puteri, fie pe lângă aliaţi, pentru încheierea unui armistiţiu. La 11 noiembrie o

ofertă directă de armistiţiu făcută Bulgariei era respinsă la Sofia, unde exista

210 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 125.211 P. Boucabeille, La guerre turco-balcanique, 1912, Paris, 1913, p. 231.212 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 127.213 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „P.C.M.”, dosar 40/1913, f. 285-289.214 G.A. Dabija, Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913, Bucureşti, 1914, p. 192.215 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 127; vezi Nicolae Iorga, Istoria războiului..., p. 124-127.216 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 332; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128; Nicolae Iorga, op. cit., p. 125-128.217 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128.

39

convingerea ameţitoare a unei iminente intrări a ţarului Ferdinand în Constantinopol.218

La rândul lor, la 15 noiembrie 1912, şi aliaţii propuneau un armistiţiu219

Exista acum şi teama ca focul războiului aprins în Balcani să se extindă, într-un

moment în care, deşi doreau şi se pregătiseră, nici unul din blocuri nu-şi asuma

declanşarea unui conflict militar mondial.220 În acest context va interveni diplomaţia

europeană221, pentru oprirea vărsării de sânge şi mutarea confruntării la masa

tratativelor, ajungându-se la semnarea, la 3 decembrie 1912, pe frontul de la Ceataldja,

a unui armistiţiu. Ostilităţile erau oprite pe toată durata negocierilor de pace ce urmau

să înceapă în cel mult 10 zile, la Londra.222

După semnarea armistiţiului din 4/16 decembrie 1912 au început la Londra

tratativele de pace între cele patru state balcanice şi Turcia, pentru ca a doua zi să fie

deschisă Conferinţa ambasadorilor223 marilor puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Italia,

Austro-Ungaria şi Germania), preşedinţia revenindu-i, în calitate de gazdă, ministrului

de Externe englez, Eduard Gray.224

Dacă dorinţa Serbiei era aceea de a avea ieşire la Marea Adriatică, ei i se

opunea categoric Austro-Ungaria, în spatele căreia stătea Germania, iar prin

încurajarea revendicărilor Bulgariei în privinţa Macedoniei, Serbia nu era de acord,

căutând să desfacă alianţa.225

Deoarece Bulgaria cerea respectarea acordului încheiat între statele balcanice,

Serbia nu era de acord, cerând revizuirea acestui contract, fiindcă ea cucerise mai mult

decât era prevăzut în contract, revendicându-şi dreptul asupra întregului teritoriu

cucerit şi aflat în posesia ei, relaţiile dintre cele două state devenind încordate.226 Pe

tema acestor neînţelegeri dintre sârbi şi bulgari s-au ivit apoi din nou semnele unei

rivalităţi între Rusia şi Austro-Ungaria: „Rusia înclină spre Serbia şi vrea să-i deie

câştig de cauză şi lucrul natural că Austro-Ungaria înclină spre Bulgaria, pentru ca să

nu fie de o părere cu Rusia şi pentru ca să-i paralizeze întru-câtva influenţa şi

218 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice, 1912-1913, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 57.219 G.A. Dabija, op. cit., p. 192-194.220 Pentru amănunte, vezi Gh. Bercan, Nicolae Ciachir, op. cit.221 După bătălia de la Gestaldja, marile puteri au hotărât să debarce trupe la Constantinopol, bineînţeles cu acordul Porţii. Precizăm că la această debarcare au participat şi marinarii români de pe crucişătorul „Elisabeta”, sub comanda căpitanului comandor Negru (Nicolae Ciachir, Marile puteri şi România”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 150; vezi Arhivele MAE, vol. 62, f. 151.222 „Universul” din 5.12.1912; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.223 Referindu-se la tratativele de la Londra, francezul G. Hanotaux nota ironic: „Ce organism straniu funcţionează la Londra! El va furniza un capitol inedit în manualele de drept internaţional. Reuniune de miniştri, Conferinţă de ambasadori, Cenaclu de negociatori cu sau fără puteri, după cum stau de o parte şi de alta a uşii. Deliberări care se pretind a fi oficiale şi secrete. Lumea întreagă, guverne, burse, pieţe, diplomaţi, totul şi toate sunt legaţi de acest mecanism deosebit care trebuie să decidă pace sau război (G. Hanotaux, La guerre des balkans et l’Europe, Paris, 1912-1913, p. 194-201.224 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei, p. 333.225 Nicolae Iorga, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 109-110.226 „Universul” din 12 ianuarie 1913.

40

dominaţia în Balcani”.227

Tratativele duse la Londra pe diverse planuri au dat prea puţine rezultate

concrete, datorită numeroaselor puncte divergente între balcanici şi otomani, balcanicii

între ei şi în special între interesele marilor puteri.228

Între timp situaţia internă din Imperiul otoman s-a modificat din punct de

vedere politic şi în urma unei lovituri de stat din 10/13 ianuarie 1913 a „Junilor Turci”,

decişi între altele să continue rezistenţa. Aliaţii erau hotărâţi să părăsească tratativele,

iar la 16/29 ianuarie 1913 denunţau armistiţiul, pentru ca patru zile mai târziu

operaţiunile militare să fie reluate.229

Guvernul „Junilor Turci” a schimbat pe comandantul suprem Nazim paşa cu

Isvet Faud paşa, care a reuşit să consolideze frontul de la Ceataldja, înlocuind trupele

decimate cu altele proaspete aduse din Asia Mică.230 Totodată a reuşit să formeze în

Paninsula Galipoli armata de la Bolair, ce urma să desfăşoare o energică ofensivă pe

direcţia Adrianopolului.231

De la Bolair, ofensiva turcă a fost declanşată la 5 februarie 1913, iar bătălia a

durat până la 9 februarie 1913, soldându-se cu oprirea şi apoi împingerea la bazele de

plecare a armatei turceşti, eşuând astfel ultima încercare turcească de despresurare a

Adrianopolului. Asaltul final a început în noaptea de 24-25 martie, iar la 26 martie

1913 aliaţii au pătruns în oraş, având urmări însemnate pe plan militar, pentru că

armata de la Ceataldja putea fi mai bine aprovizionată şi întărită cu noi efective,

nemaiavând în spate un potenţial pericol.232

Turciei nu i-a rămas decât a se închina în faţa situaţiei, programul echipei

conducătoare a „Junilor Turci” prăbuşindu-se. Acesta a solicitat armistiţiul care a şi

fost semnat la 14 aprilie 1913 pe frontul de la Ceataldja.233

Armistiţiul s-a prelungit în câteva rânduri în timpul noii etape a Conferinţei de

la Londra, până la încheierea acesteia şi semnarea tratatului din 17/30 mai 1913, ce

punea capăt primului război balcanic.234

În martie 1913, ambasadorii marilor puteri elaborau un proiect pentru pace. În

esenţă Turcia pierdea toate posesiunile europene de la apus de linia Enos-Midia, dar

227 „Universul” din 12 ianuarie 1913.228 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale, de la pacea westfalică până în contemporaneitate, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 221.229 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial..., p. 129.230 Ibidem.231 G.A. Dabija, Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913, p. 104-105.232 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128-129; Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 333; N. Iorga, op. cit., p. 130-133.233 Pentru amănunte, vezi Mehmed Ali Eksem, Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300-1918), Bucureşti, 1994.234 Pierderile umane în morţi şi răniţi, precum şi dispăruţi, s-au ridicat la 153.000 pentru Turcia şi cca. 142.000 pentru învingători (Bulgaria - 73.000, Serbia - 30.000, Grecia - 29.000, Muntenegru - 10.000).

41

păstra Constantinopolul.235

Se reglementa soarta frontierelor albaneze (asupra cărora nu se va reveni) şi

împărţirea insulelor din Marea Egee. Se respingeau cererile aliaţilor de despăgubiri de

război, transferându-li-se însă o parte proporţională din datoria otomană, al cărei

cuantum urma a fi stabilit ulterior printr-o conferinţă specială ce urma a se întruni la

Paris.236

Tratatul a fost semnat la Londra, la 17/29 mai 1913. Cele şapte articole ale

tratatului materializau acordul prealabil la care ajunseseră marile puteri.237 Otomanii

păstrau în Europa doar un mic teritoriu mărginit de linia Enos-Midia (art. 2), nefiind

reglementată problema unei complete şi definitive împărţiri prin frontiere a teritoriilor

la care Constantinopolul era silit să renunţe.

Art. 3 reglementa diversele aspecte ale problemei albaneze.

Art. 4 consfinţea unirea Cretei cu Grecia, dar rezerva marilor puteri soarta

insulelor Mării Egee şi a Muntelui Athos.238

Semnarea tratatului părea a aduce în Balcani pacea mult dorită şi împlinirea

unor aspiraţii legitime şi de durată. Practic se punea capăt primului război balcanic,

Turcia fiind silită să cedeze aliaţilor balcanici toate teritoriile situate la vest de linia

Enos-Midia, fiind lichidată multiseculara stăpânire otomană în acest spaţiu.239

Statele învingătoare primeau recunoaşterea unirii la frontierele lor a unor

importante teritorii:

Muntenegru primea o parte din Sangeacul Novi Pazar, din Bitolia şi din zona

Scutari.

Serbia primea cea mai mare parte a Sangeacului, de fapt Vechea Serbie.

Grecia primea Salonicul, Peninsula Calcidică, portul Cavala cu teritoriul din jur

şi sudul Epirului cu Ianina, precum şi o serie de insule din Marea Egee.

Bulgaria primea importante teritorii din Tracia.240

Rămânea nerezolvată soarta Macedoniei, iar prin stabilirea unui regim de

ocupaţie bazat pe un Condominium bulgaro-sârbo-grec, prevalau la orizont sâmburii

unui alt conflict, de data aceasta între aliaţi, primele semne făcându-se simţite chiar

înainte de semnarea tratatului de la Londra (ce se dorea o garanţie a păcii balcanice).

Revenind la problemele poporului albanez, după dispariţia Ligii din Prizren,

cercurile patriotice albaneze se orientează tot mai mult spre organizarea unor societăţi

culturale care să menţină şi să dezvolte sentimentele naţionale ale poporului, prin

235 Pentru amănunte, vezi Nicolae Iorga, Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani, Bucureşti, 1915; Gh. Zbuchea, op. cit.236 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 130.237 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România..., p. 150-153.238 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 132.239 Ibidem.240 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 132.

42

promovarea limbii naţionale şi a unei culturi proprii.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, mişcarea

naţională albaneză a crescut în amploare, căpătând un tot mai pronunţat caracter

antifeudal şi antiimperialist.241

Problema cuceririi independenţei Albaniei este pusă cu tot mai multă insistenţă.

În noiembrie 1905, la Monastir, sub preşedinţia profesorului Bajo Topulli, s-a format

„Comitetul pentru eliberarea Albaniei”, care a desfăşurat o intensă muncă de agitaţie

pentru a ralia masele sub drapelul luptei pentru independenţă. În ianuarie 1906, Bajo

Topulli a format primele unităţi de gherilă. Câteva luni s-au înfiinţat noi unităţi în

sudul Albaniei, sub deviza „Libertate sau moarte”.242

În primele zile ale lunii martie 1908, ca răspuns la arestările efectuate de

autorităţile turceşti în rândurile patrioţilor albanezi, unităţile de gherilă au reţinut pe

comandantul turc al jandarmeriei din Gjrocostra, iar la 18 martie 1908 detaşamentele

turceşti au încercuit unităţile de gherilă, iar după o luptă îndârjită patrioţii albanezi au

reuşit să iasă din încercuire. Acest succes al forţelor patriotice a avut ecoul unui

adevărat apel la insurecţia generală pentru eliberarea patriei.243

Între timp, mişcarea naţională albaneză s-a apropiat de mişcarea revoluţionară

burgheză a „Junilor Turci”. Revoluţia victorioasă a acestora din 1908 deschidea

Parlamentului de la Istanbul, în decembrie acelaşi an (unde erau reprezentate

majoritatea popoarelor din Imperiul otoman), o serie de reforme proiectate care au

adus o rază de speranţă; dar patriotismul junilor turci a degenerat în curând într-un

naţionalism turc ce-a îndepărtat pe albanezi şi pe arabi, care erau în acea perioadă în

majoritate partizani ai menţinerii integrităţii imperiului.244

După ce manevrele autorităţilor otomane de a învrăjbi pe albanezii musulmani

cu ceilalţi eşuează în cea mai mare parte şi are loc închiderea cluburilor şi a şcolilor, în

anii 1909-1910 au loc puternice mişcări în diferite regiuni ale Albaniei. Turcii sunt

nevoiţi să dea lupte puternice în 1910 pentru a recuceri Skadarul, Debra, Tirana,

Elbasanul şi alte localităţi.245 O armată turcă condusă de Sefcet Turut paşa, cu un

efectiv de 45.000 de soldaţi, de-abia a putut face faţă, în 1911, în înăbuşirea răscoalei

din Malesija.246 Conducătorii răscoalei albaneze ţin o consfătuire în iunie 1911, pe

teritoriul Muntenegrului, unde redactează un memorandum care conţine 12 puncte,

fiind înaintat marilor puteri şi guvernului otoman. În principiu ei cereau:

- să fie recunoscuţi ca naţiune;

241 Cristia Maksutovici, Confluenţe culturale româno-albaneze, Bucureşti, 1995, p. 21.242 Ibidem, p. 22.243 Gelcu Maksutovici, Un secol de lupte pentru un ideal de secole, în „Magazin istoric”, nr. 11, 1982, p. 50-53.244 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974, p. 83.245 Ibidem, p. 84.246 Gelcu Maksutovici, Un secol de luptă pentru un ideal de secole, în „Magazin istoric”, nr. 11, 1982, p. 60.

43

- limba lor să fie folosită în şcoli şi administraţie;

- soldaţii albanezi să-şi efectueze stagiul militar în regiunile natale;

- să se asigure fonduri din bugetul central pentru dezvoltarea teritoriului lor.

