INSTRUCŢIUNI DE PRIM AJUTOR ÎN CAZ DE ACCIDENTARE

DATE GENERALE DESPRE PRIMUL AJUTOR

Urgenţa traumatologică, suferinţă provocată de agresiunea unor elemente din mediul înconjurător (soare, apă, foc, curent electric, obiecte dure, obiecte tăioase etc.), asupra corpului omenesc, trebuie tratată din primele minute de la producerea accidentului orice întârziere putând periclita vindecarea bolnavului, fie printr-o evoluţie nefavorabilă urmată de instalarea unor infirmităţi definitive sau de deces.

Rezolvarea în condiţii optime a acestei urgenţe, depinde în primul rând de organizarea unui sistem complex care trebuie să intre în funcţiune din primele minute de la declanşarea accidentului şi care antrenează atât populaţia civilă cât şi diferite instituţii de stat şi numai în al doilea rând de calitatea îngrijirilor medicale propriu-zise, de care răspund în exclusivitate cadrele sanitare. Din aceste considerente, socotim pe deplin justificată afirmaţia că "de promptitudinea cu care vom acţiona în primele 5-10 minute, depinde salvarea victimei şi în final vindecarea ei". în acest scurt interval de timp, fiecare dintre cei aflaţi la locul accidentului au îndatorirea civică de a acţiona rapid, până la sosirea salvării şi a personalului sanitar, pentru salvarea victimei.

Nu constituie un secret pentru nimeni faptul că multe dintre victimele accidentelor de circulaţie, catastrofelor naturale etc, mor până să ajungă la o unitate sanitară, decesul lor datorându-se de multe ori lipsei unui prim ajutor corect acordat sau transportului necorespunzător care agravează adeseori starea rănitului.

De aceea, un obiectiv prioritar al ocrotirii sănătăţii căruia i se acordă o atenţie deosebită prin Legea asigurării sănătăţii populaţiei, este asistenţa medicală de urgenţă şi respectiv importanţa acordării primului ajutor în caz de accidente şi îmbolnăviri. Pentru ca fiecare membru al societăţii noastre democratice să poată fi în măsură a acorda un prim ajutor în situaţii speciale, legea stabileşte în art. 127 şi 128, obligativitatea tuturor cetăţenilor ţării începând cu vârsta şcolară, de a-şi însuşi tehnica acordării primului ajutor. Această sarcină de prestigiu şi de mare responsabilitate privind educarea sanitară şi instruirea populaţiei în probleme de acordare a primului ajutor, a fost atribuită prin lege Ministerului Sănătăţii, Societăţi de Cruce Roşie şi Ministerului Educaţiei şi învăţământului.

în contextul acestor preocupări a fost editată şi broşura de faţă, care abordează în conţinutul ei tematica celor cinci lecţii prevăzute a fi însuşite de participanţii la această formă de instituire a populaţiei în probleme de prim ajutor.

1.1. Primul ajutor la locul accidentuluiPosibilităţile acordării primului ajutor sunt înfluenţate în primul rând, de locul în care s-a produs accidentul. în accidentele rutiere avem

întotdeauna la dispoziţie trusa de prim ajutor, existentă în mod obligatoriu la bordul tuturor vehiculelor. în cazul accidentelor de muncă, există de asemenea truse de prim ajutor, atât în dotarea grupelor sanitare şi posturilor de prim ajutor organizate de către Societatea de Cruce Roşie, cât şi la nivelul cabinetelor medicale sau a punctelor sanitare care funcţionează în aceste locuri de muncă.

De foarte multe ori însă, accidentul se produce în alte locuri decât cele menţionate şi atunci este necesar să fie cunoscute şi utilizate diferitele tehnici de intervenţie ce folosesc mijloace improvizate. Vom încerca în rândurile ce urmeză, să oferim soluţia ambelor situaţii.

La rândul său, actul medical propriu-zis, va trebui şi el adaptat locului în care s-a produs accidentul. în cazul accidentelor ce s-au produs în locuri izolate, ce necesită un timp îndelungat de transport până la prima unitate sanitară. Actul de acordare a primului ajutor va trebui să fie mult mai minuţios şi mai complet decât atunci când victima accidentului poate fi transportată rapid la spital, aşa cum se întâmplă în cazul accidentelor petrecute în interiorul localităţilor.

1.2. Organizarea primului ajutor Cei decişi să intervină pentru salvarea accidentatului vor trebui să acţioneze cu cea mai mare rapiditate, împărţindu-şi atribuţiile. Astfel, ei vor

putea executa atât şi succesiv, cât şi simultan acţiunile pe care aici, din raţiuni didactice, le vom expune într-o anumită ordine:De la început salvatorii, împărţiţi în trei echipe, vor trebui să execute în acelaşi timp: a) prin examinare rapidă a victimei; b) crearea barajului de securitate în jurul victimei c) anunţarea accidentului (alerta).

a) Prima examinare a victimei se va face la locul în care s-a produs accidentul fără a încerca să o deplasăm. Datorită condiţiilor în care ea se execută, examinarea va fi sumară şi va încerca să stabilească numai dacă accidentatul mai respiră şi dacă inima îi mai bate. în acest moment al intervenţiei, nu avem dreptul să decretăm decesul victimei. Executarea pupilelor accidentatului ne oferă de asemenea nişte informaţii preţioase : dacă şocul cardiac este recent instalat pupilele sunt foarte micşorate; dacă a trecut un timp mai îndelungat, pupilele se dilată mult semn de mare pericol pentru bolnav. Mai există posibilitatea ca o pupilă să fie dilatată iar cealaltă să fie strânsă (inegalitatea pupilară). Este un semn de suferinţă gravă a creierului, deci de traumatism cranian sever.

în cazul în care constatăm instalarea stopului cardiac şi respirator, dacă victima poate fi degajată cu uşurinţă de la locul accidentului, o vom aşeza la sol pe un plan tare şi vom începe imediat executarea simultană a procedeelor de respiraţie artificială gură la gură şi masajul cardiac extern; dacă victima este încarcerată, manevrele de degajare necesitând operaţiuni dificile, se va începe cu operaţiunea de respiraţie artificială gură la gură în poziţia în care se află accidentatul. Pentru aceasta va trebui să depunem toate eforturile, pentru a degaja cu maximum de viteză capul şi toracele victimei. Cu oarecare şansă, chiar şi numai manevrele de respiraţie artificială gură la gură pot provoca indirect şi reluarea activităţii inimii.

b) Crearea barajului de securitate în jurul accidentatului este indispensabilă pentu îndepărtarea de panică care are cele mai nefaste efecte asupra psihicului victimei. în plus, îndepărtarea curioşilor dornici să asiste la spectacole palpitante, scuteşte salvatorii de intervenţii şi păreri inoportune, care pot altera cursivitatea acţiunii de salvare.

c) Anunţarea accidentului (alerta) la poliţie şi la staţia de salvare.

1. Scoaterea unei victime de la locul dezastrului, problemă aparent minoră, este momentul responsabil de nenumărate decese. Gesturile intempestive, tragerea corpului de sub dărâmături sau din cabina avariată a unui vehicul accidentat, ca şi apucarea necontrolată a corpului victimei, pot agrava leziunile produse de accident.

Scoaterea unei victime dintr-un spaţiu foarte îngust, în care nu poate pătrunde decât un salvator sau scoaterea victimei dintr-un tunel în care salvatorul trebuie să se deplaseze în genunchi, ridică de asemenea dificultăţi, uşor de trecut prin utilizarea unor tehnici pe care le vom reda mai jos, intr-unul din capitolele care urmează (transportul accidentaţilor).2. Primul ajutor la locul accidentului se reduce, în fapt, la executarea unui grup restrâns de acte medicale, care trebuie executate din primele minute ale accidentării : masajul cardiac extern şi respiraţia artificială (în cazul instalării stopului cardiac şi respirator), oprirea hemoragiilor externe (dacă există), toaleta sumară şi pansarea rănilor, imobilizarea provizorie a fracturilor. Unele din aceste manevre trebuie să fie executate cu cea mai mare urgenţă, chiar la locul accidentului (înainte de a degaja victima de sub dărâmături, din cabina unui vehicul etc), altele vor fi executate după ce accidentatul a fost scos de la locul dramei, fiind aşezat la sol într-un loc mai retras, în condiţii mai confortabile.3. Manevrarea şi transportul accidentatului trebuie să respecte o serie de reguli care vor fi expuse la capitolul respectiv. De ezemplu una din erorile deosebit de grave, responsabilă a nenumărate decese ce pot fi evitate, este mentalitatea de a transporta accidentatul cu orice mijloc de locomoţie. O întârziere de 15-30 minute, până la sosirea autosanitarei, este compensată cu prisosinţă de transportul bolnavului în condiţii de securitate. Binenţeles că vom recurge şi la mijloacele de transport civile, atunci când accidentul s-a produs în locuri izolate, la mare distanţă de staţiile de salvare.

RĂNI - HEMORAGII - PANSAMENTE

Rana reprezintă o întrerupere a continuităţii pielii. Cauzele ei pot fi multiple dar nu le vom enumera aici. Traumatismele (lovire, strivire, înţepare, arsură,etc.), reprezintă în orice caz cauza cea mai frecventă care în cursul vieţii nu ne-a ocolit pe niciunul dintre noi.

De ce rănirea reprezintă urgenţa medicală care trebuie îngrijită din primele momente ale producerii ei? Motivul este următorul: pielea este un adevărat scut de apărare al organismului împotriva agenţilor agresivi din mediul înconjurător. Rana devine în primul rând, poarta de intrare a microbilor în organism. Primele 6 ore de la rănire, organismul poate să lupte cu succes împotriva lor. După acest interval, rana este considerată infectată, chiar dacă aspectul ei nu trădează încă infecţia. în ziua următoare microbii, luând calea vaselor limfatice sunt opriţi de bariera limfatică (limfadenita de vecinătate), pentru ca în celelalte zile depăşind-o să invadeze organismul, situaţie în care viaţa accidentatului este periclitată (bacteriemie-septicemie-moarte).

Această evoluţie poate fi evitată dacă spălăm şi dezinfectăm rana în primele 6 ore de la accident, când numărul microbilor ajunşi în ea este încă mic. Executăm deci întâi curăţirea sau toaleta plăgii, pe care o acoperim apoi cu un pansament pentru a opri eventualitatea unei contaminări ulterioare a acesteia.

