Download - Pro32ist
Universitatea „Valahia” TârgovişteFacultatea de Ştiinţe UmanisteSpecializarea Istorie-Geografie
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator ştiinţific:Lect. dr. Iulian Oncescu
Absolventă:
Târgovişte2008
România şi războaiele
balcanice
(1912-1913)
2
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Sud-estul Europei la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
România - factor de stabilitate în Balcani (1878-1914)
I.1. De la redeschiderea crizei orientale (1875) până la revoluţia „junilor turci” (1908)
I.2. Sud-estul european de la revoluţia „junilor turci” (1908) până la războiul italo-turc
(1911)
Capitolul II. Peninsula Balcanică (1911-1913). România şi primul război balcanic
II.1. Războiul italo-turc. Pacea de la Lausanne
II.2. Antanta Balcanică. Primul război balcanic
II.3. Poziţia României faţă de primul război balcanic. Încercări de aplanare a conflictului
cu Bulgaria
Capitolul III. Sud-estul Europei de la izbucnirea celui de-al doilea război balcanic
(1913) până la primul război mondial. România şi al doilea război balcanic
III.1. Al doilea război balcanic (1913)
III.2. România şi participarea sa la al doilea război balcanic
III.3. Tratatul de pace de la Bucureşti (1913)
III.4. Sud-estul Europei către un nou conflict
Concluzii
Bibliografie
3
INTRODUCERE
Perioada de început a secolului XX este a unor profunde mutaţii pe continentul european, pe toate planurile şi în toate zonele sale. În această perioadă regiunea sud-estului european era locuită de popoare care erau antrenate în evoluţii economice, sociale şi politice dominate de complexa problematică a dobândirii sau consolidării independenţei şi unităţii naţionale.
A fost o epocă în care Europa se afla într-un proces de dezvoltare rapidă, iar marile puteri, în virtutea unor legităţi proprii şi a unor contradicţii inerente ivite în raporturile dintre ele la nivel european sau global, se grupaseră în două blocuri politico-militare ce s-au antrenat tot mai mult pe un drum care le-a dus la primul război mondial. Dacă dezagregarea Imperiului Austro-Ungar şi a celui rusesc a devenit posibilă în condiţiile şi datorită în bună măsură primei conflagraţii mondiale, dispariţia Imperiului otoman a fost mai timpurie, materializându-se între altele în lichidarea stăpânirii politice a statului sultanilor în spaţiul sud-european, cu excepţia Constantinopolului şi a unei părţi înconjurătoare. În anii anteriori primului război mondial, începând cu răscoala din Macedonia din 1903 şi terminând cu Congresul de la Bucureşti din 1913, s-a încheiat ceea ce a intrat în istoria modernă sub denumirea de „problema orientală”, a „omului bolnav” şi apoi a „muribundului Europei”.
Începută o dată cu asediul Vienei din 1683, cu rădăcini şi premise anterioare, problema orientală a cuprins două aspecte complementare care s-au intercondiţionat. Primul aspect l-a constituit permanenta preocupare pentru marile puteri, fie din dorinţa de a-şi însuşi părţi cât mai mari din vastul imperiu, fie din dorinţa de a menţine integritatea unei construcţii politice şubrede, dar cu o poziţie geostrategică importantă, în care aveau interese deosebite şi dobândeau astfel foloase de tot felul (cazul Angliei, Franţei, Germaniei, Italiei etc.). Al doilea aspect l-au constituit însăşi situaţia popoarelor din Balcani şi mai cu seamă aspiraţiile lor justificate de a-şi împlini idealurile naţionale.
La începutul secolului XX aceste două aspecte au imprimat evoluţiei istorice din zonă o febrilitate întruchipată într-o serie de acţiuni sau planuri, în fond o serie de crize mai mici sau mai ample, care au culminat cu conflictele balcanice din anii 1912-1913.
Dezagregarea Imperiului otoman, în ultima sa fază, a început iniţial în 1908, când Bosnia şi Herţegovina au intrat în componenţa Austro-Ungariei. Acest incident putea declanşa un conflict între cele două blocuri politico-militare - Tripla Înţelegere şi Tripla Alianţă. Numai concilierea Rusiei şi în speţă a Triplei Înţelegeri (trecuse abia un an de când această alianţă îmbrăcase forma ei finală) a făcut ca izbucnirea unui conflict european să nu fie posibilă atunci, el declanşându-se opt ani mai târziu, pretextul venind tot din această parte a Europei. Tot în 1908 Bulgaria s-a hotărât să-şi declare independenţa, legându-şi acţiunea de cea a Austro-Ungariei, pentru mai multă siguranţă, însă cu unele despăgubiri băneşti faţă de puterea suzerană.
Au urmat apoi disensiunile greco-otomane privitoare la „chestiunea cretană”,
4
pentru ca în 1911 să se declanşeze războiul italo-turc ce avea să-l preceadă pe cel balcanic declanşat exact în ziua în care se încheia pacea de la Lausane.
În fond, primul război balcanic, în speţă balcanicii nu au reuşit decât să-i deposedeze pe turci de toate posesiunile lor din Europa, rămânând însă nerezolvată problema cea mai spinoasă, adică împărţirea acestor teritorii.
Curând disensiunile din sânul „aliaţilor balcanici” au generat un al doilea război, încheindu-se de data aceasta prin pacea de la Bucureşti.
De fapt, crizele balcanice şi mai cu seamă războaiele balcanice au constituit o modalitate prin care atunci s-au împlinit pentru fiecare popor în parte, total sau parţial, stringente necesităţi. În ceea ce priveşte România, întreaga ei activitate în anii premergători primului război mondial a fost dictată de mai mulţi factori subsumaţi în fond idealului general al imperativului naţional. România a acţionat mai întâi diplomatic, iar apoi militar (fără a purta un război propriu-zis), pentru stabilirea rapidă a păcii, pentru stingerea „incendiului” ce ameninţa să se extindă cu consecinţe imprevizibile.
De fapt, intervenţia hotărâtă a României, apreciată de toată lumea, a dus la restabilirea rapidă a păcii şi la încheierea - caz unic în secolul trecut - a unei păci între micile state, fără intervenţia marilor puteri, cu rezultate care durează şi azi, după atâtea decenii. La începutul secolului XX, problema naţionalităţilor din Austro-Ungaria, ca şi schimbările survenite în constelaţia marilor puteri, au determinat o reorientare a politicii statului român. În fond, acest fapt nu este singular. Serbia, după schimbarea dinastiei în 1903, îşi va orienta politica externă alături de Franţa şi Rusia. Bulgaria, care fusese ajutată material (cu 125.000.000 de franci aur) în vederea obţinerii independenţei, de către Rusia, va avea un curs al politicii externe nesigur, oscilând când spre Austro-Ungaria şi Germania, când spre Rusia, pentru ca în final, nemulţumită de reglementările făcute prin pacea de la Bucureşti, să se orienteze mai clar spre Puterile Centrale, aşa cum a făcut-o şi Turcia.
Evenimentele căpătaseră valenţe speciale, fiind de aşteptat izbucnirea unui conflict, însă nimeni nu prevăzuse urmările unui asemenea război, care a schimbat în fond orânduirea unei societăţi anacronice, substituind-o alteia noi, bazată pe sistemul egalităţii şi drepturilor între state.
În cuprinsul acestei lucrări am acordat o atenţie deosebită poziţiei României atât în primul război balcanic, cât şi în cel de-al doilea, reliefând rolul jucat de guvernul de la Bucureşti în aplanarea conflictului şi în găsirea unor soluţii echitabile şi acceptabile totodată.
În încheiere doresc să mulţumesc d-lui as. univ. drd. Iulian Oncescu, coordonatorul acestei lucrări.
5
CAPITOLUL I SUD-ESTUL EUROPEI LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX ŞI
ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. ROMÂNIA - FACTOR DE
STABILITATE ÎN BALCANI
(1878-1914)
I.1. De la redeschiderea crizei orientale (1875) până la revoluţia
”junilor turci” (1908)
Între anii 1875-1878, o nouă criză în problema orientală a izbucnit, atrăgând
atenţia întregii Europe asupra evoluţiei evenimentelor şi eventualelor lor urmări.
Începutul crizei s-a datorat răscoalei din vara anului 1875, desfăşurată în Bosnia şi
Herţegovina. Această răscoală a populaţiei creştine împotriva turcilor avea şi un caracter
naţional-religios.1
Izbucnită pe fondul unei crize interne a Imperiului otoman, răscoala a fost un
semnal de alarmă pentru întreaga Peninsulă Balcanică, atrăgând în acest context şi atenţia
marilor puteri.2 Serbia şi Muntenegru au fost atrase şi ele, inevitabil, în desfăşurarea
evenimentelor.3 Astfel, răsculaţii vor fi susţinuţi de cele două state slave, cu armament şi
detaşamente de voluntari.
Marile puteri încearcă în vara anului 1875 stingerea conflictului, dar răsculaţii au
refuzat, neavând încredere în promisiunile turceşti.4 Austro-Ungaria, prin ministrul său de
externe, Andrássy, va înmâna guvernelor statelor participante la Congresul de pace de la
Paris o notă, în decembrie 1875, care conţinea un program de reforme moderate pentru
Bosnia şi Herţegovina (printre mediatorii conflictului numărându-se Austro-Ungaria,
Rusia, Anglia, Italia şi Franţa). Turcia acceptase medierea marilor puteri, dar răsculaţii nu
au fost de acord cu reformele moderate.
Evenimentele din Bosnia şi Herţegovina au avut o puternică influenţă şi asupra
bulgarilor, care considerau răscoala din această regiune ca un început al „unei revoluţii
1 Nicolae Ciachir, Războiul pentru independenţa României în contextul european, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 127. Situaţia din Bosnia şi Herţegovina este relatată, pe scurt şi obiectiv, şi de către istoricii americani Charles şi Barbara Jelavich, în lucrarea Formarea statelor naţionale balcanice (1804-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, unde autorii enunţă caracterul răscoalei (p. 176-178).2 România în relaţiile..., p. 256-259. Se pare, după unii istorici, că această răscoală a fost provocată de Rusia (A.J.P. Taylor) sau de către Austro-Ungaria (N. Iorga). Agenţii ruşi şi austrieci au provocat şi grăbit răscoala din Bosnia şi Herţegovina, pentru că amândouă aveau interese în Peninsula Balcanică (N. Ciachir, op. cit., p. 127-130); România în relaţiile internaţionale (1699-1939) (coord. L. Boicu, Gh. Platon, V. Cristian), Editura Junimea, Iaşi, 1980.3 Charles şi Barabara Jelavich, op. cit., p. 177-179.4 La mijlocul lunii august, armata răsculaţilor ajunsese la 10.000 de combatanţi. Marile puteri (Austro-Ungaria, Rusia, Anglia, Germania, Franţa şi Italia) doreau să aplaneze conflictul printr-o misiune de mediere a consulilor lor, dar aceasta eşuează din cauză că răsculaţii nu au încredere în promisiunile turceşti.
6
generale a popoarelor asuprite de Imperiul Otoman”.5 La 12 august 1875 bulgarii au
convocat o şedinţă la Bucureşti, unde au participat şi delegaţi din Bulgaria. Adunarea a
ales un comitet central (în care intrau H. Botev, Ivan Drasov) şi a hotărât să înceapă o
răscoală generală, care nu a putut fi declanşată în septembrie 1875, cu toate eforturile
făcute.
Imperiul Otoman, sprijinit din umbră de Anglia6, va încerca să abată atenţia de la
evenimentele din Balcani, sultanul publicând în octombrie şi decembrie două legi
(iradele) prin care promitea reforme şi îmbunătăţirea situaţiei supuşilor creştini din
întregul imperiu.
În timp ce marile puteri încercau să soluţioneze criza urmărind fiecare propriile
interese, în Peninsula Balcanică se vor desfăşura noi evenimente. Astfel, în aprilie 1876
se răscoală poporul bulgar (în special în regiunea Plovdiv). La 6 mai 1876 sunt omorâţi
pe străzile Salonicului consulul Franţei şi al Germaniei; tot în mai 1876 sunt înlăturaţi
marele vizir Mahmud Nedim Paşa şi sultanul Abdul Aziz. Evenimentele încep să se
precipite în Peninsula Balcanică, mai ales după ce în luna iunie 1876 Serbia, urmată de
Muntenegru, declară război Turciei.7
În luna iulie 1876, suveranii Rusiei şi ai Austro-Ungariei se întâlnesc la
Reichstadt, unde ajung la un acord verbal în privinţa Turciei, în cazul unui război al
acesteia cu Rusia (acord privind neutralitatea Austro-Ungariei).
Deşi Rusia se declară neutră faţă de conflictul balcanic, ajută Serbia cu arme,
muniţie, bani şi voluntari. Ofiţerii ruşi ocupau posturi cheie în armata sârbă: gen.
Cerneaev era comandantul suprem, iar col. Komarov era şeful statului major al armatei.
Cu toate acestea, la 1 sept. 1876, sârbii sunt înfrânţi la Alexinac şi sunt aduşi în
faţa dezastrului. La sfârşitul lunii octombrie şi începutul lui noiembrie au loc convorbiri
la Livadia între lordul Loftus (ambasadorul Angliei în Rusia), Gorceakov şi ţar, unde se
propune convocarea unei conferinţe internaţionale pentru rezolvarea crizei din Balcani.
S-a precizat că dacă conferinţa va eşua, guvernul rus îşi va rezerva libertatea de acţiune.8
Deoarece Serbia se găsea în faţa unui dezastru militar, Rusia va cere un armistiţiu
ameninţând Turcia printr-o notă ultimativă cu ruperea relaţiilor diplomatice. Turcia va
încheia un armistiţiu pe două luni, dând dovadă de conciliere faţă de Rusia şi celelalte
mari puteri.
Pentru soluţionarea problemei balcanice, în decembrie 1876 s-a deschis la
Constantinopol conferinţa marilor puteri. Aceasta s-a deschis sub preşedinţia gen.
Ignatiev, ambasadorul Rusiei la Poartă, căruia îi revenea această calitate, fiind decan al
5 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 132.6 Lordul Disraeli arată că în problema orientală interesele Germaniei, Rusiei şi Austriei sunt mai directe, dar nu mai importante decât interesele Engliterei (N. Ciachir, op. cit., p. 134).7 N. Ciachir, op. cit., p. 137.8 Ibidem, p. 139.
7
corpului diplomatic de la Constantinopol.
În ziua în care conferinţa se pregătea să-şi proclame oficial hotărârile, Turcia,
folosindu-se de o stratagemă, va adopta o nouă constituţie (constituţia lui Midhat-Paşa).
Turcii motivează că noua constituţie acordă reformele necesare şi deci nu mai era nevoie
de hotărârile conferinţei.
În faţa acestei situaţii, Rusia a semnat la Budapesta, la 15 ianuarie 1877, o
convenţie secretă cu Austro-Ungaria, care asigura neutralitatea Austro-Ungariei într-un
viitor război ruso-turc şi îşi dădea consimţământul pentru participarea Serbiei şi
Muntenegrului de partea Rusiei, iar în schimb primea dreptul de a ocupa cu trupele sale
Bosnia şi Herţegovina.
Începutul anului 1877 debutează astfel cu pregătirea diplomatică şi militară a
războiului şi se merge către cea de-a doua etapă a crizei orientale din 1875-1878, etapa
confruntării militare.
Diplomaţia rusă acţionează în ianuarie - martie 1877 pentru a obţine din partea
marilor puteri presiuni asupra Turciei, silind-o să accepte reformele preconizate. Au loc
tratative şi, la 31 martie 1877, reprezentanţii celor şase puteri au semnat la Londra un
protocol în privinţa problemelor orientului, încercând să atragă atenţia Turciei. Turcia nu
acceptă recomandările din acest protocol, care erau similare cu cele făcute de conferinţa
de la Constantinopol şi care doreau încheierea crizei ce dominase aproape doi ani sud-
estul European.9
Datorită poziţiei strategice în sud-estul european, România a fost privită cu mare
interes atunci când se discuta problema orientală.10 Problema esenţială care a dominat
viaţa politică românească în anii 1875-1877 au fost atitudinea şi rolul României în
chestiunea orientală.11
În şedinţa Consiliului de miniştri din 24 noiembrie/6 decembrie 1875, discutându-
se care ar trebui să fie poziţia statului român în eventualitatea izbucnirii unui război în
Orient, nu s-a luat nici o hotărâre, sub pretextul aşteptării evoluţiei internaţionale a
evenimentelor.12 Se respecta în continuare neutralitatea şi se încerca întărirea mijloacelor
de apărare a ţării13, pentru a se putea respinge agresiunea oricărui stat (Rusia, Turcia).9 Pentru acţiunile popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman, politica marilor puteri pentru rezolvarea crizei orientale (1875-1877), mai ales acţiunile diplomatice Rusiei şi Austro-Ungariei, o imagine complexă a evenimentelor se poate urmări la N. Ciachir, op. cit., p. 122-144, România în relaţiile..., p. 255-262, Charles şi Barbara Jelavich, op. cit., p. 174-182, Constantin Căzănişteanu, Mihail E. Ionescu, Războiul neatârnării României, 1877-1878, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 25-51, Nicolae Corivan, Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 286-294, 324-328. Deosebit de interesante pentru reconstituirea evenimentelor şi a frământărilor din societatea românească sunt Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular (1876-1877), vol. III, p. 9-150, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, ed. Stelian Neagoe (ianuarie 1876 - 9 mai 1877).10 România în relaţiile..., p. 263.11 C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 68.12 Ibidem, p. 63; N. Corivan, op. cit., p. 297; România în relaţiile..., p. 264.13 Nicolae Iorga, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, Editura Albatros, Bucureşti, 1998, p. 48-49.
8
Nu lipsesc în această perioadă ameninţările din partea Rusiei, care comunică
României că în cazul unui conflict cu Turcia va fi nevoită să ocupe teritoriul său drept
garanţie.14
Afirmarea strictei neutralităţi nu făcea decât să risipească bănuielile Turciei, dar
această neutralitate va avea de suportat o presiune din partea opiniei publice şi a orientării
politice externe care pleda pentru o angajare directă, dar benefică în evenimentele ce
aveau loc în Balcani.
La 4/16 ianuarie 1876, printr-o notă circulară, ministrul de externe arăta agenţilor
români din străinătate că România se va opune cu armele oricărei ocupaţii străine şi că
ţara noastră nu era parte integrantă din Imperiul otoman, ci un stat separat (Sondajul
Catargiu). Efectiv se dispunea agenţilor români să sondeze opinia puterilor europene faţă
de actul independenţei României, în cazul prăbuşirii Turciei, şi faţă de un statut de
neutralitate garantat.15 Acest document preciza clar poziţia României în politica sa
externă: simpatia faţă de popoarele balcanice; concentrări de trupe; interesele României;
cooperarea cu puterile aliate împotriva Imperiului otoman.16
Nota guvernului român a reţinut atenţia marilor puteri, dar va provoca reacţii
diverse.17 Cea mai vehementă dintre puteri pare să fi fost Austro-Ungaria, care a
considerat nota guvernului român ca „neavenită, făcând apel la Tratatul de la Paris, care
nu mai prezenta siguranţă”.18
În acest context se încearcă discuţii cu Imperiul Otoman privind România, dar ca
întotdeauna turcii vor tergiversa lucrurile.19 Agentul român de la Constantinopol, gen.
Ioan Ghica, informează guvernul de la Bucureşti despre evenimentele din Turcia şi
discută problema neutralităţii României şi a Dunării, cu ministrul de externe turc.20
La Constantinopol, Turcia îşi va da acordul pentru neutralitatea Dunării în sectorul
Negotin-Vârciorova.21
O vie activitate diplomatică se desfăşoară şi la Petersburg, agentul român trimiţând
rapoarte despre poziţia Rusiei faţă de conflictul balcanic şi simpatia pentru România. De
asemenea, în acest context, o serie de documente arată simpatia românească pentru lupta
popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman (rapoartele agentului sârb de la
Bucureşti).22 România sprijină Serbia şi mai ales mişcarea bulgară (1875-1876).23
14 N. Corivan, op. cit., p. 297. În decembrie 1875, agentul român de la Constantinopol a venit la Bucureşti şi a înştiinţat guvernul că Ignatiev i-a comunicat acest lucru.15 C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 66. Pentru conţinutul notei şi semnificaţia sa, a se vedea şi N. Ciachir, op. cit., p. 145-146; N. Corivan, op. cit., p. 298; România în relaţiile..., p. 264-265.16 N. Ciachir, op. cit., p. 146-147.17 N. Corivan op. cit., p. 298-300.18 România în relaţiile..., p. 265.19 N. Ciachir, op. cit., p. 147.20 Ibidem, p. 148.21 N. Ciachir, op. cit., p. 148; România în relaţiile..., p. 265.22 Ibidem, p. 149.23 Ibidem, p. 150-153.
9
În lunile ianuarie-martie 1876, statul român, prin ministrul de externe, va
reconfirma neutralitatea României.24 Şi în lunile martie-aprilie 1876, guvernul român
reafirmă statutul de neutralitate al ţării.
La 24 iulie 1876 se formează un guvern liberal condus de I.C. Brătianu, care va
conduce destinele ţării până la 24 noiembrie 1878.25
În condiţiile accentuării luptei din Balcani împotriva Imperiului otoman (Serbia şi
Muntenegru se pregătesc de război), se hotărăşte accentuarea pe tărâm diplomatic a
cuceririi independenţei.26 Astfel, M. Kogălniceanu27 prezintă printr-o notă circulară Porţii
şi puterilor garante o serie de revendicări ale României faţă de Imperiul otoman (16/28
iunie 1876), referitoare la recunoaşterea numelui de România, a paşaportului, a agenţilor
diplomatici acreditaţi. Satisfacerea acestor revendicări ar fi dus la recunoaşterea
independenţei României.28
Deoarece Poarta a refuzat să satisfacă revendicările României, M. Kogălniceanu
era hotărât să împingă România în război. Acţiunea diplomatică a sa a fost întreruptă în
momentul în care la conducerea ţării a venit un nou guvern (cel liberal – I. C. Brătianu),
care era prim ministrul său de externe – N. Ionescu – pentru o neutralitate absolută.29
Evenimentele se vor precipita după iunie 1876, când Serbia şi Muntenegru vor
declara război Imperiului otoman.
După începerea războiului dintre Serbia, Muntenegru şi Imperiul otoman,
România va păstra neutralitatea.30 O dată cu venirea la conducerea ţării a guvernului
condus de I.C. Brătianu, acesta va încerca să aibă bune relaţii cu Rusia şi Austro-Ungaria.
În acest context, al apropierii de Austro-Ungaria, I.C. Brătianu îl va vizita în august 1876
pe Franz Joseph la Sibiu, asigurându-l de buna vecinătate a României.31 În ceea ce
priveşte relaţiile cu Rusia, la sfârşitul lunii septembrie 1876 (26 septembrie/8 octombrie)
a plecat la Livadia (în Crimeea) o delegaţie condusă de I. C. Brătianu, care a purtat
discuţii cu ţarul, precum şi cu o seamă de demnitari ruşi, ca Gorceakov, Miliutin, gen.
Ignatiev. Convorbirile au abordat o sferă largă de probleme, printre care necesitatea
încheierii unei convenţii între Rusia şi România, pe baza căreia să se asigure trecerea
nestigherită a trupelor ruse prin România.32
La plecarea lui I.C. Brătianu de la Livadia, cancelarul rus îl asigură că „de va fi
24 România în relaţiile..., p. 265; N. Corivan, op. cit., p. 300-301.25 I. Mamina, op. cit, p. 304-306.26 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 68.27 Venirea lui Mihail Kogălniceanu la Ministerul afacerilor externe (guvernul Epureanu) va da acţiunii externe o notă specifică. El va duce o politică de curaj, nuanţată, dând un impuls mai vioi relaţiilor diplomatice şi luând o serie de iniţiative (N. Corivan, op. cit., p. 301). Pentru acţiunile lui M. Kogălniceanu pe linia neutralităţii active, până la nota din 16/28 iunie 1876, vezi acelaşi autor, p. 306-310.28 N. Ciachir, op. cit., p. 153; C. Căzănişteanu, M. E. Ionescu, op. cit., p. 68-69.29 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 71.30 Despre atitudinea României, vezi N. Ciachir, op. cit., p. 156.31 România în relaţiile..., p. 267.32 N. Ciachir, op. cit., p. 159; N. Corivan, op. cit., p. 313-314.
10
război, vom şti să ne înţelegem; România nu va avea decât să câştige”.33
Diplomatul rus Nelidov, consilier al ambasadei ruse din Constantinopol, a avut
misiunea de a prezenta lui I.C. Brătianu propunerile Rusiei pentru negocierile cu
România. Cu acest prilej s-au pus bazele unei convenţii, dar a fost o convenţie pur
tehnică, fără prea multe angajamente din partea Rusiei.
În acest timp se stabilesc primele contacte secrete cu Turcia, care va trimite în
noiembrie la Bucureşti pe guvernatorul Tulcei – Ali Bey. Acesta avea misiunea de a se
asigura că guvernul român a abandonat ideea alianţei cu Rusia.34
În decembrie 1876, D. Brătianu a avut o misiune la Constantinopol, în timpul
desfăşurării Conferinţei puterilor garante având ca obiective obţinerea independenţei
(maxim) sau neutralitatea deplină (minim).35 Acţiunea se termină la 19 ianuarie 1877 fără
vreun rezultat concret (România fiind considerată de Turcia doar o provincie
privilegiată).
Problema înţelegerii româno-ruse a rămas în timpul convorbirilor de la
Constantinopol în suspensie, dar după conferinţă se distingea clar că această era
necesară.36 Până în luna aprilie 1877 existau tatonări reciproce, schimburi de opinii. La 17
martie, baronul Stuart insistă pentru încheierea convenţiei de trecere a armatelor ruse. La
1/13 aprilie 1877, într-un consiliu lărgit al ţării convocat ad-hoc s-au confruntat deschis
opiniile reprezentanţilor celor două orientări în politica ţării.37
La 3/15 aprilie 1877, M. Kogălniceanu revine la Ministerul de Externe, iar la 4/16
aprilie 1877 el va semna convenţia româno-rusă (împreună cu baronul N. Stuart). Pe baza
acesteia trupele ruse puteau tranzita teritoriul României38, iar Rusia îşi asuma obligaţia de
„a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, cum rezultă din
legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi apăra integritatea actuală a
României”.
Convenţia avea 26 de articole şi prin aceasta România se angaja efectiv în
evenimentele din Balcani. La 10/22 aprilie 1877, Poarta solicită guvernului român o
acţiune comună de apărare împotriva trupelor Rusiei, dar ministrul de externe comunică,
la 11/23 aprilie, că această hotărâre nu poate fi luată decât de parlament.
La 12/24 aprilie a urmat declaraţia de război a Rusiei împotriva Turciei, după care
33 N. Corivan, op. cit., p. 314.34 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 77.35 Ibidem, p. 78-80.36 Ibidem, op. cit., p. 87.37 Ibidem, p. 89. Vezi şi N. Corivan, op. cit., p. 328.38 Pentru articolele convenţiei româno-ruse, atitudinea Europei, situaţia internă, a se vedea N. Ciachir, op. cit., p. 161; C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 90-92; România în relaţiile..., p. 270-272; N. Iorga, op. cit., p. 78-82; N. Corivan, op. cit., p. 328-329. O imagine deosebit de interesantă în ceea ce priveşte neutralitatea României în timpul crizei orientale, alianţa cu Rusia, atitudinea acesteia faţă de România, ne oferă istoricii americani Ch. şi B. Jelavich, op. cit., p. 182-185. Textul convenţiei se poate vedea şi în Memoriile regelui Carol I al României..., vol. III, p. 110-116 (ed. 1994). Detalii privind societatea românească, confruntările politice, sentimentul public se pot urmări şi la Nicolae Iorga, op. cit., p. 78-107.
11
ruşii au trecut Prutul în România. Ca urmare a tranzitului acordat armateui ruse, Poarta va
trece la o atitudine ostilă faţă de statul român. Chiar şi Franţa, Anglia, Austro-Ungaria
protestaseră vehement împotriva convenţiei româno-ruse şi erau de părere ca România să
nu coopereze cu Rusia.39
Consacrarea oficială a independenţei ţării a avut loc în ziua de 9/21 mai 1877, în
urma unei interpelări40 făcută în Camera Deputaţilor, relativ la necesitatea unei declaraţii
energice de independenţă a ţării şi notificarea noului statut al României tuturor puterilor
garante. M. Kogălniceanu răspunde prin afirmaţia de rezonanţă istorică: „Suntem
independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Camera şi Senatul au adoptat moţiuni în
sensul declaraţiei guvernului, tributul datorat Porţii a fost anulat şi trecut în contul
cheltuielilor pentru armată.
