UNIVERSITATEA BUCUREŞTIŞCOALA DOCTORALĂ CATOLICĂ ŞI BAPTISTĂ

Principii şi norme generale de redactare şi tehnoredactare a unor lucrări ştiinţifice

ReferatModul de pregătire complementară II

Conducător ştiinţific Prof. Dr. Vasile Talpoş

Doctorand Cîmpean Radu Daniel

Bucureşti2009

1.Norme generale privind redactarea unei lucrări ştiinţifice

Pentru redactarea unei lucrări academice de referinţă este nevoie de o cunoaştere

atentă a normelor generale de compunere şi tehnoredactare. Dincolo de calitatea

intrinsecă a mesajului transmis, o lucrare academică necesită pe lângă o muncă

istovitoare şi o cunoaştere a normelor aferente editării unui manuscris de o înaltă ţinută.

Eseul de faţă îşi propune să prezinte o imagine de ansamblu a normelor de

redactare şi tehnoredactare necesare elaborării oricărei lucrări academice. Aceste norme

generale metodologice vor fi particularizate în descrierea caracteristicilor necesare

scrierii unei lucrări teologice academice.

1.2. Limbajul academic al lucrării

Vechicolul redactării oricărei lucrări ştiinţifice este limbajul, de aceea este necesar

să fie cunoscute câteva principii în ce priveşte corectitudinea uzanţei lui. În redactarea

unei lucrări academice, claritatea şi logica afirmaţiilor sunt imperios necesare. Bjorn

Gustavii afirma că „Fluiditatea şi limpezimea scrisului ar trebui să-l determine pe cititor

să fie aborbit de frumuseţea ideilor prezentate, încât să uite că citeşte o lucrare”.1

Deşi există un tipar al formulărilor academice, acest limbaj trebuie să fie curat,

clar şi cât mai neutru. O lucrare academică ce abundă în prezentarea sentimentelor

autorului nu poate fi considerată echilibrată şi obiectivă. Claritatea mesajului lucrării

derivă din evitarea folosirii cuvintelor cu sensuri eronate sau confuze. În elaborarea unui

demers academic se recomandă un limbaj logic şi transparent. Se recomandă evitarea

abuzivă a sinonimelor care ar putea aglomera şi îngreuia citirea textului scris. În acest

sens este de preferat omiterea folosirii dese a sinonimelor. Thomas Kane, autorul

prestigiosului ghid în redactarea lucrăriilor academice, The Oxford Essential Guide to

Writing, menţionează următoarele criterii în redactarea elevată a frazelor şi pragrafelor:2

Felul concis al frazei care exprimă astfel ritmul şi claritatea mesajului Fiecare frază trebuie să aibă un scop clar şi precis Evitarea jargonului şi a altor termeni obscuri

1 Bjorn Gustavi, How to write and Illustrate a Scientific Paper, Cambridge University Press, Cambridge, U.K. 2008, p.2.2 Thomas S.Kane, The Oxford Essential Guide to Writing, Berkley Books, New York, 2000, p.275.

1.2.1.Timpul folosit în scriere

Două scrieri de referinţă în materie de redactare, How to write and Illustrate a

Scientifc Paper şi The Oxford essential guid to writting,3 recomandă în scriere folosirea

timpurilor prezent şi trecut. În cuprinsul lucrării mesajul prezentat poate afişa atât tonul

cât şi punctul de vedere al autorului. Atât pentru evitarea subiectivităţii exagerate cât şi

pentru neutralitatea obiectivă a lucrării se recomandă folosirea felului impersonal de

scriere.

George Hall recomandă folosirea timpului prezent „pentru descrierea afirmaţiilor

şi elementelor cunoscute şi acceptate, pe când folosirea timpului trecut este indicată

atunci când autorul face referire la evenimente care deja s-au întâmplat”.4 Oricare ar fi

timpul ales de autor în mesajul lucrării este necesar ca acesta să nu fluctueze radical ci să

rămână pe cât posibil cât mai constant acelaşi.

1.3. Tema lucrării

O importanţă coverşitoare în dezvoltarea unui eseu academic o are identificarea şi

clarificarea temei analizate. În stabilirea temei Ştefan Lupu sugerează următoarele

recomandări:5

- Să fie în acord cu înclinaţiile, capacităţile şi pregătirea autorului.- Să nu fie exclusiv polemică sau negativă.- Să fie determinată de existenţa surselor şi mijloacelor adecvate de cercetare,

precum şi de accesibilitatea acestora.- Să facă referire la probleme actuale, aflate încă în discuţie.- Să fie în concordanţă cu diviziunile logice ce compun lucrarea.- Să aibă girul conducătorului ştiinţific de lucrare.

