TEHNICI DE REDACTARE

Autor: Lect.univ.drd. Coman Ruxandra-Marilena

Specializarea: JURNALISM

Semestrul în care se studiază disciplina: II

Forma de examinare: a) pe parcurs conform calendarului disciplinei

b) examen final

Numarul de credite: 5

Obiectivele cursului: Generale: însuşirea problematicii disciplinei prin tratarea celor mai importante elemente ale tehnicii de redactare; însuşirea principalelor tehnici de redactare utilizate in demersul jurnalistic; identificarea metodelor si tehnicilor specifice de redactare in fiecare dintre genurile jurnalistice importante . Specifice: cunoaşterea tehnicilor de redactare în funcţie de tipul de presă/ public receptor/ genuri ziaristice; observarea de către studenţi a diferitelor tehnici de redactare în texte de autori recunoscuţi în peisajul presei romaneşti; lărgirea orizontului de cunoştinţe şi deprinderi in domeniul redactarii jurnalistice; iniţierea în toate ipostazele şi etapele activităţii de redactare jurnalistică.

Competenţe şi abilităţi dobândite de studenţi: La sfârşitul cursului studenţii vor fi în măsură să redacteze conform criteriilor specifice fiecărui gen jurnalistic texte diverse adaptate mai multor tipuri de presă. Studenţii vor putea recunoaşte calităţile şi defectele unor texte jurnalistice din presa actuală. Studenţii vor fi în măsură să parcurgă în mod corect şi eficient toate etapele activităţii de redactare jurnalistică.

TEMATICA DE CURS

1.Tipuri de redactare jurnalistică; 2.Constructia textului jurnalistic. Text/ discurs jurnalistic; 3.Operatiuni utilizate in redactare: aproximarea, citarea, parafrazarea, rezumarea

faptelor etc.; 4.Aspecte ale cultivarii limbii romane literare in presa.Evitarea abaterilor de la

norma; 5.Stil jurnalistic/ limbaje de presa; 6.Limbajul figurativ in textul de presa; 7.Modalitati de sporire a expresivitatii in textul de presa; 8.Tehnici de redactare in functie de genurile ziaristice; 9.Stirea, articolul tip feature, interviul –tehnici de redactare; 10.Reportajul, ancheta jurnalistica –tehnici de redactare; 11.Editorialul –tehnici de redactare; 12.Pamfletul –tehnici de redactare; 13.Recenzia, cronica dramatica/ de film –tehnici de redactare; 14.Tehnici de redactare tendentioasa.

TEMATICA DE SEMINAR

1. Analiza unor texte jurnalistice aparţinând unor diferite genuri din perioade diferite

urmarindu-se diferentele in redactare. Analiza modalitatilor de constructie a textului jurnalistic si evidentierea criteriilor de organizare discursiva;

2. Analiza modalitatilor de aproximare, citare, parafrazare in texte jurnalistice diferite si analiza modalitatilor de redactare a titlului/sapoului/paragrafului initial si final. Analiza erorilor de redactare identificate de studenţi pe baza monitorizării presei scrise pe parcursul unei anumite perioade; analiza unor texte jurnalistice lipsite de calităţi. Evidenţierea cauzelor eşecului în redactare;

3. Analiza unor texte jurnalistice considerate de studenţi remarcabile. Argumentarea valorii acestora; 4. Analiza unor texte jurnalistice pentru evidentierea tendinţelor actuale in presa

scrisa romaneasca; 5. Redactarea unor texte jurnalistice aparţinând unor diferite genuri ziaristice: stire,

feature, interviu; 6. Redactarea unor texte jurnalistice aparţinând unor diferite genuri ziaristice:

reportaj, ancheta jurnalistica; 7. Redactarea unui editorial, pamflet, recenzie, cronica. ;

Cursul nr.1

Tipuri de redactare jurnalistică

Obiectivele cursului: Însuşirea trăsăturilor esenţiale ale scriiturii jurnalistice; însuşirea modalităţilor optime de redactare a unui text jurnalistic ţinând cont de publicul ţintă, organizarea ideilor, tipul de publicaţie şi de gen ziaristic.

Cuvinte-cheie: tehnici de redactare, procesul redactarii, scriitura jurnalistica.

Ceea ce este esenţial în scriitura jurnalistică ţine de redarea obiectivă a faptelor

importante, a informaţiei – cheie. Subiectul unei relatări suportă interpretări, variante conotative cu imponderabile ale rafinării stilistice şi ale retoricii pasionale, deraieri ocazionale de la factual (în anumite genuri ziaristice), către opinabilul netestabil şi labirintic. Acestea nu justifică nicio discrepanţă între modalităţile abordării şi subiectul reflectat în materialul de presă – se recomandă un echilibru între temă şi tonul relatării, între ceea ce se spune şi cum se spune, între factual şi opinabil, între subiectul tratat şi registrul stilistic. O temă minoră abordată dintr-un unghi nepotrivit, cu inflamări retorice, cu emfază nejustificată, cu tactica stilului ornant, este ipostaza jurnalismului secundar, de factură senzaţionalistă.

Imaginile de o anumită plasticitate conferă textului jurnalistic atractivitate, desigur, însă nu trebuie să obstrucţioneze denotaţia iniţială ( o metaforă jurnalistică explicită este mai simplu de decodat, pe când metafora implicită, a poeziei de exemplu, este mai ermetică). Jurnalistul nu trebuie să-şi asume riscul bulversării cititorului cu un limbaj figurativ prea complicat. Epitetul jurnalistic înclină spre ornamentare, personificare, cel metaforic se regăseşte mai degrabă în beletristică. Comparaţia jurnalistică are nevoie de un context mai clar de decodificare, iar distanţa între comparat şi comparant nu poate fi prea mare; comparantul nu trebuie împrumutat dintr-o sferă puţin cunoscută publicului-ţintă (într-un articol de revistă literară, un oarecare poate fi comparat cu un personaj din mitologie, din istorie, din beletristică; într-un articol de revistă glossy, acest lucru ar fi riscant, fără explicaţii ulterioare).

Cu o vastă literatură străină de specialitate citată, C.F. Popescu recomandă alternarea propoziţiiilor scurte şi a celor lungi, explicarea termenilor din jargoane, folosirea verbelor de acţiune, la diateza activă, frazarea ritmată, textul caracterizat de concizie, densitate, claritate, ultima cerinţă fiind indispensabilă câştigării lizibilităţii (Popescu, C.F.; 2003:74-76, passim). Autorul român aminteşte, printre formulele lizibilităţii calculate peste hotare, pe cea numită easy listening formula (adunarea cuvintelor bisalabice şi plurisilabice dintr-un text, calcularea unei medii, cifra 12 fiind considerată cea optimă). Se accentuează faptul că, pentru redactarea unui text de presă, este indispensabilă acurateţea, echivalată cu exactitatea informaţiei, reprezentată de ierarhizarea corectă a informaţiilor, de citarea corectă, de precizarea fără lacune a cifrelor, a numelor de persoane şi de instituţii, a relaţiilor exacte stabilite între persoane şi între fenomene (Popescu, C.F.; 2003: 125).

Constantin Stan consideră că procesul de redactare pare a fi mai degrabă un proces tehnic ce se supune unor reguli , unor principii (Stan, C.; 2000:11). Atribuirea trebuie

făcută corect (numele, funcţia celui de la care s-a obţinut informaţia citată), claritatea este esenţială (propoziţii de 17-18 cuvinte), echilibrul şi onestitatea sunt fundamentale. În presă, ordinea este înainte de orice psihologică, prevalând emoţionalul, sensibilul în dauna raţionalului (idem, p.42). Redactarea poate urma planul cronologic, descriptiv; abordarea dialectică (teză-antiteză- sinteză) este pertinentă în textele argumentative (idem, p.44-46, passim).

În lucrările de specialitate se oferă indicaţii referitoare la modalităţile optime de redactare a unui text jurnalistic. J.J. Van Cuilenburg prezintă în Stiinţa comunicării o diagramă referitoare la gradul de dificultate a textelor, pe următoarele coordonate:

-lexicul (neologismele şi termenii puţin uzuali îngreunează lectura); -structura propoziţională (enunţurile lungi sunt nerecomandate); -densitatea conceptuală (referitoare la numărul propoziţiilor secundare);

-interesul uman (textele mai inteligibile sunt cele care vizează omul, mai puţin abstracţiile) (Van Cuilenburg, J.J. et alii, 2000:151). O scriitură de presă plană, searbădă, nu va atrage cititorul. Este important ca jurnalistul să confere un relief ideatic pe care să îl completeze cu unul stilistic, respectând specificul fiecărui tip de articol de presă.

Cercetătorii au remarcat faptul că procentul de <<creativitate> > jurnalistică nu constă în a căuta cu lampa lui Diogene epitete, comparaţii, metafore, personificări(…), ci în modul de a gândi informaţiile din perspectiva unui corpus care să spună ceva cititorului, într-un anume fel de exprimare, nici epatant, nici vulgar, nici încifrat, nici batjocoritor, după un precept vechi de când lumea: vorbirea adevărului e simplă. (Vişinescu, V.; 2002: 90).

A discuta despre principiile redactării în cazul <<scriiturii>> de presă= acurateţe, claritate, credibilitate, stil potrivit, înseamnă a vorbi, implicit, despre particularităţile stilului textelor ce se încadrează în limbajul jurnalistic, iar coerenţa unui text este dată de concordanţa dintre informaţia pe care acesta o comunică unui auditoriu, forma de expresie aleasă şi aşteptările auditoriului în legătură cu acestea, consideră Luminiţa Roşca (în Coman, M., coord., vol. II, p.48).

Sunt cunoscute în terminologia jurnalistică tehnici de redactare precum cea a piramidei obişnuite, a piramidei inversate sau a celei circulare, tehnica redactării titlului în trei timpi, tehnica numită coş de sobă din olane –Un articol trebuie să fie alcătuit dintr-o suită de elemente îmbucate unul într-altul. (Gaillard, Ph.;2000:124).

Redactarea unui text jurnalistic respectă cerinţele oricărui alt stil : ● proprietatea termenilor ● claritatea ● concizia ● varietatea ● expresivitatea ● originalitatea (detalii în Chelcea, S.; 2003)

Claritatea ideilor şi a limbajului rezultă în urma utilizării enunţurilor transparente cum le numeşte Andra Şerbănescu în lucrarea Cum se scrie un text (2000:190). În plus, este necesară formularea explicită, marcarea clară a relaţiilor logice cu ajutorul conectorilor temporali (pe urmă), spaţiali (aici), ai adiţionării (în plus), etc. (op.cit., p.191) Concizia, varietatea structurilor gramaticale, evitarea repetiţiilor, cuvintele concrete, naturaleţea, expresivitatea, eleganţa (idem, p.203) sunt recomandate de toţi specialiştii domeniului.

În capitolul referitor la Ordinea de prezentare a ideilor sunt propuse: organizarea pe axa temporală ( întâlnită în textul narativ)/ organizarea pe axa spaţială ( descrierea,

ce are atât rolul de a crea un context strict necesar înţelegerii ştirii, cât şi rolul de a sugera atmosfera, <<culoarea locală >>, ajutându-l pe cititor să vizualizeze evenimentele). (idem, p.143) Ordinea logică vizează o gradare ascendentă.

Specialiştii domeniului recomandă prudenţă în utilizarea eufemismelor (căci pot masca adevărul), a sinonimelor, a jargoanelor, a cuvintelor abstracte, a adjectivelor, a argoului. Obiectivitatea este echivalentă cu acurateţea, nu cu afişarea de spectaculos a stilului înflorit. O propoziţie – o idee. Cronologia trebuie respectată, altfel are loc devierea în beletristic. Cele mai bune modalităţi de a impune o idee este exemplul revelator, definiţia, aproximarea datelor / statisticilor, comparaţia ~analogia cu un element familiar cititorului.

A redacta un text de presă reuşit din punctul de vedere al efectului asupra receptorului înseamnă şi a preciza clar, fără ambiguitate, unghiul de abordare a subiectului tratat. Acurateţea se referă la indicarea completă a sursei, cu nume, funcţie, cu specificarea gradului de implicare în eveniment, dacă este posibil; explicarea termenilor dificili care apar în comentariile unor intervievaţi (neologisme, termeni livresti sau de jargon); detalierea; citarea corectă fară decontextualizare şi fără trunchiere.

Melvin Mencher numea jurnalistul un amestec de artist, santinelă, lucrător public şi informator. (Mencher, M. ; 1987 : XIV). El vorbeşte despre puterea unei propoziţii simple declarative.(ibidem), despre acurateţe – ce ţine de corectitudinea gramaticală, de afirmaţiile verificate la multiple surse. (idem, p.18) O ştire bine redactată este scrisă într-un limbaj clar, direct, cu informaţia logic organizată. Mencher aminteşte deviza lui Joseph Pulitzer: Acurateţe, acurateţe, acurateţe şi propune acel tip de redactare ce face ca un text să fie corect atribuit, echidistant şi imparţial, obiectiv şi scurt, deci să aibă acurateţe. A scrie bine se referă la claritate, simplitate, cu evitarea clişeelor şi a redunanţelor.(idem, p.55). Este citat Mark Twain cu cele patru principii ale unei scriituri de presă reuşite : acurateţe (registrul stilistic potrivit situaţiei); claritate (fără ambiguităţi, fără exprimări vagi) ; capacitate de convingere (textul sună adevărat) ; naturaleţea stilului (idem, p.148). Melvin Mencher aduce în discuţie concizia, în următorii termeni: Toate activităţile creative au la bază arta omiterii. Mai puţin înseamnă mai mult. (Mencher, M.;1987:51) Importantă este capacitatea jurnalistului de a opera selecţii în urma cărora esenţialul să iasă în evidenţă, succint. Jurnalistul trebuie să relateze despre un eveniment pe care îl analizează, cât mai clar şi mai succint. Simplitatea expresiei se referă la propoziţii scurte, cuvinte scurte, coerenţă şi structura logică a poveştii. (idem, p.53). Clişeele şi redundanţele dăunează obiectivităţii unei scriituri de presă directe şi clare. Lipsa accentuării unui singur detaliu important demonstrează inabilitatea jurnalistului de a controla povestea(idem, 105). Autorul consideră că, în presă, eufemismele estompează adevărul. (idem, p.151).

În opinia lui Mencher, un text jurnalistic trebuie redactat respectând următoarele cerinţe:

-exprimare clară, precisă, convingătoare; -propoziţii scurte; -adecvare la situaţia de comunicare; -lizibilitate; -vocabular simplu. Cuvintele centrate pe interesul uman sunt cele mai indicate. Autorul recomandă

evitarea jargoanelor, limbajul omului obişnuit va avea efect mai mare asupra cititorului. Ilustrările şi exemplele pot deveni simboluri ale ideilor şi evenimentelor. (idem, p.168). Nu este preferabilă exuberanţa adjectivală. (idem, p. 177).

În voluminosul studiu Writing and Reporting the News cercetătorii de la

Universităţi americane de prestigiu – New York şi Boston– Mitchell Stephens şi Gerald Lanson discută despre ceea ce în engleză se numeşte the reporter`s craft – îndemânare, pricepere. Autorii îi sfătuiesc pe ziarişti să respecte proprietatea termenilor (în engleză, verbele atribuirii sunt specializate în anumite colocaţii) (Stephens, M.; Lanson, G.; 1986:10); să redacteze într-un stil direct şi simplu - Un text bun este clar şi concis. (idem, p.15), ceea ce înseamnă că trebuie respectate cerinţele clarităţii – Înfloriturile literare, termenii obscuri şi jargonul pot să impresioneze; argoul poate să amuze, dar pentru a comunica în mod clar jurnaliştii trebuie să utilizeze un vocabular mai uşor de înţeles (ibidem). Termenii din limbajele specializate dăunează şi ei efortului de lectură al cititorului, creând confuzie şi plictiseală în rândul profanilor.

Clişeele, metaforele moarte, personificările exagerate dăunează unui stil alert şi atractiv. Un jargon indescifrabil, eufemismul prea ambiguu, termenii care etichetează denigrator, termenii sexişti, limbajul depersonalizator –umanul apelat cu termeni ai nonumanului, sunt tehnici ale manipulării şi ale dezinformării (Bloom, Lynn Z.; 1985:12-35, passim). În lucrarea Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Gilles Ferréol şi Noël Flageul recomandă precizia şi claritatea obţinute prin înlănţuirea logică, construcţia cea mai simplă subiect-predicat- complement, prin folosirea corectă a operatorilor logici implicaţi în relaţionarea de tip analogic, disjunctiv, cauzal, etc. Lexicul concis, precis, termenii adaptaţi situaţiei de comunicare, frazele scurte, expresia originală, structura cea mai inteligibilă - o singură idee expusă într-o frază, chiar într-un singur paragraf, toate acestea sunt punctele esenţiale pentru redactarea unui text reuşit la nivel stilistic, gramatical, pragmatic.

Jean-Luc Martin Lagardette consideră că scriitura jurnalistică privilegiază concizia, descrierea faptelor, vulgarizarea. Este un stil în căutarea eficacităţii: puţine cuvinte, evitarea digresiunilor şi are drept ţintă atât inteligenţa, cât şi sensibilitatea cititorului, fiind caracterizat în primul rând de sim-pli-ta-te. (Lagardette, J-L.; 2005:39). Esenţialul trebuie plasat la început de paragraf: logica ideilor bine pusă la punct; esenţialul înseamnă rigoare şi justeţea expresiei. Simplitatea nu înseamnă sărăcie lexicală, nici facil. Explicaţiile multiple aduc un plus de comprehensabilitate, dar trebuie evitate frazele lungi. Informaţia necesită ierarhizarea strictă. Unghiul de abordare ales iniţial trebuie păstrat până la sfârşit. Un articol constituie un tot dinamic. Dacă, în interior, mai multe energii trag în direcţii diferite, dinamica întregului riscă să se năruie. (idem, p. 83).

Jose de Broucker (1995 : 21) vorbeşte despre justeţe (justesse) – cuvântul just, limbajul potrivit, logica potrivită, tonul potrivit fiecărui articol(…),pentru a caracteriza munca jurnalistului profesionist, cel care nu este un autor de ficţiune, de roman, dar este un profesionist al cuvântului, al frazei, al descrierii, al portretului, al imaginii, al naraţiunii (recit), al dialogului, al scenariului.(idem., 29). Publicul ţintă este cel care insipiră, în practica jurnalistică, direcţii de adoptare a unui anumit tip de limbaj – mai formal ori mai informal. A scrie concis, lizibil, interesant, credibil, reprezintă reguli de aur pentru jurnalişti.(op.cit., p.71). de Broucker oferă şi un tablou al memorizării (1995: 94) exemplificând cu fraze de la 12 la 40 de cuvinte, în primul caz mesajul fiind reţinut în proporţie de 100% , în ultimul, 30% din mesaj este reţinut. Lizibilitatea creşte în textele care fac apel la imagini concrete, la structura simplă: Subiect – Predicat – Complement. Limbajul exact – cuvântul potrivit, concis, viu, neologismele şi jargoanele folosite cu masură, obiectivitatea (neechivalată cu pasivitatea), sunt ţinte dificil de atins de către jurnaliştii aflaţi la început de drum. (1995: 119).

Obiectivitate-subiectivitate.Obiectivitatea este o necesitate, dar factualul şi opinabilul sunt despărţite de o linie fluctuantă, cu deraieri periculoase înspre terenul manipulării atunci când jurnalistul nu-i face clară cititorului demarcaţia între judecata de valoare proprie viziunii ziaristice şi realitatea evidenţei. Jurnalistul este în primul rând om, cu pasiunile şi temerile lui, cu gusturile şi opţiunile proprii, dar în faţa unui public căruia îi câştigă încrederea cu destulă greutate (dacă publicul este cât de cât pretenţios şi informat) trebuie să îşi controleze puseurile de subiectivitate nejustificată, să îşi tempereze tendinţele partizane, să îşi moduleze vocea publică în detrimentul celei interioare – în articolele care nu se încadrează în genurile de opinie. Ecoul glasului de profundă implicare într-o cauză, a vocii personalizate în acuzaţii şi detractări furibunde nu este permis în textul unei ştiri; doar editorialistul şi comentatorul de prestigiu, pamfletarul subversiv şi fanaticul polemist îşi permit defulări în petarde verbale, terapii prin scris în arena publică.

Obiectivitatea apare atunci când, cu toate că adevărul are mai multe feţe (tot atâtea câţi martori la eveniment sunt), jurnalistul reuşeşte să asambleze toate informaţiile într-un bloc unitar, să lase fiecare voce să fie auzită, să nu suprainformeze, să nici nu lase deoparte informaţii esenţiale. Scriitura trebuie să fie echilibrată – în ton, în oferirea argumentelor citate de la părtile implicate. Acesta ar fi idealul obiectivităţii în redactarea materialelor strict informative.

Obiectivitatea este o condiţie sine qua non , totuşi pare imposibil de atins cu adevărat. Simpla dorinţă a jurnalistului de a fi mai expresiv, de a alege un termen mai colorat sau mai viu, de a impacienta cititorul provocându-l cu exclamaţii sau cu o punctuaţie implicând ironia, utilizarea unui anumit apelativ, a unui anumit adverb, afectează, intenţionat sau nu, valoarea de obiectivitate a informaţiei. (Sorin Preda, în lucrarea sa din 2006-a, oferă următorul exemplu: Încă 50.000 de apartamente pentru tineri - titrează un ziar guvernamental, spre deosebire de Doar 50.000 de apartamente pentru tineri – titrare într-un ziar guvernamental).

Note de subiectivitate în ştiri: Scandalagii recidivişti nu prezintă pericol social, cel puţin asta se poate deduce din decizia instanţei gălăţene care a dispus lăsarea în libertate a cinci membri recidivişti ai unei grupări care terorizează de luni de zile nordul judeţului Galaţi. ( gardianul.ro , 13.03.2009)

In materiale de presă strict utilitare, în ştiri, poziţia neutră a jurnalistului rezidă în oferirea detaliilor spaţiale, temporale precise, cu nominalizarea martorilor şi a actanţilor într-un eveniment, cu nominalizarea sursei, fără determinări tendenţioase, fără figuri de stil. Componenta subiectivă se face simţită în articole de comentariu, în pamflete etc., prin interjecţii, puncte de suspensie, exclamaţii şi interogaţii retorice, epitete inflamate, elemente de oralitate, antifraze, stridenţe argotice.

Neutralitatea maximă – absenţa valorizărilor şi a comentariilor subiective, nu înseamnă că textul trebuie să fie lipsit de relief, searbăd, incolor. Un detaliu semnificativ din decor, din imaginea unei persoane, poate dinamiza textul. Relatarea nu înseamnă povestire şi spectacol - oricum şi oricât de mult ar avea de spus jurnalistul.

In spaţiul românesc, Aurelia Lăpuşan şi Raluca Petre, echivalează obiectivitatea cu păstrarea distanţei faţă de evenimente, cu oferirea spaţiului de expresie tuturor părţilor implicate. (2005:51)

Bibliografie obligatorie: 1.Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Sorin Preda, Tehnici de redactare in presa scrisa, Editura Polirom, Iaşi, 2006 ; Bibliografie facultativa:

1. Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004 ; 2.Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic.

Genuri redactionale. Vol.I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; Teste grila: 1. Acuratetea unui text jurnalistic se refera la: a) atribuirea corecta a citatelor; b) claritate; c) atribuirea corecta a citatelor, claritate, ierarhizarea corecta a informatiilor 2. Constructia cea mai simpla in textul jurnalistic este: a) subiect-predicat-atribut; b) subiect-predicat-complement; c) nicio varianta nu este corecta. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa respecte cerintele

redactarii unui text jurnalistic. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa parcurga in

mod eficient toate etapele redactarii unui text jurnalistic. Timpul mediu necesar asimilarii cursului I: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului I: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat material

practic si teoretic referitor la trasaturile esentiale scriiturii jurnalistice.

Cursul nr. 2

Construcţia textului jurnalistic. Text/ discurs jurnalistic

Obiectivele cursului: Însuşirea etapelor necesare organizării unui text jurnalistic în funcţie de direcţia cronologică/secvenţială/ importanţei subiectului abordat. Definirea textului/discursului jurnalistic şi evidenţierea caracteristicilor acestora.

Cuvinte-cheie: discurs jurnalistic, analiza discursului, organizarea corpusului

textual.

Organizarea unui text poate urma direcţia cronologică sau secvenţială [(cu perspectivă majoră asupra unui eveniment important, cu întoarceri în trecutul mai apropiat sau mai depărtat, cu alternarea evenimentelor trecute şi prezente, juxtapunându-le, pentru a se pune în valoare reciproc - după cum recomandă Lynn Z. Bloom (1985:61))]. Există şi organizarea ce respectă importanţa subiectelor abordate (piramida inversată structurează ştirea de la detaliul semnificativ la informaţia mai puţin relevantă), iar organizarea textului în funcţie de secvenţele logicii cauzale, cu prezentarea rezultatelor obţinute – efecte, consecinţe, este şi cea mai recomandată de teoreticienii domeniului jurnalistic.

Discursul jurnalistic îşi atinge scopul cuantificând potenţialul retoric al ethosului (autoritatea unei surse credibile), pathosului (atingerea coardei sensibile a lectorului), logosului (construirea pe principiile logice a argumentării) –componentele aristotelice fuzionează într-o aceeeaşi dimensiune textuală.

Recomandările lucrărilor de specialitate se referă la:

limitarea unui paragraf la enunţarea unei singure idei; consecuţia paragrafelor asigurată de cuvinte de tranziţie, de conectori ai locului,

ai timpului, de conectori logici ai cauzei şi ai consecinţei; înlănţuirea logică a ideilor care au puncte comune, în paragrafe apropiate.

Retoricienii vorbesc despre logica internă a discursului (Sălăvăstru, C. ;

1996:10), despre faptul că efectele retorice nu pot face abstracţie de expresivitatea, frumuseţea şi armonia stilului (idem , p. 16).

Maria Cvasnâi Cătănescu remarcă existenţa unei polifonii publicistice, deoarece textul jurnalistic înseamnă, în mare măsură, şi rescriere, parafrazare, semnalare, transcriere nemodificată, combinare a unor discursuri preexistente (…). (Cvasnâi Cătănescu, M. ; 2006:59).

Textul jurnalistic poate activa formula dialogului trucat- simulare de schimb de replici produs fie prin dedublarea vocii autorului (…), fie prin aducerea în text a unei persoane şi voci străine. (idem, p. 69); de asemenea, apar formulele colajului enumerativ de citate, cea a expunerii adresate pentru a implica cititorul (idem, p. 75). Caracteristică stilului publicistic ar fi tocmai această polifonie explicită- combinarea vocii ziaristului cu alte voci (idem, p. 78).

În studiul dedicat analizei discursului, cercetǎtoarea Daniela Rovenţa-Frumuşani considerǎ textul o entitate caracterizatǎ printr-o dublǎ coerenţǎ : globalǎ (tema,

conexiunea titlu-contextualizare, compatibilitatea logicǎ şi semanticǎ a secvenţelor narative şi descriptive) şi localǎ ( conexiunea faptelor). (Rovenţa-Frumuşani, D.; 2005 :98). Referitor la discursul mediatic, autoarea atrage atenţia cǎ, în logica informaţiei facile şi rapide, formulate retoric şi publicitar, (…) se instaleazǎ insidios: confuzia genurior şi actorilor, o intertextualitate generalizatǎ ( presa care se autociteazǎ), etc. (idem, p.119) În opinia autoarei discursul mediatic opereazǎ ca o naraţiune socialǎ coerentǎ care induce problematici şi ierarhii tematice (…) (idem, p.120), împrumutând caracteristicile mitului, legendei, povestirii folclorice (…). (idem, p.121).

José de Broucker recomandă organizarea corpusului textual pe criteriul coerenţei, al interesului, al maleabilităţii. (1995:79).

În lucrările de specialitate, discursul mediatic este definit în relaţie cu publicul- ţintă; de aici rezultă proeminenţa dimensiunii pragmatice şi a componentei-scop (informativitate, actualitate, persuadare).

Din pricina acestei dimensiuni pragmatice cu cea mai mare valoare discursivă, caracterul obiectiv al comunicării mediatice are o anumită labilitate.

Discursului mediatic i-au fost reproşate procesul de ficţionalizare a realului, redundanţa, construcţia unui real propriu prin montajul secvenţelor selectate din cotidian (vezi P.Charaudeau, în Preda, S., 2006-b:12).

Discursul mediatic se impune prin componentele ce ţin de co–interesarea cititorului, de seducerea acestuia şi de obţinerea acordului. (pentru detalii, Preda, S.- b:115-151, passim).

Este o abatere deontologică emfatizarea componentei seductive, în momentul în care logica discursului deviază de la principiile argumentaţiei juste, cu rigoarea celor spuse, cu respect faţă de coerenţă, faţă de adevăr, etc. Se consideră că discursul este anterior textului- Discursul ca eveniment, ca generare este un proces premergător produsului obţinut care este textul (scris sau oral). (Rovenţa-Frumuşani, D.;1999:108). Discursul nu poate fi conceput în afara unui context- verbal, existenţial al referinţelor, situaţional, acţional al fragmentelor discursive ca acte lingvistice, psihologic al intenţiilor, dorinţelor, credinţelor (ibidem). Autoarea citată aminteşte taxonomia lingvisticii germane referitoare la texte de tip narativ/ descriptiv/ expozitiv (analiză, sinteză)/ instructiv/ argumentativ. (idem, p.109). În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii se precizează: Dacă textul este o secvenţă structurată de expresii lingvistice, discursul este un eveniment comunicativ, manifestat printr-un comportament lingvistic. (Bidu - Vrânceanu, A. et alii, 2005:184) Textul este o compoziţie alcătuită după nişte reguli precise. Caracterul unitar al textului este conferit de: -coeziunea la nivel sintactic (obţinută prin apelul la recurenţă, paralelism, parafrază, elipsă, pro-forme de tipul pronumelor, la marcatori temporali şi spaţiali, ş.a.);

-coerenţa la nivel semantic (sensul global al textului nu reprezintă suma sensurilor componentelor, iar propoziţiile trebuie să aibă acelaşi referent în realitate) . (idem, p. 536-538, passim).

Luminiţa Roşca, în lucrarea dedicată producţiei textului jurnalistic, precizează faptul că ceea ce se numeşte compoziţie se referă strict la producţia şi construcţia textului jurnalistic, adică identificarea şi asamblarea unor structuri textuale diverse într-un tot cu finalitate unică, în conformitate cu un sistem de reguli prestabilite . (Roşca, L.; 2004:101) Autoarea consideră că limbajele se constituie dintr-o sumă de texte şi din tot ce înseamnă producţie, construcţie, receptare a acestora. Limbajele conţin texte, dar şi orice text conţine trăsăturile limbajului pe care îl reprezintă. (idem, p.49)

Sunt evidenţiate aspectele definitorii ale textualităţii, pornind de la teoriile lui Beaugrande şi Dressler, din 1981: coerenţa – un text trezeşte aşteptări şi este coerent în raport cu un receptor sau cu o comunitate de receptori; coeziunea – referitoare la anumite structuri sintactico–semantice precum referinţa, substituţia, elipsa, conjuncţia, paralelismul, repetiţia, timpul; intenţionalitatea emiţătorului; acceptabilitatea receptorului faţă de enunţ- interesul faţă de un text este cu atât mai mare cu cât cititorul este mai atras de tema propusă, cu cât are mai multe informaţii dobândite în prealabil în legătură cu subiectul tratat; informativitatea; situaţionalitatea; intertextualitatea.(idem,p.58-67, passim). Textul jurnalistic este o unitate tematică, lingvistică şi grafică, parte a sistemului mass-media, a cărei funcţie importantă e aceea de a relata despre evenimente publice. (idem, p.105). Este amintit faptul că pragmalingvistica a stabilit ca relaţiile de coerenţă sunt la nivel semantic şi privesc: trecerea de la vorbirea directă la cea indirectă; continuitatea tematică; elementele de tranziţie (şi, în plus, dar , similar cu, adverbe de loc şi de timp); conectorii argumentaţiei (ei bine, de altfel); pronumele; propoziţii marcator (să mă explic), etc. (idem, p.117-122, passim). În textul de presă apar: elemente ale vorbirii directe, indirecte (verbele de declaraţie sunt importante aici), vorbirea indirect liberă (inferenţa vorbirii autorului cu spusele altei persoane), vorbirea directă legată (idem, p.128-137, passim).

Titrarea.Manualele de jurnalism recomandă titlul clar, uşor de decodat, a cărui

construcţie să valorifice cât mai puţin procedeele ambiguiţăţii (în materialele strict informative mai ales). Tema anunţată de titlu trebuie să fie dezvoltată în corpul textului, nu rareori însă titlul este spectaculos- înşelător. Titrarea - supratitlu~titlu~subtitlu, presupune o întâlnire firească a elementelor sale, acestea aducând, în cascadă, informaţii complementare, evitându-se redundanţele, sinonimiile.

Un bun titlu are simţul concretului, este concis, simplu, cu apel la cuvintele-cheie din text. Supratitlul – titlul – subtitlul alcătuiesc un ansamblu solid de informaţie în cascadă, completându-se reciproc, fără redundanţe, cu accentuarea anumitor date de interes, fără a plictisi cu detalii inutile ce se pot refugia în textul propriu-zis. Un titlu bun are ecou în mintea cititorului. Îi trezeşte curiozitatea şi îi permite o lectură interesantă. Titlul incitativ este uşor de redactat, însă nu întotdeauna îşi onorează promisiunea de lectură ulterioară a unui text pe măsura anunţului–şoc.

Titlul şi şapoul ar trebui să constituie fragmente enunţiative de sine stătătoare., păstrându-şi o oarecare independenţă faţă de textul propriu-zis.

Cristian Florin Popescu recunoaşte puterea de influenţare a titlului ce combină informativul cu incitativul (Popescu, C.F.; 2003:150).

Pentru Aurelia Lăpuşan şi Raluca Petre, autoarele unui curs de tehnici de redactare în presa scrisă, titlul trebuie să fie dinamic, vibrant, în formă afirmativă, cu verbe la diateza activă, cu evitarea adverbelor, adjectivelor, cuvintelor tehnice, savante. Concentrând informaţia esenţială a textului în maximum şapte cuvinte, titlul trebuie să fie aplicabil numai unui singur text (Lăpuşan, A., Petre, R.;2005:65).

Maria Cvasnâi Cătănescu denumeşte peritext verbal orice element care flanchează textul de presă propriu-zis şi precizează faptul că orice titlu jurnalistic ar trebui să respecte reguli precum cele referitoare la concordanţa între gradul de dificultate al textului şi competenţa de lectură a receptorului, lucru reflectat în criteriile conciziei, ale simplităţii la nivel lexical şi sintactic, ale non-ambiguităţii. Autoarea constată existenţa supralicitării elementului artificial, în unele titluri din presă -construcţii căutate, pentru obţinerea spectaculosului şi a şocantului.