Propunerile au fost respinse de otomani şi desconsiderate de marile puteri,

albanezii continuând lupta în anii 1911-1912.247

În toamna anului 1912, în condiţiile generalizării luptei armate a albanezilor şi

ale declanşării primului război balcanic, conducătorul mişcării naţionale albaneze,

Ismail Qemali, pleacă la Istanbul pe o rută ocolită, oprindu-se la începutul lunii

noiembrie la Bucureşti, unde participă la o mare adunare a albanezilor de aici248, după

care ajunge la Viena, unde împreună cu patrioţii care-l aşteptau pregăteşte actul

proclamării independenţei de stat a Albaniei.249

În tot cuprinsul lunii noiembrie 1912, din zonele eliberate de unităţile militare

albaneze, precum şi din cele aflate încă sub dominaţia administraţiei otomane, s-au

îndreptat spre portul Vlora delegaţii aleşi să participe la Adunarea Naţională unde

urmau să discute situaţia internă şi externă existentă la acea dată şi să ia hotărâri

corespunzătoare voinţei naţionale a poporului albanez.250

În ziua de 28 noiembrie, sub preşedinţia lui Ismail Qemali, au fost deschise

lucrările Adunării Naţionale, care a proclamat Albania stat liber, suveran şi

independent. A fost format primul guvern albanez independent, iar drapelul naţional a

fost ales steagul roşu cu vulturul bicefal, purtat în lupte de Gjergji Kastrioti-

Skanderbeu.251

În faţa tânărului stat stăteau mari greutăţi:

- soluţionarea problemelor politice legate de recunoaşterea independenţei

Albaniei pe plan internaţional;

- delimitarea frontierelor şi evacuarea trupelor străine care împiedicau

extinderea autorităţii guvernului naţional;

- crearea unei noi administraţii de stat;

- organizarea armatei naţionale;

- rezolvarea diverselor probleme economice şi sociale de stringentă actualitate

etc.

Proclamarea independenţei Albaniei a fost un act progresist de o importanţă

vitală pentru poporul albanez şi a fost rezultatul firesc al luptei de eliberare din a doua

jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX. Ea a fost favorizată şi de primul

247 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 84.248 C. Vornicu, Acţiunile albanezilor din România pentru recunoaşterea şi întărirea independenţei Albaniei, „Albanezul”, nr. 3/1993, f. 3.249 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82.250 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82-84.251 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82-84; vezi Nicolae Ciachir, op. cit., p. 86; A. Puto, L’independence albanaise et la diplomatie des Grandes Puissances (1912-1914), Tirana, 1982, p. 195.

44

război balcanic, care a nimicit aproape în totalitate dominaţia otomană în Balcani; de

asemenea, crearea statului a dejucat într-un fel planurile diplomaţiei dualiste şi italiene

ce urmăreau să încorporeze teritoriul albanez.252

Pe plan intern trebuia create o administraţie şi o armată naţională şi asigurate

mijloacele financiare necesare unei bune desfăşurări a vieţii în noul stat. Este drept că

36% din suprafaţa Albaniei era acoperită cu păduri, în plus se cultiva tutunul, dar

acesta, cât şi plantaţiile de măsline erau prelucrate primitiv şi neraţional. În oraşe

industria era aproape inexistentă, drumurile aproape impracticabile, iar peste 90% din

populaţie analfabetă, ignorantă şi superstiţioasă.

Problemele erau majore şi complexe, completate de o conjunctură diplomatică

nefavorabilă, unde interesele marilor puteri se ciocneau pentru dominaţie şi sfere de

influenţă.253

Obţinerea recunoaşterii internaţionale a independenţei Albaniei s-a dovedit a fi

deosebit de dificilă datorită atitudinii marilor puteri şi a poziţiei obstrucţioniste ale

unor state vecine.254

Un prim succes l-a constituit faptul că la conferinţa marilor puteri de la Londra

s-a luat în discuţie şi problema albaneză.255

Deoarece problema albaneză era o problemă majoră pentru definitivarea hărţii

în noile condiţii create în Balcani, cele şase mari puteri au hotărât, la insistenţele

Austro-Ungariei şi Italiei, crearea unei Albanii autonome, sub oblăduirea sultanului şi

sub controlul lor. Conferinţa nemulţumea guvernul albanez, deoarece în locul

independenţei îi recunoştea numai autonomia sub oblăduirea sultanului, în plus lăsa

pentru mai târziu fixarea frontierelor.256

Deoarece au loc mişcări în Albania şi pentru a nu complica lucrurile şi mai

mult, cele şase mari puteri hotărăsc la Londra, la 26 iulie 1913, recunoaşterea statului

albanez.257 În baza statutului noului principat, Albania era proclamată principat

constituţional suveran şi ereditar, dar sub garanţia marilor puteri. Era proclamată

neutralitatea Albaniei, iar în fruntea noului stat trebuia să fie instalat un prinţ al unei

familii domnitoare europene, ales de marile puteri.258 Pe tronul Albaniei urma să fie

instalat prinţul Wilhelm de Wied, considerat şeful administraţiei civile şi militare şi

care avea dreptul să numească Consiliul de miniştri. Controlul marilor puteri urma să

fie exercitat în Albania timp de 10 ani, de către Comisia Internaţională de Control

formată din şapte membri (şase reprezentanţi ai marilor puteri şi unul al guvernului

252 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 87.253 C. Vornicu, op. cit., p. 3.254 „Albanezul” nr. 5/1993, f. 3.255 A. Puto, op. cit., p. 196-197.256 Ibidem.257 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 91.258 A. Baldacci, L’Albania, Roma, 1930.

45

albanez). Acest control privea întreaga administraţie de stat, cât şi bugetul ţării,

socotind că băştinaşii n-au încă o suficientă experienţă în a conduce un stat. 259

De asemenea, s-a trecut la delimitarea frontierelor Albaniei, acest lucru

făcându-se prin protocolul de la Florenţa. Ţinându-se cont de unele consideraţii etno-

geografice, limita frontierei viitorului stat albanez s-a putut schiţa după cum

urmează:260 „Hotarul din nordul Albaniei, aşa cum se găseşte azi de drept stabilit între

Turcia şi Muntenegru, se poate păstra.261 Însă cazanele din Sandjacul Novi Pazar,

Taşligea, Priepoli, Ieni, Bernac, unde elementul albanez nu mai există, precum şi

părţile orientală şi sudică a Cazalei Novi Pazar, Ieni Pazar, locuite în număr

covârşitor de element sârbesc, pot rămâne excluse în fruntaria albaneză.262 Aşadar, în

Sandjac fruntaria albaneză ar începe de la joncţiunea occidentală a hotarului Cazalei

Culaşin, care este şi fruntaria sud-orientală a Sandjacului Taşligea cu graniţa actuală

dinspre Muntenegru, şi va merge pe linia despărţitoare a acestei cazale de cazaua

caşligea continuând pe linia despărţitoare a Cazalei Ocova de Cazaua Prebol, până

la joncţiunea cu hotarul nordic al Cazalei Târgovişte, şi de acolo la punctul de

întâlnire a hotarului acestuia a Cazalei Seniţa de Cazaua Novi Pazar. În cazul când se

reuşeşte ca Epirul să fie alipit Albaniei, aceste părţi ar urma în chip natural să-i fie

anexate, din cauza elementelor albaneze din Albania de sud. Astfel, hotarul de sud al

Albaniei ar ajunge la Preveza”.263

Noul stat avea o suprafaţă de cca. 90.000 km2 şi o populaţie de 800.000 de

locuitori (din care populaţia aromânească număra peste 100.000).264

II.3. Poziţia României faţă de primul război balcanic. Încercări

de aplanare a conflictului cu Bulgaria

România, stat aflat în centrul Europei, nu putea privi pasiv la noile reglementări

ce se efectuau în imediata ei vecinătate, luându-se în considerare şi faptul că guvernul

de la Bucureşti ştia de existenţa unui tratat sârbo-bulgar, mai precis de existenţa

articolului referitor la un posibil atac al României împotriva Bulgariei şi de sprijinul pe

care trebuia să-l acorde sârbii în această direcţie.265

Chiar a doua zi după numirea sa, noul guvern Titu Maiorescu - Take Ionescu se

întrunea la 15 octombrie 1912, în prezenţa regelui, pentru a lua hotărâri în privinţa

259 Cristia Maksutovici, op. cit., p. 29.260 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 33.261 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 33.262 Hărţile geografice au fost realizate prevalându-se de cele ale lui Lejean, din 1861, Kipert, din 18760-1882, Karl Saak, din 1878, şi a Exarhatului bulgar pentru Vilaetele Cossovo, Moncastir şi Salonic.263 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 34.264 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 92.265 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 34.

46

atitudinii faţă de criza balcanică. S-a decis să nu se efectueze mobilizarea şi să se

trimită ajutoare prin Crucea Roşie, atât bulgarilor, cât şi turcilor.266

La 16 octombrie 1912, Titu Maiorescu şi Take Ionescu au mers în audienţă la

rege, unde s-a luat hotărârea ca Take Ionescu să întreprindă demersuri prin intermediul

unor diplomaţi străini pe lângă ministrul bulgar şi ţarul Ferdinand, pentru a începe

tratativele asupra frontierei dobrogene.267 În caz de refuz, să se recurgă la sprijinul

Austriei şi Rusiei, să se declare că nu se va face mobilizare, să se prevină diplomaţii

străini asupra necesităţii admiterii României la o eventuală conferinţă de pace şi să se

trimită medici şi pansamente turcilor şi bulgarilor.268

Demersurile lui Take Ionescu la Sofia n-au fost fructuoase. Primul ministru

bulgar era împotriva propunerilor româneşti.269 Regele, Take Ionescu şi Titu

Maiorescu au avut o întrevedere la Sinaia, la 26 octombrie 1912, şi au ajuns la

concluzia de a nu se recurge la război pentru rezolvarea diferendului, ci la noi

demersuri prin intermediul ministrului rus la Bucureşti, N. Schebeko.270

Într-o convorbire cu ministrul român la Paris, Al. Emil Lahovary, ministrul de

Externe francez R. Poincare se declara favorabil cererilor româneşti şi afirma că, după

câte ştie, Rusia era favorabilă în aceeaşi măsură.271 Turcia însăşi, care insistase pentru

un acord cu România împotriva Bulgariei, aprecia în mod pozitiv atitudinea de

neutralitate şi, în consecinţă, cerea ca România să mediteze în obţinerea păcii în

balcani. Cererea era făcută de Nordaunghian prin intermediul lui Nicolae Batzaria,

care a trimis în acest sens o scrisoare lui Take Ionescu.272

La rândul lor, conducătorii bulgari nu puteau respinge propunerile de tratative

ale guvernului român. Nu le respingeau formal, dar nici nu se decideau să le înceapă

imediat, ci le tărăgănau. Pe motiv că era ocupat cu tratativele de pace cu turcii. S.

Danev era scuzat de Gheşov faţă de Titu Maiorescu pentru întârzierea la tratativele de

la Bucureşti asupra rezolvării diferendului.273

Conştient de dificultăţile viitoare, Titu Maiorescu a avut o întrevedere cu

ministrul rus N. Schebeko şi l-a solicitat să intervină la Petersburg pentru a se face

demersuri pe lângă guvernul bulgar în scopul de a deveni receptiv la propunerile

266 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, p. 124; vezi şi B.A. Msse (manuscrise), Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, 3665/1912, jurnal 31, f. 171.267 Anastasie Iordache, Viaţa politică în România (1910-1914), Bucureşti, 1972, p. 158-159.268 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 124.269 Anastasie Iordache, op. cit., p. 158-159.270 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 22-23; vezi şi Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 129.271 Arhiva MAE, Fond 21/1878-1913, vol. 74, „Rapoarte politice de la Paris, 1908-1913”, f. 222-223, Al. Em. Lahovary către Titu Maiorescu, la 2/15.11.1912.272 B.A. Msse, Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, 3665/1912, jurnal 31, f. 179.273 Ibidem, f. 182.

47

României.274 Primul ministru român i-a declarat, printre altele: „O dată ce se înlătură

cu desăvârşire dispoziţiunile Tratatului de la Berlin (...) o nouă regulare devine

necesară. Noi am dori ca această regulare să se facă prin bună înţelegere între România

şi Bulgaria şi aşteptăm chiar ca iniţiativa unei asemenea înţelegeri să pornească de la

Bulgaria, de la care a pornit şi războiul în contra Turciei. Din consideraţie pentru

regele Ferdinand al Bulgariei voim să evităm orice presiune străină în această privinţă.

Însă în mod amical şi confidenţial pot spune că ratificarea hotarului de la sudul

Dobrogei trebuie să corespundă unei linii de la Turtucaia până la Marea Neagră,

dincoace de Varna”.275

Ministrul de Externe rus a răspuns favorabil cererii României de a media în

diferendul româno-bulgar, prin acelaşi ministru N. Schebeko, la 2 noiembrie 1912.

S.D. Sazonov, în declaraţiile făcute ziarului guvernamental „Russkoe Slavo”, din 19

octombrie 1912, expunea punctul său de vedere referitor la diferendul româno-bulgar,

insistând să se ajungă la o înţelegere cu România: „... caracterul european al politicii

româneşti se impune ca un factor important, pe care marile puteri trebuie să-l

preţuiască, precum şi vecinii noştri din România. Nu mă îndoiesc că Bulgaria înţelege

deplina valoare a raporturilor ei cu România şi că ea nu va crea o situaţie care să facă

ca România să-şi păstreze cu greu atitudinea ei leală până la sfârşit. În orice caz,

naţiunile balcanice trebuie să ţină seama de România ca factor politic important”.276

Miniştrii Germaniei, Austro-Ungariei şi Italiei au declarat lui Titu Maiorescu la

Bucureşti că guvernele lor sprijină cererile României şi erau de acord cu participarea ei

la viitoarea conferinţă de pace. Germania a cerut participarea României la conferinţă

chiar fără a o consulta.277 Ministrul de Externe Kinderlen Waechter declara formal

ministrului român la Berlin, Al. Beldiman, că „atunci când momentul va fi sosit,

Germania şi Austro-Ungaria vor îngriji de interesele României”.278

Ministrul rus la Bucureşti anunţa pe Titu Maiorescu despre demersurile sale

imediate la Sofia în scopul determinării venirii la Bucureşti, pentru convorbiri, a

preşedintelui Sobraniei, Stoian Danev.279

Într-o convorbire oficială purtată de Titu Maiorescu cu preşedintele Sobraniei,

acesta din urmă a propus mai întâi ca „românii macedoneni să aibă în regiunile anexate

de bulgari, după pacea cu Turcia, liberul exerciţiu al limbii în şcolile şi bisericile lor şi

un episcop propriu”. Titu Maiorescu a mai adăugat că trebuie să fie admisă şi

274 Arhiva MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. nr. 11, f. 26 - telegrama lui N. Schebeko către MAE al Rusiei, din 27.10.1912.275 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, Raport către rege din 27.10.1912.276 „Acţiunea”, XI, nr. 2835 din 28 octombrie 1912, p. 2; G.A. Dabija, op. cit., p. 2.277 B.A. Msse, Titu Maiorescu, Însemnări zilnice 3665/1912, jurnal 31, f. 179-180.278 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 19/1912, f. 1.279 Anastasie Iordache, op. cit., p. 160.