Relevanţa unei lucrări de cercetare izvorăşte în principal prin alegerea unei teme

de impact pentru domeniul cercetării. Un subiect bine ales naşte în cititori dorinţa

lecturării eseului academic. În acelaşi timp alegerea şi delimitarea înţeleaptă a temei va

creşte eficacitatea şi eficienţa scrierii lucrării academice. O temă prea vastă poate duce la

prezentarea a unor simple generalităţi, pe când o temă prea îngustă riscă să priveze

3 How to write and Illustrate a Scientifc Paper reprezintă un manual de referinţă publicat în cadrul prestigioasei edituri a universităţii Cambridge, iar The Oxford Essential Guide to Writting concentrează elementele cheie în redactare conform universităţii Oxford. 4 George M. Hall, How to write a paper, BMJ Books, London, 2003, p.65 Ştefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, Sapienţia, Iaşi, 2000, p. 22.

mesajul de prezentarea impactului universal al acesteia. Se recomandă ca în general tema

să fie tratată o singură temă care să fie cât mai concisă.

1.4.Titlul lucării

Majoritatea cititorilor aleg să lectureze o lucrare scrisă în funcţie de titlul ei.

Drumul spre o lectură plăcută şi atractivă începe chiar de pe prima pagină a referatului

academic, prin titlul lui. Pentru ca titlul unei lucrări să se încadreze în normele

academice, şi în acelaşi timp să fie atractiv se recomandă următoarele:6

să fie neutru să fie declarativ să conţină cuvinte cheie să nu conţină abrevieri

Titlul este foarte important. Un titlu înţelept ales poate fi asemenea unui magnet

care poate încuraja cititorul să-şi dedice timp în studierea respectivei lucrări. Printre

caracteristicile necesare unui titlu academic, George Hall arată că acesta trebuie să fie:7

Funcţional Informativ Concis Memborabil

Conform lui Thomas Kane „titlul unui eseu nu trebuie să ia locul unui paragraf de

început”,8 de aceea fiecare titlu trebuie să fie concis. În practică poate fi dificil ca un titlu

să întruchipeze toate aceste calităţi, însă o lucrare academică de referinţă are întotdeauna

un titlul pe măsură. Titlurile foarte scurte, deşi sunt concise, riscă să nu sumarizeze în

totalitate ideile exprimate în respectiva lucrare academică. În acelaşi timp, titlurile scurte

şi criptice nu vor putea fi identificate de alţi posibili cititori care ar dori să cerceteze

subiectul tratat.

Pentru alegerea unui titlu adecvat lucrării academice, George Hall recomandă

următoarele etape pregătitoare:9

Descrie-ţi lucrarea în două sau trei propoziţii Înlătură referinţele care se repetă în interiorul acestor propoziţii Împarte titlul în două părţi

6 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, p.51.7 George M. Hall, How to write a paper, p.43.8 Thomas S.Kane, The Oxford Essential Guide to Writing, p.29.9 George M. Hall, How to write a paper, p.43.

În ce priveşte tehnoredactarea titlurilor trebuie să se ţină cont de faptul că acestea

nu se termină niciodată cu punct. În cazul în care titlul este mai lung de un rând nu se va

folosi despărţirea în silabe, ci continuarea lui se va alinia după primul rând. Pe prima

pagină a lucrării corpul titlului este de obicei scris cu caractere de 14 sau 16.

Numerotarea titlurilor se face în sistemul zecimal în ordine crescătoare (1.1.1., 1.1.2.).

1.5.Structura lucrării

Orice demers academic presupune în cele din urmă o împărţire a temei în capitole

şi subcapitole. Pentru ca o lucrare academică să fie plăcută în lecturare este necesară o

bună diviziune a mesajului redactat. Un eseu academic diferă de orice altă formă de

scriere şi solicită ataşarea unor pagini suplimentare necesare unei munci de cercetare.

Bjorn Gustavii recomandă următoarea structură a lucrării ştiinţifice10:

Pagina principala Titlul lucrării Sumar în limba nativă Dedicaţii Cuprinsul lucrării Referenţii lucrării Lista abrevierilor Glosar (sau definiţii) Privirea de ansamblu asupra lucrării Introducere generală Scopul lucrării Metodele şi materialele folosite Rezultate Discuţii generale Concluzii Implicaţii pentru cercetările viitoare Referenţi

Desigur că acestă structură se pretează cel mai mult asupra unei lucrări în

domeniul cercetării şi nu atât de mult în domeniul unui demers academic teologic.

