curs prim ajutor 2014

8/12/2019 Curs Prim Ajutor 2014

http://slidepdf.com/reader/full/curs-prim-ajutor-2014 1/38

Primul ajutor medicalPrin urgenţă se înţelege suferinţa violent ă , apărută peneaşteptate, care obligă la măsuri medicale grabnice. Ajutorul pe care îl acordă o persoană victimei imediat

după accident se numeşte prim ajuto r.



Ce trebuie să facem când acordăm primul ajutor suna ţi la 112 aflarea cauzei care a determinat accidentul, pentru a ştii cumsă acordăm primul ajutor.

scoaterea victimei de sub influenţa cauzei care a determinataccidentul.plasarea victimei în condiţii bune pentru a-i acorda primulajutor: într-o cameră aerisită, sau la umbră, dacă e o zicălduroasă. Accidentatul trebuie menţinut întins într -o poziţiecomodă, care să nu-i agraveze starea.

un examen rapid al stării generale a victimei, mai alesrespiraţia şi circulaţia, pentru că de aceasta depinde felul încare trebuie acordat primul ajutor. În cazul că nu receptămpulsul, vom pune imediat urechea pe toracele victimei pentrua asculta bătăile inimii.dacă accidentatul nu respiră sau nu i se percep bătăile inimii, îi vom acorda imediat primul ajutor: respiraţie artificială şimasaj cardiac extern.dacă victima are o pierdere de sânge se vor lua măsurilenecesare pentru oprirea hemoragiei.dacă accidentatul prezintă răni se vor aplica pansamentesterile.



În caz că este vorba de mai mulţi accidentaţi, ne vom orienta asupracelor în stare mai gravă, pentru a le acorda acestora, preferenţial, primulajutor.Este obligatoriu să îndepărtăm mulţimea, care prin agitaţia pe care ocreează şi prin acţiunile sau sfaturile nepotrivite, dăunează salvăriivictimei.Examinarea trebuie făcută cu foarte mare grijă pentru a nu înrăutăţistarea accidentatului, dar cât mai complet. Dacă este nevoie, tăiem îmbrăcămintea pentru a-l examina mai bine sau pentru a face manevrelenecesare respirației şi circulaţiei. Ori de câte ori este posibil trebuie să apelămimediat la ajutorul unuimedic sau al unui cadru sanitar mediu.Trebuie să asigurăm transportul accidentatului la spital, în bune condiţii,apelând, când este posibil, la o ambulanță. Transportul cu un autoturismsau cu un camion poate agrava de multe ori starea victimei. Dacăsuntem obligaţi să transportăm victima cu astfel de mijloace, trebuie săgăsim posibilitatea ca bolnavul să stea întins, iar dacă are fracturi, săfacem o imobilizare provizoriea acestora.să păstrăm în situaţia în care le-am găsit, cauzele care au produsaccidentul, pentru a permite organelor de anchetă să execute cercetărilelegale.să însoţim victima la spital pentru a da lămuririle necesare asupracauzelor accidentului, a modului de comportare a victimei, precum şi aprimului ajutor acordat, sau să informăm complet pe cel care transportăaccidentatul la spital.



Ce nu trebuie să facem când acordăm primul ajutor Este foarte important să nu stârnim panică. Să procedămenergic dar să nu luăm măsuri pripite, periculoase. Trebuie să avem grijă să nu înrăutăţim stareaaccidentatului. Acestuia nu i se vor face mişcări forţate,nu va fi ridicat în poziţie verticală. Nu este indicat să oferim accidentatului grav să beamultă apă, mai ales dacă suspectăm şi o lovitură înabdomen cu ruptură de stomac sau dacă accidentatulare tendinţă la vărsături.

Trebuie să acţionăm cu foarte multă energie, dar cuprudenţă, pentru a nu fi supuşi şi noi la accidente sau apune în pericol viaţa altor persoane.