48

subvenţionarea acestor şcoli şi biserici de către statul român.280

Se dorea soluţionarea acestei chestiuni fără intervenţia marilor puteri, ca două

state independente, România prevalându-se şi de foloasele economice ce le putea

obţine Bulgaria prin construirea unui pod peste Dunăre.

„D-l Danev nu s-a arătat recalcitrant, însă a zis că acum merge la Londra pentru

tratativele de pace cu Turcia, care speră că se vor termina în vreo două săptămâni cu

cedarea în bloc a teritoriului reclamat de aliaţi, rămânând ca să-l împartă aceştia

singuri între ei. După încheierea păcii cu Turcia şi în vremea tratativelor între aliaţi

pentru distribuirea teritoriului cucerit, ar trebui să se înceapă tratativele cu România”281

- era de părere primul ministru Titu Maiorescu.

La 12 decembrie 1912, cu ocazia înmânării bastonului de mareşal regelui Carol

I, marele duce Nicolae Mihailovici a adus în discuţie, sondând totodată terenul, folosul

ce l-ar obţine România dacă ar intra în Confederaţia Balcanică. Drept răspuns, Titu

Maiorescu a precizat că „pentru noi este o chestiune de prudenţă să mai aşteptăm spre

a vedea mai întâi dacă această confederaţie este viabilă”.282

Eşecul tratativelor româno-bulgareGuvernul român, cu toate insistenţele Austro-Ungariei şi Turciei de a se asocia

punctelor lor de vedere, rămânea nestrămutat în politica sa de neutralitate.283

Astfel, Austro-Ungaria, vădit nemulţumită de politica independentă a

României, se străduia să o convingă de avantajele unei politici legate strâns de

scopurile sale, mergând până acolo, încât a prezentat părţii române un plan de

cooperare militară în cazul unui război cu Rusia284, în timp ce Rusia aprecia atitudinea

României şi se străduia să vină în întâmpinarea cererilor sale de rezolvare paşnică a

diferendului cu Bulgaria, în scopul urmărit cu asiduitate de a o desprinde de alianţa cu

Puterile Centrale.285

La Londra, tratativele cu Danev au fost de la început deosebit de dificile. Acesta

prezenta lui Take Ionescu următoarele propuneri:

1. autonomia bisericească şi şcolară pentru românii macedoneni;

2. dărâmarea forturilor din jurul Silistrei şi, în caz extrem, cedarea liniei

strategice Medgidia-Tabia;

3. rectificarea graniţei în linie dreaptă;

280 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 24.281 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 26.282 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 21/1912, f. 3.283 Anastasie Iordache, op. cit., p. 176.284 Al. Marghiloman, op. cit., p. 133.285 Arhivele MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. 11, f. 141.

49

4. garantarea integrităţii Dobrogei româneşti.286

Diplomatul bulgar Stoian Danev, conştient de perspectivele certe ale victoriei

contra Turciei, a recurs la tergiversări, încât demersurile României pentru a aduce

tratativele cu Bulgaria pe un făgaş normal au rămas infructuoase.287 Guvernul bulgar se

adresa celui rus, prin ministrul Nechindov, pentru a media în diferendul cu România în

baza celor patru puncte prezentate de S. Danev lui N. Mişu la Londra, în cazul că nu se

va ajunge la o înţelegere directă.288

Regele Carol I a devenit mai energic şi se pronunţa pentru acţiuni mai hotărâte ,

dar fără declaraţie de război şi fără mobilizare. Au fost preveniţi în acest sens miniştrii

marilor puteri la Bucureşti şi miniştrii români din capitalele interesate.289

Guvernul bulgar, înştiinţat asupra hotărârilor guvernului român, a trimis ordin

categoric lui Danev la Londra, să continue tratativele cu N. Mişu şi Take Ionescu.

Delegatul bulgar consimţind, tratativele au fost continuate, Rusia declarându-se

satisfăcută, nemaifiind nevoie de intervenţia sa.290

Eşuarea tratativelor româno-bulgare de la Londra a determinat Rusia să

considere că România trebuia să se mulţumească şi să accepte propunerile lui Danev,

altminteri se aduceau prejudicii alianţei statelor balcanice. Guvernul român se străduia

pe cât posibil să nu se ajungă la medierea Rusiei în diferendul cu guvernul bulgar.291

În condiţiile reizbucnirii conflictului balcanic, ministrul Rusiei la Bucureşti a

prezentat, la 17 ianuarie 1913, ministrului de Externe român, un memorandum al

guvernului rus în care se apreciau ca suficiente concesiunile guvernului bulgar,

invitându-se România să se mulţumească cu atât, altfel se face un serviciu Turciei în

dauna aliaţilor balcanici. Guvernul rus se angaja, în schimbul acceptării propunerilor

bulgare, „să garanteze României Dobrogea”.292 Într-un fel, memorandumul era de fapt

un ultimatum; depindea numai de interpretare.

În locul soluţiei de rezolvare prin forţă a diferendului, apărea cu insistenţă,

sprijinită şi de miniştrii acreditaţi la Bucureşti, soluţia recurgerii la intervenţia şi

medierea marilor puteri, cu condiţia să fie acceptată şi de guvernul bulgar.

Tratativele cu diplomaţia bulgară la Sofia intraseră din nou în impas. Ministrul

român Emil Ghica se declara nesatisfăcut de propunerile bulgare şi considera

conferinţa virtual închisă.293

286 Arhivele MAE, Fond 71/1909-1919, lit. B, dos. 11, f. 324; G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913, Bucureşti, 1936, p. 264-265.287 Al. Marghiloman, op. cit., p. 136.288 Arhivele MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. 11, f. 237.289 Titu Maiorescu, Încordarea politică înaintea conflictului cu Bulgaria, din însemnările zilnice, în „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913, p. 67.290 Ibidem.291 Anastasie Iordache, op. cit., p. 278-279.292 G.A. Dabija, op. cit., p. 278-279.293 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi cadrilaterul, Bucureşti, 1995, p. 232.

50

Protocolul de la LondraÎn Consiliul de Miniştri de la 8 februarie 1913 a fost acceptată medierea marilor

puteri în conformitate cu Convenţia I de la Haga din 1907, fără condiţii, dar cu

specificarea expresă a dezideratului de a se rezolva problema diferendului cât mai

repede posibil.294

Din dorinţa de a face mai bine cunoscută marilor puteri natura cererilor

guvernului român, Titu Maiorescu a alcătuit şi prezentat celor şase ambasadori ai

marilor puteri un memoriu asupra diferendului româno-bulgar, în a doua decadă a lunii

februarie. Memoriul a fost discutat şi amendat de către membrii guvernului. S-a

convenit să se păstreze secretul asupra acestui document.295

Memoriul guvernului român făcea un scurt istoric al diferendului, începând cu

Congresul de la Berlin din 1878, care a reglementat problema frontierei Dobrogei, fără

a se consulta cele două ţări vecine. Marile puteri au devenit apoi interesate în

menţinerea status-quo-ului balcanic. Incontestabil, se afirma în memoriu, frontiera a

fost defectuos stabilită. Se exprima speranţa în reglementarea realistă a problemei. În

anexa la memoriu, semnată de Titu Maiorescu, se combăteau unele declaraţii

tendenţioase care nu contribuiau la o rezolvare judicioasă.296

Atât Austro-Ungaria, cât şi Rusia, fiecare din interes propriu, se străduiau să

faciliteze rezolvarea favorabilă pentru România a cererilor sale minimale, adică

rectificarea, în linie dreaptă, a frontierei cu includerea Silistrei. La 18 martie 1913 a

avut loc la Petersburg prima conferinţă a ambasadorilor marilor puteri. Ştirile cu

privire la dezbateri erau puţine şi indirecte, păstrându-se discreţia absolută. La 27

martie acelaşi an se cunoştea că s-a decis acordarea Silistrei fără extindere la Marea

Neagră. Regele accepta; Al. Marghiloman şi Take Ionescu, de asemenea, acceptau,

deşi cu regret.297 Între marile puteri existau disensiuni, fiecare având interese specifice

în Balcani. În cele din urmă s-a ajuns la soluţia comună. Ministrul de Externe rus S.D.

Sazonov reflecta mai târziu asupra necesităţii aplanării divergenţelor dintre marile

puteri: „Era evident că nici unul din guvernele participante nu dorea să aţâţe, pentru o

chestiune de importanţă secundară, focul suficient de aprins al neînţelegerilor

balcanice. Puterile Triplicei, care susţineau la început cererile româneşti în totalitatea

lor, au sfârşit prin a se ralia punctului de vedere rus şi al prietenilor săi, aceştia

nerecunoscând drepturile românilor la o rectificare de frontieră strategică”.298

294 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 5/1913, f. 4.295 Titu Maiorescu, op. cit., p. 243-245.296 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 24/1913. Memoriul guvernului român asupra diferendului româno-bulgar din 15-28.02.1913 (33 file).297 Titu Maiorescu, op. cit., p. 252-253.298 Apud S.D. Sazonov, Les années fatales, Paris, 1927, p. 94.

51

După acceptarea Protocolului de la Petersburg, atât România, cât şi Bulgaria şi-

au desemnat reprezentanţii în comisiile pentru delimitările teritoriale, fortificaţii şi

despăgubiri. Comisiile s-au întrunit la Silistra, întocmindu-se mai multe procese

verbale ale şedinţelor începute la 8/20 iunie 1913.299

Practic, în urma unor vii şi îndelungate discuţii, nu s-a ajuns la nici un rezultat.

Disputa în cazul comisiilor a fost generată de interpretarea complet diferită a

termenului de 3 km împrejur, din protocol, ce ar fi însemnat pentru bulgari din centrul

oraşului, iar pentru români de la fortificaţiile ce înconjurau oraşul.

La şedinţa comisiilor desfăşurată la 18 iunie 1913 la Silistra s-a decis

transferarea la Ruse, urmând ca următoarea şedinţă să aibă loc în ziua de 22 iunie

1913. Între timp a izbucnit cel de-al doilea război balcanic, suspendându-se cu totul

lucrările.300

299 Documente diplomatice, p. 115-144.300 Documente diplomatice, p. 148.

52

Capitolul III. Sud-estul Europei de la izbucnirea celui de-al doilea război

balcanic (1913) până la primul război mondial. România şi

al doilea război balcanic

III.1. Al doilea război balcanic (1913)

În timpul primului război balcanic au început să se acutizeze relaţiile sârbo-

bulgare. Bulgaria îşi concentrase cea mai mare parte a efortului militar pe frontul din

Tracia, pe direcţia Constantinopol. În aceste condiţii, o însemnată parte a Macedoniei

(inclusiv teritorii pe care prin acordul secret Serbia le recunoscuse ca urmând a intra în

componenţa Bulgariei), a fost ocupată de trupele ce au făcut acolo pe un front larg

joncţiune cu trupele greceşti (între Atena şi Belgrad), ajungându-se ulterior la

delimitarea viitoarei lor frontiere comune, deci la divizarea teritoriului macedonean în

părţile apusene.301 Între timp, Bulgaria eşua în planurile de extindere spre

Constantinopol şi devenea tot mai insistentă în a cere compensaţii302 spre Apus,

respectiv în Macedonia şi parţial în Tracia. Serbia oarecum conciliantă la început, atât

timp cât a avut speranţa unei extinderi teritoriale spre Macedonia, a devenit tot mai

decisă a obţine o maximă extindere în zona Vardanului.303

Exprimând aceleaşi intenţii, Bulgaria a invocat la un moment dat nu numai

decizia marilor puteri de evacuare a poziţiilor ocupate în apropierea

Constantinopolului, precum şi pierderea Silistrei, justificând şi pe această cale mărirea

teritoriului ce urma să-i revină.304

Starea de lucruri era extrem de complicată, prin faptul că Austro-Ungaria

sprijinea ferm Sofia, împingând-o chiar la un război, în timp ce Rusia sprijinea în fond

tot atât de ferm Serbia.

Ocuparea de către greci a Salonicului dăduse prilejul unor tratative bulgaro-

greceşti, care desfăşurate în mai multe rânduri, au eşuat, responsabilitatea revenind

părţii bulgare.305

Problemele teritoriale au ieşit din cadrul strâmt şi relativ liniştit al cancelariilor

şi cercurilor guvernamentale. O campanie şovinistă prin presă, întruniri ale tuturor

părţilor implicate, ca şi acţiuni pe lângă marile puteri, au antrenat în aceste ciocniri

301 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, p. 199.302 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, 1995, p. 121.303 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, p. 34; vezi T. Maiorescu, op. cit., p. 122.304 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 199.305 „Universul” din 29 aprilie 1913.

53

mase largi de oameni, creându-se o anumită stare de spirit, o psihoză războinică

împotriva vecinilor consideraţi până de curând ca fraţi şi deveniţi acum mai mari

duşmani decât turcii odinioară.306

Iniţierea unor tot mai mari concentrări de trupe de-a lungul graniţelor şi pe linia

de demarcaţie a provocat o serie de ciocniri locale şi a produs o stare de tensiune.307 În

acest fel precipitarea evenimentelor a făcut să se prăbuşească vechea alianţă balcanică

şi să apară noi forme de alianţă.308

Încă din 5 mai 1913 apropierea dintre Serbia şi Grecia se materializa într-un

protocol al unei înţelegeri, căruia i s-a adăugat, la 14 mai, o convenţie preliminară,

pentru ca la 1 iunie, concomitent la Atena şi Belgrad, să se semneze un tratat de

prietenie şi alianţă defensivă.309 În cele 11 articole ale tratatului erau reglementate

problemele reciproce, cele de raporturi legate de viitoarea stabilire a graniţelor greco-

bulgare şi sârbo-bulgare, pe principiul efectivei ocupări (se recunoştea decizia finală a

Antantei în cazul unui diferend balcanic).310

Noua alianţă, în felul acesta, se punea sub oblăduirea Antantei, în timp ce Sofia

miza pe Austro-Ungaria, care dorea să lovească cât mai puternic în Serbia, prin armata

sofiotă.311

Conflictul ce se anunţa se constituia astfel într-o nouă înfruntare de blocuri,

apărând iarăşi pericolul degenerării în conflict european.