Fiecare domeniu de cercetare presupune particularizarea unor anumite elemente de

structură. În domeniul prezentării unei lucrări academice în teologie Ştefan Lupu

sugerează următoarele diviziuni :11

10 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, pp.99-100.11 Ştefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, pp. 104-105.

Diviziunile cărţii – primele patru pagini au date cu privire la editură: pag.1: numele colecţiei, numele seriei, numărul volumului; pag. 2: albă; pag. 3: pagina de titlu: numele autorului, titlul operei, numele editurii, anul de publicare; pag.4: vidimus et approbamus, ISBN, copyright, numele şi adresa editurii. Începând cu pag. 5 (adică pe paginile impare sau pagina din dreapta) se vor pune în ordine: Cuprinsul Siglele şi abrevierile Prefaţa Introducerea Textul propriu-zis Concluzia Bibliografia Indicele autorilor citaţi şi alţi eventuali indici (referinţe biblice, concepte,

termeni tehnici).

În esenţă fiecare lucrare academică conţine trei mari capitole după cum urmează:

Introducere, Cuprins şi Încheiere.

1.5.1. Introducerea

Interesul pentru lecturarea operei teologice se naşte chiar de la începutul ei, din

introducere. În partea de început a lucrării se prezintă atât tema de cercetare cât şi

obiectivele năzuite de autor. Conform lui Septimiu Chelcea o bună introducere trebuie să

răspundă mai multor întrebări:12

Care este problema studiată? Care sunt ipotezele referitoare la această problemă? Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţa el cunoaşterea

în domeniu? Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate concluziile?

1.5.2. Cuprinsul

Cuprinsul reprezintă felul în care subiectul tratat este împărţit şi analizat pe mai

multe etape majore. Acestea la rândul lor sunt divizate în subpărţi care la rândul lor pot

cuprinde subcapitole atunci când este nevoie de prezentarea unor detalii exacte.

Tehnoredactarea diviziunilor capitolelor folosite se face în sistemul zecimal în ordine

progresivă. (1.1., 1.2.). În cazul în care un capitol cuprinde mai multe sub subcapitole

acestea vor fi observate prin cifrele zecimale adiacente. (1.1.2, 1.1.3.).

12 Septimiu CHELCEA, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, Comunicare.ro, 2007, p. 80.

Frazele lucării sunt cuprinse în paragrafe care poartă cu sine mesajul dorit.

Conform lui Thomas Kane unitatea paragrafelor este esenţială şi ea este realizată de

“coerenţa şi cursivitatea lor”.13 Coerenţa presupune că ideile prezentate sunt în strânsă

legătură, iar cursivitatea se referă la felul şi progresia în care ele sunt clădite. Pentru ca

paragrafele conţinului să fie coerente ele trebuie să se bazeze logică şi ordinea gândirii.

1.5.3. Concluzia

În redactarea concluziilor se recomandă concentrarea asupra unui singur scop.

Disiparea mai multor idei în interiorul concluziilor poate duce la defocalizarea lecturării

atente şi logice a eseului academic. Concluzia trebuie să cuprindă prezentarea rezultatelor

finale ce derivă în urma cercetării efectuate în interiorul lucrării.

Asemenea începutului unui eseu, concluzia trebuie să fie proporţională cu

lungimea şi complexitate întregii lucrări. În aceeaşi direcţie, Thomas Kane afirmă că

„concluzia poate cuprinde mai multe paragrafe sau doar unul singur, totul depinzând de

lungimea scrierii eseului”.14

În concluzie se recomandă a fi inserate cuvinte sau fraze care sintetizează şi

conclud mesajul prezentat în eseu. Cuvinte de genul în concluzie, în cele din urmă, în

incheiere precum şi adverbe ca atunci, aşadar, astfel pot introduce idei care anunţă

încheierea sumativă a eseului academic.

2. PRINCIPII PRIVIND TEHNOREDACTAREA LUCRĂRII ŞTIINŢIFICE

13 Thomas S.Kane, The Oxford Essential Guide to Writing, p.95.14 Idem, p.60.

Pe lângă redactare, o lucrare ştiinţifică presupune şi o atentă tehnoredactare. În

privinţa tehnoredactării se va ţine cont de normele generale prin care o lucrare este

pregătită pentru tipar sau pentru imprimantă. În spaţiul academic există anumite principii

în ce priveşte tehnoredactarea unei lucrări ştiinţifice, astfel încât aceasta să poată ajunge

în formă tipărită pentru a fi studiată şi analizată.