Trusa de prim ajutor pachete de tifon sigilate şi sterile. pachete de vată sterilă şi vată nesterilă.pansamente mari şi mici sub formă de rulouri de 10 metri, sigilate şi sterile.

rolă de leucoplast lat şi una de leucoplast îngust. pachet cu pansamente autoadezive cu Rivanol, sigilat şi steril. bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxaţiilor şi a fracturilor. bandaje mari de tifon.termometru. Ace drepte şi curbe şi aţă chirurgicală. O pensă anatomică şi una chirurgicală. O foarfecă cu capete rotunde. bisturiu.O sticlă cu alcool medicinal. O sticlă cu soluţie de Rivanol

O sticlă cu soluţie de tinctură de iod. tub de unguent cu hidrocortizon.cutiuţă cu acid boric. seringi cu ace de unică folosinţă. medicamente: algocalmin, aspirină, paracetamol, laxative, antidiareice, antihistaminice. O agendă cu numerele de telefon şi adresa de la: salvare, pompieri, medic, poliţie, spital, farmacie.



Traumatismele ansamblul de manifestări şi de consecinţe locale şi generale, care apar şi sedezvoltă în urma acţiunii unui agent traumatizant asupra organismului. Traumatismele se clasifică după mai multe criterii:1. După agentul traumatizant există traumatisme mecanice, termice, electrice,chimice, prin iradiere, prin explozii.2. După numărul regiunilor anatomice traumatizate: - traumatisme unice, multiple, asociate, combinate.- politraumatisme cu interesarea funcţiilor vitale.

3. După cauza care le-a produs:- accidentale: circulaţie, industrie, căderi, sport, casnice etc.- agresiuni;- în scop suicid.4. În funcţie de existenţa unei soluţii de continuitate tegumentară:

- contuzii sau traumatisme închise;- plăgi sau traumatisme deschise. traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. atunci când acţionează mai mulţi agenţi vulneranţi, se produc leziuni combinate,politraumatisme (reprezintă 10-12 % din traumatisme), care se caracterizează printr -un plus de gravitate, rezultat din concomitenţa leziunilor multiple şi din dereglareafuncţiilor vitale cardio-circulatori şi respiratorii.



1. Contuziile Contuziile sau traumatismele închise sunt modificări structurale şifuncţionale produse în ţesuturi în urma unui agent traumatizant, care nucreează o soluţie de discontinuitate la nivelul tegumentului sau almucoasei.Contuziile se clasifică în: I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în:1. Contuzii ale tegumentului: a). Escoriaţia superficială este o pierdere de epiderm, până la stratulcornos, care nu sângerează şi care poate fi o potenţială poartă deintrare pentru microbi. b). Escoriaţia profundă depăşeşte stratul cornos al pielii, sângerează şitrebuie considerată ca o plagă. Acestea două se tratează prinbadijonări cu substanţe antiseptice.

c). Impregnărilesunt reţineri de microparticule de pământ, nisip, metale în tegumente. Se îndepărtează prin spălare sau instrumental. d). Flictena traumatică rezultă prin decolarea dermoepidermică, areconţinut serohemoragic şi este rezultatul stazei venoase şi a edemuluipost traumatic. Apare în primele minute sau ore. Poate apărea şi în

hematoame profunde sau în fracturi. Se tratează prin puncţionare şipansament steril.



e). Necroza cutanată post traumatică se produce prin întreruperea circulaţiei înzona tegumentară interesată. Se formează o escară care se va elimina şi va lăsa în urma ei o plagă. Ea se poate produce şi prin compresiune de la interior,realizată de un hematom sau de fragmente osoase fracturate. Se tratează prinexcizie, evacuarea hematomului, pansamente, la nevoie grefă cutanată. f). Echimoza este o revărsare subdermică de sânge. Iniţial ea are o culoare roşie,violacee, ulterior ea devine albastră-vânătă, galben-verzuie pe măsura resorbţieişi dispare fără urme în două trei săptămâni. Ele pot apărea precoce, imediat, lalocul contuziei sau apar tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distanţă de zonacontuzionată. De exemplu, în fracturile bazei craniului pot apărea hematoamepalpebrale, subconjunctivale, pe peretele posterior al faringelui. Se tratează prinaplicare de comprese reci şi unguent cu Lasonil. g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari. El poate fi mic(câţiva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul zdrobirilor musculare,