În prima fază a războiului, diplomaţia rusă, atât ţarul Alexandru al II-lea, cât şi
Gorceakov nu au dorit colaborarea armatei române, afirmând că nu aveau nevoie de
ajutorul militar al românilor.41
Prinţul Carol dorea ca armata română să se angajeze pe deplin în luptă, prin
aceasta urmărind ca ţara să câştige statutul de cobeligeranţă şi să asigure recunoaşterea
independenţei ei de către marile puteri.
La mobilizarea din 6 aprilie 1877, armata operativă a Românie avea un efectiv de
58.700 de oameni, beneficiind de 190 de tunuri de câmp şi 12.300 de cai, comparativ cu
armata rusă, care dispunea pe frontul din Balcani de 400 000 de oameni (noiembrie
1877). Aceste efective nu cuprindeau batalioanele de miliţii (33.000 de oameni), garda
orăşenească şi depozitele trupelor de linie. Aceste forţe au fost grupate în două corpuri de
armată şi o divizie de rezervă; fiecare corp de armată beneficia de două divizii, fiecare
divizie avea două brigăzi de infanterie (fiecare brigadă de infanterie avea două regimente
de dorobanţi şi unul de linie, iar fiecare regiment câte două batalioane a patru companii),
un batalion de vânători, o brigadă de cavalerie a două regimente, două baterii de artilerie
a şase tunuri şi o companie de geniu.
În ciuda neajunsurilor inerente oricărei armate, lipsită de experienţă câmpului de
luptă, forţele noastre militare participante la război s-au constituit într-un corp bine
articulat, cu o remarcabilă capacitate de izbire şi un moral excelent; ele nu s-au arătat mai
39 N. Corivan, op. cit., p. 333.40 Interpelarea în Camera Deputaţilor a fost făcută de Nicolae Fleva (N. Corivan, op. cit., p. 336).41 „Rusia n-are trebuinţă de ajutorul armatei române. Forţele pe care ea le-a pus în mişcare spre a lupta contra Turciei sunt mai mult decât îndestulătoare ca să atingă scopul înalt pe care şi l-a propus împăratul când a început acest război”. Acesta este răspunsul dat principelui Carol de către Gorceakov la 17-29 mai 1877, nota respectivă fiind redactată de Nelidov (Memoriile regelui Carol I al României..., vol. III, p. 155). Pe scurt, despre colaborarea militară româno-rusă şi acţiunile armatei române pe frontul din Balcani, a se vedea Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 242-244. De asemenea, se poate consulta Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 180-181.
12
prejos nici în raport cu aliatul, nici cu inamicul.42
După evaluările otomane, armata turcă de pe toate teatrele de operaţiuni se ridica
la aprox. 500 000 de oameni, din care 190 000 în Peninsula Balcanică.
Operaţiunile militare în războiul din 1877-1878 s-au desfăşurat pe două direcţii:
Balcani (teatru de acţiuni militare) şi Caucaz. Hotărârea Rusiei de a desfăşura
principalele operaţiuni în Balcani se sprijinea şi pe popoarele creştine de aici.43
Textul convenţiei româno-ruse nu prevedea obligaţii militare pentru România.
Totuşi, armata română va executa o serie de misiuni importante.44
La 26 aprilie/8 mai, turcii de la Vidin au bombardat oraşul Calafat, iar românii au
răspuns cu artileria. Dueluri de artilerie s-au înregistrat şi la Giurgiu (27 aprilie/9 mai),
Olteniţa (28 aprilie/10 mai), Islaz (4/16 mai), Bechet (11/23 mai), Corabia (14/26 mai).
Pe Dunăre au fost scufundate şi nave turceşti care încercau să împiedice trecerea armatei
ruse (fapt consemnat la 29 aprilie/11 mai, în apropierea Brăilei; la 13-14 mai are loc
scufundarea unui monitor turcesc prin participarea canonierei româneşti „Rândunica”).
Trupele ruse au trecut Dunărea la 10/22 iunie 1877, între Galaţi şi Brăila, şi la
15/27 iunie, pe la Zimnicea-Sistov, aici fiind sprijiniţi de trupele române. La 3/15 iulie
armata rusă a atacat Nicopole, pe care l-a cucerit la 5/17 iulie, şi apoi s-au îndreptat spre
Plevna.
După eşecurile ruseşti (în privinţa cuceririi cetăţii Plevna) din 8/20 şi 17/29 iulie
1877, armata română va trece Dunărea la cererea Rusiei. La 23 iulie/4 august 1877,
armata română va fi structurată în două părţi distincte: armata de operaţiune şi armata de
observaţie. Ruşii acţionau în Balcani pe trei direcţii: est, centru şi vest (sectorul Plevna).
La 19/31 iulie, marele duce Nicolae solicită principelui Carol participarea armatei
române la acţiune, prin celebra telegramă.45
La 20 august/1 septembrie 1877, grosul armatei române începe să treacă Dunărea
în apropiere de Corabia (podul Siliştioara-Măgura). În cadrul cooperării s-a stabilit ca
trupele româno-ruse din sectorul Plevna să fie puse sub ordinul prinţului Carol. După
concentrarea trupelor româno-ruse în jurul Plevnei au început pregătirile în vederea
ofensivei din 30 august/11 septembrie, cunoscută sub numele de „cea de-a treia bătălie de
la Plevna”.46
Cu tot eroismul dat dovadă de ostaşii ruşi şi cei români, Plevna nu a fost cucerită.47
A fost cucerită însă puternica redută Griviţa I. În acţiunea de cucerire a Plevnei din 30
august, armata română a avut 1.300 de morţi (printre care maiorul Gh. Şontu, V.
42 C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 121.43 N. Ciachir, op. cit., p. 195.44 Pentru operaţiuni militare până la intrarea armatei române în campanie, a se vedea C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 135-167.45 N. Ciachir, op. cit., p. 103. A se vedea şi Memoriile regelui Carol I al României..., p. 191-192.46 Vezi Memoriile..., p. 234-243.47 Pe scurt despre atacula supra Plevnei şi eroismul armatei române, a se vedea Nicolae Iorga, op. cit., p. 153-154.
13
Mărăcineanu şi alţi militari români).
La 2/14 septembrie, ţarul hotărăşte să nu se mai dea nici un atac împotriva cetăţii
Plevna până când nu vor sosi ajutoare din Rusia cu care să încercuiască complet reduta,
silindu-l pe Osman Paşa să se predea.
Pentru a se preîntâmpina un atac inamic dinspre Vidin şi pentru a împiedica
acţiuni de hărţuire s-a hotărât cucerirea cetăţii Rahova, care se găsea la jumătatea
drumului dintre Plevna şi Vidin. La 9/21 noiembrie Rahova a fost cucerită de trupele
colonelului Slăniceanu şi gen. Mayendorf. Armatele româno-ruse au fost primite cu
aclamaţii de populaţia bulgară.
La Rahova, armata română pierde patru ofiţeri (C. Ene, D. Giurescu, N. Radovici,
Paul Bordeanu) şi 169 de grade inferioare, precum şi 162 de răniţi.
În ceea ce priveşte Plevna, aici, la 28 noiembrie/10 decembrie 1877, Osman Paşa a
încercat spargerea blocadei, dar a eşuat – la ora 14.00 a dat ordinul de capitulare pentru
întreaga armată. Capitularea armatei turceşti a fost un moment marcant al războiului,
eveniment ce nu putea fi comparat cu nici o altă victorie a ruşilor în campania din 1877.48
La Plevna, Osman Paşa se va preda colonelului Cerchez49, împreună cu alţi 34.000
de prizonieri (după unele surse, 40.000). După căderea Plevnei, armata rusă va continua
acţiunea pe trei direcţii spre Adrianopol. În cadrul acestui plan, armata română va primi o
serie de misiuni, şi anume să încercuiască cetăţile Vidin şi Belogradcik (14-17 decembrie
1877). Cu puţin timp înainte, la 2/14 decembrie 1877, Serbia va reintra în război. Este
cucerită şi reduta de la Smârdan. Operaţiile din jurul Vidinului şi cucerirea redutei de la
Smârdan constituie unele dintre cele mai glorioase fapte de arme româneşti din istoria
războiului de la 1877-1878.
Vidinul nu a mai fost cucerit, pentru că la 23 ianuarie 1878 a fost încheiat
armistiţiul dintre ruşi şi turci (la Kazalâk).
Contribuţia poporului român la războiul din 1877-1878 este concludentă. Astfel,
independenţa României n-a fost obţinută prin mărinimia marilor puteri, ci pe câmpul de
luptă, prin jertfele de sânge ale ostaşilor români.50
Noul an 1878 va începe nefavorabil pentru Imperiul otoman, în condiţiile în care
Adrianopolul era cucerit de caveleria rusă în seara zilei de 8 ianuarie 1878. Aflat în faţa
unui dezastru militar, guvernul otoman a cerut un armistiţiu Rusiei, care a fost semnat la
19/31 ianuarie 1878, marcând astfel încetarea ostilităţilor.
La două zile după încehierea armistiţiului, armata greacă începe şi ea operaţiunile
48 N. Ciachir, op. cit., p. 207. Pentru acţiunea de cucerire a Plevnei, a se vedea şi Memoriile..., p. 314-334.49 Osman Paşa va avea o întrevedere cu col. Cerchez, pe care îl anunţă că el şi armata sa „se dau prizonieri”. În momentul când acesta vrea să predea sabia ofiţerului român, colonelul consideră că nu o poate primi şi că aşteaptă instrucţiuni de la gen. Ganeţki (N. Iorga, op. cit., p. 330).50 Pentru aprecieri şi mărturii străine despre eroismul românesc, a se vedea N. Ciachir, op. cit., p. 211-222. Pierderile armatei române au fost aproximativ de 10.000 de oameni, la o evaluare cam 10% din efectivele utilizate.
14
militare (21 ianuarie/2 febr. 1878), dar la presiunea Rusiei şi Angliei acestea încetează.
În acest context, cancelarul Gorceakov, care definitivase proiectul, îl însărcinează
pe Ignatiev să treacă, în drumul său spre Adrianopol, şi pe la Bucureşti, pentru a-i
comunica prinţului Carol şi lui M. Kogălniceanu intenţiile ruseşti. În cursul discuţiilor de
la Bucureşti, reprezentantul rus caută să prezinte faptul că revenirea Dobrogei la România
era o compensaţie pentru cele trei judeţe care aveau să revină Rusiei. Misiunea lui
Ignatiev la Bucureşti a rămas fără nici un rezultat, la fel şi cele ale României de a
participa la încheierea armistiţiului.
Aliaţii balcanici care luptaseră împotriva Imperiului otoman (România, Serbia,
Muntenegru) nu au fost acceptaţi la încheierea armstiţiului şi la preliminariile păcii de la
San Stefano51.
Tratatul cuprindea 29 de articole52 şi a fost semnat de generalul-conte Nikolai
Ignatiev, membru al Consiliului imperial şi de Alexandru Nelidov, consilier de stat, din
partea Rusiei, iar din partea Imperiului otoman de către Savfet-Paşa, ministrul afacerilor
externe şi Saadulah-Bei, ambasadorul Turciei la Berlin. La semnarea tratatului n-au luat
parte şi celelalte state care au luptat împotriva turcilor, participarea lor nefiind admisă de
Rusia. Prin acest tratat, învingătorul, adică Rusia, şi-a impus punctul de vedere, dictând
condiţii grele învinsului şi trecând peste o serie de obligaţii faţă de unele dintre marile
puteri care s-au declarat neutre în timpul conflictului.
Tratatul semnat prevedea recunoaşterea independenţei României, Serbiei,
Muntenegrului şi crearea unui mare Principat autonom al Bulgariei, cu ieşire la marea
Neagră şi la marea Egee. Cu toate acestea, documentele arată că dintre statele angajate în
conflict numai Muntenegrul şi noul Principat Autonom Bulgar erau mulţumite de
prevederile tratatului de la San Stefano.53 România şi Serbia, deşi li se recunoştea
independenţa de stat, protestează totuşi împotriva tratatului, socotind că interesele lor în
ansamblu le-au fost lezate. Grecia era de asemenea profund nemulţumită, deoarece
tratatul o ocolise, iar crearea unei Bulgarii mari vecine însemna pentru ea o catastrofă tot
atât de mare ca desfiinţarea Imperiului Bizantin (1453).
Articolul 2 din tratatul de la San Stefano preciza că „Sublima Poartă recunoaşte în
mod definitiv independenţa principatului Muntenegru”. Diplomaţia ţaristă, sprijinind
Muntenegrul, încerca să oprească infiltrarea Austro-Ungariei, ca şi a Italiei de altfel, în
această parte a Peninsulei Balcanice.
Deşi devenea stat independent, Serbia era profund nemulţumită de prevederile
tratatului de la San Stefano, întrucât Bosnia şi părţi din Herţegovina rămâneau în afara
graniţelor ei; mai mult, ea trebuia să evacueze o serie de teritorii pe care armata sa le
51 Ibidem, p. 229-234.52 Ibidem, p. 243.53 Pe scurt, despre prevederile tratatului, a se vedea C. Căzănişteanu, M.E. Ionescu, op. cit., p. 281-287.
15
eliberase în decembrie 1877 – ianuarie 1878. Însă ceea ce-I nemulţumea cel mai mult pe
sârbi era crearea unui mare principat bulgar (160 000 km2).
Articolele 6-12 se ocupă pe larg de Principatul Autonom Bulgar, cu un guvern
creştin şi o miliţie naţională, ocupând o mare parte a Peninsulei Balcanice. Principele
urma să fie ales în deplină libertate de populaţie şi confirmat de poartă, dar nici un
membru al dinastiilor domnitoare ale marilor puteri nu va putea fi ales principe al
Bulgariei. O adunare a notabililor va elabora, sub supravegherea unui comisar imperial
rus şi în prezenţa unui comisar otoman, sistemul de organizare a unei administraţii
viitoare, potrivit precedentelor stabilite în 1830, după pacea de la Adrianopol, în
principatele dunărene.54
Tratatul mai prevedrea obligaţii pentru Poartă de a efectua reforme în Epir, în
Thesalia şi „în celelalte părţi ale Turciei europene”. De asemenea, în insula Creta trebuia
să se aplice în mod scrupulos „Regulamentul organic din 1868, ţinând socoteală de
dorinţe deja exprimate de către populaţia indigenă”.
Articolul 12 prevedea ca toate fortificaţiile de pe Dunăre să fie distruse, pe ambele
maluri ale Dunării vasele de război erau interzise în apele principatelor României, Serbiei
şi Bulgariei (în afară de vasele uşoare destinate poliţiei fluviale şi servicului vămilor), iar
„drepturile, obligaţiile şi prerogativele Comisiunii internaţionale a Dunării de jos sunt
menţinute intacte”.
Articolul 24 al tratatului stabilea că „Bosforul şi Dardanelele vor rămâne deschise,
atât în timp de pace, cât şi în timp de război, vaselor de comerţ ale statelor neutre care vin
din porturi ruseşti sau se îndreaptă spre aceste porturi. Deci diplomaţia rusă a ţinut seama
de efortul României şi a obligat Turcia să-i recunoască acesteia independenţa absolută,
dar în acelaşi timp ne-au fost luate judeţele din Basarabia.
Prin articolul 19 Rusia obligă Turcia să-i plătească despăgubiri de război în
valoare de 1,41 miliarde de ruble, însă, ţinând seama de greutăţile financiare ale
Imperiului Otoman, consimte ca o parte din sumă să fie înlocuită cu o serie de teritorii,
printre care şi Dobrogea (sangeacul Tulcea, adică districtele Chilia, Sulina, Mahmudia,
Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Constanţa şi Medgidia, împreună cu insulele
din Deltă şi insula şerpilor).
La trei zile de la semnarea tratatului de la San Stefano, Andrassy, cancelarul
Imperiului Austro-Ungar, a cerut în mod oficial convocarea unui congres european al
marilor puteri care să revizuiască tratatul semnat între ruşi şi turci.55
La nemulţumirile Austro-Ungariei se adaugă şi cele ale Germaniei, Angliei,
Franţei şi chiar Italiei.56 Pe lângă protestele marilor puteri, şi statele balcanice România, 54 N. Ciachir, op. cit., p. 246.55 N. Ciachir, op. cit., p. 250.56 Pentru confruntările diplomatice europene de la San Stefano şi până la congresul de la Berlin, a se vedea Ibidem, p. 250-264; România în relaţiile..., p. 288-289.
16
Serbia şi Grecia au avut o serie de obiecţii împotriva tratatului de la San Stefano.57
Rusia, considerând că nu poate declanşa un nou război cu majoritatea puterilor
mari din Europa, în special cu Austro-Ungaria şi cu Anglia, a fost nevoită să accepte
convocarea unui congres care să revizuiască hotărârile tratatului de la San Stefano.
Congresul şi-a deschis lucrările la Berlin la 1/13 iunie 1878.
La masa tratativelor s-au întâlnit cei doi foşti beligeranţi, Rusia şi Turcia, precum
şi celelalte cinci mari puteri, care doreau a diminua cât mai mult din avantajele revenite
Rusiei prin pacea de la San Stefano. Confruntarea diplomatică se va da în special între
Rusia, Austro-Ungaria şi Anglia, cele mai interesante în problema orientală, secondate de
Franţa şi de Italia sub privirea atentă a lui Bismarck, care deţinea preşedinţia congresului.
În momentul deschiderii congresului, la 1/13 iunie 1878, România obţinuse puţine
certitudini în urma „bătăliei” diplomatice pe care o dusese. Exista acum speranţa că prin
prezenţa delegaţilor români la congres (Ion C. Brătianu şi M. Kogălniceanu) care spuneau
punctul de vedere românesc, se vor putea influenţa şi hotărârile luate aici.58
În şedinţa din 5/17 iunie s-a discutat problema Bulgariei, unde reprezentanţii
Angliei şi Austro-Ungariei căutau să tragă cât mai multe foloase. În aceeaşi şedinţă,
datorită divergenţelor legate de problema Bulgariei, delegaţiile Austro-Ungariei, Rusiei şi
Angliei au hotărât să-şi împărtăşească vederile în întruniri particulare pentru a uşura
lucrurile.
În ce priveşte discuţiile şi soluţionarea problemei bulgare, la Berlin, unele dintre
acestea au avut importanţă şi pentru România. Referitor la prevederile art. 8 de la San
Stefano, privind staţionarea trupelor ruse în Bulgaria şi dreptul de a trece prin România,
se va stabili după diverse propuneri (în special din partea Austro-Ungariei) că evacuarea
se va face în timp de nouă luni, în Bulgaria, şi de un an pentru România.
Având în vedere aportul militar al ţării noastre, toţi delegaţii, inclusiv ai Turciei,
au fost de acord cu recunoaşterea independenţei de stat. Dar această recunoaştere a
independenţei era condiţionată de două clauze: înlăturarea discriminărilor confesionale
(art. 44)59 şi cedarea către Rusia a porţiunii „teritoriului Basarabiei..., care la apus se
mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miazăzi cu talvegul braţului Chiliei şi cu gura
Stari-Stambulului. În schimb celor trei judeţe din Basarabia, României i se „oferea”
Dobrogea cu Delta Dunării (art. 45 şi 46).60
Aşa cum s-a permis celor doi delegaţi români, I. C. Brătianu şi Mihail
Kogălniceanu, să-şi susţină memoriul lor, în şedinţa din 19 iunie 1878, la insistenţele
57 Despre acţiuni comune în aces sens, vezi pe larg Ibidem, p. 252-253.58 Pe larg despre congresul de la Berlin şi România, vezi Ibidem, p. 291-298.59 Printr-un amendament, şi pentru Bulgaria şi Serbia se stabilise egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor şi deplina libertate pentru exercitarea tuturor cultelor; acest articol presupunea pentru România modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866, care era referitor la limitarea drepturilor celor care nu erau de religie creştină.60 N. Ciachir, op. cit., p. 269.
Angliei s-a aplicat acelaşi principiu Greciei, deşi aceasta nu participase la război.
Muntenegru a fost sprijinit de delegaţii ruşi să-şi menţină majoritatea teritoriilor
obţinute la San Stefano, inclusiv portul Bar, în ciuda discuţiilor cu Andrassy.
După cum se ştie, Congresul de la Berlin confirma independenţa României,
Serbiei şi a Muntenegrului, Bulgaria era împărţită în două: Principatul Autonom Bulgar şi
Rumelia Orientală (teritoriu autonom sub autoritatea sultanului), Bosnia şi Herţegovina
treceau sub autoritatea Austro-Ungariei, iar Anglia, pe baza unei înţelegeri prealabile cu
Turcia, primea spre administrare insula Cipru.
După Congresul de la Berlin (iulie 1878) şi până la izbucnirea primului război
mondial (1914), Europa de sud-est a fost teatrul unor evenimente legate de interesele
Marilor Puteri în această zonă sau de lupta de eliberare a popoarelor balcanice care încă
nu erau independente (împotriva Imperiului Otoman). Desigur că au existat şi unele
conflicte între statele balcanice sau chiar acţiuni comune ale acestora pentru a lichida
Imperiul Otoman (din Europa) şi pentru a-şi alipi unele teritorii care considerau că le
aparţin.
România a constituit în această perioadă un pol de stabilitate, având relaţii de
prietenie şi bună vecinătate cu vecinii săi balcanici (Serbia, Bulgaria, Muntenegru,
Grecia, Imperiul Otoman), deseori aplanând conflictele zonale sau chiar fiind un factor de
mediere între părţi.
După 1878, România va fi atentă la politica balcanică, încercând deseori să adopte
o poziţie de neutralitate sau intervenind atunci când „butoiul cu pulbere” din Balcani era
gata să „explodeze”.
Pentru a avea o imagine a sud-estului european din această perioadă, este necesar a
face cunoscute câteva evenimente mai importante la care România a fost martoră sau
chiar a participat (fie diplomatic, fie militar): 1878-1883 - acţiuni ale balcanicilor legate
de problema Dunării; 1881 - alipirea Thesaliei şi o parte a Epirului la Grecia; războiul
sârbo-bulgar - 1885 - şi pacea de la Bucureşti - 1886; războiul greco-otoman - 1897;
schimbarea dinastiei în Bulgaria (1887) şi Serbia (1903); revoluţia junilor turci - 1908;
proclamarea independenţei Bulgariei - 1908; alipirea Bosniei şi Herţegovinei la Austro-
Ungaria; criza cretană - 1908-1909; războaile balcanice - 1912-1913.
Două au fost evenimentele cu implicaţii mai profunde în politica balcanică din
partea României: războiul sârbo-bulgar (1885) şi pacea de la Bucureşti (1886) şi
războaiele balcanice (1912-1913) şi pacea de la Bucureşti (1913).
La 6/18 septembrie 1885 a izbucnit o răscoală în oraşul Filipopoli (Plovdiv),
capitala Rumeliei Orientale, prilej cu care au fost izgoniţi guvernatorul turc şi funcţionarii
săi, fiind proclamată unirea ambelor Bulgarii. La 9/21 septembrie, prinţul Alexandru de
Battemberg, însoţit de St. Stambolov, preşedintele Sobreniei, a sosit la Plovdiv,
18
consacrând acest act. Vestea a surprins cercurile politice şi diplomatice.
În principiu, Turcia era puterea cea mai interesată în această problemă. Ea a
decretat o mobilizare parţială care a întârziat mult, iar trupele trimise la graniţa Rumeliei
au fost cu totul insuficiente, întreaga armată bulgară fiind masată aici.61
Actul de la 1885 a fost primit însă cu multă ostilitate de Rusia, forţa protectoare.
Astfel, ţarul Alexandru al III-lea ordonă lui Giers să protesteze oficial împotriva
încălcării de către Bulgaria a tratatului de la Berlin62, îl şterge pe prinţul Battenberg din
cadrele armatei ruse şi recheamă pe toţi ofiţerii ruşi care erau în serviciul Bulgariei.
Unirea Rmeliei Orientale cu principatul bulgar a trezit dorinţa regelui Milan al
Serbiei de a obţine compensaţii teritoriale pe seama Bulgariei.
Considerând o Bulgarie mare drept un pericol în egală măsură pentru România şi
Grecia, cât şi pentru Serbia, se propunea o demonstraţie sârbo-română împotriva
Bulgariei, Milan fiind de acord ca România să ocupe imediat Silistra şi o linie până la
Rusciuk-Varna.63
De fapt, cel mai indicat să protesteze împotriva încălcării tratatului de la Berlin era
guvernul turc, deoarece bulgarii alungaseră din Rumelia Orientală pe guvernatorul turc,
iar atitudinea Serbiei nu era nici pe departe justificată.64 De altfel Poarta, prin ezitările
sale, a lăsat să treacă timpul în care o intervenţie armată era încă posibilă.
Privitor la atitudinea României, la 14/26 octombrie 1885 principele Bulgariei
transmitea profunda sa recunoştinţă guvernului român pentru atitudinea corectă dovedită
faţă de Bulgaria65, în ciuda faptului că existaseră zvonuri privitoare la o alianţă sau
înţelegere cu Grecia sau Serbia, care bineînţeles au fost dezminţite în modul cel mai
formal.66
Nu este contestat faptul că, din dorinţa de a opri sau măcar a limita războiul,
România a cerut Bulgariei şi Serbiei să nu transporte arme sau trupe pe Dunăre.
Pentru soluţionarea problemei Rumeliei Orientale s-a hotărât convocarea la
Constantinopol a unei conferinţe a ambasadorilor statelor care au participat la congresul
de la Berlin.67 România a cerut să se ia în discuţie şi demolarea fortificaţiilor din
Bulgaria, în special cele de la Vidin, însă nu s-a ţinut cont de cererea României.
În timp ce la Constantinopol se desfăşura conferinţa, la 2/14 noiembrie 1885,
guvernul sârb, sprijinit de Austro-Ungaria, a declarat război Bulgariei, pe motiv că în
zona de frontieră au fost atacate unele posturi de grăniceri sârbi.
Operaţiunile militare au demarat o dată cu pătrunderea trupelor sârbeşti pe
61 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I).62 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I), telegramă cifrată de la Sofia, din 20.09.1885.63 Arhiva MAE, vol. 200, dosar nr. 41 B1 (partea I), telegramă cifrată dela Sofia, din 6/18.09.1885.64 Arhiva MAE, vol. 202 (1885), dosar nr. 41 B.65 Nicolae Ciachir, România în sud-estul Europei (1848-1886), p. 208.66 Arhiva MAE, vol. 202, dosar 41, f. 1.67 „Românul” din 3 noiembrie 1885.
19
teritoriul Bulgariei, îndreptându-se spre Sofia, însă trupele bulgare au reuşit să respingă
atacul principal dat de sârbi la Slivniţa, trecând apoi la contraofensivă. Pătrunzând pe
teritoriul Serbiei, ele au provocat o puternică înfrângere sârbilor, la Pirot.68
România a ajutat pe măsura posibilităţilor sale cele două ţări, trimiţând ambulanţe
ale Crucii Roşii atât în Serbia, cât şi în Bulgaria, primind cu această ocazie mulţumiri din
partea ambelor state.69 În Serbia, ambulanţa românească a amenajat trei spitale şi a îngrijit
circa 300 de răniţi. În Bulgaria a fost amenajat un spital unde au fost îngrijiţi 125 de
răniţi. S-au cheltuit 40.578 lei, din care 15.435 lei în Serbia şi 23.143 lei în Bulgaria.70
După victoria bulgarilor de la Pirot, numai intervenţia Austro-Ungariei a salvat
Serbia de la o înfrângere totală. Ministrul Austro-Ungariei la Belgrad i-a cerut lui
Battemberg sub formă de ultimatum să oprească ofensiva şi să sisteze operaţiunile
militare.71
La 18/30 decembrie 1885, ostilităţile dintre sârbi şi bulgari au fost suspendate pe
toată linia frontului, iar la 10/22 decembrie 1885 s-a semnat armistiţiul dintre Serbia şi
Bulgaria, fixându-se o zonă neutră pe o distanţă de 9 km în adâncime.
Războiul a durat 16 zile, la el participând mase mari ale populaţiei, dar fără
entuziasm, mărindu-se astfel opoziţia dintre popor şi rege.
La propunerea Rusiei, marile puteri au intervenit la Belgrad, Sofia şi
Constantinopol, pentru a propune demilitarizarea generală a Serbiei şi Bulgariei.
Reprezentantul României la Belgrad anunţa că Serbia este gata să demobilizeze armata.
El mai transmitea că sârbii vor o pace onorabilă şi ar fi de acord ca negocierile de pace să
se ducă la Bucureşti.
Agentul român la Sofia, Beldiman, raporta la rândul său că Bulgaria este gata să
demobilizeze armata dacă marile puteri îi garantează că nu va mai fi atacată.