Toată rănile sângerează mai mult sau mai puţin, pentru că pielea este bine hrănită cu sânge. Când însă agentul traumatic intersectează şi un vas important, arteră, sau venă, sângerarea devine foarte abundentă, ceea ce reprezintă de asemenea un real pericol pentru accidentat. în mod firesc, în aceste situaţii vom începe prin a opri sângerarea, după care vom trece la spălarea şi pansarea rănii.

2.1. Oprirea sângerării (hemostaza)Când sângerarea provine din vasele mici ale pielii (capilare) cantitatea de sânge este mică şi poate fi uşor oprită, comprimând pentru 2-3 minute

rana cu o batistă (pânză curată, faşă etc). în acest interval, organismul pune în mişcare complicatul sistem de coagulare care duce la astuparea cu cheaguri a micilor vase rupte.

Când sângerarea provine dintr-o arteră, sângele ţâşneşte cu putere, în jeturi întrerupte. El are culoarea roşie deschisă.Când este rănită o venă importantă sângele are o nuanţă de roşu mult mai închisă şi iese din rană într-un jet continuu. Pierderea unei cantităţi

exagerate de sânge poate duce la moartea victimei.Sosiţi în primele secunde la locul accidentului, va trebui să încercăm să oprim sângerarea cu "mâna goală". vom realiza acest lucru, strivind cu

degetul sau cu pumnul vasul rănit

pe un traiect aflat între inimă şi rană, acolo unde el se află mai la suprafaţă faţă de tegument, trecând totodată peste un plan osos pe care poate fi comprimat.

Punctele de compresiune sunt indicate pe schema alăturată (fig.1). Ele sunt pe faţa laterală a gâtului pentru rănile capului şi feţei (fig.2), în groapa ce se află imediat în spatele claviculei, la mijlocul său, pentru rănile umerilor şi porţiunii superioare a braţelor (fig.3)

pe faţa internă a braţului, în apropierea axilei, pentru rănile braţului şi cotului (fig.4)

imediat sub cot în jumătatea internă pentru rănile antebraţului (fig.5), la încheietura pumnului, pe faţa palmară pentru rănile palmei (fig.6).

Pentru oprirea sângerării în rănile stinghiei, întrucât vasul este mai profund, se apasă cu amândoi pumnii la 3 laturi de deget lateral şi sub ombilic (fig.7),

iar în rănile coapsei, genunchiului şi gambei, apăsarea se face cu cele două degete groase ale salvatorului suprapuse, în stinghie (fig.8) Reperarea locului este înlesnită de faptul că, în aceste puncte se simte la palpare pulsaţia arterelor ce urmează să le apăsăm.Compresiunea digitală a arterelor are marea calitate de a opri sângerarea imediat. Nu poate fi folosită mai mult de câteva minute. În acest

interval, avem însă la dispoziţie timpul necesar pentru confecţionarea unui garou dintr-un material elastic (tub de cauciuc sau chiar dintr-o bucată de pânză). Aplicarea garoului ne conferă liniştea executării corecte a toaletei şi a pansării rănii.

Aplicarea corectă a garoului cere respectarea câtorva amănunte:În primul rând el trebuie aplicat numai acolo unde vasul este la suprafaţă, trecând totodată peste un plan osos, de care poate fi comprimat prin

apăsare. Aceste locuri sunt: rădăcina braţelor) la 4 laturi de deget sub axilă) pentru membrul superior şi rădăcina coapsei (la nivelul stinghiei), pentru membrul inferior (fig.9).

Aici, garoul se aplică cu uşurinţă şi dacă este strâns corect opreşte sângerarea rănilor, indiferent de nivelul la care se află aceasta pe membre şi dacă vasul lezat este arteră sau venă.

Pentru că vasele sanguine sunt ascunse în defileele formate de masele musculare, putând scăpa astfel strânsorii garoului ce trece în punte peste ele, trebuie să aşezăm între garou şi piele un rulou de faşă sau pânză. Acesta fiind aşezat perpendicular pe garou şi paralel cu vasul, reuşeşte să ajungă la el şi să-l comprime, insinuându-se între masele musculare (fig.10).

Garoul este bine să fie făcut din cauciuc. În lipsa lui, putem folosi şi pânza, cu condiţia luării unor măsuri suplimentare, pentru a fi sigur că nu se relaxează cu timpul : un prim laţ de pânză este strâns la rădăcina membrului, după care în nod se introduce o bucată de lemn sau creion, care se răsuceşte cu 180 de grade, fapt care creşte considerabil compresiunea circulară (fig.11).

Capătul răsturnat în jos al creionului se fixează cu un al doilea laţ de pânză.Deşi folosirea garoului pare să fie o manevră simplă, practică, demonstrează că ea este destul de rar aplicată corect. Dacă garoul este menţinut o

perioadă de timp mai lungă de 60-90minute, există riscul instalării unor leziuni degenrative ireversibile, la nivelul ţesuturilor lipsite de aportul oxigenului, fapt care poate conduce la necesitatea amputării membrului afectat. Pentru evitarea unui asemenea accident, este recomandat ca pe pieptul victimei să fie prins cu un de siguranţă un bilet pe care să fie notat numele accidentatului şi ora exactă a aplicării garoului (fig.12).

Datorită riscurilor amintite, mulţi specialişti au renunţat să mai recomande folosirea garoului. Spre deosebire de aceştia, noi opiniem pentru folosirea lui, însă numai pentru intervalul de timp în care executăm toaleta şi pansarea rănii, după tehnica pe care o vom descrie mai jos.

Odată terminată această operaţiune, funcţiunile garoului trebuie să fie preluate de aşa numitul "pansament compresiv". Peste compresele sterile care acoperă rana curăţată, se aşază un pumn de comprese tot sterile sau o bucată de pânză curată împăturită la dimensiunile rănii şi care apoi se strâng cu putere în câteva ture de faşă. Prin această manevră, vasul este comprimat în exclusivitate în locul în care este rănit, în timp ce sângele continuă să circule sub leziune, prin vasele sanguine care au scăpat intacte.Acest tip de hemostază, poate fi aplicată şi acolo unde garoul nu poate fi folosit (cum ar fi rănile sângerânde ale toracelui sau ale abdomenului).

2.2. Toaleta răniiContactul ţesuturilor dezgolite ale rănii cu mediul înconjurător este egal cu poluarea lor cu microbi. Toaleta va urmări ca împreună cu

eliminarea impurităţilor din rană să fie îndepărtaţi şi majoritatea germenilor, cei rămaşi fiind apoi distruşi cu ajutorul substanţelor antiseptice. În acest scop, marginele rănii se spală cu apă şi săpun şi se dezinfectează apoi cu alcool sau tinctură de iod. Aceste substanţe deosebit de iritante nu trebuie să atingă rana. Peste rană vom turna întâi un jet de apă oxigenată, care face spumă şi care antrenează în acest fel corpii străini în afara plăgii. Apoi se toarnă tot în jet, antiseptice, neiritante ca: soluţie de cloramină (2 tablete de 1/2 l apă), rivanol, permanganat de potasiu.Dacă corpii străini nu sunt îndepărtaţi cu lichidul turnat, atunci îi vom extrage cu o pensetă sterilizată la flacără sau cu degetele goale, după ce în prealabil ne-am spălat pe mâini cu apă şi săpun şi apoi cu alcool. Sutura rănilor este de competenţa exclusivă a cadrelor sanitare.

Rana dezinfectată va fi acoperită cu comprese sterile, din pacheţele ce se vând în farmacii, iar în lipsa lor cu una sau mai multe batiste foarte curate sau sterilizate prin fierbere în apă, timp de 30 de minute. În nici un caz rana nu trebuie să vină in contact direct cu vata. Aceasta din urmă lasă în rană scame, ce se comportă ca nişte corpi străini.

Menţinerea panasamentului se face de obicei cu ajutorul feşelor. Faşa se derulează întotdeauna începând de la extremitatea membrului către baza sa. Prima tură se aplică la câteva laturi de deget sub rană, pe o zonă sănătoasă de piele, următoarele petrecându-se astfel încât fiecare tură să acopere jumătate din tura de faşa precedentă. Dacă rana se află la nivelul mâinii, turele de faşă trebuie să se sprijine şi pe antebraţ. La fel rănile de la nivelul piciorului sunt acoperite cu ture de faşă care iau sprijin şi pe gambă (fig. 13 şi 14).

Pentru acoperirea rănilor capului, se începe cu câteva ture de faşă ce se trec în cerc în jurul frunţii, după care faşa se pliază şi prin câteva mişcări de du-te-vino ce pornesc de la frunte şi ajung la ceafă şi invers; astfel se acoperă creştetul cu un soi de capelină. Capelina este fixată terminând-o cu încă 2-3 ture circulare trecute la nivelul frunţii, ture ce acoperă capetele turelor anterioare (fig 15).

Rănile situate pe suprafaţa de piele dintre rădăcina coapselor (perineu), ca şi rănile bărbiei, frunţii, cefei, urechii, ochiului, nasului, se pansează uşor cu ajutorul unui căpăstru de pânză sau faşă, format dintr-o bucată dreptunghiulară, ruptă incomplet la cele două extremităţi, astfel încât să formeze litera H. Porţiunea de mijloc a dreptunghiului acoperă pansamentul, în timp ce cele patru capete de prindere astfel formate, se leagă între ele pe creştet şi ceafă (pentru rănile bărbiei), după urechi (pentru rănile nasului) sau de un brâu trecut în jurul mijllocului (pentru rănile perineului) (fig. 16 şi 17)

În lipsa feşelor medicale, fixarea pansamentelor se poate face cu uşurinţă cu ajutorul triunghiurilor de pânză (batic împăturit). Redăm prin câteva desene cum aceste bucăţi de pânză trunghiulare sau dreptunghiulare pot fixa pansamentele ce acoperă rănile umărului (fig. 18), genunchiului (fig. 19), piciorului (fig. 20).

