Universitatea Transilvania din Brașov

CUPRINS

1. Ce este un conflict armat2. Importanța dreptului internațional umanitar3. Convenția de la Geneva din 1977 – câteva prevederi4. Individualizarea conflictelor armate din Fosta Iugoslavie5. Concluzii

Prizonierii de război din conflictul armat din Fosta Iugoslavie

1. Ce este un conflict armat

Sintagma „conflict armat” se aplică diferitelor tipuri de înfruntări, acestea putând avea

loc între două entități statale. În sistemul cinvențiilor de la Haga este utilizat termenul

„război”. Războiul este într-o definiție, „o confruntare armată între două sau mai multe state,

dusă de către forțele lor armate și reglementate de normele dreptului internațional.”

Conflictul armat este o stare de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese între

părți adverse, care a degenerat ca urmare a anumitor condiții, în acțiuni violente.

În caz de conflict armat între două sau mai multe state, devine aplicabil dreptul

internațional umanitar indiferent de faptul că a existat sau nu declarație de război. Are

relevanță numai realitatea obiectivă a existenței unui conflict armat pentru a declanșa

aplicarea dispozitiilor umanitare.

Convențiile nu definesc suficient acest concept și nici nu dau indicatiile necesare

pentru a rezulta implicit elementele sale constitutive. Iată de ce, de regul,a pentru clarificări se

recurge la examinarea practicii statelor. Din aceasta reiese că orice intervenție a forțelor

armate ale unui stat împotrtiva teritoriului altui stat declanșeaza punerea în aplicare a

Convențiilor de la Geneva.

2. Importanța dreptului internațional umanitar

În conflictele armate din fosta Iugoslavie, dreptul internațional umanitar a ocupat un

loc important. Multe probleme s-au ridicat în legătură cu previzarea acelor norme ale sale care

sunt aplicabile. Conflictele au arătat imperfecțiunile dreptului internațional umanitar și

necesitatea dezvoltării sale. Războiul din fosta Iugoslavie a făcut ca lumea întreagă, membrii

comunității internaționale, organizațiile internaționale, să reafirme credința lor în dreptul

internațional umanitar și determinarea de a ajunge să vada că acest drept este respectat și

aplicat.

Dreptul international umanitar este legat de problemele păcii și a drepturilor omului și

nu poate fi respins atâta vreme cât mai exista conflicte armate, cât timp fortă armată este

folosită pentru a reglementa disputele internaționale. Războiul a mai dovedit legătura strânsă

intre dreptul umanitar și drepturile omului. Deși sunt ramuri separate, ambele au același

obiectiv și anume protejarea ființei umane, ceea ce adesea a determinat calificarea aceleiași

crime drept o violare a dreptului umanitar ca și a drepturilor omului.

Comitetul Internațional al Crucii roșii s-a dovedit a fi principalul factor în domeniul

dreptului internațional umanitar, după cum a fost clar confirmată necesitatea ca toate părțile la

conflict să permită Crucii Roșii internaționale să acționeze în realizarea mandatului sau.

În afara participării curente la ajutorarea umanitară a victimelor războiului civil intern,

Comitetul International al Crucii Roșii a mai inițiat și următoarele acțiuni specifice. Agentția

de cercetări a CICR a facilitat comunicarea între familiile dispersate datorită conflictului, a

oferit asistență medicala în Bosnia-Herțegovina în perioada aprilie-decembrie 1992,

supravegherea eliberării a noi deținuți aparținând tuturor forțelor aflate în conflict, etc.

Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat şi încetarea ostilităţilor între

ţări s-au în interiorul acestora. Statele au continuat să-şi rezolve o serie de probleme politice

cu ajutorul  mijloacelor armate.

3. Convenția de la Geneva din 1977 - câteva dintre prevederi

Şi totuşi, o consecinţă a atrocităţilor comise asupra fiinţei umane pe timpul războiului,

a fost adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, care au aplicabilitate şi astăzi,

din care Convenţia a III-a se referă la tratamentul prizonierilor de război.

Convenţiile au fost completate în anul 1977 cu cele două Protocoale adiţionale. Ulterior la

nivel internaţional au fost adoptate alte instrumente juridice care să reglementeze tratamentul

aplicat prizonierilor de război.

De la începutul conflictului din Iugoslavia, Crucea Roşie a facilitat realizarea a trei

milioane de schimburi de mesaje între prizonieri şi rudele lor. În anul 1994, acest organism a

vizitat 16.300 de prizonieri în Bosnia – Herţegovina şi a intermediat eliberarea a 6.800 dintre

aceştia, Cele două intervenţii din Irak şi cea din Afganistan au demonstrat de asemenea

oportunităţile de mediere a acestei organizaţii internaţionale şi de ajutorarea prizonierilor de

război.