În legătură cu locul de desfăşurare a tratativelor, şi Bismarck era de părere ca ele
să se ţină la Bucureşti, deoarece România - prin poziţia sa neutră şi prin raporturile de
prietenie şi bună vecinătate cu toate statele - şi-a câştigat unanim simpatia.72
Încă de la 15/27 ianuarie 1886, într-o telegramă trimisă de Liteanu, agentul român
de la Berlin, acesta reproducea o nouă discuţie avută cu Bismarck, în care acesta lasă să
se înţeleagă că Battemberg va trata direct cu sultanul şi pacea va fi semnată în curând.73
Pe baza acordului turco-bulgar74, semnat în februarie 1886, se recunoştea
suzeranitatea Porţii otomane asupra Rumeliei Orientale, în schimb Alexandru de 68 „Românul” din 11-12 noiembrie 1885.69 Istoria diplomaţiei, vol. III, p. 95.70 „Românul” din 18 decembrie 1885.71 Arhiva MAE, vol. 208 (1885), dosar nr. 41, lit. B, nr. 1, p. 62.72 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană, p. 413.73 Arhiva MAE, vol. 208, dosar 41 B1.74 „Românul” din 9 februarie 1886 anunţa că, pe baza acordului turco-bulgar, Bulgaria urma să ajute Turcia cu trupe în caz că era atacată în posesiunile sale europene şi să plătească în fiecare an tezaurului imperial 400.000 lire, din care 150.000 cu titlu de tribut.
20
Battemberg a fost numit guvernatorul provinciei.75 În acest fel se realiza de fapt alipirea
Rumeliei la Bulgaria.76 La 4/16 aprilie 1886 a fost emis firmanul prin care Poarta îl
recunoştea pe Battemberg ca guvernator al Rumeliei Orientale.
Tratativele de pace de la Bucureşti au început la 23 ianuarie/4 februarie 1886, când
a avut loc prima şedinţă de lucru. Pe baza art. 5 al armistiţiului din 9/21 decembrie 1885,
pentru negocierile de pace au fost numiţi următorii delegaţi:
1. din partea Sultanului - Midjid Paşa - ca prim delegat77
2. din partea prinţului Battemberg - G.G. Nechoff, ca delegat doi78
3. din partea regelui Serbiei - Mijatovici.79
Din partea României lua parte la şedinţă Alexandru Lahovary, director în
Ministerul Afacerilor Externe, care cunoştea bine problemele balcanice.80
Încă de la deschiderea lucrărilor, delegaţii şi-au exprimat satisfacţia faţă de linia
corectă a guvernului român şi faţă de sentimentele pacifiste ale României.81
Din cele nouă şedinţe, opt au fost de fapt şedinţe de lucru, ultima fiind rezervată
iscălirii tratatului. În şedinţa a opta, din 18 februarie/2 martie 1886, au avut loc discuţiile
referitoare la articolul unic.82
Datorită poziţiei de conciliere a Turciei, delegatul sârb a acceptat şi el articolul
unic. Astfel, pacea dintre Serbia şi Bulgaria a fost restabilită pe baza status-quo-ului, iar
tratatul urma să fie rectificat în 15 zile.83
Tratatul de pace a fost iscălit la 19 februarie/3 martie 1886.84 În ultima şedinţă,
delegatul Turciei şi-a exprimat satisfacţia pentru restabilirea păcii în Balcani şi a
mulţumit României pentru rolul avut în medierea conflictului. Delegatul sârb a relevat
concursul real al Guvernului şi al poporului român, iar delegatul bulgar s-a asociat la cele
spuse de colegii săi, adăugând că speră „ca pacea să fie durabilă şi mulţumeşte
guvernului şi poporului român pentru rolul jucat”.85
A doua zi după iscălirea tratatului de pace, ministrul de Externe al României a
organizat un prânz festiv în cinstea delegaţilor participanţi la tratativele de pace. Au fost
invitate la acest prânz şi alte personalităţi din lumea diplomatică, unde „s-a băut vinul
păcii”.86
Totuşi, criza balcanică nu s-a rezolvat complet prin iscălirea Păcii de la Bucureşti.
75 Arhiva MAE, vol. 208, dosar 41 B1. Telegramă cifrată din Sofia.76 Teritoriul Bulgariei creşte la 96.345 kmp, cu o populaţie de 3.070.988 locuitori.77 Era directorul presei din MAE al Imperiului otoman.78 Era guvernatorul Băncii Naţionale a Bulgariei.79 Ministru plenipotenţiar al Serbiei la Londra.80 Proces verbal nr. 1 al şedinţei din 23 ian./4 feb. 1886. Nota MAE din 27 ian. 1886.81 Nota MAE din 27 ian. 1886.82 Proces verbal nr. 8 al şedinţei din 18 feb./2 mar. 1886.83 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar nr. 7/1886.84 „Românul” din 4 martie 1886.85 Arhiva MAE, proces verbal nr. 9 din 19 feb./3 mar. 1886.86 „Românul” din 5 martie 1886.
21
Rusia, iritată de prinţul Battemberg, reuşeşte să provoace o lovitură de stat în Bulgaria,
să-l răstoarne pe acesta şi să instaureze un guvern rusofil. Datorită amestecului Germaniei
şi Austro-Ungariei, şi acest guvern a fost răsturnat, instalându-se o regenţă germanofilă.
Relaţiile ruso-germane devin foarte încordate, aproape de limita războiului. Abia în 1887,
printr-un compromis al marilor puteri, criza bulgară a fost soluţionată.
În perioada 1886-1900, diplomaţia românească a continuat să cultive relaţii de
bună vecinătate şi înţelegere cu toate statele balcanice87, neavând probleme majore acute
de litigiu. Totuşi, în 1892 a rupt relaţiile diplomatice cu Grecia, din cauza succesiunii
averii lui Vaghelis Zappa, relaţii reluate după 1896, iar în anii 1899-1900 relaţiile cu
Bulgaria deveneau deosebit de încordate din cauza câtorva insulte de pe Dunăre, cea mai
importantă - Bujorăscu, care au devenit obiect de litigiu între cele două state, conflict care
s-a limitat practic la atacuri în presa şi parlamentele celor două ţări.
Pe linia relaţiilor comerciale şi consulare dintre România şi statele balcanice,
merită să consemnăm Tratatul de Comerţ şi navigaţie cu Turcia (1887), Tratatul de
Comerţ cu Serbia (1890), Aranjamentul comercial cu Bulgaria (1896), Aranjamentul
telegrafic cu Serbia (1896), Convenţia comercială cu Turcia (1897), Convenţia româno-
sârbă pentru construirea unui pod peste Dunăre între Ţigănaşi şi Brza Planka, pentru
racordarea căilor ferate române cu cele sârbeşti (1898), Convenţia specială cu Bulgaria
(1900), Protocolul în vederea unei convenţii consulare cu Turcia (1900) şi Convenţia
comercială între România şi Grecia.
Un eveniment care va atrage atenţia sud-estului european va fi şi războiul greco-
otoman (1897). Cauza acestui război a fost generată de răscoala populaţiei din Creta
(1896), care cerea respectarea autonomiei interne înscrisă în statutul organic din 1868,
precum şi reformele promise, înscrise în hotărârile Congresului de la Berlin (1878).
Guvernul grec a trimis voluntari şi apoi trupe regulate în sprijinul insurgenţilor, iar
aceştia au proclamat unirea cu Elada (în februarie 1897).
În 1897, când Imperiul otoman se afla în război cu Grecia, iar Serbia şi Bulgaria
concentrau trupe la graniţă88, Turcia insista să încheie un tratat defensiv cu România.
Acest tratat ar fi uşurat soarta Imperiului otoman, căci România se bucura acum de o
mare autoritate politică şi morală în sud-estul Europei.89
Războiul se termină favorabil turcilor, ştirbind prestigiul Greciei în sud-estul
Europei, primind despăgubiri în valoare de 4 milioane lire aur turcesc şi cedarea de către
Grecia a unor poziţii strategice, dar fără localităţi.
Revenind la relaţiile româno-otomane în timpul războiului cu Grecia, este de
amintit faptul că Turcia condiţiona rezolvarea recunoaşterii mitropolitului pentru
87 Nicolae Ciachir, ...88 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 34, f. 54.89 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 1 (1897), filele 1-2.
22
aromâni, în funcţie de alianţa pe care o propusese României.
Deoarece turcii continuau să tergiverseze rezolvarea cererilor guvernului român,
ministrul român acreditat la Constantinopol, Trandafir Djuvara, face constatarea că în
1900 relaţiile devin tot mai reci şi îşi arat nedumerirea faţă de o asemenea politică,
întrucât Imperiul otoman ar fi găsit în România un partener corect şi dezinteresat.90
Anul 1903 actualizează problema macedoneană, prin izbucnirea unei puternice
răscoale sprijinită deschis de către Bulgaria, Serbia şi Grecia, şi înăbuşită în mod sălbatic
de autorităţile otomane. La această răscoală au participat mulţi aromâni stabiliţi în
Macedonia, iar republica proclamată la Kruşevo era locuită în mare majoritate de
aromâni.
Bilanţul a fost tragic:
- 201 sate total sau parţial arse;
- 4.694 persoane masacrate;
- 70.835 de locuitori rămaşi fără adăpost, peste 30.000 fiind nevoiţi să se refugieze
de teama represaliilor, în plus neavând unde să locuiască.
Având în vedere că şi populaţia aromână fusese supusă persecuţiilor turceşti,
guvernul român a trimis bani şi alimente pentru ajutorarea populaţiei.
Deşi România făcuse o serie de servicii Imperiului otoman în anii 1903-1904,
sultanul amâna mereu recunoaşterea doleanţelor aromânilor. Abia la 9 mai 1905 sultanul
va promulga iradeaua prin care se recunoştea şi se permitea constituirea comunităţilor
aromâne în cadrul Imperiului otoman.91
Pe lângă această iradea, din 9/22 mai 1905, guvernul otoman, în speţă Ministerul
de Justiţie şi al Cultelor, adresa la 10/23 mai 1905 o teşcherea Partiarhului Egumenic,
care îi comunica: „... fără a schimba nimic din dependenţa Aromânilor faţă de Patriarhul
Egumenic, aceştia nu trebuie să mai fie împiedicaţi de a-şi celebra slujba religioasă prin
preoţii lor proprii şi în limba lor naţională, nici de a se sluji de această limbă în
învăţământ”.92
De asemenea, din iniţiativa diplomaţiei vieneze, are loc în 1900 o întrevedere la
Abbazzia între regele Carol I al României şi regele George al Greciei, unde se ajunge la o
înţelegere mai largă între cele două părţi.93
Puterile Centrale, căutând să contracareze influenţele rusă, engleză şi franceză în
Balcani, căutau să aplaneze conflictele dintre statele balcanice, ca ele, în bloc, să fie
fidele Triplei Alianţe. În acelaşi timp, blocul franco-rus, creat în 1893, făcea eforturi să
90 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 34, filele 259-260.91 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 47, filele 12-14.92 Alexandru Lohovari, Amintiri diplomatice (Constantinopol, 1902-1906), Bucureşti, 1935, p. 63.93 Cei doi suverani au stat împreună 5 zile. Au constatat solidaritatea de interese şi pericolul din partea Bulgariei. Carol a vorbit de aromâni, primind asigurări că partea greacă va sprijini aceste doleanţe, iar grecii, despre rezolvarea afacerii Zappa, în favoarea lor, şi despre interesele comerciale în România. Nici un document nu a fost iscălit cu prilejul acestei întrevederi.
23
atragă Anglia de partea sa, în ciuda unor puternice divergenţe, şi să contracareze la rândul
său poziţiile Puterilor Centrale în sud-estul Europei.94
În ceea ce priveşte Serbia, deşi păşise pe calea dezvoltării, nu avea o evoluţie
normală; instabilitatea internă, scandalurile de la curte şi în special politica externă -
înfeudată total Vienei - au indignat nu numai opinia publică, ci şi un număr tot mai mare
de ofiţeri. Încă din anul 1901 un grup de ofiţeri din organizaţia „Mâna Neagră”, condusă
de căpitanul Dumitrievič Dragotin-Apis, a hotărât să dea o lovitură de stat prin înlăturarea
de la tron a lui Alexandru Obrenovič. Cert este faptul că de asasinarea în mai 1903 a lui
Alexandru Obrenovič nu era străin consulul rus la Belgrad. Este desemnat ca succesor
Petar Karageorge, reintroducându-se Constituţia din 1888, instaurându-se astfel un regim
mai democratic, rezultatul reflectându-se favorabil asupra întregii vieţi politice,
economice şi culturale ale ţării.
În zona balcanică relaţiile Serbiei cu Bulgaria şi Grecia erau în general încordate,
mărul discordiei constituindu-l Macedonia.
Statul muntenegrean rămâne în zona balcanică cel mai înapoiat la începutul
secolului XX, deşi îşi modernizase câteva oraşe, câteva porturi şi deschisese în 1909 o
mică porţiune de cale ferată între Bar şi Virpazar, dar fără importanţă economică prea
mare.
În domeniul politicii externe, prinţul Nicolae urmăreşte să ocupe Herţegovina.
În ce priveşte Grecia, după 1900 continuă să se dezvolte, din punct de vedere
economic, iar împrumuturile din anii 1901, 1902 şi 1907, de la Comisia Financiară
Internaţională, au fost alocate pentru înzestrarea şi modernizarea armatei şi în special
pentru dezvoltarea reţelei de căi ferate.
Deşi Puterile Centrale urmăreau o apropiere între România şi Grecia, pentru a
contracara elementul slav din Peninsula Balcanică şi a paraliza apropierea ce se contura
între Rusia şi Bulgaria, relaţiile româno-greceşti continuau să fie reci, în ciuda discuţiilor
purtate de regele Carol I şi regele George al Greciei la Abbazzia, în 1901.95
Iritarea a atins punctul culminant în 1905, după ce sultanul a iscălit iradeaua prin
care acorda drepturi elementului aromân.
I.2. Sud-estul european de la revoluţia ”junilor turci” (1908) până
la izbucnirea războiului italo-turc (1911)
La începutul secolului XX, chestiunea orientală era în plină desfăşurare, omul
bolnav (Imperiul otoman) trăgând să moară, acesta continuând să depindă din ce în ce
94 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul european în epoca modernă (1789-1923), Bucureşti, 1987, p. 295.95 Al. Em. Lahovari, Amintiri diplomatice..., pag. 204.
24
mai mult de statele europene. Paralel cu această situaţie, continuau şi frământările interne
politice şi sociale.96
România, deşi nu se învecina geografic cu Imperiul otoman, a urmărit cu multă
atenţie evenimentele ce s-au derulat în anii 1908-1909, interesată în primul rând în
menţinerea echilibrului balcanic.97
Guvernul otoman era pus faţă în faţă nu numai cu insurecţii ale creştinilor, ci şi cu
nemulţumirea care creştea din nou în interiorul societăţii musulmane.98
Principalele puncte din programul Junilor Turci le constituiau salvarea Turciei de
sub monarhia absolută, reintroducerea Constituţiei din anul 1876, faptul în sine fiind
cunoscut sub denumirea de „Ilici Meşrutyet”99 (Al doilea Parlament).
Mişcarea Junilor Turci, fiind lipsită de unitate, a dat naştere la cinci orientări
politice:
- filo-occidentală
- proislamistă
- naţionalist-turcă
- socialistă.100
Programul politic al Junilor Turci era inspirat direct din Revoluţia franceză.
Modelul de democraţie pe care voiau să-l aplice în Turcia era similar codului francez.101
În afară de comitetul de la Paris, mai exista un grup mai important al organizaţiei
Unitate şi Progres, condus de prinţul Sabahadin, nepotul sultanului Abdul Hamid al II-
lea. Cei din grupul său erau moderaţii, adică aripa dreaptă a Junilor Turci. Semnificativ
este şi faptul că această societate va găsi sprijin chiar şi în diferite organizaţii armeneşti,
macedo-române, bulgăreşti etc., întărindu-se astfel baza ei socială prin participarea nu
numai a musulmanilor, dar şi a creştinilor din imperiu.
Pe plan internaţional, în urma creării Antantei (1907), diplomaţia engleză propune
Petersburgului ca acesta să sprijine programul de reforme al Marii Britanii în Macedonia,
înţelegerea perfectându-se în timpul întrevederii din iunie 1908 de la Reval, dintre
Eduard al VII-lea şi Nicolae al II-lea.102
Diplomaţia engleză era îngrijorată deoarece Germania şi Austro-Ungaria
începuseră să controleze economia şi politica Imperiului otoman, iar poziţiile Angliei se
subţiaseră, prin efectuarea de reforme şi prin autonomia Macedoniei, ei scoţând-o de sub
jurisdicţia sultanului şi implicit a Germaniei şi Austro-Ungariei.103 Acest gest a provocat 96 Mehmed Ali Ekrem, Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300-1918), Bucureşti, 1994, p. 162.97 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei, Bucureşti, 1998, p. 406.98 Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 256.99 Mehmed Ali Ekrem, op. cit., p. 163.100 Ibidem.101 Nicolae Iorga, Istoria statelor balcaice în epoca modernă, Vălenii de Munte, 1913, p. 352.102 Nicolae Ciachir, Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, 1996, p. 143-144.103 Ibidem, p. 144.
25
o reacţie neaşteptată din partea forţelor conducătoare, luând astfel naştere încă un partid,
Liga Mahomedană.104
Marele vizir Chiamil paşa, pus de Junii Turci, fără să fie membru al partidului de
guvernământ, profitând de faptul că se creaseră încă două partide, liberal şi clerical, a
încercat o tentativă de a forma un guvern cu aceste ultime două partide. Tentativa a eşuat,
Junii Turci l-au demis pe guvernatorul general al Macedoniei, Huseyn Hilmi paşa, omul
lor de încredere.105 Tocmai în aceste zile, când se crease impresia că partidul Unitate şi
Progres îşi consolidase din nou poziţia, s-a produs o gravă lovitură asupra Junilor Turci.
Profitând de dificultăţile politice întâmpinate de Junii Turci, adversarii au
considerat că a sosit momentul să acţioneze exacerbând în acest scop sentimentele
religioase ale populaţiei.106 Tactica acestora era aţâţarea soldaţilor împotriva ofiţerilor
membri ai Comitetului Unitate şi Progres, lipsind astfel partidul de guvernământ de
sprijinul cel mai puternic, armata.107 Deviza reacţiunii era şeria, sau seriat, însemnând
porunca lui Allah.
Tactica a reuşit, soldaţii s-au răsculat, producând un adevărat haos în capitală.
Marşul trupelor din Rumelia asupra capitalei, în frunte cu generalul Mahmut
Sekvet paşa, şi având ca şef de stat major pe Mustafa Kemal108 şi Enveri bei, viitoarele
personalităţi de frunte ale Turciei, stârnesc panică în seraiul padişahului. Sunt expediate
unităţi militare fidele sultanului, pentru a opri marşul asupra Istanbulului. Însă trupele
sultanului sunt înfrânte, iar Abdul Hamid este detronat la 27 aprilie 1909, în locul lui
fiind urcat pe tron Mahomed al V-lea. În urma acestei lovituri, Junii Turci au pus
definitiv mâna pe conducerea statului.109
Marile puteri erau îngrijorate ca nu cumva noul regim turc, consolidându-se, să
înlăture amestecul fără limite în treburile Porţii. Rusia şi Anglia urmăreau ca regimul
constituţional să nu fie un exemplu molipsitor pentru musulmanii care se aflau sub
jurisdicţia lor.
În ceea ce priveşte Austro-Ungaria, aceasta urmărea în mod sistematic infiltrarea
sa în sud-estul Europei, încă de la începutul anului 1908. Prin ministrul său de Externe,
Alois von Aehrental, a prezentat un proiect de cale ferată pornind de la frontiera austriacă
prin sageacul Novi Pazar110 să ajungă la Salonic, deci deschiderea unui drum rapid la
104 Ibidem, p. 143-144.105 Nicolae Iorga, op. cit., p. 354.106 Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 358.107 Mehmed Ali Akrem, op. cit., p. 165.108 Mustafa Kemal, viitorul preşedinte al Turciei, cel care a pus bazele instituţiilor Turciei moderne.109 Mehmed Ali Ekrem, op. cit., p. 166.110 Sangeacul Novi Pazar a atras atenţia marilor puteri în 1878, când pe baza hotărârilor congresului de la Berlin acestea au permis Austro-Ungariei să-şi cantoneze aici trupe, sangeacul rămânând mai departe sub jurisdicţia Porţii. Era compus din 11 districte (cazaş), dintre care cele mai importante erau Novi Pazar, Mitrorice, Sjemice, Eusimje etc.
26
Marea Egee - proiect care produsese în special iritarea Rusiei şi a Serbiei.111
Pe lângă interesele economice, sangeacul Novi Pazar avea o importanţă strategică
cu puternice implicaţii politice, deoarece prezenţa trupelor austriece era impedimentul
principal pentru Serbia şi Muntenegru de a anexa această fâşie de teritoriu şi a avea
graniţă comună.112
Ivindu-se noi perspective şi profitând de revoluţia turcă, curtea de la Viena a
hotărât să anexeze Bosnia şi Herţegovina, mai ales că prin convocarea unui parlament,
acestea urmau să-şi trimită reprezentanţi în acest for legislativ. Aehrental s-a gândit să
facă acest lucru cu asentimentul marilor puteri, vizând în special Rusia.113 În acest scop se
ajunge la un acord ruso-austriac în septembrie 1908, la castelul Buchlau, prin care Rusia
urma să fie de acord cu anexarea celor două provincii, în schimb Austro-Ungaria
promitea să o ajute să modifice regimul strâmtorilor Mării Negre, adică posibilitatea
trecerii fără rezerve a navelor de război ruseşti.114
În timp ce Izlovski căuta cu asiduitate aderenţi printre marile puteri care erau
dispuse să accepte modificarea regimului strâmtorilor în favoarea Rusiei, diplomaţia de la
Ballplatz, dând dovadă de făţărnicie sau dorind să-şi ia revanşa pentru 1878, se gândea să
proclame Bosnia şi Herţegovina ataşate la Imperiul său, dar fără să respecte tratatul
încheiat cu Rusia.115
Fără să aştepte răspunsul Angliei şi fără ca problema strâmtorilor să fie
reglementată, în spiritul discuţiilor de la Buchlau, împăratul Franz Joseph emite la
20.09/5.10.1908 rescriptul privind anexarea Bosniei şi Herţegovinei, iar a doua zi a fost
decretată mobilizarea.116
Diplomaţia vieneză, în scopul agravării situaţiei din Europa, impulsionează pe
bulgari încât, în aceeaşi zi, Ferdinand soseşte la Târnovo, unde proclamă în mod solemn
independenţa regatului bulgar, el luându-şi titlul de „Ţar al bulgarilor”117, aşa cum lasă să
se înţeleagă destul de clar şi telegrama trimisă Junilor Turci: „... Azi 22 septembrie orele
3 dimineaţa, prinţul Ferdinand a proclamat independenţa Bulgariei”.118
Acest fapt a nemulţumit Rusia, care avertizase pe bulgari să nu se grăbească cu
proclamarea independenţei, pentru că Viena va specula acest lucru şi, plecând dela
precedentul bulgar, considerat o încălcare a tratatului de la Berlin (1878), ar profita de
situaţie, anexând Bosnia şi Herţegovina.119
111 Istoria diplomaţiei (sub redacţia Potemkin), vol. II, p. 221.112 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. ?.113 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 22/1908, f. 1-2 (în 1908 Aehrental a întreprins o vizită de tatonare în unele capitale europene).114 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, op. cit., p. 426-427.115 Istoria diplomaţiei (sub redacţia Potemkin), vol. III, p. 223-224.116 „Universul” din 24.09.1908.117 „Universul” din 23.09.1908.118 „Universul” din 23.09.1908.119 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 29/1908, f. 1-5.
27
Guvernul sârbesc era rezervat în chestiunea turco-bulgară, însă el lua o poziţie
ostilă contra anexării Bosniei şi Herţegovinei, dacă nu făţişă, cel puţin întreţinând spiritul
războinic ce domnea în rândurile populaţiei.120
Serbia va protesta în mod solemn la Londra, Roma, Paris, Berlin şi Petersburg,
contra încălcării tratatului de la Berlin de către Austro-Ungaria.121 Serbia, constatând
poziţia intransigentă a Vienei, l-a trimis pe Stoian Nevokovici, încercând să ajungă - în
special cu turcii - la o înţelegere, deoarece ambele state aveau de apărat interese
identice.122
De asemenea, se urmărea încheierea unei alianţe, a statelor balcanice, capabile de
a se apăra şi de a bara pătrunderea brutală a marilor puteri în sud-estul Europei. Iniţial, în
această alianţă, trebuia să intre Serbia, Muntenegru şi Turcia, iar în faza a doua, Bulgaria,
Grecia şi România.123
La 8 octombrie 1908 guvernul rus va emite o notă prin care marile puteri erau
invitate la un congres pentru revizuirea tratatului de la Berlin. Chestiunea principală de
discutat era aceea de a da Turciei compensaţii în schimbul pierderilor.124
O compensaţie consta în evacuarea Sadjacului Novi Pazar de către Austro-
Ungaria. Diferit de acesta, Bulgaria şi Grecia va trebui să plătească Turciei mari
despăgubiri băneşti, Bulgaria pentru Rumelia, iar Grecia pentru Creta.
Austro-Ungaria nu dorea să ia parte la acest congres atâta timp cât nu avea
garanţie că în chestiunea bosniacă nu va fi nici o hotărâre în această conferinţă.125
Germania, ca şi Austro-Ungaria, a lăsat s se înţeleagă că se opune cu hotărâre
intenţiei de a se acorda compensaţii Serbiei.126
În ceea ce priveşte poziţia Muntenegrului, prinţul acestuia a trimis la Belgrad
următoarea telegramă: „Dacă armata sârbească va înainta spre malurile Drinei, armata
mea va înainta contra Herţegovinei”127, oferind în acest fel sprijinul armatei sale contra
Austriei.
Însă jocurile erau astfel făcute, Austro-Ungaria dobândise consimţământul Italiei
la anexarea Bosniei şi Herţegovinei, renunţând la art. 29 al tratatului de la Berlin, lăsând
astfel Muntenegru sub influenţă italiană şi acordând Italiei de a avea o staţiune pentru
flota sa la Anitvaro.128
În ceea ce priveşte Bulgaria, aceasta îşi declarase independenţa o dată cu acţiunea
120 „Universul” din 28.09.1908.121 „Universul” din 28.09.1908.122 „Universul” din 30.09.1908.123 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 23/1909; vezi Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor...”, p. 315.124 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 8/1909, f. 1-2.125 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 8/1909, f. 3-4.126 „Universul” din 28.10.1908.127 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 19/1909, f. 2.128 „Universul” din 30.09.1908.
28
Austro-Ungariei.129 Anexarea Bosniei şi Herţegovinei, se credea la Berlin, se putea duce
la bun sfârşit, fără dificultăţi diplomatice, dacă ea nu ar fi coincis cu acţiunea Bulgariei -
„... Bulgaria, aflând de vestea anexării, s-a grăbit ca să-şi lege acţiunea de cea austriacă,
pentru a se ascunde în spatele ei”.130 Însă un război turco-bulgar era considerat la Berlin
ca fiind imposibil.131
Francezii îi îndemnau pe bulgari să se păzească de a face un joc ce ar aduce
Austriei foloase discutabile, iar Bulgariei numai pagubă.
Se punea problema unui demers comun al marilor puteri la Constantinopol şi
Sofia, privind înlăturarea litigiului dintre Turcia şi Bulgaria, despăgubirea financiară a
Turciei şi recunoaşterea independenţei Bulgariei.132
În privinţa despăgubirilor, Turcia urma să primească de la Bulgaria 75 de milioane
franci aur, iar pentru căile ferate orientale, 50 de milioane franci aur, deci un total de 125
de milioane franci aur.133
În ceea ce priveşte Rusia, ministrul de externe Izvolski declara că proclamarea
independenţei Bulgariei nu a venit pe neaşteptate şi nici anexarea Bosniei şi
Herţegovinei.134
În cazul unui război, Rusia se angaja să păstreze o completă neutralitate, cu toate
că în cercurile oficiale ruseşti domnea o mare nemulţumire contra Bulgariei şi Austriei.135
Totuşi, în ciuda acestor nemulţumiri în cadrul tratativelor turco-bulgare, atunci
când otomanii pretindeau suma de 125 de milioane franci aur, oferindu-li-se numai 82 de
milioane, turcii insistau asupra sumei, Rusia s-a oferit să scadă 125 de milioane franci aur
din datoria pe care otomanii o datorau Rusiei ca urmare a războiului din 1877-1878,
urmând ca în decurs de 50 de ani guvernul bulgar să redea Rusiei 82 milioane, restul fiind
suportat de Petersburg.136 În acest sens, a fost iscălit la 3 martie 1909 protocolul ruso-turc,
iar la 6 aprilie protocolul bulgaro-turc, unde guvernul recunoaşte „... noua situaţie politică
din Bulgaria”.
Revenind la Grecia, aceasta urmărea, ca şi până acum, să profite de pe urma
contradicţiilor dintre cele trei puteri garante (protectoare), pentru a-şi realiza unitatea
statală.