fracturilor de coapsă şi bazin.Hematomul circumscris (localizat) este bine delimitatde ţesuturile adiacente, apare ca o tumefacţie dureroasă mai moale şi fluctuentă,cu crepitaţie la centru şi mai consistentă la periferie. El poate avea pulsaţii, dacăcomunică cu o arteră. Hematomul pielii păroase a capului se numeşte bosăsanguinolentă.Hematomul difuzse realizează prin difuzarea sângelui pe tecilevasculonervoase în interstiţiile musculare. Este întins şi difuz, poate devenicompresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele se pot infecta. Ele setratează cu aplicaţii reci umede sau uscate şi unguent cu Lasonil. 2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea reţelei vasculare şi cu necrozăaseptică. În contuziile hipodermului se poate produce şi necroza tegumentului.Regiunea prezintă edem, echimoze, hematoame subcutanate. a). Revărsatul serolimfatic este o formă particulară de contuzie hipodermică şiconstă în acumularea unui lichid seros între fascia de înveliş şi faţa profundă ahipodermului; rezultă în urma unui impact traumatic tangenţial. El se produce pefaţa anterolaterală a abdomenului, la coapsă, în regiunea fesieră şi lombară.Colecţia nu prezintă fluctuenţă dar se deplasează odată cu mişcările corpului.Prevenirea acestui revărsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.



II. Contuziile profunde.Sunt contuziile fasciilor de înveliş, aponevrozelor, hernia musculară, ruptura

musculară; vor fi tratate ulterior. Din punct de vedere topografic deosebim:1.Contuzia abdominală poate fi

-parietală, când interesează numai tegumentul sau musculatura -parietoviscerală (60%), când prin structurile parietale sunt interesate şi unul sau mai multeviscere abdominale.

Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele, revărsatulserolimfatic, ruptura muşchiului drept abdominal. Organele parenchimatoase sau cavitare potprezenta echimoze, hematoame subseroase, rupturi parţiale sau complete.

Există situaţii când leziunile parietale sunt minime, dar viscerele abdominale potprezenta leziuni majore.

Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de hemoragie internăintraperitoneală, iar ruptura de organe cavitare se traduce prin iritaţie peritoneală posttraumatică. Aceste sindroame se integrează în abdomenul acut.

Durerea abdominală este mare, spontană şi accentuată la palpare. Bolnavul are oatitudine antalgică şi anume, flexiunea membrelor inferioare pe abdomen pentru relaxareamusculaturii abdominale. La palparea abdomenului se înregistrează apărarea musculară: origiditate musculară tonică, permanentă, invincibilă, împiedicând prin rezistenţa opusă orice

palpare profundă. Bolnavul mai poate prezenta vărsături şi semnele hemoragiei: ameţeală,tahicardie, tahipnee, paloare, sete accentuată. Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai apropiat, evitând a-i

provoca mişcări care îi pot accentua hemoragia. Lovituri relativ uşoare pot să rupă un organ. De aceea, dacă observăm că după o

lovitură în abdomen durerea nu încetează, ci devine din ce în ce mai puternică şi se însoţeşte şide alte semne dintre cele menţionate mai sus, este obligatoriu să fie cerut ajutorul medicului fără

întârziere.

Uneori pot să apară accidente grave la câteva zile după o lovitură, timp în carebolnavul s-a simţit bine.