FRACTURI - ENTORSE - LUXAŢII

Accidentele afectează cu predilecţie sistemul osos şi articular în termeni medicali, fractura înseamnă ruperea osului în timp ce entorsa şi luxaţia reprezintă alterări ale integrităţii articulaţiei. În cazul entorselor există rupturi mai mult sau mai puţin importante ale ţesuturilor care înconjură articulaţiile (sinovială, capsulă, ligamente,etc) (fig.21)

iar în cazul luxaţiilor aceste rupturi sunt atât de mari, încât oasele care se întâlnesc în interiorul articulaţiei accidentale, ies de la locul lor, pierzând parţial sau total contactul dintre ele (fig.22)

Atât în entorse cât şi în luxaţii majoritatea extremităţilor oaselor care compun articulaţia nu sunt fracturate. Identificarea leziunii de cele mai multe ori este foarte uşoară : în fracturi, când fragmentele osoase sunt rupte complet pierzând contactul, segmentul de membru interesat este foarte deformat şi prezintă mobilitate acolo unde normal trebuie să fie rigid (mobilitate anormală); atât pacientul cât şi examinatorul dacă mobilizează membrul fracturat percep nişte frecături, durerea fiind foarte vie exact la locul în care se constată şi mobilitatea anormală. Când în dreptul fracturii există şi o rană prin care se vede osul rupt, diagnosticul devine şi mai evident (fig.23).

Când osul este rupt incomplet sau chiar în cazul unor fracturi complete în care însă fragmentele nu sunt deplasate (fracturi fără deplasare), din toate aceste semne nu mai regăsm decât tumefierea (inflamarea) regiunii şi durerea în punct fix, lucru pe care-l putem întâlni şi în leziunile, lovirile simple, neînsoţite de fractură.Tot numai tumefierea şi durerea o putem întilni şi în fractura unor oase mici de la mână sau picior şi în fracturile coloanei vertebrale. Din aceste motive, cel mai bine este ca în cazul în care victima acuză dureri violente să procedăm ca şi cum ar fi vorba de o fractură sigură, excesul de prudenţă nefiind decât în beneficiul acesteia.

În majoritatea luxaţiilor, diagnosticul este de asemenea evident. Deoarece capetele oaselor care compun articulaţia nu se mai află în contact, regiunea prezintă o deformare vizibilă: umărul de exemplu este scurtat şi rotunjimea sa este înlocuită pe linia ruptă la 90 de grade a unui epolet militar. În luxaţiile şoldului, coapsa, este la rândul său scurtată şi rotată extern sau intern într-o manieră evident anormală. Deformaţia regiunii este tot atât de evidentă şi în luxaţiile altor articulaţii, cum ar fi: cotul, glezna, degetele,etc.

Atât în luxaţiile unor oase mici (de la nivelul piciorului sau mâinii), cât şi în special în subluxaţii (când capetele osoase s-au deplasat faţă de linia normală, fără să piardă complet însă contactul dintre ele) deformaţia regiunii este absentă, cu excepţia tumefierii (umflării), pe care o întâlnim şi în entorsele simple. }i în aceste situaţii trebuie să judecăm în acelaşi fel ca în cazul fracturilor. Vom proceda ca şi cum am fi în faţa leziunilor articulare cele mai grave.

Obiectivele primului ajutor sunt prevenirea complicării leziunii iniţiale şi diminuarea suferinţei resimţită de accidentat.Principalele complicaţii care pot surveni în cazul fracturilor sau luxaţiilor sunt perforarea pielii de către os (fig. 23) şi transformarea fracturii sau

luxaţiei din închisă în deschisă sau comprimarea ori sfâşierea ţesuturilor sau organelor vecine (vase de sânge, nervi, muşchi) cu apariţia hemoragiilor grave sau paraliziilor foarte greu de tratat. Toate aceste accidente nu se pot produce dacă vom încerca din primul moment de după accident, să realizăm reaxarea membrului, care implicit realizează şi reaxarea oaselor rupte şi deplasate. Gestul pe care trebuie să îl facă salvatorul este de a realiza o tracţiune în axul membrului trăgând în mod divergent: pentru fraturile antebraţului, de mână şi de cot (cotul îndoit), fig. 24a, pentru braţ, de axilă şi cot (cotul îndoit) fig. 24b, pentru fracturile coapsei, şi rădăcina sa şi de picior (genunchiul fiind întins) fig. 25a, pentru gambă, de genunchi şi de picior (genunchiul fiind îndoit) fig. 25b

Manevra nu se execută în cazul fracturilor deschise, pentru că prin realinierea oaselor fracturate, capătul osos ce s-a aflat la exterior şi care a fost contaminat cu germenii din jur intră astfel în rană, fapt care poate avea consecinţe nefaste pentru viitorul bolnavului.

Principala suferinţă pe care o resimte cu mare violenţă bolnavul, în cazul luxaţiilor sau fracturilor, este durerea. Ea poate fi redusă până aproape de dispariţie dacă după alinierea fracturilor, realizăm şi imobilizarea corectă a membrului accidentat. Imobilizarea fracturii sau luxaţiei previne totodată şi instalarea complicaţiilor de care am vorbit mai înainte survine în timpul transportului accidentatului.

3.1. Imobilizarea provizorie a membrelor. În spitale, imobilizarea membrelor fracturate se realizează cu ajutorul unor atele executate din sârmă (atele Kramer) sau material plastic ori cu ajutorul unor aparate ghipsate mai mult sau mai puţin complicate. Acestea, fiind materiale care nu stau la dispoziţia populaţiei, considerăm mai utilă prezentarea mijloacelor improvizate cu care oricine poate interveni în acţiunea de acordare a primului ajutor.

Vom încerca să trecem foarte succint în revistă posibilităţile pe care le avem la dispoziţie , de a imobiliza fracturile şi leziunile articulare în funcţie de locul în care se află aceastea:

Clavicula se rupe uşor în cădere, în accidentele de schi, de bicicletă, de circulaţie etc. Ea poate fi imobilizată pentru perioada transportului, aducând antebraţul cu cotul îndoit la 90 de grade la spatele victimei şi fixându-l de trunchi cu ajutorul unui laţ făcut dintr-o fâşie de faşă care prinde articulaţia pumnului şi se înoadă apoi în jurul gâtului.

Umărul (articulaţia scapulo-humerală). Indiferent că este vorba de entorsă, luxaţie sau fractură mare de vată (pudrată cu talc) sau orice material de pânză,ori chiar ziar împăturit, după care se rulează 2-3 feşi sau o basma triunghiulară, în aşa fel încât să se acopere umărul bolnav, toracele şi întreg membrul superior cu excepţia mâinii.

Braţul (humerusul), poate fi imobilizat prinzându-l ca într-un sandviş între două scândurele, pentru ca totul să fie apoi acoperit cu o pânză, ca în cazul leziunilor umărului. (fig. 26).

Cotul (fracturi, luxaţii, entorse) se imobilizează în poziţie de flexie (îndoit) la 90 de grade, cu ajutorul unui batic triunghiular care se leagă de gât şi care îl îmbracă, împreună cu braţul şi antebraţul (fig. 27). La nevoie imobilizarea provizorie poate fi obţinută chiar cu ajutorul mânecii hainei (fig.28).

Antebraţul. Imobilizarea se realizează fixând antebraţul între două scândurele care se întind de la mână până la cot, peste care se aplică o pânză triunghiulară care îmbracă şi cotul şi braţul şi care se leagă împrejurul gâtului. În acest fel sunt imobilizate toate articulaţiile vecine fracturii (pumn şi cot) fig. 29.

Pumnul . Extremităţile inferioare ale oaselor antebraţului împreună cu oasele mâinii formează articulaţia pumnului. Ele şi în special radiusul, se fracturează foarte uşor în căderile cele mai banale. Este poate fractura cea mai des întâlnită. Imobilizarea provizorie a fragmentului se obţine aşezând mâna şi antebraţul pe o atelă de lemn, care apoi este solidarizată de membrul superior, cu câteva ture de faşă. În acelaşi fel se imobilizează şi entorsele sau luxaţiile oaselor pumnului (fig.30).

Oasele mâinii (carp, metacarp) se imobilizează foarte uşor, invitând accidental să apuce în mână o faşă rulată. Mâna fixată în această poziţie este acoperită cu câteva ture trase din altă faşă, formând un fel de mănuşă de box (fig.31).

Degetele mâinii se imobilizează aşezându-le pe o şipcă îngustă de lemn sau aluminiu lungă de aproximativ 30/3cm. Ea trebuie sa cuprindă toată lungimea degetului accidentat şi să ajungă până la jumătatea antebraţului. Solidarizarea atelei de deget, precum şi antebraţ, se poate face tot cu ajutorul unei feşe sau, mai simplu, cu 3-4 inele de leucoplast care să înconjure membrul afectat şi atela de susţinere. Luxaţiile şi entorsele interfalangiene se imobilizează1 în acelaşi mod.

Oasele bazinului nu necesită nici o imobilizare specială ci numai repaus pe un plan tare (targă de lemn).}oldul (capul, gâtul şi masivul trohanterian al femurului se fracturează cu mare uşurinţă, în special la oamenii vârstnici nici după căderi banale.

El poate fi imobilizat cu ajutorul a două stinghii lungi, cea exterioară mai lungă (ajunge de la nivelul taliei până la călcâi), iar în partea interioară a membrului mai scurtă (se întinde de la regiunea perineală a organelor genitale, tot până la călcâi). Membrul inferior este plasat între cele două atele şi fixat apoi cu turele a 3-4 feşi trecute circular în jurul întregului membru inferior şi în jurul bazinului şi taliei sau cu câteva bucăţi de pânză aplicate etajat (fig.32).

Fracturile coapsei (femurului) se imobilizează în acelaşi fel.

Leziunile genunchiului (fracturi, luxaţii, entorse), se imobilizează cu ajutorul unei singure atele aplicate pe faţa posterioară a membrului. Atela se întinde din porţiunea superioară a coapsei până la nivelului gleznei (fig.33).

Fracturile gambei (tibie şi peroneu) se imobilizează fixând articulaţiile vecine (genunchi şi gleznă); se folosesc pentru realizarea acestei imobilizări, 3 atele. Două atele se aplică pe feţele laterale ale coapsei, genunchiului şi gambei (extern şi intern), coborându-le sub călcâi. Cea de-a treia atelă mult mai mică, se fixează pe talpa piciorului solidarizându-o apoi cu atelele laterale printr-o serie de ture de faşă trecute în 8. Ne putem dispensa de această a treia atelă, rolul ei fiind preluat de o încălţăminte cu talpa cât mai rigidă, legată (fixată) în acelaşi mod.

Leziunile gleznei (fracturi, luxaţii, entorse), se imobilizează în acelaşi mod, sinfura diferenţă constând în faptul că atelele laterale pot fi mai scurte întinzându-se până la genunchi (fig. 34).