2.1. Caracterele (fontul) de scriere

Varietatea caracterelor (fonturilor) de scriere reprezintă o capcană pentru mulţi

autori de lucrări ştiinţifice întrucât aceştia pot fi tentaţi să folosească stiluri de scriere noi

şi interesante, dar care nu sunt acceptate în lumea academică. Fontul scrierii recomandat

este Times New Roman întrucât este uşor de citit şi în acelaşi timp oferă un design

compact prin care se poate economisi spaţiu în pagină.

Conform lui Bjorn Gustavii „acest font, originar folosit în cotidianul londonez

The Times, este utilizat cu regularitate în ziarele şi periodicele folosite”.15 O lucrare

academică de prestigiu trebuie să utilizeze un font de scriere unanim acceptat, cum este

Times New Roman.

În ce priveşte mărimea scrisului pot exista greşeli de utilizare fie a fonturilor cu

mărime foarte mare, fie foarte mici. Se recomandă folosirea caracterului de 12 întrucât

această mărime este suficient de mare pentru ca lucrarea să fie citită cu uşurinţă şi în

acelaşi timp scrisul nu va ocupa o mare parte din pagină. De aceeaşi părere cu Bjorn

Gustavii este şi Ştefan Lupu care completează datele tehnice prin descrierea

dimensiunilor unei foi A4 după cum urmează „ pentru lucrările scrise pe format A4

dimensiunile textului sunt: marginile (sus: 4cm; jos: 3,5cm; dreapta: 2cm; stânga:

3,5cm)”.16 Pentru o bună lecturare a eseului academic se recomandă o distanţă între

rânduri de 1,5 tocmai pentru ca lucrarea să poată fi cu uşurinţă editată.

În cuprinsul cursiv al lucrării academice este recomand să nu fie inserate blocuri

de text scrise cu majuscule (CAPITAL LETTERS) deoarece acest lucru va îngreuia

citirea eseului. Totodată scrierea cu litere cursive de text spre deosebire de scrierea cu

litere de tipar avantajează cititorul în distingerea cu o mai mare uşurinţă a literelor.

15 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, p.128.16 Ştefan Lupu, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, p. 104

Un alt fel de scriere care poate împovăra lecturarea eseului este aşa-zisul stil „sus

şi jos”. Bjorn Gustavii defineşte acest stil în felul următor: „acest stil înseamnă că prima

literă a fiecărui, cuvânt din frază, cu excepţia prepoziţiilor şi conjuncţiilor, este scrisă cu

literă de tipar”.17 În interiorul eseului academic, majoritatea ţărilor preferă stilul cursiv,

potrivit căruia doar prima literă, a primului cuvânt din frază, este scrisă de tipar.

2.2. Reguli de punctuaţie

Ar fi frumos ca toată punctuaţia să fie redusă la un set de reguli simple, clare şi

universale. Desi în general acesetea există, folosirea semnelor de punctuaţie ţine cont şi

de dorinţa autorului de a marca şi evidenţia anumite cuvinte. În general punctuaţia

reprezintă un bagaj mare format din reguli absolute, convenţii generale şi opţiuni

individuale.

Scopul major al punctuaţiei, aşa cum pe bună dreptate afirmă şi Thomas Kane,

este să „îl ajute pe cititor să înţeleagă ceea ce se scrie. Majoritatea semnelor de punctuaţie

realizează acest scop prin marcarea gramaticală sau structurii logice a propoziţiei”.18

Cele mai des folosite semne de punctuaţie sunt punctul şi virgula care au rol atât

în ce priveşte gramatica folosită cât şi în ce priveşte logica structurală. Aceste semne de

punctuaţie, cât şi altele, au rolul de a evidenţia ritmul frazei.

Punctuaţia are un rol extrem de important pe întreg cuprinsul lucrării academice.

O singură virgulă aşezată incorect poate afecta înţelegerea adecvată a frazei. În lipsa unei

punctuaţii corecte, contextul întregului pasaj poate fi puternic afectat.

O lucrare academică scrisă la un nivel înalt va avea mai multe şanse să treacă mai

uşor prin procesul editorial decât un eseu impenetrabil din punct de vedere al redactării.