Chestiunea cretană, rămasă în suspensie după „criza bosniacă” din 1908, constituia
un subiect pe care fiecare din marile puteri căuta să-l evite, deoarece alte probleme cereau
o rezolvare urgentă, iar readucerea în prim-plan a conflictului greco-turc ar fi complicat
129 „Românul” din 29.09.1908.130 „Românul” din 29.09.1908; pentru amănunte vezi şi „Universul” din 24.09.1908.131 „Universul” din 25.09.1908.132 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 6/1909, f. 1-4.133 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 321; „Universul” din 3.10.1908.134 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1909; „Universul” din 18.11.1908.135 Ibidem.136 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 321.
29
situaţia.137
Lucrurile se precipită, mai ales că la 16 iulie 1909 trupele engleze, franceze,
italiene, precum şi cele ruseşti, părăsesc Creta138, pentru ca în ziua următoare, prin
arborarea drapelului grecesc pe fortăreaţa din Caanea, „să se facă un pas mai mult spre
anexare”, în ciuda protestelor Turciei şi a garanţiilor date de puterile garante în
menţinerea status-quo-ului.139
Turcia era dispusă să acorde autonomie insulei Creta, cu condiţia să se recunoască
suzeranitatea sultanului asupra acesteia. Neavând încredere în unele asigurări date, Poarta
a invitat guvernul grec să declare în mod expres guvernului turc că nu are nici o intenţie
de a cuceri Creta şi că respinge orice acţiune care ar putea fi privită ca o netezire spre
anexare.
Cu toate aceste demersuri, chestiunea cretană va fi definitivată o dată cu sfârşitul
primului război balcanic, când practic Creta intră sub administraţie grecească, pentru ca
în Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913) să se consfinţească acest fapt.
137 * * *, Afirmarea statelor naţionale din centrul şi sud-estul Europei, p. 198.138 Ibidem, p. 209.139 „Universul” din 17.07.1909.
30
Capitolul II. Peninsula Balcanică, de la izbucnirea războiului italo-turc
(1911) până la Conferinţa de la Londra (mai 1913)
II.1. Războiul italo-turc. Pacea de la Lausanne
Ieşind cu prestigiul zdruncinat după criza bosniacă140, guvernul rus revine în
forţă la problemele de politică externă, încercând să ajungă la un acord cu Italia, în
problema zonelor de influenţă din Balcani, şi să realizeze o breşă în cadrul Triplei
Alianţe. În urma întrevederii de la Racconigi, dintre ţarul Nicolae al II-lea şi regele
Victor Emanuel al III-lea, secondaţi de miniştrii de Externe Izvolski şi respectiv
Tittoni, Italia şi Rusia au ajuns la un acord secret încheiat la 24.10.1909, în care era
schiţat următorul program comun care să se opună expansiunii în Balcani141:
1. menţinerea status-quo-ului în Balcani;
2. să vegheze la aplicarea principiului naţional, contribuind la dezvoltarea
statelor balcanice în scopul înlăturării oricărei supremaţii străine;
3. ambele părţi se obligau de comun acord să se opună tuturor tendinţelor
contrare: adică Italia se obliga să aibă o atitudine binevoitoare faţă de interesele Rusiei
în problema Strâmtorilor, iar Rusia faţă de interesele Italiei în Cirenaica şi
Tripolitania.142
Deşi acordul de la Racconigi a fost o revanşă (destul de slabă) a Rusiei la adresa
Austro-Ungariei, în urma eşecului în problema „crizei bosniace” şi a reglementării
Strâmtorilor, totuşi acest acord a marcat un nou pas de desprindere a Italiei din
sistemul Triplei Alianţe.143 Astfel, foarte curând Austro-Ungaria a fost nevoită să se
angajeze faţă de Italia că nu va recurge la noi anexiuni în zona Peninsulei Balcanice
fără să fi semnat cu partenerul său mediteranean „... un acord prealabil bazat pe
principiul unei compensaţii”.
Încă din 1900 Italia se gândea să anexeze Tripolitania şi Cirenaica şi, în acest
sens, ea obţinuse consimţământul Franţei.144
Profitând de situaţia încordată dintre Anglia, Franţa şi Germania, de faptul că
Imperiul otoman îşi trăia ultimele zvâcniri, în ciuda revoluţiei „Junilor turci”, de faptul
că ocuparea Tripolitaniei şi Cirenaicei n-ar fi deranjat prea mult Austro-Ungaria, care
140 Rusia mizase pe sprijinul Austro-Ungariei în vederea deschiderii Strâmtorilor pentru navele sale de război, dar diplomaţia austro-ungară a ales altă cale pentru rezolvarea „crizei bosniace”.141 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 324.142 Ibidem.143 Ibidem, p. 325; vezi Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă..., p. 278.144 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1964, p. 339.
31
era sensibilă în Balcani, în septembrie 1911 este declarat războiul italo-otoman.145 Mai
ales Tripolitania era în atenţia experţilor italieni, deoarece împreună cu Sicilia
reprezenta o deosebită importanţă strategică.146
Războiul declarat Imperiului otoman, spre deosebire de precedentele acţiuni
coloniale, s-a bucurat de o largă popularitate în rândul opiniei publice.147
Deşi italienii au lichidat fără prea multă dificultate micile garnizoane turceşti
stabilite în Tripolitania şi Cirenaica148, populaţia băştinaşă arabă refuză să capituleze,
făcând incursiuni inopinate, Turcia refuzând să capituleze.149 Cu unele dificultăţi,
italienii ocupă Dodecanezul, bombardează Beirutul şi alte porturi din cadrul Imperiului
otoman şi chiar dardanelele150, dar se abţin a lărgi operaţiunile militare în această zonă,
pentru a nu supăra marile puteri.151
O dată cu începerea războiului în Africa de Nord, regele muntenegrean a
telegrafiat la Roma pentru a oferi serviciile sale, punând armata la dispoziţie pentru a-i
ataca pe turci.152 Propunerea muntenegreană a fost respinsă. Era cert în acel moment că
marile puteri, în speţă şi Italia, nu doreau iniţierea unui eventual front în sud-estul
eruopean, ceea ce ar fi putut duce - aşa cum s-a şi întâmplat - la rezultate dintre cele
mai neaşteptate.153 Aparent atunci Serbia se situa pe poziţia unei neutralităţi absolute şi
necondiţionate, declarându-se că „nu vor mişca nici un soldat cât timp evenimentele
nu-i vor sili imperios să o facă”.154
Regele Carol I al României se arăta îngrijorat de acest război şi de modul brutal
în care încerca Italia să anexeze o serie de teritorii din Africa de Nord155, în timp ce
presa italiană cataloga România, în general, şi pe regele Carol I, în special, drept
„jandarmul balcanilor”.156
Rusia era decisă, folosindu-se de conflict să obţină deschiderea Strâmtorilor
pentru flota sa militară, dar s-a izbit nu numai de împotrivirea Germaniei, ci şi de a
aliaţilor ei: Franţa şi Anglia.
În clipa izbucnirii războiului italo-turc, bulgarii au intenţionat să intre în luptă
împotriva otomanilor. Ministrul bulgar acreditat în Italia şi şeful Statului Major bulgar
au dus tratative la Roma, cerând să acţioneze în comun. Italia a refuzat colaborarea,
145 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 327.146 Ibidem.147 Giuliano Procacci, Istoria italienilor, Bucureşti, 1975, p. 428.148 Turcia nu a mobilizat armata la capacitatea ei maximă, ci numai o parte din trupe au fost trimise să lupte, restul fiind cantonate în Macedonia şi Tracia Răsăriteană, de teama unui război cu statele vecine balcanice.149 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 328.150 Ibidem; vezi şi „Universul” din 13.11.1911.151 Ibidem.152 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, f. 167.153 Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, f. 171-173.154 Arh. St. Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. 9/1912, f. 1.155 Arh. St. Bucureşti, Microfilme Franţa, rola 25, vol. VII, f. 219-220.156 „Universul” din 5 martie 1912.
32
rugând Bulgaria să nu acţioneze, pentru a nu transforma războiul într-unul european.157
Pe de altă parte, elementele lucide de la Sofia îşi dădeau seama că dacă s-ar fi
produs colaborarea, armata bulgară ar fi riscat să primească singura lovitură decisivă
din partea armatei turce în zona Adrianopol.158
Deşi Imperiul otoman era în agonie, unităţile sale militare erau bine dotate,
încât, fără o colaborare sârbă, greacă sau rusă, armata bulgară ar fi fost înfrântă şi, ceea
ce ar fi fost mai grav, s-ar fi compromis pe plan balcanic. De asemenea, se puteau ivi
situaţii neprevăzute din partea vecinilor balcanici.159
Noul regim turc, temându-se să nu fie atacat - în special de Bulgaria -, a făcut
mai multe propuneri de alianţă României, dar a fost refuzat, atât în 1908, cât şi în
cursul anilor următori.160
La 18 octombrie 1912, prin pacea de la Lausanne, se punea capăt războiului
italo-turc, care durase, cu intermitenţe, peste un an de zile, şi prin care Italia primea
Tripolitania161, Cirenaica şi Dedeconezul. În aceeaşi zi izbucnea primul război
balcanic, între Grecia, Serbia şi Muntenegru pe de o parte, şi Turcia pe de altă parte.162
II.2. Antanta Balcanică. Primul război balcanic
În perioada anterioară, popoarele balcanice, inclusiv statele lor naţionale ce
apăruseră incipient şi incomplet, fuseseră mai degrabă obiect, şi nu subiect al relaţiilor
din zonă, situaţie care a început să se modifice o dată cu secolul XX.163 Necesitatea
unei acţiuni comune fusese gândită mai înainte, fiind însoţită chiar şi de ideea unei
federalizări.164 Colaborarea într-un astfel de scop fusese încercată în mai multe rânduri,
în 1867, 1882, 1899 etc.165
În 1897 şi apoi în 1904 se ajunsese chiar la tratate între sârbi şi bulgari.166 În
1909, printr-un raport confidenţial Ionel Brătianu era informat că „de la declararea
independenţei Bulgariei, Serbia îşi dă mare osteneală pentru câştigarea simpatiei
noului regat”.167
157 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 328.158 Ibidem, p. 329.159 Ibidem.160 Arhivele MAE, fond 1921, vol. 60, f. 112.161 În luptele din Tripolitania a participat, în calitate de combatant, şi ofiţerul Mustahal Kemel (1881-1938), viitorul făuritor al Turciei moderne şi primul ei preşedinte (Musta Ali Mehmed, Istoria turcilor, p. 367).162 Ibidem, p. 364.163 * * *, Afirmarea statelor naţionale şi unitare..., p. 153.164 Ibidem.165 În 1866 Austro-Ungariei i-au fost făcute propuneri de alianţă de către Grecia şi România (privitor la „chestiunea cretană”).166 Arhiva MAE, Fond 1921, f. 20.167 Arhiva MAE, Fond 1921, f. 63.
33
În aceeaşi direcţie, principele moştenitor Alexandru întreprinde o vizită la Sofia
în ianuarie 1910. Presa de la Belgrad, cât şi cea de la Bucureşti situau această iniţiativă
în contextul intereselor comune antiotomane şi al unei uniuni balcanice ce se profila la
orizontul politic.
Speranţele unei uniuni balcanice au crescut şi mai mult o dată cu vizita la
Belgrad, în februarie 1910, a prinţului Ferdinand al Bulgariei.168 După aceasta a urmat
o anumită răcire a relaţiilor sârbo-bulgare.169
În acelaşi timp, conştiinţa că nici unul din statele balcanice nu-şi poate înfăptui
singur ţelurile într-un război cu Turcia a impus o singură soluţie de rezolvare, o
înţelegere reciprocă, şi a accelerat activitatea pentru formarea unei alianţe balcanice.
Atunci, ca şi în alte împrejurări istorice, relaţiile interbalcanice au stat într-un raport
direct de condiţionare şi intercondiţionare cu marile puteri, care au căutat să folosească
situaţia pentru a-şi realiza propriile ţeluri.170
În urma unor mari eforturi, prin tratative care s-au purtat un an de zile, s-a ajuns
la formarea unei alianţe cuprinzând Serbia, Bulgaria şi Muntenegru, la care urma să
adere şi Grecia.
Începuturile alianţei balcanice prin tratative între Bulgaria şi Serbia s-au aflat
sub egida Rusiei. Într-o primă formă, Rusia a inclus şi Turcia, ca o barieră împotriva
Triplei Alianţe, însă nu putea strânge laolaltă toate ţările balcanice care erau interesate
în primul rând de lichidarea stăpânirii otomane.171 La început, prin Rusia, alianţa
balcanică s-a legat de Antanta, păstrându-şi însă relativă autonomia şi detaşându-se
apoi complet.172
Încă de la prima întâlnire s-a discutat acceptarea alianţei pe baze defensive,
luându-se în considerare trei cazuri distincte dintre care unul în neconcordanţă cu
realitatea173:
- pentru colaborarea în cazul unui atac din partea Turciei, pentru ambele ţări;
- pentru colaborare în cazul unui atac al Austro-Ungariei împotriva Serbiei;
- la insistenţele Bulgariei s-a luat în discuţie posibilitatea unui atac din partea
României contra Bulgariei.174
Discuţiile s-au purtat circa un an de zile, punctul nevralgic constituindu-l
împărţirea Macedoniei, zonă dorită de ambele părţi.175 La 13 martie 1912 au fost
semnate tratatul de alianţă şi prietenie şi o anexă secretă. În anexă, în articolul 1, se 168 „Universul” din 5.03.1910.169 „Universul” din 5.03.1910.170 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, Bucureşti, 1995, p. 122.171 Ibidem, p. 123.172 Este remarcabilă declaraţia ministrului de Externe rus, Sazonov: „I-am pierdut din mână”.173 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, p. 34-35.174 Fapt de care nu era străin Ministerul Afacerilor Externe român.175 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.
34
prevedea practic pornirea unui război ofensiv contra Turciei. În articolul 2 se prevedea
repartiţia ţinuturilor macedonene fiecăreia dintre semnatare.
La 12 mai 1912, la Mănăstirea Rila, cei doi şefi de stat major, J. Ficev - din
partea Bulgariei - şi R. Putnic - din partea Serbiei - semnau o convenţie militară cu
obligaţii ale părţilor contractante, atât pentru un război ofensiv, cât şi defensiv.
Articolul II al convenţiei militare avea următorul conţinut: „Dacă România
atacă Bulgaria, Serbia se obligă să-i declare imediat război şi să participe cu 100.000
de combatanţi. Dacă Serbia singură sau împreună cu Bulgaria se va afla în acel
moment în război cu un al treilea stat, ea va angaja contra României toate trupele pe
care le are la dispoziţie”.176 În articolul III Bulgaria se obligă să ajute Serbia cu cel
puţin 200.000 de oameni în cazul unui atac austro-ungar.177
A urmat apoi formarea unei alianţe bulgaro-greceşti, după ce Atena respinsese
teza bulgară a unei „autonomii” macedonene, în care cercurile greceşti vedeau o etapă
intermediară înaintea ocupării de către bulgari.
Renunţându-se la stabilirea unei înţelegeri prealabile privind teritoriul Turciei
europene, s-a semnat un tratat de apărare la 29 mai 1912. Cu câteva zile înainte de
începerea efectivă a războiului, a fost semnată şi convenţia militară bulgaro-greacă din
5 mai 1912.178
În iulie 1912 se ajunsese la o înţelegere verbală bulgaro-muntenegreană care
prevedea printre altele ca Muntenegru să declanşeze primul acţiuni militare împotriva
Turciei.179
La 27 septembrie 1912 s-a semnat o convenţie politică şi militară sârbo-
muntenegreană cu caracter ofensiv faţă de Turcia şi defensiv faţă de Austro-Ungaria.180
În ciuda faptului că relaţiile dintre cele două ţări fuseseră încordate datorită
dorinţei Muntenegrului de a anexa nordul Albaniei: Scutari, Pech şi Djakova181,
teritoriul revendicat şi de Serbia, cât şi datorită faptului că asupra cabinetului de la
Cetinje plana suspiciunea de a fi în legături secrete cu Viena şi de a juca rolul - avut
cândva de Serbia - de Piemont al slavilor sudici.182
Îmbinând presiunea unor eventuale sancţiuni economice cu promisiunea unor
demersuri energice pentru a obliga Turcia să întreprindă reforme, acţiunea marilor
puteri a fost ineficientă. Rusia sperase că alianţa va fi orientată contra Austro-Ungariei
şi dorea acum menţinerea păcii. Germania era categoric împotriva războiului şi a
176 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, p. 34-35.177 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 124.178 „Universul” din 23.10.1912.179 „Universul” din 19.10.1912.180 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 124.181 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „casa Regală”, dosar 18/1912, f. 1-2.182 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „casa Regală”, dosar 18/1912, f. 1-2.
35
oricărei modificări a situaţiei din Balcani în general şi din Imperiul otoman în
special.183
Considerând că pregătirile de război erau aproape terminate, cele patru state
balcanice s-au decis să treacă la acţiune. De formă, neaşteptându-se la un răspuns
pozitiv, au trimis la Constantinopol, la 29.09.1912, o notă ultimativă prin care se
cereau următoarele184:
- autonomia Macedoniei în frunte cu un guvernator;
- recunoaşterea sferei intereselor Greciei în Epir şi ale Serbiei în Serbia veche;
- Bulgaria a luat asupra sa garantarea intereselor Macedoniei;
- realizarea art. 23 din tratatul de la Berlin (introducerea reformelor).185
Aceste cereri urmau a fi transpuse în practică într-un termen de şase luni, sub
controlul marilor puteri.186 Era de fapt inacceptabile pentru Constantinopol, pe care de
altfel le-a şi respins.
Bulgaria era încă neliniştită de eventualitatea unui acord turco-român.187 La 16
septembrie 1912, ministrul bulgar la Bucureşti, Kalinkoff, într-o întrevedere avută cu
Titu Maiorescu (primul ministru al României), l-a întrebat ce atitudine ar avea
România în cazul unui conflict cu Turcia în care Bulgaria ar avea de apărat drepturile
conaţionalilor săi, făcând aluzie, după părerea lui Titu Maiorescu, despre o convenţie
militară încheiată între România şi Imperiul otoman.188
Prin răspunsul primit, ministrul bulgar a fost asigurat că „Zvonurile nu sunt
întemeiate, că România nu poate uita că ea însăşi şi-a câştigat independenţa luptând
contra Imperiului otoman şi că, prin urmare, dacă bulgarii, sârbii şi grecii, creştini
ortodocşi ca şi noi, vor să lupte pentru îmbunătăţirea sorţii conaţionalilor de sub
stăpânire turcească, România va păstra o strictă neutralitate, întrucât nu va fi vorba - se
specifică în răspuns - de schimbări teritoriale”.189
Într-un articol apărut în ziarul bulgar „Den” ies la iveală temerile politicii
bulgare: „Raporturile dintre cele două state n-au încetat să fie prieteneşti, chiar dacă pe
cerul lor s-ar fi arătat vreodată vre-un nour, aceasta nu a fost de natură să influenţeze
aceste relaţiuni. Alt câştig nu cere Bulgaria. Pierde oare ceva România prin aceasta?
Un războiu născut între noi şi turci are scopul de a căpăta autonomia Macedoniei poate
să fie localizat să nu provoace complicaţii. Dacă se amestecă România se schimbă
183 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 125.184 „Universul” din 30.09.1912.185 „Universul” din 2.10.1912.186 „Universul din 7.10.1912.187 Bulgaria avea temerea că o dată declanşat războiul, va fi atacată de România, de aceea incluzând în tratatul cu Serbia şi posibilitatea acestui atac (art. 2).188 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 149; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, f. 8-10.189 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 16/1912, f. 2-4; Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, p. 163; Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331.
36
caracterul războiului şi poate să atragă în luptă întreaga Europă”.190
Ziarul italian „Mesagero” publică o serie de declaraţii sub titlurile tendenţioase
„România salvează Turcia” şi „România face pe jandarmul islamului”. „Pacea în
Balcani nu este menţinută de marile puteri, ci de atitudinea României, care răstoarnă în
acest moment proiectele războinice ale statelor din zonă şi salvează Turcia”.191
Atitudinea României a consiliat cabinetul şi pe regele Bulgariei la o mai mare
prudenţă.
Agitaţia războinică din Balcani creştea, iar pericolul războiului ameninţa din
nou, chiar dacă germenii unei păci se instalaseră în Turcia.192 Încă de la 23 septembrie
1912 Turcia ordona o mobilizare parţială a armatei, imobilizase vasele din porturile
turceşti şi sechestrase transporturile de bunuri ale vecinilor.193
La 30.09.1912, aliaţii răspundeau printr-o mobilizare generală a forţelor, ceea
ce a făcut şi Turcia în ziua următoare.194
Dintre marile puteri, Franţa intervine pentru aplanarea conflictului. Cu toate
acestea, Serbia şi Bulgaria au proclamat în acelaşi timp anexarea Cretei, Sandjacului şi
Macedoniei.195
În aceste condiţii, Peninsula Balcanică a fost izolată, iar neutralitatea României
a făcut ca în unele cabinete să se răsufle uşurat.196
Cu toate acestea, dintre marile puteri, Austro-Ungaria urmărea planuri
expansioniste şi anume ocuparea Novipazarului, cu consimţământul marilor puteri, în
cazul în care Serbia şi Bulgaria îşi puneau în aplicare planurile.197
Pe data de 27 septembrie 1912/8 octombrie 1912, războiul era declarat,
intervenţia marilor puteri fiind tardivă. Muntenegru declara război Turciei, având
următorul pretext198: „Deoarece Turcia nu îndeplineşte dorinţele Muntenegrului şi nu
vrea să rezolve chestiile litigioase, Muntenegru se vede silit a-şi impune drepturile sale
cu armele”.199
Au urmat apoi Serbia şi Bulgaria, la 17 octombrie, şi Grecia, la 19 octombrie
1912, după ce muntenegrenii au fost înfrânţi la Berona, pentru ca apoi să iasă
victorioşi la Potgoritza, cucerind apoi Berona.200
190 „Universul” din 21.09.1912.191 „Românul” din 24.09.1912.192 „Adevărul” din 2.10.1912.193 „Universul” din 4.10.1912.194 „Universul” din 4.10.1912.195 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, p. 95.196 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 242-243.197 Gh. Bercan, Nicolae Ciachir, Diplomaţia europeană în epoca modernă, p. 398.198 „Universul” din 9.10.1912.199 „Universul” din 9.10.1912.200 „Universul” din 9/10.10.1912.
37
Soluţionarea în forţă a problematicii balcanice a dus la mobilizarea şi apoi
înfruntarea unor însemnate efective militare. Muntenegru cu 40.000 de oameni,
Bulgaria cu 400.000, Serbia cu 200.000, Grecia cu 120.000, pe de o parte, iar de
cealaltă parte Turcia, cu 550.000 de oameni.201
Operaţiunile militare începute la 5 octombrie 1912, alcătuind ceea ce a fost
primul război balcanic, pot fi divizate în două etape: înainte şi după armistiţiul de la 4
decembrie 1912, ele încheindu-se în ajunul semnării păcii de la Londra.202
Pe de altă parte s-a făcut o greşeală fără precedent în istorie, de a fi încheiat
armistiţiul şi începute tratativele de pace fără a se fi iscălit mai întâi preliminariile
acestei păci.203
După părerea unor istorici, Grecia a făcut de la început o mare greşeală politică,
pentru că „trebuia să susţină Turcia”.204 Idealul grecilor era acela de a vedea o „Grecie
Mare” şi aceasta o puteau realiza cu sprijinul turcilor. Singurul mijloc prin care Grecia
putea să-şi atingă scopul era Patriarhul de la Constantinopol205: „Dacă Grecia, în acest
război, ajuta pe turci, ar fi bătut foarte probabil pe bulgari şi ar fi obţinut ca răsplată o
oarecare întindere de pământ şi, lucru mult mai important, drepturi importante pentru
Patriarh. Ajutând pe bulgari, influenţa Patriarhului va înceta şi o dată cu aceasta şi cel
mai mare factor de influenţă grecească şi deci şi idealul lor public. Bulgaria va
întemeia desigur un Patriarh de-al lor”.206
Încă de la sfârşitul lunii octombrie, trupele muntenegrene ajungeau la litoralul
adriatic începând asediul cetăţii Skoda, ceea ce a generat ulterior o serie de complicaţii
internaţionale, lovindu-se de puternica opoziţie a Austro-Ungariei. Viena era decisă la
un moment dat să intervină energic pe plan militar pentru contracararea planurilor
sârbeşti.207
Au fost eliberate regiunile Kossovo şi Sandjacul Novi Pazar. La 21 octombrie
1912 sârbii eliberau oraşele Priştina şi Cratovo.208
La 23-24 octombrie 1912 are loc bătălia de la Cumanorov, unde sârbii au
obţinut o importantă victorie eliberând teritoriul sârbesc, pătrunzând în Macedonia, iar
la 26 octombrie au ocupat oraşul Skopje.209 În perioada 16-19 noiembrie 1912 are loc
bătălia de lângă Bitolia, victoria sârbească determinând retragerea în debandadă a
forţelor turceşti, stabilindu-şi controlul asupra unei părţi a litoralului adriatic, în special
201 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 121.202 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, p. 125.203 Ibidem.204 Nicolae Iorga, Istoria războiului balcanic, p. 81.205 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 20/1913, f. 3-4.206 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dosar 20/1913, f. 3-4.207 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 126.208 Ibidem.209 Ibidem; vezi Nicolae Iorga, op. cit., p. 88-90.
38
în principalul port de acolo, Durres.210
Practic în decurs de o lună armatele sârbe eliberează de sub stăpânirea turcească
o bună parte din centrul şi estul Peninsulei Balcanice, joncţionând cu trupele greceşti.
În continuare pe frontul sârbesc acţiunile militare au avut un caracter sporadic.
Armata bulgară a început operaţiunile militare la 18 octombrie 1912, iar la 21
octombrie începea bătălia de la Kir Kilise, câştigată a doua zi.211 La 29 octombrie/1
noiembrie 1912 s-a desfăşurat bătălia de la Lule Burgos, unde bulgarii au pierdut
16.500 de oameni, având însă victoria de partea lor, iar turcii peste 25.000 de oameni,
precum şi întreaga artilerie. Bătălia a permis închiderea cercului în jurul
Adrianpolului, care a fost supus unui greu şi îndelungat asediu.212
Trebuie amintit faptul că armata turcă a fost surprinsă şi de o epidemie de
holeră, făcând ravagii în întreaga Peninsulă Balcanică, lovind în vara anului 1913 şi
efectivele româneşti aflate în campanie peste Dunăre.213
La 9 noiembrie 1912, bulgarii au obţinut un nou succes la Karagaci. Astfel,
trupele turceşti au fost silite să se retragă de-a lungul liniei de fortificaţii dintre Marea
Egee şi Marea Neagră, aflate la 45 km sud de Constantinopol, purtând denumirea de
linia de la Ceataldja.214 Principalele lupte s-au dat în zilele de 15-19 octombrie 1912,
soldându-se cu 12.000 de morţi din partea bulgarilor.215
Cu toate că bulgarii nu au reuşit să-şi atingă obiectivul şi să străpungă spre
Constantinopol, unde îşi făcuseră deja apariţia primele vase ale marilor puteri, în
scopul împiedicării pătrunderii bulgarilor în Constantinopol, totuşi, în câteva
săptămâni aliaţii realizaseră mult mai multe decât speraseră ei înşişi, turcii pierzând
practic toate teritoriile europene, cu excepţia unei fâşii din jurul capitalei, a Peninsulei
Galipoli şi a celor trei fortăreţe izolate în teritoriul controlat de învingători.216
De remarcat faptul că pe frontul de la Ceataldja s-a trecut la război de poziţii
până la încheierea armistiţiului. Acesta a fost primul caz din istoria militară a unui nou
tip de operaţiuni, ce vor avea apoi o răspândire generalizată în vremea primei
conflagraţii mondiale.217
Încă de la 3 noiembrie 1912 Turcia a făcut o serie de eforturi, fie pe lângă
marile puteri, fie pe lângă aliaţi, pentru încheierea unui armistiţiu. La 11 noiembrie o
ofertă directă de armistiţiu făcută Bulgariei era respinsă la Sofia, unde exista
210 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 125.211 P. Boucabeille, La guerre turco-balcanique, 1912, Paris, 1913, p. 231.212 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 127.213 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „P.C.M.”, dosar 40/1913, f. 285-289.214 G.A. Dabija, Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913, Bucureşti, 1914, p. 192.215 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 127; vezi Nicolae Iorga, Istoria războiului..., p. 124-127.216 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 332; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128; Nicolae Iorga, op. cit., p. 125-128.217 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128.