Convenţia prevedea că femeile trebuie să fie tratate cu toată consideraţia datorită

sexului lor şi să beneficieze, în toate cazurile, de un tratament tot aşa de favorabil ca cel

acordat bărbaţilor. Interogatoriul prizonierilor de război era prevăzut să se  facă  într-o limbă

pe care aceştia o înţeleg.

Puterea deţinătoare se putea folosii de prizonierii de război valizi la diferite munci,

ţinând seama de vârsta, sexul, gradul şi de aptitudinile lor fizice. Prin convenţie erau stabilite

foarte exact condiţiile de muncă ale prizonierilor, drepturile de toate felurile, inclusiv cele

financiare.

Convenţia stabilea o serie de îndatoriri şi reguli pe care statele deţinătoare de

prizonieri de război trebuiau să le îndeplinească.

Puterea deţinătoare de prizonieri de război trebuia să suporte în mod gratuit

întreţinerea lor şi să le acorde gratuit îngrijirile medicale pe care le necesită starea sănătăţii

lor. De asemenea, avea obligaţia să trateze prizonierii fără nici o deosebire cu caracter

discriminatoriu, bazată pe rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu

analog.

Puterea deţinătoare putea să  grupeze  prizonierii de război în lagăre sau secţiuni de

lagăre, ţinând seama de naţionalitatea, de limba şi de obiceiurile lor, sub rezerva ca aceşti

prizonieri să nu fie separaţi de prizonierii de război aparţinând forţelor armate în care serveau

în momentul capturării lor, decât în cazul când ei consimţeau acest lucru.

Regulamentele, ordinile, avertismentele şi comunicările de orice natură, privitoare la

conduita prizonierilor de război, erau transmise într-o limbă pe care aceştia o înţelegeau.

Prizonierii de război bolnavi sau răniţi nu puteau fi transferaţi dacă vindecarea lor

putea să fie compromisă prin călătorie, în afară de cazul când securitatea lor era cerută în mod

imperios.

Folosirea armelor contra prizonierilor de război, în special contra acelora care evadau

sau încercau să evadeze, constituia  un mijloc extrem, care trebuia precedat de somaţiile

cerute de împrejurări. Transferarea prizonierilor de război dintr-un lagăr în altul trebuia să se

facă  cu omenie şi în condiţii care nu puteau fi mai puţin favorabile decât acelea de care

beneficiau trupele statului deţinător în deplasările lor. În caz de transfer, prizonierii de război

trebuiau înştiinţaţi în mod oficial de plecarea lor şi de noua lor adresă poştală. Această

înştiinţare era făcută din timp, pentru ca să-şi poată face bagajele şi să-şi înştiinţeze familiile.

Prizonierii erau autorizaţi să ia cu ei efectele personale, corespondenţa şi coletele sosite pe

adresa lor.

După ce a fost făcut prizonier sau, cel mai târziu la o săptămână după sosirea sa în

lagăr, chiar dacă era vorba de un lagăr de tranzit, fiecare prizonier de război putea să se

adreseze direct familiei sale, pe de o parte, şi Agenţiei Centrale a Prizonierilor de Război, pe

de altă parte, cu o carte poştală, informându-i despre captivitatea sa, de adresa unde se află şi

de starea sănătăţii sale. Aceste cărţi poştale de captură erau transmise cât mai repede cu

putinţă.

Prizonierii de război, rămaşi multă vreme fără veşti de la familia lor, sau care se

găseau în imposibilitatea de a primi sau de a da veşti pe cale obişnuită, precum şi acei care

erau despărţiţi de familiile lor prin distanţe considerabile, puteau fi autorizaţi să expedieze

telegrame ale căror taxe erau trecute în debitul contului statului deţinător, sau plătite cu banii

de care dispuneau prizonierii. De o asemenea măsură beneficiau şi în caz de urgenţă. Astăzi,

convenţia ar trebui completată, prin folosirea mijloacelor moderne de transmitere a mesajelor:

fax, telefonie mobilă, e-mail, etc.

Prizonierii de război, cu excepţia celor care aveau  grade de ofiţeri, puteau alege, în

mod liber şi prin vot secret, la fiecare şase luni, pe reprezentanţii prizonierilor care să îi

reprezinte pe lângă autorităţile militare, puterile protectoare, Comitetul Internaţional de Cruce

Roşie şi orice alt organism care le-ar putea veni în ajutor. Aceşti responsabili aveau

posibilitatea de-a fi reeligibili.