În continuarea alianţei a fost luat în considerare şi factorul românesc, făcându-

se la Bucureşti oferte de aderare din partea Serbiei şi Greciei.312 România a refuzat o

aderare formală, dar la 10 iunie o notă a guvernului român remisă marilor puteri

anunţa hotărârea României de a renunţa în caz de viitor conflict la poziţia de

neutralitate ce o adoptase în vremea războiului ce abia se încheiase.313

Depăşind numeroasele şi puternicele contradicţii existente între ele, ţările

balcanice reuşiseră în 1912 să formeze o alianţă bazată exclusiv pe idealul eliberării

306 „Universul” din 6 mai 1913.307 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 48/1913, f. 1-2; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.308 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 201.309 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 98.310 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 201-202.311 Ibidem.312 În discursul rostit în Parlament, la 4 decembrie 1913, Titu Maiorescu explica de ce a fost nevoit să refuze aderarea la această alianţă: „A venit la mine d-l Ristici şi m-a întrebat - însărcinat fiind de d-l Pasici - care ar fi atitudinea noastră şi dacă am fi dispuşi să încheiem cu Serbia o alianţă defensivă contra Bulgariei. Această comunicare hotărâtoare, când vine Serbia, încă de formă aliată cu Bulgaria, şi cere confidenţial ministrului român alianţa contra Bulgariei, înţelegeţi ce înseamnă pentru atitudinea noastră. Este acest fapt un fapt important pentru tot mersul politicii?... La 2 mai vine ministrul Greciei şi face întrebarea, în numele guvernului elen, dacă suntem dispuşi a încheia o alianţă cu Grecia - «fiindcă pretenţiile bulgarilor devin ameninţătoare». Va să zică vine şi Grecia o dată cu Serbia. Eu am răspuns evaziv, fiindcă îmi era teamă că dacă le ziceam îndată: «poftim», se foloseau de această bună dispoziţie a noastră spre a căpăta de la bulgari ceea ce le trebuia şi noi să rămânem la o parte”... (Titu Maiorescu, op. cit., p. 249).313 „Cartea verde” (o inovaţie în publicarea documentelor), p. 124.

54

conaţionalilor de sub dominaţia otomană.314 Prăbuşirea dominaţiei otomane anunţa

totodată şi dispariţia alianţei balcanice, fiecare dintre statele componente dorind să-şi

atingă propriile scopuri constând mai cu seamă în achiziţii teritoriale cât mai

consistente ce depăşeau în fapt în toate cazurile limitele etnice.315 În condiţiile de

atunci, în toate capitalele din zonă a început să fie luată în considerare şi eventualitatea

unui nou război, de această dată interaliat, în vederea unei astfel de eventualităţi

întreprinzându-se unele acţiuni atât pe plan diplomatic, cât şi pe plan militar.316

Tratativele succesive de rezolvare a situaţiei păreau a duce totuşi la o rezolvare

fără război. În aceste condiţii un grup restrâns de factori responsabili din Bulgaria, în

frunte cu ţarul Ferdinand, au decis ca diferendul să fie rezolvat pe calea armelor şi

Europa, în primul rând Rusia, să fie pusă în faţa faptului împlinit.317

Încă din 20 iunie se ordonase armatei să fie aptă de atac. La 15/28 iunie, din

ordinul generalului Savov, armata a IV-a urma să atace, fără declaraţie, prin surpriză,

trupele sârbe aflate pe rând în Bregalniţa, în noaptea de 16/17 iunie. În dimineaţa zilei

de 17/30 iunie 1913, în aceleaşi condiţii, armata a II-a avea ordin să atace trupele

greceşti din zona Salonicului.318 Ambele ordine au fost executate, prin aceasta

realizându-se scânteia războiului.

Referindu-ne la efectivele militare în al doilea război balcanic, acestea se

apropiau sensibil de cele pe care aliaţii le-au avut în prima fază a războiului

antiotoman, ba în unele cazuri chiar sporite.

- Bulgaria mobiliza nu mai puţin de 12 divizii de infanterie cu 4-6 regimente, o

divizie de cavalerie şi o brigadă autonomă. Aveau un total de 400 de oameni şi 720 de

piese de artilerie. Comandant suprem era acelaşi ţar Ferdinand, având ca locţiitor la

început pe generalul Sovov şi, după ce dezastrul devenise iminent, pe generalul R.

Dimitriev.319

- Serbia mobiliza 10 divizii cu 3-4 regimente, precum şi o divizie de cavalerie,

cărora li s-a adăugat şi divizia muntenegreană trimisă de regele Nicolae. În total Serbia

opunea Bulgariei, sub comanda voievodului Radomir Putnik, un efectiv de cca.

384.000 de oameni şi 500 de tunuri de diferite tipuri.320

- Grecia a mobilizat un efectiv de opt divizii, trimiţând apoi pe front, în timpul

războiului, încă o divizie. Grecia arunca în luptă un total de 110.000 de oameni, cu 180

de tunuri.321

314 N. Iorga, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 98-99.315 Ibidem.316 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 203.317 G.A. Dabija, Amintirile uinui ataşat român în Bulgaria, p. 336.318 D. Preda, România şi războaiele balcanice, I-II, în „Magazin istoric”, 1993, nr. 7-8.319 G.A. Dabija, Războiul bulgaro-turc..., p. 32.320 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 199.321 Ibidem, p. 116.

55

- România mobiliza aproximativ 500.000 de oameni, fără să se ajungă însă la

intrarea în dispozitivul de luptă a întregii armate române.322

- Turcia a mobilizat pe frontul european, cu această ocazie, pe cât de

neaşteptată, pe atât de binevenită pentru ea, efective ce însumau 200.000 şi 250.000 de

oameni.323

Revenind la problemele ce se ridicau o dată cu izbucnirea războiului, aşa cum

am mai arătat, în dimineaţa zilei de 17/30 iunie, fără declaraţii de război, mizând pe

factorul surpriză, armata a II-a a atacat trupele greceşti din zona Salonicului în vederea

ocupării întregii zone de la Marea Egee, inclusiv a Salonicului.324 Se pare că era în

intenţia comandamentului bulgar ca marşul final spre Salonic să-l întreprindă abia

după un succes decisiv împotriva sârbilor, de unde s-ar fi transferat armata a IV-a

pentru a întări forţa de lovitură a armatei a II-a. Bulgarii au obţinut la început unele

mici succese doar pe Valea Vardarului, în timp ce restul trupelor nu au putut rupe

frontul grecesc. La 2 iulie, armata grecească a trecut la contraofensivă pe întregul front

ce-l opunea bulgarilor. Principala înfruntare a avut loc la sud de oraşul Cucuş (Kilkis)

în zilele de 2-4 iulie 1913, în timpul căreia armatei bulgare a II-a i-au fost opuse forţe

superioare şi mai bine echipate, însemnând patru divizii, care după trei zile de luptă i-

au împins spre nord pe agresori. După date oficiale, pierderile au fost de circa 4500 de

morţi şi răniţi la greci şi circa 3000 de morţi şi răniţi la bulgari. În acele zile, de fapt

grecii au reuşit să obţină un succes decisiv, după care ofensiva lor a continuat fără

întrerupere, ajungând repede la râul Strumiţa, la oraşul cu acelaşi nume şi la Petrici.

Alte lupte s-au desfăşurat între Jerre şi Siderokastro, unde s-au şi grupat cele nouă

divizii greceşti în zilele de 10-11 iulie. După câteva zile de răgaz şi pentru completarea

efectivelor, grecii au reluat ofensiva, rupând linia de apărare a trupelor bulgare şi

obţinând în următoarele şase zile noi succese decisive. Aripa dreaptă grecească dând

peste cap rezistenţa bulgară, a pătruns adânc pe teritoriul bulgar, pe valea superioară a

râului Mesta, prin Djemaia, ocupând oraşul Nevrocop şi ajungând până la Razlog,

unde grecii au fost opriţi de către ultimele rezerve trimise de statul major bulgar pentru

a-i stopa, ce fuseseră retrase cu greu, de pe alte fronturi, în special din zona Vidinului

şi a Traciei slăbind astfel fronturile respective.325

Cu mare greutate în zona Gornaia-Djumaia, ofensiva greacă a fost oprită şi

chiar s-au desfăşurat acţiuni locale de contraofensivă, până la 21 iulie la prânz, când,

datorită armistiţiului, operaţiunile au încetat.326 Înaintarea forţelor greceşti dinspre sud

a creat în rândurile armatei bulgare o anumită stare de demoralizare şi chiar de

322 G. Garoescu, Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania..., Bucureşti, 1913.323 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331-332.324 Gh. Zbuchea, România şi..., p. 203.325 Gh. Zbuchea, Războaiele balcanice şi implicaţii româneşti, p. 120.326 „Universul” din 15 iulie 1913.

56

destrămare, ceea ce a înrăutăţit în ansamblu situaţia Bulgariei.327

Pe frontul sârbo-bulgar, operaţiunile s-au generalizat în cursul zilei de 17/30

iunie, după atacul bulgar început imediat după miezul nopţii.328 Armata a IV-a bulgară,

condusă de generalul Covacev, a atacat armatele a I-a şi a III-a sârbe aflate sub

comanda principelui moştenitor Alexandru. Scopul imediat al acestui atac era dublu: o

ofensivă până la Skopje şi ocuparea întregii Macedonii. Încă de la început însă

planurile bulgare au eşuat, întrucât în cea mai mare parte a frontului atacul a fost

respins, iar micile pătrunderi bulgare au fost lipsite de importanţă pentru desfăşurarea

evenimentelor. Lupta decisivă, denumită şi „bătălia Bregalniţei”, a avut loc în perioada

17/30 iunie - 26 iunie/9 iulie 1913, soldându-se cu retragerea trupelor bulgare, nu

înainte de a ceda însemnate poziţii şi teritorii, atât în Macedonia, cât şi în Bulgaria

propriu-zisă.329 De-a lungul frontului ce se întindea de la graniţa Macedoniei până la

Dunăre s-au desfăşurat acţiuni militare restrânse, mai ales cu rol de diversiune, pentru

a atrage trupe din sud pe teritoriul vechii Serbii.330 Lupte importante s-au desfăşurat pe

Valea Timocului, unde bulgarii au ocupat temporar oraşul Cnjazevac şi spre sud pe

direcţia Pirot şi Vlasina. Aceste teritorii ocupate în Serbia au început să fie evacuate

după 9 iulie, din ordinul comandamentului bulgar, trupele fiind trimise pe celelalte

fronturi, pe măsura înrăutăţirii situaţiei din sud.331

De fapt, operaţiunile militare pe frontul sârbo-bulgar au precedat la o scară mai

redusă bătălii ale primei conflagraţii mondiale, în cadrul a ceea ce s-a numit „războiul

tranşeelor”. Numai în lupta de la Bregalniţa pierderile au fost însemnate de ambele

părţi, la sârbi circa 16.000 de morţi şi răniţi, iar la bulgari aproximativ 25.000 de morţi

şi răniţi, la care s-au adăugat ravagiile făcute de holeră în ambele tabere. Spre sfârşitul

lunii iulie, dinspre nord în zona centrală a frontului, unele detaşamente sârbe au reuşit

să forţeze liniile bulgare şi încheierea armistiţiului le găsea în plină acţiune spre

capitala bulgară. Sub comanda generalului Vucotici, alături de trupele sârbe au fost

implicaţi în întreaga desfăşurare a războiului şi muntenegreni.332

Folosind neaşteptatul prilej al luptei între aliaţi, fără declaraţie de război, la 15

iulie 1913, sub conducerea lui Enver paşa, trupele turce de pe linia Gestaldja s-au pus

în mişcare, trecând peste noua graniţă stabilită la Londra şi practic, fără rezistenţă, au

ocupat la 22 iulie 1913 Adrianopolul şi o parte a Traciei, unde fără complicaţii

deosebite au şi rămas până la sfârşitul ostilităţilor (în condiţiile de atunci, neavând

practic adversar, armata turcă ar fi putut să ocupe un teritoriu mult mai mare pe seama

327 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 120-121.328 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 203.329 Ibidem.330 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, p. 105-106.331 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 203.332 Ibidem.

57

Bulgariei, însă cercurile politice constantinopolitane au înţeles că Europa nu va

accepta schimbarea fundamentală a celor decise la Londra, ceea ce a făcut ca ofensiva

turcă să nu capete amploare. Calculul otomanilor s-a dovedit just, în sensul că a fost

acceptată recuperarea Adrianopolului şi a zonei înconjurătoare).

III.2. România şi participarea sa la al doilea război balcanic

În ceea ce priveşte implicarea României, la trei zile după izbucnirea

operaţiunilor militare în Macedonia, în România a început întreprinderea măsurilor de

antrenare în conflictul militar. La 8 iunie, Titu Maiorescu prezenta reprezentantului

austro-ungar dorinţa încorporării la România a Dobrogei de sud, întâmpinând o

puternică reacţie negativă din partea dublei monarhii.333

În cursul dimineţii de 20 iunie/23 iulie 1913 s-au întrunit factorii militari,

respectiv regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, ministrul de război,

generalul C.N. Herjeu, şi generalul l. Averescu, şeful Marelui Stat Major.334

Chiar înainte de publicarea decretului de mobilizare, Titu Maiorescu trimitea o

scrisoare circulară prin care diplomaţii români de peste hotare erau împuterniciţi a

comunica guvernelor respective acţiunea României.335 În aceeaşi zi, la ora 17, regele

Carol I semna Decretul nr. 4609, prin care era chemată sub arme, în virtutea planului

de mobilizare, atât armata activă, cât şi rezervele, urmând a alcătui împreună armata de

operaţiuni.336

La 28 iunie 1913, trupele române au trecut graniţa. Avangarda regimentului 23

Ialomiţa a pătruns în Silistra, unde practic nu s-a opus nici un fel de rezistenţă din

partea trupelor de acolo şi nici din partea locuitorilor337 (în număr de 12.130338).

În cursul zilelor următoare operaţiunile s-au extins în întreg Cadrilaterul,

înaintarea făcându-se în principal pe direcţia Silistra, ce servea ca bază de plecare.