39
convingerea ameţitoare a unei iminente intrări a ţarului Ferdinand în Constantinopol.218
La rândul lor, la 15 noiembrie 1912, şi aliaţii propuneau un armistiţiu219
Exista acum şi teama ca focul războiului aprins în Balcani să se extindă, într-un
moment în care, deşi doreau şi se pregătiseră, nici unul din blocuri nu-şi asuma
declanşarea unui conflict militar mondial.220 În acest context va interveni diplomaţia
europeană221, pentru oprirea vărsării de sânge şi mutarea confruntării la masa
tratativelor, ajungându-se la semnarea, la 3 decembrie 1912, pe frontul de la Ceataldja,
a unui armistiţiu. Ostilităţile erau oprite pe toată durata negocierilor de pace ce urmau
să înceapă în cel mult 10 zile, la Londra.222
După semnarea armistiţiului din 4/16 decembrie 1912 au început la Londra
tratativele de pace între cele patru state balcanice şi Turcia, pentru ca a doua zi să fie
deschisă Conferinţa ambasadorilor223 marilor puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Italia,
Austro-Ungaria şi Germania), preşedinţia revenindu-i, în calitate de gazdă, ministrului
de Externe englez, Eduard Gray.224
Dacă dorinţa Serbiei era aceea de a avea ieşire la Marea Adriatică, ei i se
opunea categoric Austro-Ungaria, în spatele căreia stătea Germania, iar prin
încurajarea revendicărilor Bulgariei în privinţa Macedoniei, Serbia nu era de acord,
căutând să desfacă alianţa.225
Deoarece Bulgaria cerea respectarea acordului încheiat între statele balcanice,
Serbia nu era de acord, cerând revizuirea acestui contract, fiindcă ea cucerise mai mult
decât era prevăzut în contract, revendicându-şi dreptul asupra întregului teritoriu
cucerit şi aflat în posesia ei, relaţiile dintre cele două state devenind încordate.226 Pe
tema acestor neînţelegeri dintre sârbi şi bulgari s-au ivit apoi din nou semnele unei
rivalităţi între Rusia şi Austro-Ungaria: „Rusia înclină spre Serbia şi vrea să-i deie
câştig de cauză şi lucrul natural că Austro-Ungaria înclină spre Bulgaria, pentru ca să
nu fie de o părere cu Rusia şi pentru ca să-i paralizeze întru-câtva influenţa şi
218 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice, 1912-1913, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 57.219 G.A. Dabija, op. cit., p. 192-194.220 Pentru amănunte, vezi Gh. Bercan, Nicolae Ciachir, op. cit.221 După bătălia de la Gestaldja, marile puteri au hotărât să debarce trupe la Constantinopol, bineînţeles cu acordul Porţii. Precizăm că la această debarcare au participat şi marinarii români de pe crucişătorul „Elisabeta”, sub comanda căpitanului comandor Negru (Nicolae Ciachir, Marile puteri şi România”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 150; vezi Arhivele MAE, vol. 62, f. 151.222 „Universul” din 5.12.1912; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.223 Referindu-se la tratativele de la Londra, francezul G. Hanotaux nota ironic: „Ce organism straniu funcţionează la Londra! El va furniza un capitol inedit în manualele de drept internaţional. Reuniune de miniştri, Conferinţă de ambasadori, Cenaclu de negociatori cu sau fără puteri, după cum stau de o parte şi de alta a uşii. Deliberări care se pretind a fi oficiale şi secrete. Lumea întreagă, guverne, burse, pieţe, diplomaţi, totul şi toate sunt legaţi de acest mecanism deosebit care trebuie să decidă pace sau război (G. Hanotaux, La guerre des balkans et l’Europe, Paris, 1912-1913, p. 194-201.224 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei, p. 333.225 Nicolae Iorga, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 109-110.226 „Universul” din 12 ianuarie 1913.
40
dominaţia în Balcani”.227
Tratativele duse la Londra pe diverse planuri au dat prea puţine rezultate
concrete, datorită numeroaselor puncte divergente între balcanici şi otomani, balcanicii
între ei şi în special între interesele marilor puteri.228
Între timp situaţia internă din Imperiul otoman s-a modificat din punct de
vedere politic şi în urma unei lovituri de stat din 10/13 ianuarie 1913 a „Junilor Turci”,
decişi între altele să continue rezistenţa. Aliaţii erau hotărâţi să părăsească tratativele,
iar la 16/29 ianuarie 1913 denunţau armistiţiul, pentru ca patru zile mai târziu
operaţiunile militare să fie reluate.229
Guvernul „Junilor Turci” a schimbat pe comandantul suprem Nazim paşa cu
Isvet Faud paşa, care a reuşit să consolideze frontul de la Ceataldja, înlocuind trupele
decimate cu altele proaspete aduse din Asia Mică.230 Totodată a reuşit să formeze în
Paninsula Galipoli armata de la Bolair, ce urma să desfăşoare o energică ofensivă pe
direcţia Adrianopolului.231
De la Bolair, ofensiva turcă a fost declanşată la 5 februarie 1913, iar bătălia a
durat până la 9 februarie 1913, soldându-se cu oprirea şi apoi împingerea la bazele de
plecare a armatei turceşti, eşuând astfel ultima încercare turcească de despresurare a
Adrianopolului. Asaltul final a început în noaptea de 24-25 martie, iar la 26 martie
1913 aliaţii au pătruns în oraş, având urmări însemnate pe plan militar, pentru că
armata de la Ceataldja putea fi mai bine aprovizionată şi întărită cu noi efective,
nemaiavând în spate un potenţial pericol.232
Turciei nu i-a rămas decât a se închina în faţa situaţiei, programul echipei
conducătoare a „Junilor Turci” prăbuşindu-se. Acesta a solicitat armistiţiul care a şi
fost semnat la 14 aprilie 1913 pe frontul de la Ceataldja.233
Armistiţiul s-a prelungit în câteva rânduri în timpul noii etape a Conferinţei de
la Londra, până la încheierea acesteia şi semnarea tratatului din 17/30 mai 1913, ce
punea capăt primului război balcanic.234
În martie 1913, ambasadorii marilor puteri elaborau un proiect pentru pace. În
esenţă Turcia pierdea toate posesiunile europene de la apus de linia Enos-Midia, dar
227 „Universul” din 12 ianuarie 1913.228 Nicolae Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale, de la pacea westfalică până în contemporaneitate, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 221.229 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial..., p. 129.230 Ibidem.231 G.A. Dabija, Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913, p. 104-105.232 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 128-129; Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 333; N. Iorga, op. cit., p. 130-133.233 Pentru amănunte, vezi Mehmed Ali Eksem, Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european (1300-1918), Bucureşti, 1994.234 Pierderile umane în morţi şi răniţi, precum şi dispăruţi, s-au ridicat la 153.000 pentru Turcia şi cca. 142.000 pentru învingători (Bulgaria - 73.000, Serbia - 30.000, Grecia - 29.000, Muntenegru - 10.000).
41
păstra Constantinopolul.235
Se reglementa soarta frontierelor albaneze (asupra cărora nu se va reveni) şi
împărţirea insulelor din Marea Egee. Se respingeau cererile aliaţilor de despăgubiri de
război, transferându-li-se însă o parte proporţională din datoria otomană, al cărei
cuantum urma a fi stabilit ulterior printr-o conferinţă specială ce urma a se întruni la
Paris.236
Tratatul a fost semnat la Londra, la 17/29 mai 1913. Cele şapte articole ale
tratatului materializau acordul prealabil la care ajunseseră marile puteri.237 Otomanii
păstrau în Europa doar un mic teritoriu mărginit de linia Enos-Midia (art. 2), nefiind
reglementată problema unei complete şi definitive împărţiri prin frontiere a teritoriilor
la care Constantinopolul era silit să renunţe.
Art. 3 reglementa diversele aspecte ale problemei albaneze.
Art. 4 consfinţea unirea Cretei cu Grecia, dar rezerva marilor puteri soarta
insulelor Mării Egee şi a Muntelui Athos.238
Semnarea tratatului părea a aduce în Balcani pacea mult dorită şi împlinirea
unor aspiraţii legitime şi de durată. Practic se punea capăt primului război balcanic,
Turcia fiind silită să cedeze aliaţilor balcanici toate teritoriile situate la vest de linia
Enos-Midia, fiind lichidată multiseculara stăpânire otomană în acest spaţiu.239
Statele învingătoare primeau recunoaşterea unirii la frontierele lor a unor
importante teritorii:
Muntenegru primea o parte din Sangeacul Novi Pazar, din Bitolia şi din zona
Scutari.
Serbia primea cea mai mare parte a Sangeacului, de fapt Vechea Serbie.
Grecia primea Salonicul, Peninsula Calcidică, portul Cavala cu teritoriul din jur
şi sudul Epirului cu Ianina, precum şi o serie de insule din Marea Egee.
Bulgaria primea importante teritorii din Tracia.240
Rămânea nerezolvată soarta Macedoniei, iar prin stabilirea unui regim de
ocupaţie bazat pe un Condominium bulgaro-sârbo-grec, prevalau la orizont sâmburii
unui alt conflict, de data aceasta între aliaţi, primele semne făcându-se simţite chiar
înainte de semnarea tratatului de la Londra (ce se dorea o garanţie a păcii balcanice).
Revenind la problemele poporului albanez, după dispariţia Ligii din Prizren,
cercurile patriotice albaneze se orientează tot mai mult spre organizarea unor societăţi
culturale care să menţină şi să dezvolte sentimentele naţionale ale poporului, prin
235 Pentru amănunte, vezi Nicolae Iorga, Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani, Bucureşti, 1915; Gh. Zbuchea, op. cit.236 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 130.237 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România..., p. 150-153.238 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 132.239 Ibidem.240 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 132.
42
promovarea limbii naţionale şi a unei culturi proprii.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, mişcarea
naţională albaneză a crescut în amploare, căpătând un tot mai pronunţat caracter
antifeudal şi antiimperialist.241
Problema cuceririi independenţei Albaniei este pusă cu tot mai multă insistenţă.
În noiembrie 1905, la Monastir, sub preşedinţia profesorului Bajo Topulli, s-a format
„Comitetul pentru eliberarea Albaniei”, care a desfăşurat o intensă muncă de agitaţie
pentru a ralia masele sub drapelul luptei pentru independenţă. În ianuarie 1906, Bajo
Topulli a format primele unităţi de gherilă. Câteva luni s-au înfiinţat noi unităţi în
sudul Albaniei, sub deviza „Libertate sau moarte”.242
În primele zile ale lunii martie 1908, ca răspuns la arestările efectuate de
autorităţile turceşti în rândurile patrioţilor albanezi, unităţile de gherilă au reţinut pe
comandantul turc al jandarmeriei din Gjrocostra, iar la 18 martie 1908 detaşamentele
turceşti au încercuit unităţile de gherilă, iar după o luptă îndârjită patrioţii albanezi au
reuşit să iasă din încercuire. Acest succes al forţelor patriotice a avut ecoul unui
adevărat apel la insurecţia generală pentru eliberarea patriei.243
Între timp, mişcarea naţională albaneză s-a apropiat de mişcarea revoluţionară
burgheză a „Junilor Turci”. Revoluţia victorioasă a acestora din 1908 deschidea
Parlamentului de la Istanbul, în decembrie acelaşi an (unde erau reprezentate
majoritatea popoarelor din Imperiul otoman), o serie de reforme proiectate care au
adus o rază de speranţă; dar patriotismul junilor turci a degenerat în curând într-un
naţionalism turc ce-a îndepărtat pe albanezi şi pe arabi, care erau în acea perioadă în
majoritate partizani ai menţinerii integrităţii imperiului.244
După ce manevrele autorităţilor otomane de a învrăjbi pe albanezii musulmani
cu ceilalţi eşuează în cea mai mare parte şi are loc închiderea cluburilor şi a şcolilor, în
anii 1909-1910 au loc puternice mişcări în diferite regiuni ale Albaniei. Turcii sunt
nevoiţi să dea lupte puternice în 1910 pentru a recuceri Skadarul, Debra, Tirana,
Elbasanul şi alte localităţi.245 O armată turcă condusă de Sefcet Turut paşa, cu un
efectiv de 45.000 de soldaţi, de-abia a putut face faţă, în 1911, în înăbuşirea răscoalei
din Malesija.246 Conducătorii răscoalei albaneze ţin o consfătuire în iunie 1911, pe
teritoriul Muntenegrului, unde redactează un memorandum care conţine 12 puncte,
fiind înaintat marilor puteri şi guvernului otoman. În principiu ei cereau:
- să fie recunoscuţi ca naţiune;
241 Cristia Maksutovici, Confluenţe culturale româno-albaneze, Bucureşti, 1995, p. 21.242 Ibidem, p. 22.243 Gelcu Maksutovici, Un secol de lupte pentru un ideal de secole, în „Magazin istoric”, nr. 11, 1982, p. 50-53.244 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974, p. 83.245 Ibidem, p. 84.246 Gelcu Maksutovici, Un secol de luptă pentru un ideal de secole, în „Magazin istoric”, nr. 11, 1982, p. 60.
43
- limba lor să fie folosită în şcoli şi administraţie;
- soldaţii albanezi să-şi efectueze stagiul militar în regiunile natale;
- să se asigure fonduri din bugetul central pentru dezvoltarea teritoriului lor.
Propunerile au fost respinse de otomani şi desconsiderate de marile puteri,
albanezii continuând lupta în anii 1911-1912.247
În toamna anului 1912, în condiţiile generalizării luptei armate a albanezilor şi
ale declanşării primului război balcanic, conducătorul mişcării naţionale albaneze,
Ismail Qemali, pleacă la Istanbul pe o rută ocolită, oprindu-se la începutul lunii
noiembrie la Bucureşti, unde participă la o mare adunare a albanezilor de aici248, după
care ajunge la Viena, unde împreună cu patrioţii care-l aşteptau pregăteşte actul
proclamării independenţei de stat a Albaniei.249
În tot cuprinsul lunii noiembrie 1912, din zonele eliberate de unităţile militare
albaneze, precum şi din cele aflate încă sub dominaţia administraţiei otomane, s-au
îndreptat spre portul Vlora delegaţii aleşi să participe la Adunarea Naţională unde
urmau să discute situaţia internă şi externă existentă la acea dată şi să ia hotărâri
corespunzătoare voinţei naţionale a poporului albanez.250
În ziua de 28 noiembrie, sub preşedinţia lui Ismail Qemali, au fost deschise
lucrările Adunării Naţionale, care a proclamat Albania stat liber, suveran şi
independent. A fost format primul guvern albanez independent, iar drapelul naţional a
fost ales steagul roşu cu vulturul bicefal, purtat în lupte de Gjergji Kastrioti-
Skanderbeu.251
În faţa tânărului stat stăteau mari greutăţi:
- soluţionarea problemelor politice legate de recunoaşterea independenţei
Albaniei pe plan internaţional;
- delimitarea frontierelor şi evacuarea trupelor străine care împiedicau
extinderea autorităţii guvernului naţional;
- crearea unei noi administraţii de stat;
- organizarea armatei naţionale;
- rezolvarea diverselor probleme economice şi sociale de stringentă actualitate
etc.
Proclamarea independenţei Albaniei a fost un act progresist de o importanţă
vitală pentru poporul albanez şi a fost rezultatul firesc al luptei de eliberare din a doua
jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX. Ea a fost favorizată şi de primul
247 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 84.248 C. Vornicu, Acţiunile albanezilor din România pentru recunoaşterea şi întărirea independenţei Albaniei, „Albanezul”, nr. 3/1993, f. 3.249 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82.250 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82-84.251 Arhiva MAE, Fond 71/1912, dos. B 13 (vol. 11), f. 82-84; vezi Nicolae Ciachir, op. cit., p. 86; A. Puto, L’independence albanaise et la diplomatie des Grandes Puissances (1912-1914), Tirana, 1982, p. 195.
44
război balcanic, care a nimicit aproape în totalitate dominaţia otomană în Balcani; de
asemenea, crearea statului a dejucat într-un fel planurile diplomaţiei dualiste şi italiene
ce urmăreau să încorporeze teritoriul albanez.252
Pe plan intern trebuia create o administraţie şi o armată naţională şi asigurate
mijloacele financiare necesare unei bune desfăşurări a vieţii în noul stat. Este drept că
36% din suprafaţa Albaniei era acoperită cu păduri, în plus se cultiva tutunul, dar
acesta, cât şi plantaţiile de măsline erau prelucrate primitiv şi neraţional. În oraşe
industria era aproape inexistentă, drumurile aproape impracticabile, iar peste 90% din
populaţie analfabetă, ignorantă şi superstiţioasă.
Problemele erau majore şi complexe, completate de o conjunctură diplomatică
nefavorabilă, unde interesele marilor puteri se ciocneau pentru dominaţie şi sfere de
influenţă.253
Obţinerea recunoaşterii internaţionale a independenţei Albaniei s-a dovedit a fi
deosebit de dificilă datorită atitudinii marilor puteri şi a poziţiei obstrucţioniste ale
unor state vecine.254
Un prim succes l-a constituit faptul că la conferinţa marilor puteri de la Londra
s-a luat în discuţie şi problema albaneză.255
Deoarece problema albaneză era o problemă majoră pentru definitivarea hărţii
în noile condiţii create în Balcani, cele şase mari puteri au hotărât, la insistenţele
Austro-Ungariei şi Italiei, crearea unei Albanii autonome, sub oblăduirea sultanului şi
sub controlul lor. Conferinţa nemulţumea guvernul albanez, deoarece în locul
independenţei îi recunoştea numai autonomia sub oblăduirea sultanului, în plus lăsa
pentru mai târziu fixarea frontierelor.256
Deoarece au loc mişcări în Albania şi pentru a nu complica lucrurile şi mai
mult, cele şase mari puteri hotărăsc la Londra, la 26 iulie 1913, recunoaşterea statului
albanez.257 În baza statutului noului principat, Albania era proclamată principat
constituţional suveran şi ereditar, dar sub garanţia marilor puteri. Era proclamată
neutralitatea Albaniei, iar în fruntea noului stat trebuia să fie instalat un prinţ al unei
familii domnitoare europene, ales de marile puteri.258 Pe tronul Albaniei urma să fie
instalat prinţul Wilhelm de Wied, considerat şeful administraţiei civile şi militare şi
care avea dreptul să numească Consiliul de miniştri. Controlul marilor puteri urma să
fie exercitat în Albania timp de 10 ani, de către Comisia Internaţională de Control
formată din şapte membri (şase reprezentanţi ai marilor puteri şi unul al guvernului
252 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 87.253 C. Vornicu, op. cit., p. 3.254 „Albanezul” nr. 5/1993, f. 3.255 A. Puto, op. cit., p. 196-197.256 Ibidem.257 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 91.258 A. Baldacci, L’Albania, Roma, 1930.
45
albanez). Acest control privea întreaga administraţie de stat, cât şi bugetul ţării,
socotind că băştinaşii n-au încă o suficientă experienţă în a conduce un stat. 259
De asemenea, s-a trecut la delimitarea frontierelor Albaniei, acest lucru
făcându-se prin protocolul de la Florenţa. Ţinându-se cont de unele consideraţii etno-
geografice, limita frontierei viitorului stat albanez s-a putut schiţa după cum
urmează:260 „Hotarul din nordul Albaniei, aşa cum se găseşte azi de drept stabilit între
Turcia şi Muntenegru, se poate păstra.261 Însă cazanele din Sandjacul Novi Pazar,
Taşligea, Priepoli, Ieni, Bernac, unde elementul albanez nu mai există, precum şi
părţile orientală şi sudică a Cazalei Novi Pazar, Ieni Pazar, locuite în număr
covârşitor de element sârbesc, pot rămâne excluse în fruntaria albaneză.262 Aşadar, în
Sandjac fruntaria albaneză ar începe de la joncţiunea occidentală a hotarului Cazalei
Culaşin, care este şi fruntaria sud-orientală a Sandjacului Taşligea cu graniţa actuală
dinspre Muntenegru, şi va merge pe linia despărţitoare a acestei cazale de cazaua
caşligea continuând pe linia despărţitoare a Cazalei Ocova de Cazaua Prebol, până
la joncţiunea cu hotarul nordic al Cazalei Târgovişte, şi de acolo la punctul de
întâlnire a hotarului acestuia a Cazalei Seniţa de Cazaua Novi Pazar. În cazul când se
reuşeşte ca Epirul să fie alipit Albaniei, aceste părţi ar urma în chip natural să-i fie
anexate, din cauza elementelor albaneze din Albania de sud. Astfel, hotarul de sud al
Albaniei ar ajunge la Preveza”.263
Noul stat avea o suprafaţă de cca. 90.000 km2 şi o populaţie de 800.000 de
locuitori (din care populaţia aromânească număra peste 100.000).264
II.3. Poziţia României faţă de primul război balcanic. Încercări
de aplanare a conflictului cu Bulgaria
România, stat aflat în centrul Europei, nu putea privi pasiv la noile reglementări
ce se efectuau în imediata ei vecinătate, luându-se în considerare şi faptul că guvernul
de la Bucureşti ştia de existenţa unui tratat sârbo-bulgar, mai precis de existenţa
articolului referitor la un posibil atac al României împotriva Bulgariei şi de sprijinul pe
care trebuia să-l acorde sârbii în această direcţie.265
Chiar a doua zi după numirea sa, noul guvern Titu Maiorescu - Take Ionescu se
întrunea la 15 octombrie 1912, în prezenţa regelui, pentru a lua hotărâri în privinţa
259 Cristia Maksutovici, op. cit., p. 29.260 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 33.261 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 33.262 Hărţile geografice au fost realizate prevalându-se de cele ale lui Lejean, din 1861, Kipert, din 18760-1882, Karl Saak, din 1878, şi a Exarhatului bulgar pentru Vilaetele Cossovo, Moncastir şi Salonic.263 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 34.264 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 92.265 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 32/1912, f. 34.
46
atitudinii faţă de criza balcanică. S-a decis să nu se efectueze mobilizarea şi să se
trimită ajutoare prin Crucea Roşie, atât bulgarilor, cât şi turcilor.266
La 16 octombrie 1912, Titu Maiorescu şi Take Ionescu au mers în audienţă la
rege, unde s-a luat hotărârea ca Take Ionescu să întreprindă demersuri prin intermediul
unor diplomaţi străini pe lângă ministrul bulgar şi ţarul Ferdinand, pentru a începe
tratativele asupra frontierei dobrogene.267 În caz de refuz, să se recurgă la sprijinul
Austriei şi Rusiei, să se declare că nu se va face mobilizare, să se prevină diplomaţii
străini asupra necesităţii admiterii României la o eventuală conferinţă de pace şi să se
trimită medici şi pansamente turcilor şi bulgarilor.268
Demersurile lui Take Ionescu la Sofia n-au fost fructuoase. Primul ministru
bulgar era împotriva propunerilor româneşti.269 Regele, Take Ionescu şi Titu
Maiorescu au avut o întrevedere la Sinaia, la 26 octombrie 1912, şi au ajuns la
concluzia de a nu se recurge la război pentru rezolvarea diferendului, ci la noi
demersuri prin intermediul ministrului rus la Bucureşti, N. Schebeko.270
Într-o convorbire cu ministrul român la Paris, Al. Emil Lahovary, ministrul de
Externe francez R. Poincare se declara favorabil cererilor româneşti şi afirma că, după
câte ştie, Rusia era favorabilă în aceeaşi măsură.271 Turcia însăşi, care insistase pentru
un acord cu România împotriva Bulgariei, aprecia în mod pozitiv atitudinea de
neutralitate şi, în consecinţă, cerea ca România să mediteze în obţinerea păcii în
balcani. Cererea era făcută de Nordaunghian prin intermediul lui Nicolae Batzaria,
care a trimis în acest sens o scrisoare lui Take Ionescu.272
La rândul lor, conducătorii bulgari nu puteau respinge propunerile de tratative
ale guvernului român. Nu le respingeau formal, dar nici nu se decideau să le înceapă
imediat, ci le tărăgănau. Pe motiv că era ocupat cu tratativele de pace cu turcii. S.
Danev era scuzat de Gheşov faţă de Titu Maiorescu pentru întârzierea la tratativele de
la Bucureşti asupra rezolvării diferendului.273
Conştient de dificultăţile viitoare, Titu Maiorescu a avut o întrevedere cu
ministrul rus N. Schebeko şi l-a solicitat să intervină la Petersburg pentru a se face
demersuri pe lângă guvernul bulgar în scopul de a deveni receptiv la propunerile
266 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, p. 124; vezi şi B.A. Msse (manuscrise), Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, 3665/1912, jurnal 31, f. 171.267 Anastasie Iordache, Viaţa politică în România (1910-1914), Bucureşti, 1972, p. 158-159.268 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 124.269 Anastasie Iordache, op. cit., p. 158-159.270 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 22-23; vezi şi Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 129.271 Arhiva MAE, Fond 21/1878-1913, vol. 74, „Rapoarte politice de la Paris, 1908-1913”, f. 222-223, Al. Em. Lahovary către Titu Maiorescu, la 2/15.11.1912.272 B.A. Msse, Titu Maiorescu, Însemnări zilnice, 3665/1912, jurnal 31, f. 179.273 Ibidem, f. 182.
47
României.274 Primul ministru român i-a declarat, printre altele: „O dată ce se înlătură
cu desăvârşire dispoziţiunile Tratatului de la Berlin (...) o nouă regulare devine
necesară. Noi am dori ca această regulare să se facă prin bună înţelegere între România
şi Bulgaria şi aşteptăm chiar ca iniţiativa unei asemenea înţelegeri să pornească de la
Bulgaria, de la care a pornit şi războiul în contra Turciei. Din consideraţie pentru
regele Ferdinand al Bulgariei voim să evităm orice presiune străină în această privinţă.
Însă în mod amical şi confidenţial pot spune că ratificarea hotarului de la sudul
Dobrogei trebuie să corespundă unei linii de la Turtucaia până la Marea Neagră,
dincoace de Varna”.275
Ministrul de Externe rus a răspuns favorabil cererii României de a media în
diferendul româno-bulgar, prin acelaşi ministru N. Schebeko, la 2 noiembrie 1912.
S.D. Sazonov, în declaraţiile făcute ziarului guvernamental „Russkoe Slavo”, din 19
octombrie 1912, expunea punctul său de vedere referitor la diferendul româno-bulgar,
insistând să se ajungă la o înţelegere cu România: „... caracterul european al politicii
româneşti se impune ca un factor important, pe care marile puteri trebuie să-l
preţuiască, precum şi vecinii noştri din România. Nu mă îndoiesc că Bulgaria înţelege
deplina valoare a raporturilor ei cu România şi că ea nu va crea o situaţie care să facă
ca România să-şi păstreze cu greu atitudinea ei leală până la sfârşit. În orice caz,
naţiunile balcanice trebuie să ţină seama de România ca factor politic important”.276
Miniştrii Germaniei, Austro-Ungariei şi Italiei au declarat lui Titu Maiorescu la
Bucureşti că guvernele lor sprijină cererile României şi erau de acord cu participarea ei
la viitoarea conferinţă de pace. Germania a cerut participarea României la conferinţă
chiar fără a o consulta.277 Ministrul de Externe Kinderlen Waechter declara formal
ministrului român la Berlin, Al. Beldiman, că „atunci când momentul va fi sosit,
Germania şi Austro-Ungaria vor îngriji de interesele României”.278
Ministrul rus la Bucureşti anunţa pe Titu Maiorescu despre demersurile sale
imediate la Sofia în scopul determinării venirii la Bucureşti, pentru convorbiri, a
preşedintelui Sobraniei, Stoian Danev.279
Într-o convorbire oficială purtată de Titu Maiorescu cu preşedintele Sobraniei,
acesta din urmă a propus mai întâi ca „românii macedoneni să aibă în regiunile anexate
de bulgari, după pacea cu Turcia, liberul exerciţiu al limbii în şcolile şi bisericile lor şi
un episcop propriu”. Titu Maiorescu a mai adăugat că trebuie să fie admisă şi
274 Arhiva MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. nr. 11, f. 26 - telegrama lui N. Schebeko către MAE al Rusiei, din 27.10.1912.275 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, Raport către rege din 27.10.1912.276 „Acţiunea”, XI, nr. 2835 din 28 octombrie 1912, p. 2; G.A. Dabija, op. cit., p. 2.277 B.A. Msse, Titu Maiorescu, Însemnări zilnice 3665/1912, jurnal 31, f. 179-180.278 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 19/1912, f. 1.279 Anastasie Iordache, op. cit., p. 160.
48
subvenţionarea acestor şcoli şi biserici de către statul român.280
Se dorea soluţionarea acestei chestiuni fără intervenţia marilor puteri, ca două
state independente, România prevalându-se şi de foloasele economice ce le putea
obţine Bulgaria prin construirea unui pod peste Dunăre.
„D-l Danev nu s-a arătat recalcitrant, însă a zis că acum merge la Londra pentru
tratativele de pace cu Turcia, care speră că se vor termina în vreo două săptămâni cu
cedarea în bloc a teritoriului reclamat de aliaţi, rămânând ca să-l împartă aceştia
singuri între ei. După încheierea păcii cu Turcia şi în vremea tratativelor între aliaţi
pentru distribuirea teritoriului cucerit, ar trebui să se înceapă tratativele cu România”281
- era de părere primul ministru Titu Maiorescu.