Toate obiectele de uz personal, mai puţin armele, caii, echipamentul militar şi

documentele militare vor rămâne asupra prizonierului de război (inclusiv căştile metalice,

măştile contra gazelor şi alte obiecte de protecţie personală). De asemenea, nu se vor ridica

semnele gradului şi naţionalităţii, decoraţiile şi obiectele având o valoare personală sau

sentimentală (acestea nu se pot ridica decât pentru motive de securitate). Sumele de bani

deţinute de prizonieri nu vor putea fi ridicate decât pe baza ordinului unui ofiţer şi după ce se

consemnează despre aceasta într-un registru şi după ce s-a eliberat o chitanţă amănunţită.

Obiectele reţinute şi sumele de bani retrase trebuie să fie păstrate de puterea deţinătoare şi

înapoiate prizonierului la sfârşitul captivităţii.

Numai tribunalele militare puteau judeca un prizonier de război. Excepţie se putea face

atunci când legislaţia statului deţinător prevedea, în mod expres, ca tribunalele civile să judece

un membru al forţelor armate. Erau interzise orice pedepse colective pentru acte individuale,

orice pedeapsă corporală, orice încarcerare în localuri neiluminate de lumina zilei şi, în

general, orice fel de tortură sau cruzime.

Sfârşitul războiului rece a generat izbucnirea unor conflicte de natură etnică şi

religioasă, pe fondul nerespectării drepturilor omului. Atrocităţile care s-au produs în aceste

conflicte, cât şi nerespectarea prevederilor Convenţiilor din 1949 au făcut necesar găsirea şi a

altor instrumente juridice internaţionale pentru a completa convenţiile anterioare, legate de

prizonierii de război.

Un astfel de document, generat de războiul civil din fosta Iugoslavie, este: „Statutul

modificat al Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie„.A fost creat de către

Consiliul de Securitate al O.N.U. care a acţionat în virtutea capitolului VII al Cartei.

Tribunalul  Internaţional a fost instituit pentru judecarea persoanelor presupuse responsabile

de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii

începând cu anul 1991. Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care au

săvârşit sau au ordonat infracţiuni grave, prin care se încalcă prevederile convenţiilor de la

Geneva din 12 august 1949.

Printre aceste infracţiuni se numără: constrângerea unui prizonier de război să

servească forţele armate ale puterii inamice, privarea unui prizonier de război de dreptul de a

fi judecat corect şi imparţial etc.

4. Individualizarea conflictelor armate din Fosta Iugoslavie

Conflictele armate din fosta Iugoslavie sunt evenimente tragice cauzate de mulți

factori, acestea putând fi examinate din multe puncte de vedere. Fosta Iugoslavie a ratificat

toate cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 ca și cele două Protocoale

adiționale din iunie 1977. Acestea au fost în vigoare în momentul declanșării ostilităților.

Au existat trei principale teatre de război:

1. În Slovenia, conflictul armat a început la 26 iunie 1991, dar, din fericire, a fost de

scurtă durată și a luat sfârșit în primele zece zile ale lunii iulie. Acesta nu a luat

proporțiile unui adevărat război la scară mare.

2. În Croația, ostilitățile au început în iunie 1991 și sunt înca în desfășurare. Prima faza a

luat sfârșit în 2 ianuarie 1992, dar o nouă fază a început la 22 ianuarie 1993.

3. În Bosnia-Herțgovina, conflictul armat a început la 6 aprilie 1992 și este în

desfășurare.

În Croația, au existat trei faze principale ale acestui conflict armat. Prima fază a început la

data de 26 iunie 1991 și s-a sfârșit la inceputul anului 1992 atunci când Croația a fost

proclamata stat independent dar conform propriei sale decizii, proclamarea intrase în vigoare

încă dela 8 octombrie 1991. În această primă fază, multe acorduri au fost încheiate în sfera

Dreptului Internațional Umanitar, dar cel cu caracter particular și general a fost acordul

încheiat la Geneva în data de 27 noiembrie 1991.

Acordul a fost intitulat „Memorandum de înțelegere”, acesta fiind semnat de

reprezentanții autorităților federale iugoslave, de Serbia și Croația. Acesta nu a fost niciodata

ratificat, dar există activități care demonstrează clar că părțile la acord se considerau legate de

acesta. În acest „Memorandum de înțelegere” au fost incluse capitole privind răniții, bolnavii

și naufragiații, prizonierii combatanți ori vicili aflați sub autoritatea părții adverse, protecția

populației civile împotrtiva anumitor consecințe ale zonelor protejate, căutarea persoanelor

dispărute, asistența pentru populația civilă, emblema Crucii Roșii, urmărirea afirmațiilor

nedovedite, cererile pentru anumite anchete, etc. Este evident că mare parte din problemele și

subiectele dreptului internațional au fost incluse în document.