În seara zilei de 30 iunie, trupele înaintate ocupau principalele oraşe ale acestui

teritoriu: Turtucaia, Bazargic (Dobrici) şi Balcic. Practic în felul acesta, în acea seară,

teritoriul revendicat conform declaraţiei de război trecea în totalitate sub control

românesc.339

Trupele corpului 5 au rămas în totalitate în teritoriul ocupat până la semnarea

333 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice, 1912-1913, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 179.334 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice..., p. 128-129.335 Ibidem, p. 217-218; vezi pentru amănunte „cartea verde” (Documente diplomatice).336 „Viitorul” din 21 iunie 1913; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 2/1913, f. 1-2: aici se afla publicat textul ordinului efectiv de mobilizare; „Conservatorul” din 22 iunie 1913.337 George G. Garoescu, Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania română din Bulgaria, Bucureşti, 1913, p. 121-122.338 După statisticile bulgăreşti, populaţia oraşului se cifra la 20.000 delocuitori, ceea ce nu poate fi adevărat.339 George G. Garoescu, op. cit., p. 123.

58

păcii la 28 iulie/10 august 1913. Apoi trupele din Cadrilater au fost desconcentrate,

fiind îndreptate spre garnizoanele de origine. În noul teritoriu au rămas efective din

cinci regimente cu un număr variabil de batalioane de infanterie, roşiori şi vânători ce

urmau să asigure stăpânirea şi ordinea, precum şi paza graniţei.340

Trupele române au desfăşurat pe un front larg o companie dincolo de Dunăre,

ocupând nu numai teritoriul sud-dobrogean, dar apropiindu-se fără probleme

deosebite341 de capitala bulgară, în care nu a intrat doar datorită ordinului expres al

regelui Carol I, de încetare a înaintării (după ce Ferdinand al Bulgariei ordonase

încetarea acţiunii armatelor bulgare pe toate fronturile).342

În timpul desfăşurării campaniei peste Dunăre, care a fost de fapt mai mult o

amplă manevră, pe lângă entuziasmul, disciplina, rezistenţa şi alte calităţi ale ostaşilor

români, ofiţeri şi trupă, s-au evidenţiat şi o serie de carenţe în ceea ce priveşte

funcţionarea diferitelor servicii şi părţi componente, ca şi în ceea ce priveşte

conducerea şi coordonarea operaţiunilor.343

De fapt, după înlocuirea la Sofia a guvernului lui Stoian Danev cu guvernul

Radoslavov, s-a produs o schimbare în politica externă bulgară.344 În zilele de 4,

respectiv 5 iulie, a avut loc la Bucureşti intervenţia pe lângă regele Carol I făcută de

omologul său bulgar şi a doua a noului guvern sofiot pe lângă guvernul român, prin

intermediul legaţiei Italiei.345

În fapt, Bulgaria încerca o soluţie dilatorie, venind cu o serie de propuneri de

tratative, ce urmau practic în viziunea sofiotă a fi reluate de la capăt. În acele zile de

început de iulie, activitatea diplomaţiei româneşti în vederea opririi războiului a fost

intensă. Atunci a fost lansată în capitalele balcanice şi propunerea ca viitoarele

convorbiri de pace să se desfăşoare la Bucureşti. Titu Maiorescu cerea telegrafic

acordul lui N. Pasici pentru începerea imediată a unor discuţii preliminare de pace

între reprezentanţii celor cinci ţări beligerante, „pentru a evita o catastrofă la Sofia şi o

complicaţie europeană”.346

Prompt, în aceeaşi zi, 5 iulie 1913, N. Pasici se declara de acord, arătându-şi

totodată disponibilitatea de a se deplasa în acest scop, se împotrivea însă atât unei

intervenţii străine, cât şi unei eventuale medieri venite din afară, insistând ca discuţiile

340 Apud Al. Averescu, Raport general asupra operaţiunilor armatei române în campania din anul 1913, de la decretarea mobilizării şi până la retrecerea Dunării (23 august 1913), în Arhivele Statului, Craiova, Fond „Ministerul Apărării Naţionale”, dos. nr. 134/1913, f. 22-24.341 Singura problemă cu care a trebuit să se confrunte armata română a fost ciuma. După demobilizare, satele şi târgurile s-au umplut de ciumă (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 40/1913.342 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 208; Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 147.343 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 219.344 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 27/1913, f. 1-3.345 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 29/1913, f. 1-6.346 Titu Maiorescu, op. cit., p. 223; Documente diplomatice, p. 166.

59

să se desfăşoare numai între beligeranţi.347 Totodată, în numele Serbiei, cât şi al

Muntenegrului, exprima şi acordul ca viitoarele discuţii de pace să se desfăşoare la

Bucureşti.348 În aceeaşi zi şi în acelaşi sens se pronunţa şi primul ministru al Greciei, E.

Venizelos, care comunica prin ministrul român Filodor că „preferă Bucureştiul oricărei

alte capitale a unei mari puteri, pentru a evita amestecul acestora”.349

Ideea ca pacea să fie negociată şi semnată în România fusese prezentată şi

marilor puteri.

Franţa aproba ca viitoarea conferinţă să se desfăşoare la Bucureşti sau la Sinaia.

Aceasta era o mărturie a aprecierii moderaţiei şi serviciilor aduse de România în ceea

ce priveşte „pacea şi marile interese ale Europei”. Parisul intervenea în acest sens la

Londra şi Petersburg.350

În aceeaşi problemă se primea un acord de la Berlin, Germania exprimându-şi

totodată şi opinia neimplicării în discuţii decât a beligeranţilor.351

În ziua de 7 iulie, în paralel cu desfăşurarea operaţiunilor militare, acţiunile în

planul diplomaţiei au devenit tot mai alerte. Prin intermediul legaţiei italiene se

comunica la Sofia că România va continua operaţiunile militare până la încheierea

păcii între toţi beligeranţii şi ca Bulgaria să-şi desemneze cât mai repede

plenipotenţiarii.352 E. Venizelos comunica punctul de vedere al Greciei şi anume ca

preliminariile să fie semnate undeva pe teatrul de operaţiuni (ulterior s-a propus oraşul

Niş), iar pacea să fie negociată de cei cinci şefi de guverne de la Bucureşti.353 În cursul

zilei de 8/21 iulie, guvernul român înştiinţa la Belgrad şi la Atena de acordul său

privind încheierea armistiţiului de la Niş, prezicându-şi totodată poziţia. Cu această

ocazie la Niş urmau a fi reglementate doar chestiunile pur militare decurgând din

încetarea ostilităţilor. Toate aspectele politice urmau să fie discutate şi reglementate la

Bucureşti, la conferinţa de pace, simultan cu discuţiile de la Niş.354

La 10/23 iulie, Sefed-Bey, ministrul turc la Bucureşti, propunea în cursul unei

audienţe participarea Turciei la preliminariile de pace, fiind net refuzat de Titu

Maiorescu, hotărât ca în capitala României să se rezolve numai problema raporturilor

dintre statele creştine şi nedorind de fapt să fie repuse în discuţie nici măcar parţial

deciziile marilor puteri cuprinse în tratatul de la Londra din luna mai.355

347 Titu Maiorescu, B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912, Jurnal 34, f. 140.348 Documente diplomatice, p. 167.349 Ibidem.350 Titu Maiorescu, op. cit., p. 227; Documente diplomatice, p. 168.351 Ibidem, p. 163; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 1-2.352 Titu Maiorescu, op. cit., p. 228; B.A. „Însemnări zilnice 3605/1912”.353 Titu Maiorescu, Jurnal 34, p. 143; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 40/1913, f. 3 şi urm.354 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 224; Documente diplomatice, p. 177.355 Titu Maiorescu, România şi războaiele..., p. 227; B.A. Msse, Titu Maiorescu, Jurnal, caiet f. 21; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 35/1913.

60

În timp ce se desfăşurau la Bucureşti tratativele din cadrul conferinţei de pace,

la 25 iulie a început o primă fază de evacuare a armatei române, respectiv a trupelor

înaintate, compuse din Divizia a 2-a cavalerie şi Corpul V de Armată, acţiune ce s-a

încheiat cu apropierea acestor unităţi de Dunăre, până la 1 august.356

Drama însângerată petrecută timp de aproape un an de zile pe câmpurile de

luptă ale Peninsulei Balcanice era urmată de întâlnirea delegaţiilor tuturor statelor

beligerante la masa tratativelor, în capitala României, unde avea să se consfinţească o

nouă hartă politică a acestei părţi a continentului.357

III.3. Tratatul de pace de la Bucureşti (1913)

Încă la 28 iunie 1913 s.v., Titu Maiorescu expunea atât lui Blondel, ministrul

Franţei, cât şi prinţului Fürstenberg, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti,

motivele acţiunii române: „Noi am intrat pe teritoriul bulgar cu două scopuri: 1) a ne

asigura o frontieră dobrogeană strategică, adică Turtucaia - Balcic, deoarece

convenţiile internaţionale se vede că n-au însemnătate pentru bulgari...; 2) de a

participa ca parte integrant la tratatul care va regula împărţirea teritoriilor câştigate de

aliaţi de la turci, fie că această aranjare se va face numai între cele patru state balcanice

care atunci va trebui să se aranjeze şi cu noi, fie că se va face de Rusia, la Petersburg şi

apoi aici la Bucureşti înţelegere cu noi”.358

Situaţia statelor învingătoare ce urmau să se întâlnească la Bucureşti359 era

oarecum diferită; Grecia, Serbia şi Muntenegru erau legate în contextul relaţiilor

reciproce printr-un tratat alcătuind o alianţă politică şi militară. România, spre

deosebire de ţările menţionate, participase la evenimente fără încheierea unor

angajamente formale, având astfel „mâini libere”, ceea ce i-a uşurat rolul de arbitru,

precum şi rolul de factor militar, nu numai politic.360

Delegaţia bulgară a sosit la Bucureşti în ziua de 14/27 iulie, fiind cazată la

Hotelul Continental, propunând chiar în acea zi părţii române să ocupe Vidinul pentru

ca acesta să nu cadă în mâinile sârbilor, ceea ce Titu Maiorescu nu a acceptat,

intervenind în schimb eficient pe lângă şeful guvernului sârb de a opri imediat

înaintarea.361

356 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 218.357 Ibidem, p. 230.358 Ibidem, p. 264.359 O imagine interesantă asupra modului şi desfăşurării lucrărilor congresului de pace de la Bucureşti (1913) ne este prezentată în lucrarea lui Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Editura Polirom, 1998, p. 21-29.360 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 246.361 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 146-148; B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912; Titu Maiorescu, Jurnal, caiet s4, f. 26; Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 181.

61

În ziua următoare au sosit şi celelalte delegaţii.362

La elaborarea tratatului de pace au participat următorii delegaţi, întăriţi cu

puteri depline:

a) din partea României:

- Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul Afacerilor Străine;

- Alexandru Marghiloman, ministru de Finanţe;

- Take Ionescu, ministru de Interne;

- C.G. Dissescu, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice;

- generalul C. Coandă, inspector general al artileriei;

- colonelul C. Christescu, subşef al Marelui Stat Major.

b) din partea Greciei:

- Elefterios Venizelos, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Război;

- Dumitru Panos, ministru plenipotenţiar;

- Nicolae Politis, profesor de drept internaţional la Universitatea din Paris;

- căpitanul Atir Exadactylos;

- căpitanul C. Pall.

c) din partea Muntenegrului:

- generalul serdar Jankov Vukotici, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de

Război;

- Ian Matanovici, fost însărcinat cu afaceri al Muntenegrului la Constantinopol.

d) din partea Serbiei:

- Nicola Paşici, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Externe;

- Mihail G. Ristici, ministrul plenipotenţiar la Bucureşti;

- Miroslav Spalaicovici;

- colonelul K. Similianici;

- lt. col. D. Calafatorici.

e) din partea Bulgariei:

- Dimitri Toncev, ministru de Finanţe;

- gen.-maior Ivan Fitcev, şeful Statului Major;

- Sava Ivanciov, doctor în drept, fost vicepreşedintele al Sobroniei;

- Simion Radev;

- lt.-col. Constantin Stancov.363

Pentru desfăşurarea lucrărilor conferinţei de pace, la sediul guvernului, primul-

ministru Titu Maiorescu şi ajutoarele sale au ales ca model Congresul de la Berlin.

362 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 148-149.363 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913 (acest dosar cuprinde textul tratatului de la Bucureşti, la care au fost anexate şi hârtiile întocmite); Le traité de paix de Bucarest au 28 Juillet/10 Août 1913, précedé des protocoles de la conference, Bucureşti, 1913.

62

Lucrările conferinţei au debutat la 17/30 iulie, ora 16,00.364

În discursul de deschidere rostit de Titu Maiorescu, preşedintele Conferinţei

păcii de la Bucureşti, acesta sublinia:

„Domnilor,

... Sunt convins că suntem toţi animaţi de dorinţa de a duce la bun sfârşit opera

pentru care suntem întruniţi şi de a asigura, fie prin convenţiuni preliminare, fie printr-

un tratat definitiv, popoarelor creştine care se găsesc încă pe câmpul de luptă, o pace

durabilă întemeiată pe un just echilibru între statele noastre.

Domnilor,

Ar fi de bun augur pentru îndeplinirea misiunii noastre dacă am putea, chiar din

prima şedinţă să cădem de acord asupra unei măsuri prealabile din cele mai urgente şi

din cele mai importante.

Vreau să vorbesc de necesitatea unei suspendări de arme. În momentul în care

ne întrunim pentru a delibera asupra condiţiilor unei păci acceptabile pentru toţi

beligeranţii, cred că îndeplinesc o datorie de umanitate, propunându-vă o suspendare

de arme de cel puţin cinci zile”.365

Procedura de suspendare s-a pus în aplicare chiar de la prima şedinţă, părţile

transmiţându-l factorilor militari responsabili din ţările lor. Ulterior, depăşindu-se

termenul, dar profilându-se o înţelegere, încetarea ostilităţilor a fost prelungită până la

semnarea definitivă a tratatului de pace.366

Următoarele trei şedinţe, din 18, 19 şi 20 iulie 1913, s-au desfăşurat în general

după acelaşi scenariu. Ele au durat de regulă circa un sfert de oră fiecare, adoptând

doar unele procese verbale, fiind formale, căci „discuţiile importante continuând în

culise, nu existau probleme de dezbătut în plen”.367

Cea mai spinoasă problemă a fost aceea a atribuirii portului Kavalla. Într-o

întâlnire a lui Titu Maiorescu cu E. Venizelos, acesta declara că „nici el, nici regele

Constantin nu se pot întoarce la Atena fără portul Kavalla”368, fiind totuşi de acord cu o

ieşire a Bulgariei la Marea Egee, în zona Dedeagaci. Această problemă a portului

Kavalla, respectiv a ieşirii Bulgariei la Marea Egee, a determinat o serie de discuţii

între delegaţii, implicându-se totodată capitalele europene şi făcându-se la Bucureşti

diverse intervenţii ale marilor puteri pentru sau împotriva atribuirii Cavallei Greciei,

respectiv Bulgariei.369 Cu ocazia aceleiaşi întâlniri, E. Venizelos îşi exprima totodată

teama că un eventual congres european sau o altă formă de intervenţie ar putea

364 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 280.365 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 230.366 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 250; Titu Maiorescu, op. cit., p. 151.367 B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912; Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 32.368 Ibidem, f. 34.369 Al. Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 178.