Fracturile oaselor piciorului nu necesită imobilizare provizorie pe durata transportului la spital. Dacă durerile sunt foarte mari, iar piciorul este descălţat, deaorece se umflă rapid, se poate face o imobilizare provizorie cu ajutorul unei atele de lemn aplicată pe talpa piciorului.

Leziunile degetelor piciorului (fracturi, luxaţii, entorse), dacă se află la nivelul degetelor 2,3,4,5, se imobilizează fixând degetul bolnav de unul din degetele vecine, sănătoase. Cele două degete se fixează cu o buclă dublă de leocoplast, după ce între degetele unite astfel se introduce o bucăţică de pânză (compresă) (fig. 36). Dacă este accidentat degetul mare (halucele), imobilizarea se face ca pentru oasele piciorului.

Coloana vertebrală cervicală (gâtul) este foarte expusă fracturilor simple şi fracturilor asociate cu luxaţia corpilor verticali, în speciali în cazul accidentelor rutiere. Este un accident excepţional de grav, pentru că alunecarea unui corp vertebral poate comprima măduva, fapt ce poate provoca moartea instantanee (fig.36).

Din aceste motive, dacă accidentatul se plânge de dureri violente la nivelul cefei şi mai ales dacă declară că simte amorţeli, sau chiar paralizia membrelor superioare, trebuie să facem totul pentru a imobiliza cât mai corect gâtul. Pentru aceasta, capul şi gâtul vor fi imobilizate ca într-o menghină între 2 suluri groase (2 pături rulate) (fig.37). Bolnavul va trebui transportat obligatoriu întins pe un plan tare (targă de lemn).

Coloana vertebrală toracală, lombară, sacrată, este des fracturată în căderile de la înălţime, dar şi în accidentele rutiere. Aici, pericolul morţii instantanee este mai mic decât în fracturile coloanei cervicale, în schimb există posibilitatea ca prin compresiunea sau secţionarea măduvei spinării la acest nivel, bolnavii să rămână paralizaţi tot restul vieţii, dacă nu decedează în săptămânile ulterioare accidentului, datorită complicaţiile grave la care sunt în general expuşi. Pentru că şi aici compresiunea măduvei se produce, de obicei, după îndoirea (flectarea) coloanei, poziţia de transport a victimei trebuie să fie de hiperextensie a coloanei şi se obţine fie introducând sub spate, acolo unde bolnavul declară că resimte durerea, un sul făcut dintr-o pătură (dacă avem la dispoziţie o targă de lemn ca în fig. 38), fie transportând accidentatul culcat pe abdomen, cu faţa în jos, dacă targa este confecţionată dintr-un material moale; (targă convenţională) (fig. 39).

Fracturile coccisului deşi foarte dureroase, nu necesită acţiuni speciale de imobilizare.Fracturile craniului pot trece foarte uşor neobservate la locul accidentatului. Dacă victimei i se scurge prin nări sau prin paviloanele urechilor

un lichid serosanguinolent, avem dovada sigură a unei asemenea fracturi de bază de craniu. În aceste fracturi pericolul morţii este foarte mare.Trebuie să avem în vedere însă şi faptul că traumatismele craniene, aparent minore la început pot să evolueze la intervale diferite, care merg

până la 24 de ore de la accident, către instalarea unor complicaţii grave ce pot provoca chiar moartea bolnavului. Din aceste motive, ori de câte ori există pe craniu semnul unei lovituri (rană, echimoză, etc) şi în special când victima declară că a avut câteva momente de pierdere a cunoştinţei, sau când nu-şi poate aminti circumstanţele accidentului, să o obligăm să păstreze poziţia "culcat" şi să o transportăm cât mai repede la spital. Poziţia de transport în traumatismele craniene trebuie să fie cu corpul şi capul aplecate pe o parte, capul fiind situat pe un plan mai jos faţă de restul corpului, pentru ca eventualele scurgeri de lichide, ce pot veni din nas sau gură (sânge, lichid de vomă,etc), să iasă fără nici un fel de dificultate pentru bolnav şi să nu fie aspirate în timpul respiraţiei, fapt care ar putea provoca moartea victimei.

Traumatismele feţei (fracturi ale piramidei nazale, ale arcadelor zigomatice, ale maxilarelor). În cadrul primului ajutor, problema de imobilizare provizorie pe durata transportului ridică numai fracturile maxilarului (maxilarul superior) şi ale mandibulei (maxilarul inferior). Fractura se recunoaşte după tumefierea regiunii, la care se mai adaugă senzaţia de întrerupere a continuităţii osului pe care o simţim la palpare, ca şi senzaţia de imobilitate anormală a osului, pe care o percepem de asemenea în acelaşi loc, însoţită de zgomotul şi senzaţia tactilă de frecare a fragmentelor osoase in mişcare. Când deplasarea fragmentelor osoase este mare deformarea evidentă a regiunii.

Cele mai simple sisteme de imobilizare provizorie sunt: bandajul mentocefalic şi dispozitivul în zăbală.Bandajul mentocefalic se realizează dintr-o bucată dreptunghiulară de pânză tare care se despiză longitudinal la cele două extremităţi. În acest

mod se obţin 4 capete de prindere. Capetele de sus se vor încrucişa la ceafă, în timp ce capetele de jos se vor încrucişa cu primele, legându-le apoi pe creştetul capului (fig.40).

Dispozitivul "în zăbală" este compus dintr-o bară de lemn sau metal care se introduce între arcadele dentare şi se fixează de ceafă cu o bucată de pânză sau de cauciuc, despicat la capete (fig.41).

STOPUL RESPIRATOR ŞI CARDIAC

Asemănător majorităţii vieţuitoarelor, omul nu poate supravieţui în lipsa oxigenului. Odata cu aerul, oxigenul pătrunde în organism prin plămâni, în cursul respiraţiei. La nivelul plămânilor el este încurcat pe hematiile din sânge, ca nişte camioane care îl transportă şi-l descarcă în final la nivelul ţesuturilor, unde este folosit efectiv. Iată cum, atât oprirea mişcărilor respiratorii cât şi oprirea circulaţiei omoară organismul prin acelaşi mecanism : asfixierea celulelor. Dintre acestea, cele existente în creier. După numai câteva minute de lipsă de oxigen, celula nervoasă moare, provocând ireversibil şi moartea biologică a individului.

Salvarea victimei, care nu mai respiră sau căreia nu-i mai bate inima, depinde deci de intervenţia extrem de rapidă şi corectă a salvatorului care, prin câteva manevre simple poate suplini, pentru un timp, lipsa mişcărilor spontane ale musculaturii toracice şi ale muşchiului inimii.

4.1. Stopul respiratorExistă numeroase manevre (tehnici), cu ajutorul cărora putem să facem, în mod artificial, să circule aerul oxigenat din atmosferă în plămâni şi,

odată încărcat aici cu CO2 , să iasă din nou în atmosferă. În mod intenţionat nu vom descrie tehnicile care apelează la apăsarea toracelui, tehnici pe care le considerăm uneori periculoase. În special, în cazul accidentelor rutiere sau de muncă, pot exista fracturi ale coastelor sau sternului. Prin apăsare, oasele rupte pot sfâşia sau perfora plămânul.

Vom descrie tehnica cea mai simplă şi mai puţin agresivă de respiraţie artificială, cunoscută sub numele de respiraţie "gură la gură" sau "gură la nas".

Prin această tehnică, salvatorul va încerca să introducă aerul existent în căile sale aeriene superioare (gură, faringe, trahee), în plămânii victimei.

În primul rând, va trebui să identificăm existenţa stopului respirator. În acest scop, după ce vom privi atent toracele observând absenţa mişcărilor coastelor, vom încerca să ascultăm respiraţia direct, lipind urechea de toracele victimei.

Odată diagnosticat de stop respirator confirmat, vom începe prin a degaja calea de intrare a aerului în plămâni. Pentru aceasta, se va controla gura accidentatului cu degetul înfăşurat într-o batistă, îndepărtând corpii străini care se pot afla eventual aici: dinţi rupţi, proteze dentar desprinse, pământ, pietre, sânge, lichid de vomă etc. (fig. 42).

Toate acestea pot astupa traheea, sufocând bolnavul. După aceea salvatorul introduce o mână sub ceafa accidentatului, răsturnându-i şi mai mult capul pe spate. În acest fel, baza limbii este îndepărtată de fundul gâtului, deschizând larg calea de intrare a aerului în plămâni (fig.43)

Nasul victimei trebuie pensat, fie între două degete, fie cu ajutorul pensei speciale cu arc, ce se află în trusa de prim ajutor medical a conducătorilor auto. Nasul fiind astupat, aerul introdus cu putere de salvator în gura victimei nu mai poate scăpa prin nările acesteia, fiind obligat să intre în totalitate în plămâni. Salvatorul, aflat în genunchi, se apleacă peste victimă şi, prin intermediul unei batiste sau al unui strat de tifon îşi aplică peste gura acesteia, insuflând cu toată puterea. Expiraţia se face de la sine. Toracele, destins prin manevra anterioară, revine prin manevra anterioară, revine la dimensiunea iniţială datorită elasticităţii peretelui său.

Tehnica respiraţiei artificiale, "gură la nas" se execută în acelaşi mod, cu excepţia faptului că gura salvatoruli se aplică pe nasul victimei, introducând pe această cale aerul. Tehnica se foloseşte în situaţiile de excepţie, când gura accidentatului este blocată din cauza unor răni sau fracturi ale maxilarului.

Ritmul de insuflare-expirare, apropiat de cel natural este 15-20 respiraţii pe minut. Pentru asigurarea acestui ritm, salvatorul numără 1-2, timp în care inspiră şi 3-4, timp în care insuflă aerul în gura şi pieptul victimei (fig.44).

Manevra se execută până ce constatăm că reapar mişcările respiratorii spontane.

4.2. Stopul cardiacPierderea bruscă a cunoştinţei, respiraţia lentă, zgomotoasă mărirea pupilei, lipsa zgomotelor cardiace la ascultarea inimii ca şi dispariţia

bătăilor arteriale la nivelul încheieturii pumnului (artera radială) (fig.45) şi la nivelul feţei laterale a gâtului (artera carotidă) (fig.46),

trădează stopul cardiac. În această situaţie, se aplică o lovitură puternică cu pumnul în regiunea presternală iar dacă bătăile cardiace nu au revenit se efectuează masajul extern şi anume, vom apăsa cu putere toracele în dreptul inimii, realizând în acelaşi timp două lucruri. Pe de o parte prin comprimarea ritmică a inimii expulzăm din interiorul ei conţinutul de sânge stagnat care este astfel aruncat în circulaţia generală. Am făcut în acest mod oficiul de pompă artificială ce pune în mişcare sângele. Pe de altă parte, aceeaşi apăsare ritmică realizează un masaj al peretelui cardiac, masaj care excită zonele reflexogene ce controlează contracţiile spontane ale inimii.