Autoarea studiază: -gramatica titlului jurnalistic (titlul-cuvânt/ sintagmă/ enunţ);

-nivelul lexico- semantic: titluri ce conţin termeni generici- etnonime, nume ale apartenenţei regionale, ale profesiei, ale unor funcţii în politică; titluri ce acumulează nume proprii; titluri formate pe baza expresiilor colocviale, argotice, pe baza unor termeni neologici. Titlul care valorifică citatul este cel care, dacă reproducerea nu este fidelă, poate fi construit prin trunchierea, parafraza, înlocuirea unora dintre cuvintele rostite de persoana citată. Citatul îi permite jurnalistului să se retragă pe un plan secund, lăsând o voce competentă într-un domeniu să confere un plus de obiectivitate textului. El este şi o modalitate simplă de caracterizare prin limbaj- marcă a etosului unei persoane (Cvasnâi Cătănescu, M., în Rad, I. coord.; 2007: 50-55, passim). Citatul poate fi reprezentat de stilul direct sau poate fi redat în vorbire indirectă. Titlurile pot fi construite şi cu ajutorul procedeelor stilistice precum parodia cu sursă populară –Cine doarme după-amiaza, departe ajunge, cu sursa cultă –parodii clişeizate după Caragiale, Eminescu, cu sursă în fraze celebre, în sloganuri politice sau publicitare. (idem, p.55-65, passim). Titlul cu echivocuri ale omonimiei şi ale polisemiei este exemplificat din abundenţă. Figurile fonetice (rima- Mitică prins cu ocaua mică), de construcţie (enumerarea, paralelismul sintactic- Bursa creşte, băncile scad), cele semantice (antonomaza, comparaţia, metafora, metonimia) au un rol covârşitor în construcţia titrării cu presupoziţii şi implicaţii, în registrul ambiguităţii. (idem,p.72-90, passim).

În lucrarea dedicată cercetării limbajului publicistic, Stelian Dumistrăcel categorizează titlul de presă astfel: clasic/ bazat pe jocuri de cuvinte - cel care valorifică resursele stilistice ale semnelor de punctuaţie şi ale rimei/ cel care este redus la un citat/ cel reprezentat de o interogaţie sau de o exclamaţie (Dumistrăcel, S.; 2006:121).

Autorul oferă exemple de titluri în care formele idiomatice, titlurile unor opere cunoscute, citatele şi maximele celebre sunt destructurate prin următoarele procedee: detractio (Vorba dulce; Dar din dar), adiecto (La spartul târgului de carte; Viitor de dinozaur ţara noastră are), immutatio (Românul s-a născut mim; Unde ne sunt profitorii?), transmutatio (Puţini am fost, mulţi am rămas; Comisionul mare doboară firma mică) (idem, p. 135-147, passim).

Pornind de la teoria lui Eugen Coşeriu referitoare la mariajul cvasiobligatoriu între cuvinte (există o atracţie între cuvinte pentru a forma expresii ce apar de la sine înţelese- fată frumoasă, şarpe viclean), Stelian Dumistrăcel consideră că în presa scrisă există o tendinţă de a instaura, prin substituire, relaţii anormale între componentele enunţului ce reprezintă mariajuri obligatorii. (idem, p.158) Exemplele sunt edificatoare: Libertatea de expresie, Cu ochii-n 3,14, etc.

Sunt foarte agreate de jurnalişti titlurile bazate pe jocuri de cuvinte [Băncile americane –din plata statului în plata Domnului. (Cotidianul, 10.03.2009)]. Titlul bazat pe joc de cuvinte este cel care necesită, mai cu seamă, explicarea ulterioară detaliată în corpul articolului (contextul social, politic, trebuie cunoscut de către cititor, pentru ca acest tip de titlu să aibă un efect mai mare).

Titlul nominal, în formula enumerării, a caracterizării unei persoane/ situaţii politice/ ţări este uşor de construit şi preferat de unii jurnalişti, deoarece este concentrat şi, în pofida absenţei verbului, are ritm: Coreea de Nord: un dictator, trei fii, o singură rachetă.(Cotidianul, 10.03.2009). Într-un capitol intitulat Limbajul jurnalistic: între strategiile senzaţionalului şi tentaţia clişeului din lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală, Rodica Zafiu exemplifică studiul despre retorica titlurilor cu următoarele categorii: titlul verbal; nominal - cel care riscă să rămână în domeniul sensurilor abstracte şi generale, al potenţialităţilor care nu ating criteriul adevărului; narativ- rezumat al unei poveşti simple, cu personajele sale principale; titlul în care apare desemnarea epică, prin nominalizare şi localizare (Asasinatul din Bd. Carol); titlul în care se regăseşte desemnarea

tendenţioasă (sunt precizate apartenenţa etnică, profesională, etc.: Criminal turc la volan); titlul care declanşează presupoziţii în rândul cititorilor (Până şi în Mongolia, opoziţia a câştigat alegerile); titlul bazat pe jocul de cuvinte facil (calamburul, asocierea patronimelor cu origine în regnul animalier cu substantive comune înrudite: Poliţistul Pasăre fura porci); titlul antimetatetic (Onoarea justiţiei sau justiţia onoarei).

În subcapitolul dedicat formei expresiei în comunicarea prin presă din lucrarea Teoria Comunicării, Sultana Craia oferă exemple din presă de titluri-aluzie la scrieri celebre, parafrazate, modificate de ziarist în scopuri ironice. Sunt titluri care conduc cititorul, la prima vedere, pe o pistă falsă, pentru a-l uimi prin întorsătura lucrurilor, în conţinut. (Craia, S.; 2000:136). Cu intenţia nedeclarată deschis, jurnalistul poate pune în dezacord voluntar titlul şi conţinutul, fiind vorba de o mistificare intenţionată. (idem, p.137). Sapoul. Rezumativ, de contextualizare, revelator al surselor, explicativ al unor cauze/ consecinţe, şapoul îl poate sustrage de la lectura integrală a unui articol pe cititorul grăbit sau pur şi simplu mai puţin interesat de subiectul relatat.

Constantin Stan precizează că şapoul explică ceea ce un titlu aluziv ambiguizează, prezintă cum a fost obţinută informaţia, prezintă intervievatul, reaminteşte episoadele anterioare în anchetele seriale. (Stan, C.;2000:117). Exemple de şapouri la acelaşi eveniment:

a) Jurnalistul Cornel Nistorescu a fost implicat, sâmbătă seara, într-un accident rutier în urma căruia doi tineri au fost răniţi grav, după ce au intrat cu motocicleta în maşina condusă de ziarist, pe care acesta a întors-o într-un scuar, pătrunzând apoi pe celălalt sens de mers. (ziua.ro, 8.12.2008)

b) Jurnalistul Cornel Nistorescu riscă, potrivit legii, până la 3 ani de închisoare, dacă una dintre victimele accidentului provocat de el sâmbătă în Capitală are nevoie de mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. (FrontNews; 21.01.2009).

Leadul. Leadul sau paragraful iniţial reprezintă, alături de titlu, piatra de încercare a talentului, a abilităţii jurnalistului de a spune mult în cât mai puţine cuvinte. Este cel care întredeschide , cu zgârcenie, uşa către <dezlegarea enigmei> / dezvăluirea temei, dar nu deconspiră toată informaţia esenţială.

Cercetătorii domeniului îi acordă paragrafului iniţial atribute legate de capacitatea de a confirma abordarea tematică, într-un anumit ton şi dintr-un anumit unghi de vedere.

Dacă şapoul reprezintă acea parte a unui articol în care jurnalistul trebuie să se exprime succint, în termeni de acroşare a interesului, preluând din subiectul tratat pe larg ceea ce se consideră esenţial, partea indispensabilă pentru originalitatea temei şi pentru identificarea notei personale, leadul trebuie să se dovedească la fel de cutezător, de plin de miez informaţional.

Din punct de vedere stilistic, paragraful iniţial poate conţine metafore, comparaţii – însă aplicabile la tema textului şi apoi explicitate pe parcurs. (Popescu, C., F.; 2003:86). Ambiguitatea din lead, într-un calambur, joc de cuvinte, imagine complexă, neelucidată în corpul textului, destabilizează lectorul, contrariindu-l ca şi cum ar fi vorba de un mister din proza beletristică. Numit de unii autori partea cea mai importantă a ştirii, primul paragraf este prin excelenţă secvenţa de text care captează interesul instantaneu, cu ajutorul unor tehnici discursive intrate în cutuma ziaristică: o descriere neobişnuită, o anecdotă sau o întorsătură isteaţă de frază ar reprezenta ceea ce Stephens şi Lanson numesc soft leads, spre deosebire de hard leads- specifice ştirilor despre evenimente importante, arzătoare. Leadul este cel care rezumă, la obiect, cele mai semnificative informaţii. (1986:77).

Primele cuvinte – specialiştii în domeniu vorbesc de cele dintâi 30 de cuvinte -

constituie atacul –puternic, clar, incitativ, informativ. (Preda, S.; 2006-a:20). Este foarte apreciat de jurnalist leadul – sentenţios, şocant: Trăim vremuri

anapoda (jurnalul.ro, 11.03.2009). Considerat paragraful esenţial al unui material construit după modelul piramidei

inversate, este fragmentul textual care solicită la maximum capacitatea jurnalistului de a spune cât mai mult, cât mai concis cu putinţă - dar fără anularea efectului de surpriză sau al celui de stimulare a curiozităţii. Cel mult două fraze, cu restricţia de 20-30 de cuvinte, cu precizarea sursei şi cu răspunsuri referitoare la actorul principal /acţiunea/ timpul/ locul evenimentului- acestea sunt recomandările specialiştilor. (Coman, M., coord., vol.I, p.172).

Dicţionarele prezintă tipologia leadului rezumat (cu variantele: leadul orb- cel care începe cu un nume necunoscut; leadul amânat). Există şi posibilitatea redactării leadului postdatat (Au trecut doi ani de la … şi rezultatele sunt…), a leadului care valorifică resursele limbajului figurativ (paralelismul, comparaţia, ş.a.). In lucrările de specialitate se vorbeşte şi despre: leadul narativ ( rezumat succint cu personajele- cheie, cu localizarea şi prezentarea minimă a acţiunii); cel impersonal (începe cu un verb reflexiv impersonal sau cu o expresie impersonală – Se spune că, Este bine ştiut faptul că); cel care expune un punct de vedere; cel moralizator; cel umoristic. Există şi posibilitatea utilizării citatului/ interogaţiei/ dialogului în lead. Alţi autori vorbesc despre leadul staccato, exploziv (primul având enunţuri eliptice, foarte scurte, cel de-al doilea- fraze complete), leadul cartuş – mizează pe un enunţ şoc (Trupele americane s-au retras din Kosovo), leadul uluitor - este cel care conţine o exprimare în termenii superlativului. (Popescu, C.F.; 2002:192-194, passim). S-a mai vorbit despre leadul policefal referitor la aspecte multiple ale unui eveniment, oferind chiar consecinţele – dacă sunt foarte importante: Excluderea lui Adrian Severin şi adoptarea unui nou statut sunt principalele rezultate ale(…).( Coman, M., coord., vol.I, p.174)

Melvin Mercher oferă exemple de lead direct, întârziat, considerând că numărul maxim de cuvinte din lead este 35 (Mercher, M.; 1987:118). Leadul direct nu este neaparat searbăd, pur factual, dar trebuie să conducă cititorul direct spre centrul poveştii. (idem, p.125). Tehnica leadului amânat este adoptată de jurnaliştii care preferă abordarea narativă ori cronologică sau de cei care accentuează importanţa unei anumite persoane implicate în eveniment sau citate. (idem, p.129) Leadul orb oferă puţine informaţii sau este prea vag. Există şi leadul combo - cel care combină leadul direct şi leadul amânat, dar are şi elemente din leadul orb. Leadul trebuie să aibă o structură simplă: subiect – predicat - complement, cea mai funcţională structură pentru elucidarea misterelor legate de autorul acţiunii şi de ceea ce s-a întâmplat (idem, p.134) Atribuirea se poate face la începutul sau la sfârşitul leadului. Ken Metzler propune leadul multiparagraf (întâlnit în presa americană). In primul paragraf se oferă răspunsuri la întrebările cine?, ce? şi de ce?, în al doilea se răspunde la întrebările unde? şi când? şi se oferă sursa; al treilea paragraf - cum?, iar al patrulea face tranziţia către conţinutul detaliat al materialului informativ. (apud Lăpuşan, A., Petre, R.; 2005:76) Metzler categorizează leadul astfel: narativ/ rezumat/ interogativ/ citat/ flash by (pentru evenimente ample, ale căror consecinţe sunt complexe)/ interpelarea cititorului/ descriptiv/ provocare (stârneşte curiozitatea lectorului) (idem, p. 79-84, passim) Constantin Stan precizează: atacul unui reportaj conţine elemente vizuale, cel al unui interviu- imagini auditive, cel al unei anchete- îndoieli metodice asupra evidenţei.

(Stan, C.; 2000:50). Un lead care să nu fie supraîncărcat ar trebui să nu aibă mai mult de două paragrafe. Autorul diferenţiază între lead şi atac, considerând că leadul însuşi are un atac de sine stătător. (idem, p.62).

Paragraful final. Numit în spaţiul francez la chute, paragraful final ar trebui să fie cel puţin la fel de reuşit ca şi cel iniţial. El aduce clarificări şi nu trebuie să fie un simplu rezumat al celor expuse anterior. În funcţie de genul ziaristic abordat, finalul poate reprezenta o concluzie, un citat, o imagine percutantă.

A fost remarcată tendinţa tuturor jurnaliştilor, firească dealtfel, de a folosi paragraful final doar pentru rezumarea informaţiei analizate/ prezentate anterior. În reportaj, finalul oferă o ultimă imagine evocatoare, iar în interviu, finalul poate coincide cu un citat al interlocutorului. Textele de opinie se încheie cu o judecată/ maximă/ o părere-şoc, într-o formulă concisă, de efect. (Stan, C.; 2000:81)

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Sorin Preda, Tehnici de redactare in presa scrisa, Editura Polirom, Iaşi, 2006 ; Bibliografie facultativa:

1. Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004 ; 2.Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic.

Genuri redactionale. Vol.I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003. Teste grila: 1. Formula dialogului trucat se refera la: a) prezentarea unor voci din spatiul public in citare directa; b) simulare de schimb de replici intre jurnalist si un personaj fictiv sau real; c) citarea completa sau incompleta si parafrazarea spuselor unor surse diverse. 2. Coeziunea textului jurnalistic se manifesta la nivel: a) semantic; b) sintactic; c) fonetic. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa organizeze un text

jurnalistic in funtie de recomandarile referitoare la logica discursului, consecutia paragrafelor.

Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa parcurga in mod eficient toate etapele organizarii unui text jurnalistic in functie de criteriile coerentei, interesului si lizibilitatii.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al II-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al II-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la constructia textului jurnalistic.

Cursul nr.3

Operatiuni utilizate in redactare

Obiectivele cursului: Însuşirea criteriilor de citare corectă, însuşirea tehnicilor de redactare a şapoului, leadului, paragrafului final.

Cuvinte-cheie: funcţiile citatelor, procedeele aproximării, rezumatul.

Citarea. Atribuirea. Conform poliţiei, Conform purtătorului de cuvânt al Inspectoratului…, Conform martorului/ martorilor…, Potrivit celor declarate de Ministrul…, sunt modalităţi de a identifica sursa informaţiilor, plasate la începutul, mijlocul sau sfârşitul enunţului, cu respectarea unei reguli stricte- aceea de a preciza cât mai corect şi mai detaliat posibil funcţia/ profesia şi gradul de implicare în eveniment a persoanelor citate.

Este recunoscut impactul pe care îl are o funcţie importantă deţinută de o persoană, asupra publicului, de aceea se preferă plasarea la începutul enunţului a denumirii funcţiei respective. Atribuirea plasată în poziţie initială este mai eficientă în următoarele cazuri :

- o afirmaţie cu statistici impresionante (de exemplu, procentul crescut al criminalităţii juvenile) ;

- imputări aduse unui responsabil cu anumite probleme sociale, dar cu obligaţii neonorate ;

- acuzaţii defăimătoare la adresa unui adversar politic. Deseori se preferă totuşi plasarea la sfârşit, mai ales atunci când afirmaţiile sunt

şocante, cu efect imediat asupra publicului doritor de senzaţii verbale tari. În momentul în care titlul unui articol apare în următoarea formulă - X este un mare escroc, afirmă Y, marele politician şi afacerist, cu partea a doua ce deconspiră sursa, plasată în subtitlu, chiar şi cu alte caractere de literă, mai mici eventual, jurnalistul a făcut o opţiune de redactare riscantă pentru credibilitatea sa ca raportor obiectiv, dar viabilă în favoarea acroşajului imediat. X şi Y sunt persoane importante, iar jurnalistul mizează pe faptul că este un atu acest artificiu din categoria mijloacelor manipulative.

Denumirea funcţiilor complicate şi a instituţiilor cu multe litere în siglă poate fi simplificată. Abrevierile necesită decriptare atunci când instituţia nu este foarte cunoscută. Toată lumea cunoaşte semnificaţia unor abrevieri precum (BEC= Biroul Electoral Central, IJP= Inspectoratul Judeţean de Poliţie), dar multe organizaţii, asociaţii, nu au vizibilitate mediatică permanentă, de aceea nu sunt recunoscute după siglă.

Se observă preferinţa redactării de tipul: Purtătorul de cuvânt al IJP Braşov a afirmat…, cu lipsa articolului hotărât la abrevierea numelui instituţiei.

De asemenea, este întâlnită alternanţa Poliţiştii afirmă că…,/ Poliţia afirmă că…, în primul caz fiind preferat termenul mai puţin oficial.

Este mai indicată utilizarea numelui generic - Oficialii de la Senat…, decât prezentarea detaliată a funcţiilor şi tot din economie de limbaj sunt preferate formulele în care denumirea gradelor din armată, a gradelor din poliţie, marină, aviaţie, este redusă la termeni generali precum ofiţer, căpitan, fără precizarea altor titluri.

Atribuirea nenominală, generalizantă, poate fi de tipul: Patru membri ai Comitetului…, Raportul oficial al Comisiei X precizează că…, Surse din interiorul….

Numele cu mai mică rezonanţă nu ar avea nici un efect dacă nu ar fi însoţite de titluri, funcţii, poziţii ocupate.

În cazul citării, reproducerea fidelă a spuselor persoanei intervievate (fără trunchieri şi denaturări semantice, fără adaosuri sentenţioase şi intervenţii rău voitoare în cadrul citatului), este de la sine înţeleasă. Afirmaţiile savuroase ale unor politicieni surprinşi în momente mai relaxate- o seară în familie, la o petrecere privată – sunt adesea deliciul presei. Toate aceste citate – directe, în stil indirect, în stil indirect – liber pot reprezenta cheia unui lead reuşit în articolul de comentariu. Spusele unui expert, ale unui martor cheie, afirmaţiile de importanţă maximă într-un eveniment major au relevanţă mai ales dacă sunt prezentate în citare directă, completă, cu riscul obţinerii unui citat prea lung, dar cu avantajul redării exacte a ideii vorbitorului.

Citatul parţial – un fragment, un cuvânt, o expresie memorabilă - poate reprezenta oportunitatea pentru jurnalist de a-şi exersa capacităţile creatoare în sfera retoricii, a ironiei, a jocului de cuvinte, în pamflet. Parafrazarea este o modalitate eficace de a surprinde o idee prezentată de vorbitor într-un enunţ prea voluminos, arborescent, greu digerabil. Jurnalistul poate fi mai direct, mai nuanţat, mai lucid în exprimare, însă parafraza nu trebuie să distorsioneze sensul intenţionat de vorbitor. O injurie prea spectaculoasă, o remarcă ranchiunoasă cu iz de grobianism argotic, sunt predispuse eufemizării în presa de o anumită ţinută şi cu respect pentru cititorii săi, presupuşi oameni de bun simţ şi de cultură. Dimpotrivă, presa tabloid, cea mondenă vor profita de scăpările de limbaj ale unor personalităţi pentru a scoate în evidenţă detaliul verbal picant, detaşându-l din context şi brodând pe marginea lui anecdote care lasă în urmă cele spuse iniţial de vorbitor, ajungând la caracterizarea prin limbaj de sorginte satirică. Nu întotdeauna persoanele importante spun lucruri remarcabile, de aceea, în cazul platitudinilor şi al lipsei de subiecte ofertante, numele răsunător poartă valoarea de informaţie şi apare la început. Dimpotrivă, citatele celebre, maximele care au făcut istorie, lucrurile bine cunoscute şi încetăţenite ca adevărate, permit plasarea autorului la sfârşit, iar în unele cazuri chiar trecerea sub tăcere a numelui vorbitorului. Citatele oferă credibilitate, suport de informaţie sigură, în cazul specialiştilor într-un anumit domeniu, aduc în textul jurnalistic esenţa unei concepţii de viaţă, a unui mod de a acţiona în anumite situaţii, conferind o necesară concizie şi un plus de vitalitate discursului de presă. Autorii manualelor de jurnalism recomandă o încadrare justă, naturală, a citatului în context, semnalarea clară a prezenţei unui citat prin grafia cu ghilimele, evidenţierea precisă a sursei, fără a plictisi însă cititorul cu menţionarea ei repetată. Se recomandă poziţionarea sursei la începutul citatului, chiar la sfârşit, cu precizarea că, în cazul unor acuzaţii, a unor afirmaţii defăimătoare, este preferabilă prima variantă. În privinţa citării indirecte, a parafrazei, jurnalistul trebuie să evite intercalări ale propriilor cuvinte ce pot denatura sensul iniţial şi opinia persoanei citate, lucru permis doar în pamflet. Deicticele dintr-un citat pot fi explicate în paranteze - pronume, adverbe de timp, de loc. În cazul utilizării în articol a mai multor citate provenite de la aceeaşi sursă, este preferabilă alternarea verbelor de tipul a conchide, a declara, a prezice, a recomanda, a sugera, a se referi, a explica, a comenta, a preciza, a puncta, a susţine, a pretinde, a spune.

Extrasele din rapoartele periodice ale unor instituţii, agenţii de monitorizare, sunt prezentate între ghilimele cu precizarea clară a sursei, introdusă prin verbul impersonal se arată sau personal arată; alte indicaţii ale sursei pot fi redactate astfel: Potrivit studiului realizat de ….

Afirmaţiile grave, acuzaţiile grele, interpelările la adresa unor politicieni, pronosticurile referitoare la situaţia complexă, politică sau economică, a unei comunităţi, chiar a ţării întregi, trebuie să fie atribuite cu maximă acurateţe de către jurnalist.

Aproximarea. În presă, aproximările sunt un indiciu al încercării jurnalistului de a

simplifica datele prea încărcate, cifrele prea mari, procentele fără numere întregi. În situaţia în care ziaristul nu este sigur de precizia informaţiilor deţinute, el adoptă strategia dubiului intelectual, a generalizării prin aproximare (Zafiu, R.; 2001), utilizând expresii precum un fel de , acum ceva timp.

Într-un studiu intitulat Mijloacele lingvistice de exprimare a aproximării în presa scrisă actuală (în Pană-Dindelegan, coord., 2002, vol. II, p.217-232), autoarea Silvia Krieb Stoian inventariază adverbe şi locuţiuni adverbiale de cantitate (cam, cât de cât, aşa şi aşa), structuri de tipul nici-nici, locuţiuni adjectivale cu sens cantitativ (o sumedenie de), adverbe de probabilitate (pesemne, probabil), construcţii impersonale (se pare, se zice). Autoarea aminteşte şi exemple de tipul verbelor şi al locuţiunilor verbale: a se îndoi, a fi de părere că, a avea impresia că, numiţi modalizatori subiectivi de opinie. (idem, p.221)

Prezenţa cifrelor în exces poate îngreuna lectura, deşi demersul jurnalistic de acest tip se pretinde obiectiv, exhaustiv în prezentarea datelor de interes major: Pentru microbuzele de marfă sub 2,5 tone parcurgerea a 15.000 de km de drumuri naţionale costă 95 de euro, adică 412 lei, în timp ce pentru traversarea celor 800 de km de drumuri judeţene colegii lui Mazăre propun plata unei taxe de 720 lei. (…) se poate plăti o taxă zilnică cifrată între 4 şi 35 de lei. Taxa lunară este cuprinsă între 85 şi 340 de lei. (Cotidianul, 10.03.2009).

Cifrele referitoare la victimele unor dezastre naturale au întotdeauna mare impact emoţional, de aceea sunt prezentate la început. Aproximarea este necesară mai ales atunci când nu este cunoscut numărul exact de pierderi omeneşti. Cifrele legate de sporurile salariale ale bugetarilor, de măririle de pensii pot fi oferite în procente; la fel se întâmplă cu impozitele şi taxele. Analogiile cu perioade similare din anul trecut sunt sugestive, iar tabelele şi graficele sunt utile, de asemenea , în cazuri complexe.

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2. Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iaşi, 2004. Bibliografie facultativa:

1.Cristian Florin Popescu, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genuri redactionale. Vol.I, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;

3.Stan, Constantin, Libertate supravegheată. Tehnici de redactare, Ed. Fundaţiei Meridian, Craiova, 2000.

Teste grila:

1. Urmatoarea atribuire: „Oficialii de la Camera deputatilor…” reprezinta: a)o atribuire prin nume generic; b)o atribuire recomandata in majoritatea cazurilor de redactare jurnalistica; c)o atribuire nerecomandata in redactarea stirilor de orice tip. 2. Rodica Zafiu utilizeaza sintagma „strategia dubiului intelectual” cu referire

la: a) enumerarea cat mai multor detalii referitoare la subiectul unui articol; b) parafrazarea spuselor unor surse diferite; c) generalizarea si aproximarea prin structuri de tipul „cu putin timp in urma”,

„nu departe de”. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa citeze corect sursele

si sa redacteze conform criteriilor esentiale sapoul, leadul, paragraful final ale unui text jurnalistic in functie de gen ziaristic.

Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze texte jurnalistice in care citatele sa fie integrate corect cu respectarea regulilor recomandate in curs.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al III-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al III-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la citarea si atribuirea in textul jurnalistic.

Cursul nr. 4

Aspecte ale cultivării limbii române literare în presă.

Evitarea abaterilor de la normă.

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi evitatarea abaterilor de la normele limbii literare.

Cuvinte-cheie: Corectitudine gramaticală, pleonasm, abatere.

Lucrări normative precum Dicţionar de capcane ale limbii române, de Rodica Lăzărescu, Dificultăţi ale limbii române grupate pe tipuri, de Ioana Radu Guciu, Corect-greşit româneşte, de Marin şi Silvia Rădulescu, Erori flagrante de exprimare, de Ilie-Stefan Rădulescu şi alte lucrări ce au la bază regulile de corectitudine prescrise de Dicţionarul ortrografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (2005) şi de Gramatica Academiei (2005), oferă un bun material de sprijin pentru jurnalist. Lucrările citate au stat la baza următoarelor exemple de corectitudine a limbii.

- Formele de genitiv ale unor substantive compuse scrise cu cratimă : amorului-propriu, babei-oarba, bunului-gust, bunului-plac, bunului-simţ, Căii-Lactee, mass-mediei, bunei-credinţe, bunei-creşteri, bunei-cuviinţe, primei-doamne, proastei-creşteri, relei-credinţe, relei-voinţe, Ursei-Mari, cifrei-record, maşinii-capcană, poziţiei-cheie, situaţiei-limită, liber-cugetătoarei, mai-marelui, nord-americancei, prim-balerinei, prim-ministrului, prim-procurorului, prim-viceprim-ministrului, stop-cadrului, viceprim-ministrului, statului-major, etc.

- Formele de plural ale unor substantive compuse prin cratimă : automobile-capcană, cămine-spital, cifre-record, cuvinte-înainte, cuvinte-titlu, guverne-marionetă, oameni-orchestră, portrete-robot, poziţii-cheie, războaie-fulger, situaţii-limită, daco-romani, după-mese, înainte-mergători (nu este decât substantiv,nu şi adjectiv), liber-cugetători, mai-marii, nord-americance, prim-balerini, prim-miniştri, prim-planuri, prim-procurori, prim-secretari, prim-soliste, prim-viceprim-miniştri, stop-cadre, sud-dunăreni, sud-dunărene, sud-vestice, traco-daci, viceprim-miniştri, căpitani-locotenenţi, feţi-frumoşi, inspectori-şefi, locotenenţi-colonei, locotenenţi-comandori, locoteneţi-majori, mame-soacre, maşini-unelte, pistoale-mitraliere, plutonieri-adjutanţi, plutonieri-majori, redactori-şefi, sergenţi-majori, surori-şefe, state-majore, etc.

- Substantive compuse, în grafie fără cratimă : art deco, axis mundi, Evul Mediu, hard rockul, Orientul Apropiat, Pater noster, Polul Nord, Polul Sud, punct şi virgulă, Primul Război Mondial, Războiul celor Două Roze, Războiul de Indepedenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de 30 de ani, Scaunul Apostolic, Sfântul Duh, Sfântul Mormânt, Sfântul Scaun, şoarece de bibliotecă, tabula rasa, Tatăl nostru, Ţările de Jos, etc.

- Forme de genitiv-dativ : Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Albei Iulia, almei mater, Costa Ricăi, Băii Mari, Bunei Vestiri, Sfintei Treimi, etc.

- Substantive cu forme de feminin, nume de profesii, de funcţii : astrologă – astrologei – (pl.) astrologe ; astronaută – (pl.) astronaute ; gastroenterologă ; gastronoamă – (pl.) gastronoame ; jurisconsultă – (pl.) jurisconsulte ; kinetoterapeută, mineriţă, obstetriciană, diplomată, directoare, redactoare, reporteră, doctorandă, doctoriţă, revizoare, vătmăniţă, agricultoare, agrobiologă, fizionomistă, fiziologistă, fizioterapeută, corectoare, agrochimistă, administratoare, revizoare, scrimeră, tricoteză, ministreasă (termen familiar),etc.

- Substantive cu desinenţa de plural –uri : aerodrom, alo, ambient, anacolut, apetit, avatar (reîncarnare succesivă a unei persoane), azil, bazar, bărăgan, briz-biz (perdeluţă), calvar, chibrit, conclav (staful cardinalilor adunaţi pentru alegerea unui nou papă), coşmar, decalog, defileu, final, fitil, flagel, fundal, hotel, iglu (colibă făcută din blocuri de gheaţă), litoral, memento, monolog, panteon (templul consacrat cultului tuturor zeilor), papirus, paradis, paradox, pogrom (ucidere în masă a membrilor unui grup naţional minoritar organizat de elemente şovine), portal, portic, preambul, prespapier, substrat, şarm, taluz (pantă), tăvălug, tempo, toast, totem (obiect considerat de unele triburi primitive ca strămoş şi protector al populaţiei respective), trabuc, transfer, transplant, travesti, turnir, vodevil, zbucium, etc. - Substantive cu desinenţa de plural –e : abataj, abdomen, acronim, aragaz, artefact, aşezământ (pl.aşezăminte), barem, canal, carusel, căuş, cătun, cântar, ciclon, clavecin, codicil (act întocmit în formă testamentară prin care se modifică sau se completează conţinutul iniţial al unui testament), cotidian (pl.cotidiene = ziare), curier (publicaţie), deznodământ, diagnostic, encefal, extras, făgaş, filigran, genocid, homicid, horoscop, infarct, itinerar, mausoleu, modul, năvod, ostrov, pact, pârâu(pâraie), pocal, protocol, rastel(suport), recensământ, sălaş, scurtcircuit, scurtmetraj, seminar, sindrom(pl. sindroame), solar (seră), sinod(pl. sinoade), şantaj, şevalet, tabloid, tarif, terminal, tighel, topaz, triptic, vagonet, vlăstar, zodiac, etc. - Forme de plural corecte: bulibaşi (sg. bulibaşă – bulibaşei), cneji (sg.cneaz), limacşi (sg.limax =melc fără cochilie), sfincşi, starosti (sg.staroste), versanţi, blăni/blănuri(specializate semantic) , bucăţele (sg.bucăţică), feşe (sg, faşă), mâncări (=acţiuni)/mâncăruri (feluri de mâncare), monede, năzi (sg.nadă), pive (sg.piuă), remarci (sg.remarcă-remarcii), transhumanţe, etc. - Substantive pluralia tantum (au doar formă de plural) : bluejeans, blugi, jeans/jeanşi [ginşi], piei-roşii, vapori, zori, condoleanţe, bele-arte, confetti, rechizite, represalii, tratative, (pe)spezele (pe cheltuiala), urale, citrice, devize (mijloace de plată), funeralii, graffiti, grâne, tipizate, viscere, etc. - Substantive în formă de plural, ce indică sortimente : camembert-uri (soiuri de brânză), ceruri (sg.ceară), chardonnay-uri , cherry-uri ; cherry-brandy-uri, furnire, nailonuri, nesuri, nescafeuri, pepper-minturi, rieslinguri [risling], saramuri, şampanii, tweeduri (sg.tweed)[tuid] ; whisky-uri, etc. - Substantive nume de produse alimentare: biscuit, şarlotă, crenvurst (pl.crenvurşti) , caramelă (pl.caramele) ,halva (pl.halvale – sorturi), vafă (pl.vafe), vinegretă (pl.vinegrete; sos), chebap(-uri) , grep (-uri), grepfrut(pl.grepfruturi) , şorici, şniţel, piure, sote(-uri), sufleu, pate(-uri)/pateu (produs de patiserie) , şvaiţer, croasant(pl.croasanţi), ghiuden/ghiudem, lebăr/lebărvurst,etc.

- Forme substantivale corecte: berbec (nu berbece), ciucure (nu ciucur), greşeală (nu greşală),cu genitivul greşelii , abţibild ,ciorchine (pl.ciorchini), jurisconsult (pl.jurisconsulţi), grăunte (pl.grăunţi), Hristos/ Cristos , pantalon (pl.pantaloni) , greier (pl.greieri), jocheu (pl.jochei), Paşte(pl.Paşti), păianjen (pl.păianjeni), pieptăn/pieptene (pl.piepteni), proroc (pl.proroci), prerie (pl.prerii), scaiete (scaieţi), scrimer, semen (pl.semeni), tenis(pl.tenişi), tutore (pl.tutori),ţurţur, agora (spaţiu public ; pl. agore) etc.

- Substantive cu forme duble de singular(specializate semantic sau nu): abstracţie / abstracţiune, aducţie / aducţiune (mişcare efectuată de un muşchi aductor), dicţie / dicţiuni , transmisie / transmisiune, confuzie / confuziune (stingere a unei obligaţii) , depresie(în psihiatrie) / depresiune (formă de relief, criză economică), emisie (emitere) / emisiune , extensie (termen medical, tehnic) / extensiune ,formaţie / formaţiune , inscripţie (text gravat) / inscripţiune(înscriere) etc. - Forme de plural înregistrate în dicţionare : absinturi, absoluturi, adaosuri, asteriscuri, avanpremiere, ayatolahi, canoe, pigmee (fem.sg. şi pl.) , carioci, brume, cazărmi, cânepi, ciocolate, luntri, papuri, prăpăstii, rugini, etc. - Substantive cu forme identice de singular şi de plural:canoe, maya, anşoa , pieta (it.- pictură sau sculptură care o reprezintă pe Madona ţinându-şi fiul mort pe genunchi sau în braţe), dragoste, avocado, cappuccino, factotum, kiwi, lama (preot budist), mango, marţi (pl.art.marţile), mecena, pacoste, papaia, porto-franco (port în care mărfurile sunt scutite de taxe vamale), sequoia [secvoia], sombrero (pălărie), tuia (arbore), etc.

- Substantive compuse, de sorginte populară şi familiară( folosite de jurnalist pentru sporirea expresivităţii) : burtă-verde, coate-goale, fluieră-vânt (persoană fără ocupaţie), gură-spartă, împuşcă-n-lună, maţe-fripte, linge-blide, maţe-goale, papă-lapte, târâie-brâu, terchea-berchea, ţâşti-bâşti, vântură-lume, vorbă-lungă, zgârie-brânză. Formele de plural sunt identice cu cele de singular.

- Substantive cu forme duble de plural: acumulatori / acumulatoare, itemi / itemuri, nuclee / nuclei, căpşuni / căpşune, cicatrice / cicatrici, cireşi /cireşe, coarde / corzi, coperţi / coperte, găluşte / găluşti, vopsele / vopseluri, vremuri / vremi, marmure / marmuri, ansambluri / ansamble, anteturi / antete, hamacuri / hamace etc.