63

modifica hotărârile luate la Bucureşti, retrasând o nouă hartă în Balcani.370 Jurnalul

zilnic al lui Titu Maiorescu „mărturiseşte” că nici cărturarul, nici omul politic român

nu era scutit de o astfel de teamă.371

La Bucureşti, tratativele dintre Grecia şi Bulgaria, respectiv Grecia şi Serbia, au

fost dure, intense, complicate, nu o dată părând a fi iminentă suspendarea lor.

Un corespondent militar rus, colonelul Dreyer, ne-a lăsat un sugestiv tablou din

Bucureştiul acelor zile: „Bulgarii discută cu sârbii, sârbii cu grecii şi apoi sârbii şi

grecii merg să-i întâlnească pe bulgari şi cu toţii merg la români. În acelaşi timp,

ambasadorul austriac îl caută pe cel rus, cel rus pe cel german, germanul pe austriac şi

toţi merg să confere cu Take Ionescu. Ministrul francez Blondel nu vrea să rămână la

urmă şi îşi exprimă de asemenea punctul său de vedere. Între aceste întâlniri

particulare grecii, sârbii, bulgarii şi românii schimbă idei secrete cu reprezentanţii

marilor puteri, aceştia îi sfătuiesc, calmează poftele mai arzătoare şi îi îndeamnă pe toţi

să termine cât mai repede şi să se despartă”.372

La 26 iulie 1913, Titu Maiorescu a ţinut să informeze delegaţiile participante că

Austro-Ungaria anunţase că îşi rezerva dreptul de a cere revizuirea deciziilor adoptate

la Bucureşti, în cazul în care nu-i va conveni soluţionarea oraşului Kavalla, pe care

Viena îl dorea atribuit Bulgariei, dar care la Bucureşti a fost atribuit Greciei. Tot atunci

şi Rusia anunţase posibilitatea unei revizuiri de către marile puteri, atitudine la care

Petersburg renunţase ulterior.373

Reglementarea frontierelor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, din cauza căreia de

altfel izbucnise cel de-al doilea război balcanic, a fost deosebit de anevoioasă, atât din

cauza pretenţiilor iniţiale foarte mari ale Serbiei şi Greciei, încurajate de zdrobirea

militară a Bulgariei, cât şi datorită obstinaţiei cu care bulgarii refuzau să renunţe la

pretenţiile lor de întindere a graniţei spre Marea Egee şi în zona macedoneană.

Bulgaria s-a bazat mult şi pe sprijinul Vienei şi chiar al Petersburgului şi chiar pe

credinţa că, oricum, cele decise la Bucureşti urmau a fi revizuite de marile puteri.374

Cu ocazia discuţiilor au fost conexate problemele Traciei şi ale Macedoniei. În

Tracia răsăriteană bulgarii aveau pretenţii asupra zonelor recuperate de turci, pe care la

acea dată nu le puteau redobândi cu forţa armelor, ci doar printr-o eventuală

intervenţie a marilor puteri. Cu ocazia dezbaterilor de la Bucureşti, la un moment dat

România a propus să se insereze în tratat o clauză prin care să ceară marilor puteri să

asigure respectarea tratatului de la Londra, deci zona Adrianopolului să revină

370 Titu Maiorescu, Jurnal (Însemnări politice zilnice inedite, 1913), caiet 34, f. 35-36.371 Spicuim din „Jurnalul” lui Titu Maiorescu câteva fraze care sunt elocvente: „... Citesc scrisorile Austro-Ungariei şi Rusiei pentru eventuala revizuire şi se votează primele 6 articole ale tratatului. Mi s-a luat neliniştea de pe suflet. Felicitări de pretutindeni”.372 Apud D. Dreyer, Le deblocle bulgare. Deuxieme guerre balkanique de 1913, Paris, 1916, p. 152.373 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 253.374 Ibidem, p. 254.

64

Bulgariei.375 Poziţia negativă a Bulgariei faţă de ceilalţi participanţi la tratative a făcut

ca delegaţiile greacă, sârbă şi muntenegreană să refuze inserarea în tratat a unui

asemenea punct.376 De altfel, Turcia era hotărâtă să nu cedeze cu nici un preţ, invocând

formal şi realitatea că izbucnirea celui de-al doilea război balcanic făcuse clauzele

Tratatului de la Londra să rămână neratificate.377 O intervenţie a marilor puteri putea

foarte uşor să redeschidă în acest caz întreaga problematică turcă şi în special

chestiunea strâmtorilor şi a Constantinopolului, lucru dorit în special de Rusia.378

Bulgaria nu a rezolvat nimic la Bucureşti în problema Adrianopolului, ceea ce i-

a potenţat îndârjirea în a obţine cât mai mult din Tracia şi Macedonia. Ea a fost

îndemnată şi până la urmă nevoită să se înţeleagă cu Turcia prin convorbiri directe.

Ulterior, prin tratatul de la Constantinopol, semnat între Bulgaria şi Turcia la 16

septembrie 1913, în cadrul Turciei europene reintrau nu numai Adrianopolul, cât şi

Lute Burgos, Kirkilise şi Dimotica.379

În şedinţele Conferinţei de pace din 26/27 iulie 1913 au fost discutate unele

aspecte financiare. Învingătorii renunţaseră la intenţia de a impune Bulgariei plata unei

despăgubiri de război, pornind de la modelul discuţiei de la Londra, ţinând cont şi de

posibilităţile Bulgariei, de pe o parte epuizată economic după aproape un an de război,

pe de altă parte cu o contribuţie determinantă, nu numai militară, ci şi materială, la

victoria fostului adversar comun (în cazul Balcanilor).380 În cele două zile s-a discutat

doar despre despăgubirile ce urmau a fi achitate, pe bază de reciprocitate, de guvernele

ţărilor ale căror armate erau vinovate. Bulgaria s-a opus, Serbia şi Grecia şi-au

exprimat hotărârea de a se adresa Tribunalului de la Haga, conform convenţiilor din

1907, pentru rezolvarea acestei probleme.381 România nu a fost implicată în vreun fel,

neavând nici un fel de pretenţii băneşti. De altfel, anterior fusese evident

comportamentul corespunzător, umanitar chiar382, al armatei române în timpul

campaniei din vara anului 1913, deci Bulgaria nu avea temei de a emite pretenţii

băneşti.383

În paralel cu diferendul privind împărţirea teritoriului egeean între bulgari şi

greci, cu o amploare mai mare şi dificultăţi mai însemnate, s-au desfăşurat discuţiile

legate de stabilirea liniilor de graniţă ce aveau să divizeze în trei părţi teritoriul

375 Ibidem, p. 253.376 Ibidem.377 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă (1566-1919), Bucureşti, 1984, p. 435.378 Ibidem, p. 436-437.379 Interesant că în cursul tratativelor purtate la Buftea în 1918 s-a discutat viitoarea soartă a Dobrogei. Turcia a propus ca Bulgaria să-i facă anumite cedări la graniţa cu Turcia în schimbul anexării nu numai a Cadrilaterului, dar şi a părţii de nord a Dobrogei. Refuzul bulgar a contribuit la neîncorporarea vechii Dobroge şi fixarea acolo a unui condominium, până la sfârşitul războiului, a Puterilor Centrale.380 Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 253.381 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.382 În primul război balcanic, România a trimis asistenţă medicală atât turcilor, cât şi bulgarilor.383Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.

65

Macedoniei.384 La 23 iulie 1913, în cadrul unei întâlniri cu delegaţia bulgară, Titu

Maiorescu le cerea acestora sacrificii, avertiza totodată că în cazul redeclanşării

războiului România va participa alături de foştii aliaţi la o acţiune împotriva Sofiei.385

Discuţiile hotărâtoare în problema Macedoniei s-au desfăşurat în zilele de 23-24

iulie 1913, cu contribuţia hotărâtoare a delegaţilor români.386 În aceste condiţii, practic

lucrările erau încheiate, urmând a fi redactate documentele finale nemaifiind necesară

întocmirea unor preliminarii.387

În cursul zilei de 27 iulie 1913, între România, Grecia şi Serbia s-a ajuns la o

înţelegere secretă verbală, urmărind a fi apoi alcătuit şi un protocol scris de acţiune

comună pentru a avea astfel garanţia că Bulgaria va respecta întru totul şi va executa

prevederile tratatului.388 În seara aceleiaşi zile a avut loc un mare banchet consacrat

încheierii în fapt a discuţiilor.389

În ziua de 28 iulie 1913 a avut loc ceremonia finală. După ce a luat cuvântul E.

Venizelos, mulţumind în mod deosebit părţii române, a urmat discursul de încheiere

rostit de Titu Maiorescu390:

„Domnilor,

Ne putem despărţi cu conştiinţa că ne-am străduit să apărăm interesele statelor

pe care le reprezentăm şi cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în

timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relaţii care se vor stabili

între ţările noastre.

Declar închisă Conferinţa de la Bucureşti”.391

A urmat apoi semnarea actului final de către conducătorii delegaţiilor, în

numele Bulgariei pe de o parte, Greciei, Muntenegrului, României şi Serbiei, pe de

altă parte.392 În articolul II se prevedea că „între regatul Bulgariei şi regatul României

vechea graniţă între Dunăre şi Marea Neagră este rectificată în felul următor393: noua

graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la

miazăzi de Ekrene. (...) Este hotărât înţeles că Bulgaria va dărâma, cel mai târziu într-

un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la

Rusciuk, Şurla, în părţile intermediare şi într-o zonă de 20 de kilometri împrejurul

384 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 253.385 Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 35-36.386 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 148-155.387 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 255.388 I.C. Filiti, L’ancienne solidarité balkanique et la Roumanie, în „Contribuţii la istoria diplomatică a României în sec. XIX”, Bucureşti, 1935, p. 59; I.C. Filiti a fost cel care a strâns semnăturile pe acordul scris retipărit ulterior în timpul discuţiilor separate pe care N. Pasvici şi E. Venizelos le-au avut la Sinaia cu guvernanţii români.389 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 155.390 Ibidem, p. 231.391 Ibidem.392 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 334.393 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice..., p. 233-234.

66

Balcicului.

O comisie mixtă compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în

număr egal pentru ambele părţi, va fi însărcinată ca, în 15 zile după semnarea acestui

tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. În

caz de neînţelegere asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă

a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui

decizie asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.394

Articolul IV stipula: „Chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi

reglementate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante...”.395

Articolul V: între regatul Greciei şi regatul Bulgariei, graniţa va urma, conform

procesului verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul

nr. 9 din 25 iulie 1913 al Conferinţei de la Bucureşti următorul traseu: „Linia de

graniţă va pleca de la noua frontieră bulgaro-sârbă pe creasta Belosica Planina, pentru

a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee”.

La fel ca şi în precedentele articole se specifică formarea unei comisii mixte

pentru delimitarea în teren, iar în caz de neînţelegere să se apeleze la un Guvern amic,

decizia asupra punctelor în litigiu să fie considerată ca fiind definitivă.

În articol se specifică: „Bulgaria chiar de acum renunţă la orice pretenţie asupra

Insulei Creta”.396

Articolul VI. „Cartierele generale ale armatelor respective vor fi îndată

înştiinţate de semnarea prezentului tratat, Guvernul bulgar se obligă a-şi pune armata

sa chiar a doua zi după această semnare, pe picior de pace. El va trimite trupele în

garnizoanele lor, unde se va proceda în cel mai scurt timp la trimiterea rezervelor la

vatră. Trupele a căror garnizoană se găseşte în zona de ocupaţie a uneia din părţile

contractante vor fi trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia

garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie sus-pomenită”.397

Articolul VII: „Evacuarea teritoriului bulgar, atât cel vechi, cât şi cel nou, va

începe o dată cu demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile”.

În acest răstimp, pentru armata română de operaţii, zona de demarcaţie va fi

indicată prin linia Şiştov - Lovcea - Turski - Isvor - Glozene - Slatiţa - Mircovo -

Araba - Konok - Orchania - Mezdra - Vroţa - Bercoviţa - Lom - Dunăre”.398

Articolul VIII: „În timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor

394 Ibidem; pentru amănunte vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.395 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 235.396 Ibidem.397 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.398 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.

67

avea dreptul să rechiziţioneze plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze

căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o

indemnizaţie pentru autoritatea locală. Bolnavii şi răniţii vor fi sub îngrijirea ziselor

armate”.399

Articolul IX: „Îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi

prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele Înaltelor Părţi

contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.

Toţi prizonierii aflaţi în puterea unui Guvern vor fi eliberaţi comisarului

Guvernului căruia aparţin sau reprezentantului său autorizat, la locul care va fi fixat de

părţile interesate.

Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor prezenta reciproc unul altuia, cât mai

curând după remiterea prizonierilor, o socoteală cu cheltuielile ce le-a făcut pentru

îngrijirea şi întreţinerea prizonierilor de la data prinderii sau a predării până la aceea a

morţii sau a remiterii. Se va face o compensaţie între sumele datorate de Bulgaria

fiecăreia din Înaltele Părţi contractante şi de acelea datorate de acestea Bulgariei, iar

diferenţa va fi plătită Guvernului creditor imediat după facerea socotelilor de mai

sus”.400

Articolul X: „Acest Tratat va fi ratificat şi rectificările se vor schimba la

Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând, dacă se poate...”.401

La 30 iulie/12 august 1913, delegaţii au avut mai multe întâlniri neoficiale.