Apăsarea trrebuie să se execute spre baza osului pieptului (stern) în partea sa stângă şi trebuie să fie suficient de puternică pentru a înfunda cu 3-4cm toracică, chiar cu riscul introducerii unor fracturi de coastă (fig.47)

Pentru aceasta salvatorul culcă victima pe un plan dur, îşi încrucişează mâinile cu cele două palme suprapuse în regiunea amintită şi se lasă cu greutatea corpului pe pieptul accidentatului (fig. 48) în ritmul de 60 apăsări/minut.

În cazul în care coexistă ambele situaţii, adică accidentatul nici nu respiră, nici nu are puls (stop cardiorespirator), trebuie să se execute ambele manevre simultan: respiraţia artificială "gură la gură" şi masajul cardiac extern. La 6-8 apăsări pe stern se va face o insuflare de aer în gura victimei. Manevrele pot fi executate şi de un singur salvator. Este preferabil ca fiecare din cele două manevre să fie executate de câte un salvator.

În cazul în care accidentatul este un copil, pentru a nu exercita pe pieptul acestuia o compresiune exagerată, salvatorul va apăsa încrucişându-şi în dreptul sternului victimei câte 2 degete de la fiecare mână sau, în cazul copiilor mici numai indexurile celor două mâini. La copii, ritmul apăsărilor trebuie să fie mai mare, respectiv de 80-100 apăsări/minut deoarece şi pulsul copiilor este mai frecvent decât pulsul adulţilor.

Masajul cardiac extern trebuie executat până la reluarea bătăilor inimii, ceea ce poate însemnna uneori şi o oră. Din aceste motive, este bine ca manevra să fie executată succesiv de către mulţi salvatori, prin rotaţie.

TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR

Termenul înglobează de fapt câteva etape distincte, la fel de importante, care se derulează din momentul ridicării victimei de la locul accidentului, până la aşezarea sa într-un pat, acasă sau la spital.

Vom încerca astfel, să analizăm momentele cele mai importante ale acestui drum şi anume:1. Scoaterea victimei de la locul accidentului;2. Ridicarea ei de la sol;3. Transportului acesteia;4. Aşezarea în pat.

Corectitudinea executării acestor manevre poate decide soarta accidentatului, în special politraumatismelor grave. Circumstanţele în care s-a produs accidentul, gravitatea şi tipul afecţiunii provocate cât şi numărul salvatorilor prezenţi, reprezintă factorii care vor determina tehnica de intervenţie.

Totul trebuie subordonat ideii de a nu complica leziunile datorate accidentului. Inventarul nu-l vom putea executa corect niciodată la locul accidentului, în special când victima se află în stare de inconştienţă. Pentru aceasta, în etapele amintite, imobilizarea accidentului va trebui să fie executată astfel încât segmentul format din cap-gât-trunchi-bazin să rămână nemişcat, ca un bloc rigid. În acest fel, coastele rupte nu vor ajunge niciodată să perforeze plămânul, vertebrele ruptesă secţioneze măduva spinării accidentatul în comă să se sufoce cu propria-i limbă sau lichide vomă etc.. Bineînţeles că aceste exigenţe nu vor putea fi respectate întotdeauna (accidentatul căzut în spaţii foarte foarte înguste sau foarte joase), dar şi în aceste situaţii există anumite tehnici de manevrare a accidentatului care reduc în mare parte riscurile amintite.

5.1. Scoaterea victimei de la locul accidentuluia) Bolnav căzut într-un şant adânc. În funcţie de adâncimea şanţului se vor folosi un număr de chingi precum şi o pătură ori pânză foarte largă şi lungă care să poată surprinde capul şi corpul victimei. Acestea vor fi introduse pe sub capul, toracele, bazinul şi eventual genunchii victimei, capetele rămânând însă în afara şanţului. Punând treptat chingile în tensiune, accidentatul este ridicat la suprafaţă (fig.49)

b) Accidentat încarcerat în cabina unui vehicul avariat. Numai trei situaţii ne obligă să extragem cu maximă viteză accidentatul din maşină, cu riscul executări unor manevre periculoase şi anume: hemoragia gravă (dacă nu se poate face hemostaza provizorie, salvatorul strecurându-se în cabină), sufocarea (prin strivirea toracelui, zdrobirea feţei, bolnavul inconştient care vomită) şi în fine incendiul vehiculului (fig. 50)

În afara acestor situaţii, accidentatul trebuie lăsat pe scaun . În această poziţie se poate realiza imobilizarea membrelor fracturate utilizând unul din procedeele descrise la capitolul respectiv. Când scaunul vehiculului este detaşabil, este ideal să scoatem victima cu scaun cu tot, fixând-o de acesta cu câteva benzi trecute peste genunchi, coapse şi torace. Pentru a imobiliza şi coloana vertebrală cervicală (gâtul), deseori fracturată în cursul accidentelor rutiere, se introduce o stinghie de lemn între speteaza scaunului şi spatele accidentatului. Stinghia care se înalţă deasupra capului a fi piesa fixă de care se leagă cu o bucată de pânză, fruntea accidentatului (fig.51).

Atunci când scaunul vehiculului este fix, degajarea accidentatului este bine să fie făcută astfel încât să se păstreze poziţia în care acesta se află în vehicul, deflectarea coloanei şi întinderea pe o parte, pe o pătură făcându-se la o oarecare distanţă faţă de vehiculul avariat. Pentru a ajunge la victimă, la nevoie, nu trebuie să evităm a tăia chiar caroseria, cu ajutorul unui aparat electric. Nimic nu este mai periculos decât extragerea prin forţă a acestor accidentaţi.c) Pietoni striviţi sub roţile unui vehicul. Pentru degajare vor folosi: o coardă lungă de 3-4metri (sau cablu de depanaj), care va avea legată la una din extremităţi o cuvertură (pătură sau un impermeabil) şi câteva corzi mai scurte făcute din cravate şi curele legate între ele, ce vor fi petrecute pe sub corpul accidentatului (cap, umeri, bazin, coapse şi picioare). Mai mulţi salvatori aşezaţi de fiecare parte a maşinii vor trage întinzând corzile, fapt care va ridica accidentatul de la sol, în timp ce salvatorul aflat la un capăl al maşinii, trăgând de extremitatea liberă a cablului lung, va introduce sub corpul ridicat al accidentatului, pătura legată de cealaltă extremitate a cablului.Reaşezând accidentatul pe pătură sau impermeabil, scoaterea de sub maşină se va face cu mare uşurinţă prin tragere, fără pericole pentru bolnav.Binenţeles, că pentru uşurarea manevrelor, maşina va trebui la rândul ei ridicată pe cric (fig. 52).

d) Accidentat căzut într-un spaţiu foarte îngust în care nu poate pătrunde decât un singur salvator.Indiferent de poziţia în care a căzut, accidentatul va fi întors şi întins cu faţa în jos (fig.53a).

Salvatorul îl va apuca şi trage cu putere de axile, ridicându-l în genunchi cu toracele sprijinit de el (fig.53b).

Salvatorul se lasă în jos îndoind genunchii şi răstoarnă accidentatul peste umerii săi.Mâna dreaptă a salvatorului este introdusă între genunchii accidentatului şi apucă mâna dreaptă a acestuia, în timp ce mâna stângă a salvatorului

prinde mâna stângă a accidentatului (fig.53c).În acest fel, salvatorul poate echilibra greutatea accidentatului pe umerii săi. Odată ridicat în picioare, salvatorul îşi poate elibera mâna stângă,

lăsând mâna stângă a accidentatului să atârne la spatele său (al salvatorului), în timp ce cu mâna dreaptă, apucă mâna dreaptă a accidentatului care a fost trecută pe după gâtul său (fig.53d)

Mâna eliberată a salvatorului îi permite acestuia să ia sprijin pentru a escalada la nevoie o scară, un zid etc, purtând mai departe în spinare victima.

e) Accidentatul căzut într-un spaţiu foarte jos (canal, tunel îngust) Este de asemenea o ipostază în care nu poate interveni decât un singur salvator. Salvatorul se apropie cu spatele de victimă, înaintând pe genunchi

şi coate (fig.54).Ajuns la aceasta, o răstoarnă la nevoie cu faţa în sus, îi înoadă pumnii cu un batic sau o curea, trecându-i membrele superioare astfel legate , ca

în colier, în jurul gâtului său. Cu accidentatul astfel agăţat de gât, salvatorul va porni către ieşirea din canal înaintând tot sprijinit pe coate şi genunchi (fig.54)

Ultimele soluţii nu respectă, binenţeles principiul de bază ale mobilizării politraumatizatului şi anume fixarea segmentelor axiale ale corpului (cap-gât-torace-bazin), dar reprezintă totuşi soluţii optime pentru situaţiile particulare descrise. Se pot crea şi alte situaţii particulare în care salvatorul trebuie să dea dovadă de multă inventivitate pentru a asigura securitatea bolnavului.

5.2. Aşezarea victimei la solDe cele mai multe ori, completarea menevrelor de prim ajutor medical (pansament, hemostază, imobilizarea fracturilor) dar în special

manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie care provoacă reluarea mişcărilor respiratorii sau ale bătăilor inimii, dacă acestea sunt oprite, se execută la o oarecare distanţă faţă de locul accidentului, după scoaterea victimei din focar şi aşezarea ei la sol, direct sau pe brancardă.