- Forme corecte de genitiv - dativ: aghesmei, anafurei, angorei, arcei, corabiei, epopeii, Malayesiei, mazării, medicinei, ordinii, ouălor, pascăi, rouăi, rutinei, smântânei, surorii, tatei, tatălui, tămâii, verdeţii, zicătorii, badei, bunăstării, bunăvoiei, certei, ciocolatei, colivei, miriştii, papurii, pielii / pieii, prăpastiei, ruginii, trebii, ţărăncii, verei (rudă), vinei(sg.vână, vas de sânge), viziunii, etc.

- Toponime transformate în nume de locuitori ai unei anumite ţări sau regiuni (este favorizată astfel economia de limbaj): Afganistan / Afghanistan : afgan/ afghan,-i, afgană/ afghană,-e; Azerbaidjan: azerbaidjan/ azerbaidjeni, azerbaidjană / azerbaidjene (adjectivul este azer,-i; azer,-e);. Principatul Andorrei : andorran,-i, andorrană,-e (substantive şi adjective); Budapesta : budapestan,-i , budapestană,-e (substantive şi adjective); Ţara Bascilor : basc / basci, bască / basce etc.

- Anglicisme acceptate în DOOM 2005 : shaker [şeikăr] (pl. shakere), Shetland, shocking, skateboard (pl.skateboarduri), shopping, shopping center, shortening, show, showroom, skate (pl. skate-uri),skating (pl. skatinguri), skinhead (cu aceeaşi formă de pl.), story (pl.story-uri), sendviş / sandvici (pl.sendvişuri/ sandviciuri), hotdog (pl.hotdogi), congresmen (pl.congresmeni), golgheter (pl.golgheteri) etc

- Adjective compuse(îşi schimbă grafia în cazul formelor articulate, de plural, fie la primul, fie la al doilea element, sau chiar la ambele componente): albastru-deschis : albaştri-deschis, albastre-deschis; alb-albastru : alb-albaştri, alb-albastre; alb-argintiu : alb-argintii; aşa-numit : aşa-numiţi, aşa-numite; aşa-zis : aşa-zişi, aşa-zise.

- Forme adjectivale corecte: adăugit , antitabagic, , argilifer, al atâtelea / a atâta, atoateştiutor / atotştiutor, concluziv, contrar, coroziv, cuaternar, distructiv , escatologic (referitor la soarta finală a lumii) ; epistemologic (referitor la teroria cunoaşterii ştiinţifice), giratoriu (pl.giratorii), grizonant (despre păr), incorigibil.

- Adjective provenite din engleză: (cu formă invariabilă): cash, cool, full-time, part-time, O.K./OK, fair, folk, shocking, hippy, in-door, open, punk, second-hand, soul, underground, etc.

- Adjective cu formă invariabilă: vivace, super, angro, aparte, cumsecade, gratis, non-stop, otova, niznai, asemenea, atroce, bleu, feroce, bleumarin, bordo, instant, latino, maxi, mini, mov, multimedia, natur, nonprofit, ocru, perspicace, precoce, princeps, propice, pursânge, roz, turcoaz, ultra, video, gratis, etc.

- Forme verbale corecte : a absolvi : el absolvă, el absolvea, el să absolve, eu absolv; a substitui : eu substitui , el substituie, el substituia, să substituie ; a preceda : (el) precedă , (el) să preceadă; a subzista : (el) subzistă ; a se adecva (el se adecvează), a apărea (ar apărea), a cădea, a celebra (el celebrează) ; a coace (noi copserăm), a coase (noi coasem), a decădea, a deconspira (el deconspiră), a dogori ; a escalada, a face (imperativ negativ : nu face!), a fonda, a frustra (frustrează), a incrusta.

- Verbe care au doar formă reflexivă: a se agrega – (el)se agregă- să se agrege [a se uni (într-un tot), a se alipi ]; a se autoignora; a se cangrena – se cangrenează ; a se complăcea; a se consfătui; a se datora – se datorează / se datoreşte – să se datoreze / să se datorească; a se deroba (a se eschiva de la ceva); a se descuama; a se desesiza [( despre autorităţi) a se declara incompatibil pentru cercetarea şi soluţionarea unui litigiu]; a se detraca (a decădea); a se încrâncena; a se îndoi – el se îndoieşte ; a se îngâmfa – el se îngâmfează / el se îngâmfă ; a se lăfăi – el se lăfăie ; a se prevala– el se prevalează (de); a se strădui – el se străduieşte / se străduie ; a se tângui – el se tânguieşte / se tânguie; a se uita; a se zbate; a se prosterna, etc.

- Dublete verbale corecte : a încarna / a incarna , a încorpora / a incorpora , a pricopsi / a procopsi , (el) anticipează / anticipă , el demarchează / demarcă, (el) înjghebează / înjgheabă , (ei) învârt / învârtesc , (el) şchioapătă / şchiopătează , (el) se tânguieşte / se tânguie , să controbăie / să controbăiască , (eu) destăinui / destăinuiesc , (el) dibuie / dibuieşte , (eu) învii / înviez , el învie / înviază, etc.

- Locuţiuni : alter ego, băgător de seamă, aducere aminte, băgare de seamă (cu pl. băgări de seamă şi genitivul băgării de seamă), bătaie de joc (cu pl. bătăi

de joc şi genitivul bătăii de joc), dare de mână (dării de mână) , dare de seamă (pl.dări de seamă) , fata morgana (fetei morgana), mea culpa , nebăgare de seamă, părere de rău, persona grata (pl. personae gratae, cu pronunţia [p e r s o n e g r a t e], persona non grata, altfel de , de sine stătător (pl. de sine stătători), en titre, nelalocul ei, de pomină, de prim rang, in memoriam, în scris, ca nelumea, pe nepusă masă, fără seamăn, Alteţea Sa – Alteţei Sale – Alteţele Lor ; Cucernicia Sa – Cucerniciei Sale ; Cucernicia Voastră – Cucerniciile Voastre ; Cuvioşia Sa – Cuvioşiei Sale - Cuvioşiile Lor ; Domnia Sa – Domniei Sale ; Domnia Voastră – Domniei Voastre.

De foarte multe ori, jurnaliştii îşi colorează scriitura cu expresii culte, cu locuţiuni provenite din alte limbi, pentru a potenţa o idee sau pentru a spori expresivitatea într-un text cu multe date statistice, un text care tratează subiecte mai aride. In cartea Cum să redactăm Septimiu Chelcea oferă o anexă cu expresii şi locuţiuni provenite din limba latină: ab abrupto = a intra direct în subiect, dintr-odată; ab auctoritate = argumentul autorităţii; ab invidia = argumentul urii, demonstraţie falsă; a contrario = prin opoziţie; ad-hoc = pentru aceasta, într-un anumit scop; ad interim = temporar, provizoriu ; ad litteram =cuvânt cu cuvânt ; ad rem = la obiect ; a fortiori = care se impune cu necesitate ; alias = cunoscut şi sub numele de ... ; ante meridiem = înainte de amiază.

Pleonasmele. Printre cele mai frecvente greşeli de exprimare în presa scrisă se află pleonasmul. Jurnalistul poate evita astfel de abateri utilizând lucrări normative precum cea a lui Dorin N. Uritescu în care pleonasmele sunt categorizate astfel:

-după modul exprimării; -după criteriul formei sau al structurii; -după criteriul conţinutului elementelor de expresie componente (alegeri

electorale, cel mai optim, sticksuri); -după compartimentul limbii vizat cu preponderenţă (pleonasme exclusiv lexicale-

copărtaş, ultrasplendid; pleonasme interlexicale- situaţii conjuncturale, tricicletă cu trei roţi; pleonasme exclusiv semantice- plicticos şi anost, adunare festivă cu ocazia sărbătoririi; pleonasme exclusiv etimologice – aniversarea a 10 ani; pleonasme ale formării cuvintelor- a convieţui împreună, foarte străvechi, pogrom antievreiesc= pogrom înseamnă masacru îndreptat împotriva unei minorităţi; dureri gastroabdominale, gastro însemnând stomac; pleonasme gramaticale);

-din perspectiva scopului: -pleonasmul persuasiv- trebuie să celebrăm,să serbăm, să omagiem(...); -pleonasmul intensificator- (...) nu aveţi dreptul să vorbiţi, ageamiilor,

nepricepuţilor şi cârpacilor ce sunteţi (...); -pleonasmul explicativ – e oţărât şi furios. (Uritescu, D.;1999:23-69,

passim).

Omofonele sunt termenii care necesită o atenţie deosebită din partea jurnalistului. Abateri grave în presa scrisă au loc în momentul în care jurnalistul nu ţine seama de situaţia specială a acestor termeni: altfel (adverb, în alt mod, în caz contrar)/ alt fel (fel diferit; adjectiv pronominal+ substantiv neutru); bine-crescut (adjectiv, cuviincios) /bine crescut (adverb+ adjectiv, dezvoltat bine); bineînţeles (adverb, desigur) / bine înţeles (adverb + participiu; bine priceput); câteodată (adverb, uneori)/ câte o dată (adverb + numeral); de altfel (locuţiune adverbială, de altminteri)/ de alt fel (de alt soi); decât (adverb, conjuncţie)/ de cât (prepoziţie+ pronume sau adjectiv pronominal); deloc (adverb, nicidecum)/ de loc (originar); demult (adverb de timp, odinioară)/ de mult;

nicicând (adverb niciodată)/ nici când; niciodată/ nici o dată; totodată (adverb, în acelaşi timp) / tot o dată; totuna (adverb, la fel)/ tot una.

Improprietatea termenilor. Exprimări absurde. Dorin N. Uritescu, îşi dedică o lucrare ziariştilor, care, în lupta cotidiană pentru adevăr şi lumină, au grijă, ca prin talent şi râvnă, să-şi sporească nimbul prestigiului de mânuitori ai limbii cu o semantică mai întotdeauna învăluită. In cartea sa, autorul enumeră enunţuri stupide de tipul L-am văzut pe un splendid armăsar... Om şi cal, într-o desăvârşită vibraţie de trăire.; Orăşenii Statelor Unite sunt cei mai productivi în materie de gunoi.; Dialogul la nivel înalt a fost mediu.; (...) să facă în aşa fel ca, întotdeauna, învingătorul să câştige. (Uritescu, D.; 1999:118-123, passim). Autorul oferă exemple, preluate din presă, de contradicţii în adaos: Caniculă ... de-ţi vine să fii urs, să hibernezi în iulie.; corifei ai abjecţiilor (corifeu are sens pozitiv- om de seamă, fruntaş într-un domeniu ştiinţific, artistic); realizarea este ori costisitoare, ori irealizabilă; cel mai incomparabil jucător; ex-români (ex – nu se ataşează unor aspecte imuabile ale realităţii); genocid forestier;, bigamie politică; aură malefică; un cuplu de zece cumpărători; beneficiari ai aceleiaşi suferinţe; durere anodină (anodin=fără durere) (idem, p.124-146, passim).

Paronimele.Un dicţionar de paronime este indispensabil pentru un jurnalist care

doreşte să evite confuzii grave: a abjudeca (a suspenda un drept printr-o hotărâre judecătorească)/ a adjudeca (a atribui, prin hotărâre judecătorească, un bun scos la licitaţie persoanei care oferă preţul cel mai mare), antinomie(contradicţie)/ antonimie, a apropia/ a apropria (a-şi însuşi), bipartid (cu două partide)/ bipartit (din două părţi).

Din dorinţa de a fi mai concis, jurnalistul alege uneori tehnica redactării ce eludează logica firească, eventual cauzală, a înlănţuirii termenilor. Jurnalistului i se cere precizie, acurateţe, iar exprimări de tipul celor care urmează nu sunt recomandate:

-Barak Obama va finanţa din nou celulele stem (este vorba de fonduri pentru cercetarea privind celulele stem); (Cotidianul, 10.03.2009); -Practica făuririi de embrioni (a făuri este un verb specializat în alte colocaţii) (idem);

-Cercetarea ştiinţifică va fi privată de amestecuri politice (idem); -(...) celulele stem (...) sunt încă învăluite în controverse de natură etnică. (idem); -Elena Udrea îl reactivează pe Virgil Cârstea (Jurnalul Naţional, 10.03.2009); -Cele -15 grade de afară i-au servit preşedintelui pentru oxigenare şi clătirea

creierilor încinşi de nervii pricinuiţi de X(...) (jurnalul.ro, 5.01.2009).

În studiul Cuvinte şi enunţuri deficitare ca sens în limbajul mass-mediei de după 1989 (în Rad, I.; 2007:196-214, passim), Dumitru Vlăduţ oferă exemple din presă cu adevărat rizibile, dacă nu ar reprezenta un semnal de alarmă la adresa lipsei de cunoştinţe lingvistice temeinice: Monica Anghel a braconat <<Cerbul de Aur>>; X a protestat în declaraţii ditirambice; Absenteismul a ticsit urnele; Corupţia este un lubrifiant pentru mecanismul nostru social; Motiv de fericire pentru pantofii timişorenilor; Schimb de cutremure între Franţa şi America.

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Lăzărescu, Rodica, Dicţionar de capcane ale limbii române; Ed. Corint, Bucureşti,

2006; 3.Uritescu, Dorin, N., Greşeli de exprimare, Ed. Steaua Procion, Bucureşti, 1999. Bibliografie facultativa: 1.Guciu, Radu, Ioana, Dificultăţi ale limbii române grupate pe tipuri, Ed. Nomina,

Piteşti, 2006; 2.Rădulescu, Ilie- Ştefan, Dicţionar tematic de pleonasme fundamentale, Ed. Vox,

Bucureşti, 2005. Teste grila: 1.In urmatorul text de presa: „Candidatul la presedentie a acuzat opozitia ca a

autorizat organizarea unui miting cu pancarde calomnioase la adresa persoanei sale”, se gasesc:

a)trei abateri de la norma; b)doua abateri de la norma; c)patru abateri de la norma. 2.In urmatorul text de presa: „Leaderul de partid s-a avantat intr-o polemica de idei inflacarata si intr-o disputa in contradictoriu cu opozantul sau” se gasesc:

a)doua pleonasme; b)trei pleonasme; c)un pleonasm.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa recunoasca si sa

evite diversele tipuri de abateri de la normele limbii literare in textul jurnalistic. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze

texte jurnalistice corecte din punctul de vedere al respectarii normelor limbii literare. Timpul mediu necesar asimilarii cursului al IV-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al IV-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la respectarea normelor limbii literare in textul jurnalistic.

Cursul nr. 5

Stil jurnalistic/ limbaje de presă.

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi evitatarea abaterilor de la normele limbii literare.

Cuvinte-cheie: stil functional, accesibilitate, concizie.

Există tot atâtea limbaje ale presei câte genuri ziaristice se regăsesc în peisajul mediatic, în funcţie de canalul de comunicare mediatică. Există o multitudine de stiluri de exprimare individuală – idiostiluri [Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, 2005, înregistrează termenii idiolect=repertoriu general al deprinderilor lingvistice ale unui individ, într-o anumită perioadă a existenţei sale şi sociolect=varietate a unei limbi, semnificativă pentru un anumit grup social ]. Despre idiostiluri vorbea lingvistul Ion Coteanu în Stilistica sa (detalii în Chişu, L.; 2008:34-38), cu aplicarea regulilor de construcţie a unui discurs jurnalistic şi purtând amprenta backgroundului cultural şi social determinant pentru formarea profesională a fiecărui ziarist. De aici se ajunge la configurarea limbajului specializat – stilul funcţional.

Stilului ziaristic – ca sistem general, abstractizat – i s-a reproşat lipsa de unitate, în speţă lipsa de conformare a componentelor sistemice la anumite reguli şi relaţii precis determinate. Ion Coteanu a exclus din ierarhia stilurilor funcţionale, stilul publicistic, reproşându-i versatilitatea, contaminarea procedeelor cu cele ale stilului beletristic sau ştiinţific. Alţi lingvişti (Iorgu Iordan, D. Macrea, Al. Graur) vor permite accesul stilului publicistic în taxonomia stilisticii funcţionale, alături de stilurile beletristic, tehnico-ştiinţific, juridic-administrativ, iar unii cercetători vor sublinia o anumită trăsătură ce conferă specificitate acestui stil. Dumitru Irimia accentuează importanţa raportului variabil între funcţia referenţială şi funcţia conativă în desfăşurarea complementarităţii dimensiunilor semantică şi stilistică (1999:166) şi dualitatea caracterului mesajului de presă - informativ/persuasiv. În lucrarea Introducere în stilistică, cercetătorul ieşean discută problema stilurilor colective – de natură virtuală în organizarea sistemului stilistic al limbii, au ca element definitoriu un anumit grad de specializare, în timp, a alegerii şi/sau devierii semnelor lingvistice şi a relaţiilor dintre semne în structurarea textului lingvistic de la norma generală a limbii; sunt modele întemeiate pe o constanţă a opţiunii stilistice şi a raportului dintre procedee şi context în generarea mărcilor stilistice. (Irimia, D.;1999: 66).

În opinia cercetătorului stilurile funcţionale se întemeiază pe mesaje specializate în legătură cu tipuri specifice de cunoaştere şi comunicare; ele sunt stiluri colective categorizate astfel: beletristic, religios, publicistic, juridico-administrativ (idem, p.67). Stilurile individuale sunt cele care personalizează mesajele prin deviere, direct, de la stilul colectiv (ibidem). Stilurile individuale se constituie în modele individuale de actualizare a limbii-sistem, întemeiate pe variabilitatea constantă a opţiunii stilistice şi a raportului dintre procedee şi context în generarea mărcilor stilistice, în dinamica interioară a stilului colectiv (idem,p.68). Se observă că jurnalistul are opţiuni infinite pentru a-şi marca stilistic mesajul, dar nu poate rămâne indiferent la presiunile impuse de condiţionările editoriale: spaţiu tipografic redus, deadline-ul, politica de trust. Dumitru

Irimia valorizează în demersul său analitic şi distincţia propusă de Tudor Vianu referitoare la dubla intenţie a limbajului – reflexivă/ tranzitivă, afirmând: Intensitatea şi specificul tensiunii stil individual- stil colectiv şi raportul tranzitiv-reflexiv sunt variabile, în funcţie de categoria şi profilul stilului colectiv, pe care în măsură însemnată îl şi condiţionează (ibidem).

Dumitru Irimia distinge, la nivelul stilurilor colective, o variantă scrisă ce dezvoltă două categorii de stiluri: epistolar şi stiluri funcţionale (idem, p.159). Autorul subliniază caracterul de construct al mesajului mediatic – presa construieşte un real semantic- pentru receptor; este vorba de un dublu semantic propus ca imagine lingvistică a lumii extralingvistice. (idem, p.167).

Într-un capitol intitulat sugestiv Stilul publicistic. Opinii pro şi contra din lucrarea Limbajul jurnalistic, Lucian Chişu inventariază poziţiile diverşilor cercetători în domeniul lingvistic faţă de existenţa unui stil jurnalistic distinct marcat în paradigma stilurilor funcţionale (2008: 72-79):

1. Refuzul lui Ion Coteanu de a-i recunoaşte stilului respectiv caracterul unitar – sistemic,

2. Clasificările lui Gheorghe Bolocan privind speciile ziaristice, atribuind stilului publicistic trăsături caracteristice precum preferinţa pentru neologism, pentru substantiv şi pentru un lexic politico- social specific. 3. Poziţiile favorabile exprimate de autori precum Al. Andriescu, Paula

Diaconescu, Ştefan Munteanu, Vasile D. Târa, şi de mulţi alţii, în privinţa recunoaşterii de netăgăduit a unui ansamblu de mărci definitorii pentru configurarea stilului publicistic.

C.F. Popescu porneşte de la gradul zero al scriiturii, definit de Ion Coteanu prin

absenţa oricăror artificii şi a oricăror înţelesuri suplimentare, pentru a plasa stilul jurnalistic la distanţă de acest stil aşa–zis neutru şi la distanţă de stilul literar, localizându-l între cel ştiinţific şi cel beletristic (Popescu, C.F.; 2003:37). Uniformizarea stilistică de care vorbesc specialiştii duce la o standardizare a produsului/textului mediatic, deci la o situare a sa pe o treaptă inferioară în raport cu textul beletristic.

Această uniformizare stilistică presupune utilizarea metaforei şi a epitetului clişeizat, redactarea după anumite reguli ce ţin de constrângerile de timp şi de spaţiu. Jurnalistul nu poate da întreaga măsură a creativităţii sale în sfera ornamentului stilistic decât, poate, în reportaj, aşa cum procedează artistul prozei beletristice. Adjectivul cu valoare stilistică este indispensabil beletristicii, nu şi stilului jurnalistic. Abuzul de epitete nu se recomandă nici în reportajul de atmosferă.

În lucrarea dedicatǎ stilului publicistic actual, Mariana Cernicova precizeazǎ cǎ acesta se caracterizeazǎ printr-o selecţie lexicalǎ aparte, prin predominanţa funcţiei comunicative şi apelative asupra celei poetice, prin prezenţa stereotipiilor de limbaj şi prin preferinţa pentru termenii neologici, pentru cei din sfera social-politicǎ. (Cernicova, M. ;1999 :43-47, passim). Autoarea remarcǎ existenţa unui proces de democratizare a limbajului presei, de lǎrgire a ceea ce se considerǎ acceptabil din punctul de vedere al normei literare. (idem, p.67).

Literaturii i se poate atribui sintagma nobilă inutilitate, şi plăcută, scriiturii de presă i se cere în schimb valoare informativă, de utilitate imediată. Dacă istoria literaturii poate înregistra – cu titlu de curiozitate- o carte cu filele complet albe, ce are pe supracopertă un titlu incitativ, dar neacoperit, explicit, de corpul textului- Ce ştiu bărbaţii despre femei, o istorie a presei va reţine operele jurnalistice a căror redactare s-a dovedit model de realizare la nivel lexical, stilistic. Opera literară pune problema fuziunii orizonturilor (sintagmă propusă de Gadamer; apud Cornea, P.; 2006:285). Sintagma

referitoare la tensiunea dintre text şi prezent este pertinentă şi în privinţa textului jurnalistic. Astăzi receptăm articolele lui Eminescu, printre alţii, aplecându-ne mai degrabă asupra reuşitei retorice, asupra unei metafore insolite, opera sa jurnalistică fiind model de realizare stilistică.

Stilului jurnalistic i se recunosc virtuţi ce ţin de procedeele trezirii şi menţinerii interesului imediat. Tot ceea ce este redat prin termenul cel mai uzual, mai simplu, mai clar şi mai concis, tot ceea ce conduce lectura spre decodare facilă presupune:

-existenţa marcatorilor spaţiali şi temporali uşor recognoscibili; -prezenţa repetiţiilor care menţin interesul, fără a plictisi, şi care asigură

înţelegerea completă a mesajului. Unii autori vorbesc despre absenţa unui continuum spaţial şi a intenţiei estetice,

despre iluzia limbajului neutru, despre saturarea contextuală (toate întrebările fireşti legate de un eveniment sunt anticipate de reporterul care încearcă să explice şi să dea răspunsuri), despre gestionarea informaţiei de la simplu, la complex. (Preda, S.;2006-a :18-30, passim).

Stilul jurnalistic prezintă tendinţa de a se identifica cu discursul comunicării private (Dumistrăcel, S.; 2006-a:351), de aici extremismul utilizării termenilor argotici, familiari, cu senzaţia aspectului mai puţin îngrijit al limbii. Lectorul este atras de un astfel de limbaj, ziaristul având permanent preocuparea de a se situa la acelaşi nivel de competenţă idiomatică şi expresivă cu cititorii (…) (idem, p.354). Cercetătorul ieşean citat mai sus, a cărui lucrare despre limbajul publicistic prezintă tehnicile utilizării enunţurilor aparţinând discursului repetat –idiomurile, proverbele, citatele – consideră că stilul jurnalistic are caracteristici apropiate de limbajul conversaţiei şi de cele ale stilului epistolar privat (ibidem).

Rodica Zafiu situează limbajul jurnalistic între strategiile senzaţionalului şi tentaţia clişeului (Zafiu, R.; 2001) şi vorbeşte despre narativizarea, ficţionalizarea discursului presei, cu preferinţa jurnalistului pentru detaliul concret, cu prelucrarea nuvelistică a faptului divers şi cu înnobilarea faptului sordid. Autoarea condamnă eşecurile de redactare reprezentate de calificarea exagerată prin cumul de adjective, limbajul hiperbolic, metaforismul convenţional şi rudimentar (Zafiu, R.; 2001, subcapitolul referitor la Retorica titlurilor), titlurile înşelătoare, ale căror date nu se regăsesc în text, desemnările fără relevanţă, titrarea defectuoasă în care verbele nu sunt însoţite de complementul obligatoriu (Adrian Năstase se limitează, Medicii avertizează), supralicitarea detaliilor din domeniul medical, aparenta disproporţie între cauză şi efect sau omiterea cauzei, contrastul stilistic (Premierul a fost făcut pilaf de opoziţie). Autorii unor lucrări de specialitate demonstrează specificul stilului publicistic prin enumerarea unor trăsături distinctive: eterogenitate de formă şi de conţinut, preferinţă pentru vehicularea termenilor neologici, tendinţa spre construirea enunţurilor condensate, eliptice (titrarea cu elipsa verbului predicativ este des întâlnită), valorificarea resurselor stilistice ale limbajului poetic în unele genuri ziaristice cum ar fi reportajul, simularea apropierii de cititor prin colocvialism, prin reproducerea formulelor oralităţii, traducerea jargoanelor. Dacă ziariştii trebuie să explice pentru publicul larg termeni din diferite domenii (aşa-numitele jargoane), este la fel de importantă cunoaşterea de către aceştia a jargonului jurnalistic:

-Suivism= ştiri preluate din alte media; -Faptele omnibuZ (sintagmă utilizată de Pierre Bourdieu în 1999)= faptele care

nu şochează pe nimeni, nu interesează pe toate lumea, dar nu au legătură cu nimic cu adevărat important (în Popescu, C.F.; 2003:13);

-Disonanţă cognitivă (sintagma lui Festinger, 1957)=un articol despre efectele cancerigene provocate de consumul de carne, publicat într-o revistă pentru vegetarieni, dar citit de un om care mănâncă produse din carne, va produce o disonanţă cognitivă; dacă ar fi apărut într-o publicaţie a breslei măcelarilor, ar fi dus la consonanţă.( în Van Cuilenburg, J.J. et alii,1998:221);

-Tehnica drajeului= tehnica de asamblare a informaţiilor aride, ştiinţifice, într-o poveste atractivă. (în Vâlcu, V.; 2007:79);

-Acoperire jurnalistică= colectarea, editarea şi difuzarea informaţiei conform rigorilor legilor proximităţii, respectându-se calităţile informării.(în Popescu, C.F.; 2002: 9);

-Afghanistanism = în jargonul editorialiştilor americani, termen care desemnează un editorial tratând o temă atât de îndepărtată de zonele de interes ale publicului, încât responsabilitatea şi riscurile autorului, practic, nu există. Text vag, evaziv, inconsistent, fără legătură cu realitatea imediată, la limită, incoerent. (idem, p.21);

-Costul lecturii (Jacques Douël, 1987) = respectarea (...) legii economiei efortului receptorului; efortul de decorare trebuie să fie cât mai redus, pentru ca profitul lecturii să crească. (idem,p.97);

-Decuparea evenimentului= alegerea faptului din realitate pentru a fi publicat. (idem, p.107);

-Derapaj mediatic = o informare greşită sistematică şi masivă care apare în toate media la un moment dat, cu impact negativ imediat şi greu, dacă nu imposibil de evaluat în toată amploarea lui, asupra afectivităţii şi discernământului publicului; parainformare, pseudoinformare, eroarea nerectificată, inventarea evenimentului. (idem, p.110);

- Presa- a patra putere (Fourth Estate; sintagmă folosită de Edmund Burke în sec.al XVIII-lea, primele trei puteri fiind clerul, nobilimea şi oamenii de rând).(idem, p.143);

-Jurnalismul Excepţiei =modalitatea de abordare de către jurnaliştii occidentali a realităţilor din ţările lumii a treia. (idem, p.187);

-Jurnalism de opoziţie (Adversial Journalism) = a apărut în anii 60, de pe o poziţie critică faţă de puterea politică; rolul lui e de a pune întrebări puterii. (idem, p.188);

-Presa cu două viteze= sintagmă referitoare la decalajul dintre evoluţia presei scrise şi cea a audiovizualului (în Vişinescu, V.;2002:251);

-Jurnalismul martorilor (bystanders journalism)= se referă la detaşarea jurnalistului faţă de evenimentul relatat. (în Ştefănescu, S.; 2004:32). Sintagma lui Martin Bell the journalism of attachement este opusă jurnalismului detaşat;

-Jurnaleza este chiar jargonul jurnaliştilor (în Coman, M., coord; vol. I: 203); -Titlul în trei timpi- rezumă ştirea în forma unei micronaraţiuni centrate pe insolit,

pe contraste, pe contrazicerea aşteptărilor cititorului. (în Zafiu, R.; 2001). -Linşaj mediatic- este o expresie apărută în Jurnalul Naţional din 9.12.2008, referitoare la acuzaţiile repetate aduse de majoritatea jurnaliştilor unui coleg de breaslă, implicat într-un accident rutier. Stilul publicistic prezintă într-o sinteză determinată şi mereu adaptată la contextul social cotidian: noutate terminologică şi construcţii dense, uneori eliptice, discontinue, care pot alterna cu expresia evocatoare poetică, cu forma colocvială de adresare şi cu exactitatea ştiinţifică, remarcă Olga Bălănescu în studiul asupra tehnicilor discursive publicistice şi publicitare. (Bălănescu, O.;2006:9). În presa scrisă interesează noutatea informaţiei, construcţia textuală accesibilă printr-un limbaj clar, inteligibil. Olga Bălănescu aduce în discuţie două variante stilistice: cea colocvială, a limbajului

publicistic subiectiv şi cea elevată, a limbajului publicistic obiectiv (idem, p.10). Autoarea aminteşte ceea ce a fost numit în literatura de specialitate structura informaţiei în cascadă (ibidem). Prezentarea esenţialului la început , în ordinea descrescătoare a importanţei detaliilor unui eveniment este o alegere potrivită în redactarea din presa scrisă, cititorul fiind câştigat încă de la supratitlu. În funcţie de tipul de gen ziaristic, stilul jurnalistic prezintă variaţii ale funcţiilor comunicării, ale componentei subiective/ obiective, ale gradului de implicare a cititorului. Autoarea consideră că toate tipurile de texte publicistice se caracterizează prin: grad sporit de accesibilitate, transparenţă, deschidere către receptor, potenţarea componentei perlocuţionare a limbajului (…) (idem, p.13). Olga Bălănescu precizează faptul că funcţiile textului reprezintă expresia raportului dintre mesaj şi receptor. (idem, p.84). Autoarea exemplifică diferitele funcţii - documentară, informativă, persuasivă, determinativă, literară, evocatoare prezente în genurile ziaristice din presa românească. Funcţia documentară este reprezentativă pentru textele tip reportaj, evocare, articol interdisciplinar, cele care abundă în informaţii ştiinţifice, cu un jargon tradus de jurnalist, cu cifre multe, cu verbe la infinitiv lung numeroase, cu abuzul reflexiv-impersonalului, ş.a. (idem, p.85-91, passim). Funcţia informativă predomină în ştiri, în articole de interes cotidian şi utilitar, în articole de scandal, cu preponderenţa indicativului prezent, cu cifre şi statistici, cu toponime, cu topică standard, cu expresii familiare, ş.a. (idem, p.91-97, passim); funcţia determinativă - în editoriale şi revendicări, iar funcţia evocatoare - în profile sociale.

Stelian Dumistrăcel acordă specificitate limbajului publicistic, referindu-se la modalitatea în care se manifestă <<funcţia fatică>>. (Dumistrăcel, S.; 2006-b:7), cea considerată esenţială, aminteşte autorul, şi de către Paula Diaconescu, cercetătoarea pentru care stilul publicistic ar reprezenta o combinaţie a stilului oficial administrativ şi a celui ştiinţific de popularizare. Stelian Dumistrăcel remarcă rolul esenţial al funcţiei centrate pe menţinerea contactului între emiţător şi receptor, rezultat al utilizării deicticelor legate de situaţia de comunicare (idem, p.29). Limbajul jurnalistic are statutul de componentă a stilului comunicării publice şi private literare, ca subdiviziune a discursului public din mass-media, un limbaj cu trăsături dominante apropiate de limbajul conversaţiei şi de cel epistolar din discursul privat (idem, p.54).

Unii cercetători remarcă: Între stilurile funcţionale ale limbii române stilul publicistic se distinge prin tendenţionism, caracter eterogen în plan formal şi compoziţional, relativă accesibilitate determinată de necesitatea informării impresionante a unei mase largi de cititori; impactul oralităţii; discontinuitate sintactică. (Stanciu, N. în Pană- Dindelegan, coord.; 2002:209-216, vol.II ). Textul de presă are un puternic caracter oral, datorat următorilor factori: repetiţia cu funcţie expresivă, elipsa, anacolutul, frecvenţa pauzelor, a exclamaţiilor, revenirile, anticipările. Stilul publicistic are drept caracteristică de bază accesibilitatea, redată prin termeni precişi, fraze scurte, deci în sintaxă simplă, prin cuvinte- cheie care joacă rolul de factor integrator. (Roşca, L. în Coman, M., coord., vol. I; p.101). Textul jurnalistic este un construct mental, rezultat al unui model cultural, rezultat al întrepătrunderii imaginarului socio-discursiv caracteristic condiţiilor de producere, cu imaginarul contextului socio-cultural în care se află instanţa receptoare.(idem)

Luminiţa Roşca conferă stilului publicistic caracteristici precum: -terminologie specifică din sfera politicului; -preferinţă pentru neologisme; -concizie explicită; -redundanţă derivată din serii sinonimice; -structuri fixe substantiv- adjectiv;

-preferinţă pentru superlativul explicit de tip pleonastic; -expresii stereotipe cu valoare metaforică al căror nucleu este neologismul

provenit din alte stiluri; -organizare a textului în jurul unor cuvinte-cheie; -propoziţii scurte, ş.a. (Roşca, L.; 2004:24). Funcţia referenţială (denotaţia este esenţială pentru comunicarea jurnalistică) şi

cea fatică (instaurarea şi păstrarea legăturii dintre emiţător şi receptor) sunt determinante pentru textul jurnalistic. (ibidem) Specificul limbajului jurnalistic este reprezentat de lipsa de acord dintre condiţiile producerii şi condiţiile reproducerii mesajului jurnalistic, iar construcţia textului jurnalistic răspunde tipului de receptare a mesajului mass-media: parţială, selectivă, ierarhizată. (Lăpuşan, A., Petre, R.; 2005:86-87)

Teoreticienii şi practicienii domeniului pretind stilului publicistic : limpezime, concizie, accesibilitate (Vişinescu, V.;2003:18); simplitate, claritate, obiectivitate, credibilitate. (Preda, S.; 2006-a:13). Stilul jurnalistic trebuie să fie simplu, concret, viu recomandă Philippe Gaillard ( 2000:127). Caracterul concret, obiectiv şi precis al stilului unui ziarist este de cel mai mare ajutor pentru rigoarea cu care trebuie tratată informaţia. Scopul ziaristului este acela de a-l face pe cititor să vadă, să simtă şi să audă evenimentul; redactarea la timpul prezent, propoziţiile incidente, introducerea de citate, imaginile vizuale şi comparaţiile sunt principalele metode de a conferi vivacitate. (idem, p.128-129).

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Chişu, Lucian, Limbajul jurnalistic, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti,2008;

3.Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic, Ed. Institutul European, Iaşi, 2006.