Bogăţia mesajului academic este amplificat, şi nicidecum îngropat, prin acurateţea şi

claritatea redactării sale. De aceea este recomandat un studiu sumativ al limbii române în

ce priveşte gramatica şi uzanţa folosirii semnelor de punctuaţie, aşa încât bogăţia

mesajului ştiinţific să fie sprijinită de o bună folosire a gramaticii şi punctuaţiei.

2.3. Citate şi note de subsol

17 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, p.129.18 Thomas S.Kane, The Oxford Essential Guide to Writing,p.379.

Notele de subsol reprezintă o parte importantă în redactarea unei lucrări

academice. Totuşi este necesar un echilibru în ce priveşte uzanţa lor. Lipsa folosirii lor

denotă pe de o parte cercetarea sumară a respectivei teme, pe când abuzul lor poate

însemna lipsa originalităţii autorului. Notele de subsol explicative trebuiesc folosite doar

în măsura în care ele nu ar fi fost indicat să fie utilizate în interiorul lucrării astfel încât să

fii îngreuiat lecturarea ei. În armonie cu cele prezentate anterior Daniel Benga recomandă

ca „să nu se introducă o notă fără o reală necesitate, pentru a nu îngreuna lectura

textului” şi în acelaşi timp afirmă că sunt necesare „numai notele care argumentează şi

documentează textul”:19

De-a lungul istoriei academice au existat mai multe modalităţi de redactare a

citatelor şi a notelor de subsol. Conform lui Bjorn Gustavii „au existat peste 250 de stiluri

diferite de-a lungul istoriei ştiinţifice. Totuşi astăzi există două mari sisteme de redactare

numite Vancouver şi Harvard”.20 Conform lui George Hall, „stilul Harvard este preferat

de cei mai mulţi cercetători ştiinţifici”.21 Potrivit acestui stil de redactare, în pagina

aferentă bibliografiei, referinţele sunt listate în ordinea alfabetică a numelui autorului.

Acest sistem de scriere este utilizat cu precădere şi în mediile academice româneşti.

Conţinutul unei lucrări academice poate suprinde mai multe feluri de note de

subsol aşa după cum menţionează şi Ştefan Lupu:22

Note de documentare, Notele de trimitere - Aceste note se numesc „de trimitere”, pentru că prin ele

se intenţionează trimiterea cititorului interesat la citirea acelor fragmente pe care autorul le parafrazează, Aceste note vor fi introduse întotdeauna prin cuvântul latinesc „confer” (confruntă), folosit în forma abreviată „cf” sau prin expresia „a se vedea”.

Notele complementare şi de clarificare - aceste note conţin tot ceea ce ar împiedica cursivitatea lecturii. Aceste note sunt importante pentru că ajută la înţelegerea sau completarea textului.

Note mixte - aceste note conţin elementele proprii celorlalte trei tipuri de note, de documentare, de trimitere, de completare şi de clarificare. În ce priveşte tehnoredactarea lor, fiecare citat trebuie marcat prin ghilimele şi notat în

ordine progresivă ca notă de subsol în josul paginii unde apare folosit. Citatele pot fi fie

19 Daniel BENGA, Metodologia studiului şi cercetării ştiinţifice în teologie, Sofia, Bucureşti, 2003, p. 178.20 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, Cambridge University Press, Cambridge, U.K. 2008, p.81.21 George M. Hall, How to write a paper, BMJ Books, London, 2003, p.59.22 Ştefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, p. 64.

aşezate între ghilimele atunci când sunt încadrate în interiorul textului, fie pot fi scrise

separat de text. Când citatul propriu-zis este separat de text, el presupune o extindere mai

mare şi atunci nu este nevoie să fie aşezate ghilimele, însă citatul trebuie să fie redactat

cu un corp de literă mai mic. În cazul în care din fragmentul citat se omite voit o anumită

parte, aceasta se menţionează prin trei puncte redactate în interiorul unor paranteze drepte

[…].

Notele de subsol se scriu întotdeauna la începând din stânga cu literă majusculă şi

se termină cu punct. De remarcat este faptul că fontul folosit pentru scrierea notelor de

subsol este mai mic decât cel folosit pentru redactarea textului din interiorul paginii. Nu

este necesară prezentarea în formă completă a operelor autorilor ce au fost citataţi

anterior. Prezentarea completă a operelor citate se face o singură dată, conform normelor

de scriere vor fi prezentate doar în formă abreviată.