Astfel, toţi plenipotenţiarii şi-au luat textele finale ale tratatelor complete cu

semnăturile respective. În aceeaşi zi delegaţii, fără cei bulgari, au stabilit „textul în

două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a

Tratatului de pace din partea Sobreniei Bulgare”.402 I.C. Filiti avea misiunea „de

încredere” să-l copieze în patru exemplare, să-l facă se se semneze de către toţi

delegaţii şi să înmâneze fiecăruia exemplarul său.403

La 31 iulie 1913 delegaţiile străine părăseau Bucureştiul. Delegaţia greacă a

plecat cu un tren special la Brăila şi Galaţi, iar de acolo spre Constanţa, cea sârbă şi

muntenegreană au fost îmbarcate în două vagoane ministeriale ataşate la acceleratul de

Turnu Severin, iar de acolo cu vaporul până la Belgrad, iar cea bulgară spre Giurgiu.404

399 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.400 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.401 Ibidem; pentru amănunte vezi şi Le traité de paix de Bucarest en 28 juillet/10 août 1913 precedé des pşprotocoles de la Conference”, p. 253-254; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.402 Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 45.403 Pentru amănunte vezi I.C. Filiti, L’ancienne solidarité balkanique et la Roumanie, în „Contribuţii la istoria diplomatică a României în sec. XIX”, Bucureşti, 1935.404 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 157-158.

68

Încheierea convorbirilor şi încheierea tratatului de pace a fost urmată practic de

o acceptare de către marile puteri. Aceasta s-a exprimat, între altele, prin telegramele

expediate din capitalele europene fie pe adresa monarhului, fie pe adresa şefului

Guvernului român, ce prezidase lucrările conferinţei. În acele zile opinia publică din

ţările europene, urmărind îndeaproape cele petrecute la Bucureşti, a apreciat în mod

deosebit poziţia şi rolul României, căreia practic în mod unanim i s-a atribuit meritul

principal în încheierea grabnică a ostilităţilor şi stabilirea unei păci drepte ce se dorea a

fi cât mai trainică.405

Nu au lipsit însă şi păreri nefavorabile, cum este cazul împăratului Franz

Joseph: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un angajament

definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie

convenabilă”.406

Totuşi, împăratul german Wilhelm al II-lea a felicitat Guvernul român cu ocazia

iscălirii păcii, considerând declaraţia Austro-Ungariei de revizuire ca fiind menită să

„consolideze Bulgaria”.407 Până la urmă, chiar şi ministrul britanic de Externe, Eduard

Gray, era nevoit să declare că „... Tratatul de pace de la Bucureşti este actul politic cel

mai important din ultimul timp. Tratatul de pace de la Bucureşti a pus capăt unui

conflict ce era un scandal european”.408

În ceea ce priveşte Rusia, la Petersburg ecourile în presă au fost diferite. Ziarele

guvernamentale au adoptat o poziţie comună de adoptare a tratatului şi de apreciere

pozitivă a rolului României. În această direcţie venea în întâmpinare telegrama

ministrului rus de Externe, Sazonov, trimisă lui Titu Maiorescu: „... Salutând cu

respect eforturile conciliante depuse de Cabinetul din Bucureşti cu ocazia tratativelor

tocmai încheiate sub preşedinţia Excelenţei Voastre, vă rog să primiţi felicitările mele,

precum şi cele mai bune urări”.409 Nu au lipsit însă şi părerile contrare, o serie de ziare

slavofile criticând ceea ce se petrecea la Bucureşti, căci instaura o nedorită

„suzeranitate politică a României în Balcani”. În această ordine de idei au fost

exprimate cereri de revizuire a tratatului de către o conferinţă internaţională. S-au

exprimat chiar şi critici la adresa aliatului francez pentru că nu a sprijinit în suficientă

măsură poziţia rusă: „Aliatul nostru, Franţa, ne-a trădat”. În acelaşi ziar era

condamnată România pentru întreaga ei atitudine. Apreciindu-se că Bulgaria a fost

prea mult lovită, nedându-i-se un teritoriu mai mare în Macedonia, aceeaşi gazetă

aprecia că „Convenţia de la Bucureşti rămâne un trist document”.410

405 Ibidem; vezi şi Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 259.406 Emil Diaconescu, România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până la 1914, Iaşi, 1937, p. 39.407 Al. Marghiloman, op. cit., p. 191-192.408 G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria (1910-1913), Bucureşti, 1936, p. 344.409 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 156.410 Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 259.

69

O atitudine favorabilă României a fost exprimată şi în presa maghiară, de către

ziarele ce exprimau punctul de vedere al celor ce se opuneau Guvernului condus de

Istvan Tisa. În ziarul Magyarorszag din 7 august 1913 se făceau aprecieri elogioase. În

viziunea acestuia „Bucureştii sunt acum centrul lumii, iar Maiorescu... sufletul,

conducătorul, diriguitorul negocierilor care sunt chemate a decide direct soarta

Balcanilor şi, indirect, a Europei”. Ziarul constata „mândria naţiunii române şi îşi

exprima totodată deziluzia faţă de Istvan Tisa şi politica maghiară în Balcani:

„instrumente oarbe ale politicii vieneze”. Surprinzător, ziarul se mai întreba: „De ce

naţiunile din jur se poartă cu mânie şi ură împotriva noastră?”. Într-o încercare de

răspuns se recunoaşte că „naţiunile balcanice, în tot timpul neînţelegerilor, a trebuit să

simtă că monarhia Austro-Ungariei le-a atârnat deasupra capului ca un nor greu şi

ameninţător, cu intenţii necunoscute, dar care este capabil de a le despuia de fructele

ostenelilor”.411

În alte ziare erau compătimiţi bulgarii şi se exprima speranţa într-o revizuire,

evident, în favoarea Sofiei.412

În ceea ce priveşte Italia, la Roma, se făcea o apreciere globală extrem de

circumstanţială şi care în bună măsură a fost confirmată de ulterioarele desfăşurări ale

evenimentelor din zonă413: „România seconda până acuma politica austriacă şi părea

că, într-un caz de conflict european, ea nu s-ar fi gândit de a-şi îndrepta forţele decât în

contra Rusiei, nu s-ar fi gândit să libereze pe alţi români decât pe cei din Basarabia.

Îndoitul război care s-a dezlănţuit în ultimele 8 luni a produs o adâncă schimbare în

această situaţie... România de ieri, austrofilă şi răbdătoare, este azi un stat care s-a

făcut arbitru între popoarele balcanice, după ce s-a împiedicat formarea unei mari

Bulgarii. Eo Românie care s-a dovedit a fi mai importantă decât ea însăşi credea, o

Românie cu o constituţie mai energică, mai precisă şi mai întinsă a propriei ei valori şi

deci a propriilor ei scopuri politice. Nu zicem prin aceasta că România ar fi devenit,

din austrofilă, austrofobă. Este cert însă că în noua sistematizare a Peninsulei

Balcanice partea pe care România a reprezentat-o şi raporturile care aproape în mod

fatal se vor crea între aceste fapte şi politica austriacă, ne fac să credem că, de azi

înainte, guvernul de la Bucureşti voieşte a desfăşura o acţiune mai liberă faţă de

Austro-Ungaria. De acum sârbii şi românii vor sta în aşteptare. Mâine Austro-Ungaria

va avea a se teme din partea românilor”.414

Pacea de la Bucureşti, dincolo de reacţiile imediate, evident divergente, ca şi de

judecăţile ulterioare ale istoriei, consfinţea înfăptuirea unei noi realităţi sud-est

europene, prin trasarea unei hărţi politice care într-o serie de părţi ale sale a rămas 411 Apud „Magyarorszag” din 7 august 1913.412 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.413 Ibidem.414 Apud „Corriere de la Sera” din 26.07/8.08.1913.

70

neschimbată până astăzi.415 Trecând în revistă modificările teritoriale şi demografice,

acestea sunt:

Bulgaria, învinsă, care se considera nedreptăţită, avea înainte de război 96.300

km2 cu circa 4.300.000 locuitori. Pierzând Dobrogea sudică, Bulgaria dobândea în

acelaşi timp circa 22.000 km2 în Tracia şi Macedonia, ajungând la o suprafaţă de

110.800 km2, cu o populaţie de circa 4.250.000 locuitori416 (cele două războaie

balcanice s-au soldat, pentru bulgari, cu 55.000 de de morţi, 105.000 de răniţi şi

pagube în valoare de 2 miliarde de leva).417

România avea înainte de încheierea tratatului 131.300 km2 şi o populaţie de

7.260.000 locuitori, adăugându-i-se Dobrogea de sud cu o suprafaţă de circa 7.500 km2

şi o populaţie de circa 7.567.000 locuitori.418

Serbia avea înainte de război o întindere de 48.900 km2, cu o populaţie de

2.950.000 de locuitori. Ea a primit o suprafaţă de aproximativ 88.000 km2 şi o

populaţie de 4.250.000 de locuitori.419 În plus, în afară de faptul că şi-a mărit

considerabil teritoriul şi şi-a dublat populaţia, obţinea frontieră comună cu

Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.420

Muntenegru şi-a mărit teritoriul de la 9.000 km2 la 15.000 şi şi-a dublat aproape

populaţia până la circa de 650.000 de locuitori.

Nicolae Ciachir, în lucrarea Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca

modernă, publică un tabel al dinamicii populaţiei înainte şi după războaiele balcanice:

ŢARA ÎNAINTE DUPĂ

România 7.500.000 +350.000

Bulgaria 5.000.000 +1.200.000

Serbia 4.000.000 +1.200.000

Grecia 4.500.000 +1.600.000

Muntenegru 500.000 +150.000

Facem precizarea că, dacă delegaţii balcanici au fost ţinuţi în anticamera

tratativelor de pace de la Paris (1856), San Stefano (1878) şi Berlin (1878), spre

sfârşitul secolului XIX şi mai ales în primii ani ai celui de-al XX-lea, marile puteri

sunt nevoite să ţină cont tot mai mult de doleanţele acestora, datorită creşterii ponderii

lor în timpul Păcii de la Bucureşti (1913), să privească chiar neputincioase la noile

reglementări ce se efectuau.421 Cu toate acestea nu puteau concepe că potenţialul

militar balcanic a ţinut în loc marile puteri, ci mai degrabă raportul de forţe care 415 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.416 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 340.417 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.418 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 340.419 Idem, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 121.420 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană..., p. 388.421 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 338; Idem, Marile Puteri şi România, Bucureşti, 1996, p. 152.

71

apăruse prin crearea celui de-al doilea bloc, al Antantei, în 1907, ce veghea ca Tripla

Alianţă să nu profite de conjunctură, dar trebuie să ţinem cont şi de evoluţia

raporturilor dintre partenerii Tripliceoi, determinată de unele direcţii noi ale politicii

externe a acestor state, mai ales rivalitatea dintre Italia şi Austro-Ungaria în

problemele balcanice, cât şi contradicţiile ruso-engleze privind zona strâmtorilor

Bosfor şi Dardanele.422

Atitudinea Austro-Ungariei în cel de-al doilea război balcanic a nemulţumit

profund cercurile conducătoare române, încât după Pacea de la Bucureşti „o răceală de

gheaţă a intervenit în raporturile dintre România şi Austro-Ungaria”. Nici schimbarea

ministrului monarhiei dualiste acreditat la Bucureşti, prinţul Furstenberg, cu abilul

diplomat Otttokar Czernin, n-a adus o îmbunătăţire a situaţiei.423

Faptul că pacea s-a încheiat la Bucureşti, România fiind un fel de vioara întâi, a

contribuit la afirmarea sa pe arena politică internaţională şi la îndepărtarea de Puterile

Centrale.424

Cu ocazia încheierii Păcii de la Bucureşti, Carol al V-lea declara că „doresc ca

pacea să fie durabilă şi relaţiile cele mai cordiale să se statornicească între România şi

celelalte state balcanice”.425

Diplomaţia românească, mulţumită de rezultatul păcii, caută să aibă relaţii cât

mai fructuoase cu Serbia, Grecia, Turcia, Muntenegru şi cu noul stat albanez, dar şi cu

Bulgaria, ale căror relaţii guvernul român dorea „să devină cordiale şi fecunde”.426 Însă

practic guvernul de la Sofia căuta febril prilejul de a revizui tratatul de pace, după

expresia ţarului armatei, strângându-şi steagurile pentru vremuri mai favorabile.

Marele învins a fost desigur Imperiul otoman, luând în calcul cele două

războaie balcanice, fiind totuşi mulţumit că în cel de-al doilea şi-a recuperat o parte din

Tracia, asigurând securitatea Istanblulului şi a strâmtorilor, prin fixarea frontierei cu

Bulgaria la circa 220 km de aceste obiective strategice de prim rang.427

III.4. Sud-estul Europei către un nou conflict

Spre sfârşitul anului 1913 situaţia se complică din nou în Balcani. Serbia ieşind întărită din al doilea război balcanic, decretând mobilizarea parţială, ocupă o parte din teritoriul Albaniei, încercând peste capul marilor puteri să obţină ieşire la Marea

422 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 338-339; Idem, Marile Puteri şi România, Bucureşti, 1996, p. 152.423 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 339.424 Ibidem; C. Nuţu, România în anii neutralităţii, 1914-1916, Bucureşti, 1972, p. 66.425 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 340; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 56/1913, f. 2-3.426 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 56/1913, f. 3.427 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 339-340.

72

Adriatică. Austro-Ungaria, socotind Albania în sfera sa de influenţă, hotărî să folosească acţiunea sârbilor pentru a începe un război preventiv care să zdrobească definitiv Serbia. Austro-Ungaria, susţinută de Germania, a cerut evacuarea imediată a Albaniei, în caz contrar ameninţa cu războiul. Guvernul sârb, sfătuindu-se cu cel rus, accepta ultimatumul şi îşi evacua trupele cu 24 de ore înainte de termen, spre marea părere de rău a Austro-Ungariei. Practic, Antanta încă o dată cedase în faţa presiunii blocului Puterilor Centrale.428 Cercurile conducătoare ale monarhiei austro-ungare n-au pierdut speranţa şi vegheau ca pretextul să apară, pentru a zdrobi Serbia.429

Fără să dorească o înrăutăţire a relaţiilor cu Serbia, guvernul român a cerut respectarea integrităţii teritoriale a statului albanez, încă din decembrie 1913, primul ministru Titu Maiorescu propunând, şi regele aprobând, crearea unui Oficiu diplomatic în Albania.430 De asemenea, în cursul anului 1914 a sosit în Albania un detaşament militar român (corp de jandarmi), pentru organizare şi ordine.