Poziţia în care vom aşeza victima, variază în funcţie de sediul leziunii şi starea generală a accidentatului şi anume:- bolnavul politraumatizat însă conştient, va fi lungit pe spate (fig.55a)- bolnavul politraumatizat, în stare de inconştienţă, mai ales dacă are şi traumatism cranian, vas fi lungit la orizont însă pe o parte (fig.55c)- bolnavul care a pierdut mult sânge prin hemoragie externă sau internă (prezintă pulsul foarte rapid, este palid, îi este sete, are mucoasele şi

buzele foarte palide) va fi culcat pe spate cu corpul înclinat astfel încât să se afle mai jos decât restul corpului (fig.55b) - bolnavul cu răni ale abdomenului va fi culcat pe spate, cu coapsele flectate (fig.55b);- în fracturile coloanei vertebrale, aşezarea bolnavului pe burtă (decubit ventral), cu capul întors într-o parte, permite îndoirea coloanei cu

concavitatea către spate. În această poziţie vertebrele fracturate nu mai pot secţiona măduva. Poziţia aceasta nu poate fi folosită când este vorba de fractura coloanei cervicale (oasele gâtului). În această situaţie, dacă vertebrele fracturate se află sub nivelul gâtului,se introduce sub spate, acolo unde bolnavul declară că simte dureri violente, un sul (pătură rulată), care obligă coloana să se curbeze concavitatea în spate. Victima, dacă a fost direct aşezată pe o brancardă, va fi apoi legată peste torace cu două curele care se încrucişează, fixând pieptul şi umerii şi de alte 3-4 legături care fixează bazinul,coapsele,

gambele şi picioarele. Dacă este fractură coloană vertebrală cervicală (gâtul), capul va fi fixat de brancardă cu încă o coardă ce va trece peste frunte (fig.55 e şi f);

- în traumatismele toracice cu fracturi ale coastelor,dacă bolnavul nu prezintă tulburări respiratorii (sufocare, cinoză, agitaţie), va fi aşezat pe spate cu toracele ridicat cât mai sus (fig.55h)iar dacă schiţează unele din semnele amintite, va fi plasat tot în această poziţie, culcat pe parte bolnavă. Astfel, respiraţia va fi mult uşurată, plămânul situat în hemitoracele sănătos putându-se expansiona la maximum şi suplini în acest mod şi pe cel din regiunea traumatizată (fig.55i).

5.3.Ridicarea accidentatului de la sol şi transportulSpunând că accidentatul scos de la locul accidentului va putea fi aşezat direct pe targă, am anticipat descriind şi poziţia în care acesta va trebui

instalat şi apoi transportat cu targa. Aceleaşi poziţii trebuie adoptate şi atunci când accidentatul este menţinut o perioadă variabilă de prim ajutor şi se aşteaptă sosirea ambulanţei.

În aceste ultime situaţii, ridicarea accidentatului de la sol în vederea aşezării sale pe brancardă trebuie să se supună aceleiaşi reguli generale, de a nu îndoi (flecta) cu nici un chip nici un segment al corpului faţă de segmentul vecin (capul faţă de torace, coloana, membrele faţă de corp etc)

Ilustraţiile fiind, după părerea noastră foarte atrăgătoare, le vom prezenta fără a le mai comenta. Sunt prezentate astfel:tehnica de ridicare "în punte", care poate fi executată de 3 salvatori fig (56),

tehnica "salvatorilor alternanţi" (fig57 a,b,c) şi tehnica de ridicare "în lingură" pe care o poate executa de asemenea un număr de numai 3 salvatori (fig. 58). Brancarda va fi acoperită mai întâi cu o pătură mare, care va servi după aşezarea victimei şi la învelirea ei (fig 59).

a) Transportul cu brancarda este preferabil să fie folosit ori de câte ori putem chiar dacă la prima vedere starea accidentatului nu pare să fie îngrijorătoare. Nenumărate elemente (leziuni neobservate, în special rupturile de organe interne, durerea, frigul, etc) pot altera rapid, în timpul transportului, starea generală iniţial bună, a bolnavului.

Transportul cu brancarda se poate face şi în doi (fig. 60).

În această situaţie, salvatorii trebuie să apuce suplimentar brancarda cu câte o chingă ,legată de barele tărgii şi trecută apoi pe după gâtul lor. În acest fel greutatea brancardei se dispersează mai omogen, antrenând la salvator în timpul efortului , pe lângă muşchii braţelor şi muşchii abdominali şi ai spatelui.

Transportul cu 4 şi eventual chiar 5 salvatori este binenţeles mult mai comod, 2 salvatori aşezându-se la capetele tărgii iar ceilalţi 2 pe părţile laterale, către mijlocul ei (fig.61)

Există nişte principii de bază cărora, indiferent de situaţia creată, trebuie să ne subordonăm, şi anume:- capul victimei va putea fi aşezat întotdeauna către direcţia de deplasare pentru a putea fi permanent supravegheat de salvatori;- indiferent de obstacolele întâlnite în cale, trebuie menţinută poziţia orizontală a tărgii;- mersul trebuie să fie lin. Pentru ca targa să se balanseze cât mai puţin, salvatorii din spatele tărgii trebuie să facă pasul invers faţă de

salvatorii din faţă (unii pornesc cu stângul ceilalţi cu dreptul).În câteva cuvinte vă oferim unele soluţii prin care pot fi respectate aceste principii, chiar în situaţia trecerii unor obstacole.

TARGA PURTAT~ DE DOU~ PERSOANEa) La urcarea sau coborârea unei pante, în funcţie de direcţia de mers, targa va fi ridicată

inegal de salvatori pentru ai păstra poziţia orizontală.b)La escaladarea unui zid sau gard, salvatorii aflaţi în timpul mersului la capetele tărgii, o

vor pune la sol şi o vor apuca de părţile laterale, la mijlocul ei (fig.62a) Targa ridicată din nou şi bine echilibrată este întinsă şi sprijinită cu barele părţii din faţă pe zid (fig. 62b)

Cei doi salvatori se deplasează spre coada tărgii, continuând să o susţină de ambele părţi. Ajunşi la capăt, printr-o mişcare rapidă de translaţie, unul dintre salvatori trece între tărgii, pe care le apucă acum cu ambele mâini. Primul salvator eliberat escaladează zidul, se plasează înte barele extremităţii din faţă a tărgii pe care o trage spre el, restul operaţiunii desfăşurându-se în continuare în acelaşi fel, însă în sens invers.

c) În cazul trecerii peste un şanţ adânc şi larg, lucrurile se vor petrece în acelaşi mod, cu singura deosebire că în loc să fie vorba de escaladarea unui zid, primul salvator va intra în şanţ, după ce targa a fost depusă la sol şi va apuca barele din spatele ale tărgii susţinând-o cu mâinile întinse deasupra capului pentru a păstra orizontalitatea ei. Prin această mişcare, barele din faţă ale tărgii vor fi puse pe marginea opusă a şanţului, cel de-al doilea salvator eliberat trecând de pe o margine a şanţului pe cealaltă, pentru a prelua de data aceasta celălalt capăt al tărgii, capătul din faţă.

TRANSPORTUL ACCIDENTAŢILOR F~R~ TARG~Este obligatoriu să folosim targa atunci când starea generală a bolnavului o impune; chiar în lipsa unei tărgi convenţionale, noi putem

improviza una, cu uşurinţă, fie din 2 bare de lemn pe care înfăşurăm una din două pături, prinse apoi cu ace de siguranţă, fie trecând aceleaşi bare prin mânecile a două vestoane aşezate în oglindă (fig. 63)

Vom folosi deci tehnicile de transport fără targă numai atunci când starea generală a accidentatului este bună, leziunile fiind cantonate evident numai la periferia corpului sau când victima trebuie deplasată prin spaţii foarte înguste sau întortocheate (scări de bloc, etc), unde brancarda nu poate răspunde.

Pentru că tehnicile sunt foarte simple, le vom prezenta numai prin schiţele alăturate: susţinerea de către o persoană a accidentatului, care poate totuşi păşi (fig. 64)

sau de 2 persoane (fig. 65)

susţinerea victimei pe un "scaun" făcut din împreunarea a 3-4 mâini (fig. 66), transportarea de către o singură persoană a victimei purtată în spinare şi susţinută cu ajutorul unui cordon făcut dintr-o cuvertură (fig67), transportul cu un scaun susţinut pe părţile laterale (fig. 68), sau făcând oficiile unei tărgi (fig. 69)

transportul de către 3 salvatori cu ajutorul unei pături transformată în scaun (fig. 70).

Merită subliniată marea greşeală pe care o fac mulţi salvatori care, din dorinţa de a transporta accidentatul in timpul cel mai scurt posibil la o unitate sanitară competentă, apelează la primul vehicul ce le iese în cale. Este preferabil să pierdem chiar şi o oră până la sosirea unei ambulanţe care poate transporta victima accidentului în condiţii corespunzătoare decât să o înghesuim pe bancheta unui turism sau să o aşezăm în remorca unui camion a cărei suspensie deteriorată poate să-i agraveze starea generală.

5.4. Aşezarea bolnavului în pat Este o manevră care trebuie să reproducă în sens invers gesturile descrise, de ridicare a victimei de la sol. Doi salvatori ridică targa până la nivelul tablei patului, iar alţi trei vor ridica accidentatul pe mâini, păstrându-i poziţia perfect întinsă. În acest timp, primii doi lasă targa jos părăsind locul în favoarea celor trei colegi care vor depune accidentatul în pat (fig.71)

PRIMUL AJUTOR ÎN ARSURI, DEGERĂTURI, ÎNEC,INTOXICAŢII, ÎNŢEPĂTURI VENINOASE, LIPOTIMIA, SINCOPA, INSOLUŢIA

6.1. ArsurileReprezintă leziuni care, sub o formă mai uşoară sau mai dramatică, nu au ocolit nici un om în cursul vieţii lui.Arsura este consecinţa contactului direct cu celulele vii a unor agenţi termici (solide, gaze, vapori, lichide, flacără, radiaţie termică), a unor

agenţi chimici (substanţe care intră în reacţie cu efecte termice, cu substanţe care formează celulele ţesuturilor) şi a curentului electric (care trecând prin ţesuturi se transformă în energie termică).

Toate aceste cauze provoacă arsura,, adică suferinţa sau moartea celulelor unui ţesut (necroza), ca urmare a creşterii bruşte a temperaturii locale.Atitudinea noastră va fi fundamental diferită, în funcţie de gravitatea accidentului. În cazul în care agentul cauzal a acţionat pe o suprafaţă

limitată provocând o suferinţă exclusiv locală, sau mai exact cu un răsunet general neglijabil, intervenţia specialistului se va rezuma numai la intervenţia de prim ajutor şi transport rapid la spital, pe care o vom analiza mai jos.