Notele citate trebuie aşezate după ghilemelele ce însoţesc citatul propiu zis şi în

acelaşi timp ele sunt tehnoredactate după semnul de punctuaţie al respectivei propoziţii

sau respectivului titlu. Se folosesc ghilimelele obişnuite, iar dacă în interiorul

ghilimelelor apar alte ghilimele, se folosesc ghilimele italiene (deschise: <<; închise: >>).

Redactarea notelor de subsol urmează ordinea: prenumelui autorului, numelui

autorului scris cu majuscule, tilul cărţii scris cu caractere italice, editura, localitatea, anul,

pagina din care s-a citat şi se încheie cu punct. În momentul în care citatul sau ideea

redactată în textul lucrării se întinde pe mai multe pagini trebuie menţionat începutul şi

finalul paginilor menţionate, despărţite prin cratimă.

În momentul în care se citează dintr-o lucrare scrisă într-o limbă care nu este de

circulaţie internaţională, se sugerează traducerea acelei lucrări în limba folosită de autorul

eseului academic. În acelaşi timp însă „traducerea titlului este aşezată între paranteze

pătrate, iar informaţiile adiţionale în paranteză”.23 Acest fel de notare nu este foarte uzitat

în spaţiul academic românesc, unde se preferă citarea exactă a cărţii folosite fără să se

impună traducerea ei în prealabil. Totuşi de remarcat este faptul că în cazul traducerilor

trebuie menţionat şi numele traducătorului şi titlul originalului.

23 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, Cambridge University Press, Cambridge, U.K. 2008, p.89 Exemplul oferit de Gustavii este ales din limba bulgară după cum urmează: Tančev S, Asparuhov A, Tančev P, Gramčeva O. [Healing of fractured clavicle in newborns] (In Bulgarian with English abstract) Akush Ginecol (Sofia) 1987;26:49–XX.

2.3.1. Citarea resurselor electronice

Atenţia alocată detaliilor exacte în redactarea corectă a referinţelor citate este

esenţială. Instrumentele electronice avansate, cât şi programele de calculator uşurează

sarcina aşezării adecvate a referinţelor. Cu toate acestea este imperios necesară o

concentrare reală în redactarea notelor de subsol şi a bibliografiei.

Internetul a revoluţionat complet viaţa omului modern. Multe din informaţiile

necesare redactării unei lucrări academice pot fi găsite mult mai uşor şi rapid în urma

navigării pe internet.

În contemporaneitate, resursele informaţionale s-au dezvoltat cu repeziciune datorită

Internetului. Această reţea a interconectivităţii internaţionale reprezintă o sursă bogată de

informare. Datorită faptului că sursele electronice s-au dezvoltat doar în ultimii ani, există

în prezent anumite reguli exacte şi universale în ce priveşte citarea siturile. Totuşi, se

recomandă citarea lor cât mai exact posibil ţinând cont în redactare atât de exactitatea

sitului cât şi de data la care el a fost accesat.

2.4. Abrevieri

Se recomandă evitarea folosirii abuzive a abrevierilor, mai ales atunci când

acestea se doresc a fi folosite în cascadă. Anumite abrevieri sunt unanim recunoscute şi

pot fi cu uşurinţă redactate în textul lucrării. Spre exemplu în domeniul medical abrevieri

de genul ADN sau ARN sunt acceptate şi înţelese în orice eseu academic.

În privinţa introducerii unor abrevieri specifice, Bjorn Gustavii afirmă că „acestea

ar trebui introduse la început prin explicarea lor, pentru ca mai apoi să poată fi folosite

doar prin prescurtare”.24 Totuşi, fără a fi nevoie de explicarea abrevierilor în textul cursiv

al lucrării, ele pot fi definite în pagina de început, unde se precizează definiţia lor folosite

în lucrare. Pentru eleganţa textului academic este indicată consecvenţa în folosirea

abrevierilor sau a întregului termen. Amestecul abrevierilor cu a termenilor neabreviaţi

poate cauza o fragmentare a cursivităţii lucrării. Spre exemplu, dacă se alege folosirea

abrevierii î.Hr. la începutul lucrării, autorul trebuie să fie consecvent folosirii acestei

abrevieri pe întreg cuprinsul eseului, fără a folosi mai apoi forma lungă, înainte de

Hristos.