Bibliografie facultativa: 1.Vişinescu , Victor, Stilistica presei, Ed. Victor, Bucureşti, 2003; 2. Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iaşi, 2004. Teste grila:

1. In stilul jurnalistic este esentiala: a) prezenta indicatorilor spatiali si temporali complecsi; b) prezenta indicatorilor spatiali si temporali usor descifrabili; c) lipsa indicatorilor spatiali si temporali usor descifrabili. 2. Stilul jurnalistic este, in conceptia lui Gheorghe Bolocan: a) un stil functional cu trasaturi distincte; b) un stil colectiv fara trasaturi definitorii; c) un stil fara caracter unitar sistemic.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa defineasca specificul stilului jurnalistic.

Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa observe diferentele de stil in texte jurnalistice apartinand unor autori diferiti din presa actuala si din presa romaneasca din epoci diferite.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al V-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala si in presa unor epoci diferite.

Concluzii aferente cursului al V-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat material practic si teoretic referitor la limbajele de presa.

Cursul nr.6

Aspecte ale limbajului figurativ în presă

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea unor figuri de gândire �i cu valoare expresiv-estetică în texte jurnalistice apar�inând unor genuri diferite.

Cuvinte-cheie: metafora, compara�ia, antonomaza.

În textul de presă, figurile – cu valoare expresiv-estetică sau cele cu forţă

argumentativă [figurile repetiţiei, ale insistenţei, ale ambiguităţii, ale plasticităţii (în Dragomirescu, Gh., N.; 1995:p.51-55, passim)] sunt utilizate de către jurnalist pentru sporirea efectului asupra receptorului - asupra laturii afective/ raţionale.

Apar, cu frecvenţă diferită, în funcţie de tipul de presă, de genul ziaristic, de publicul-ţintă, următoarele figuri (înregistrate în dicţionare de specialitate cum este cel al lui Gh., N. Dragomirescu din 1995):

Acumularea = enumerarea mai multor cuvinte sau idei sinonime, fără gradaţie; Adjectivul posesiv etic (politicianul nostru); Alegoria (cea animalieră îi oferă jurnalistului posibilitatea de a imagina o situaţie

politică de conflict în ipostază fabulistică: o ceartă între fiarele pădurii); Aluzia: istorică, folclorică, religioasă, literară. Aluzia - pastişă este foarte întâlnită

[Doamnelor şi domnilor, Mircea Geoană. Acum într-o nouă prezentare. Mai voinic, mai zburdalnic, mai îndrăzneţ. Şi parcă tot mai puţin nerod. Sau prostănac, după cum ne sugera Iliescu prin 2005. (Cotidianul, 10.03.2009) – este o pastişă de slogan publicitar];

Ambiguitatea (echivocul cauzat de omonimie, echivocul sintactic, contextual şi lexico –sintactic);

Amplificarea= figură descriptivă care constă în reprezentarea multiformă a aceleiaşi idei; obiectul este descris prin imagini sinonimice, gradat;

Antiteza: descriptivă (termenii antitetici exprimă un obiect concret)/ reprezentată printr-un joc de cuvinte (termenii antitezei exprimă un obiect abstract);

Antonomaza sau pronominaţia= reprezintă substituţia unui nume propriu de

persoană cu unul comun sau invers, pe baza unei comparaţii subînţelese (se mai numeşte circumlocuţiune când este perifrastică). Pronominaţiile referitoare la jucătorii sau la echipele de fotbal, preluate de presă de la susţinătorii respectivelor echipe sau chiar inventate de jurnalişti, sunt cele care dau culoare materialelor de gen. Conotaţia invincibilităţii primează, simbolistica cromatică este descifrată numai de microbişti. Perifraza ironică este foarte des întâlnită. Circulă mult în presă pronominaţii de tipul Blonda de la Cotroceni, împărăteasa turismului balneo – ecumenic (Jurnalul naţional 10.03.2009) sau amazoana cârnaţilor de Pleşcoi (ibidem) (referitoare la Ministrul Turismului), Războinicul Luminii (titlul unui roman al lui Paolo Coelho, devenit etichetă pentru patronul echipei de fotbal Steaua). În presa mondială din anii 1940 a circulat mult perifraza Generalul Iarnă pentru a desemna, ironic, pretextele meteorologice invocate de nazişti în justificarea înfrângeriilor suferite pe frontul de răsărit. Antonomaza are obârşie mai veche – campania dezastruoasă a lui Napoleon în Rusia. (Berg, J.; 1969:180).

Expresia Acarul Păun, referitoare la cel care plăteşte pentru greşelile altora, a apărut în articolul Ion Păun al lui Tudor Teodorescu Branişte (1989:48-50). Gazetarul îi incriminează pe cei care l-au făcut răspunzător de accidentul feroviar de la 2 iulie 1923, din staţia minoră Vintileanca, pe măruntul funcţionar al cărui nume dă titlul materialului de presă. Apar antonomazele: toţi Ion Păunii, din toate gările, acestor Ion Păuni umili (idem, p.49).

Antonomaza perifrastică ironică este des întâlnită în articolele cu iz pamfletar: Sfântul Ţiriac cel mare (perifrază referitoare la un om de afaceri) (gardianul.ro, 19.01. 2009); heraldul ororii este numit un politician în Evenimentul zilei din 5.10.2005. Perifraza cu intenţie denigratoare, în antifrază, este agreată de jurnalist în editorial, în pamflet: şeful statului, luminătorul acestui popor abia ieşit din bezna dictaturii (...) (jurnalul.ro 9.03.2009). Ministrul Educaţiei este numit Abramburica (personaj într-o emisiune pentru copii). (Cotidianul, 10.03.2009)

Presa britanică îl numea pe Sadam Adolf Hitler al lumii arabe, noul Hitler. (în Ştefănescu, S.;2004:43).

Antonomaza de sorginte mitologică, apare, de multe ori, cu notă de ironie: X se crede un Adonis (arhetipul frumuseţii masculine; muritorul de care s-a îndrăgostit însăşi zeiţa frumuseţii, Afrodita).

Asteismul= constă în deghizarea unei laude sub aparenţa blamului, reproşului; Brahiologia, referitoare la un discurs concis, în care sunt utilizate maxime,

proverbe; Butada (joc de cuvinte), calamburul (Înţelepciunea se obţine scump, dar şi

prostia costă); Cleuasmul = se referă la simularea autoreproşului, ostentativ, cu sugestia că

vina aparţine altcuiva. (Mie, ca jurnalist nu-mi sunt la îndemână fineţurile culinare şi hainele de firmă, mai bine aş tăcea…);

Climaxul (enumerarea progresivă); Cominaţia ((ameninţare energică); Anadiploza (Cine face bine bine găseşte); Anafora= repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul a cel puţin două unităţi

sintactice. Anafora adverbului negativ, într-o acumulare de aspecte negative caracteristice societăţii româneşti, subliniază indignarea jurnalistului. (...) nu leul dat peste cap de euro, nu salariile şi pensiile, nu preţurile şi dobânzile la credite, nu posibilitatea ca România să ceară sprijin financiar FMI, nici măcar gazul stopat în Ucraina sunt problemele urgente de care trebuie să se ocupe guvernul acestei ţări, ci alde X şi Y.( gandul.ro, 14.01.2009);

Anagrama= cuvânt format prin inversarea sunetelor altui cuvânt; Anominaţia (Ministrul Furtună a provocat o furtună în Parlament...); Antanaclaza= repetarea unui cuvânt, cu sensuri diferite (tipărim o foaie cu

douăzeci de foi); Antimetateza (minciuna politicii sau politica minciunii); Comutaţia (Mâncăm ca

să trăim, nu trăim ca să mâncăm); Comparaţia (comparaţia – imagine, cea paradigmă, parabolă). În comparaţia-

paradigmă, comparantul este o circumstanţială –comparativă, iar cea parabolă este de factură narativă. Analogiile îi sunt utile jurnalistului în orice tip de material de presă. Aici apar adesea ceea ce lucrările de specialitate numesc comparaţii cu limită idiomatică şi acelea în care termenul comparant nu este recunoscut decât de un anumit grup, într-o anumită perioadă istorică. De exemplu, un jurnalist poate compara o situaţie neplăcută în care se află un om politic cu cele 15 zile negre ale lui X- o altă figură publică, anchetată pentru un act incriminat de justiţie. În momentul

scandalului declanşat de acuzaţia de dare de mită adusă patronului echipei de fotbal Steaua, în care a devenit celebră o valiză cu mulţi bani, jurnaliştii au utilizat în exces drept comparant valiza lui Becali. Tot astfel s-a întâmplat cu dispariţia misterioasă a unei tinere avocate, al cărei nume, Elodia, a fost abuziv folosit de jurnalişti în construcţii comparative.

Comparaţiile denigratoare abundă în presa românească, prin excelenţă în cele de orientare pamfletară: coafura unei doamne politician este ca o căpiţă de fân/ cuib de rândunică, etc., zâmbetul unui deputat este precum rânjetul unui urangutan.

Analogiile eminesciene erau exemplu de cultură vastă în toate domeniile. Comparanţii erau luaţi din mitologie, istorie, ş.a. Jurnaliştii cu un bogat bagaj de cunoştinţe pot crea comparaţii reuşite, cu riscul posibil de a nu fi uşor de decriptat pentru cititorul de rând.

Comparaţia denigratoare se întâlneşte des în pamflet, în editoriale. Comparatul este o figură politică ilustră, iar comparantul aparţine unui câmp semantic al animalierului, al treptelor sociale inferioare, etc. La Arghezi apare comparaţia ironică Spiritul de indiferenţă al ministrului avea cinismul unui vizitiu de dric, care-şi trage mortul dinaintea cârciumei şi se opreşte ca să bea un spriţ.

Un jurnalist , în presa culturală, poate utiliza analogiile cu evenimente istorice cunoscute: Adunarea din Duminica Tomii (prima adunare naţională a românilor transilvăneni, pe Câmpia Libertăţii, lângă Blaj, în 18/30 aprilie 1848); Alianţa celor trei împăraţi (alianţă între împăraţii Rusiei, Austro–Ungariei, Prusiei, în 1873, pentru a izola Franţa republicană şi pentru apărarea ordinii mondiale în Europa); ciuma lui Caragea (epidemie izbucnită în Ţara Românească, în 1813, când au murit 70.000 de oameni); coaliţia antihitleristă (alianţă între 26 de ţări, încheiată la Washington, la 1 ianuarie 1942); Cruciada Românismului (denumirea unei organizaţii de tip fascist din ţara noastră, din anul 1934); Dictatul de la Viena (dictat germano-italian de la 30 august 1940 prin care România a fost obligată să-i cedeze Ungariei jumătatea de nord a Transilvaniei); Duminica Sângeroasă (9/22 ianuarie 1905- trupele ţariste au reprimat o demonstraţie paşnică a locuitorilor din Petersburg); grevă regală (între august 1945 şi ianuarie 1946, regele Mihai I a refuzat să mai semneze decretele guvernului Petru Groza); Pactul de oţel (alianţa germano-italiană din 28 mai 1939). ( mai multe exemple în Murariu, I.; 2004).

Exemple: (Politicienii) Se vor adapta precum gândacii de Colorado sau vor dispărea. (evz.ro, 8.03.2009);Sporurile bugetarilor români, ca în America Latină (Cotidianul, 10.03.2009); Ministrul turismului urmează sfaturile omului de afaceri X şi se ţine de ele ca orbu´ de ciomag. (jurnalul.ro,10.03.2009); (...) meciul celor doi (...) plictiseşte precum un roman poliţist care debutează cu nominalizarea victimei şi a ucigaşului. (jurnalul.ro, 11.03.2009); spaţiu de transmisie mare cât o zi de post (jurnalul.ro, 4.01.2009); Şi criza vine peste noi ca un marfar cu mecanicul mort (...) (gandul.ro, 27.11.2008); Telefoanele au fost, sunt şi vor fi interceptate de serviciile de informaţii, din diverse motive. Cel mai plauzibil motiv invocat de stat este să declare că ne batem cu un inamic perfid, care se insinuează ca o hidră de fum, pe care Constituţia şi legile ne obligă să-l ţinem sub o atentă supraveghere... (gardianul.ro, 22.01.2009)

- Comunicaţia apare şi ea des, jurnalistul simulând că îl consultă pe cititor în vederea lămuririi problemei comentate în materialul de presă. Este reprezentată sub forma interogaţiei. - Contrafiziunea apare într-un articol de opinie, de exemplu. Jurnalistul poate redacta astfel un paragraf final: Şi în această degringoladă electorală, dumireşte-te tu, cetăţean obişnuit, şi alege pe cine merită(...).

Cronografia (descrierea înserării într-un reportaj de atmosferă); Diasirmul (ironia caustică şi umilitoare) ; Dubitaţia =aparenţa de ezitare în alegerea cuvintelor ( Nu ştiu cum să spun,

dar…); Epitetul; Etopeea (personificarea unor lucruri; portretul moral, imitarea vorbirii unei

persoane potrivit caracterului/ activităţii acesteia); Eufemismul (termenul care atenuează o exprimare mai dură.) A devenit clişeu in

presă perifraza eufemistică a trece în nefiinţă; Fabulaţia (imaginarea unor personaje/ întâmplări fictive, pentru a le sugera pe

cele reale).Fabulaţia este des întâlnită în presă. Jurnalistul relatează conversaţia fictivă între doi profesori, doar pentru a evidenţia lipsurile sistemului de învăţământ. Sau poate să îşi înceapă articolul pamfletar la adresa corupţiei din politică astfel: M-am întâlnit deunăzi cu deputatul X..., întâlnirea fiind o fabulaţie.

Hiperbola (verbală, nominală, adjectivală); Hipotipoza (descrierea vie a obiectului, ca şi cum acesta s-ar afla în faţa

cititorului); Ironia (antifraza verbală); adjectivul antifrastic(onestul politician român); ironia-

verbală (figura de gândire): Ce a mai muncit ministrul nostru pentru binele ţării si cât s-a zbătut el pentru cetăţeni!; Probabil, vechii greci erau nişte idioţi când împărţeau timpul educaţiei tinerilor cetăţeni echitabil între pregătirea scolastică şi cea din palestra, romanii au inventat vorba <<mens sana in corpore sano >> din plictiseală (…). (Cotidianul, 10.03.2009) - este un tip de antifrază cu rafinamente de cultură elevată, de retorică subtilă, din ce în ce mai des utilizată în editorialul românesc cu pretenţii. Antifraza, figura ce constă în utilizarea unui cuvânt, enunţ, în sens contrar adevăratei semnificaţii, este foarte apreciată de jurnalist;

Jonctura morfologică [Ministrul a BOC-ănit în van la porţile Uniunii Europene; (numele real al ministrului apare cu majuscule ); Români, aţi îmbuliNAT-O!(în Evenimentul Zilei, 5.10.2005); Napocalipsa (idem)];

Litota = atenuarea expresiei unei idei pentru a se subînţelege mai mult ( Ideea deputatului nu era chiar rea);

Metonimia (X a cumpărat un Rembrandt); Mimeza = persiflarea vorbirii unei persoane. Apare la Arghezi:

- Îmi păreţi indispus, Domnule Om Politic (...) - <Sunt scârbit, Domnule Mare Cetăţean>, mi-a răspuns omul politic.

Turpitudini, incertitudini; în viaţa politică ai căutat zadarnic rectitudini, corectitudini, fiind plină de ingratitudini. (Dragomirescu, Gh., N.;1995:210);

Nominativul etic (nici tu cinste, nici tu milostenie, nici tu nimic, la domnii noştri politicieni);

Optaţia = figură în care se enunţă exclamativ o dorinţă (Dar-ar Domnul să...!); Paradoxul (E rău. Deci e bine, în Dilema Veche, nr.266, martie 2009); Paralela = descrierea unor obiecte cu sublinierea asemănărilor/ deosebirilor

dintre ele (Capitala ţării- oraşul luxului orbitor şi al maşinilor decapotabile, mahalaua -căruţe cu coviltir); În mod aproape proporţional, în timp ce criza se tot adânceşte, iar oamenii sunt mai săraci, politicienii devin mai iresponsabili. (evz.ro, 8.03.2009).

Paronomasia (asemănare între cuvinte din limbi diferite); Perifraza (oamenii din politică în loc de politicieni); Personificarea;

Prozopografia =descrierea trăsăturilor exterioare, portret fizic; Silepsă oratorică =în acelaşi enunţ, un cuvânt este folosit şi cu sensul propriu şi

cu cel figurat; Sinecdocă= denumirea unui obiect cu numele altuia - partea pentru întreg şi

invers, singularul pentru plural, etc.(Jurnalistul ştie să-şi facă meseria); Topografia =descrierea locului; Zeugma =se referă la incongruenţa gramaticală sau semantică a două segmente

de enunţ ( Politicianul şi-a pierdut onestitatea şi portofoliul în aceeaşi zi). Metafora = apare sub formă explicită – metafora coalescentă (termenul

metaforizat şi cel metaforic sunt ambii prezenţi în enunţ)/implicită (apare doar termenul metaforic). Metafora în articolele de presă sportivă este cea cu aparenţa de fabricat, de căutat- pare cea mai artificială: locomotiva Mutu (TV Mania,23.03.2009) se referă la faptul că jucătorul respectiv este cel care trage echipa după el, la victorie. Rodica Zafiu exemplifică în lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală prezenţa în presă: a metaforei- kitsch, extravagante ( ochii pierduţi într-o ceaţă purtată la gaica cunoaşterii); a metaforelor călătoriei (corabie, automobil, tren); a metaforelor animaliere, a celor clişeizate. (Zafiu, R., 2001, subcapitolul Figurile semantice şi transformarea lor în clişee). Corabia puterii (evz.ro, 13.12.2006), jocuri politice (Cotidianul, 10.03.2009), baie

de mulţime (Cotidianul, 10.03.2009) sunt metafore deja clişeizate. Lanţul metaforic ironic este cel utilizat de jurnalist cu scopul degradării imaginii publice a politicienilor: (X), care ani întregi a mestecat paiele uscate de la coada ieslei, unde ajung perdanţii, fornăie acum de nerăbdare să prindă ceva prospătură: ghioceii de pe pajiştea Cotrocenilor. (Cotidianul, 10.03.2009); În 2004, burjuiul capitalist şi nomenclaturistul comunist au fuzionat în mintea oamenilor într-o creatură demnă de strivit cu ştampila: coruptul. În 2008, întruchipările ideologice şi morale, făt- frumosul şi balaurul, au pierit în ceaţa lumii. (Gândul, 1.12.2008). Exemplele de metafore jurnalistice sunt inepuizabile: Geoană joacă acum cartea prezidenţiabilului. (Cotidianul, 10.03.2009); Ministrul Dezvoltării a mai purtat anul trecut un meci împotriva mezinei preşedintelui (...) (Cotidianul, 10.03.2009); PDL aşteaptă un semn de la Zeus ca să ştie ce face cu Elena (Cotidianul, 10.03.2009)- este vorba despre Preşedintele ţării care trebuie să-şi dea acordul cu privire la candidatura fiicei sale la alegerile europarlamentare; atitudinea dintotdeauna a şefului politic pe care rotativa istoriei începe să-l arunce pe margine(...) (Gândul, 15.12.2008); populaţia (...) cu cuţitul crizei la os. (Gândul, 11.12.2008).

Clişeizată a devenit şi metafora mariaj politic cu diferite variante: căsnicie de balamuc şi bâlci dintre PD şi PNL. (Gândul, 11.12.2008) sau metafora împărţirea caşcavalului politic (între partenerii politici). Metafora jurnalistică a divorţului politic este şi ea clişeizată.

Metaforele denigratoare din domeniul bolilor umane sunt des întâlnite: furunculul politic PRM (Gândul, 2.10.2008), În plină criză ce ne sfâşie rărunchii şi buzunarele (...)(jurnalul.ro, 11.03.2009), clasa politică este o plagă/ o ciumă, etc. Metaforele medicale sunt des întâlnite în presă, în articolele de comentariu politic îndeosebi: Lifting usturător pe faţă de ţară crizată/ 37 de miliarde de lei din buget pentru Summit-ul Mondial al Procurorilor. (jurnalul.ro, 11.03.2009); o instituţie hrănită prin transfuzie de subvenţii de la buget (jurnalul.ro, 10.03.2009).

Titlurile metaforice, alegorice, apar de cele mai multe ori în cazul articolelor de comentariu: La moartea Vulpii păcălite de Soricei care au crezut că au inimi de Elefanţi! (cu referire la oamenii politicii româneşti) (gardianul.ro, 14.01.2009); Criza de imagine frige mai tare decât criza gazelor (gardianul.ro, 8.01.2009), Mersul împleticit către

...nicăieri (cu referire la primii paşi ai noului guvern de pe poziţia puterii (cronicaromână.ro, 16.01.2009).

Metafora dezastrelor, metafora apocaliptică este foarte agreată de jurnalist , îndeosebi în titlurile incendiare: Istorie tăvălită cu buldozerul este titlul unui articol referitor la distrugerea zidurilor unei cetăţi vechi româneşti. (Jurnalul Naţional , 30.03.2009) .

Un titlu metaforic de tipul Economia României a duduit nesănătos (Jurnalul Naţional, 26.03.2009) este la fel de alarmant, iar şapoul articolului se afirmă în acelaşi registru stilistic: România va lua o centură de siguranţă cu o bombă socială încorporată, după ce Guvernul va trebui să facă economii suplimentare.

Titlurile metaforice sunt foarte des întâlnite : Dinspre PSD bate vânt de opoziţie (Jurnalul Naţional, 26.03.2009); Vânzările Dacia coboară fără frâne (Compact Bucureşti,8.01.2009);Remaniere de caltaboş (Cotidianul, 17.10.2007); România, actor în jocul Rusiei – metafora jocului politic (Evenimentul Zilei, 15.01.2009); X se antrenează pentru mandatul preşedintelui-jucător – metafora sportivă (Evenimentul Zilei, 15.01.2009); Nica şi Dragnea în cărţi pentru MAI (Evenimentul Zilei, 15.01.2009); Leul, jumulit de scandalul Oprea – referitor la devalorizarea monedei naţionale. (ibidem)

Metafora jurnalistică este, pentru uşurarea decodării, de multe ori coalescentă (ambii termeni sunt prezenţi), apropiindu-se mai mult decât cea beletristică de comparaţie. Baza semică comună a procesului de metaforizare (Bidu, Vrânceanu, A. et alii, 2006:308) poate fi, în textul jurnalistic, mai puţin estompată decât în literatura beletristică (unde distanţa între termenul substituit – metaforizat şi cel substituent -metaforic riscă să nu fie străbătută de un intelect mediocru). În cazul textului jurnalistic, legătura mai strânsă între termenii puşi în relaţia de metaforizare facilitează decodarea. Metafora implicită, cu distanţă mare între metaforizat şi termenul metaforic, este caracteristică unui articol eseistic, unui reportaj din presa elevată.

În textul publicistic de opinie, de analiză, în reportaje apar metafore nominale, verbale, nu rareori apare şi lanţul metaforic. Lucrările de specialitate aduc în discuţie şi problema grefelor metaforice, a metaforei publicistice care este mai spectaculoasă în linia senzaţionalului, cu scopul influenţării nu doar intelectuale , ci şi afective.

La marii scriitori – ziarişti, cum este Eminescu, metaforismul este marcă a stilului inconfundabil.

Figurile retorice folosite uneori de jurnalişti sunt: Metastaza (învinuitul aruncă vina asupra altuia sau invocă împrejurările

nefavorabile). Jurnalistul poate formula astfel o dezvinovăţire într-un proces de calomnie: L-am acuzat pe X de fraudă, dar Z mi-a pus la dispoziţie dovezi pe care le-am considerat solide(...);

Preteriţia (simularea trecerii sub tăcere a unor lucruri, menţionate totuşi parţial): Nu mai spun că politicienii noştri urmăresc doar propriile interese şi că (…);

Prolepsa (prevenirea unei obiecţii, combătută dinainte): Dar îmi veţi spune că (…).

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Dragomirescu, Gh. N., (1995),Dicţionarul figurilor de stil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

Bibliografie facultativa: 1.Vişinescu , Victor, Stilistica presei, Ed. Victor, Bucureşti, 2003; 2.Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Ed. Universităţii Bucureşti, 2001. Teste grila: 1.In urmatorul text de presa: „Au si ei basescul lor, fiindca toti vor sa fie condusi

de Zeus cel neinfricat” apar: a)o anadiploza; b)o anafora; c)un eponim, o antonomaza perifrastica.

2.In urmatorul text de presa: „Onestul om politic, ce mult s-a zbatut el pentru tarisoara lui!” apar:

a)adjectivul antifrastic, ironia verbala; b)optatia; c)paradoxul.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa utilizeze in mod

adecvat genului ziaristic abordat diversele figuri stilistice si retorice. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa foloseasca

diversele figuri de stil si de retorica, cu prudenta si masura, in redactarea diverselor texte jurnalistice.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al VI-lea: 4 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al VI-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la limbajul figurativ in presa.

Cursul nr. 7

Modalităţi de sporire a expresivităţii în textul de presă

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea unor modalită�i de sporire a expresivită�ii în texte apar�inând unor genuri ziaristice diferite.

Cuvinte-cheie: oralitate, destructurarea expresiilor, eponime.

Printre modalităţile de sporire a expresivităţii în textul de presă se numără: - folosirea mărcilor oralităţii; - deconstruirea expresiilor celebre/idiomatice, a titlurilor de opere/filme, a

sloganurilor publicitare, etc. - utilizarea citatelor celebre, a eponimelor; - utilizarea arhaismelor. Textul jurnalistic câştigă adeziunea unui public mai larg utilizând mărcile oralităţii,

însă excesul va prezenta riscul alunecării în derizoriu, în argoticul injurios şi defăimător, riscul descalificării din punctul de vedere al unei ţinute stilistice respectabile.

Lingviştii acuză excesul de oralitate, alunecând în manierism stilistic sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, tendinţa de a nu adapta stilul la temă şi situaţie, folosind un limbaj „coţcăresc” sau „miştocăresc” şi în paginile serioase de informaţie sau analiză politică. (Zafiu, R.; 2001:193)

Mizând pe adeziunea sporită a publicului, jurnaliştii apelează la următoarele mijloace ale oralităţii:

apelativele familiare (nenicule, vere, bă, mă, fraiere - într-o variantă de adresare directă cu impresia de complicitate de ghetou);

argoul (ale cărui câmpuri semantice-al turnătoriei şi al şmecheriei sunt foarte prolifice în opinia aceleiaşi Rodica Zafiu, 2001:206-207, passim);

fabulaţia dialogală (imaginarea unei conversaţii cu un personaj real sau a unui dialog între două persoane-una singură, reală).

Vocativele, pitorescul onomastic (hipocoristicele, metaforele animaliere), contrastul stilistic emfatizează caracterul oral al comunicării jurnalistice. Aceeaşi autoare, într-un studiu publicat în volumul colectiv „Aspecte ale dinamicii limbii române actuale” (2002, p.399-430) prezintă următoarele mărci ale oralităţii în textul jurnalistic: transcrierea pronunţiei obişnuite omului de rând (homleşi, uichendul), a pronunţiei neliterare (tre, poa), prezenţa interjecţiilor, a onomatopeelor, a formelor specific populare (ăsta, ăla), utilizarea sintaxei simplificate, a lexicului popular, inclusiv a locuţiunilor de tipul să-şi spună ofu, la o aruncătură de băţ.

Autoarea exemplifică şi existenţa mărcilor pragmatic- discursive: dialogul înscenat cu un cititor- personaj, focalizatorii (păi, ei bine), mărcile fatice (vezi, lasă), prezentativele (iată), mărcile afectivităţii, incidentele metatextuale (în treacăt fie spus), expresiile de atenuare populare (oleacă), exclamaţiile de neîncredere explicită, de distanţare şi dubiu (măi să fie!, vezi Doamne! ) (op. cit., p.419-423, passim).

Rodica Zafiu precizează în lucrarea din anul 2001 că la baza caracterului de oralitate pe care l-a dobândit textul de presă după 1989 se află intenţia jurnalistului de

a-l atrage pe cititor printr-un limbaj cordial, familiar, un limbaj ce valorifică adresarea directă (imperativele, interogaţiile, vocativele).

Abia aştept să văd cum …, Teamă mi-e că…, sunt expresii des utilizate de către jurnalişti, alături de interjecţii(sâc!, văleu, văleleu, ş.a.), de onomatopee [Vrrrrmmmm! (jurnalul.ro, 5.01.2009) –sugerează tremuratul din pricina frigului] pentru a marca mai pregnant caracterul oral imprimat textului scris.

Interpelarea celor criticaţi, în finalul articolului de comentariu, reprezintă o modalitate de a conferi vitalitate textului: A, nu sunt bani? Păi, atunci, lăsaţi-vă de <<idei>> şi de diversiuni, tovarăşi şi apucaţi-vă serios de reformă şi de măsuri anticriză. (Cotidianul, 10.03.2009). Doamne fereşte! este o expresie de factură familiară şi apare alături de alte expresii populare, colocviale, pentru a întări caracterul oral al exprimării scrise. Un dicţionar specializat înregistrează astfel de expresii româneşti: a face figură bună, a scăpa cu faţa curată, a face (pe cineva) cum îi vine la gură, a o face lată, a-şi tăia craca de sub picioare, a lua (pe cineva) la trei-păzeşte, a-i tremura sufletul, a trece cu buretele peste ceva, treacă- meargă, a trimite pe cineva la plimbare, a pune degetul pe rană, a trage o spaimă, pe socoteala cuiva, a se uita (la cineva) ca la soare, a nu-i arde cuiva de glumă, a fi sătul până gât, a lăsa gluma la o parte, a sta ca pe ghimpi, a arunca praf în ochii cuiva, a face praf. (mai multe exemple în Bucă, M.;2007). Alte fapte de limbă populară, întâlnite în presă:

-substantive[neică, papară, poloboc, zăbavă, pică (ură), pricopseală]; -adjective ( scârnav, calic); -adverbe (nicăieri, altminteri, oleacă); -verbe (a târşâi, a se tupila). Grafia formelor ortoepice este şi ea o modalitate a redării caracterului de oralitate

- pronunţia anglicismelor, de exemplu: România fărst pleis; dip daun insaid. (în Rad, I.; 2007:231-246, studiu de Stelian Dumistrăcel).

Adresarea directă către cititor este un mijloc de întărire a trăsăturii de oralitate foarte întâlnit în presă: Spaţiul şi timpul nu-mi permit să decojesc sensurile acestei cugetări, faceţi-o dvs., stimaţi cititori, dacă puteţi. (gandul.ro, 14.01.2009). Interogaţiile sunt de asemenea marcă a oralităţii: Mai continui? Păi, nu-i păcat? (gandul.ro, 9.01.2009).

Una dintre modalităţile de creştere a forţei expresive textuale este, fără îndoială, intervenţia în construcţii idiomatice, în titluri, versuri, expresii celebre. Exemplele numeroase sunt dovada clişeizării procedeului:

-autobăgare patriotică în seamă (Gândul, 8.01.2009); -parlamentarul nu îndrăznea să se pună de-a curmezişul voinţei partidului şi

guvernului său (cotidianul.ro, 20.02.2009); -Ce-i trebuia CFR Călători decât o limuzină de 183.260 de euro? Nimic, pentru

că este fix tichia de mărgăritar pe capul chelului (jurnalul.ro, 10.03.2009); -Ţara-n festival: pâine puţină şi mult circ în bugetul crizei (cotidianul.ro,

20.02.2009); -O bomboană pe coliva bugetului (cotidianul.ro, 20.02.2009); -Boc ţine la mărul discordiei ca la ochii din cap (gardianul.ro, 19.02.2009); -Oprescu, în zbor deasupra unui cuib de cuci (gardianul.ro, 2.02.2009); -Scheletele din dulapul noii legi a achiziţiilor (Capital, 19.03.2009). Dorin N. Uritescu studiază degradarea unităţilor frazeologice în presă: au fost

trecuţi prin rachete şi sabie, l-au trecut prin foc şi fisc, cei cu musca pe cozoroc, a căzut ca musca în laptele privatizării, afacerile dubioase i-au mers ca pe strună, incapabil să-şi pună sufletul la bătaie, primul ministru fesenist prea crede că-i deştept şi i-a dat cu

oiştea-n reforma gardului lui Ieremia, se bat cu pumnii în stern, huliganii pun bâtă de la bâtă şi sparg (…), îl surprindeai la spălatul putinei (a spăla putina= a fugi din faţa unui pericol), ofiţerii interesaţi să facă din ţânţari armăsari, urlă ca din gură de reptilă, lacrimi de aligator, fete morgane. (Uritescu, D.; 1999, passim). Sunt observate de către autor eşecul în obţinerea unor efecte stilistice, rizibilul unor contradicţii în adaos, alterarea sensului iniţial al idiomului prin aceste intruziuni în expresii bine cunoscute, dar, în mod neinspirat, deformate de către jurnaliştii dornici să obţină originalitatea cu orice preţ.

Din păcate, metoda este clişeizată. Ea a devenit soluţia cea mai simplă în absenţa unor variante mai solicitante din punctul de vedere al căutării ineditului stilistic.

Citatele modificate sunt utilizate cu predilecţie în intenţie ironizatoare: Trădare este, dar să o ştim şi noi –sursa carageliană este inepuizabilă (Gândul, 11.12.2008). Mulţi cercetători ai fenomenului de intervenţie în modelele frazeologice, în titlurile unor filme/ opere beletristice/ expresii celebre/ versuri, au găsit exemple precum: Turismul şi protocolul nu fac…vilă bună; Naţionala Argentinei a ajuns de râsul Internetului; (…) fiecare ţărănist poartă în servietă funcţia de prim –ministru; Ce vrăji a mai făcut directorul Mungiu?; Umbra lui Marx la Peleş; Cel mai iubit dintre senatori; (…) s-a adunat toată floarea cea vestită; (…) sub zodia lui Pupat toţi Piaţa Endependenţi; cei trei muschetari ai trecutei reforme. (Groza, L. în Pană Dindeleagan, coord., 2002:351-360, passim). Jurnalistul doreşte să sporească expresivitatea textului său prin intervenţii în enunţurile paremiologice (proverbele, zicalele, apoftegmele sunt sursă de permanentă inspiraţie, potenţând ideea de concret prin şocul intruziunii în sensul figurat). Citatele celebre ale diferitelor culturi sunt şi cele preferate pentru distorsiune formală, dar şi semantică, finalitatea constând în obţinerea denigrării personajului din actualitate. Specialiştii numesc astfel de construcţii – enunţuri aparţinând discursului repetat, <<destructurate>> (Dumistrăcel, S.;2006-a:95). Atunci când jurnalistul intervine în formula canonică, se observă mereu aceeaşi exagerare a intenţiei ironizatoare: Beţia de cuvinte la Agathon (idem, p.96)- cu referire la un articol critic maiorescian; Viitor de aur clasa noastră politică are (idem, p.98) - versul eminescian utilizat cu resursele antifrazei. Dacă expresiile de sorginte populară sunt utilizate cu nonşalanţă şi fără teama de a nu fi recunoscute ca atare, cele din sursa cultă solicită din partea cititorului cunoştinţe mai vaste- versuri mai puţin cunoscute, autori de mult uitaţi nu produc în mintea cititorului decât eforturi de decodare sortite eşecului. Identificarea modelului nu trebuie să creeze probleme prea mari, dorinţa jurnalistului de a epata nu justifică efortul la care îl supune pe lector, nici plăcerea ludicului lingvistic exagerat nu este de acceptat.