La 12 decembrie 1912, cu ocazia înmânării bastonului de mareşal regelui Carol
I, marele duce Nicolae Mihailovici a adus în discuţie, sondând totodată terenul, folosul
ce l-ar obţine România dacă ar intra în Confederaţia Balcanică. Drept răspuns, Titu
Maiorescu a precizat că „pentru noi este o chestiune de prudenţă să mai aşteptăm spre
a vedea mai întâi dacă această confederaţie este viabilă”.282
Eşecul tratativelor româno-bulgareGuvernul român, cu toate insistenţele Austro-Ungariei şi Turciei de a se asocia
punctelor lor de vedere, rămânea nestrămutat în politica sa de neutralitate.283
Astfel, Austro-Ungaria, vădit nemulţumită de politica independentă a
României, se străduia să o convingă de avantajele unei politici legate strâns de
scopurile sale, mergând până acolo, încât a prezentat părţii române un plan de
cooperare militară în cazul unui război cu Rusia284, în timp ce Rusia aprecia atitudinea
României şi se străduia să vină în întâmpinarea cererilor sale de rezolvare paşnică a
diferendului cu Bulgaria, în scopul urmărit cu asiduitate de a o desprinde de alianţa cu
Puterile Centrale.285
La Londra, tratativele cu Danev au fost de la început deosebit de dificile. Acesta
prezenta lui Take Ionescu următoarele propuneri:
1. autonomia bisericească şi şcolară pentru românii macedoneni;
2. dărâmarea forturilor din jurul Silistrei şi, în caz extrem, cedarea liniei
strategice Medgidia-Tabia;
3. rectificarea graniţei în linie dreaptă;
280 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 24.281 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 26.282 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 21/1912, f. 3.283 Anastasie Iordache, op. cit., p. 176.284 Al. Marghiloman, op. cit., p. 133.285 Arhivele MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. 11, f. 141.
49
4. garantarea integrităţii Dobrogei româneşti.286
Diplomatul bulgar Stoian Danev, conştient de perspectivele certe ale victoriei
contra Turciei, a recurs la tergiversări, încât demersurile României pentru a aduce
tratativele cu Bulgaria pe un făgaş normal au rămas infructuoase.287 Guvernul bulgar se
adresa celui rus, prin ministrul Nechindov, pentru a media în diferendul cu România în
baza celor patru puncte prezentate de S. Danev lui N. Mişu la Londra, în cazul că nu se
va ajunge la o înţelegere directă.288
Regele Carol I a devenit mai energic şi se pronunţa pentru acţiuni mai hotărâte ,
dar fără declaraţie de război şi fără mobilizare. Au fost preveniţi în acest sens miniştrii
marilor puteri la Bucureşti şi miniştrii români din capitalele interesate.289
Guvernul bulgar, înştiinţat asupra hotărârilor guvernului român, a trimis ordin
categoric lui Danev la Londra, să continue tratativele cu N. Mişu şi Take Ionescu.
Delegatul bulgar consimţind, tratativele au fost continuate, Rusia declarându-se
satisfăcută, nemaifiind nevoie de intervenţia sa.290
Eşuarea tratativelor româno-bulgare de la Londra a determinat Rusia să
considere că România trebuia să se mulţumească şi să accepte propunerile lui Danev,
altminteri se aduceau prejudicii alianţei statelor balcanice. Guvernul român se străduia
pe cât posibil să nu se ajungă la medierea Rusiei în diferendul cu guvernul bulgar.291
În condiţiile reizbucnirii conflictului balcanic, ministrul Rusiei la Bucureşti a
prezentat, la 17 ianuarie 1913, ministrului de Externe român, un memorandum al
guvernului rus în care se apreciau ca suficiente concesiunile guvernului bulgar,
invitându-se România să se mulţumească cu atât, altfel se face un serviciu Turciei în
dauna aliaţilor balcanici. Guvernul rus se angaja, în schimbul acceptării propunerilor
bulgare, „să garanteze României Dobrogea”.292 Într-un fel, memorandumul era de fapt
un ultimatum; depindea numai de interpretare.
În locul soluţiei de rezolvare prin forţă a diferendului, apărea cu insistenţă,
sprijinită şi de miniştrii acreditaţi la Bucureşti, soluţia recurgerii la intervenţia şi
medierea marilor puteri, cu condiţia să fie acceptată şi de guvernul bulgar.
Tratativele cu diplomaţia bulgară la Sofia intraseră din nou în impas. Ministrul
român Emil Ghica se declara nesatisfăcut de propunerile bulgare şi considera
conferinţa virtual închisă.293
286 Arhivele MAE, Fond 71/1909-1919, lit. B, dos. 11, f. 324; G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913, Bucureşti, 1936, p. 264-265.287 Al. Marghiloman, op. cit., p. 136.288 Arhivele MAE, Fond 71/1900-1919, lit. B, dos. 11, f. 237.289 Titu Maiorescu, Încordarea politică înaintea conflictului cu Bulgaria, din însemnările zilnice, în „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913, p. 67.290 Ibidem.291 Anastasie Iordache, op. cit., p. 278-279.292 G.A. Dabija, op. cit., p. 278-279.293 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi cadrilaterul, Bucureşti, 1995, p. 232.
50
Protocolul de la LondraÎn Consiliul de Miniştri de la 8 februarie 1913 a fost acceptată medierea marilor
puteri în conformitate cu Convenţia I de la Haga din 1907, fără condiţii, dar cu
specificarea expresă a dezideratului de a se rezolva problema diferendului cât mai
repede posibil.294
Din dorinţa de a face mai bine cunoscută marilor puteri natura cererilor
guvernului român, Titu Maiorescu a alcătuit şi prezentat celor şase ambasadori ai
marilor puteri un memoriu asupra diferendului româno-bulgar, în a doua decadă a lunii
februarie. Memoriul a fost discutat şi amendat de către membrii guvernului. S-a
convenit să se păstreze secretul asupra acestui document.295
Memoriul guvernului român făcea un scurt istoric al diferendului, începând cu
Congresul de la Berlin din 1878, care a reglementat problema frontierei Dobrogei, fără
a se consulta cele două ţări vecine. Marile puteri au devenit apoi interesate în
menţinerea status-quo-ului balcanic. Incontestabil, se afirma în memoriu, frontiera a
fost defectuos stabilită. Se exprima speranţa în reglementarea realistă a problemei. În
anexa la memoriu, semnată de Titu Maiorescu, se combăteau unele declaraţii
tendenţioase care nu contribuiau la o rezolvare judicioasă.296
Atât Austro-Ungaria, cât şi Rusia, fiecare din interes propriu, se străduiau să
faciliteze rezolvarea favorabilă pentru România a cererilor sale minimale, adică
rectificarea, în linie dreaptă, a frontierei cu includerea Silistrei. La 18 martie 1913 a
avut loc la Petersburg prima conferinţă a ambasadorilor marilor puteri. Ştirile cu
privire la dezbateri erau puţine şi indirecte, păstrându-se discreţia absolută. La 27
martie acelaşi an se cunoştea că s-a decis acordarea Silistrei fără extindere la Marea
Neagră. Regele accepta; Al. Marghiloman şi Take Ionescu, de asemenea, acceptau,
deşi cu regret.297 Între marile puteri existau disensiuni, fiecare având interese specifice
în Balcani. În cele din urmă s-a ajuns la soluţia comună. Ministrul de Externe rus S.D.
Sazonov reflecta mai târziu asupra necesităţii aplanării divergenţelor dintre marile
puteri: „Era evident că nici unul din guvernele participante nu dorea să aţâţe, pentru o
chestiune de importanţă secundară, focul suficient de aprins al neînţelegerilor
balcanice. Puterile Triplicei, care susţineau la început cererile româneşti în totalitatea
lor, au sfârşit prin a se ralia punctului de vedere rus şi al prietenilor săi, aceştia
nerecunoscând drepturile românilor la o rectificare de frontieră strategică”.298
294 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 5/1913, f. 4.295 Titu Maiorescu, op. cit., p. 243-245.296 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 24/1913. Memoriul guvernului român asupra diferendului româno-bulgar din 15-28.02.1913 (33 file).297 Titu Maiorescu, op. cit., p. 252-253.298 Apud S.D. Sazonov, Les années fatales, Paris, 1927, p. 94.
51
După acceptarea Protocolului de la Petersburg, atât România, cât şi Bulgaria şi-
au desemnat reprezentanţii în comisiile pentru delimitările teritoriale, fortificaţii şi
despăgubiri. Comisiile s-au întrunit la Silistra, întocmindu-se mai multe procese
verbale ale şedinţelor începute la 8/20 iunie 1913.299
Practic, în urma unor vii şi îndelungate discuţii, nu s-a ajuns la nici un rezultat.
Disputa în cazul comisiilor a fost generată de interpretarea complet diferită a
termenului de 3 km împrejur, din protocol, ce ar fi însemnat pentru bulgari din centrul
oraşului, iar pentru români de la fortificaţiile ce înconjurau oraşul.
La şedinţa comisiilor desfăşurată la 18 iunie 1913 la Silistra s-a decis
transferarea la Ruse, urmând ca următoarea şedinţă să aibă loc în ziua de 22 iunie
1913. Între timp a izbucnit cel de-al doilea război balcanic, suspendându-se cu totul
lucrările.300
299 Documente diplomatice, p. 115-144.300 Documente diplomatice, p. 148.
52
Capitolul III. Sud-estul Europei de la izbucnirea celui de-al doilea război
balcanic (1913) până la primul război mondial. România şi
al doilea război balcanic
III.1. Al doilea război balcanic (1913)
În timpul primului război balcanic au început să se acutizeze relaţiile sârbo-
bulgare. Bulgaria îşi concentrase cea mai mare parte a efortului militar pe frontul din
Tracia, pe direcţia Constantinopol. În aceste condiţii, o însemnată parte a Macedoniei
(inclusiv teritorii pe care prin acordul secret Serbia le recunoscuse ca urmând a intra în
componenţa Bulgariei), a fost ocupată de trupele ce au făcut acolo pe un front larg
joncţiune cu trupele greceşti (între Atena şi Belgrad), ajungându-se ulterior la
delimitarea viitoarei lor frontiere comune, deci la divizarea teritoriului macedonean în
părţile apusene.301 Între timp, Bulgaria eşua în planurile de extindere spre
Constantinopol şi devenea tot mai insistentă în a cere compensaţii302 spre Apus,
respectiv în Macedonia şi parţial în Tracia. Serbia oarecum conciliantă la început, atât
timp cât a avut speranţa unei extinderi teritoriale spre Macedonia, a devenit tot mai
decisă a obţine o maximă extindere în zona Vardanului.303
Exprimând aceleaşi intenţii, Bulgaria a invocat la un moment dat nu numai
decizia marilor puteri de evacuare a poziţiilor ocupate în apropierea
Constantinopolului, precum şi pierderea Silistrei, justificând şi pe această cale mărirea
teritoriului ce urma să-i revină.304
Starea de lucruri era extrem de complicată, prin faptul că Austro-Ungaria
sprijinea ferm Sofia, împingând-o chiar la un război, în timp ce Rusia sprijinea în fond
tot atât de ferm Serbia.
Ocuparea de către greci a Salonicului dăduse prilejul unor tratative bulgaro-
greceşti, care desfăşurate în mai multe rânduri, au eşuat, responsabilitatea revenind
părţii bulgare.305
Problemele teritoriale au ieşit din cadrul strâmt şi relativ liniştit al cancelariilor
şi cercurilor guvernamentale. O campanie şovinistă prin presă, întruniri ale tuturor
părţilor implicate, ca şi acţiuni pe lângă marile puteri, au antrenat în aceste ciocniri
301 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului război mondial, p. 199.302 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, 1995, p. 121.303 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, p. 34; vezi T. Maiorescu, op. cit., p. 122.304 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 199.305 „Universul” din 29 aprilie 1913.
53
mase largi de oameni, creându-se o anumită stare de spirit, o psihoză războinică
împotriva vecinilor consideraţi până de curând ca fraţi şi deveniţi acum mai mari
duşmani decât turcii odinioară.306
Iniţierea unor tot mai mari concentrări de trupe de-a lungul graniţelor şi pe linia
de demarcaţie a provocat o serie de ciocniri locale şi a produs o stare de tensiune.307 În
acest fel precipitarea evenimentelor a făcut să se prăbuşească vechea alianţă balcanică
şi să apară noi forme de alianţă.308
Încă din 5 mai 1913 apropierea dintre Serbia şi Grecia se materializa într-un
protocol al unei înţelegeri, căruia i s-a adăugat, la 14 mai, o convenţie preliminară,
pentru ca la 1 iunie, concomitent la Atena şi Belgrad, să se semneze un tratat de
prietenie şi alianţă defensivă.309 În cele 11 articole ale tratatului erau reglementate
problemele reciproce, cele de raporturi legate de viitoarea stabilire a graniţelor greco-
bulgare şi sârbo-bulgare, pe principiul efectivei ocupări (se recunoştea decizia finală a
Antantei în cazul unui diferend balcanic).310
Noua alianţă, în felul acesta, se punea sub oblăduirea Antantei, în timp ce Sofia
miza pe Austro-Ungaria, care dorea să lovească cât mai puternic în Serbia, prin armata
sofiotă.311
Conflictul ce se anunţa se constituia astfel într-o nouă înfruntare de blocuri,
apărând iarăşi pericolul degenerării în conflict european.
În continuarea alianţei a fost luat în considerare şi factorul românesc, făcându-
se la Bucureşti oferte de aderare din partea Serbiei şi Greciei.312 România a refuzat o
aderare formală, dar la 10 iunie o notă a guvernului român remisă marilor puteri
anunţa hotărârea României de a renunţa în caz de viitor conflict la poziţia de
neutralitate ce o adoptase în vremea războiului ce abia se încheiase.313
Depăşind numeroasele şi puternicele contradicţii existente între ele, ţările
balcanice reuşiseră în 1912 să formeze o alianţă bazată exclusiv pe idealul eliberării
306 „Universul” din 6 mai 1913.307 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 48/1913, f. 1-2; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 123.308 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 201.309 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 98.310 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 201-202.311 Ibidem.312 În discursul rostit în Parlament, la 4 decembrie 1913, Titu Maiorescu explica de ce a fost nevoit să refuze aderarea la această alianţă: „A venit la mine d-l Ristici şi m-a întrebat - însărcinat fiind de d-l Pasici - care ar fi atitudinea noastră şi dacă am fi dispuşi să încheiem cu Serbia o alianţă defensivă contra Bulgariei. Această comunicare hotărâtoare, când vine Serbia, încă de formă aliată cu Bulgaria, şi cere confidenţial ministrului român alianţa contra Bulgariei, înţelegeţi ce înseamnă pentru atitudinea noastră. Este acest fapt un fapt important pentru tot mersul politicii?... La 2 mai vine ministrul Greciei şi face întrebarea, în numele guvernului elen, dacă suntem dispuşi a încheia o alianţă cu Grecia - «fiindcă pretenţiile bulgarilor devin ameninţătoare». Va să zică vine şi Grecia o dată cu Serbia. Eu am răspuns evaziv, fiindcă îmi era teamă că dacă le ziceam îndată: «poftim», se foloseau de această bună dispoziţie a noastră spre a căpăta de la bulgari ceea ce le trebuia şi noi să rămânem la o parte”... (Titu Maiorescu, op. cit., p. 249).313 „Cartea verde” (o inovaţie în publicarea documentelor), p. 124.
54
conaţionalilor de sub dominaţia otomană.314 Prăbuşirea dominaţiei otomane anunţa
totodată şi dispariţia alianţei balcanice, fiecare dintre statele componente dorind să-şi
atingă propriile scopuri constând mai cu seamă în achiziţii teritoriale cât mai
consistente ce depăşeau în fapt în toate cazurile limitele etnice.315 În condiţiile de
atunci, în toate capitalele din zonă a început să fie luată în considerare şi eventualitatea
unui nou război, de această dată interaliat, în vederea unei astfel de eventualităţi
întreprinzându-se unele acţiuni atât pe plan diplomatic, cât şi pe plan militar.316
Tratativele succesive de rezolvare a situaţiei păreau a duce totuşi la o rezolvare
fără război. În aceste condiţii un grup restrâns de factori responsabili din Bulgaria, în
frunte cu ţarul Ferdinand, au decis ca diferendul să fie rezolvat pe calea armelor şi
Europa, în primul rând Rusia, să fie pusă în faţa faptului împlinit.317
Încă din 20 iunie se ordonase armatei să fie aptă de atac. La 15/28 iunie, din
ordinul generalului Savov, armata a IV-a urma să atace, fără declaraţie, prin surpriză,
trupele sârbe aflate pe rând în Bregalniţa, în noaptea de 16/17 iunie. În dimineaţa zilei
de 17/30 iunie 1913, în aceleaşi condiţii, armata a II-a avea ordin să atace trupele
greceşti din zona Salonicului.318 Ambele ordine au fost executate, prin aceasta
realizându-se scânteia războiului.
Referindu-ne la efectivele militare în al doilea război balcanic, acestea se
apropiau sensibil de cele pe care aliaţii le-au avut în prima fază a războiului
antiotoman, ba în unele cazuri chiar sporite.
- Bulgaria mobiliza nu mai puţin de 12 divizii de infanterie cu 4-6 regimente, o
divizie de cavalerie şi o brigadă autonomă. Aveau un total de 400 de oameni şi 720 de
piese de artilerie. Comandant suprem era acelaşi ţar Ferdinand, având ca locţiitor la
început pe generalul Sovov şi, după ce dezastrul devenise iminent, pe generalul R.
Dimitriev.319
- Serbia mobiliza 10 divizii cu 3-4 regimente, precum şi o divizie de cavalerie,
cărora li s-a adăugat şi divizia muntenegreană trimisă de regele Nicolae. În total Serbia
opunea Bulgariei, sub comanda voievodului Radomir Putnik, un efectiv de cca.
384.000 de oameni şi 500 de tunuri de diferite tipuri.320
- Grecia a mobilizat un efectiv de opt divizii, trimiţând apoi pe front, în timpul
războiului, încă o divizie. Grecia arunca în luptă un total de 110.000 de oameni, cu 180
de tunuri.321
314 N. Iorga, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 98-99.315 Ibidem.316 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 203.317 G.A. Dabija, Amintirile uinui ataşat român în Bulgaria, p. 336.318 D. Preda, România şi războaiele balcanice, I-II, în „Magazin istoric”, 1993, nr. 7-8.319 G.A. Dabija, Războiul bulgaro-turc..., p. 32.320 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 199.321 Ibidem, p. 116.
55
- România mobiliza aproximativ 500.000 de oameni, fără să se ajungă însă la
intrarea în dispozitivul de luptă a întregii armate române.322
- Turcia a mobilizat pe frontul european, cu această ocazie, pe cât de
neaşteptată, pe atât de binevenită pentru ea, efective ce însumau 200.000 şi 250.000 de
oameni.323
Revenind la problemele ce se ridicau o dată cu izbucnirea războiului, aşa cum
am mai arătat, în dimineaţa zilei de 17/30 iunie, fără declaraţii de război, mizând pe
factorul surpriză, armata a II-a a atacat trupele greceşti din zona Salonicului în vederea
ocupării întregii zone de la Marea Egee, inclusiv a Salonicului.324 Se pare că era în
intenţia comandamentului bulgar ca marşul final spre Salonic să-l întreprindă abia
după un succes decisiv împotriva sârbilor, de unde s-ar fi transferat armata a IV-a
pentru a întări forţa de lovitură a armatei a II-a. Bulgarii au obţinut la început unele
mici succese doar pe Valea Vardarului, în timp ce restul trupelor nu au putut rupe
frontul grecesc. La 2 iulie, armata grecească a trecut la contraofensivă pe întregul front
ce-l opunea bulgarilor. Principala înfruntare a avut loc la sud de oraşul Cucuş (Kilkis)
în zilele de 2-4 iulie 1913, în timpul căreia armatei bulgare a II-a i-au fost opuse forţe
superioare şi mai bine echipate, însemnând patru divizii, care după trei zile de luptă i-
au împins spre nord pe agresori. După date oficiale, pierderile au fost de circa 4500 de
morţi şi răniţi la greci şi circa 3000 de morţi şi răniţi la bulgari. În acele zile, de fapt
grecii au reuşit să obţină un succes decisiv, după care ofensiva lor a continuat fără
întrerupere, ajungând repede la râul Strumiţa, la oraşul cu acelaşi nume şi la Petrici.
Alte lupte s-au desfăşurat între Jerre şi Siderokastro, unde s-au şi grupat cele nouă
divizii greceşti în zilele de 10-11 iulie. După câteva zile de răgaz şi pentru completarea
efectivelor, grecii au reluat ofensiva, rupând linia de apărare a trupelor bulgare şi
obţinând în următoarele şase zile noi succese decisive. Aripa dreaptă grecească dând
peste cap rezistenţa bulgară, a pătruns adânc pe teritoriul bulgar, pe valea superioară a
râului Mesta, prin Djemaia, ocupând oraşul Nevrocop şi ajungând până la Razlog,
unde grecii au fost opriţi de către ultimele rezerve trimise de statul major bulgar pentru
a-i stopa, ce fuseseră retrase cu greu, de pe alte fronturi, în special din zona Vidinului
şi a Traciei slăbind astfel fronturile respective.325
Cu mare greutate în zona Gornaia-Djumaia, ofensiva greacă a fost oprită şi
chiar s-au desfăşurat acţiuni locale de contraofensivă, până la 21 iulie la prânz, când,
datorită armistiţiului, operaţiunile au încetat.326 Înaintarea forţelor greceşti dinspre sud
a creat în rândurile armatei bulgare o anumită stare de demoralizare şi chiar de
322 G. Garoescu, Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania..., Bucureşti, 1913.323 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 331-332.324 Gh. Zbuchea, România şi..., p. 203.325 Gh. Zbuchea, Războaiele balcanice şi implicaţii româneşti, p. 120.326 „Universul” din 15 iulie 1913.
56
destrămare, ceea ce a înrăutăţit în ansamblu situaţia Bulgariei.327
Pe frontul sârbo-bulgar, operaţiunile s-au generalizat în cursul zilei de 17/30
iunie, după atacul bulgar început imediat după miezul nopţii.328 Armata a IV-a bulgară,
condusă de generalul Covacev, a atacat armatele a I-a şi a III-a sârbe aflate sub
comanda principelui moştenitor Alexandru. Scopul imediat al acestui atac era dublu: o
ofensivă până la Skopje şi ocuparea întregii Macedonii. Încă de la început însă
planurile bulgare au eşuat, întrucât în cea mai mare parte a frontului atacul a fost
respins, iar micile pătrunderi bulgare au fost lipsite de importanţă pentru desfăşurarea
evenimentelor. Lupta decisivă, denumită şi „bătălia Bregalniţei”, a avut loc în perioada
17/30 iunie - 26 iunie/9 iulie 1913, soldându-se cu retragerea trupelor bulgare, nu
înainte de a ceda însemnate poziţii şi teritorii, atât în Macedonia, cât şi în Bulgaria
propriu-zisă.329 De-a lungul frontului ce se întindea de la graniţa Macedoniei până la
Dunăre s-au desfăşurat acţiuni militare restrânse, mai ales cu rol de diversiune, pentru
a atrage trupe din sud pe teritoriul vechii Serbii.330 Lupte importante s-au desfăşurat pe
Valea Timocului, unde bulgarii au ocupat temporar oraşul Cnjazevac şi spre sud pe
direcţia Pirot şi Vlasina. Aceste teritorii ocupate în Serbia au început să fie evacuate
după 9 iulie, din ordinul comandamentului bulgar, trupele fiind trimise pe celelalte
fronturi, pe măsura înrăutăţirii situaţiei din sud.331
De fapt, operaţiunile militare pe frontul sârbo-bulgar au precedat la o scară mai
redusă bătălii ale primei conflagraţii mondiale, în cadrul a ceea ce s-a numit „războiul
tranşeelor”. Numai în lupta de la Bregalniţa pierderile au fost însemnate de ambele
părţi, la sârbi circa 16.000 de morţi şi răniţi, iar la bulgari aproximativ 25.000 de morţi
şi răniţi, la care s-au adăugat ravagiile făcute de holeră în ambele tabere. Spre sfârşitul
lunii iulie, dinspre nord în zona centrală a frontului, unele detaşamente sârbe au reuşit
să forţeze liniile bulgare şi încheierea armistiţiului le găsea în plină acţiune spre
capitala bulgară. Sub comanda generalului Vucotici, alături de trupele sârbe au fost
implicaţi în întreaga desfăşurare a războiului şi muntenegreni.332
Folosind neaşteptatul prilej al luptei între aliaţi, fără declaraţie de război, la 15
iulie 1913, sub conducerea lui Enver paşa, trupele turce de pe linia Gestaldja s-au pus
în mişcare, trecând peste noua graniţă stabilită la Londra şi practic, fără rezistenţă, au
ocupat la 22 iulie 1913 Adrianopolul şi o parte a Traciei, unde fără complicaţii
deosebite au şi rămas până la sfârşitul ostilităţilor (în condiţiile de atunci, neavând
practic adversar, armata turcă ar fi putut să ocupe un teritoriu mult mai mare pe seama
327 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 120-121.328 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 203.329 Ibidem.330 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Serbiei, p. 105-106.331 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 203.332 Ibidem.
57
Bulgariei, însă cercurile politice constantinopolitane au înţeles că Europa nu va
accepta schimbarea fundamentală a celor decise la Londra, ceea ce a făcut ca ofensiva
turcă să nu capete amploare. Calculul otomanilor s-a dovedit just, în sensul că a fost
acceptată recuperarea Adrianopolului şi a zonei înconjurătoare).
III.2. România şi participarea sa la al doilea război balcanic
În ceea ce priveşte implicarea României, la trei zile după izbucnirea
operaţiunilor militare în Macedonia, în România a început întreprinderea măsurilor de
antrenare în conflictul militar. La 8 iunie, Titu Maiorescu prezenta reprezentantului
austro-ungar dorinţa încorporării la România a Dobrogei de sud, întâmpinând o
puternică reacţie negativă din partea dublei monarhii.333
În cursul dimineţii de 20 iunie/23 iulie 1913 s-au întrunit factorii militari,
respectiv regele Carol I, principele moştenitor Ferdinand, ministrul de război,
generalul C.N. Herjeu, şi generalul l. Averescu, şeful Marelui Stat Major.334
Chiar înainte de publicarea decretului de mobilizare, Titu Maiorescu trimitea o
scrisoare circulară prin care diplomaţii români de peste hotare erau împuterniciţi a
comunica guvernelor respective acţiunea României.335 În aceeaşi zi, la ora 17, regele
Carol I semna Decretul nr. 4609, prin care era chemată sub arme, în virtutea planului
de mobilizare, atât armata activă, cât şi rezervele, urmând a alcătui împreună armata de
operaţiuni.336
La 28 iunie 1913, trupele române au trecut graniţa. Avangarda regimentului 23
Ialomiţa a pătruns în Silistra, unde practic nu s-a opus nici un fel de rezistenţă din
partea trupelor de acolo şi nici din partea locuitorilor337 (în număr de 12.130338).
În cursul zilelor următoare operaţiunile s-au extins în întreg Cadrilaterul,
înaintarea făcându-se în principal pe direcţia Silistra, ce servea ca bază de plecare.
În seara zilei de 30 iunie, trupele înaintate ocupau principalele oraşe ale acestui
teritoriu: Turtucaia, Bazargic (Dobrici) şi Balcic. Practic în felul acesta, în acea seară,
teritoriul revendicat conform declaraţiei de război trecea în totalitate sub control
românesc.339
Trupele corpului 5 au rămas în totalitate în teritoriul ocupat până la semnarea
333 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice, 1912-1913, Editura Albatros, Bucureşti, 1999, p. 179.334 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice..., p. 128-129.335 Ibidem, p. 217-218; vezi pentru amănunte „cartea verde” (Documente diplomatice).336 „Viitorul” din 21 iunie 1913; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 2/1913, f. 1-2: aici se afla publicat textul ordinului efectiv de mobilizare; „Conservatorul” din 22 iunie 1913.337 George G. Garoescu, Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania română din Bulgaria, Bucureşti, 1913, p. 121-122.338 După statisticile bulgăreşti, populaţia oraşului se cifra la 20.000 delocuitori, ceea ce nu poate fi adevărat.339 George G. Garoescu, op. cit., p. 123.