Mai întâi însă, să vedem de câte feluri pot fi arsurile. În funcţie de profunzime a leziunii se descriu:- arsurile de gradul I, limitate la straturile foarte superficiale ale pielii, se rezumă de fapt

la iritarea terminaţiilor nervoase din piele, ceea ce explică roşeaţa, încălzirea, umflarea şi durerea ce se resimte fără un tratament special, după 2-3 zile, prin descuamarea uşoară a regiunii. Pentru uşurarea suferinţei, imediat după accident, este bine ca accidentatul să-şi ţină suprafaţa de piele expusă căldurii, timp de 30 de minute până la o oră, sub jet de apă rece;

- arsurile de gradul II, afectează tot stratul superficial al pielii (epidermul) care esteseparat de stratul mai profund (dermul), prin acumularea de lichid ieşit din vasele sanguine ale pielii. Apar deci băşicile, cu conţinut lichid gălbui, însă limpede. }i în acest tip de arsură, primul ajutor constă în menţinerea suprafeţei arse, sub un jet de apă rece, după care va fi acoperită cu un pansament uscat steril;

- arsurile de gradul III, afectează şi o parte mai mică sau mai mare din stratul profund al pielii (dermul). În aceste cazuri, arsura a afectat şi vasele de sânge existente în derm, motiv pentru care băşicile care apar, sunt umplute cu un lichid sanguinolent. Dacă este ars un strat mai profund din derm, rana capătă un aspect caracteristic, "în mozaic" cu puncte roşii, hemoragice, alternând cu zone albe fără hemoragie. În aceste cazuri fiind de cele mai multe ori arse şi terminaţiile nervoase din piele, rana nu este foarte dureroasă. Pericolul infectării acestor răni devine foarte mare, necesitând în mod obligatoriu intervenţia medicului;

- arsurile de gradul IV depăşesc prin violenţă şi durata lor, toate straturile pielii afectând şi ţesuturile sau organele vitale, acoperită de ţesuturi moarte), colorată în tonuri pe care le acoperă. Aspectul este de escară (rană care variază de la alb la negru, în raport cu gradul de temperatură la care a fost supusă zona (caramelizare, carbonizare, calcinare, etc). Pericolul infecţiei în aceste arsuri este foarte mare. Primul ajutor constă numai din acoperirea suprafeţei arse cu pansamente curate, preferabil sterile, după care accidentatul este transportat cu maximă urgenţă la spital. Terminaţiile nervoase din piele fiind arse, durerea pe care o resimte bolnavul nu este foarte mare.

În arsura termică, gravitatea leziunii este determinată de întinderea suprafeţei arse, de durata acţiunii agentului cauzal, de sediul leziunii (arsurile capului şi gâtului sunt mai grave),de starea variabilă a victimelor (copiii, bătrânii se apără mai greu în faţa bolii, unii din cauza imaturizării, ceilalţi din cauza uzurii, la fel femeile însărcinate sau care alăptează. Preexistenţa unor boli cronice care subminează deja rezervele biologice reprezintă altă cauză de scădere a rezistenţei organismului la accident).

Primul gest de prim ajutor vizează scoaterea victimei din focar. Trebuie avut în vedere că, reacţia primară a oricărui om în timpul unui incendiu care l-a cuprins, este să fugă, fapt care înteţeşte arderea, extinde agresiunea şi împiedică stingerea focului. Nu este nici timpul şi este practic imposibil să mizezi pe logica omului cuprins de panică. Intervenţia ideală presupune existenţa în case şi instituţii a unor suprafeţe de ţesătură neinflamabilă, cu care se înveleşte victima.

Astfel, imobilizată, ea este culcată la pământ. Nisipul, pământul, spuma extinctorului, infectează şi poate intoxica omul în flăcări.După scoaterea victimei din focar trebuie îndepărtate numai elementele vestimentare (haine, cizme, etc) sau obiectele încinse sau fierbinţi care

sunt în contact cu flăcările. După acest moment dramatic, victima trebuie transportată cât mai rapid posibil cu orice mijloc de locomoţie, la un spital unde există un serviciu de chirurgie. Transportul arsului este permis numai în primele 3 ore de la accident, pentru că după acest interval de timp se instalează,

prin acumularea tuturor factorilor nocivi provocaţi direct sau indirect de arsură, şocul traumatic. După acest interval, numai specialistul îşi poate lua răspunderea transportului, organizând înaintea şi pe parcursul drumului, instalarea măsurilor medicale de reechilibru a bolnavului, în urma gravelor perturbări hidrominerale şi biologice pe care le provoacă arsura. În acest stadiu, nu mai poate fi utilizat pentru transport orice vehicul ci numai ambulanţele special pregătite, încălzite, curate, aerate, care sunt dotate cu întreg echipamentul de prevenire a şocului. Transportul se va face perfuzat şi oxigenat (deci reanimat) pe tot parcursul drumului.

Problema tratamentului local, al rănilor provocate de arsură, nu se pune pentru nespecialist decât în arsurile ce se întind pe suprafeţe mici sau, în cazul marilor accidente, numai atunci când acestea s-au produs în locuri îndepărtate necesitând un transport de lungă durată (de peste 2 ore), până la cel mai apropiat spital.

Suprafaţa cutanată arsă este o poartă larg deschisă prin care pe de o parte se scurg substanţe importante pentru echilibrul biologic al organismului (apă, minerale, proteine) iar pe de alta, prin care intră microbii în organism. Totodată amintim că celulele distruse prin combustie eliberează local o serie de substanţe cu efect toxic pentru organism.

În acest fel, boala se poate transforma foarte rapid dintr-o afecţiune locală, într-una generală care afectează întreg organismul. Toaleta primară trebuie deci să oprească extinderea suferinţei, de la leziunea locală, provocată de arsură, la celelalte organe.Dacă se poate, se începe acordarea primului ajutor prin administrarea unui calmant (înghiţirea conţinutului unei fiole de algocalmin în micile

arsuri, injectarea unei fiole de dilauden - în arsurile grave). După ce durerile s-au calmat, se începe spălarea regiunii arse cu soluţie de săpun sau cu dezinfectant (rivanol, cloramină, soluţie slabă de bromocet). Spălarea se face blând, însă insistent, până la eliminarea completă a corpilor străini de pe plagă (funingine, resturi vestimentare etc).

Trebuie să se renunţe cu desăvârşire la acoperirea tegumentelor arse cu diferite pulberi (antibiotice, sulfamide), pomezi, substanţe grase, medicale sau nemedicale, care să împiedice eliminarea microbilor din rană, unde ei şi-au găsit un mediu excelent de dezvoltare.

Menţionăm însă, că manevrele mai sus enumerate se practică în unităţi sanitare (spitale sau dispensare policlinici), de către cadre sanitare de specialitate, în condiţii de perfectă sterilitate. Cetăţeanul obişnuit, instruit cu noţiuni de acordare a primului ajutor, nu dispune nici de medicamentele şi instrumentarul necesar şi nici de condiţiile corespunzătoare efectuării acestor practici şi în consecinţă, pentru a nu agrava leziunile existente, va proceda în aceste cazuri numai la acoperirea regiunii respective cu o pânză curată (cearşaf spălat şi călcat), după care va transporta bolnavul la cea mai apropiată unitate sanitară.

În arsurile chimice, provocate de contactul ţesuturilor vii cu substanţe acide, baza sau anhidride, s-a dovedit că spălarea locală cu un antidot (acid, dacă arsura a fost provocată de bază şi invers) nu reuşeşte să aibă efect decât la suprafaţa rănii. S-a ajuns deci la concluzia că este mai bine să se spele regiunea arsă, prin aflux flux continuu de apă încălzită la 24-28 de grade.

Face excepţie de la această regulă, numai arsura cu oxid de calciu (anhidrida hidroxidului de calciu) ce reacţionează violent cu apa degajând o mare cantitate de energie calorică, care are ca rezultat agravarea leziunilor existente. În aceste cazuri, întâi se şterge locul cu comprese sterile, uscate, apoi se bandajează cu alcool şi numai după aceea se poate spăla şi cu apă.

În arsurile prin curent electric, primul ajutor constă numai din acoperirea rănilor cu comprese sterile cât mai urgentă a bolnavului la spital.

6.2. Primul ajutor la degerăturiExpunerea prelungită la frig afectează în primul rând extremităţile (degete, mâini, picioare, urechi), unde circulaţia sanguină este mai slabă şi

pierderile calorice mai mari. La început victima va fi adăpostită într-o încăpere a cărei temperatură nu va depăşi 5-10 grade . I se va face o frecţie uşoară cu alcool a regiunii degerate, în timp ce accidentatului i se dă să bea lichide calde (ceaiuri) şi cantităţi mici de băuturi tari (rom, coniac, ţuică). După câteva ore poate fi transportat într-o încăpere normal încălzită. Respiraţia dificilă sau neregulată, somnolenţa, frisonul, leşinul sunt semne de gravitate. În cazul în care trec mai multe ore până la efectuarea transportului la spital, iar pe zonele degerate (livide, reci şi insensibile) apar băşici (flictene), însoţite de senzaţia de arsură, furnicături etc, leziunile vor fi spălate cu alcool şi acoperite cu pansamente sterile.

6.3. Primul ajutor în înecMoartea prin înec poate fi provocată fie din inundarea cu apă a căilor respiratorii, fie de instalare reflexă a stopului cardio-respirator, provocată

de frică sau de contactul brutal al receptorilor pielii cu apa rece (hidrocuţia).Victima este scoasă rapid din apă, i se controlează şi curăţă gura cu un deget înfăşurat într-o batistă, după care se începe manevra de masaj

cardiac extern, simultan cu respiraţia artificială gură la gură, folosindu-se tehnicile descrise la capitolul respectiv.

6.4. Primul ajutor în electrocutarePrimul gest de prim ajutor este eliberarea victimei de contactul cu sursa electrică. Cel mai simplu procedeu este oprirea curentului electric de la

comutator (întrerupător). Dacă acest lucru nu este posibil, se va încerca ruperea conductorului electric cu un băţ, topor cu mâner de lemn sau cleşte cu braţele izolate. Salvatorul pentru a nu risca pe o scândură (izolatoare) şi să nu se atingă de nici o parte descoperită a corpului victimei.

Pericolul major al electrocutărilor este oprirea reflexă a respiraţiei şi a inimii. Instituirea respiraţiei artificiale şi a masajului cardiac extern în această situaţie apare ca o măsură de extremă urgenţă.