Stelian Dumistrăcel anunţă şi cazuri de erori de tipul fraudării modelului paremiologic, înţelegerii greşite a unui mesaj, invocării greşite a calificativelor de genul lacrima Cristi (formulă folosită doar pentru un soi de vin de către italieni, nu pentru a exemplifica nevinovăţia unui acuzat) (idem, p.103). Autorul adaugă: Cele mai multe intervenţii din presă asupra enunţului exprimă insatisfacţii, redate prin substituente ironice ori de-a dreptul sarcastice.(idem, p.120). Cercetătorul remarcă situaţiile în care lectorul pierde legătura cu un anumit context ce a generat construcţia originală. În pertinenta analiză asupra enunţurilor aparţinând discursului repetat, Stelian Dumistrăcel ia în considerare, printre altele, variantele de utilizare de către jurnalişti a citatelor culte/ populare, a dictoanelor, a sloganurilor, a titlurilor de opere, a proverbelor, cercetătorul preluând din Dicţionarul de Ştiinţe ale limbii termeni precum adăugare, suprimare, permutare, substituire. Exemplele sunt covârşitoare: suprimarea apare în construcţii de tipul: Ca ţiganul la mal (idem, p.173); adăugarea (adiecto)- Parlamentul European loveşte sub centură mafia vizelor (idem, p. 189), D’ale carnavalului mediatic (idem,

p.192); substituirea (immutatio) - La Belgrad a înviat capra vecinului (idem,p. 219); Aho, aho, complici şi fraţi (idem,p.228); permutarea (transmutatio) – Nu face azi ce poţi lăsa pe mâine, A căuta carul cu fân într-un ac (idem,p. 311).

Si antonomazele perifrastice ironice sunt deconstruite cu uşurinţă: războinicul luminii devine oierul luminii pentru a-l denumi pe finanţatorul unei echipe de fotbal (în Ring, 7.04.2009; titlul de roman coelhian este modificat cu intenţie denigratoare).

Expresivitatea limbajului jurnalistic sporeşte atunci când sunt folosite, într-un context potrivit, citate celebre. Acestea pot servi drept motto sau constituie punctul de pornire în demonstrarea unei probleme. Având în vedere faptul că cititorul apreciază întotdeauna detaliul anecdotic, expresiile cu largă circulaţie, vorbele înţelepte rostite de oameni ale căror nume s-au pierdut din memoria colectivă, citatele din opere celebre, jurnalistul îşi permite o aluzie cultă sau folclorică pentru a conferi mai multă culoare materialului de presă. Un dicţionar specializat îi este indispensabil jurnalistului. Dicţionarul lui J. Berg, oferă multiple exemple:

À bon entendeur, salut! (Bunului ascultător, salut!) – semnificaţia expresiei franceze fiind Cine are urechi de auzit, să audă ;

După unul îi poţi judeca pe toţi – vers din Eneida lui Virgiliu; referitor la perfidul prizonier grec, Sinon, care îi va convinge pe troieni să primească darul grecilor, calul de lemn;

Piesa s-a sfârşit (lat. Acta est fabula), expresie ce indică finalul unei acţiuni. (în teatrul antic, neexistând programe, sfârşitul piesei era anunţat astfel);

La calendele greceşti (lat. Ad calendas graecas). Expresia este echivalentă, ironic, cu adverbul de timp niciodată. Dacă, la romani, calendele, prima zi a lunii, reprezentau momentul achitării datoriilor, expresia calendele greceşti era improprie, deoarece grecii nu aveau calende;

A descoperi America, expresie echivalentă cu o descoperire epocală, face aluzie la descoperirea Americii, în 1492, de către Cristofor Columb;

Triplu bronz (lat. Aes triplex), vers din Odele lui Horaţiu, ce semnifică cutezanţa, forţa, vitejia;

A fi (a ajunge) la aman- expresie ce desemnează o situaţie critică. Aman provine din turcă şi are sensul Îndurare!, Iertare!; soldaţii turci cereau astfel îndurare când erau luaţi prizonieri în bătălii ;

Haide, foloseşte-te de libertatea lui decembrie! – vers din Satirele lui Horaţiu, referitor la serbările romane din 16, 17, 18 decembrie, numite saturnalii, serbări în timpul cărora sclavii erau trataţi ca şi cei liberi; expresia este un îndemn la bucuria unei vremelnice libertăţi;

Un cal, un cal, regatul meu pentru un cal! – regele englez Richard al III-lea, personaj shakespearian, îşi oferă regatul în schimbul unui cal, pentru a putea fugi în urma înfrângerii în luptă, în 1485, la Bosworth. Expresia are semnificaţia schimbului inechitabil, dar salvator;

La război ca la război. (fr. À la guerre comme à la guerre) – expresia franceză sugerează necesitatea acceptării unei situaţii ca atare, cu toate neajunsurile ;

Ah, sărmane Yorik!- Hamlet, în drama lui Shakespeare, văzând craniul bufonului regal, Yorik, rosteşte celebrele reflecţii referitoare la viaţa efemeră. Expresia semnifică tristeţea în faţa vieţii trecătoare;

Perfidul Albion- Albionul era denumirea Angliei şi un anonim s-a referit la politica expansionistă a Imperiului utilizând expresia denigratoare ;

Zarurile au fost aruncate (lat. Alea iacta est) – Cezar, în 49 î.H., la traversarea Rubiconului, a rostit aceste cuvinte semnificând că hotărârea sa era nestrămutată şi că se lăsa în voia sorţii. El încălca legea dată de Senatul

roman ce interzicea trecerea râului de hotar dintre Italia şi Galia cisalpină, pentru se evita conflictele armate;

A fi alfa şi omega (prima şi ultima literă din alfabetul grecesc) – expresia provine din Apocalipsa –Sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, spuse Domnul, şi se referă la o persoană responsabilă pentru tot ce se întâmplă.

Un plus de expresivitate este obţinut prin utilizarea eponimelor, nume de persoane

devenite nume comune. Cel mai des întâlnit în textul de presă este cazul numelor unor personalităţi istorice, mitologice, devenite caracteristice pentru calităţile sau defectele unui tip de oameni şi (care) se transformă în nume comun prin antonomază (Laiu- Despău, O.;2006:8). Nu de puţine ori eponimul este folosit cu nuanţă ironică. Adonis, termen provenit de la numele tânărului grec al mitologiei, renumit pentru frumuseţea lui, apare cu intenţie ironică, mai ales în pamflet, pentru a sugera exact contrariul calităţii fizice originare. Alte nume mitologice utilizate cu sens ironic: un Ahile (eroul mitologiei greceşti, devenit nemuritor în urma băii în râul Styx din Infern şi al cărui singur punct vulnerabil era călcâiul); o Afrodită (zeiţa frumuseţii la greci); un Apollo (zeul artelor frumoase la greci); o harpie (Harpiile erau păsări de pradă cu capete de femei; se credea că răpeau copiii şi sufletele morţilor); cele nouă muze , fiicele lui Zeus (Clio- muza istoriei, Euterpe – muza poeziei, Thalia- muza comediei, Melpomene –muza tragediei, Terpsichore – muza dansului, Erato – muza poeziei de dragoste, Polyhymnia – muza retoricii, Urania – muza astronomiei, Calliope – muza poeziei epice).

Jurnaliştii pot utiliza un dicţionar specializat de eponime ( Octavian Laiu – Despău, Dicţionar de eponime) pentru a găsi termeni cu ajutorul cărora să nuanţeze caracterul unor personaje: (un) Argus (semnificându-l pe individul cu privire ageră, de la monstrul cu acelaşi nume din mitologia greacă care avea o mulţime de ochi, pe tot corpul); bahic (referitor la băutură , la petrecere; <Bacchus, zeul vinului la romani); caiafă (persoană ipocrită, <Caiafa, fost preot al iudeilor); (o) Casandră (prezicătoare de lucruri rele, ignorată de alţii; <Cassandra, fiica regelui troian Priam, în mitologia greacă, înzestrată de zeul Apollo cu darul profeţiei).

Grafia este oscilantă între iniţială majusculă şi minusculă. Utilizate de jurnalist mai ales pentru coloratura ironică, arhaismele au o anumită savoare şi sunt justificate mai ales în articolele din presa de satiră, cele în linia pamfletului: nevolnicie, sudalmă, X- vătaf al regatului parcurilor bucureştene. Pe care le-a ocârmuit şi el cum s-a priceput mai bine(…) (Jurnalul Naţional 10.03.2009); X (…), detronat (…) din boiereasca poziţie, a fost înscăunat (…) la S.C. Mamaia S.A. (ibidem). În pamflet, arhaismele sunt utilizate cu intenţie ironică: agă (dregător domnesc cu funcţii militare importante), vistiernic (mare dregător răspunzător de veniturile şi cheltuielile tării), agie (poliţia medievală din Ţările Române), aliotman (turcime), alişveriş (afacere în comerţ), amazoane (femei războinice, în mitologia greacă), amploiat (mic funcţionar public), vornic (dregător), matrapazlâc (escrocherie), arnăut (ostaş mercenar albanez în garda domnitorilor Moldovei şi ai Ţării Româneşti), comis (dregător important ce avea în grijă grajdurile şi hergheliile domneşti); haiduc (ţăran luptător pentru dreptatea socială în Evul Mediu).

Jurnalistul foloseşte regionalismele pentru acelaşi efect de maximizare a expresivităţii.

Efemeridele sunt creaţiile cu şansă mică de a pătrunde in dicţionare, dar pe care jurnaliştii le agreează din acelaşi motiv al colorării stilului:

-Obamerica- termen folosit pentru a denumi America în fruntea căreia se află Barack Obama. Apare şi termenul obamerican, precum şi sintagma român obamerican. (gandul.ro, 21.01.2009);

-Megagazetar (gandul.ro, 8.01.2009); -Megaimaj [grafia autohtonizată, pe principiul ortoepic, a variantei franţuzeşti

Megaimage ] (gandul.ro, 6.01.2009). Elementele de limbaj familiar, chiar argotic, intră în categoria celor care sporesc caracterul oral al textului de presă:

-A fi în corzi, a scoate pe cineva din cărţi, (evz.ro, 27.10.2006); -Şmenul pentru educaţie: liber la fabrica de diplome (Cotidianul, 10.03.2009); -A avut de îndurat băşcălia multora (idem); -Proprietarul bazat (idem); -Zdup (jurnalul.ro, 9.03.2009). Expresia prea familiară, nejustificată de contextul stilistic, cea care nu serveşte

interesului de câştig informaţional, într-un editorial, de exemplu, ci doar încarcă textul, inutil, nu este recomandată. Teoreticienii pragmastilisticii îi găsesc justificarea numai în condiţiile utilizării cu măsură, fără clivaje mari în continuumul stilistic care să distrugă coerenţa şi unitatea întregului.

Expresiile argotice, familiare din presă (a rămâne mască/ tablou, a-şi face de cap) îi dau posibilitatea jurnalistului să simuleze o mai mare apropiere de nivelul de limbaj al cititorului obişnuit.

Termeni şi expresii din limbajul familiar apar des în presa scrisă: pleaşcă, a i se năzări, bărbatu-meu, nevastă-mea, pezevenghi, pe nepusă masă, arţag, sarsana, tam-nisam, a o tuli, mai va. (exemple preluate din Guciu, Radu, I., 2006). Alte exemple sunt : a se ciondăni, cosmeticale, farafastâc, galanton, gheşeft, mişmaş, panglicar, panicos, carevasăzică, nevoie mare (locuţiune adverbială), şpagă, a sta la taclale, a turui, ultra (adjectiv invariabil), de-alde, gură-spartă, a avea pe vino-ncoa, ştab, aşişderea, parapon.

Neologismele de dată foarte recentă, termenii livreşti, termenii rari au rol in sporirea expresivităţii, însă trebuie folosite cu măsură. Recrudescenţa infracţiunilor comise de ţigani în Italia… (jurnalul.ro., 10.03.2009) (recrudescenţă=înrăutăţire)- un astfel de neologism necesită utilizarea unui dicţionar specializat de către cititorul mai puţin educat, de aceea este recomandată folosirea unor astfel de termeni numai în reviste din categoria presă elevată, de cultură. Neologismele (rectitudine= spirit de dreptate; abscons= greu de înţeles; advecţie= mişcare orizontală a aerului; dextrocardie= situare a inimii în dreapta; insurmontabil=de netrecut, etc) nu trebuie utilizate din snobism, din dorinţa jurnalistului de a epata, ele îşi au rostul numai în reviste de specialitate, ca elemente de jargon descifrabile de către cunoscători. Neologismele intrate deja în uzul frecvent sunt mai inteligibile, mai agreate de cititor.

Clişeele daunează expresivităţii. Este mai dificil să fii spontan, să te exprimi strălucitor, cu spirit, de fiecare dată, decât să preiei, fără prea mult efort creator, construcţii fabricate deja în matriţă utilizată şi de alţii, construcţii cărora alţii le-au verificat efectul asupra unui public indulgent şi rareori selectiv sau critic. Jurnaliştii de pretutindeni folosesc metoda aceasta a scriiturii lipsite de originalitate, dar preţuite de un cititor conservator, bucuros că recunoaşte imediat lucrul pe care l-a mai întâlnit, deci, mai uşor de înţeles – decurge de aici o mai mare plăcere a lecturii. Proverbe pastişate, titluri de filme şi de cărţi în care jurnalistul intervine cu savoarea şi cu graba imitatorului – mai simplu este să ai punctul de plecare şi să-l modifici, decât să creezi tu însuţi linia de pornire.

Tot în sfera stereotipiei intră şi obsesia presei actuale pentru anumite teme la modă, pe care le repetă insistent, epuizându-le prin exces de artificii retorice şi lingvistice (Zafiu, R. ; 2001:79). Paginile presei româneşti abundă în clişee :

Război pe toate fronturile X şi-a încheiat socotelile cu viaţa A se lansa în critici A pune o situaţie pe seama… A face un apel la… A sintetiza o formulă Sub umbrela (…) A fi pe aceeaşi lungime de undă. A nu privi cu ochi buni Martorul îi plasează pe suspecţi… Industria se prăbuşeşte Prin hotelurile bucureştene suflă vântul (Cotidianul, 10.03.2009) Perspective sumbre Isterie mediatică pe fondul… Listă neagră A face o concesie A oferi un indiciu Atac dur Divorţ (între partide) Reprezintă un pas înainte Circ politic Umbrela (secretului de stat) (Jurnalul.ro, 11.03.2009); Manta de vreme rea

Corupţia politicienilor, lipsa de bun gust vestimentar a femeilor din politică,

apetenţa tinerilor pentru distracţii şi mai puţin pentru educaţie - sunt tot atâtea teme exploatate în exces de ziarişti, generatoare de clişee uşor recognoscibile.

Contaminarea limbajului jurnalistic cu terminologiile altor domenii este şi ea supusă riscului clişeizării.Termeni din medicină, din domeniul informaticii, din alte ştiinţe, de provenienţă engleză, contribuie la metaforizarea, clişeizată, în jurnalistică: un politician aduce bursa de la terapie intensivă, un lider corupt este virusat; economia românească trebuie resuscitată cu o infuzie de capital străin.

Rodica Zafiu discută şi problema transferurilor metaforice între sport şi politică: Guvernul a dat startul… ; driblatul impozitelor ; mingea să fie plasată de la un minister la altul. (2001:127).

În presa sportivă, sunt clişeizate jocurile de cuvinte în care sunt implicate denumirile echipelor, poreclele jucătorilor.

Într-un studiu apărut în volumul coordonat Adela Rogojinaru, studiu intitulat Limbă şi alteritate etnică: referinţe depreciative în presa românească actuală, autoarea Oana Chelaru- Murăruş remarcă practicile manipulative ale unei prese care se face vinovată de rasism atunci când foloseşte termeni precum: franţuz, inglez, muscal, macaronar, broscar, iancheu, arăbete, turcaleţ, grecotei, jidan, bozgor, ovrei, nemţălău, sau antonomaze de tipul Marele Ivan, Tătucul Alioşa(pentru Rusia). În categoria stereotipiilor de mentalitate intră şi metaforele geopolitice/ geoculturale (albanizare, libanizare) (Rogojinaru, A., coord. ; 2008:244-257, passim).

În lucrarea Diversitatea stilistică în româna actuală, Rodica Zafiu aduce în discuţie prezenţa metaforelor clişeizate în presă (sarabanda recordurilor ), a clişeelor animaliere, a construcţiilor de tipul în derivă, foc verde, fără frontiere, a citatelor deconstruite - metodă şi ea clişeizată (Zafiu, R., op.cit., subcapitolele Figurile semantice şi transformarea lor în clişee şi Clişeele şi deconstrucţia lor). Foarte des întâlnită în presă este expresia calchiată după cea englezească – a aplica pentru, a cărei prepoziţie este cel puţin ciudată, în această construcţie, în limba română. Bizarul unei astfel de expresii încetăţenite foarte mult la noi a fost remarcat de specialiştii domeniului (Felecan, Daiana, în Rad, I., coord., 2007:95-108, passim). În lucrarea dedicată tehnicilor de redactare în presă, Constantin Stan oferă exemple de clişee jurnalistice: lovitură sub centură, jertfă inutilă, atac nedemn, a curma viaţa în mod stupid, preţurile explodează, potrivit tradiţiei, ş.a. (Stan, C.; 2000:134).

Bibliografie obligatorie:

1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de Maine, Bucuresti, 2009; 2.Dragomirescu, Gh. N., Dicţionarul figurilor de stil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1995.

Bibliografie facultativa: 1.Bidu Vrânceanu, Angela et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005;

2.Zafiu, Rodica, Diversitatea stilistică în româna actuală, Ed. Universităţii Bucureşti, 2001.

Teste grila:

1.Urmatoarele exemple: „hei, măi,cititorule” sunt marcile: a)limbajului argotic in presa; b)oralitatii in textul jurnalistic; c)unui anumit gen jurnalistic.

2.Adresarea directa catre cititor este o modalitate intalnita in: a)presa actuala; b)presa din perioada interbelica; c)presa dintotdeauna.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa utilizeze in mod

adecvat principalele modalitati de sporire a expresivitatii in textul de presa. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa foloseasca

diversele modalitati de sporire a expresivitatii in textul de presa, cu prudenta si masura, in redactarea diverselor texte jurnalistice.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al VII-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al VII-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de sporire a expresivitatii in textul de presa actual.

Cursul nr. 8

Tehnici de redactare în funcţie de genurile ziaristice

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea principiilor/ regulilor de redactare a unui text jurnalistic prin aplicarea cuno��intelor de tehnică a scriiturii.

Cuvinte-cheie: acurate�e, public-�intă, gen ziaristic.

Lucrările de specialitate recurg la clasificarea materialelor de presă în funcţie de prezenţa sau absenţa narativităţii: specii narative (ştirea, reportajul) şi non-narative (pamfletul, interviul, articolul de comentariu). Fiecare dintre aceste genuri ziaristice prezintă caracteristici de redactare proprii la nivel stilistic şi la nivel de organizare a componentelor de tip lead, corpul textului propriu-zis, finalul (detalii în Ruşti, D.;2002:7-15, passim). Într-un reportaj, detaliile descriptive pot fi reliefate în rafinamentele beletristicului cu figurări stilistice din reţetarul nuvelistic sau romanesc şi pot apărea transgresări ale caracterizării de pură evidenţă portretistică spre evaluări de introspecţie psihologică. Narativitatea va împrumuta permisivităţi din sfera beletristicului:

-posibile jocuri ale expunerii cronologice; -apariţia figurilor cu aură de personaj – persoanele reale prezentate în ipostaza unor

eroi de roman; -relatarea în care vocea auctorială îşi compune tonuri diferite, variabile în funcţie de

trăirile de moment, revendicând amprenta subiectivităţii. A redacta un text jurnalistic bun înseamnă a ţine cont de publicul-ţintă ( aşteptări,

nivel de cunoştinţe – generale şi de specialitate), de organizarea ideilor respectând principiile de bază ale oricărei construcţii discursive [(pluralitatea / ordinea / coerenţa/ forţa argumentelor ( Preda, S. ; 2006: 119)], de expresivitatea stilului, de genul ziaristic abordat, tipul de publicaţie.

Procesul redactării implică pe de o parte, stăpânirea unor cunoştinţe de tehnică a scriiturii – noţiuni de retorică, teoria argumentării, organizarea discursului, dar nu pot fi trecute cu vederea talentul, simţul estetic cu intuiţia metaforei de efect şi a epitetului spumos. Reporterii buni se străduiesc să găsească echilibrul unei balanţe fragile : pe un taler – dorinţa de a spune totul – cât mai mult, cât mai obiectiv posibil; pe celălalt taler – tentaţia de a spune cât mai seductiv, mai atrăgător, de unde şi expresia spectaculoasă,jocul de cuvinte nepretenţios, coloratura ironică.

Redactarea unui text de presă presupune adecvare la public, la canalul mediatic şi la exigenţele genului, o temă banală tratată într-un stil impecabil reprezintă un eşec garantat (Marcel Tolcea, studiul Elemente de redactare a textului jurnalistic în Coman, M., coord.; vol.I, p.108-135; p.109). Se recomandă accentul ascendent (prepoziţii precum peste sunt ascendente, iar adverbul aproximativ este descendent). Cifrele aproximate sunt mai apreciate de cititor, care are nevoie de o construcţie logică a unui text în care cuvintele să nu fie prea dificile, nici prea multe într-o propoziţie sau frază. Propoziţiile secundare pot fi reduse la părţile de propoziţie corespunzătoare, iar respectarea proprietăţii termenilor este obligatorie. Cuvintele – balast, cele care încarcă inutil discursul cu o informaţie redundantă pot fi înlăturate, cu un real câştig în favoarea sporirii lizibilităţii.

Pentru Aurelia Lăpuşan şi Raluca Petre, autoarele unui curs de Tehnici de redactare în presa scrisă, articolul de ziar intră în categoria textelor narative şi referenţiale (Lăpuşan, A., Petre, R.; 2005:28), tehnicile de redactare fiind utilizate de către jurnalişti în funcţie de tipul de publicaţie: rece (neutralitate, lipsa comentariului) sau caldă (apel la afecte, senzaţional) (idem, p.39). Adecvarea scriiturii de presă este de o importanţă majoră în jurnalism - adecvarea la eveniment, la public, la tipul de presă. Pentru articolele de opinie autoarele recomandă structura piramidei drepte: de la general la particular, cu expunerea punctului de vedere principal, cu explicaţii, exemple, ilustrări. (idem, p.49).

În funcţie de domeniul abordat (politică, economie, medicină, sport, etc), de publicul-ţintă (feminin, tineret, anumite categorii sociale, profesionale, etnice), de regiunea în care apar, materialele de presă sunt redactate conform unor reguli bine stabilite. Presa culturală va găzdui articole – eseu, cronici dramatice, de film, plastice, muzicale într-un limbaj mai elevat, cu grija alegerii cuvântului eufonic şi cu plăcerea rafinamentului stilistic. Presa de prestigiu acordă atenţie evenimentului cultural pe care îl prezintă într-un limbaj ce îl depăşeşte pe cel de facilă popularizare – cel prezent în paginile presei în care conţinutul ştiinţific este <<raportat>> cititorului mediu pe măsura înţelegerii sale limitate, de profan într-un anumit domeniu.

Stephens şi Lanson recomandă concizia (fără redundanţe, fără locuţiuni şi frazeologii inutile, uşor de înlocuit cu un singur cuvânt: ca rezultat al…= deoarece, în acest moment= acum, în viitorul apropiat=curând, în momentul prezent=acum. (idem, p.17). Autorii condamnă folosirea acelor termeni numiţi de ei detour words – cuvinte ocolitoare- vagi, promotoare de fraze lungi: un astfel de cuvânt este implicat (în). Este preferabilă o redactare de tipul: O elevă de 13 ani de la liceul (…) a murit ieri într-un accident stupid în incinta şcolii, unde făcea exerciţii la bară. Nerecomandată este varianta cu eleva implicată într-un accident…(ibidem).

Aceiaşi autori prescriu o redactare cu puternică amprentă a verbelor de acţiune, deoarece încărcătura de adjective şi interjecţii nu face decât să fure din acţiune (idem, p.37). Verbele puternice (a ameninţa, a se retrage, a izbucni în flăcări) dau forţă ideilor (idem, p.38), iar diateza activă şi structura subiect - predicat - complement conferă textului lizibilitate mai bună (ibidem). Suprasarcina de informaţie, fraza lungă sugrumă interesul de lectură din faşă (idem, p.39). Autorii susţin încercarea jurnaliştilor de a căuta modalităţile optime pentru a oferi cititorilor explicaţii cât mai pertinente pe marginea unui anumit eveniment. Procedeul analogiei este foarte indicat, prin compararea lucrurilor complexe cu cele simple. Autorii oferă un exemplu din The Wall Street Journal: Să bei un vin care a fost depozitat în butoaie de metal este ca şi cum ai petrece o după amiază de duminică însorită la un picnic pe iarbă de plastic, mirosind flori de hârtie. (idem, p.47). Aceasta este o analogie în care nota ironică evidentă deteriorează calităţile comparatului – respectiv licoarea bahică.

Lynn Z. Bloom aminteşte în studiul ei despre redactarea textelor nonficţionale, de lucrarea Elemente de stil a lui Whilliam Strunk şi E. B. White, în care autorii susţin primordialitatea personalităţii în definirea stilului individual, stil care se sprijină nu atât pe tehnici de compoziţie, cât pe mişcările sufleteşti proprii fiecăruia. Profesor la Virginia Commonwealth University, Lynn Z. Bloom a predat ceea ce în spaţiul românesc este numit Tehnici de redactare (Writing), iar în lucrarea sa, autoarea recomandă:

-onestitatea [Nu poţi să scrii bine dacă nu eşti cinstit, dacă nu spui (sau măcar să se deducă cu putere) ceea ce gândeşti şi invers];

- claritatea (obţinută prin evitarea diatezei pasive, a generalităţilor, a jargonului, a vocabularului pompos, a eufemismelor);

-acurateţea ;

-originalitatea; -tonul competent; -respectarea registrelor stilistice; -enunţurile scurte şi la obiect; -evitarea repetiţiilor obositoare.

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Lăpuşan, Aurelia, Petre, Raluca, Jurnalism. Tehnici de redactare în presa scrisa,

Editura Ovidius University Press, Constanta, 2005.

Bibliografie facultativa: 1.Preda, Sorin, Tehnici de redactare în presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi, 2006; 2.Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, Ed. Polirom, Iaşi, 2000. Teste grila:

1.In textul de presa, expunerea cronologica este: a)recomandabila;

b) neesentiala; c)de evitat. 2.Respectarea proprietatii termenilor in textul de presa se refera la: a)utilizarea termenilor de jargon in articole diverse; b)utilizarea unor citate celebre si a unor idiomuri intraductibile; c)utilizarea sensului corect al cuvantului, in functie de gen ziaristic, de subiectul

abordat. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa respecte principiile

redactarii de presa. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa defineasca

procesul redactarii si sa aplice principiile care ii sunt specifice. Timpul mediu necesar asimilarii cursului al VIII-lea: 2 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al VIII-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unui text jurnalistic.

Cursul nr.9

Ştirea, articolul tip feature, interviul

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea tehnicilor de redactare a textelor din genuri ziaristice precum �tire, feature, interviu.

Cuvinte-cheie: piramida inversă, articol informativ, interviul complex.

Stirea. Redactarea unui text de ştire presupune ca jurnalistul să aibă în vedere ceea ce manualele de specialitate numesc calităţile ştirii şi legile proximităţii.

În spaţiul american circulă termenul newsworthiness – valoarea de ştire, referitor la următoarele atribute/ calităţi: impactul, importanţa actorilor, emoţia, unicitatea, proximitatea, numărul victimelor şi al pierderilor, actualitatea, evenimente curente, valoarea educativă (impact, prominence, emotion, uniqueness, proximity, weight, timeliness, currency, educational value).(Stephens, M., Lanson, G.;1986:67-71 passim).

Aceste calităţi ale ştirii sunt astfel exploatate prin diferite metode de redactare încât efectul asupra cititorului să fie maxim – o persoană importantă pe scena politică este jefuită, dar pagubele sunt mici; jurnalistul va pune accent pe numele şi funcţia victimei. Într-un incendiu nu au pierit oameni; jurnalistul va încerca să accentueze amplitudinea evenimentului printr-un epitet edificator, cu risc de clişeu adesea - incendiu devastator, flăcări furibunde. Acest procedeu al epitetizării în varianta spectaculosului compensează valoarea de ştire scăzută în condiţiile în care consecinţele evenimentului nu sunt grave- metoda compensării artificiale.

Titrarea este tributară acestei calificări convenţionale a ştirii în funcţie de anumite calităţi, cu efect sigur asupra publicului. Nu este deloc dificil să urmezi reţete de succesc preum redactarea de tipul punct ochit, punct lovit : Jaf armat la supermarket.Zece victime ; Campion de box accidentat mortal, Deputat cercetat penal pentru fraudă fiscală, Cinci oameni au murit de gripă aviară la Iaşi.

Presa mondenă exploatează nepermis de mult acea calitate a ştirii referitoare la importanţa actorilor, facilitând nu de puţine ori, apariţia frecventă în vizorul public a unor persoane cu proeminenţă fabricată de media.

Legile proximităţii–spaţială, temporală, socială, psiho-afectivă (detalii în Popescu, C.F.;2003: 27-28) sunt respectate de jurnalistul ce va trebui să redacteze o ştire de interes pentru un public cât mai larg.

În lucrarea dedicată genurilor ziaristice Marin Stoian prezintă următoarele variante de redactare a ştirii: piramida răsturnată( în paragraful iniţial apare răspunsul la întrebările ce ? / cine ? ) , piramida normală (se răspunde , iniţial , la întrebările de ce ? şi cum ? - în cazul evenimentelor complexe cu urmări ce se întind pe o perioadă mai mare de timp ) şi tehnica mixtă sau forma - vagon (paragrafe înlănţuite logic într-un ansamblu unitar alcătuit.)( Stoian, M. ; 2007:11-15, passim).

În ştirea simplă, utilitară, de interes general, cotidian, care se caracterizează printr-o doză mare de obiectivitate şi prin neutralitate stilistică, nu se regăsesc valorile expresive ale unor procedee precum metaforizarea, epitetizarea, ş.a., nici ambiguitatea declanşată de apariţia unor jocuri de cuvinte, a unor polisemii cu intenţie ironică. Se respectă varianta de construcţie a textului în piramidă inversă, recomandată de practicieni pentru impactul sigur al informaţiei esenţiale plasate la început, cu detalierea

gradată în corpul textului propriu –zis: O femeie de 52 de ani din comuna buzoiană Mărăcineni a fost salvată, în această dimineaţă, dintr-o fântână adâncă de peste opt metri, de un echipaj al detaşamentului de pompieri din cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Buzău ( Adevărul de seară, 28.12.2008).

Pentru Jaques Douël, cuvântul exact este cel gol, sec, mat, fără zorzoane, fără nimb, fără poezie, fără ecou şi înainte de toate, fără echivoc. (apud Popescu, C.F.; 2003:66). Ştirea de informaţie strict utilitară conţine astfel de cuvinte.

Specialiştii remarcă faptul că structurarea informaţiei în cascadă este specifică oricărui tip de text jurnalistic, nu doar ştirii. Schema activează pe primul loc titlul, şapoul, paragraful introductiv, cuprinsul cu prezentarea faptelor, contextul, opiniile martorilor, consecinţele (Van Dijk, apud Roşca L. în Coman, M., 2001; vol.I, p.106).

Olga Bălănescu remarcă: Indiferent de orientarea lor tematică, ştirile (când sunt bine redactate!) se disting prin următoarele particularităţi: text de dimensiune mică, redactare concentrată, prezenţa mărcilor extratextuale (…), prezenţa supratitlului şi a subtitlului ca mărci intratextuale, prezenţa elementului intertextual: citate reprezentative rostite de diferite personalităţi. (Bălănescu, O.; 2006:66).

În lucrarea Writing for Journalists, este specificat faptul cǎ intro-ul unei ştiri (primul enunţ) trebuie sǎ fie un text suficient de bine scris astfel încât sǎ poatǎ fi considerat de sine stǎtǎtor (The news intro should be able to stand on its own.)(Hicks, W.; 2000:16). Intro-ul în stil narativ – cel preferat în ştirile despre cazuri penale, despre procese – constǎ în a-l implica pe cititor în povestea celui anchetat. (idem, p.29). Într-o ştire în care important este ce s-a întâmplat (spre deosebire de ştirea în care mai importanţi sunt participanii la eveniment) în intro trebuie oferite date complete despre persoanele implicate : Un bǎiat de şase ani a fost salvat de pompieri dupǎ ce…(idem, p.30). În cazul conflictelor, al problemelor controversate, intro-ul trebuie redactat în aşa fel încât sǎ simplifice, fǎrǎ a distorsiona, datele esenţiale: McDonald‘s a repurtat o victorie împotriva unor susţinǎtori ai Mişcǎrii Eco, ieri, dupǎ cel mai lung proces de calomnie din istorie. (idem, p.33) Autorii lucrǎrii precizeazǎ cǎ se pot face excepţii de la redactarea în piramida inversǎ, atunci când este vorba despre discursuri (speech reports) : intro-ul este reprezentat de lucrul cel mai important rostit de vorbitor, apoi, în textul propriu-zis al ştirii, fiecare punct al discursului va fi evidenţiat într-un fel de minipiramidǎ cu propriul sǎu intro ; astfel ştirea devine o serie de mici piramide. (idem, p.38)

În concepţia lui Melvin Mencher, ştirile sunt materiale de presă caracterizate prin următoarele trăsături:

-acurateţea relatării; -atribuire corectă; -echilibru şi justeţe (balanced and fair) [ în situaţii polemice, de controversă,

vocile tuturor celor implicaţi sunt <<auzite>>]; - obiectivitate (opiniile, sentimentele jurnalistului nu răzbat printre rânduri); -concizie, claritate; -organizare. (Mencher, M.;1987:26). Jean Luc Lagardette precizează că piramida inversată este cea care urmăreşte

planul psihologic-ierarhizarea este la cel mai înalt grad (Lagardette, J-L.; 2005:84). Planurile cronologice vizează cronologia simplă/ cronologia inversă - descrierea situaţiei cu întoarcere în trecut (analiza cauzelor), reîntoarcerea în prezent (descrierea consecinţelor) şi concluzia referitoare la perspectivele din viitor (idem, p.89). Planurile analitice sunt: descriptiv (situaţia- cauzele- consecinţele), dialectic (teză- antiteză- sinteză). Planul liber este utilizat pentru reportaje.

Materialul de presă tip feature. Feature-ul este un tip de articol informativ, dar care poate avea şi valoare de divertisment, în care autorul transmite cititorului, într-un limbaj plastic, uneori literaturizat sau neconvenţional, ceea ce a trăit şi a aflat prin observaţie directă sau prin alte mijloace de documentare în legătură cu un anumit subiect. (Alexandru Brăduţ Ulmanu, în Coman, M.,coord.; vol.II,p.179). Trăsături caracteristice sunt: concizia, figurile de stil utilizate cu măsură, leadul complet (se oferă răspunsuri întrebărilor esenţiale). Relatarea la persoana I este acceptată, dar trebuie să surprindă esenţa şi spiritul lucrurilor. (idem, p.182) Leadul soft, piramida obişnuită, detalierea descriptivă sunt caracteristici care diferenţiază feature-ul de simpla ştire. (idem, p.183) Autorul aminteşte tehnica propusă de Earl R. Hutchison- tehnica deal-vale: între lead şi final se află suişuri şi coborâşuri de informaţie plasată în exemple, anecdote.

Articolele tip feature oferǎ informaţie din domeniul utilitar, al divertismentului, sunt cele care dezvoltǎ o temǎ mai restrânsǎ sau de interes general în funcţie de preferinţele cititorilor, cele al cǎror intro mizeazǎ pe juxtapuneri surprinzǎtoare : Scufiţa Roşie nu este fetiţa cuminte pe care o ştim. La petrecerea oferitǎ de X în clubul cu pretenţii de pe strada Y, starleta din serialul (…), costumatǎ în personaj de poveste, a dansat toatǎ noaptea pe muzicǎ bunǎ (…). Intro-urile articolelor feature pot fi reprezentate de o afirmaţie provocatoare, de o anchetǎ, de o descriere, de un citat. (Hicks, W. ;2000 :54) : Noi englezii, încǎ deţinem primul loc în lume într-un domeniu. Din pǎcate, este cel al jurnalismului-tabloid. (idem, p.55).