58
păcii la 28 iulie/10 august 1913. Apoi trupele din Cadrilater au fost desconcentrate,
fiind îndreptate spre garnizoanele de origine. În noul teritoriu au rămas efective din
cinci regimente cu un număr variabil de batalioane de infanterie, roşiori şi vânători ce
urmau să asigure stăpânirea şi ordinea, precum şi paza graniţei.340
Trupele române au desfăşurat pe un front larg o companie dincolo de Dunăre,
ocupând nu numai teritoriul sud-dobrogean, dar apropiindu-se fără probleme
deosebite341 de capitala bulgară, în care nu a intrat doar datorită ordinului expres al
regelui Carol I, de încetare a înaintării (după ce Ferdinand al Bulgariei ordonase
încetarea acţiunii armatelor bulgare pe toate fronturile).342
În timpul desfăşurării campaniei peste Dunăre, care a fost de fapt mai mult o
amplă manevră, pe lângă entuziasmul, disciplina, rezistenţa şi alte calităţi ale ostaşilor
români, ofiţeri şi trupă, s-au evidenţiat şi o serie de carenţe în ceea ce priveşte
funcţionarea diferitelor servicii şi părţi componente, ca şi în ceea ce priveşte
conducerea şi coordonarea operaţiunilor.343
De fapt, după înlocuirea la Sofia a guvernului lui Stoian Danev cu guvernul
Radoslavov, s-a produs o schimbare în politica externă bulgară.344 În zilele de 4,
respectiv 5 iulie, a avut loc la Bucureşti intervenţia pe lângă regele Carol I făcută de
omologul său bulgar şi a doua a noului guvern sofiot pe lângă guvernul român, prin
intermediul legaţiei Italiei.345
În fapt, Bulgaria încerca o soluţie dilatorie, venind cu o serie de propuneri de
tratative, ce urmau practic în viziunea sofiotă a fi reluate de la capăt. În acele zile de
început de iulie, activitatea diplomaţiei româneşti în vederea opririi războiului a fost
intensă. Atunci a fost lansată în capitalele balcanice şi propunerea ca viitoarele
convorbiri de pace să se desfăşoare la Bucureşti. Titu Maiorescu cerea telegrafic
acordul lui N. Pasici pentru începerea imediată a unor discuţii preliminare de pace
între reprezentanţii celor cinci ţări beligerante, „pentru a evita o catastrofă la Sofia şi o
complicaţie europeană”.346
Prompt, în aceeaşi zi, 5 iulie 1913, N. Pasici se declara de acord, arătându-şi
totodată disponibilitatea de a se deplasa în acest scop, se împotrivea însă atât unei
intervenţii străine, cât şi unei eventuale medieri venite din afară, insistând ca discuţiile
340 Apud Al. Averescu, Raport general asupra operaţiunilor armatei române în campania din anul 1913, de la decretarea mobilizării şi până la retrecerea Dunării (23 august 1913), în Arhivele Statului, Craiova, Fond „Ministerul Apărării Naţionale”, dos. nr. 134/1913, f. 22-24.341 Singura problemă cu care a trebuit să se confrunte armata română a fost ciuma. După demobilizare, satele şi târgurile s-au umplut de ciumă (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 40/1913.342 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 208; Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 147.343 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 219.344 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 27/1913, f. 1-3.345 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 29/1913, f. 1-6.346 Titu Maiorescu, op. cit., p. 223; Documente diplomatice, p. 166.
59
să se desfăşoare numai între beligeranţi.347 Totodată, în numele Serbiei, cât şi al
Muntenegrului, exprima şi acordul ca viitoarele discuţii de pace să se desfăşoare la
Bucureşti.348 În aceeaşi zi şi în acelaşi sens se pronunţa şi primul ministru al Greciei, E.
Venizelos, care comunica prin ministrul român Filodor că „preferă Bucureştiul oricărei
alte capitale a unei mari puteri, pentru a evita amestecul acestora”.349
Ideea ca pacea să fie negociată şi semnată în România fusese prezentată şi
marilor puteri.
Franţa aproba ca viitoarea conferinţă să se desfăşoare la Bucureşti sau la Sinaia.
Aceasta era o mărturie a aprecierii moderaţiei şi serviciilor aduse de România în ceea
ce priveşte „pacea şi marile interese ale Europei”. Parisul intervenea în acest sens la
Londra şi Petersburg.350
În aceeaşi problemă se primea un acord de la Berlin, Germania exprimându-şi
totodată şi opinia neimplicării în discuţii decât a beligeranţilor.351
În ziua de 7 iulie, în paralel cu desfăşurarea operaţiunilor militare, acţiunile în
planul diplomaţiei au devenit tot mai alerte. Prin intermediul legaţiei italiene se
comunica la Sofia că România va continua operaţiunile militare până la încheierea
păcii între toţi beligeranţii şi ca Bulgaria să-şi desemneze cât mai repede
plenipotenţiarii.352 E. Venizelos comunica punctul de vedere al Greciei şi anume ca
preliminariile să fie semnate undeva pe teatrul de operaţiuni (ulterior s-a propus oraşul
Niş), iar pacea să fie negociată de cei cinci şefi de guverne de la Bucureşti.353 În cursul
zilei de 8/21 iulie, guvernul român înştiinţa la Belgrad şi la Atena de acordul său
privind încheierea armistiţiului de la Niş, prezicându-şi totodată poziţia. Cu această
ocazie la Niş urmau a fi reglementate doar chestiunile pur militare decurgând din
încetarea ostilităţilor. Toate aspectele politice urmau să fie discutate şi reglementate la
Bucureşti, la conferinţa de pace, simultan cu discuţiile de la Niş.354
La 10/23 iulie, Sefed-Bey, ministrul turc la Bucureşti, propunea în cursul unei
audienţe participarea Turciei la preliminariile de pace, fiind net refuzat de Titu
Maiorescu, hotărât ca în capitala României să se rezolve numai problema raporturilor
dintre statele creştine şi nedorind de fapt să fie repuse în discuţie nici măcar parţial
deciziile marilor puteri cuprinse în tratatul de la Londra din luna mai.355
347 Titu Maiorescu, B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912, Jurnal 34, f. 140.348 Documente diplomatice, p. 167.349 Ibidem.350 Titu Maiorescu, op. cit., p. 227; Documente diplomatice, p. 168.351 Ibidem, p. 163; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1912, f. 1-2.352 Titu Maiorescu, op. cit., p. 228; B.A. „Însemnări zilnice 3605/1912”.353 Titu Maiorescu, Jurnal 34, p. 143; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 40/1913, f. 3 şi urm.354 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 224; Documente diplomatice, p. 177.355 Titu Maiorescu, România şi războaiele..., p. 227; B.A. Msse, Titu Maiorescu, Jurnal, caiet f. 21; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 35/1913.
60
În timp ce se desfăşurau la Bucureşti tratativele din cadrul conferinţei de pace,
la 25 iulie a început o primă fază de evacuare a armatei române, respectiv a trupelor
înaintate, compuse din Divizia a 2-a cavalerie şi Corpul V de Armată, acţiune ce s-a
încheiat cu apropierea acestor unităţi de Dunăre, până la 1 august.356
Drama însângerată petrecută timp de aproape un an de zile pe câmpurile de
luptă ale Peninsulei Balcanice era urmată de întâlnirea delegaţiilor tuturor statelor
beligerante la masa tratativelor, în capitala României, unde avea să se consfinţească o
nouă hartă politică a acestei părţi a continentului.357
III.3. Tratatul de pace de la Bucureşti (1913)
Încă la 28 iunie 1913 s.v., Titu Maiorescu expunea atât lui Blondel, ministrul
Franţei, cât şi prinţului Fürstenberg, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucureşti,
motivele acţiunii române: „Noi am intrat pe teritoriul bulgar cu două scopuri: 1) a ne
asigura o frontieră dobrogeană strategică, adică Turtucaia - Balcic, deoarece
convenţiile internaţionale se vede că n-au însemnătate pentru bulgari...; 2) de a
participa ca parte integrant la tratatul care va regula împărţirea teritoriilor câştigate de
aliaţi de la turci, fie că această aranjare se va face numai între cele patru state balcanice
care atunci va trebui să se aranjeze şi cu noi, fie că se va face de Rusia, la Petersburg şi
apoi aici la Bucureşti înţelegere cu noi”.358
Situaţia statelor învingătoare ce urmau să se întâlnească la Bucureşti359 era
oarecum diferită; Grecia, Serbia şi Muntenegru erau legate în contextul relaţiilor
reciproce printr-un tratat alcătuind o alianţă politică şi militară. România, spre
deosebire de ţările menţionate, participase la evenimente fără încheierea unor
angajamente formale, având astfel „mâini libere”, ceea ce i-a uşurat rolul de arbitru,
precum şi rolul de factor militar, nu numai politic.360
Delegaţia bulgară a sosit la Bucureşti în ziua de 14/27 iulie, fiind cazată la
Hotelul Continental, propunând chiar în acea zi părţii române să ocupe Vidinul pentru
ca acesta să nu cadă în mâinile sârbilor, ceea ce Titu Maiorescu nu a acceptat,
intervenind în schimb eficient pe lângă şeful guvernului sârb de a opri imediat
înaintarea.361
356 Gh. Zbuchea, România şi războaiele balcanice..., p. 218.357 Ibidem, p. 230.358 Ibidem, p. 264.359 O imagine interesantă asupra modului şi desfăşurării lucrărilor congresului de pace de la Bucureşti (1913) ne este prezentată în lucrarea lui Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Editura Polirom, 1998, p. 21-29.360 Gh. Zbuchea, România şi spaţiul..., p. 246.361 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 146-148; B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912; Titu Maiorescu, Jurnal, caiet s4, f. 26; Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 181.
61
În ziua următoare au sosit şi celelalte delegaţii.362
La elaborarea tratatului de pace au participat următorii delegaţi, întăriţi cu
puteri depline:
a) din partea României:
- Titu Maiorescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministrul Afacerilor Străine;
- Alexandru Marghiloman, ministru de Finanţe;
- Take Ionescu, ministru de Interne;
- C.G. Dissescu, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice;
- generalul C. Coandă, inspector general al artileriei;
- colonelul C. Christescu, subşef al Marelui Stat Major.
b) din partea Greciei:
- Elefterios Venizelos, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Război;
- Dumitru Panos, ministru plenipotenţiar;
- Nicolae Politis, profesor de drept internaţional la Universitatea din Paris;
- căpitanul Atir Exadactylos;
- căpitanul C. Pall.
c) din partea Muntenegrului:
- generalul serdar Jankov Vukotici, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru de
Război;
- Ian Matanovici, fost însărcinat cu afaceri al Muntenegrului la Constantinopol.
d) din partea Serbiei:
- Nicola Paşici, preşedintele Consiliului de Miniştri, ministru de Externe;
- Mihail G. Ristici, ministrul plenipotenţiar la Bucureşti;
- Miroslav Spalaicovici;
- colonelul K. Similianici;
- lt. col. D. Calafatorici.
e) din partea Bulgariei:
- Dimitri Toncev, ministru de Finanţe;
- gen.-maior Ivan Fitcev, şeful Statului Major;
- Sava Ivanciov, doctor în drept, fost vicepreşedintele al Sobroniei;
- Simion Radev;
- lt.-col. Constantin Stancov.363
Pentru desfăşurarea lucrărilor conferinţei de pace, la sediul guvernului, primul-
ministru Titu Maiorescu şi ajutoarele sale au ales ca model Congresul de la Berlin.
362 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 148-149.363 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913 (acest dosar cuprinde textul tratatului de la Bucureşti, la care au fost anexate şi hârtiile întocmite); Le traité de paix de Bucarest au 28 Juillet/10 Août 1913, précedé des protocoles de la conference, Bucureşti, 1913.
62
Lucrările conferinţei au debutat la 17/30 iulie, ora 16,00.364
În discursul de deschidere rostit de Titu Maiorescu, preşedintele Conferinţei
păcii de la Bucureşti, acesta sublinia:
„Domnilor,
... Sunt convins că suntem toţi animaţi de dorinţa de a duce la bun sfârşit opera
pentru care suntem întruniţi şi de a asigura, fie prin convenţiuni preliminare, fie printr-
un tratat definitiv, popoarelor creştine care se găsesc încă pe câmpul de luptă, o pace
durabilă întemeiată pe un just echilibru între statele noastre.
Domnilor,
Ar fi de bun augur pentru îndeplinirea misiunii noastre dacă am putea, chiar din
prima şedinţă să cădem de acord asupra unei măsuri prealabile din cele mai urgente şi
din cele mai importante.
Vreau să vorbesc de necesitatea unei suspendări de arme. În momentul în care
ne întrunim pentru a delibera asupra condiţiilor unei păci acceptabile pentru toţi
beligeranţii, cred că îndeplinesc o datorie de umanitate, propunându-vă o suspendare
de arme de cel puţin cinci zile”.365
Procedura de suspendare s-a pus în aplicare chiar de la prima şedinţă, părţile
transmiţându-l factorilor militari responsabili din ţările lor. Ulterior, depăşindu-se
termenul, dar profilându-se o înţelegere, încetarea ostilităţilor a fost prelungită până la
semnarea definitivă a tratatului de pace.366
Următoarele trei şedinţe, din 18, 19 şi 20 iulie 1913, s-au desfăşurat în general
după acelaşi scenariu. Ele au durat de regulă circa un sfert de oră fiecare, adoptând
doar unele procese verbale, fiind formale, căci „discuţiile importante continuând în
culise, nu existau probleme de dezbătut în plen”.367
Cea mai spinoasă problemă a fost aceea a atribuirii portului Kavalla. Într-o
întâlnire a lui Titu Maiorescu cu E. Venizelos, acesta declara că „nici el, nici regele
Constantin nu se pot întoarce la Atena fără portul Kavalla”368, fiind totuşi de acord cu o
ieşire a Bulgariei la Marea Egee, în zona Dedeagaci. Această problemă a portului
Kavalla, respectiv a ieşirii Bulgariei la Marea Egee, a determinat o serie de discuţii
între delegaţii, implicându-se totodată capitalele europene şi făcându-se la Bucureşti
diverse intervenţii ale marilor puteri pentru sau împotriva atribuirii Cavallei Greciei,
respectiv Bulgariei.369 Cu ocazia aceleiaşi întâlniri, E. Venizelos îşi exprima totodată
teama că un eventual congres european sau o altă formă de intervenţie ar putea
364 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 280.365 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 230.366 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 250; Titu Maiorescu, op. cit., p. 151.367 B.A. Msse, Însemnări zilnice 3665/1912; Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 32.368 Ibidem, f. 34.369 Al. Marghiloman, op. cit., vol. I, p. 178.
63
modifica hotărârile luate la Bucureşti, retrasând o nouă hartă în Balcani.370 Jurnalul
zilnic al lui Titu Maiorescu „mărturiseşte” că nici cărturarul, nici omul politic român
nu era scutit de o astfel de teamă.371
La Bucureşti, tratativele dintre Grecia şi Bulgaria, respectiv Grecia şi Serbia, au
fost dure, intense, complicate, nu o dată părând a fi iminentă suspendarea lor.
Un corespondent militar rus, colonelul Dreyer, ne-a lăsat un sugestiv tablou din
Bucureştiul acelor zile: „Bulgarii discută cu sârbii, sârbii cu grecii şi apoi sârbii şi
grecii merg să-i întâlnească pe bulgari şi cu toţii merg la români. În acelaşi timp,
ambasadorul austriac îl caută pe cel rus, cel rus pe cel german, germanul pe austriac şi
toţi merg să confere cu Take Ionescu. Ministrul francez Blondel nu vrea să rămână la
urmă şi îşi exprimă de asemenea punctul său de vedere. Între aceste întâlniri
particulare grecii, sârbii, bulgarii şi românii schimbă idei secrete cu reprezentanţii
marilor puteri, aceştia îi sfătuiesc, calmează poftele mai arzătoare şi îi îndeamnă pe toţi
să termine cât mai repede şi să se despartă”.372
La 26 iulie 1913, Titu Maiorescu a ţinut să informeze delegaţiile participante că
Austro-Ungaria anunţase că îşi rezerva dreptul de a cere revizuirea deciziilor adoptate
la Bucureşti, în cazul în care nu-i va conveni soluţionarea oraşului Kavalla, pe care
Viena îl dorea atribuit Bulgariei, dar care la Bucureşti a fost atribuit Greciei. Tot atunci
şi Rusia anunţase posibilitatea unei revizuiri de către marile puteri, atitudine la care
Petersburg renunţase ulterior.373
Reglementarea frontierelor între Grecia, Bulgaria şi Serbia, din cauza căreia de
altfel izbucnise cel de-al doilea război balcanic, a fost deosebit de anevoioasă, atât din
cauza pretenţiilor iniţiale foarte mari ale Serbiei şi Greciei, încurajate de zdrobirea
militară a Bulgariei, cât şi datorită obstinaţiei cu care bulgarii refuzau să renunţe la
pretenţiile lor de întindere a graniţei spre Marea Egee şi în zona macedoneană.
Bulgaria s-a bazat mult şi pe sprijinul Vienei şi chiar al Petersburgului şi chiar pe
credinţa că, oricum, cele decise la Bucureşti urmau a fi revizuite de marile puteri.374
Cu ocazia discuţiilor au fost conexate problemele Traciei şi ale Macedoniei. În
Tracia răsăriteană bulgarii aveau pretenţii asupra zonelor recuperate de turci, pe care la
acea dată nu le puteau redobândi cu forţa armelor, ci doar printr-o eventuală
intervenţie a marilor puteri. Cu ocazia dezbaterilor de la Bucureşti, la un moment dat
România a propus să se insereze în tratat o clauză prin care să ceară marilor puteri să
asigure respectarea tratatului de la Londra, deci zona Adrianopolului să revină
370 Titu Maiorescu, Jurnal (Însemnări politice zilnice inedite, 1913), caiet 34, f. 35-36.371 Spicuim din „Jurnalul” lui Titu Maiorescu câteva fraze care sunt elocvente: „... Citesc scrisorile Austro-Ungariei şi Rusiei pentru eventuala revizuire şi se votează primele 6 articole ale tratatului. Mi s-a luat neliniştea de pe suflet. Felicitări de pretutindeni”.372 Apud D. Dreyer, Le deblocle bulgare. Deuxieme guerre balkanique de 1913, Paris, 1916, p. 152.373 Gh. Zbuchea, România şi lumea sud-est europeană..., p. 253.374 Ibidem, p. 254.
64
Bulgariei.375 Poziţia negativă a Bulgariei faţă de ceilalţi participanţi la tratative a făcut
ca delegaţiile greacă, sârbă şi muntenegreană să refuze inserarea în tratat a unui
asemenea punct.376 De altfel, Turcia era hotărâtă să nu cedeze cu nici un preţ, invocând
formal şi realitatea că izbucnirea celui de-al doilea război balcanic făcuse clauzele
Tratatului de la Londra să rămână neratificate.377 O intervenţie a marilor puteri putea
foarte uşor să redeschidă în acest caz întreaga problematică turcă şi în special
chestiunea strâmtorilor şi a Constantinopolului, lucru dorit în special de Rusia.378
Bulgaria nu a rezolvat nimic la Bucureşti în problema Adrianopolului, ceea ce i-
a potenţat îndârjirea în a obţine cât mai mult din Tracia şi Macedonia. Ea a fost
îndemnată şi până la urmă nevoită să se înţeleagă cu Turcia prin convorbiri directe.
Ulterior, prin tratatul de la Constantinopol, semnat între Bulgaria şi Turcia la 16
septembrie 1913, în cadrul Turciei europene reintrau nu numai Adrianopolul, cât şi
Lute Burgos, Kirkilise şi Dimotica.379
În şedinţele Conferinţei de pace din 26/27 iulie 1913 au fost discutate unele
aspecte financiare. Învingătorii renunţaseră la intenţia de a impune Bulgariei plata unei
despăgubiri de război, pornind de la modelul discuţiei de la Londra, ţinând cont şi de
posibilităţile Bulgariei, de pe o parte epuizată economic după aproape un an de război,
pe de altă parte cu o contribuţie determinantă, nu numai militară, ci şi materială, la
victoria fostului adversar comun (în cazul Balcanilor).380 În cele două zile s-a discutat
doar despre despăgubirile ce urmau a fi achitate, pe bază de reciprocitate, de guvernele
ţărilor ale căror armate erau vinovate. Bulgaria s-a opus, Serbia şi Grecia şi-au
exprimat hotărârea de a se adresa Tribunalului de la Haga, conform convenţiilor din
1907, pentru rezolvarea acestei probleme.381 România nu a fost implicată în vreun fel,
neavând nici un fel de pretenţii băneşti. De altfel, anterior fusese evident
comportamentul corespunzător, umanitar chiar382, al armatei române în timpul
campaniei din vara anului 1913, deci Bulgaria nu avea temei de a emite pretenţii
băneşti.383
În paralel cu diferendul privind împărţirea teritoriului egeean între bulgari şi
greci, cu o amploare mai mare şi dificultăţi mai însemnate, s-au desfăşurat discuţiile
legate de stabilirea liniilor de graniţă ce aveau să divizeze în trei părţi teritoriul
375 Ibidem, p. 253.376 Ibidem.377 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă (1566-1919), Bucureşti, 1984, p. 435.378 Ibidem, p. 436-437.379 Interesant că în cursul tratativelor purtate la Buftea în 1918 s-a discutat viitoarea soartă a Dobrogei. Turcia a propus ca Bulgaria să-i facă anumite cedări la graniţa cu Turcia în schimbul anexării nu numai a Cadrilaterului, dar şi a părţii de nord a Dobrogei. Refuzul bulgar a contribuit la neîncorporarea vechii Dobroge şi fixarea acolo a unui condominium, până la sfârşitul războiului, a Puterilor Centrale.380 Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 253.381 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.382 În primul război balcanic, România a trimis asistenţă medicală atât turcilor, cât şi bulgarilor.383Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.
65
Macedoniei.384 La 23 iulie 1913, în cadrul unei întâlniri cu delegaţia bulgară, Titu
Maiorescu le cerea acestora sacrificii, avertiza totodată că în cazul redeclanşării
războiului România va participa alături de foştii aliaţi la o acţiune împotriva Sofiei.385
Discuţiile hotărâtoare în problema Macedoniei s-au desfăşurat în zilele de 23-24
iulie 1913, cu contribuţia hotărâtoare a delegaţilor români.386 În aceste condiţii, practic
lucrările erau încheiate, urmând a fi redactate documentele finale nemaifiind necesară
întocmirea unor preliminarii.387
În cursul zilei de 27 iulie 1913, între România, Grecia şi Serbia s-a ajuns la o
înţelegere secretă verbală, urmărind a fi apoi alcătuit şi un protocol scris de acţiune
comună pentru a avea astfel garanţia că Bulgaria va respecta întru totul şi va executa
prevederile tratatului.388 În seara aceleiaşi zile a avut loc un mare banchet consacrat
încheierii în fapt a discuţiilor.389
În ziua de 28 iulie 1913 a avut loc ceremonia finală. După ce a luat cuvântul E.
Venizelos, mulţumind în mod deosebit părţii române, a urmat discursul de încheiere
rostit de Titu Maiorescu390:
„Domnilor,
Ne putem despărţi cu conştiinţa că ne-am străduit să apărăm interesele statelor
pe care le reprezentăm şi cu sentimentul că legăturile personale pe care le-am creat în
timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relaţii care se vor stabili
între ţările noastre.
Declar închisă Conferinţa de la Bucureşti”.391
A urmat apoi semnarea actului final de către conducătorii delegaţiilor, în
numele Bulgariei pe de o parte, Greciei, Muntenegrului, României şi Serbiei, pe de
altă parte.392 În articolul II se prevedea că „între regatul Bulgariei şi regatul României
vechea graniţă între Dunăre şi Marea Neagră este rectificată în felul următor393: noua
graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă în Marea Neagră la
miazăzi de Ekrene. (...) Este hotărât înţeles că Bulgaria va dărâma, cel mai târziu într-
un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la
Rusciuk, Şurla, în părţile intermediare şi într-o zonă de 20 de kilometri împrejurul
384 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 253.385 Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 35-36.386 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 148-155.387 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 255.388 I.C. Filiti, L’ancienne solidarité balkanique et la Roumanie, în „Contribuţii la istoria diplomatică a României în sec. XIX”, Bucureşti, 1935, p. 59; I.C. Filiti a fost cel care a strâns semnăturile pe acordul scris retipărit ulterior în timpul discuţiilor separate pe care N. Pasvici şi E. Venizelos le-au avut la Sinaia cu guvernanţii români.389 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 155.390 Ibidem, p. 231.391 Ibidem.392 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 334.393 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice..., p. 233-234.
66
Balcicului.
O comisie mixtă compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în
număr egal pentru ambele părţi, va fi însărcinată ca, în 15 zile după semnarea acestui
tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. În
caz de neînţelegere asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă
a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui
decizie asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.394
Articolul IV stipula: „Chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi
reglementate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante...”.395
Articolul V: între regatul Greciei şi regatul Bulgariei, graniţa va urma, conform
procesului verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul
nr. 9 din 25 iulie 1913 al Conferinţei de la Bucureşti următorul traseu: „Linia de
graniţă va pleca de la noua frontieră bulgaro-sârbă pe creasta Belosica Planina, pentru
a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee”.
La fel ca şi în precedentele articole se specifică formarea unei comisii mixte
pentru delimitarea în teren, iar în caz de neînţelegere să se apeleze la un Guvern amic,
decizia asupra punctelor în litigiu să fie considerată ca fiind definitivă.
În articol se specifică: „Bulgaria chiar de acum renunţă la orice pretenţie asupra
Insulei Creta”.396
Articolul VI. „Cartierele generale ale armatelor respective vor fi îndată
înştiinţate de semnarea prezentului tratat, Guvernul bulgar se obligă a-şi pune armata
sa chiar a doua zi după această semnare, pe picior de pace. El va trimite trupele în
garnizoanele lor, unde se va proceda în cel mai scurt timp la trimiterea rezervelor la
vatră. Trupele a căror garnizoană se găseşte în zona de ocupaţie a uneia din părţile
contractante vor fi trimise în alt loc pe teritoriul bulgar şi nu vor putea să-şi ia
garnizoanele obişnuite, decât după ce se va evacua zona de ocupaţie sus-pomenită”.397
Articolul VII: „Evacuarea teritoriului bulgar, atât cel vechi, cât şi cel nou, va
începe o dată cu demobilizarea armatei bulgare şi se va sfârşi în cel mult 15 zile”.
În acest răstimp, pentru armata română de operaţii, zona de demarcaţie va fi
indicată prin linia Şiştov - Lovcea - Turski - Isvor - Glozene - Slatiţa - Mircovo -
Araba - Konok - Orchania - Mezdra - Vroţa - Bercoviţa - Lom - Dunăre”.398
Articolul VIII: „În timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor
394 Ibidem; pentru amănunte vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.395 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 235.396 Ibidem.397 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.398 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.
67
avea dreptul să rechiziţioneze plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze
căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fără nici o
indemnizaţie pentru autoritatea locală. Bolnavii şi răniţii vor fi sub îngrijirea ziselor
armate”.399
Articolul IX: „Îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi
prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi. Guvernele Înaltelor Părţi
contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.
Toţi prizonierii aflaţi în puterea unui Guvern vor fi eliberaţi comisarului
Guvernului căruia aparţin sau reprezentantului său autorizat, la locul care va fi fixat de
părţile interesate.
Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor prezenta reciproc unul altuia, cât mai
curând după remiterea prizonierilor, o socoteală cu cheltuielile ce le-a făcut pentru
îngrijirea şi întreţinerea prizonierilor de la data prinderii sau a predării până la aceea a
morţii sau a remiterii. Se va face o compensaţie între sumele datorate de Bulgaria
fiecăreia din Înaltele Părţi contractante şi de acelea datorate de acestea Bulgariei, iar
diferenţa va fi plătită Guvernului creditor imediat după facerea socotelilor de mai
sus”.400
Articolul X: „Acest Tratat va fi ratificat şi rectificările se vor schimba la
Bucureşti în termen de 15 zile sau mai curând, dacă se poate...”.401
La 30 iulie/12 august 1913, delegaţii au avut mai multe întâlniri neoficiale.
Astfel, toţi plenipotenţiarii şi-au luat textele finale ale tratatelor complete cu
semnăturile respective. În aceeaşi zi delegaţii, fără cei bulgari, au stabilit „textul în
două articole ale Protocolului secret de garantare în contra unei eventuale respingeri a
Tratatului de pace din partea Sobreniei Bulgare”.402 I.C. Filiti avea misiunea „de
încredere” să-l copieze în patru exemplare, să-l facă se se semneze de către toţi
delegaţii şi să înmâneze fiecăruia exemplarul său.403
La 31 iulie 1913 delegaţiile străine părăseau Bucureştiul. Delegaţia greacă a
plecat cu un tren special la Brăila şi Galaţi, iar de acolo spre Constanţa, cea sârbă şi
muntenegreană au fost îmbarcate în două vagoane ministeriale ataşate la acceleratul de
Turnu Severin, iar de acolo cu vaporul până la Belgrad, iar cea bulgară spre Giurgiu.404
399 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.400 Ibidem, p. 236; vezi Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.401 Ibidem; pentru amănunte vezi şi Le traité de paix de Bucarest en 28 juillet/10 août 1913 precedé des pşprotocoles de la Conference”, p. 253-254; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. nr. 53/1913.402 Titu Maiorescu, Jurnal, caiet 34, f. 45.403 Pentru amănunte vezi I.C. Filiti, L’ancienne solidarité balkanique et la Roumanie, în „Contribuţii la istoria diplomatică a României în sec. XIX”, Bucureşti, 1935.404 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 157-158.