6.5. Primul ajutor în intoxicaţiiIntoxicaţiile sunt suferinţă ale întregului organism sau ale unor părţi ale sale, provocate de pătrunderea unor substanţe străine, în doze

dăunătoare, toxiceNumărul substanţelor toxice sau cu potenţial toxic este foarte mare. Intoxicaţiile pot fi intenţionate (crime, sinucideri, toxicomanii) sau accidentale, involuntare (medicamentoase, profesionale).Intoxicaţiile survin din pătrunderea toxicului în organism pe cale bucală (ingestie), pe cale pulmonară (inhalare), prin piele, prin injecţii, prin

mucoasa nazală, vaginală, rectală etc.În funcţie de natura toxicului, de doză, de durata acţiunii şi de starea generală a organismului, intoxicaţiile pot avea forme de gravitate diferită

mergând până la moarte.În intoxicaţiile acute, de multe ori natura toxicului nu poate fi precizată imediat. Salvatorul trebuie să ia unele măsuri de urgenţă până la

identificarea toxicului şi până la sosirea personalului sanitar calificat :Acestea se referă în primul rând la :- susţinerea funcţiilor vitale (respiraţie şi circulaţie);- prevenirea continuării absorbţiei toxicului;- administrarea de antitoxice generale.Susţinerea funcţiilor vitaleÎn special în intoxicaţiile prin inhalare sau deprimarea centrilor respiratorii, se impune efectuarea respiraţiei artificiale gură la gură sau gură la

nas, după tehnica descrisă mai înainte. Trebuie avut însă în vedere că respiraţia artificială nu se face la locul accidentului dacă toxicul nu a dispărut din mediul înconjurător; nu se execută de asemenea în cazul intoxicaţiilor cu acid cianhidric, insecticide organofosorice sau gaze de luptă, existând pericolul trecerii toxicului de la intoxicat la salvator.

Pe timpul transportului, un intoxicat căruia i se face respiraţie artificială, trebuie menţinut în poziţie laterală de securitate pentru a nu permite intrarea în plămâni a lichidelor secretate sau vomitate în gură, care ar putea duce la asfixierea lui.

Prevenirea continuării absorbţiei toxiculuiÎn intoxicaţiile pe cale digestivă se recomandă:- provocarea vărsăturii prin excitarea fundului gâtului cu două degete, o coadă de lingură

sau administrarea unui pahar cu apă sărată (2 linguriţe de sare la un litru de apă);- administrarea unui purgativ : sulfat de magneziu sau de sodiu (10-30 g în 200 ml de apă);- folosirea unor antidoturi. Astfel :În intoxicaţiile cu acizi se va da bolnavului să ingereze lapte sau 4 albuşuri de ou la un litru de apă sau 2-3 linguriţe de magnezie calcinată

dizolvată în apă sau lapte În intoxicaţiile cu alcali se va da pacientului să bea apă rece cu oţet (1/3 oţet la 2/3 apă), lapte amestecat cu 1-2 ouă crude sau suc de fructe.Dacă intoxicatul este în comă :

- nu se provoacă vărsături;- nu i se dă să bea nici un fel de lichide.Intoxicatul va fi pus în poziţie laterală de securitate şi se vor efectua manevre de resuscitare cardio-respiratorie.În intoxicaţiile pe cale inhalatorie se recomandă:- scoaterea victimei la aer curat;- îndepărtarea îmbrăcămintei prea strânse (desfacerea nodului de la cravată, a gulerului de la cămaşă sau rochie, a cordoanelor din talie etc);- efectuarea respiraţiei artificiale având grijă ca salvatorul să nu se intoxice prin inhalare;În intoxicaţiile pe cale cutanată (prin piele) se va proceda la:- îndepărtarea hainelor atinse de toxic, salvatorul luând totodată măsuri de protecţie proprie:- spălarea pielii cu apă din abundenţă sau cu soluţii care conţin anumite antidoturi.În intoxicaţiile pe cale nazală, vaginală, rectală se recomandă spălarea mucoaselor regiunii respective cu un jet puternic de apă.

Semne caracteristice şi măsuri specifice în unele intoxicaţii.Intoxicaţii cu acizi corozivi (azotic, clorhidric, sulfuric)Semne :dureri la înghiţit şi la nivelul gurii, arsuri în jurul gurii limba umflată prezintă ulceraţii şi depozite galbene (în intoxicaţia cu acid azotic),

albe (în intoxicaţia cu acid clorhidric) sau brune (în intoxicaţia cu acid sulfuric), dureri în osul pieptul (retrosternale), dureri abdominale, vărsături cu sânge, diaree. Pot surveni perforaţii ale stomacului, intestinului, etc.

Primul ajutor. Se vor da accidentatului să bea cantităţi mari de apă sau lapte amestecat cu ouă ori lapte amestecat cu unt topit. Se pot da şi alcaline slabe (magnezie calcinată, apă de săpun).

Nu se întrebuinţează biocarbonatul de sodiu fiindcă poate produce perforări datorate acidului carbonic care se formează.Nu se administrează purgative.Intoxicaţiile cu alcool metilic folosit în industria lacurilor ca solvent, antigel etc.Semne : dureri de cap, greaţă, vărsături, dureri abdominale toracice şi în membrele inferioare, diaree, lipsă de aer, comă. Accidentatul este

cianotic (vânăt), are pupilele dilatate, vede ca prin ceaţă, are pulsul slab şi neregulat, este rece, pierde urină.Primul ajutor. I se administrează accidentatului în primele două ore de la intoxicaţie , alcool etilic (din băuturile obişnuite : coniac, ţuică etc),

câte 0.5 mg/kilocorp.Intoxicaţiile cu baze caustice (hidroxid de amoniu, hidroxid de sodiu şi potasiu, carbonat de potasiu, carbonat de sodiu etc, întrebuinţate în

industrie şi gospodărie).Semne: dureri în gură şi gât, dureri toracice şi abdominale, vărsături, scaune cu sânge. Accidentatul prezintă leziuni necrotice în gură,

hemoragii, perforaţia esofagului, stomacului.Primul ajutor: I se administrează intoxicatului cantităţi mari de apă, lapte, suc de fructe, oţet 10% , zeamă de lămâie. Cantitatea de apă trebuie

să întreacă de 100 de ori cantitatea de toxic ingerată.Intoxicaţia cu insecticide clorurate (DDT, HCH, Endrin, Dimetan, Toxafen, etc).Semne: salivaţia abundentă, dureri abdominale puternice, vărsături, diaree cu sânge, transpiraţii, dureri de cap, agitaţie. Accidentatul prezintă

tresăriri musculare, convulsii, diminuarea sau abolirea reflexelor, subicter, comă.Primul ajutor:În caz de ingerare: i se dă pacientului un purgativ salin. Nu se dă lapte sau ulei de ricin.În caz de contaminare a pielii: se dezbracă intoxicatul şi se spală abundent pielea acestuia cu apă caldă şi săpun.Intoxicaţia cu insecticide organofosforate (Parathion, Malathion etc).Semne: sete de aer, transpiraţii abundent, nelinişte, dureri de cap, întunecarea vederii, somnolenţă până la comă, vărsături, salivaţie, scurgere de

secreţii din nas, pupile micşorate (mioză), cianoză, crampe musculare, abdominale, convulsii. Primul ajutor: se provoacă vărsături, se dau purgative, se spală abundent pielea pacientului cu apă şi săpun. Se urmăreşte ca pacientul să nu

intre în stop cardio-respirator.

6.6. Primul ajutor în înţepături veninoaseDupă extragerea acului insectei se vor aplică pe locul înţepăturii comprese cu puţin alcool, puţină sodă de rude, sau scrum de ţigară. Peste

compresă se aşază o pungă cu gheaţă. Pentru calmarea durerilor se vor administra antinevralgice. Înţepătura de păianjen sau scorpion având o toxicitate mai mare care poate să se soldeze unui garou pe membrul respectiv afectat, deasupra

locului muşcăturii (înţepăturii), pentru a opri înaintarea toxicului în organism. Peste zona înţepată (muşcată) se aplică o pungă cu gheaţă.

6.7. LeşinulLeşinul (lipotimia) este urgenţa care poate surveni la oameni sănătoşi. De cele mai multe ori leşinul este prevestit de o stare de ameţeală

amestecată cu somn şi senzaţie de urechi înfundate. Victima devine palidă, cască şi se prăbuşeşte la pământ; pierderea cunoştinţei nu este totală iar funcţiile vitale nu sunt complet suprimate. Leşinul este o stare totdeauna reversibilă.

Primul ajutor: victima trebuie culcată imediat în poziţie orizontală cu capul mai jos decât trunchiul, Faţa i se stropeşte cu apă rece, este uşor pălmuită pe obraz şi i se dau , cu precauţie, să miroasă soluţii volatile (eter, apă de colonie). Este supravegheată să nu apară stopul cardio-respirator.

6.8. SincopaEste caracterizată prin pierderea bruscă a cunoştinţei, cu oprirea inimii şi a respiraţiei.

Bolnavul este palid, cu extremităţi reci, nu respiră, nu i se pot percepe bătăile inimii. Sincopa apare însă foarte rar la oamenii sănătoşi, datorându-se aproape întotdeauna unor traumatisme în zonele reflexogene (plex abdominal, bărbie, gât, testicule), unor boli cardiovasculare sau hemoragii, etc. În sincope, spre deosebire de leşin, pulsul devine aritmic, deosebit de slab sau chiar absent.

Primul ajutor: este acelaşi ca şi pentru leşin. Dacă apare stopul cardiorespirator se va face respiraţie artificială gură la gură sau gură la nas şi masaj cardiac extern. Se transportă apoi victima de urgenţă la spital, sub supraveghere permanentă.

6.9. InsolaţiaEste accidentul provocat de contactul prelungit al rezelor puternice de soare cu suprafaţa capului şi cefei neprotejate. Temperatura crescută se

transmite creierului şi meningelui, bolnavul prezentând ameţeli, dureri mari de cap şi în dreptul inimii, urechi înfundate, ceafa rigidă, tulburări ale ritmului pulsului precum şi nevoia imperioasă de a urina.

Primul ajutor constă în culcarea victimei la umbră, cu capul mai sus decât trunchiul, având grijă să-i degajăm gâtul (slăbind nodul la cravată, descheind nasturii de la cămaşă şi rochie) şi mijlocul (desfăcând cureaua, nasturii). Se aplică apă rece sau gheaţă pe fruntea şi capul bolnavului. I se dă să bea ceaiuri îndulcite, cafea concentrată. Alcoolul şi băuturile reci consumate sub dogoarea razelor solare favorizează apariţia insolaţiei.

În toate situaţiile expuse mai sus după acordarea primului ajutor persoana în cauză va fi transportată de urgenţă la unitatea sanitară cea mai apropiată.