Interviul. Indiferent de tipul de interviu – biografie, expres, informativ, sondaj, anchetă, reportaj, întâlnire, documentar (Preda, S. ; 2006 : 65-80, passim), regulile construirii eşafodajului interogativ sunt restrictive: întrebări scurte şi la obiect, punctuale, clar formulate, cu scop precis de a obţine răspunsul cel mai bogat în informaţie, întrebări al căror centru de greutate să fie un verb-liant şi consolidant al relaţiei intervievat-jurnalist (Ce credeţi despre...?, Cum consideraţi că vor evolua lucrurile?), cu accent pe încrederea justificată a reporterului în opinia de specialist sau de martor veridic a locutorului. Adverbul cum este cel mai eficient şi declanşează explicaţii detaliate din partea interlocutorului, la fel şi adverbul compus de ce.

Există întrebări succinte care pretind răspunsuri bine gândite, la probleme complexe: Reprezintă acest hobby al dumneavoastră un mod de viaţă ?; Cum poate un artist popular să facă istorie ?; Ce înseamnă să fii artist acrobat într-o lume în care teatrul este considerat un lux ?

Unii autori clasifică întrebările din interviu în: -indirecte (scopul întrebării nu este perceput direct): Ce cred cei mai mulţi despre

(…)?; -întrebări ipotetice (proiective): Să presupunem că(…); Ce aţi face dacă(…)?; -întrebări de relansare (reactivează discuţia); -întrebări directe (cer un răspuns exact); (Carl W. Downs, apud Popescu, C.F.;

2002:175). După formă, întrebările sunt deschise (se cere opinia intervievatului şi jurnalistul

îl provoacă la detaliere)/ închise ( cer răspunsuri exacte referitoare la persoane, acţiuni, timp, loc)/ cu dublă alegere ( conţin conjuncţia disjunctivă sau). (în Popescu, C.F.; 2002:176).

În interviul – explicativ tipurile de întrebări majoritare sunt: Cum se poate rezolva…?; Ce alte aspecte mai sunt de luat în considerare?. În interviul de justificare apar altfel de întrebări: Cum argumentaţi?; Ce credeţi despre…?. (ibidem). Sunt de evitat: întrebările ambigue, prea lungi, care conţin două probleme. Specialiştii recunosc

două planuri de organizare a unui interviu jurnalistic: cel deductiv (sau pâlnie), cel care începe cu întrebările generale şi cel inductiv, care începe cu întrebări specifice. (idem, p.177). Interviul-portret reconstituie etape de viaţă, traseul profesional, concepţia despre lume şi imaginea de sine a unei personalităţi. Întrebările pot fi mai intruzive, dar nu ofensatoare, sub forma unei ofensive ; cele stereotipe, referitoare la planuri de viitor sau cele legate de talentul descoprit în copilărie pot fi ambalate mai atractiv în analogii cu artişti din alte epoci, în anecdote viabile în orice gen ziaristic. Întrebări de tipul Cum decurge o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?, Care sunt oamenii care v-au ajutat pe drumul ales şi care v-au influenţat cariera?, Ce aţi învăţat de la ei şi nu din cărţi?, Ce credeţi despre faptul că oamenii vă percep ca pe un al doilea Picasso?,au o oarecare doză de stereotipie, dar reuşesc să creioneze, din răspunsuri, trăsături esenţiale ale caracterului şi ale modului de a se raporta la sine şi la ceilalţi, iar caracterul devine uşor de descifrat. Gândurile intime, amprenta lăsată de experienţa de viaţă, concepţia artistică, modul de a fi în momente fericite sau triste, latura mai puţin cunoscută a fiecăruia, ascunsă sub o mască impenetrabilă pentru cei novice, dar permeabilă pentru jurnalistul priceput – acestea sunt ţelurile interviului.

Manualele de jurnalism recomandă alternarea întrebărilor lungi cu cele scurte (dar întrebările nu trebuie să fie prea ample, cu ambiguităţi, cu sugerare de răspuns, cu divagaţii nejustificate). Invitaţia la a comunica sincer şi cât mai complet poate fi făcută de jurnalist prin interogaţie propriu-zisă, dar şi prin formulări de tipul celor care conţin verbe la condiţionalul de politeţe: Dacă aţi dori să ne spuneţi mai multe despre..., de tipul celor care gratulează egoul intervievatului şi întrebările de gratificaţie: Sunteţi cel mai cunoscut compozitor de la noi. Toţi vă admiră. Aţi muncit enorm pentru a ajunge la nivelul actual. Cel intervievat se simte dator să ofere ceva în schimbul laudelor şi devine darnic cu detaliile.

Mariana Cernicova sistematizeazǎ întrebǎrile unui interviu dupǎ funcţiile îndeplinite: întrebǎri de stabilire a contactului între interlocutori (este vorba de funcţia psihologicǎ), întrebǎri deschise/închise, directe/indirecte, personale/impersonale, de bazǎ/de sondare/de control, neutre/dirijate/de sugerare ( activându-se funcţia stilisticǎ). (Cernicova, M. ;1999:181-184, passim).

Întrebările invazive, cele mai puţin obişnuite de tipul Cum te simţi ca mare scriitor? Câţi bani câştigi din scris? Cum te legitimezi ca scriitor în faţa lui Dumnezeu? (interviu în revista culturală Caiete silvane nr.49/ 02.2009) pot fi corelate cu întrebări mai simple, pentru ca interlocutorul să nu se simtă copleşit de prea complex, de metafizic.

Interviul complex, cel care pătrunde în profunzimea unui caracter, cel care sondează travaliul realizării unei opere, interviul ale cărui întrebări declanşează confesiuni definitorii pentru conturarea personalităţii celui aflat în faţa reporterului, presupune talent de psiholog, de foarte bun comunicator. Întrebările sunt formulate respectând convenţiile conversaţiei de un înalt nivel intelectual. Reporterul completează eventualele spaţii vide pentru cititor cu întrebări de sprijin care pretind explicaţii suplimentare (ce nu trădează însă lacune ale ziaristului în domeniul respectiv, ci doar dorinţa de a obţine detaliul exhaustiv).

Interviul de înaltă ţinută intelectuală presupune formularea unor întrebări complexe din punctul de vedere al profunzimii ideatice. Sunt întrebări ce testează abilitatea jurnalistului de a obţine răspunsuri care să refacă trasee iniţiatice ale marilor învăţaţi, care să lumineze aspecte inedite din viaţa profesională bogată a unor personalităţi şi să decodeze mistere din refugiul sufletesc al unui artist . Unele întrebări sunt pe atât de concise, pe cât de amplu ar trebui să fie răspunsul - sunt întrebările ale

căror puţine cuvinte concentrează o mare forţă de sondare a vieţii intervievatului: Vă întreb, domnule Mircea Eliade, ce s-a întâmplat în cei 30 de ani de când aţi plecat din ţară? Astfel îşi deschide interviul luat lui Eliade, în ianuarie 1971, în Chicago, Adrian Păunescu. Interviul structurează tipologia interogativă astfel:

-întrebări referitoare la implicarea lui Eliade în cultura română - Cum vă vedeţi integrat în această istorie a literaturii române? Există - dincolo de realităţile fizice - nişte relaţii de adânc? O realitate care să vă unească profund cu toţi scriitorii români?;

-întrebări legate de previziuni în sfera culturii- Cine va fi semnificativ mâine pentru spiritualitatea românească de azi?, Care sunt spiritele semnificative ale veacului?;

-întrebări de fineţe a spiritului care cer răspunsuri pe măsură, în zona metafizicului: Nu credeţi că totuşi e un echilibru permanent între ceea ce produce rău şi ceea ce produce bine timpul? Nu-i mereu un echilibru între armă şi scut? (în Păunescu A.; 2007:p.154-179)

Un interviu de o deosebită amploare intelectuală este cel realizat de către profesorul Claude-Henri Rocquet. Prin întrebări abile, mărturie a unei solide documentări şi a unei vaste cunoaşteri în domenii diferite, profesorul reuşeşte să iscodească meandrele universului spiritual, în toată fantezia creatoare unică în lume - aceea a lui Mircea Eliade. Interviul apare sub titlul Încercarea labirintului (L`Epreuve du labyrinthe, 1978). Întrebările despre familie, despre copilărie Din îndepărtata copilărie ce imagini vă vin în minte?(Eliade, M.;1990 : 13), despre debutul ca autor (Visul, alchimia, iniţiatorul himeric : sunt figuri şi teme ale lui Eliade, deja în prima sa scriere. Să însemne oare aceasta că, deja din copilărie, ştim nedesluşit cine suntem şi încotro mergem? (op.cit., p.18) apar alături de întrebări despre lecturile preferate, despre călătorii, despre şederea în India.

Acest tip de interviu complex, am putea spune complet, din punctul de vedere al aspectelor abordate – viaţă personală, experienţe trăite, opere realizate, presupune o provocare pentru cel care intervievează - întrebările sunt formulate cu respect pentru magnitudinea interlocutorului (nu sunt permise truismele, banalităţile).

Şapoul unui interviu este acel cadru informativ care oferă date despre interlocutor, despre circumstanţele locale şi temporale ale întâlnirii. Şapoul trasează momente importante din trecutul intervievatului, creionează aspecte caracterologice punctând anumite experienţe de viaţă, dar nu devine exhaustiv – altfel, corpul interviului ar fi redundant. Şapoul organizează informaţii ce vor căpăta contur edificator în interviul propriu-zis, el doar semnalizează centre de interes, chiar în formula C.V.-ului (dar un C.V. care nu este arid, ci salvat din banalitate cu nuanţe originale – de exemplu, jurnalistul poate preciza în şapou că respectivul a învăţat la o şcoală sătească, lucru banal dealtfel, dar poate aminti că şcoala a fost distrusă mai apoi în război şi refăcută peste ani cu ajutorul fostului şcolar, ajuns acum un om important). Formule ale descrierii conversaţiei apar adesea în şapou: reticenţele de a vorbi despre sine ale intervievatului, din timiditatea şi jena bunului simţ, sunt redate prin notarea tonului scăzut al vocii, cu tremurări abia perceptibile. Urechea fină a jurnalistului înregistrează fiecare modificare a ritmului, a tonalităţii vocii şi transcrie emoţiile pe care le depistează în aceste inflexiuni ale interlocutorului. Formula encomiastică – elogiu costisitor în epitete măgulitoare, în referinţe tip scrisoare de recomandare – pretinde rafinamentul stilistic al măsurii ; exagerările aduc cu sine nefirescul şi impresia portretului comandat. Un şapou complet poate prezenta următoarele subtipuri :

● şapoul-tablou (cu prezentarea atmosferei generale a locuinţei intervievatului, cu detalii de decor, minuţioase până la exhaustivitate, pentru a contura de la început personalitatea intervievatului în relaţie cu mediul său de viaţă).

● şapoul-filosofic. Uneori, acesta surprinde spiritul veacului, sentinţele destinului comun ale unui popor, pentru ca finalul să creeze o legătură cauzală între situaţia de ansamblu şi cea individuală. Alteori, apar consideraţii pe marginea marilor mistere ale naturii umane, iar de aici, prin demers deductiv, se ajunge la cazul particular al persoanei intervievate. Un astfel de şapou ar putea fi redactat astfel: Românul a ştiut dintotdeauna să îşi plece fruntea, dar nu cu umilinţă, ci cu speranţa că va supravieţui în condiţii vitrege. Omul e o salcie plângătoare, însă românul are rădăcini adânci. Exilat de un regim nefast peste hotare, X nu a renunţat să fie el însuşi (…).

● şapoul-portret presupune o abilitate deosebită din partea jurnalistului, devenit creator de personaj de roman realist. Surprinderea acelor trăsături fizice care sugerează şi valenţe morale este destul de dificilă, iar talentul ziaristului îşi dă întreaga măsură a puterii de observaţie şi a pătrunderii dincolo de aparenţe. Capacitatea de sinteză devine esenţială (nu este permisă lungimea caracterizării de tip beletristic, nici inventivitatea artistică a unei deraieri spre analiză complexă psihologică).

Portretele în şapou conţin indicaţii privind componenta kinezică, proxemică, nelăsând deoparte detalii referitoare la alte forme de paralimbaj – privire, surâs, expresia facială, totul surprins într-un cadru unitar guvernat de nota specfică a personajului, definit prin arta sa. Jurnalistul ştie să creeze impresia unei personalităţi subjugate de o artă interiorizată, devenită parte nu doar a sufletului, ci marcând şi modul exterior de a fi.

Valeriu Râpeanu consideră că interviurile realizate de scriitorul Felix Aderca (1891-1962) în 1929, sunt cele care îl caracterizează pe omul de presă cu un orizont apt să menţină discuţia la nivelul unei dezbateri, şi nu al înregistrării unor răspunsuri. (Râpeanu, V.;2009:11). Din această categorie a intelectualului cu simţ pentru interogaţie subtilă, cu fine detectări ale profunzimilor spirituale, hotărâtoare pentru portretizarea interlocutorului, face parte însuşi Valeriu Râpeanu. Autorul discută cu personalităţi precum scriitorii Andre Maurois, Ion Marin Sadoveanu, criticul Şerban Cioculescu, oameni de cultură din diverse domenii, de pe poziţiile elitei intelectuale. Intrebările sunt concise, punctând momente cruciale din destinele profesionale ale unor oameni care au marcat profund universul cultural.

Interviurile lui Felix Aderca, reunite în volumul Mărturia unei generaţii, au şapouri -modele de redactare fără cusur, deşi, astăzi, ornamentaţia prea bogată nu mai este la modă: (...) T. Arghezi e azi singura vitrină cu giuvaere autentice sub cristal, preschimbate aproape săptămânal şi pururea inedite. Bogăţia şi noutatea limbei lui româneşti ar fi discreditat orice dicţionar de Academie, dacă ar fi existat (...) şi i-ar fi făcut să se ruşineze pe profesorii înfipţi cu gurile supte la ţâţa vacii bugetare, trasă de picioarele dinapoi în aula facultăţilor de litere. (Aderca, F.;1983:5); Orgă uriaşă, opera lui T. Arghezi este văzută de Aderca astfel: de la sunetul grav şi bolnav, ca un Satan târât pe funduri de peşteri în negru strălucitor, până la gluma în vers, ca un colibri de aur în frunzişuri de oţel, nicio hârâitură , nicio notă străină, venită de aiurea; totul se readaogă din aceeaşi constelaţie armonică şi fermecătoare (idem,p.6).

La convorbirile cu personalităţi din domenii culturale diverse, în 1945, Ion Biberi (1904-1990) are prezentări ale figurilor marcante respective ce depăşesc posibilităţile de paginare în ziar ale unui şapou obişnuit. Materialele informative ce introduc

interviurile propriu-zise pot fi exemplu pentru realizarea unor şapouri-miniaturi de artă jurnalistică. Aflat în casa lui George Enescu, Biberi notează : M-au impresionat întotdeauna privirile rătăcite în gol, care nu văd nimic. Le-am întâlnit de atâtea ori, în marile biblioteci, când obosiţi de parcurgerea tărâmurilor imaginare, ochii se ridică de pe cărţi, pentru a privi înainte risipiţi şi tulburi.În salonul Maestrului George Enescu întâlneşti aceeaşi evadare, mărturisită în privirile grave, interiorizate, depărtate de lumea din jur. (Biberi, I.;1945 : 16-17, passim).

În interviul cu o intelectuală de marcă, jurnalistul Ion Biberi va utiliza o introducere de acest tip : Poate că una din înfăţişările cele mai dureroase ale condiţiei umane este uzura vieţii sufleteşti, sub măcinarea timpului care trece. Mult mai dramatică decât risipirea strălucirii fizice şi a frăgezimilor exterioare sunt prăfuirile morale şi eroziunea ingenuităţilor adolescente. Socotesc că dispariţia purităţilor şi mirărilor de la 16 ani şi înlocuirea lor cu indiferenţă sau gregarism sunt cele mai tragice forme ale îmbătrânirii. Iată de ce preţuim şi iubim atât pe cei care au reuşit să salveze de la această uzură curăţenia tinereţii. Doamna Alice Voinescu a ştiut să se apere de acest mucegai al timpului, păstrându-şi intacte entuziasmele. (Biberi, I.;1945 : 97).

Pe profesorul Mihail Ralea îl prezintă detaliat (…) nu are nimic din înfăţişarea convenţională a cărturarului, pe care tradiţia îl vrea distrat, depărtat de lume şi cufundat într-un univers imaginar. D-l Ralea este aderent la realitate, mobil, activ. Rareori un om dă mai stăruitor impesia de prezenţă, de inserţie în imediat, în actualitate. Ochii nu privesc miop şi depărtat, ci scrutează cu siguranţă, deşi fără pedantă luare-aminte ; chipul energic, puţin unghiulos, vădeşte funcţia dominantă a veghei, împiedicând risipirea în reverie şi vag ; veşnica mişcare a corpului trădează o nevoie de cheltuire fizică, pe care reuşeşte să o domine, totuş,i o supraveghere de fiecare moment. (idem, p.83).

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Cernicova, Mariana, Stilul publicistic actual. Cu privire specialǎ asupra interviului, Ed. Augusta, Timişoara, 1999.

Bibliografie facultativa: 3.Lăpuşan, Aurelia, Petre, Raluca, Jurnalism. Tehnici de redactare în presa scrisă. Note de curs., Ed. Ovidius University Press, Constanţa, 2005; 4.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002.

Teste grila:

1.Sintagma „valoare de stire” se refera la: a)proeminenta semnaturii jurnalistice; b)legile proximitatii, calitatile stirii; c)caracteristicile publicului-�intă. 2.Interviul inductiv se deschide cu: a)intrebari specifice; b)intrebari generale; c)intrebari de relansare.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa redacteze o stire, un

feature si un interviu. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze

stiri si interviuri in functie de anumite tipuri de publicatii. Timpul mediu necesar asimilarii cursului al IX-lea: 4 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al IX-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unei stiri, a unui feature si a unui interviu.

Cursul nr.10

Reportajul şi ancheta jurnalistică

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea tehnicilor de redactare a textelor din genuri ziaristice precum reportaj �i anchetă jurnalistică.

Cuvinte-cheie: punere în scenă, registrul subiectivită�ii, reportaj literar.

Reportajul este genul jurnalistic la care tehnicile rigide nu se pot aplica fără a fi secondate de simţul pentru procedeele stilistice cu savoare beletristică. Reporterul se află la faţa locului, iar impresiile imediate, necizelate, vor avea prospeţimea nealterată dacă literaturizarea nu va ocupa locul de frunte ; nimeni nu contestă forţa unei metafore vii, a unui epitet bine ales – primează însă obiectivitatea, mărturia veridică, scena reală, mai puţin recuzita. Jose de Broucker vorbeşte despre punerea în scenă – montajul părţilor componente ale unui reportaj (1995 : 165).

Enclavele dialogate trebuie sǎ fie reprezentative pentru tema principalǎ a reportajului şi necesitǎ plasarea în perfectǎ armonie cu celelalte componente – descriptive, narative – ale textului. Un portret succint, în câteva tuşe de reprezentare fizicǎ – îmbracǎminte, expresia feţei, postura corpului, însoţit de punctarea tonului, a timbrului vocii, va preceda partea de adresare directǎ.

Reportajul spune o poveste – însă abundenţa adjectivelor sau a adverbelor nu trebuie să suprasolicite efortul plăcerii estetice, blocând astfel interesul pentru informaţia de natură strict jurnalistică - cea care pretinde valoare de actualitate, cea care pune accent pe veridicitate.

Jean-Dominique Boucher considerǎ cǎ reportajul din presa scrisǎ viziualizeazǎ informaţia, autentificǎ şi ofera credibilitate (Boucher, J-D. ;1955 :9), personalizând informaţia prin unghiul de abordare original al jurnalistului. Boucher recomandǎ tehnica firului conducǎtor (idem, p.88), ordinea cronologicǎ în prezentarea faptelor (jurnalistul care nu va respecta cronologia, va fi obligat sǎ apeleze la flash-back-uri). Atacul (primul paragraf) trebuie sǎ conţinǎ elementele cele mai puternice, imaginile cele mai vii, personajele-cheie, scena esenţialǎ, citatul percutant. (…) Asemǎnǎtor unui film, atacul reprezintǎ planul apropiat, gros-planul. (idem, p.89). Un atac nereuşit este cel care abundǎ în consideraţii generale, cel care se confundǎ cu o listǎ de probe, cel descriptiv prea lung. (idem, p.91) Finalul este cel care lasǎ ultima impresie asupra cititorului, de aceea trebuie sǎ conţinǎ şi el o imagine puternicǎ , evitându-se tonul moralizator, forma de tip concluzie autoritarǎ.

Stilul reportajului (concis, precis, simplu, colorat, viu) este redat prin alternanţe : planuri strânse/ planuri largi, acţiune/reflecţie, descrieri/citate, imagini/anecdote, fraze scurte/lungi. (idem, p.99)

În reportaj, modalităţile descriptive - peisagistice, de atmosferă, portretistice - sunt esenţiale. Specialiştii domeniului vorbesc despre vizibilitate (legată de minuţia descrierii, de abilitatea panoramării), despre expresivitate (cu referire la puterea de evocare şi sugestie), despre dramatizare. Sunt categorizate patru operaţiuni descriptive esenţiale: de ancorare (specificarea obiectului descris), de aspectualizare

(fragmentarea întregului), de relaţionare (contextul temporal şi spaţial), de reformulare. Se pune accent pe legea alternanţei, gestionarea lungimii frazelor, variabilitatea senzaţiilor (vizuale, olfactive, auditive), etc. (Preda, S.; 2006-a:61-83, passim). Luminiţa Roşca vede în reportaj un text narativ care exploatează tehnica spectacolului şi care îmbină tehnicile narative cu cele ale genului dramatic (decor, personaje, dialoguri, punere în scenă). (în Coman, M., coord., vol.II, p.76). Unghiul de abordare este marcat vizibil de preferinţele jurnalistului, subiectivitatea şi obiectivitatea sunt relaţionate într-un mod mai explicabil/ scuzabil decât în alte genuri ziaristice. Specificul construcţiei reportajului ţine de faptul că, asemănător cu proza beletristică, permite răsturnarea ordinii cronologice. (idem, p.81) Primul paragraf este concis, evocator, concret, prezentând o schiţă de portret, o imagine semnificativă, un element anecdotic, descrierea unui obiect - simbol, un citat (idem, p.85). Nu se recomandă folosirea întrebărilor retorice nici în lead, nici în final - care va fi reprezentat de o scenă puternică, un detaliu de culoare, un citat semnificativ sau o revenire la scena din paragraful iniţial. (idem, p.87) Acurateţea, claritatea, credibilitatea, stilul potrivit sunt regulile de aur ale redactării unui reportaj bun. Şapoul reportajului ordonează ierarhizat informaţia, edifică împrejurările în care jurnalistul a ajuns la faţa locului, poate conţine mini-schiţe portretistice, elemente care sugerează atmosfera. Reportajul trebuie să fie evocator, explicativ şi dinamic, conchide autoarea studiului. (idem, p.106) În lucrarea dedicată reportajului interbelic românesc, Radu Ciobotea precizează: (…) prin însăşi natura sa, reportajul este rodul descoperirii tensiunilor vieţii, a dramelor sociale, a momentelor de criză, iar profesiunea sa de credinţă este, în general, apărarea celor fără şansă – a săracilor, a victimelor. (Ciobotea, R.; 2006:9). Autorul adaugă: Un reportaj adevărat nu <<ilustrează>> realitatea, ci o reconstruieşte într-un cod narativ apropiat literaturii de ficţiune, îndeosebi romanului. El introduce unghiul subiectiv şi jocul sensurilor (…). (idem, p.38). Philippe Gaillard consideră că, în cazul reportajului specializat (în domenii precum politica, sistemul juridic, domeniul sportiv), deşi detaliul poate fi mai spectaculos decât esenţialul reporterul trebuie să păstreze măsura în proporţiile pe care le va acorda fiecărei părţi a evenimentului. (2000:97)

Reportajul literar este definit în termeni de caracter subiectiv şi viziune artistică cu accent pe capacitatea de a crea sugestii, de a se plasa la nivel simbolic, de a transmite un mesaj subliminal (Ruşti, D.;2002 : 60-61). În acest tip de reportaj se întâlnesc predominant : naraţiunea secundară, amănuntul descriptiv, metafora.(ibidem).

Reportajul poate fi categorizat după criterii diverse :

● tematic (tema abordată poate fi socială, politică, etc). Un caz particular îl reprezintă reportajul de război.

● al modalităţii de expunere auctorială şi al mijloacelor artistice utilizate.

Sunt propuse următoarele categorii de reportaj : de relatare implicată (cu emfază pe tentativa jurnalistului de a impresiona cititorul prin confesiunea unor trăiri intense) ; expozitiv (mai puţin empatic, mai neutru, mai non-ornamental), reportajul post-modernist (cu inflexiuni ale ironiei, cu retorisme), reportajul sumbru, reportajul - pulp cu durităţi ale temei, ale descrierii.( Ruşti, D.; 2002:73-79, passim).

Lynn Z.Bloom, autoarea unei lucrări despre redactarea textului non-ficţional, distinge patru modalităţi de caracterizare, în funcţie de abordare – descriptivă,

dramatică, impresionistă, istorică sau contextuală (1985 : 93).Autoarea este imperativă atunci când recomandă : Arătaţi, nu spuneţi!(Show, don`t tell) (idem, p.99). Într-un reportaj-portret tot ceea ce l-a impresionat pe jurnalist trebuie redat cu forţa iniţială a întâlnirii din realitate : aspectul fizic, limbajul, eventualele trăsături ieşite din comun ; dramatizarea de care vorbeşte Bloom se referă la capacitatea reporterului de a surprinde cât mai veridic acţiunile, gândurile şi dialogul.( idem, p.107). Aceeaşi autoare se referă la abordarea impresionistă – cea care ansamblează mai multe elemente care se reflectă şi se refractă unele pe celelalte, pentru o semnificaţie plenară.(idem, p.110). Întrepătrunderea (intermingle) unor trăsături – fizice, de caracter, eventual contrastante, reprezintă metoda de success a acestui tip de caracterizare.(idem, p.111). Abordarea contextuală, istorică ar putea oricând constitui un fragment de roman realist, balzacian de exemplu, în care talentul de scriitor se împleteşte cu cel de istoric, de documentarist.

Reportajul – portret este axat pe dezvăluiri de caractere, pe creionări de destine umane mai mult sau mai puţin obişnuite. Portretul fizic înregistrează trăsăturile feţei şi eventual accentuează particularităţile insolite, ce conferă unicitatea unei cromatici aparte a pielii, a ochilor, a formei gurii sau a nasului.

Reportajul de atmosferă nu reprezintă simpla fotografiere a peisajului – ca şi cum un aparat neînsufleţit ar imortaliza imaginea pe o películă rece. Specificul fiecărei zone, interpretarea nuanţelor, catalogarea resurselor oferite de peisajul respectiv – naturale, materiale, toate aceste elemente surprind esenţa reportajului de atmosferă. Realitatea este ofertantă, oricărui loc i se poate găsi o trăsătură ieşită din comun, depinde de talentul jurnalistului reuşita unui material unic, impregnat de emoţie vie, dar nu lacrimogenă sau idilizantă. Atmosfera este creată prin utilizarea unor termeni specifici unei zone, unei comunităţi.

Reportajele jurnaliştilor-scriitori au savoarea beletristicului mai pregnantǎ. În reportajele de cǎlǎtorie, de atmosferǎ, aluziile literare – din literatura universalǎ şi

din cea autohtonǎ, analogiile cu imagini din picturi celebre, asocierea peisajului natural cu cel din opera unui anumit artist, se relaţioneazǎ perfect în ansamblul textual integrator al elementelor de decor preponderente. Primǎvara – care pentru mulţi e blândǎ, suavǎ – pentru Caraorman – sat de deltǎ – se anunţǎ totdeauna ca o fiarǎ, lipsitǎ şi de elementarul simţ matern : prǎvǎleşte apele, îneacǎ şi veştejeşte iarba pe care a crescut-o şi a înverzit-o. (…) Pe crengile pomilor nǎvǎlesc frunzele, de-o formǎ ciudatǎ, asemǎnǎtoare cu aceea a urechilor ciulite de teamǎ, gata sǎ prindǎ orice zgomot, orice nouǎ ameninţare. (Sat în Deltǎ de Stefan Bǎnulescu în Muntean, G., coord., 1974 :42-47).

Reportajul unei meserii dispărute şi al profilului unui om ce s-a remarcat odată în domeniul respectiv, este prezent în pagini de cotidian actual din ce în ce mai des. Titlul este redactat astfel : Oţelarii roşii dau furnalul pe landou (Cotidianul, 17.10.2007). Este vorba despre oraşul Oţelu Roşu, vechi centru metalurgic, rămas fără obiect de activitate din pricina închiderii furnalelor, cu populaţia masculină nevoită să aibă grijă de copii, fiindcă femeile au plecat la muncă în străinătate. Paragraful iniţial oferă date concrete: CLOCOTUL FIERULUI TOPIT abia se mai aude la Oţelu Roşu. Din aproape 6.000 de muncitori la combinatul siderurgic, numai 370 mai lucrează. Dar, spre deosebire de alte oraşe monoindustriale cărora le-a stat inima, Oţelu Roşu nu s-a prăbuşit de tot. Când era să intre în agonie s-au ridicat, dârze, nevestele şi fiicele oţelarilor şi au pus mâna pe aspiratoare, cratiţe , pămătufuri. Cu banii câştigaţi de femei ca menajere în Germania, oraşul stă copăcel pe picioarele lui. Iar foştii oţelari, căliţi la gura cuptoarelor, îngrijesc de copii acasă şi se uită pe cerul cel mare: când mai apare o trâmbă de fum, e semn că s-a mai pornit un cuptor şi că se mai ivesc câteva locuri de muncă.

Jurnalistul înregistrează permanent emoţiile celor intervievaţi: citatele sunt urmate de astfel de completări- trage el un pic şi pe turta lui ; oftează din rărunchi X. Ziaristul înregistrează şi estimările puţin încurajatoare ale viceprimarului şi mărturisiri ale altor locuitori afectaţi de criză. Finalul prezintă figura unei femei, monumentale, oţelar, surprinsă într-o atitudine atipică pentru o meserie în care se remarcă mai degrabă bărbaţii: Seara , după munca asta în care o mişcare greşită cu un milimetru poate împrăştia moartea în jur, stăpâna utilajelor apocaliptice coase goblenuri, cu o nesfârşită migală, şi mai câştigă un ban. Şi priveşte pe geam la marele combinat părăsit cum fumegă topindu-şi propriile hale pustii ca un monstru ce se autodevorează .

Reportajul de război este un tip aparte de reportaj – filonul subiectiv al relatării scoate la iveală sentimente puternice trezite în sufletul jurnalistului în circumstanţe ce îi pun deseori viaţa în pericol. Situaţia conflictuală necesită o analiză de profunzime, în condiţii de traumă psihică pentru ziarist – relatarea va fi uneori marcată de emoţii incontrolabile, cu verbe explozive şi exclamaţii pătimaşe. Această exagerare a procedeelor artistice este mai cu seamă explicabilă atunci când reporterul se află pe un câmp de luptă, în mijlocul ostilităţilor, momente în care uneltele de scris i-ar putea fi înlocuite cu arme de apărare.

Reportajul-social presupune o stǎpânire perfectǎ a tehnicii colajului : informaţii generale referitoare la o stare de fapt problematicǎ, aspecte particulare reflectate în viaţa unor persoane afectate de situaţia respectivǎ, mǎrturii ale acestor persoane, cu interpretarea, de cǎtre reporter, a inflexiunilor vocii, a nuanţelor şi tonului vorbirii, chiar a umbrelor din privire, a gesturilor şi a mimicii. Deseori, reporterul înregistreazǎ astfel de atitudini, justificative pentru comportamente ulterioare : Din vocea/privirea/poziţia capului/postura corpului sǎu se observa cǎ este furios/gata de ceartǎ/hotarât sǎ (…). Reportajul senzaţional, înrudit cu ancheta socială, este cel care abordează teme controversate, cu personaje condamnabile din punct de vedere moral, dar şi legal, cu implicarea jurnalistului în postură de detectiv sub acoperire, periclitându-şi integritatea fizică, la limita acceptării dictonului celebru scopul scuză mijloacele. Reporterul dă la iveală afaceri oneroase în materiale cu titluri captivante şi care intrigă simţul de aventură al oricărui cititor. Un reportaj al lui Bogdan Eduard, trimis de Cornel Nistorescu să investigheze ofertele ilegale de muncă pentru români, peste hotare, este intitulat Călăuză pe drumul speraţei şi al morţii.(material publicat şi în cartea Reportaje de iubire în vreme de război din 2006, p.42-68, dar realizat în mai 1997).

Despre reportajele tip Brunea-Fox ale jurnalistului Iftimie Nesfântu, publicate în Gândul şi strânse în volumul Hristosul de tinichea, s-a scris cǎ au subiecte demne de Marquez (sursa www.romlit.ro/reportaje). Titlurile sunt ca din nuvelele lui Slavici : Prostul satului, Femeia ca pamântu‘, Boul roş, 17 fraţi şi o bunicǎ. În Puşcǎrie cu balamuc, reportaj care descrie experienţa traumatizantǎ traitǎ de însuşi reporterul închis accidental împreunǎ cu bolnavii mintal de la Târgu Ocna, sunt înregistrate deviaţiile de comportament ale celor cu handicapuri psihice severe, fǎrǎ menajamente eufemistice, cu descrierea detaliatǎ a unor acţiuni de fişǎ clinicǎ. Reportajul care glisează spre critica socială a fost semnat de nume precum F.Brunea-Fox (supranumit părintele reportajului senzaţional), Al.Sahia (în reportajele căruia era prezentată în stil direct vizionar, viaţa şi revendicările muncitorilor ceferişti şi portuari) [Vişinescu, V. ; 2003 : 122]. Reporterul poate folosi termeni arhaici pentru a descrie un sat uitat de lume, poate utiliza jargonul diferitelor culte sau religii (cu explicaţiile de rigoare) pentru o mai mare autenticitate. Descriind viaţa evreilor săraci din Maramureş, Brunea-Fox creează atmosfera zonei şi a modului de trai, utilizând cuvinte din câmpul semantic al portului, al credinţei evreieşti – stramlăh (calotă de atlaz purtată cu o bandă de blană(...)în jur), pejes (fudul), marăv (rugăciune de seară), copăl

(calotă obligatorie la ceremoniile cu caracter religios) (Brunea-Fox, 1973 : 68-69, passim).

Ancheta jurnalistica. Titlurile unor astfel de articole utilizează perifraze incriminatoare şi, adesea, precizează domeniul în care au loc respectivele nereguli pe care articolul le va dezvălui şi le va susţine cu dovezi. <<Băieţii deştepţi >> din industria cărţii este un articol al cărui şapou oferă informaţii incipiente din culisele unei afaceri oneroase: Deşi activitatea editorială nu are nici pe departe mizele financiare care sunt în energie, acest domeniu are parte şi el de profitori şi manevre de culise. Unele edituri se plâng de felul în care relaţionează cu instituţia care gestionează drepturile de autor, COPYRO, în timp ce acestea acuză editurile de plagiat sau declararea incorectă a tirajelor. (adevarul.ro, 4.02.2009). Date referitoare la acuzaţiile reciproce ale părţilor implicate în conflict, afirmaţiile unor persoane cu funcţii importante- directorul executiv al Asociaţiei Editurilor din România, directorii generali ai unor edituri cu renume, membrii ai Consiliului Director COPYRO, sunt prezentate de către jurnalist alternativ, într-un montaj ce pretinde abilitatea construirii fără cusur a demonstraţiei. Pentru Sorin Preda, reportajul este o poetică a efectului, iar ancheta susţine o poetică a cauzei.