24 Bjorn Gustavii, How to write and Illustrate a Scientific Paper, p.113.

2.5. Bibliografia

O parte importantă a lucrării academice o reprezintă bibliografia propriu-zisă. Pe

de o parte importanţa bibliografie dezvăluie bogăţia informaţională cercetată, iar în

acelaşi timp consemnează lucrările analizate care pot fi studiate şi de alţii. Redactarea

bibliografiei diferă de obicei în funcţie de editură şi publicaţie, însă există totuşi câteva

reguli general acceptate. Lista bibliografică începe întotdeauna prin prezentarea numelor

autorilor şi nu a cărţilor scrise de ei, de aceea redactarea bibliografie în privinţa numelor

Ştefan Lupu recomandă următoarele:25

Titlurile vor fi scrise în ordinea alfabetică a autorilor Numele autorului este scris cu majuscule reduse, urmat de un spaţiu După nume urmează iniţiala prenumelui, urmat de un punct şi de o virgulă,

iar apoi urmează prenumele Când un autor are mai multe titluri în bibliografie numele lui nu va fi repetate

de fiecare dată ci va fi înlocuit cu o linite de 14 mm, urmată de o virgulă Titlurile operelor aceluiaşi autor vor fi puse în ordine cronologică. Textul va fi scris în corpul 12 Primul rând al fiecărui titlul va începe din marginea din stânga, însâ rândurile

succesive ale aceluiaşi titlu vor avea un aliniat de 20 mm

Când o lucrare prezentată în bibliografie are doi autori, întrei ei se va pune

conjuncţia şi sau semnul &, însă dacă o lucrare are mai mult de trei autori se trece doar

numele primului autor urmat de menţiunea et al (şi alţii). Dacă dintre cei doi sau trei

autori ai lucrării cercetate, unul dintre ei are calitatea de editor sau coordonator, această

calitate trebuie trecută între paranteze, imediat după prenumele editorului.

În cazul în care nu apare numele autorului în cartea cercetată, la bibliografie

această carte va fi precedată de 3 asteriscuri urmate de virgulă (***,). În ce priveşte

ordinea de plasare în interiorul bibliografiei, cartea a cărui autor nu este menţionat, se va

plasa în ordinea alfabetică a titlului publicaţie şi nu după numele autorului care lipseşte.

În completarea acestor reguli pentru tehnoredactarea bibliografiei, Radu Ilie

sugerează următaorele:26

Dacă în bibliografie se înscrie un studiu dintr-o lucrare colectivă sau dintr-o publicaţie periodică, folosim numele şi prenumele autorului,

25 Ştefan Lupu, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, pp 121-12326 Ilie RAD, Cum se scrie un text ştiinţific, Polirom, Iaşi, 2008, pp. 161-163.

urmate de titlul articolului, la care se adaugă prepoziţia în, după care sunt prezentate datele cărţii respective. Exemplu:

o Rad, Ilie, „Aspecte ale cenzurii literare”, în Marian Petcu

(coordonator), Cenzura în spaţiul cultural românesc, Comunicare.ro, Bucureşti, 2005, pp.267-278.

Dacă editura, localitatea sau anul nu sunt menţionate pe foaia de titlu, atunci vor fi făcute menţiunile: f.e. („fără editură”), f.l. („fără localitate”), respectiv f.a. („fără an”).

Dacă o carte este tradusă în limba română este obligatoriu să se menţioneze numele traducătorului. Acest lucru se va face după titlul cărţii, după care se pune punct şi se începe cu formularea: Traducere de Ana Ene. De asemenea nu este nevoie a se menţiona titlul ediţiei originale.

2.6. Corectura finală

Aşa cum bine remarca Thomas S. Kane „a scrie nu înseamnă doar a arunca

câteva cuvinte pe o pagină ci necesită cel puţin trei paşi: gândire, scriere şi rescriere; iar

dacă e nevoie re rescriere atât timp cât îşi permite timpul şi răbdare”.27 De aceea înainte

de tipărirea finală, Ştefan Lupu sugera următoarele priviri atente asupra unor puncte

sensibile cum ar fi următoarele:28

Să nu se despartă unităţile inseparabile: date calendaristice, nume, sigle etc.. Să se evite despărţirea în silabe de pe o pagină pe alta, de pe o coloană pe alta.

Să nu existe rânduri <<orfane>> şi <<văduve>>, sau rânduri <<lăbărţate>>. Să nu existe pagini în care textul acoperă mai puţin de 1/5 din dimensiunea ei. Acolo unde nu este, numărul paginii să se pună cu creionul într-un colţ. Pentru claritate, pe paginile unde sunt imagini, să se verifice distanţa între text şi

imagine, tabulatoarele sau alineatele la textul care înconjoară imaginea pe dreapta.