68
Încheierea convorbirilor şi încheierea tratatului de pace a fost urmată practic de
o acceptare de către marile puteri. Aceasta s-a exprimat, între altele, prin telegramele
expediate din capitalele europene fie pe adresa monarhului, fie pe adresa şefului
Guvernului român, ce prezidase lucrările conferinţei. În acele zile opinia publică din
ţările europene, urmărind îndeaproape cele petrecute la Bucureşti, a apreciat în mod
deosebit poziţia şi rolul României, căreia practic în mod unanim i s-a atribuit meritul
principal în încheierea grabnică a ostilităţilor şi stabilirea unei păci drepte ce se dorea a
fi cât mai trainică.405
Nu au lipsit însă şi păreri nefavorabile, cum este cazul împăratului Franz
Joseph: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la Bucureşti ca un angajament
definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluţie
convenabilă”.406
Totuşi, împăratul german Wilhelm al II-lea a felicitat Guvernul român cu ocazia
iscălirii păcii, considerând declaraţia Austro-Ungariei de revizuire ca fiind menită să
„consolideze Bulgaria”.407 Până la urmă, chiar şi ministrul britanic de Externe, Eduard
Gray, era nevoit să declare că „... Tratatul de pace de la Bucureşti este actul politic cel
mai important din ultimul timp. Tratatul de pace de la Bucureşti a pus capăt unui
conflict ce era un scandal european”.408
În ceea ce priveşte Rusia, la Petersburg ecourile în presă au fost diferite. Ziarele
guvernamentale au adoptat o poziţie comună de adoptare a tratatului şi de apreciere
pozitivă a rolului României. În această direcţie venea în întâmpinare telegrama
ministrului rus de Externe, Sazonov, trimisă lui Titu Maiorescu: „... Salutând cu
respect eforturile conciliante depuse de Cabinetul din Bucureşti cu ocazia tratativelor
tocmai încheiate sub preşedinţia Excelenţei Voastre, vă rog să primiţi felicitările mele,
precum şi cele mai bune urări”.409 Nu au lipsit însă şi părerile contrare, o serie de ziare
slavofile criticând ceea ce se petrecea la Bucureşti, căci instaura o nedorită
„suzeranitate politică a României în Balcani”. În această ordine de idei au fost
exprimate cereri de revizuire a tratatului de către o conferinţă internaţională. S-au
exprimat chiar şi critici la adresa aliatului francez pentru că nu a sprijinit în suficientă
măsură poziţia rusă: „Aliatul nostru, Franţa, ne-a trădat”. În acelaşi ziar era
condamnată România pentru întreaga ei atitudine. Apreciindu-se că Bulgaria a fost
prea mult lovită, nedându-i-se un teritoriu mai mare în Macedonia, aceeaşi gazetă
aprecia că „Convenţia de la Bucureşti rămâne un trist document”.410
405 Ibidem; vezi şi Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 259.406 Emil Diaconescu, România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până la 1914, Iaşi, 1937, p. 39.407 Al. Marghiloman, op. cit., p. 191-192.408 G.A. Dabija, Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria (1910-1913), Bucureşti, 1936, p. 344.409 Titu Maiorescu, România, războaiele..., p. 156.410 Gh. Zbuchea, România şi lumea..., p. 259.
69
O atitudine favorabilă României a fost exprimată şi în presa maghiară, de către
ziarele ce exprimau punctul de vedere al celor ce se opuneau Guvernului condus de
Istvan Tisa. În ziarul Magyarorszag din 7 august 1913 se făceau aprecieri elogioase. În
viziunea acestuia „Bucureştii sunt acum centrul lumii, iar Maiorescu... sufletul,
conducătorul, diriguitorul negocierilor care sunt chemate a decide direct soarta
Balcanilor şi, indirect, a Europei”. Ziarul constata „mândria naţiunii române şi îşi
exprima totodată deziluzia faţă de Istvan Tisa şi politica maghiară în Balcani:
„instrumente oarbe ale politicii vieneze”. Surprinzător, ziarul se mai întreba: „De ce
naţiunile din jur se poartă cu mânie şi ură împotriva noastră?”. Într-o încercare de
răspuns se recunoaşte că „naţiunile balcanice, în tot timpul neînţelegerilor, a trebuit să
simtă că monarhia Austro-Ungariei le-a atârnat deasupra capului ca un nor greu şi
ameninţător, cu intenţii necunoscute, dar care este capabil de a le despuia de fructele
ostenelilor”.411
În alte ziare erau compătimiţi bulgarii şi se exprima speranţa într-o revizuire,
evident, în favoarea Sofiei.412
În ceea ce priveşte Italia, la Roma, se făcea o apreciere globală extrem de
circumstanţială şi care în bună măsură a fost confirmată de ulterioarele desfăşurări ale
evenimentelor din zonă413: „România seconda până acuma politica austriacă şi părea
că, într-un caz de conflict european, ea nu s-ar fi gândit de a-şi îndrepta forţele decât în
contra Rusiei, nu s-ar fi gândit să libereze pe alţi români decât pe cei din Basarabia.
Îndoitul război care s-a dezlănţuit în ultimele 8 luni a produs o adâncă schimbare în
această situaţie... România de ieri, austrofilă şi răbdătoare, este azi un stat care s-a
făcut arbitru între popoarele balcanice, după ce s-a împiedicat formarea unei mari
Bulgarii. Eo Românie care s-a dovedit a fi mai importantă decât ea însăşi credea, o
Românie cu o constituţie mai energică, mai precisă şi mai întinsă a propriei ei valori şi
deci a propriilor ei scopuri politice. Nu zicem prin aceasta că România ar fi devenit,
din austrofilă, austrofobă. Este cert însă că în noua sistematizare a Peninsulei
Balcanice partea pe care România a reprezentat-o şi raporturile care aproape în mod
fatal se vor crea între aceste fapte şi politica austriacă, ne fac să credem că, de azi
înainte, guvernul de la Bucureşti voieşte a desfăşura o acţiune mai liberă faţă de
Austro-Ungaria. De acum sârbii şi românii vor sta în aşteptare. Mâine Austro-Ungaria
va avea a se teme din partea românilor”.414
Pacea de la Bucureşti, dincolo de reacţiile imediate, evident divergente, ca şi de
judecăţile ulterioare ale istoriei, consfinţea înfăptuirea unei noi realităţi sud-est
europene, prin trasarea unei hărţi politice care într-o serie de părţi ale sale a rămas 411 Apud „Magyarorszag” din 7 august 1913.412 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.413 Ibidem.414 Apud „Corriere de la Sera” din 26.07/8.08.1913.
70
neschimbată până astăzi.415 Trecând în revistă modificările teritoriale şi demografice,
acestea sunt:
Bulgaria, învinsă, care se considera nedreptăţită, avea înainte de război 96.300
km2 cu circa 4.300.000 locuitori. Pierzând Dobrogea sudică, Bulgaria dobândea în
acelaşi timp circa 22.000 km2 în Tracia şi Macedonia, ajungând la o suprafaţă de
110.800 km2, cu o populaţie de circa 4.250.000 locuitori416 (cele două războaie
balcanice s-au soldat, pentru bulgari, cu 55.000 de de morţi, 105.000 de răniţi şi
pagube în valoare de 2 miliarde de leva).417
România avea înainte de încheierea tratatului 131.300 km2 şi o populaţie de
7.260.000 locuitori, adăugându-i-se Dobrogea de sud cu o suprafaţă de circa 7.500 km2
şi o populaţie de circa 7.567.000 locuitori.418
Serbia avea înainte de război o întindere de 48.900 km2, cu o populaţie de
2.950.000 de locuitori. Ea a primit o suprafaţă de aproximativ 88.000 km2 şi o
populaţie de 4.250.000 de locuitori.419 În plus, în afară de faptul că şi-a mărit
considerabil teritoriul şi şi-a dublat populaţia, obţinea frontieră comună cu
Muntenegru, putând în viitor să-şi coordoneze acţiunile.420
Muntenegru şi-a mărit teritoriul de la 9.000 km2 la 15.000 şi şi-a dublat aproape
populaţia până la circa de 650.000 de locuitori.
Nicolae Ciachir, în lucrarea Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca
modernă, publică un tabel al dinamicii populaţiei înainte şi după războaiele balcanice:
ŢARA ÎNAINTE DUPĂ
România 7.500.000 +350.000
Bulgaria 5.000.000 +1.200.000
Serbia 4.000.000 +1.200.000
Grecia 4.500.000 +1.600.000
Muntenegru 500.000 +150.000
Facem precizarea că, dacă delegaţii balcanici au fost ţinuţi în anticamera
tratativelor de pace de la Paris (1856), San Stefano (1878) şi Berlin (1878), spre
sfârşitul secolului XIX şi mai ales în primii ani ai celui de-al XX-lea, marile puteri
sunt nevoite să ţină cont tot mai mult de doleanţele acestora, datorită creşterii ponderii
lor în timpul Păcii de la Bucureşti (1913), să privească chiar neputincioase la noile
reglementări ce se efectuau.421 Cu toate acestea nu puteau concepe că potenţialul
militar balcanic a ţinut în loc marile puteri, ci mai degrabă raportul de forţe care 415 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.416 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei..., p. 340.417 Gh. Zbuchea, op. cit., p. 260.418 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 340.419 Idem, Istoria modernă a Serbiei, Bucureşti, 1974, p. 121.420 Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană..., p. 388.421 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 338; Idem, Marile Puteri şi România, Bucureşti, 1996, p. 152.
71
apăruse prin crearea celui de-al doilea bloc, al Antantei, în 1907, ce veghea ca Tripla
Alianţă să nu profite de conjunctură, dar trebuie să ţinem cont şi de evoluţia
raporturilor dintre partenerii Tripliceoi, determinată de unele direcţii noi ale politicii
externe a acestor state, mai ales rivalitatea dintre Italia şi Austro-Ungaria în
problemele balcanice, cât şi contradicţiile ruso-engleze privind zona strâmtorilor
Bosfor şi Dardanele.422
Atitudinea Austro-Ungariei în cel de-al doilea război balcanic a nemulţumit
profund cercurile conducătoare române, încât după Pacea de la Bucureşti „o răceală de
gheaţă a intervenit în raporturile dintre România şi Austro-Ungaria”. Nici schimbarea
ministrului monarhiei dualiste acreditat la Bucureşti, prinţul Furstenberg, cu abilul
diplomat Otttokar Czernin, n-a adus o îmbunătăţire a situaţiei.423
Faptul că pacea s-a încheiat la Bucureşti, România fiind un fel de vioara întâi, a
contribuit la afirmarea sa pe arena politică internaţională şi la îndepărtarea de Puterile
Centrale.424
Cu ocazia încheierii Păcii de la Bucureşti, Carol al V-lea declara că „doresc ca
pacea să fie durabilă şi relaţiile cele mai cordiale să se statornicească între România şi
celelalte state balcanice”.425
Diplomaţia românească, mulţumită de rezultatul păcii, caută să aibă relaţii cât
mai fructuoase cu Serbia, Grecia, Turcia, Muntenegru şi cu noul stat albanez, dar şi cu
Bulgaria, ale căror relaţii guvernul român dorea „să devină cordiale şi fecunde”.426 Însă
practic guvernul de la Sofia căuta febril prilejul de a revizui tratatul de pace, după
expresia ţarului armatei, strângându-şi steagurile pentru vremuri mai favorabile.
Marele învins a fost desigur Imperiul otoman, luând în calcul cele două
războaie balcanice, fiind totuşi mulţumit că în cel de-al doilea şi-a recuperat o parte din
Tracia, asigurând securitatea Istanblulului şi a strâmtorilor, prin fixarea frontierei cu
Bulgaria la circa 220 km de aceste obiective strategice de prim rang.427
III.4. Sud-estul Europei către un nou conflict
Spre sfârşitul anului 1913 situaţia se complică din nou în Balcani. Serbia ieşind întărită din al doilea război balcanic, decretând mobilizarea parţială, ocupă o parte din teritoriul Albaniei, încercând peste capul marilor puteri să obţină ieşire la Marea
422 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 338-339; Idem, Marile Puteri şi România, Bucureşti, 1996, p. 152.423 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul..., p. 339.424 Ibidem; C. Nuţu, România în anii neutralităţii, 1914-1916, Bucureşti, 1972, p. 66.425 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 340; Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 56/1913, f. 2-3.426 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 56/1913, f. 3.427 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 339-340.
72
Adriatică. Austro-Ungaria, socotind Albania în sfera sa de influenţă, hotărî să folosească acţiunea sârbilor pentru a începe un război preventiv care să zdrobească definitiv Serbia. Austro-Ungaria, susţinută de Germania, a cerut evacuarea imediată a Albaniei, în caz contrar ameninţa cu războiul. Guvernul sârb, sfătuindu-se cu cel rus, accepta ultimatumul şi îşi evacua trupele cu 24 de ore înainte de termen, spre marea părere de rău a Austro-Ungariei. Practic, Antanta încă o dată cedase în faţa presiunii blocului Puterilor Centrale.428 Cercurile conducătoare ale monarhiei austro-ungare n-au pierdut speranţa şi vegheau ca pretextul să apară, pentru a zdrobi Serbia.429
Fără să dorească o înrăutăţire a relaţiilor cu Serbia, guvernul român a cerut respectarea integrităţii teritoriale a statului albanez, încă din decembrie 1913, primul ministru Titu Maiorescu propunând, şi regele aprobând, crearea unui Oficiu diplomatic în Albania.430 De asemenea, în cursul anului 1914 a sosit în Albania un detaşament militar român (corp de jandarmi), pentru organizare şi ordine.
Căutând să atragă Bulgaria de partea lor şi urmărind totodată să obţină o apropiere a Turciei431, Puterile Centrale şi, în speţă, Germania reuşiseră să încheie o convenţie cu Turcia privind trimiterea unei misiuni militare condusă de generalul Liman von Sanders, ceea ce exasperase Cabinetul din Petersburg.432
Concomitent, diplomaţia germană a încercat să convingă Cabinetul vienez să acorde drepturi românilor aflaţi în componenţa Austro-Ungariei, pentru a nu îndepărta Bucureştiul.433
În ianuarie-februarie 1914 se duc convorbiri între diplomaţii români şi cei sârbi, muntenegreni şi greci, materializându-se printr-un acord secret între celei trei guverne care prevedeau acţiuni comune în cazul agravării situaţiei din Balcani, garantându-şi totodată reciproc teritoriile alipite până când Sobrania bulgară va rectifica tratatul. Ideea şi redactarea acestui document aparţin lui Take Ionescu şi diplomaţilor români.434
Un episod important în restabilirea relaţiilor româno-ruse l-a constituit prezenţa ministrului de Externe rus Sazonov în România, legată de vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa în iunie 1914435, diplomaţia românească urmărind pe de o parte să se detaşeze de sub tutela Puterilor Centrale, în vederea realizării unor aspiraţii naţionale, pe de altă parte să determine Rusia, să se pronunţe mai categoric în vederea menţinerii status-quo-ului balcanic stabilit de Pacea de la Bucureşti.436
În întâlnirea celor doi împăraţi, Wilhelm al II-lea şi Franz Joseph la a 12/14
428 Ibidem, p. 341.429 Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Albaniei, Bucureşti, 1974, p. 92.430 Ibidem.431 Idem, Istoria popoarelor..., p. 342.432 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 7/1914, f. 1-2.433 Nicolae Ciachir, op. cit., p. 343.434 C. Xeni, Take Ionescu (1858-1922), Bucureşti, 1932, p. 246.435 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor..., p. 342.436 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 16/1914 (raportul lui Ottokar Czernin către ministrul de Externe Berthold).
73
iunie 1914, la Konopişte437, unde s-au discutat o serie de probleme, dintre care una deosebit de importantă pentru România, şi anume întărirea alianţei cu aceasta.438
Intransigenţa contelui Tisza de a ţine România în şah nu prin concesii, ci cu ajutorul Bulgariei, a influenţat atât pe Berthold, cât şi pe diplomaţii germani. Fostul ministru german la Bucureşti, Rossen, învinuia conducerea politicii externe a Germaniei că a contribuit la îndepărtarea României de Tripla Alianţă „prin cedarea în mâinile Austro-Ungariei a conducerii politicii externe a Triplei Alianţe în problema României”.439
Evenimentele iau o turnură neaşteptată, atentatul de la Sarajevo provocând conflictul armat austro-ungaro-sârb, nimeni nebănuind că gloanţele trase de tânărul Gavrilo Princip vor declanşa un război pustiitor de peste patru ani cu urmări neprevăzute.440
O dată declanşat conflictul, Puterile Centrale, prin diferite căi şi metode, au încercat să atragă România în vâltoarea războiului. Consiliul de Miniştri, convocat imediat, a hotărât neutralitatea României, fapt ce corespundea intereselor întregului popor. În scrisoarea expediată împăratului Franz Joseph, Carol I precizează că împotriva voinţei sale Consiliul de Coroană a adoptat o politică de neutralitate, asigurându-l că vor fi luate măsuri cu caracter militar pentru a nu se permite ocuparea ţării de către trupele ruseşti.441
Adoptarea poziţiei de neutralitate pentru România a fost un pas hotărâtor pentru desprinderea de Puterile Centrale, făcând un real serviciu Serbiei cu care se învecina.
Declanşarea războiului a pus Grecia într-o situaţie delicată, deoarece tratatul încheiat cu Serbia prevedea ca în caz de război, Grecia să o ajute militar şi numai tactul diplomatic a făcut posibilă neutralitatea Geciei, fără a ştirbi din prestigiul acesteia, invocându-se faptul că o neutralitate ar ţine în expectativă şi ar da de gândit Bulgariei.
Este semnificativă în acest sens scrisoarea regelui Constantin al Greciei, adresată lui Carol I în primele zile ale declarării conflictului, scoţând în evidenţă pericolul la care era expusă flota grecească din partea celei anglo-franceze, reliefând totodată şi presiunile făcute asupra Greciei de către Puterile Centrale, socotind că pentru moment este cel mai indicat pentru Grecia şi România proclamarea unei neutralităţi absolute.442
Desigur, cine ar fi prevăzut că lucrurile se vor schimba radical, că încrezutul Kaiser va fugi în mod ruşinos în Olanda, că secularul Imperiu ţarist se va prăbuşi slăbind în felul acesta Antanta, că din străvechea monarhie habsburgică „se va alege praful” şi că va interveni SUA, care prin trupele sale va opri ultima ofensivă germană,
437 Castel în Bosnia, la 40 km est de Praga, una din reşedinţele lui Franz Ferdinand.438 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 30/1914, f. 1-2.439 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 91/1913.440 Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din estul..., p. 344.441 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 48/1914, f. 1-3.442 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. nr. 74/1914, f. 1-2.
74
dictând într-un fel condiţiile păcii?443 Nimeni nu ar fi prevăzut asemenea perspective.
443 Nicolae Ciachir, op. cit., Bucureşti, 1987, p. 345.
75
CONCLUZII
În ultimele decenii ale secolului trecut şi la începutul veacului nostru, Balcanii au fost socotiţi „butoi cu pulbere”, epitet care nu poate fi excesiv dacă se iau în considerare războaiele şi răscoalele desfăşurate în această zonă de la ridicarea la luptă în 1875 a populaţiei din Bosnia şi Herţegovina, apoi a Serbiei, Muntenegrului şi Bulgariei, în 1876, până la încheierea primei conflagraţii mondiale, prin înfrângerea succesivă a Bulgariei şi Imperiului otoman şi afirmarea în zonă a unor state naţionale desăvârşite în general, în limitele lor etnice.
Într-un context istoric complex, în primele decenii ale veacului, mozaicul de popoare ce alcătuiesc această zonă a reuşit să-şi îndeplinească o serie din aspiraţiile şi programele naţionale de eliberare, independenţă şi unitate naţională.
Pe cale armată, între anii 1877-1914, a fost lichidată o stăpânire otomană multiseculară, ceea ce a însemnat şi renunţarea la raporturi de natură feudală, medievală şi intrarea pe calea modernizării, a unei „europenizări” tot mai accentuate. S-au petrecut profunde frământări generate de lunga decădere şi agonie a Statului Sultanului. Soarta şi succesiunea acesteia se constituiseră însă şi într-o „grijă”, o preocupare a marilor puteri prelungind existenţa Imperiului otoman, iar popoarele din zonă nefiind capabile să se elibereze integral prin propriile eforturi.
Congresul de la Berlin din vara anului 1878 stabilise în sud-estul Europei un regim compromis între interesele marilor puteri şi aspiraţiile statelor din zonă, unele devenind independente, dar integrând în graniţele lor doar o parte a etniilor respective (România, Serbia, Muntenegru), precum şi recunoaşterea Principatului autonom bulgar, divizat în două provincii care se vor uni în 1885, lucru confirmat prin pacea de la Bucureşti din 1886.
Serbia, după 1878, va gravita pe orbita Austro-Ungariei, cu care va încheia un tratat comercial oneros, la fel şi România, care aderă în 1883 la Tripla Alianţă, însă după 1903, o dată cu schimbarea dinastiei în Serbia, aceasta se va apropia tot mai mult de Franţa şi Rusia. Regimul stabilit la Berlin în 1878 a început să se modifice o dată cu anul 1908, pe fundalul realităţilor politice şi naţionale din zonă, cât şi a restructurări de forţe şi alianţe politico-militare din rândurile marilor puteri. Astfel s-au succedat în ritm alert o serie de evenimente şi fenomene începând cu Revoluţia „Junilor Turci”; anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, care a fost aproape de declanşarea unui război între cele două tabere, proclamarea independenţei Bulgariei (1908), unirea Cretei cu Grecia (1909), războiul italo-turc (1911-1912), constituirea Alianţei Balcanice (1911-1912), cele două războaie balcanice (1912-1913) încheiate prin Pacea de la Bucureşti (1913).
În condiţiile complexe de la începutul secolului XIX, războaiele balcanice au constituit forma de soluţionare parţială a idealurilor naţionale ale popoarelor din zona sud-est europeană.
76
Bibliografie
Documente inedite- Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC) Bucureşti, Fond „Casa Regală”, dos. 7/1886, 1/1897, 22/1908, 29/1908, 6/1909, 8/1909, 16/1909, 23/1909, 16/1912, 32/1912, 20/1913, 30/1914, 48/1914, 74/1914;- ANIC Bucureşti, Fond „Preşedinţia Consiliului de Miniştri”, dos. 5/1913;- Arhiva MAE, Fond 21, vol. 18, vol. 34, vol. 47;- Arhiva MAE, vol. 208, dos. 41, lit. B, nr. 1, lit. B, nr. 1 (partea I).
Documente edite- „Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular 19876-1877)”, vol. III, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, ed. Stelian Neagoe (ianuarie 1876 - 9 mai 1877).
Presă - „Universul” din 23.09.1908; 24-25.09.1908; 30.09.1908; 28.10.1908; 17.07.1909; 5.03.1910; 13.11.1911; 5.03.1912; 4.10.1912; 12.01.1913; 29.04.1913; 15.07.1913;- „Românul” din 3 nov. 1885; 11-12 nov. 1885; 18 dec. 1885; 4 mar. 1886; 5 mar. 1886; 29 sept. 1908; 24 sept. 1912;- „Adevărul” din 2 oct. 1912;- „Viitorul” din 21 iun. 1913;- „Conservatorul” din 22 iun. 1913;- „Acţiunea” - XI, nr. 2835 din 28 oct. 1912;- „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913;- „Albanezul” nr. 5/1993.
Lucrări cu caracter general şi special1. * * *, „Diplomaţie şi diplomaţi români”, Editura DM Press, Focşani, 2001;2. „România în relaţiile internaţionale (1699-1939)” (coord. L. Boicu, Gh. Platon
şi V. Cristian), Editura Junimea, Iaşi, 1980;3. Căzănişteanu Constantin, Ionescu E. Mihail, „Războiul neatârnării României,
1877-1878”, Editura Ştiinţşifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;4. Calafeteanu Ion, Popişteanu Cristian, „Politica externă a României”, Bucureşti,
1986.5. Ciachir N., „Istoria modernă a Albaniei”, Bucureşti, 1974;6. Ciachir N., „Istoria popoarelor din sud-estul european în epoca modernă (1789-
1923)”, Bucureşti, 1987;7. Ciachir N., „Marile Puteri şi România (1856-1947)”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1996;
77
8. Ciachir N., „România şi sud-estul Europei (1848-1886)”, Editura Politică, Bucureşti, 1968;
9. Ciachir N., Bercan Gh., „Diplomaţia europeană în epoca modernă”, Bucureşti, 1984;
10. Ciachir Nicolae, „Războiul pentru independenţa României în contextul european”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;
11. Constantiniu Florin, „O istorie sinceră a poporului român”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;
12. Corivan Nicolae, „Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;
13. Dabija G.A., „Amintirile unui ataşat militar român în Bulgaria, 1910-1913”, Bucureşti, 1936;
14. Dabija G.A., „Războiul turco-bulgar din anul 1912-1913”, Bucureşti, 1914;15. Decei Aurel, „Istoria Imperiului otoman”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978;16. Diaconescu Emil, „România şi Marile Puteri după Congresul de la Berlin până
la 1914”, Iaşi, 1937;17. Garoescu G. George, „Războaiele balcanice, 1912-1913, şi campania română
din Bulgaria”, Bucureşti, 1913;18. Georgescu Vlad, „Istoria românilor. De la origini până în zilele noastre”,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1995;19. Hitchins Keith, „România, 1866-1947”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;20. Idem, „Încordarea politică înaintea conflictului cu Bulgaria, din însemnările
zilnice”, în „Convorbiri literare”, nr. 64/ian. 1913;21. Iordache Anastasie, „Viaţa politică în România (1910-1914)”, Bucureşti, 1972;22. Iorga Nicolae, „Acţiunea militară a României în Bulgaria cu ostaşii noştri”,
Tipografia Societăţii „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1913;23. Iorga Nicolae, „Istoria războiului balcanic”, Bucureşti, 1915;24. Iorga Nicolae, „Istoria statelor balcanice în epoca modernă”, Tipografia
Societăţii „Neamul românesc”, Vălenii de Munte, 1913;25. Iorga Nicolae, „Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani”,
Bucureşti, 1915;26. Iorga Nicolae, „Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi
stări de spirit”, Editura Albatros, Bucureşti, 1998;27. Jelavich Charles şi Barbara, „Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-
1920”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001;28. Lahovari Alexandru, „Amintiri diplomatice (Constantinopol, 1902-1906)”,
Bucureşti, 1935;29. Maiorescu Titu, „România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul”, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1995;
78
30. Maksutovici Cristia, „Confluenţe culturale româno-albaneze”, Bucureşti, 1995;31. Maksutovici Gelcu, „Un secol de lupte pentru un ideal de secole”, în „Magazin
istoric”, nr. 11/1982;32. Mamina Ion, „Monarhia constituţională în România. Enciclopedie politică
(1866-1871)”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000;33. Mamina Ion, Bulei Ion, „Guverne şi guvernanţi, 1866-1916”, Editura Silex,
Bucureşti, 1994;34. Mehmed Ali Ekrem, „Istoria Imperiului otoman şi a sud-estului european
(1300-1918), Bucureşti, 1994;35. Mihail Sadoveanu, „Războiul balcanic”, Editura Adevărul, Bucureşti, 1923;36. Moisuc Viorica, Calafeteanu Ion (coord.), „Afirmarea statelor naţionale
independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923)”, Bucureşti, 1979;
37. Nuţu C., „România în anii neutralităţii, 1914-1916”, Bucureşti, 1972;38. Preda D., „România şi războaiele balcanice”, I-II, în „Magazin istoric”, 1993;39. Scurtu Ioan, „Carol I”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;40. Stanciu Ion, Oncescu Iulian, „Istoria modernă a Românilor”, vol. II, Editura
Macarie, Târgovişte, 2002;41. Troţki Lev, „România şi războiul balcanic”, Editura Polirom, Iaşi, 1998;42. Vornicu C., „Acţiunile albanezilor din România pentru recunoaşterea şi
întărirea independenţei Albaniei”, „Albanezul”, nr. 3/1993;43. Zbuchea Gheorghe, „România şi lumea sud-est europeană în ajunul primului
război mondial”, Bucureşti, 1995;44. Zbuchea Gheorghe, „România şi războaiele balcanice, 1912-1913”, Editura
Albatros, Bucureşti, 1999;
79