Pentru reportaj esenţial este răspunsul la întrebarea cine?, pentru anchetă este importantă elucidarea unor motivaţii, a unor cauze. (în Coman, M., coord., vol. II, p.119). Sunt nerecomandabile: militantismul, moralizarea, excesul de informaţie, abundenţa surselor confidenţiale şi a formulărilor de tip se zice, toată lumea ştie, folosirea jargoanelor, temele prea generale. (idem, p.120). Şapoul, clar, provocator, inteligent, anunţă un text conceput în trepte – prezentarea faptelor, un mic istoric al lor cu introducerea actorilor principali, sinteza opiniilor exprimate, stabilirea gradului de implicare, concluzii. (idem, p.135) Defectele unei anchete sunt: tratarea exhaustivă a subiectului, salturile mari în timp şi spaţiu, mulţimea persoanelor invocate, revenirile pedant explicative, dramatizarea inutilă a efectului, mulţimea ştirilor (idem, p.136)

Ancheta jurnalistică este un gen foarte complex ce pune la încercare talentul de investigator al ziaristului, dublat de un talent aparte în asamblarea fără fisuri a informaţiilor multiple. Ancheta care conduce spre dezbatere devine (...) o sumă a genurilor, fiind caracterizată de informaţie corectă, completă, onestă. Structurarea textului constă în poziţionarea problemei investigate la început, urmând ipoteza, verificarea – dovedirea ei, soluţia – concluzia. (Popescu, C.F.; 2002: 44)

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania

de Maine, Bucuresti, 2009; 2.Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi

redactare, vol I şi II , Ed. Polirom, Iaşi, 2000-2001. Bibliografie facultativa:

1.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002;

2.Popescu, Cristian, Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002.

Teste grila: 1.Reportajul de atmosfera presupune: a)relatarea strict informativa; b)informatie, dar si creatie, puternic marcata subiectiv; c)detasarea jurnalistului de subiect, cu redarea sumara a detaliilor. 2.Reportajul senzational este inrudit cu: a)feature-ul; b)articolul de fond; c)ancheta sociala. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa redacteze un

reportaj si o ancheta jurnalistica. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze

reportaje si anchete in functie de anumite tipuri de publicatii. Timpul mediu necesar asimilarii cursului al X-lea: 4 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al X-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unui reportaj si a unei anchete jurnalistice.

Cursul nr.11

Editorialul

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea tehnicilor de redactare a unui editorial în func�ie de tipul de publica�ie.

Cuvinte-cheie: contextualizarea evenimentului, argumentare, persuasiune.

În articolele de analiză, de comentariu, în editorial, sunt vizate scena politică sau un singur aspect edificator al acestei scene, ansamblul societăţii sau o etapă de dezvoltare socială. Jurnalistul trebuie în primul rând să fie convingător şi să ofere cititorului măsura întregii sale capacităţi de obiectivare. Uneori, opiniile personale sunt atât de tranşante încât pot devia spre subiectivităţile acuzaţiilor cu miză personală, pamfletare ad-hominem, lucru des întâlnit în editorialul actual. În articolele polemice, de opinie este important demersul argumentativ, decupat în etape ale unui raţionament fără fisură, cu bază în factual, nu în capitalul de opinabil al unora sau al altora. Comentariul poate conţine judecăţi de valoare cu marjă de eroare plauzibilă, din pricina implicării emoţionale a jurnalistului – este posibil ca opinia omului de presă să încalce flagrant ceea ce alţii consideră sacru, moral. Jurnalistul are libertatea să îşi susţină poziţia public, să îşi consolideze unghiul de abordare cu argumente imbatabile. Însă această libertate de exprimare nu se confundă cu racolarea de adepţi, cu mijloacele propagandei în vânătoarea după emuli obedienţi.

Ziaristul cataloghează situaţia în relaţie cu altele de acelaşi tip din alte ţări, din alte epoci – formula analogiei este mereu oportună, fiind uşor de decodat şi savuroasă prin artificiile argumentative.Astfel sunt clarificate necunoscutele ecuaţiei politice sau ale unei acţiuni sociale cu substrat politic, de exemplu . Sunt parcurse etape importante în demersul său analitic : relatarea evenimentului, analiza evenimentului cu insistenţă pe importanţa lui, evidenţierea opiniei auctoriale în legătură cu importanţa evenimentului, prezentarea altor opinii, trimiteri la alte interpretări(…) (Ruşti, Doina,2002:117).

Contextualizarea evenimentului comentat este realizată cu rigurozitate, privirea de ansamblu este scrutătoare şi critică. Opinia personală poate fi singulară. Argumentarea, cu miză pe toate mijloacele persuasiunii, vizând latura raţională şi cea afectivă, trebuie să alcătuiască un bloc discursiv redutabil, fără breşe de ilogic sau incoerent. Teoreticienii consideră că poate cea mai importantă menire a editorialului este realizarea legăturii dintre fapte cu un context mai larg (…) Faptele intră într-un editorial, doar când conduc spre o concluzie logică. (Reuben Maury, Karl S.Pheiffer,1960, apud Popescu, C.F.;2002:120). Indiferent de mijloacele utilizate pentru interpretarea, contextualizarea şi categorizarea faptelor se consideră că un editorial corect construit din punctul de vedere al raţionamentului şi al demonstraţiei este acela care se poate reduce la un silogism.(Popescu, C.F., 2002:121).Ceea ce înseamnă cuprinderea temei într-o exprimare sintetică, din care va decurge o concluzie logică, cu impact imediat asupra cititorului.

Sorin Preda indică defectele editorialului cultural : lipsa unui subiect definit clar, tonul de amvon ,didacticist (alţi autori îl numesc pontifical – vezi Popescu, C.F.,

2002:121), care reduce opiniile celorlalti la insignifianţă, dând credit total numai opiniei proprii, alături de marcarea emfatică a futilului şi camuflarea banalului în fraza pompoasă şi strălucitor ambalată în figuri ornamentale sau de retorică inflamată. (editorialul cultural în Preda, S.,2006, cap. Genurile jurnalismului cultural, p.17-54, passim).

Leadul unui editorial poate consta într-o portretizare în termeni ironici a unei personalităţi politice, pentru a pune în evidenţă mai apoi situaţia globală a scenei electorale sau senatoriale, ministeriale, etc.. Metoda generalizării funcţionează cu succes în acest caz. Truismele, locurile comune, stereotipiile de caracterizare, cu etichetă permanentă, ajută la construirea unei introduceri pe baza demersului deductiv – de la general la particular. Jurnalistul pleacă de la clişee de gândire precum : toţi oamenii de afaceri sunt necinstiţi sau toţi politicienii urmăresc doar propriile interese. A devenit deja clişeizată această tehnică în leadul editorialului în presa noastră, alături de limbajul frust, cu licenţe de colocvialism colorat şi cu bufonerii stilistice : În general, românul este predispus la glume, cei tineri au o expresie mai globală pentru aceste hârjoneli verbale – caterincă. Luat nonstop peste picior(...), primul-ministru poate profita de statutul de victimă de serviciu a presei (…).(jurnalulnational.ro, 7.01.2009). Corpul textului va demonstra cum maşinaţiunile politicienilor nepricepuţi sau corupţi bulversează bugetul de stat şi ruinează credibilitatea clasei conducătoare. Paremiologia – Cum îţi aşterni,aşa dormi, metafora denigratoare – Prima decizie oficială arăta cum se împart marile ciolane, care mai au şi ceva carne pe ele, şi arborescenţa metaforică de nuanţă antifrastică - Preşedintele Traian Băsescu semnează rapid(...)legea care deschide meniul pentru noua putere. Să aibă şi ea, săraca, după ani de nemâncare din opoziţie, ce pune pe masă. Editorialul va analiza legi nepotrivite şi va ironiza lipsa de performanţă a politicienilor. Finalul reprezintă o aluzie defăimătoare la adresa femeilor-politician, fără educaţie şi inapte din toate punctele de vedere sa facă parte din Parlament.

S-a constatat faptul că, de cele mai multe ori, concluziile editorialelor româneşti nu oferă soluţii, fiind preferate jocul de cuvinte, întrebarea retorică şi ironia.

Editorialul tinde, în presa românească, să mizeze exagerat pe resursele antifrazei – epitetul antifrastic, metafora ironică, finalul de urare ironică – plusând în registrul satiric, lăsându-i cititorului o singură cheie de lectură – cea în direcţia ambiguităţii şi conducându-l spre o concluzie presupusă, nu şi explicită. Titlurile sunt de tipul ironiei muşcătoare : Capcana miştocărelii şi legea incompetenţei. ( jurnalulnational.ro, 7.01.2009); Stânga merge în Ferrari Honoris Causa (apar jocuri de cuvinte ce reduc situaţia politică generală la datele caracteristice unui singur candidat ministerial: Căluţul cabrat intră în viteză în Guvernul României. Feriţi, nu se ştie unde se opreşte! X,candidatul teleghidat de PSD pentru postul de ministru al Sănătăţii, are toate datele biografice pentru a fi comparat, în oglindă, cu ministerele Ridzi-Pitzi şi Nutzi Pleşcoi.) (jurnalulnational.ro, 20.12.2008). Este o strategie a retoricii negre, cum o numea Roland Barthes, aceea de a caracteriza o clasă pornind de la trăsăturile unui singur membru al acesteia. Tactica aceasta este des întâlnită în editorialele ce analizează situaţia politică precară, devenită instabilă din pricina incompetenţei unuia sau a altuia dintre conducători – dacă un şef de partid se dovedeşte corupt, jurnalistul va conduce demonstraţia spre generalizarea acestui defect de caracter la toţi membrii partidului respectiv. Finalul editorialului recurge la aceeaşi variantă a discursului în adresare directă, cu accent pe componenta perlocuţionară, de îndemn ironic : Oameni buni, cumpăraţi-vă de pe acum aspirine! Cât mai sunt. Dacă nu mai găsiţi, cereţi maşini Ferrari. Se vor da la tot cartierul. Compensate.(ibidem) Aluzia la căderea definitivă a

întregului sistem de protecţie în domeniul sănătăţii, odată cu venirea la conducere a candidatului şi la afacerile oneroase ale acestuia este evidentă. În articolele de interpretare, de opinie, în cele polemice, forţa argumentelor trebuie să susţină eşafodajul ideatic, iar demonstraţia să urmeze cursul unei logici imbatabile.

În opinia profesorului A.-P.Iliescu, mijloacele demonstrative utilizate cu un scop justificativ sunt diverse: argumente neformale, obiecţii, analize critice, comparaţii, confruntări de idei, experimente mentale, inferenţe şi, la limită, deducţii formale explicite. (A:-P: Iliescu, apud Vlăduţescu, Şt. ; 2006:73).

Textul publicistic de argumentare trebuie să nu abdice de la primatul coeziunii logice - coererenţa se aliază cu limbajul concis, redus la conţinutul ideatic esenţial. Pentru Cristian Florin Popescu argumentarea este un act de comunicare ce se construieşte în special prin raţionament (Popescu, C.F. ; 2002:51), de aceea artificiul retoric deplasează argumentarea spre terenul retoricii, al persuasiunii.

Teoreticienii domeniului acordă atenţie nu doar argumentelor logice, ci şi celor persuasive, pe baza cărora se întemeiază toate opinabilele, orice ar fi ele: opinii, păreri, consideraţii, susţineri, credinţe, convingeri, convicţiuni, certitudini, persuadări, îndoieli, alegaţii (declaraţii ce nu conţin dovezi). (Vlăduţescu, Şt. ; 2006:86).

Cercetătorul Ştefan Vlăduţescu aminteşte argumentele raţionale categorizate de Andrei Marga în argumente ale logicii pure/ logico-realiste/ ale praxisului/ ale experienţei transcendentale/ ale experienţei istorice/ ale experienţei existenţiale/ lingvistice/ computeriale (Vlăduţescu, Şt. ; 2006:87). Ch. U. Larson propune probele dramatice (legate de naraţiuni, depoziţii, anecdote, relatări ale participării) şi probele raţionale (referitoare la procese logice fără implicarea modalităţilor dramatice). (apud Vlăduţescu, Şt. ; 2006:87). Cele din urmă se referă la raţionamente de tip cauză – efect, bazate pe simptome, raţionamente analogice, deductive, inductive, şi la utilizarea statisticilor, a mărturiilor. Ştefan Vlăduţescu este categoric: Jurnalismul este interpretativ. Interpretarea jurnalistică, pentru a rămâne obiectivă, trebuie să se situeze pe intervalul de aplicaţie a raţionalităţii. (Vlăduţescu, Şt.; 2006:103).

Lucrările de retorică recunosc drept atribute esenţiale ale argumentării următoarele: coerenţă formală, probabilitate, coeziune semantică, claritate denotativă, intensitate conotativă, ordine gramaticală, adecvare la situaţia de comunicare şi la fondul intelectiv- afectiv al publicului. (Mihai, Gh. ; 1998: partea a IV-a, passim).

Sorin Preda îl citează pe Lionel Bellenger, cel care a legat reuşita efortului persuasiv de credibilitate, coerenţă, consecvenţă şi congruenţă, punând accent pe regulile unei argumentări corecte - problematizarea, elucidarea şi evaluarea. (Preda, S. ; 2006-b:115-151, passim).

Cercetătorii consideră comentariul un text ce înscrie semnificaţia găsită în noi contexte , individualizând prin comparaţie şi luare de atitudine, nelimitându-se să arate, ci emiţând şi judecăţi de valoare. (Cornea, P. ; 2006:247). În articolele de comentariu se împletesc mecanismele deducţiei, ale inducţiei. Apar şi inferenţe [cele care ilustrează stratagemele argumentării şi ordonează modalităţile demonstraţiei şi care extrag esenţa a ceea ce se spune şi prezumă logic ceea ce se omite, fiind doar implicat (Cornea, P.;2006:426)]. În articolele complexe, de analiză a unei situaţii politice/sociale/economice dificile, jurnalistul emite judecăţi de valoare asupra mai multor aspecte pe care le contextualizează şi le relaţionează conform propriei opinii.

În textele de analiză, de comentariu, argumentarea fără breşe de ilogic, fără digresiuni şi oscilaţii pro şi contra supărătoare, este atuul unei redactări reuşite, caracterizate prin:

-respectarea legilor logicii; -plasarea argumentului forte în poziţia-cheie a textului, susţinut de argumente ale

raţiunii şi ale afectelor –în proporţie variabilă, în complementaritate perfectă. Se consideră că argumentarea exclusiv raţională conduce la un text sec, iar cea

exclusiv emoţională conduce la demagogie. (Stan, C.;2000:79) Într-un studiu asupra modalităţilor de organizare logică a secvenţelor unui editorial, Andra Şerbănescu va disocia tiparul inductiv de cel deductiv, în primul caz aducând în discuţie exemple preluate din articole unde apar:

-succesiunea de idei/ argumente, care conduce în mod direct la teza exprimată în finalul editorialului;

-nuanţarea progresivă a unei idei, dezvoltarea ideii prin acumulare de elemente, detalii, argumente;

-dezvoltarea unor planuri paralele, care în final sunt aduse de autor într-un anumit punct de convergenţă (teza editorialului);

-deplasarea accentului dinspre evenimente (…) spre cronologia evenimentelor; -juxtapunerea de secvenţe autonome care conduc la o generalizare (inducţie)

(…); concluzia nu rezultă direct din ideile expuse, ci are caracter speculativ şi raliază secvenţele autonome la o idee implicită, neexprimată în text (…) (Şerbănescu , A., în Pană Dindelegan, G. coord., 2002:368-370). În cazul tiparului deductiv, autoarea precizează faptul că jurnalistul porneşte de la o teză, pe care o argumentează/ dezbate/ exemplifică pe parcursul articolului. (idem,p. 371). Nu sunt rare apariţiile în textele de comentariu ale tiparului mixt, în care metoda inductivă şi cea deductivă se susţin reciproc. Autoarea remarcă şi genul de editorial caracterizat de o discursivitate nestructurată- articolul apare ca o enumerare de idei, circumscrise unei teme; unitatea textului este dată doar de apartenenţa ideilor la un domeniu general, presupus a fi partajat de autor şi de cititor; teza articolului este implicită sau lipseşte; legături laxe între idei. (idem,p.374).

Pornind de la criteriul focalizării – capacitatea jurnalistului de a menţine în centrul atenţiei ideea de bază a articolului, a unui paragraf, autoarea ajunge la concluzia că textul editorialului românesc are grad relativ scăzut de focalizare (idem,p.376), lucru cauzat de:

-abordarea unui stil reflexiv – eseistic (metaforizarea opacă, reflecţiile personale, asociaţiile libere de idei, retorismul, cumulul de idei insuficient dezvoltate);

-tendinţa spre digresiune; -nonliniaritatea (tema netratată linear); -stilul încărcat; -utilizarea unui stil ambiguu; -introducerile lungi; -secvenţele metadiscursive inutile(explicaţii în exces); -frazele arborescente; -schimbările de registru; -speculaţiile (idem,p.376-387, passim). Toate cele enumerate intră în categoria defectelor de redactare a unui editorial. Acelaşi studiu pune în evidenţă următoarele caracteristici ale textelor de

comentariu jurnalistic: relaţia implicită dintre teză şi argumente , frecvenţa actelor de vorbire , literaturizarea (narativizarea, decrierea subiectivă, figuri de stil),ironia, antifraza, insinuarea, intertextualitatea, utilizarea proverbelor, a maximelor, etc. Concluzia la care ajunge autoarea este aceea că editorialele din presa românească sunt, în majoritate, texte de tip non-utilitar, autocontemplative/ reflexive , deoarece

informaţiile esenţiale sunt eludate sub afluxul de efecte retorice, iar logica discursului este deficitară din pricina etalării exagerate de subiectivism (idem, p.388-393, passim).

Interpretarea vizează latura investigativă a demersului jurnalistic. Jurnalismul de interpretare nu este sinonim cu jurnalismul de opinie, ci se înscrie în prelungirea jurnalismului de informare, încercând să răspundă amplu, bazat pe informaţie, la întrebarea << de ce>> (Popescu, C.F.; 2004, vol.II, p.6). Ancheta este prototipul acestui tip de jurnalism.

Simpla traducere a jargoanelor nu este suficientă; sunt necesare explicaţii complexe de contextualizare a unui eveniment, de refacere a drumului parcurs de actanţi până la un moment crucial în desfăşurarea faptelor actuale.

Interpretarea profundă presupune capacitatea reporterului de a-şi depăşi variabilele subiectivităţii şi de a sonda cu obiectivitate (în doză cât mai mare) chiar adâncimi de conştiinţă ale unor persoane implicate în eveniment, în măsura posibilităţilor sale de psiholog in nuce.

Interpretarea înseamnă explicaţie- aprofundarea înţelesului, depistarea cauzelor, a intenţiilor unei persoane.(Cornea, P.; 2006:57) Articolele de analiză sunt redactate urmând regulile oricărui demers interpretativ, vizând să aprofundeze , să explice semnificaţiile evenimentului, dintr-un unghi de abordare pur subiectiv. (Popescu, C.F.; 2002:37)

Jurnalismul de opinie aduce în prim plan sistemul de valori personale pe care ziaristul îşi sprijină demonstraţia. Criteriile sale axiologice ies în evidenţă prin statuarea unor principii pe care şi le asumă cu responsabilitatea autorităţii în materie. Editorialistul, comentatorul avizat în domeniul vieţii sociale, politice, economice, analistul versat, îşi vor expune părerile, reuşind să convingă prin forţa argumentelor şi prin construcţia impecabilă a raţionamentelor. Fără a neglija componenta afectivă a limbajului, jurnalistul de opinie mizează pe subiectivitatea declarată a ziaristului consacrat, ziaristul a cărui voce îndrăzneşte să zdruncine stereotipii, să înfrângă prejudecăţi, să consolideze noi curente de opinie. Opinia personală foarte puternică, bine reprezentată în construcţia argumentativă şi fără cusur expusă în cadrul legilor logicii, va reuşi să clatine conformisme şi să traseze noi direcţii de observaţie a faptelor expuse. Editorialul, cronica, recenzia, comentariul ar trebui să evite subiectivismul exacerbat, arbitrariul, partizanatul. (Popescu, C.F.;2002:188)

Cartea lui Cristian Tudor Popescu Un cadavru umplut cu ziare oferă o imagine a presei româneşti formate pe retina unui editorialist actual renumit. Este o presă venală, ce exagerează evenimentul mărunt, cu tentative murdare de creştere a tirajului pe seama nevoilor umane aflate la baza celebrei piramide masloviene(op.cit., p.8), partinică, vânzând gogoşi politice de băgat pe gîtul electoratului (op.cit., p.11). Sunt reunite în volum multe dintre articolele publicate de autor în pagini de ziar.

Prin faptul că majoritatea ziarelor speculează scandalurile mărunte este lovită grav ideea de presă.(op.cit., p.9).Divertismentul vehiculat în presă vizează îndobitocirea cetăţeanului, aducerea lui la stadiul de animal cu reflexe primare (op.cit., p.11).Autorul nu găseşte nicio scuză ziarelor bălţate care dau titluri în demenţă ,fără nicio susţinere în textele din propriile lor pagini de interior, care răstălmăcesc propoziţii simple, cu subiect şi predicat, care trunchiază documente oficiale pînă unde le convine.(op.cit., p.13). Editorialele gazetarului sunt exemple de registru familiar în matriţa aluziei culte : imaginea unui megaloman intoxicat cu vorbiturice – acest Costea e un personaj literar demn de escrocii lui Lesage, Mark Twain, Caragiale, Mazilu…(op.cit., p.23) ; a le spune demnitarilor români cât sunt de ticăloşi e totuna cu a striga într-o gură de canal; nomenclaturistul anilor ‘70 nu mănâncă portocalele putrede şi lascive ale străinătăţii, ci mere de Voineşti (…)(op.cit., p.30-31); coioţii tineri au făcut revoluţia, pentru că nu mai

răbdau să fie pocniţi peste bot de ăl bătrân, când voiau să muşte din pradă. Modelul de reuşită în societatea românească actuală este bazat exclusiv pe cinism,hoţie ,minciună, lipsă de scrupule, perfidie.(op.cit., p.33); Limba română este înţepată,tăiată cu dinţii, dată cu sare, umflată de nu mai încape în gură, strivită cu ciocanul.(op.cit., p.157), limba din gazetele de doi bani crapă, se dă peste cap, se amestecă bucăţile altfel, nicio formă de relief nu mai poate fi recunoscută. Finalmente, limba română devine un cadavru umplut cu ziare, ca la morgă.(op.cit., p.160) – acumularea, metaforizarea dau măsura întregii descătuşări de virulenţă a unui autor care foloseşte arhaismul [Preşedintele Iliescu – în primii ani de domnie...(op.cit., p.35)], metafora ironică [După zece ani, avem din nou o campanie electorală plină de baloane pestriţe şi hârtii de înălţat zmeul. (op.cit., p.38)] pentru a descrie în paginile ziarului situaţia unei Românii bulversate de o tranziţie sisifică, nereuşită. Expresia argotică este la editorialistul în cauză, frustă, dar acceptabilă : probleme care-i ard la ficaţi pe oameni, dijmuirea, greblarea, sifonarea de bani publici.(op.cit., p.39). Apar des în editoriale : extensia metaforică – banul înnegrit de trecerea prin palmele românilor de rând (şi care), bine spălat, s-a transformat în dolari şi franci francezi pentru uzul persoanelor subţiri.(op.cit., p.40), comparaţia denigratoare – Alegerile din toamnă capătă astfel un aer uşor sinistru , ca acel joc de tarot fatal în care, orice carte ai întoarce, e tot hârca cu coasa. Fie că vom vota urechile, fie zâmbetul, fie ciocul, votăm, de fapt, aceeaşi ectoplasmă roşu – albăstruie care stăpâneşte România nu de zece ani, ci de o jumătate de veac...(op.cit., p.44), adresarea directă către publicul făcut martor implicit - Adicătelea, dragi cetăţeni cu drept de vot, băgaţi bine la cap, dl.Constantinescu(…) nu e om ca toţi oamenii, e Sfântul Duh întrupat, singura salvare a României.(op.cit., p.46), cu recurgere la antifrază, cuvinte neînregistrate în dicţionare – neamprostie (ibidem), combinagii (op.cit., p.66), clapetari (cei care tastează la calculator)(op.cit., p.85), plasticării (obiecte din plastic)(op.cit., p.86), zemeuri multicolore benzoate (băuturi artificiale)(ibidem), activitate discreţionar-clientelară (op.cit., p.88); vadimism (op.cit., p.127). Nu lipseşte metafora medicală – sindromul cafelei băute cu Bill, cu Jacques, cu Tony de dl.Emil (ibidem), ineficienţa şi putreziciunea politicului cangrenează economicul, socialul, culturalul, toată viaţa noastră.(op.cit., p.87); O generaţie întreagă a fost deci anesteziată spiritual pe cale audiovizuală pentru a primi acum în ceafă injecţia cu vadimism. Toate aceste tehnici de seducţie, de incitare, de convingere sunt utilizate frecvent de oricare ziarist în editoriale. Este jurnalistul al cărui condei se încumetă să vadă în scrisorile de dragoste eminesciene o nuanţă de vrăjeală , de cobzăreală (op.cit., p.49), iar în epistolele poetului – posibil material de comedie carageliană (în articolul Eminescu – un personaj al lui Caragiale,(op.cit., p.48-58). Clişeul nu-l ocoleşte nici pe C.T.Popescu : Constantinescu et comp., este demenţial faptul că... (clişeul argotic) (op.cit., p.60). A devenit clişeu şi imaginea metaforică legată de trabucul lui Clinton – metafora contextuală (numai cei care cunosc scandalul în care a fost implicat Preşedintele american o pot decoda) – Sub apăsarea neiertătoare a Constituţiei, deşi iertat de popor, Clinton a fost încovoiat până la lacrimi şi pus cu botul în chiştocul strivit al propriului său trabuc.(op.cit., p.62). Apare şi metafora şocantă : din cauza vicisitudinilor vârstei, dlui preşedinte i-a scăpat piciorul minţii în mlaştinile trecutului.(op.cit., p.145).

În articolul Hitecha, my love, autorul este chiar poetic – Îmi plac liniile pure şi nobile ale monitorului pus pe un soclu gât de lebădă.(op.cit., p.85) – ironia e simţită uşor, mai ales atunci când editorialistul imaginează un viitor al poeziei româneşti inspirate din noua tehnologie - pulverizând în fine dezgustătorul loc comun tastând pradă gurii mele ale tale buze dulci.(ibidem)-pastişa după Eminescu este uşor decriptată.

Proverbele oferă material de intervenţie creatoare: Toţi sunt străbătuţi atunci de un fior ontologic după patru ani cioară, sunt şi o zi şoim, simt că există şi că ţin în mâini propria soartă.(op.cit., p.86) (în editorialele lui C.T.Popescu este des întâlnită aluzia cultă : opţiunea politică a unuia este secretul lui Polichinelle (op.cit., p.115). Aluziile folclorice nu lipsesc nici ele.

Caracterizările succinte, şocante prin duritatea etichetărilor sunt caracteristice tipului de editorial în linia pamfletului : parlamentarii români sunt o adunătură de borfaşi, muhaiele şi chelneri de bacşişuri mici. (op.cit., p.90); naţiunea română - necioplită, lipsită de rafinament şi incapabilă de toleranţă (op.cit., p.91); România e un stat-femeie (op.cit., p.111); Regimul lui Constantinescu este regimul barbetelui ofilit (ibidem); balerinul politic X (op.cit., p.113); PRM e un partid-fantomă (ibidem). Analogiile pun o şi mai pregnantă amprentă asupra stilului său inconfundabil: Aşa cum se uită românii la băştinaşul ruandez care agită zâmbăreţ capul despărşit de trup al vecinului său ca pe o plasă cu peşte proaspăt prins, aşa se uită Europa la români...(ibidem) ; Aidoma samuraiului care îşi pune kimonoul alb înainte de harakiri, veşmântul alb îmbrăcat de scriitor după ce a lăsat condeiul jos ar trebui să poarte pe piept şi pe spate frazele de căpătâi din opera sa. Apoi nu-i rămâne decât să aştepte dogoarea iadului.(op.cit., p.164). În Arta beţiei, tehnica dialogismului este utilizată pentru a construi un articol defăimător la adresa alcoolicilor. (op.cit., p.118). Un titlu bazat pe jocul de cuvinte - Când din talc rămâne şoul surprinde imaginea presei audio-vizuale spectacularizate.(op.cit., p.155). În text apare o alegorie complicată : schimburile de replici cu premierul deschideau un ochi în covorul de lintiţă prin care se putea desluşi colcăiala înspăimântătoare a peştilor piranha din mlaştinile patriei.(ibidem)

Bibliografie obligatorie:

1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de Maine, Bucuresti, 2009; 2.Coman, Mihai (coord.), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi

redactare, vol I şi II , Ed. Polirom, Iaşi, 2000-2001. Bibliografie facultativa:

1.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002;

2.Popescu, Cristian, Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002.

Teste grila: 1.Intr-un editorial este esentiala:

a)punerea in context a faptelor comentate; b)indicarea clara a propriului punct de vedere; c)ambele variante sunt corecte.

2.Intr-un editorial argumentatia eficienta se bazeaza pe: a)legile logicii, situarea argumentului celui mai puternic in pozitia-cheie a discursului;

b)numai pe modalitatile persuasiunii; c)numai pe tiparul deductiv.

Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa redacteze un editorial.

Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze un editorial si sa isi argumenteze in mod eficient opinia.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al XI-lea: 4 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al XI-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unui editorial.

Cursul nr.12

Pamfletul

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea tehnicilor de redactare a unui pamflet.

Cuvinte-cheie: ironie, ambiguitate, agresiune verbala.

Ironia, litota, exagerarea burlescă, limbajul argotic în mimeză, parodierea (a jargoanelor, a dialectelor), pastişa, jocurile de cuvinte (în care patronimele servesc celor mai inventive tehnici de trunchiere, de aglutinare), joncturile morfologice - toate acestea sunt strategiile pamfletarului, alături de fabulaţie, alegoria satirică, paradoxul ironic. În presa scrisă jurnalistul poate utiliza tiparul satirei animaliere împrumutând mijloacele fabulei, ale alegoriei. Se mizează pe expunerea ideologiei auctoriale prin intermediul personajelor animaliere, devenite exponente ale unor caracteristici umane facil recognoscibile. Jurnalistul accentuează uneori o singură trăsătură fizică, definitorie pentru personalitatea celui caricaturizat: Dosul său de vier domestic sau rinocer fără corn e enorm, bombat, explodând de sub coada sacoului, cere parcă intrarea cu spatele, în marşarier a premierului (…), anticipându-i şi rezumându-i astfel personalitatea. (gandul.ro, 8.02.2008)

Antonomaza denigratoare este des întâlnită: politicienii sunt numiţi caiafe bătrâne (gandul.ro, 27.11..2008), califi hoţomani (jurnalulnational.ro, 26.11.2007).

În pamflet, abundă ceea ce lingviştii numesc mărcile specializate ale neasumării, ale neîncrederii într-o opinie preluată (Pană-Dindeleagan, coord., 2002,vol.I, p.130), de tipul măi să fie!, chipurile, vezi Doamne!. Aceste expresii subliniază detaşarea jurnalistului de cele pretinse de către obiectul pamfletizat, fiind o modalitate de discreditare a declaraţiilor acestuia. Aceeaşi valoare de incriminare a spuselor unui oarecare o prezintă perifraza condiţională cu gerunziu (idem, p.131) - ar fi având dreptate şi construcţia prezumtivă a îndoielii ironice - aşa o fi (idem, p.132).

Cornel Munteanu vorbeşte despre invarianţii modali ai pamfletului– satira, ironia, parodia, umorul şi lirismul(1999: 155). Obiectul pamfletizat, ţinta, adversarul, destinatarul – victimă, îl formează existentul pe toate palierele sale de manifestare, politic, social, ideologic, religios, cultural sau, mai aplicat, în spaţiul literaturii. Privit în aspectul său general, obiectul pamfletizat îl formează Răul existenţial, maladiile societăţii într-o epocă dată. (idem, p.159) Este necesară o abatere de la o normă în vigoare pentru ca obiectul pamfletizat să fie legitimat, fie că este vorba despre pamfletul ad – personam sau cel ad – rem- cel transpus într-un regim de ficţiune alegorică (idem, p.161). Pamfletul este formă a genului satiric. (idem, p. 165)

Pamfletul este venal, crud în caricatură şi odios în blam, este de o virulenţă uneori şocantă. Obiectul satirei-pamflet sunt, de cele mai multe ori, acţiunile clasei politice şi figurile politicienilor marcanţi. Pamfletul pretinde imediateţe, ancorare în realitatea contemporană a autorului, o oarecare marjă de obiectivitate. Nu pot fi excluse total, din pamflet, subiectivităţile şi parti-pris-urile. La nivelul teoretizărilor în câmpul genurilor literare există o ambiguitate privind cei doi termeni, văzuţi deseori în relaţie de sinonimie din pricina respectării aceloraşi criterii de organizare şi a coordonatelor tematice, identice deseori. Dicţionarul Bordas

(apud Munteanu, C.; 1999 : 35) îl defineşte ca proza scurtă polemică, violentă şi agresivă, strâns legată de actualitate (…). S-a afirmat că ţinta pamfletului o constituie persoanele, iar ţinta satirei este reprezentată de moravuri, prejudecăţi, situaţii (Preda, S.;2006: 102-104, passim); satira este văzută şi ca o cenzură a moravurilor politice (idem, p.114). DEX-ul conferă pamfletului caracter satiric, atribuindu-i scriitorului un rol sancţionatoriu la adresa unor anumite tare morale, concepţii politice retrograde, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane.

Arghezi, într-un articol din Lumea (18.01.1925), cerea pamfletarului să aibă putere de picturalizare –să concretizeze vizual, iar pentru a fi invincibil din punctul de vedere al capacităţii punitive, pamfletului i se impunea să corespundă egal cu subiectul.

Vorbind despre pamflet şi satiră, unii autori le asociază sintagma retorica negaţiei, vorbind despre un discurs protestatar sinergic. (Titiucă, D.; 2005 : 151)[sinergie= asociere a mai multor organe sau ţesuturi pentru îndeplinirea aceleiaşi funcţiuni]

Jurnalistul pamfletar utilizează tehnici conotative şi ambiguizante în exces, cu tendinţa hiperbolizării intenţiei de ironizare în cadrul căreia mitonimele reprezintă termeni ai unei comparaţii cu vădită nuanţă denigratoare (comparantul – mitonim, de anvergură în mentalitatea tuturor popoarelor, devine mijloc de satirizare atunci când este relaţionat cu un personaj insignifiant, actant într-o situaţie minoră): un primar dintr-o comună oarecare este pus în analogie cu un erou mitologic. În cazul comparaţiei denigratoare, semul comun este de cele mai multe ori depistat cu destulă greutate de un cititor fără minime cunoştinţe de viaţă politică şi culturală. Câmpul semantic al animalierului este preferabil pentru extragerea comparanţilor; nu este ocolit nici cel al obiectualului. Comparaţia personificatoare are cele mai multe şanse de clişeizare.