Să se verifice dacă titlurile şi numerele de pagină din cuprins corespund cu cele din interiorul lucrării.

Să se confrunte titlurile, semnăturile, integralitatea textului, semnele de punctuaţie cu cele din original.

Să se verifice numele de persoane, localităţi (în special cele străine) şi datele calendaristice.

Să se facă diferenţierea între capitole, titluri şi subtitluri, aşa cum este în original. Notele de subsol să fie cu 2p. mai mici decât textul de bază şi să fie aşezate pe

aceeaşi pagină unde este referinţa. Caseta tehnică să fie cu 1,2 p. mai mică decât textul de bază.

27 Thomas S.Kane, The Oxford Essential Guide to Writing, p.17.28 Ştefan LUPU, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în teologie, p. 81.

Titlurile şi subtitlurile să nu fie despărţite în silabe; dacă sunt prea lungi şi trebuie despărţite în două sau în mai multe rânduri să se urmărească unităţile logice.

Să se folosească întâi ghilimelele de tipul „” şi apoi cele de tipul << >>.

Riscul major al tehnoredactării unei lucrări ştiinţifice îl reprezintă lipsa citirii şi

recitirii textului redactat. În redactarea unui eseu academic se pot strecura din neglijenţă

anumite erori care la o primă citire pot trece neobservate. De aceea aceste ultime principii

prezentate de Ştefan Lupu pot corecta înainte de tipărire orice greşeală strecurată în

timpul redactării.

3. Concluzii

Orice demers teologic academic presupune o muncă asiduă de cercetare şi analiză.

Rezultatele obţinute în activitatea profesională, în cercetarea ştiinţifică, în creaţia tehnică

şi artistică ori în munca de conducere depind din ce în ce mai mult de posibilităţile de

informare şi documentare rapidă şi de calitate în domeniile respective. Informarea şi

documentarea capătă o importanţă deosebită, devenind funcţii sociale noi, care depăşesc

sfera învăţământului. Informarea şi documentarea intervin în determinarea temelor de

cercetare şi de proiectare, dar şi în realizarea cercetării şi a transpunerii în practică a celor

proiectate, din momentul conceperii şi până în stadiul final.

Nu se poate aborda vreun proiect fără o temeinică documentare în prealabil şi pe

parcurs. Toată această muncă de cercetare se va materializa în procesul de redactare şi

în special de tehnoredactare a lucrării.

Cu toate că există mai multe stiluri de redare şi tehnoredactare, autorul operei

academice trebuie să respecte normele generale indicate de coordonatorul lucrării sale.

Fiecare universitate este liberă să folosească un sistem propriu în redactare şi

tehnoredactare, sistem care se încadrează în normele generale universale. De asemenea

editurile care aleg să publice o lucrare ştiinţifică pot sugera anumite reguli specifice care

de asemenea se încadrează în scheletul normelor general acceptate.

În prezentarea acestui eseu s-a urmărit linia academică de redactare şi

tehnoredactare a Institutului Teologic Baptist din cadrul Universităţii Bucureşti. De

remarcat este faptul că aceste norme şi principii nu au menirea de a-l îngrădi pe scriitor,

ci au scopul de a-i uşura munca academică. În acelaşi timp însuşirea acestor norme de

către autorul lucrării ştiinţifice va aduce beneficii uriaşe în ce priveşte o mai bună uzanţă

a timpului destinat scrierii şi cercetării.

BIBLIOGRAFIE

1. BENGA, Daniel, Metodologia studiului şi cercetării ştiinţifice în teologie,

Sofia, Bucureşti, 2003.

2. CHELCEA, Septimiu, Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,

un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane,

Comunicare.ro, 2007.

3. GUSTAVII, Bjorn, How to write and Illustrate a Scientific Paper, Cambridge

University Press, Cambridge, U.K. 2008.

4. HALL, George, How to write a paper, BMJ Books, London, 2003.

5. KANE, S.,Thomas The Oxford Essential Guide to Writing, Berkley Books,

New York, 2000.

6. KATZ, Jay, Katz, From Research to Manuscript, A guide to Scientific

Writing, Springer, Nederlands, 2006.

7.LUPU, Ştefan, Ghid practic pentru elaborarea unei lucrări ştiinţifice în

teologie, Sapienţia, Iaşi, 2000.

8. RAD, Ilie, Cum se scrie un text ştiinţific, Polirom, Iaşi, 2008.