În a doua fază situația a început să se schimbe în ianuarie 1992, odata cu recunoașterea

Croației ca un stat independent și în această calitate, ea fiind obligată să pună în practică

totalitatea dreptului internațional umanitar aplicabil în conflictele armate internaționale.

Părțile la conflict au luat notă de această schimbare și la 23 mai 1992, „Memorandumul de

întelegere” a fost amendat, având ca efect că începând de la această dată totalitatea

Convențiilor de la Geneva si Protocolul I au fost aplicabile între Republica Federală

Iugoslavia și Republica Croația.

În a treia fază este prezentată situația din acele părți ale Croației în care populația sârbă

proclamase „Republica Sârbă Kraina”. Această republică nu a fost recunoscută internațional

dar ambele republici erau părți la conflict.

Nici un acord cu caracter general nu a fost semnat între părțile menționate în legatură cu

aplicarea dreptului internațional umanitar. Croația a considerat probabil că noua faza a

conflictului armat în aceste teritorii, începuta cu atactul Croației pe 22 ianuarie 1993 drept un

conflict armat neinternațional. Alte acorduri au fost semnate între părțile la conflcit pentru a

reglementa probleme specifice precum: încetarea focului, eliberarea și schimbul de prizionieri

și deținutți, continuarea ajutorului umanitar, etc.

La începutul conflictului armat, Bosnia-Herțegovina în calitate de stat independent a

fost recunoscut de un număr de state membre ale comunității internaționale dar nu și de

populația sârba care se opunea la aceasta. Armata iugoslava deși prezentă în Bosnia-

Herțegovia s-a retrat într-un termen scurt. Proclamarea noii Iugoslavii în componența sa

redusă la 27 aprilie 1992 a demonstrat clar că Bosnia-Herțegovina nu era parte a acestui stat ci

dimpotrtivă, un stat separat dar în cadrul căruia populațiile sârbă și croată își proclamaseră

propriile lor Republici: „Republica Sârbă” și „Republica Herzeg-Bosnia”. Războiul civil a

izbucnit rapid, prin bătălii foarte intense.

Pe 22 mai 1992 a fost semnat un acord între cele trei părți la conflict: musulmanii,

sârbii ortodocși și croații catolici. Comitetul Internațional al Crucii Roșii a folosit autoritatea

sa pentru a asigura o mai buna protecție a victimelor de război. Acordul a fost semnat la

Geneva.

Validitatea acordului a fost recunoscută la Conferința de la Londra privind Iugoslavia,

începută la 28 august 1992. Pe baza acestui acord au fost convenite numeroase înțelegeri

pentru aplicarea lui în special privind încetarea focului, eliberarea și schimbul de prizonieri,

asistența umanitară. Acordul de bază și alte documente arata clar că în Bosnia-Herțegovina,

conflictul armat în podifca marii proporții a internaționalizarii sale are totuși un caracter

neinternațional în sfera dreptului internațional umanitar.

5. Concluzii

Dintre toate categoriile de victime de război, prizonierii sunt cei care au avut şi au cel

mai mult de suferit, întrucât depind, într-o foarte mare măsură, de inamic. Practica celui de-al

doilea război mondial, dar şi a conflictelor postbelice a dovedit acest lucru. Aceasta s-a

manifestat prin: refuzul de a recunoaşte statutul de prizonier de război unor combatanţi care

erau îndreptăţiţi la un asemenea statut; supunerea la un tratament de exterminare; la munci

istovitoare sau legate de operaţiunile militare; tentative de judecăţi sumare şi încheiate cu

execuţii în masă; supunerea la torturi, experienţe biologice, insulte şi umiliri, acte de violenţă,

represalii şi lista ar putea continua.

„Este cunoscut că dreptul internațional umanitar este supus necontenit violărilor în timpul

conflictelor armate derulate în diferite zone ale lumii. Chiar dacă statele părți la instrumentele

internationale umanitare s-au angajat să le respecte și să facă să fie respectate, imperfecțiunile

legislative și ale mecanismenlor internationale de sancționare, necunoașterea normelor

umanitare precum și alte cauze oferă largi posibilități de atenuare a scopului fundamental al

dreptului umanitare? Funcția preventivă a dreptului umanitar presupune în primul rând ca

acțiune profilactică, descoperirea și atenuarea sau aliminarea cauzelor violarii.” – Stelian

Scăunaș - Academia Trupelor de Uscat.

Bibliografie:

1. Revista română de drept umanitar – anul 1994, nr 12. Dumitru Toma – “Drept internațional umanitar”, Editura Fundației “Andrei Șaguna”,

Constanța, 20053. Convențiile de la Geneva din august 1949 pentru protecția victimelor de război,

Editura de stat pentru literatură economică și juridică, București 19564. Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 12 august

19495. Constantin Iordache, “Tratamentul prizonierilor de razboi”