Onomastica în variantă hipocoristică, acumulările de adjective calificative antifrastice, de funcţii administrative şi titulaturi bombastice, prezenţa unor cuvinte cu alunecare în paronomază, a unor termeni rizibili prin eficienţa unei derivări cu sufix diminutival, jocurile lexicale cu referire la patronim sau la poreclă, paralelismul – toate acestea reprezintă strategii de succes în acroşarea atenţiei unui lector direcţionat pe linia interpretării în cheie ironică. Modalităţile argumentative ţin de strategiile ironiei: se preferă paradoxul, construcţiile contraditio in adiecto, ireverenţa faţă de principiul autorităţii (autorul exemplar este persiflat). Potenţa argumentativă nu se mai bazează pe folosirea riguroasă a principiilor argumentării eficiente, ci pe tranzactarea cât mai fructoasă a sensurilor duplicitare. Argumentaţia simulează construcţia bazată pe fapte, totul este însă fragmentat, scos din context, hiperbolizat defavorabil stării de realitate. Argumentarea bazată pe exemple este tributară mistificării sursei şi distorsionării datelor reale. Pendulând între obiectivitate (masca eului narator sau cea a unui narator-martor fictiv) şi subiectivitate, autorul este nevoit să adopte diverse modalităţi de exprimare a intenţiei satirizante. (Munteanu, C.;1999:159) Cornel Munteanu surprinde în studiul său trei formule satirice în pamflet:

-toate formele agresiunii verbale (injuria, acuzaţia, invectiva), vizând un atac de limbaj;

-portretul caricatural (răspunde unui mesaj figurat şi recurge la reducţia satirică –Obiectul este vulnerabilizat prin această disecţie anatomică de pamfletar (idem, p.195);

-simbolul animalier. Citându-l pe A. Melville Clark cu definiţia despre satiră ce variază de la

extreme de duritate şi brutalitate la cel mai mare rafinament şi eleganţă (...) şi prezentând acea suprafaţă cameleonică utilizând toate tonurile spectrului satiric, ridicolul, flerul, ironia, sarcasmul, cinismul, dispreţul şi invectiva, autorul impresionantului studiu despre discursul pamfletar, Cornel Munteanu, consideră că satira acţionează în pamflet la suprafaţa textului, ironia acţionează în profunzimea lui (...).(Munteanu, C.; 1999:208-209)

La nivelul semantic, polisemia, sinonimia, antonimia ironică, la nivelul sintactic şi al argumentării – eludarea principiilor logicii curente, la nivelul stilistic – pastişarea, reformularea în cheie satirică a proverbelor sau a citatelor recunoscute, la nivelul sonorităţii – rime ludice, eufonii sau disfonii ce frizează grosierul – toate acestea sunt strategii pamfletare în linia ironiei. Réné Bourgeois va numi ironia un contraadevăr, ignoranţă simulată, arta de a înşela, o relaţie particulară între a fi şi a părea, o cale <<oblică>>. ( 1974 : 9).

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Munteanu, Cornel, Pamfletul ca discurs literar, Ed. Minerva, Bucureşti, 1999. Bibliografie facultativa:

1.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002;

2.Popescu, Cristian, Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002.

Teste grila: 1.Sintagma „discurs protestatar sinergic” se refera la: a)stire; b)pamflet; c)interviu. 2.In pamflet, portretul caricatural este (in conceptia lui Cornel Munteanu) o formula: a)simbolica; b)satirica; c)agresiva. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa redacteze un

pamflet. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze

un pamflet utilizand tiparul satirei animaliere si diversele modalitati ale ironiei. Timpul mediu necesar asimilarii cursului al XII-lea: 2 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala si in cea din perioda interbelica.

Concluzii aferente cursului al XII-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unui pamflet.

Cursul nr.13

Recenzia. Cronica dramatică. Cronica de film

Obiectivele cursului: Recunoaşterea şi utilizarea tehnicilor de redactare a unei recenzii, cronici dramatice �i de film.

Cuvinte-cheie: presa de elită, directivă de lectură, valorizare.

Recenzia. Specific presei de elită, culturale, textul recenzor de înaltă ţinută presupune o ierarhizare a informaţiilor în funcţie de valoarea pe care jurnalistul o acordă fie realizării artistice (expresivitatea scriiturii, tehnica asamblării capitolelor), fie aspectelor referitoare la receptarea operei, la viaţa şi activitatea autorului. Recenzia surprinde momente din viaţa reală a autorului – fişa succintă bibliografică poate evita banalul înşiruirii de date prin apelul la amănunte originale, la comparaţii interesante –un scriitor s-a născut la data de..., în orăşelul X, în aceeaşi zi şi în acelaşi loc cu marele compozitor Z sau scriitorul s-a născut în ziua marii revolte a lucrătorilor din mină.... Se pot adăuga şi informaţii care îl singularizează pe autorul respectiv – X este autorul cu cele mai bine vândute romane de aventuri sau Cărţile lui X sunt cele care au influenţat modul de a trata o criză conjugală, în toată lumea. Având în vedere că textul recenziei conţine directive de lectură – indică posibilele unghiuri de abordare a temei, indică grilele de interpretare a simbolurilor şi trasează borne valorizatoare – pasajul acesta este cel mai reuşit – jurnalistul apelează la strategiile discursului persuasiv, mizând pe capacitatea sa de a suscita interesul crescând pentru opera prezentată. Perifrazele clişeizate de tipul Luceafărul poeziei româneşti, Bardul de la Mirceşti, sunt recunoscute uşor de un cititor mai puţin pretenţios.

O recenzie nu este o simplă dare de seamă asupra punctelor de interes ale cărţii. Jurnalistul trebuie să găsească modalităţi de minimizare a plictiselii date de banala ofertă de date (data naşterii autorului, a apariţiei cărţilor lui, etc.), contracarând excesul de detaliu biografic cu amănunte de asezonare, incitante: titlul polisemantic în legătură ascunsă cu un final neaşteptat, personajul principal posibil arhetip al unei oarecare categorii nemaiîntâlnite în literatură până acum, eventualele urme de biografism în trăsăturile unui personaj, un mesaj camuflat printre rânduri, o caracteristică insignifiantă a unui personaj dovedită de recenzor ca esenţială pentru evoluţia lui ulterioară, lansarea unei valorizări într-o direcţie opusă celei aşteptate de cititor (un personaj negativ căruia îi sunt depistate calităţi nebănuite, recenzorul riscând totuşi să atenteze la simţul mai burghez al unora). Toate informaţiile de acest tip poartă amprenta stilului jurnalistului, căruia îi este mai uşor să prezinte date concrete la preţ, editură, autor, decât să îşi asume rolul de formator de opinie. Recenzorul trebuie să-şi asume îndrăzneli valorizatoare, sa aibă cutezanţa încrederii în propria capacitate de evaluare justă a operei – fără transparenţa antipatiei faţă de omul din spatele scriitorului, fără strălucirea unei etichetări senzaţionaliste sub imperiul şablonului publicitar, fără influenţa paginilor de recenzare ale altor reviste.

Jurnalistul specializat în acest gen îşi permite confesiuni de tipul – Nu mă aşteptam ca scriitorul X să se aventureze pe tărâmul romanului de dragoste(...). Argumentarea opiniilor pro sau contra în privinţa unei anumite opere prezentate ar trebui să fie sprijinită de motivaţii ce ţin de stricteţi ale criticii literare, dar şi de afirmaţii de tipul: Personal, nu agreez stilul burlesc.... Motivaţia pur subiectivă nu avantajează, uneori, scriitura de acest tip, fiindcă cititorul poate depista falsitatea unor afirmaţii ascunse sub masca laudei excesive. Ca şi cele scrise sub impresia opiniei colective, recenziile dictate de legăturile jurnalistului cu scriitorul transmit o notă artificială, de inautentică sau superficială lectură. Conţinutul este prezentat vag, exemplele extrase sunt neconvingătoare, iar opiniile recenzorului aduc o argumentaţie aproximativă (Ruşti, D.; 2002: 134). Lucrările de specialitate disting recenzia de întâmpinare, cu note de critică evaluativă, de cea cu scop declarat publicitar.

Jurnalistul îşi asumă o dublă responsabilitate: cea a selectării operei reprezentative, dar şi pe cea a selectării punctelor semnificative dintr-o anumită carte, cele care-i conferă un anumit statut – unicitatea de încadrare într-o anumită serie, cele care singularizează stilul, personajele sau subiectul. De fapt, jurnalistul este cel a cărui voce poate face auzită mai puternic vocea scriitorului. O recenzie care răspunde întrebării De ce aş cumpăra eu – recenzorul – cartea aceasta?, utilizând tonul comis- voiajorului -- Romanul este senzaţional, Tehnica portretului este remarcabilă, Personajele putem fi chiar noi, poate vinde nesperat de bine cartea.

Recenzorul îşi poate începe articolul cu afirmaţiile unor critici celebri, ale unor colegi de breaslă din străinătate: <<Un roman formidabil, o capodoperă a absurdului>>- The New York Times; <<Cel mai mare roman scris de un autor contemporan>>- John Irving (scriitor). Sunt doar două dintre recomandările care instalează <<Toba de tinichea>> a lui Günter Grass în rândul marilor opere literare ale secolului XX. (adevărul.ro, 1.02.2009). Formula este bine - venită, funcţionând pe principiul autorităţii.

Uneori, două cărţi (eventual de poezie) pot fi prezentate publicului cititor în paralel: Am ţinut să-mi revizuiesc cât mai repede afirmaţia mea de acum câteva săptămâni cu privire la repetitivitatea poeziei actuale, revenind, iată, destul de repede cu alte două cărţi de poeme. Mai ales că cele cu adevarat speciale, cvasiîncadrabile, intense dincolo de orice poetică sunt rare. Ambele cărţi vorbesc despre moarte, dar fiecare despre un alt fel de moarte. Amândouă dramatice – una în sensul conflictual, copleşitoare în măsura în care lasă să se întrevadă un moment biografic crud (…), cealaltă în sensul teatral al unei reprezentări simbolic-morbide ( …) Prima – lirică, de catifea, mult interiorizată, cu o scriitură psalmodică ce aspiră la condiţia terapeutică, durerea fiind o afacere personală ce ţine de resorturile intimităţii şi ale credinţei; a doua, exhibatorie, scrisul defulează şi modelează suferinţa în ceară, o expune în scene prozaice ca într-un dark-show al fiinţei interioare. Prima te marchează prin tragismul emoţional autentic, în timp ce imaginarul panoptic al damnării de sine din cea de-a doua ( doar ) impresionează. (Dilema veche , nr. 266/19-25.03.2009) Cronica dramatică. Jurnalistul are posibilitatea de a-şi structura textul în secvenţe referitoare la tema spectacolului, la modalitatea regizorală, la preţul biletelor, intercalându-le într-o formulă mozaicată, originală. Şapoul unei cronici trebuie să fie incitant şi poate să ofere multă informaţie relevantă legată de subiectul rezumat al piesei: Două personaje rămân paralizate tocmai atunci când ar trebui să facă ceva: în cazul de faţă, să rezolve o parabolă, salvând un câine. <<Buzunarul cu pâine>> vorbeşte, cu umor înlăcrimat, despre bolile omenirii: nepăsarea, autosuficienţa, superficialitatea, egocentrismul, lipsa de coeziune socială. (adevărul.ro, 4.02.2009). Sunt oferite apoi datele referitoare la teatrul în care se pune în scenă piesa, numele autorului şi al actorilor, durata spectacolului, preţul biletului.

Cronicarul dramatic poate alege o exprimare încifrată, în nota textului dramatic propriu-zis; metaforizarea sa este în sensul celei din piesa evaluată: Bărbatul cu pălărie şi bărbatul cu baston sar de la un subiect la altul cu uşurinţa unor purici nevăzuţi; muşcă şi provoacă mâncărimi (în creştetul capului), dar ratează soluţia adevăratei probleme: să scoată la lumină un câine care latră din adâncul unei fântâni. (...) în naivitatea lor autolimitativă, cei doi bărbaţi nu au făcut nimic altceva decât să se autocaracterizeze. Aud câinele lătrând un S.O.S. interminabil, dar, de frică să nu-şi pună în pericol propria siguranţă, aleg să-i arunce doar câteva firimituri, prelungindu-i agonia. (ibidem)

Jurnalistul rezumă în expresii – etichetă valoarea spectacolului este succint în laudă. Finalul se construieşte uneori pe un citat percutant din piesă: Echipa text-actori creează un spectacol- bijuterie, emoţionant şi inteligent. Mai întâi, pentru că piesa palpitantă şi imprevizibilă a lui Matei Vişniec este un râs prelungit, injectat cu tristeţe. Apoi, pentru că Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, actori, dar şi regizori, au stabilit perfect ritmul lecturii, luându-şi răgaz pentru grimase şi încordări de sprâncene, într-un electrizant tur de forţă. Jocul lor este o lecţie de teatru şi de viaţă. (ibidem)

Astfel de concluzii apoftegmatice au avantajul conciziei şi al impactului asupra laturii emotive a cititorului.

Cronica dramatică nu înseamnă neapărat o scriitură expansivă în cunoştinţe de artă dramatică, cu exagerări pedante în registrul livrescului, cu etalare sufocantă de cultură dramaturgică. Şi aici limbajul simplu, naturaleţea unei aprecieri sincere şi spontane pot fi mai utile decât snobismul unui cultism prăfuit. În câteva propoziţii scurte, esenţa unei arte sinestezice este surprinsă: Deşi durează trei ore si jumătate, având şi două pauze, piesa este o minunată creaţie care diminuează timpul. Te uiţi cu încântare la produsul scenic: ideile regizorului se împletesc fericit cu jocul admirabil al actorilor. Un decor funcţional, o coregrafie pe potrivă, costume minunate, precum şi muzica diversă - ca un personaj, vin să contureze un spectacol (…) (Jurnalul Naţional, 26.03.2009). Fiecare din afirmaţiile generale sunt susţinute cu exemple.

Cronica de film. O cronică de film poate să atragă atenţia printr-un lead atipic, ce pare că riscă îndepărtarea cititorului: Subiectul nu este unul nou, abordarea nu este diferită şi actorii nu fac roluri de Oscar. (TV Mania, 13.03.2009). Jurnalistul demonstrează însă, în continuare, că, deşi filmul este construit în limita canoanelor genului, se remarcă totuşi prin ceva - fie un montaj reuşit, fie o coloană sonoră deosebită. Cronicarul îşi permite să amintească faptul că filmul nu a avut aprecieri extraordinare din partea criticii, prezentând motivele din punctul propriu de vedere, căutând, eventual, erori de evaluare la cei care au analizat pelicula monocrom, fără deschidere interpretativă. Alteori, după mai multe lipsuri evidenţiate de cronicar, un simplu enunţ concis poate salva pelicula de la eşec în faţa cititorului: nu veţi găsi mare lucru (...), dar povestea te ţine cu sufletul la gură.

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Preda, Sorin, Jurnalismul cultural şi de opinie, Ed. Polirom Iaşi, 2006.

Bibliografie facultativa:

1.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002;

2.Popescu, Cristian, Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002.

Teste grila: 1.Cronica dramatica poate avea finalul construit: a)cu ajutorul unui citat reprezentativ din piesa; b)cu ajutorul citarii unui actor care isi exprima opinia despre piesa sau propriul rol; c)pe baza unui citat din opera unui critic dramatic; d)toate variantele sunt corecte. 2.In redactarea unei recenzii este recomandabila: a)oferirea de date biobibliografice, fara aparenta de simpla dare de seama; b)trasarea directivelor de lectura si de valorizare; c)ambele variante sunt corecte. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa redacteze o

recenzie, o cronica dramatica si de film. Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze o

recenzie, o cronica dramatica si de film respectand cerintele de redactare in presa culturala.

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al XIII-lea: 3 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala si in cea din secolul al XIX-lea si din perioda interbelica.

Concluzii aferente cursului al XIII-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare a unei recenzii, a unei cronici dramatice si de film.

Cursul nr.14

Tehnici de redactare tendenţioasă

Obiectivele cursului: Evitarea utilizării tehnicilor de redactare tenden�ioasă în textul de presă.

Cuvinte-cheie: redactare perfidă, mesaj incomplet, generalizare.

Există modalităţi de redactare perfidă, în care intervenţiile obscure ale autorului sunt vizibile în tehnici precum cele care urmează (poate ar fi mai indicat termenul tactici).

Tehnica titrării-sufleu (metafora gastronomică se referă la desertul apetisant şi

voluminos, fără consistenţă) = titlu pompos, senzaţional-promisiv, şi în interiorul textului, informaţie minoră, nefondată pe atracţia oferită iniţial

Tehnica lui eu am indubitabil dreptate- jurnalistul redactează textul din ipostaza celui atotştiutor, nelăsând loc altor voci, pe care le suprimă prin denigrare, prin omisiunea unor elemente esenţiale. Supradimensionând propria voce şi opinie, nu recunoaşte alte instanţe capabile să interpreteze just evenimentele ; este tehnica jurnalistului ce suferă de sindromul narcisist, egolatru în privinţa propriei viziuni asupra realităţii.

Tehnica afluxului de întrebări retorice- este bulversantă, contrariază simţul măsurii al cititorului dornic de răspunsuri imediate.

Tehnicile care contrazic legile logicii (identitatea, noncontradicţia, terţul exclus, temeiul suficient şi/sau necesar).

În lucrarea Ştiinţa comunicării se discută, în termenii strategiei semantice în linia lui G. Leech, despre manipularea denotativă (abaterea de la semnificaţia curentă a unui cuvânt, nerespectarea proprietăţii termenilor) şi despre cea conotativă (termeni-etichetă, eufemisme)(Van Cuilenburg, J.J. ; 2000: 183-191, passim).

Referitor la retorica publicistică, Maria Cvasnâi Cătănescu precizează : Retorica supraîncărcării figurative, a cumulului şi a mixajului diverselor procedee cu funcţii şi efecte expresive, este teoretic nerecomandabilă, dar în perfectă concordanţă cu funcţia persuasivă a presei, eventual cu intenţia de manipulare a lecturii. (Cvasnâi Cătănescu, M. ; 2006 :56).

În cartea Comunicarea jurnalistică negativă (Convicţiune şi persuasiune – eseu de hermenentică mediatică), cercetătorul Ştefan Vlăduţescu supune analizei operaţiile persuasive fundamentale – minciuna, mitul, ficţiunea şi seducţia, precum şi acţiunile persuasive - influenţa, intoxicarea, dezinformarea, propaganda şi manipularea.

Autorul distinge între convicţiune – corespunzătoare unui act comunicaţional vizând să notifice starea mentală a unui individ într-un context în care acesta păstrează sau unde crede că păstrează o anumită libertate (Vlăduţescu, Şt. ; 2006 :14) şi persuasiune- mai subtilă, aparent, mai mobilă, ea este direct insidioasă. (ibidem). Efectul de convicţiune se obţine prin punerea în scenă de argumente în cadrul unor

strategii în care reliefăm unele aspecte ale lucrurilor şi ascundem altele. (Vlădutescu, Şt. ; 2006 :15). Se observă intenţia cercetătorului de a accentua caracterul strategic al acestui tip de influenţare, cu evidenţierea posibilitatilor de a masca unele adevăruri, de a recurge la recuzita teatralului. Pentru autorul român Argumentarea este un proces bine fundamentat obiectiv şi subiectiv, el este o teatralizare de argumente. (op. cit., p.16), iar jurnalismul negativ dă drept naturală o opinie alterată. (op. cit., p.27). Propulsat de seducţie şi ficţiune (minciună şi mit), jurnalismul negativ operează într-un sector al opinabilului ambivalent, ambiguu în mod dual. (op. cit., p.30). Autorul remarcă existenţa subtilităţlor retorice şi artificiilor demagogice caracteristice jurnalismului negativ (op. cit., p.32). Printre mulţi alţii îl aminteşte pe americanul Frank Deaver cu definirea comunicării persuasive ca ştergere a graniţelor dintre a spune adevărul şi de a înşela prin selectarea/ distorsionarea informaţiilor (op. cit., p.63), concluzia fiind aceea că actul de convingere prin mass-media victimizează nişte inocenţi vulnerabili (ibidem). Acelaşi autor american consideră că există următoarele situaţii tipice pentru comunicarea jurnalistică (op. cit., p.66-69, passim) ;

jurnalismul informativ, cu tentativele de bună credinţă ale ziaristului de a prezenta corect, cu acurateţe, exhaustiv, într-un mesaj clar şi uşor de înţeles, pe principii ce ţin de echidistanţă, echilibru, promptitudine, toate faţetele unui eveniment.

jurnalismul de aprofundare, de interpretare, analiza ştirilor cu accent pe semnificaţia globală, nu pe evenimentul curent. Se disting : ştirile hard - mai complete/ ştirile soft - selecţia faptelor-textele alegorice, cele care se folosesc de fabulaţie, de parabolă; în această categorie ar intra şi eroarea onestă- considerată de jurnalist adevărată, dar falsă în realitate, cu posibilă origine în interpretarea greşită a faptelor.

mesajele incomplete- minciuna prin omisiune; generalizarea nejustificată (op. cit., p.69).

În textul jurnalistic, intenţiile oneroase ale autorului pot fi puse în aplicare prin

intermediul falaciilor, al sofismelor/ paralogismelor. Falacia, greşeala de logică, poate fi sau nu voluntară, precizează Ştefan Vlăduţescu, dar sofismul este strict legat de intenţia auctorială (op. cit., p.88). Sunt amintite clasificări precum : sofisme de raţionament (generalizările pripite, transferul compunerii, transferul diviziunii, non sequitur, evitarea problemei şi falsa dilemă), sofisme ale relevanţei (argumentul care invocă necunoaşterea, cel care invocă opinia mulţimii, mila, cel care induce teama, argumentul ce invocă opinia experţilor şi forţa tradiţiei, argumentul care invocă umorul) şi sofisme ce ţin de uitlizarea limbii (neclaritate şi confuzie). (op. cit., p.89).

Autorul român inventariază, cu suport bibliografic complex, printre altele, diferite

tipuri de sofisme: ad verecundiam, (principiul autorităţii venerabile/deformate/rău plasate - o opinie

verificată într-un domeniu, transferată, ca viabilă, într-un alt domeniu ; principiul referitor la eroarea conversă a autorităţii - contestarea meritelor înaintaşilor, pentru motivul că sunt perimaţi); ab auctoritate - argumentul autorităţii;

ad hominem (sunt luate în calcul defectele persoanei, tare fizice şi morale, interese personale);

ad ignorantiam (imposibilitatea demontării contrariului unei teze susţine teza iniţială);

ad populum -referitor la asentimentul mulţimii ca şi garant în favoarea susţinerii unei teze (Toţi sunt de acord cu faptul că …Toată lumea ştie că…);

argumentul non sequitur (din premisă se trag concluzii ce nu urmează cu stricteţe);

sofismul diviziunii (caracteristicile întregului sunt deplasate spre părţile componente);

sofismul mediului nedistribuit (a folosi un sortiment doar pentru a deveni la fel cu ceilalţi) (op. cit., p.90-96, passim).

Ştefan Vlăduţescu propune, sub denumirea de sofisme limbajuale, (op. cit., p.96),

următoarele tipuri de argumente: sofismul ambiguităţii, al echivocului, al jargonului, al limbajului evaluativ - sub aparenţa unei aprecieri raţionale se propagă o apreciere preponderent emoţională (op. cit., p.100).

Jurnalismului negativ îi este opus miezul pozitiv al jurnalismului: dacă nu este recunoscut după scopuri şi interese, după intenţia denaturantă, factoide şi debilizarea realităţii, jurnalismul negativ va putea fi întotdeauna recunoscut după agresivitatea sa directă, imediată, lipsită de echilibru şi moralitate. (Vlăduţescu, Şt., 2006:101). Jurnalismul negativ are legătură nu cu factualul, ci cu factoidul, construit cu modul condiţional - optativ şi conjunctiv al verbului , cu fraze conţinând vocabule (…) precum: dacă, probabil, poate, se pare, pare, s-ar părea, este posibil. (op.cit., p. 127). În cazul acestui tip de jurnalism neonest, punerea în intrigă are la origine o intenţie denaturantă. (op.cit., p.129). Discursul jurnalistic negativ se va baza pe minciună, mit, ficţiune şi seducţie (op.cit., p.139). Minciuna, legată strâns de tactica dezinformării, este de mai multe tipuri: cea vizând amestecarea faptelor/ valorificarea detaliului neesenţial/ comparaţia nejustificată/ citarea incorectă/ etichetarea tendenţioasă/ camuflarea faptelor conexe în interiorul discursului, etc. (op.cit., p. 228-230, passim).

Cristian Florin Popescu vorbeşte despre argumentarea tendenţioasă referitoare la modalităţi precum alunecarea subterană de la un subiect la altul, exemplificarea excesivă, demonstrarea clasei printr-o subclasă, ş.a., întâlnite la autorii unei lucrări din 1939, publicate sub egida Institutului de analiză a propagandei (Popescu, C.F. ; 2002 : 52-53, passim).

În Retorica tradiţională şi retorici moderne, Gheorghe Mihai constată faptul că minciuna pune în circulaţie aşa-numitele paraadevăruri – aparenţe de adevăr, şi subadevăruri, rezultate ale operaţiilor de selecţiie, trunchiere, omitere, ori supraadevăruri, rezultatele hiperbolizării datelor din realitate. Printre tehnicile minciunii autorul aminteşte minciuna dozată/ prin omisiune/ prin exagerare calitativă/ prin falsificare cantitativă, etc. (Mihai, Gh., 1988: partea a IV-a, passim).

În lucrarea Media şi conflictele, Simona Ştefănescu precizează faptul că presa preferă termenii cu mare încărcătură emoţională, ce duc la formarea curentelor de opinie (Ştefănescu, S., 2004:68).

Se remarcă exagerarea utilizării de formule ale ambiguităţii, în aproape toate genurile ziaristice, indiferent de felul publicaţiei, cu intenţia ironizatoare denaturând factualul într-o măsură mai mică sau mai mare. S-ar spune că nu se mai scriu editoriale fără contagiunea pamfletului. Nu de puţine ori, ştirile, prin definiţie redactate în registrul neutralităţii, conţin termeni ce oferă o cheie de interpretare sau alta. Tendenţiozitatea apare, chiar în ştiri, într-o redactare de tipul: Numai în România se putea întâmpla aşa ceva; Era de aşteptat ca X să facă o gafă politică, doar este de etnie (…). Stereotipiile de mentalitate pot dicta o scriitură tendenţioasă.

Bibliografie obligatorie: 1. Coman, Ruxandra, Tehnici de redactare, Editura Fundaţiei Romania de

Maine, Bucuresti, 2009; 2.Vlăduţescu, Ştefan, Comunicare jurnalistică negativă. (Convicţiune şi persuasiune-

eseu de hermenetică mediatică), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2006. Bibliografie facultativa:

1.Ruşti, Doina, Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002;

2.Popescu, Cristian, Florin, Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2002.

Teste grila: 1.Argumentarea este marcata de atributele:

a)subiectivitatii; b)obiectivitatii; c)ambele variante sunt corecte.

2Argumentele ad hominem apar cel mai frecvent in: a)pamfletele din presa umoristica si satirica;

b)articole de fond; c)editorialele din presa economica. Rezultate asteptate de la studenti: Studentii sa fie in masura sa evite redactarea

unor materiale incluse de specialisti in cadrul comunicarii jurnalistice negative, Competente dobandite prin insusirea continutului: Studentii vor reusi sa redacteze

diverse tipuri de materiale jurnalistice evitand exprimarea obscura, supraincarcarea figurativa, masajele incomplete,

Timpul mediu necesar asimilarii cursului al XIV-lea: 2 ore Instructiuni de parcurgere a resursei de invatamant: studierea materialelor

prezentate la bibliografie si cautarea unor exemple multiple in presa actuala. Concluzii aferente cursului al XIV-lea: Cursul pune la dispozitia studentilor un bogat

material practic si teoretic referitor la modalitatile de redactare tendentioasa in presa.

Bibliografia generală a cursului �i a citărilor din text: Cursul tipărit al titularului : Tehnici de redactare, Editura Funda�iei România de Mâine, Bucure�ti, 2009, autor Ruxandra Coman 1.Aderca, Felix, (1983), Contribuţii critice, vol.I., Ed.Minerva, Bucuresti. 2.Bălănescu, Olga, (2006), Tehnici discursive publicistice şi publicitate, Ed. Ariadna’98, Bucureşti. 3.Berg, I., (1969), Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Ed. Ştiinţifică; Bucureşti. 4.Biberi, Ion, (1945), Lumea de mâine, Ed. Forum, Bucureşti. 5.Bidu Vrânceanu, Angela et alii, (2005), Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Ed. Nemira, Bucureşti. 6.Bloom, Lynn Z., (1985), Fact and Artifact. Writing Nonfiction; Harcourt Brace Jovanovich, Inc., Orlando, Florida. 7.Boucher, Jean-Dominique, (1995), Le reportage écrit ,CFPJ, Paris. 8.Bourjois, Rene, (1974), L’ ironie romantique. Spectacle et jeu de M-me de Stael a G. de Nerval, Presses Universitaires de Grenoble. 9. Brunea- Fox, F., (1979), Reportajele mele (1927-1938), Ed Eminescu, Bucureşti. 10.Bucă, Marin, (2007), Dicţionar de expresii româneşti, Ed. Vox, Bucureşti. 11.Cernicova, Mariana, (1999), Stilul publicistic actual. Cu privire specialǎ asupra

interviului, Ed. Augusta, Timişoara.

12.Chelcea, Septimiu, (2003), Cum să redactăm, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti. 13.Chişu, Lucian, (2008), Limbajul jurnalistic, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti.

14.Ciobotea, Radu, (2006), Reportajul interbelic românesc. Senzaţionalism, aventură şi extremism politic, Ed. Polirom, Iaşi. 15.Coman, Mihai (coord.), (2000-2001), Manual de jurnalism. Tehnici de documentare şi redactare, vol I şi II , Ed. Polirom, Iaşi. 16.Cornea, Paul, (2006), Interpretare şi raţionalitate, Ed. Polirom, Iaşi. 17.Craia, Sultana, (2000),Teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 18.Cvasnâi-Cătănescu, Maria, (2006), Retorică publicistică. De la paratext la text, Ed. Universităţii Bucureşti. 19.de Broucker, José, (1995), Pratique de l’information et écritures journalistiques. Pour des journaux de journalistes, Les Editions du Centre de formation et de perfectionnement des journalistes,Paris. 20.Dobrescu, Paul; Bârgăoanu, Alina, (2002), Puterea fără contraputere, Ed. All, Bucureşti. 21.Dragomirescu, Gh. N., (1995),Dicţionarul figurilor de stil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

22.Dumistrăcel, Stelian, (2006-a), Discursul repetat în textul jurnalistic, Ed. Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi. 23.Dumistrăcel, Stelian, (2006-b), Limbajul publicistic, Ed. Institutul European, Iaşi. 24.Eduard, Bogdan, (2006), Reportaje de iubire în vreme de război, Ed. Dacia, Cluj- Napoca.

25.Eliade, Mircea, (1990), Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca. 26.Ferréol, Gilles; Flageul, Noël, (1998), Metode şi tehnici de exprimare scrisă şi orală, Ed. Polirom, Iaşi. 27.Gaillard, Philippe , (2000), Tehnica jurnalismului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. 28.Gruiţă, G., (2006), Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Ed. Paralela 45, Piteşti. 29.Guciu, Radu, Ioana, (2006), Dificultăţi ale limbii române grupate pe tipuri, Ed. Nomina, Piteşti. 30.Hicks, Wynford et alii, (2000), Writing for Journalists, City University, London. 31.Irimia, Dumitru, (1999), Introducere în stilistică, Ed. Polirom, Iaşi. 32.Lagardette, Jean-Luc Martin, (2005), Le guide de l’écriture journalistique, La Découverte, Paris. 33.Lăpuşan, Aurelia, Petre, Raluca, (2005), Jurnalism. Tehnici de redactare în presa scrisă. Note de curs., Ed. Ovidius University Press, Constanţa. 34.Lăzărescu, Rodica, (2006), Dicţionar de capcane ale limbii române; Ed. Corint, Bucureşti. 35.Mencher, Melvin (1987), News Reporting and Writing, Wm. C. Brown Publishers, Dubuque, Iowa. 36.Mihai, Gheorghe, (1998), Retorica tradiţională şi retorici moderne, Ed. All, Bucureşti. 37.Munteanu, Cornel, (1999), Pamfletul ca discurs literar, Ed. Minerva, Bucureşti. 38.Muntean, George (coord.), (1974), Reportajul românesc contemporan. 1944-1974,

Ed. Eminescu, Bucureşti.

39.Murariu, Ioan, (2004), Dicţionar de termeni istorici şi arhaisme, Ed. Vox, Bucureşti. 40.Pană-Dindelegan, Gabriela (coord), (2002), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, (vol. I şi II), Ed. Universităţii Bucureşti. 41.Păunescu, Adrian; Păunescu, Andrei, (2007), Texte fundamentale. Cultură şi mass media, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 42.Popescu, Cristian, Tudor, (2001), Un cadavru umplut cu ziare, Ed. Polirom, Iasi. 43.Popescu, Cristian, Florin, (2002), Dicţionar explicativ de jurnalism, relaţii publice şi publicitate, Ed. Tritonic, Bucureşti. 44.Popescu, Cristian Florin, (2003), Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genuri redacţionale. Vol. I, Ed. Tritonic, Bucureşti. 45.Preda, Sorin, (2006-a),Tehnici de redactare în presa scrisă, Ed. Polirom, Iaşi. 46.Preda, Sorin, (2006-b), Jurnalismul cultural şi de opinie, Ed. Polirom Iaşi. 47.Rad, Ilie, (2007), Stil şi limbaj în mass-media din România, Ed. Polirom, Iaşi. 48.Rădulescu, Ilie- Ştefan, (2005), Dicţionar tematic de pleonasme fundamentale, Ed. Vox, Bucureşti. 49.Râpeanu, Valeriu, (2009), Oameni iluştri, Ed. Niculescu, Bucureşti. 50.Roşca, Luminiţa, (2004), Producţia textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iaşi. 51.Rovenţa-Frumuşani, Daniela, (2005), Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Ed.

Tritonic, Bucureşti.

52.Rovenţa-Frumuşani, Daniela, (1999),Semiotică, societate, cultură, Ed. Institutul European, Iaşi. 53.Ruşti, Doina, (2002), Presa culturală. Specii, tehnici compoziţionale şi de redactare, Ed. Fundaţiei Pro, Bucureşti. 54.Sălăvăstru, Constantin, (1996), Raţionalitate şi discurs, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.

55.Stan, Constantin, (2000), Libertate supravegheată. Tehnici de redactare, Ed. Fundaţiei Meridian, Craiova. 56.Stephens, Mitchell; Lanson, Gerald, (1986), Writting and Reporting the News, CBS College Publishing, N.Y.. 57.Stoian,Marin, (2007),Genuri ziaristice, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 58.Şerbănescu, Andra (2000), Cum se scrie un text, Ed. Polirom, Iaşi. 59.Ştefănescu, Simona, (2004), Media şi conflictele, Ed. Tritonic, Bucureşti. 60.Teodorescu–Branişte, Tudor, (1989), Între presă şi literatură. Publicistică vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti. 61.Titiucă, Dumitru, (2005), Pentru o nouă teorie literară, Ed. Timpul, Iaşi.

62.Uritescu, Dorin, N., (1999), Greşeli de exprimare, Ed. Steaua Procion, Bucureşti. 63.Van Cuilenburg, J.J.; Scholten, O.; Noomen, G.W., (2000), Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti. 64.Vâlcu, Val, (2007), Jurnalismul social, Ed. Polirom, Iaşi. 65.Vişinescu , Victor, (2002), Jurnalism contemporan, Ed. Victor, Bucureşti. 66.Vişinescu , Victor, (2003), Stilistica presei, Ed. Victor, Bucureşti. 67.Vlăduţescu, Ştefan, (2006), Comunicare jurnalistică negativă. (Convicţiune şi persuasiune- eseu de hermenetică mediatică), Ed. Academiei Române, Bucureşti. 68.Zafiu, Rodica, (2001), Diversitatea stilistică în româna actuală, Ed. Universităţii Bucureşti.