Căutând să atragă Bulgaria de partea lor şi urmărind totodată să obţină o apropiere a Turciei431, Puterile Centrale şi, în speţă, Germania reuşiseră să încheie o convenţie cu Turcia privind trimiterea unei misiuni militare condusă de generalul Liman von Sanders, ceea ce exasperase Cabinetul din Petersburg.432

Concomitent, diplomaţia germană a încercat să convingă Cabinetul vienez să acorde drepturi românilor aflaţi în componenţa Austro-Ungariei, pentru a nu îndepărta Bucureştiul.433

În ianuarie-februarie 1914 se duc convorbiri între diplomaţii români şi cei sârbi, muntenegreni şi greci, materializându-se printr-un acord secret între celei trei guverne care prevedeau acţiuni comune în cazul agravării situaţiei din Balcani, garantându-şi totodată reciproc teritoriile alipite până când Sobrania bulgară va rectifica tratatul. Ideea şi redactarea acestui document aparţin lui Take Ionescu şi diplomaţilor români.434

Un episod important în restabilirea relaţiilor româno-ruse l-a constituit prezenţa ministrului de Externe rus Sazonov în România, legată de vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914435, diplomaţia românească urmărind pe de o parte să se detaşeze de sub tutela Puterilor Centrale, în vederea realizării unor aspiraţii naţionale, pe de altă parte să determine Rusia, să se pronunţe mai categoric în vederea menţinerii status-quo-ului balcanic stabilit de Pacea de la Bucureşti.436

În întâlnirea celor doi împăraţi, Wilhelm al II-lea şi Franz Joseph la a 12/14

428 Ibidem, p. 341.429 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974, p. 92.430 Ibidem.431 Idem, Istoria popoarelor..., p. 342.432 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 7/1914, f. 1-2.433 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 343.434 C. Xeni, Take Ionescu (1858-1922), Bucureşti, 1932, p. 246.435 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 342.436 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1914 (raportul lui Ottokar Czernin către ministrul de Externe Berthold).

73

iunie 1914, la Konopişte437, unde s-au discutat o serie de probleme, dintre care una deosebit de importantă pentru România, şi anume întărirea alianţei cu aceasta.438

Intransigenţa contelui Tisza de a ţine România în şah nu prin concesii, ci cu ajutorul Bulgariei, a influenţat atât pe Berthold, cât şi pe diplomaţii germani. Fostul ministru german la Bucureşti, Rossen, învinuia conducerea politicii externe a Germaniei că a contribuit la îndepărtarea României de Tripla Alianţă „prin cedarea în mâinile Austro-Ungariei a conducerii politicii externe a Triplei Alianţe în problema României”.439

Evenimentele iau o turnură neaşteptată, atentatul de la Sarajevo provocând conflictul armat austro-ungaro-sârb, nimeni nebănuind că gloanţele trase de tânărul Gavrilo Princip vor declanşa un război pustiitor de peste patru ani cu urmări neprevăzute.440

O dată declanşat conflictul, Puterile Centrale, prin diferite căi şi metode, au încercat să atragă România în vâltoarea războiului. Consiliul de Miniştri, convocat imediat, a hotărât neutralitatea României, fapt ce corespundea intereselor întregului popor. În scrisoarea expediată împăratului Franz Joseph, Carol I precizează că împotriva voinţei sale Consiliul de Coroană a adoptat o politică de neutralitate, asigurându-l că vor fi luate măsuri cu caracter militar pentru a nu se permite ocuparea ţării de către trupele ruseşti.441

Adoptarea poziţiei de neutralitate pentru România a fost un pas hotărâtor pentru desprinderea de Puterile Centrale, făcând un real serviciu Serbiei cu care se învecina.

Declanşarea războiului a pus Grecia într-o situaţie delicată, deoarece tratatul încheiat cu Serbia prevedea ca în caz de război, Grecia să o ajute militar şi numai tactul diplomatic a făcut posibilă neutralitatea Geciei, fără a ştirbi din prestigiul acesteia, invocându-se faptul că o neutralitate ar ţine în expectativă şi ar da de gândit Bulgariei.

Este semnificativă în acest sens scrisoarea regelui Constantin al Greciei, adresată lui Carol I în primele zile ale declarării conflictului, scoţând în evidenţă pericolul la care era expusă flota grecească din partea celei anglo-franceze, reliefând totodată şi presiunile făcute asupra Greciei de către Puterile Centrale, socotind că pentru moment este cel mai indicat pentru Grecia şi România proclamarea unei neutralităţi absolute.442

Desigur, cine ar fi prevăzut că lucrurile se vor schimba radical, că încrezutul Kaiser va fugi în mod ruşinos în Olanda, că secularul Imperiu ţarist se va prăbuşi slăbind în felul acesta Antanta, că din străvechea monarhie habsburgică „se va alege praful” şi că va interveni SUA, care prin trupele sale va opri ultima ofensivă germană,

437 Castel în Bosnia, la 40 km est de Praga, una din reşedinţele lui Franz Ferdinand.438 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 30/1914, f. 1-2.439 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 91/1913.440 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din estul..., p. 344.441 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 48/1914, f. 1-3.442 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 74/1914, f. 1-2.

74

dictând într-un fel condiţiile păcii?443 Nimeni nu ar fi prevăzut asemenea perspective.

443 Nicolae Ciachir, op. cit., Bucureşti, 1987, p. 345.

75

CONCLUZII

În ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul veacului nostru, Balcanii au fost socotiţi „butoi cu pulbere”, epitet care nu poate fi excesiv dacă se iau în considerare războaiele şi răscoalele desfăşurate în această zonă de la ridicarea la luptă în 1875 a populaţiei din Bosnia şi Herţegovina, apoi a Serbiei, Muntenegrului şi Bulgariei, în 1876, până la încheierea primei conflagraţii mondiale, prin înfrângerea succesivă a Bulgariei şi Imperiului otoman şi afirmarea în zonă a unor state naţionale desăvârşite în general, în limitele lor etnice.

Într-un context istoric complex, în primele decenii ale veacului, mozaicul de popoare ce alcătuiesc această zonă a reuşit să-şi îndeplinească o serie din aspiraţiile şi programele naţionale de eliberare, independenţă şi unitate naţională.

Pe cale armată, între anii 1877-1914, a fost lichidată o stăpânire otomană multiseculară, ceea ce a însemnat şi renunţarea la raporturi de natură feudală, medievală şi intrarea pe calea modernizării, a unei „europenizări” tot mai accentuate. S-au petrecut profunde frământări generate de lunga decădere şi agonie a Statului Sultanului. Soarta şi succesiunea acesteia se constituiseră însă şi într-o „grijă”, o preocupare a marilor puteri prelungind existenţa Imperiului otoman, iar popoarele din zonă nefiind capabile să se elibereze integral prin propriile eforturi.

Congresul de la Berlin din vara anului 1878 stabilise în sud-estul Europei un regim compromis între interesele marilor puteri şi aspiraţiile statelor din zonă, unele devenind independente, dar integrând în graniţele lor doar o parte a etniilor respective (România, Serbia, Muntenegru), precum şi recunoaşterea Principatului autonom bulgar, divizat în două provincii care se vor uni în 1885, lucru confirmat prin pacea de la Bucureşti din 1886.

Serbia, după 1878, va gravita pe orbita Austro-Ungariei, cu care va încheia un tratat comercial oneros, la fel şi România, care aderă în 1883 la Tripla Alianţă, însă după 1903, o dată cu schimbarea dinastiei în Serbia, aceasta se va apropia tot mai mult de Franţa şi Rusia. Regimul stabilit la Berlin în 1878 a început să se modifice o dată cu anul 1908, pe fundalul realităţilor politice şi naţionale din zonă, cât şi a restructurări de forţe şi alianţe politico-militare din rândurile marilor puteri. Astfel s-au succedat în ritm alert o serie de evenimente şi fenomene începând cu Revoluţia „Junilor Turci”; anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, care a fost aproape de declanşarea unui război între cele două tabere, proclamarea independenţei Bulgariei (1908), unirea Cretei cu Grecia (1909), războiul italo-turc (1911-1912), constituirea Alianţei Balcanice (1911-1912), cele două războaie balcanice (1912-1913) încheiate prin Pacea de la Bucureşti (1913).

În condiţiile complexe de la începutul secolului XIX, războaiele balcanice au constituit forma de soluţionare parţială a idealurilor naţionale ale popoarelor din zona sud-est europeană.

76

Bibliografie

Documente inedite- Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC) Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. 7/1886, 1/1897, 22/1908, 29/1908, 6/1909, 8/1909, 16/1909, 23/1909, 16/1912, 32/1912, 20/1913, 30/1914, 48/1914, 74/1914;- ANIC Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. 5/1913;- Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, vol. 34, vol. 47;- Arhiva MAE, vol. 208, dos. 41, lit. B, nr. 1, lit. B, nr. 1 (partea I).

Documente edite- „Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular 19876-1877)”, vol. III, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, ed. Stelian Neagoe (ianuarie 1876 - 9 mai 1877).

Presă - „Universul” din 23.09.1908; 24-25.09.1908; 30.09.1908; 28.10.1908; 17.07.1909; 5.03.1910; 13.11.1911; 5.03.1912; 4.10.1912; 12.01.1913; 29.04.1913; 15.07.1913;- „Românul” din 3 nov. 1885; 11-12 nov. 1885; 18 dec. 1885; 4 mar. 1886; 5 mar. 1886; 29 sept. 1908; 24 sept. 1912;- „Adevărul” din 2 oct. 1912;- „Viitorul” din 21 iun. 1913;- „Conservatorul” din 22 iun. 1913;- „Acţiunea” - XI, nr. 2835 din 28 oct. 1912;- „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913;- „Albanezul” nr. 5/1993.

Lucrări cu caracter general şi special1. * * *, „Diplomaţie şi diplomaţi români”, Editura DM Press, Focşani, 2001;2. „România în relaţiile internaţionale (1699-1939)” (coord. L. Boicu, Gh. Platon

şi V. Cristian), Editura Junimea, Iaşi, 1980;3. Căzănişteanu Constantin, Ionescu E. Mihail, „Războiul neatârnării României,

1877-1878”, Editura Ştiinţşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;4. Calafeteanu Ion, Popişteanu Cristian, „Politica externă a României”, Bucureşti,

1986.5. Ciachir N., „Istoria modernă a Albaniei”, Bucureşti, 1974;6. Ciachir N., „Istoria popoarelor din sud-estul european în epoca modernă (1789-

1923)”, Bucureşti, 1987;7. Ciachir N., „Marile Puteri şi România (1856-1947)”, Editura Albatros,

Bucureşti, 1996;

77

8. Ciachir N., „România şi sud-estul Europei (1848-1886)”, Editura Politică, Bucureşti, 1968;

9. Ciachir N., Bercan Gh., „Diplomaţia europeană în epoca modernă”, Bucureşti, 1984;

10. Ciachir Nicolae, „Războiul pentru independenţa României în contextul european”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;

11. Constantiniu Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;

12. Corivan Nicolae, „Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

13. Dabija G.A., „Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913”, Bucureşti, 1936;

14. Dabija G.A., „Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913”, Bucureşti, 1914;15. Decei Aurel, „Istoria Imperiului otoman”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1978;16. Diaconescu Emil, „România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până

la 1914”, Iaşi, 1937;17. Garoescu G. George, „Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania română

din Bulgaria”, Bucureşti, 1913;18. Georgescu Vlad, „Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre”,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;19. Hitchins Keith, „România, 1866-1947”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;20. Idem, „Încordarea politică înaintea conflictului cu Bulgaria, din însemnările

zilnice”, în „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913;21. Iordache Anastasie, „Viaţa politică în România (1910-1914)”, Bucureşti, 1972;22. Iorga Nicolae, „Acţiunea militară a României în Bulgaria cu ostaşii noştri”,

Tipografia Societăţii „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1913;23. Iorga Nicolae, „Istoria războiului balcanic”, Bucureşti, 1915;24. Iorga Nicolae, „Istoria statelor balcanice în epoca modernă”, Tipografia

Societăţii „Neamul românesc”, Vălenii de Munte, 1913;25. Iorga Nicolae, „Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani”,

Bucureşti, 1915;26. Iorga Nicolae, „Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi

stări de spirit”, Editura Albatros, Bucureşti, 1998;27. Jelavich Charles şi Barbara, „Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-

1920”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;28. Lahovari Alexandru, „Amintiri diplomatice (Constantinopol, 1902-1906)”,

Bucureşti, 1935;29. Maiorescu Titu, „România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul”, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1995;

78

30. Maksutovici Cristia, „Confluenţe culturale româno-albaneze”, Bucureşti, 1995;31. Maksutovici Gelcu, „Un secol de lupte pentru un ideal de secole”, în „Magazin

istoric”, nr. 11/1982;32. Mamina Ion, „Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică

(1866-1871)”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;33. Mamina Ion, Bulei Ion, „Guverne şi guvernanţi, 1866-1916”, Editura Silex,

Bucureşti, 1994;34. Mehmed Ali Ekrem, „Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european

(1300-1918), Bucureşti, 1994;35. Mihail Sadoveanu, „Războiul balcanic”, Editura Adevărul, Bucureşti, 1923;36. Moisuc Viorica, Calafeteanu Ion (coord.), „Afirmarea statelor naţionale

independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923)”, Bucureşti, 1979;

37. Nuţu C., „România în anii neutralităţii, 1914-1916”, Bucureşti, 1972;38. Preda D., „România şi războaiele balcanice”, I-II, în „Magazin istoric”, 1993;39. Scurtu Ioan, „Carol I”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;40. Stanciu Ion, Oncescu Iulian, „Istoria modernă a Românilor”, vol. II, Editura

Macarie, Târgovişte, 2002;41. Troţki Lev, „România şi războiul balcanic”, Editura Polirom, Iaşi, 1998;42. Vornicu C., „Acţiunile albanezilor din România pentru recunoaşterea şi

întărirea independenţei Albaniei”, „Albanezul”, nr. 3/1993;43. Zbuchea Gheorghe, „România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului

război mondial”, Bucureşti, 1995;44. Zbuchea Gheorghe, „România şi războaiele balcanice, 1912-1913”, Editura

Albatros, Bucureşti, 1999;

79