2. Contuzia toracică poate fi toracică simplă sau cu interesareaorganelor endotoracice.Contuzia parietală se traduce prin durere, hematom, perceperea uneidiscontinuităţi în cazul rupturii musculare (pectoral). În cadrul contuziilor toracice: comoţia şi compresia toracicărealizează două aspecte particulare. Comoţia toracică rezultă prin aplicarea unei forţe contondente maripe regiunea sternală sau precordială, se poate manifesta prin apneesau dispnee, paloare, puls abia perceptibil, tensiune arterialăscăzută. Ea este cauzată de reflexe inhibitorii vagale, uneori poateduce la exit instantaneu. Se tratează prin resuscitarecardiorespiratorie, oxigenoterapie.Compresia toracică se realizează prin comprimarea violentă atoracelui între două planuri rigide. Clinic se pune în evidenţă prinexistenţa măştii cervicofaciale: peteşii şi hemoragii în teritoriul cavsuperior: faţă, gât, umeri. Cedează spontan în 10-15 zile.Tratamentul constă în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie şila nevoie respiraţie artificială. În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale,disjuncţii condrocostale şi luxaţii costale. Acestea se manifestă prindurere vie într-un punct fix, crepitaţii. Se tratează prin infiltraţiianalgezice cu xilină. Deoarece capetele coastelor rupte pot să rănească plămânii sauvasele mari, în contuziile puternice ale toracelui, până la clarificareaprin examen radiologic a stării în care se găsesc coastele, să seimobilizeze toracele cu o faşă lată trasă circular sau cu o bucată depânză, fără a merge prea jos pentru a nu stânjeni respiraţia. Leziunile endotoracice se manifestă prin colecţii endotoracice sau încazurile mai grave prin semne de insuficienţă respiratorie acută.



3. Contuzia cerebrală sau traumatismele craniocerebrale.

Ceea ce se face în primele ore depinde viitorul unui traumatizatcraniocerebral. În traumatismele craniocerebrale prima măsură terapeuticăeste asigurarea respiraţiei, chiar prin intubaţie, deoarece „salvarea vieţii înseamnă de fapt salvarea creierului” care este un mare consumator deoxigen.

În traumatismele craniocerebrale se întâlnesc următoarele posibilităţi clinice:

- comoţia, cauzată de izbirea substanţei cerebrale de pereţii osoşi,fără leziuni anatomice şi cu recăpătarea rapidă a stării de conştienţa.

- contuzia, care este o alterare a substanţei cerebrale, apărândstarea de comă care persistă în funcţie de intensitatea leziunilor.

- compresiunea prin hematom extradural sau subdural, caredetermină apariţia stării de comă, cu durată variabilă, după localizareahematomului.



4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei vertebrale se pot produce contuzii,dilacerări, întreruperi funcţionale incomplete sau complete parţiale ale măduvei spinării. Suntlocalizate de obicei în regiunea cervicală şi lombară; segmentele toracal şi sacral sunt mai fixe şimai rigide. Aceste leziuni se manifestă prin paraplegie flască totală, anestezie totală, dispariţiareflexelor, tulburări sfincteriene.

În caz de suspiciune de fractură de coloană vertebrală, ridicarea accidentaţilor se va face cudeosebită grijă evitându-se torsiunea axului craniocervicotoracic imprimându-se o uşoară tracţiunecraniopedioasă constantă. Se contraindică flectarea sau torsionarea regiunii cervicale, deoarecese pot produce secţiuni ale măduvei spinării. Transportul se va face pe un plan dur, aplicând sacicu nisip de o parte şi de alta a regiunii temporooccipitale. Leziunile nervoase se manifestă prin imposibilitatea mişcării membrelor inferioare (paraplegie), încaz de leziuni în segment lombar; şi/sau tetraplegie în caz de leziuni în regiuni înalte. Dacă

leziunea este situată în zona cervicală a măduvei spinării, deasupra originii nervului frenic, seindică de extremă urgenţă respiraţie artificială, deoarece mişcările diafragmei sunt abolite. 5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizează prin: - asfixie, produsă prin edem al planşeului bucal, acumulări de secreţii şi cheaguri sanguine, edemal glotei, căderi ale bazei limbii în faringe, ca urmare a fracturilor mandibulei, aspiraţii de fragmenteosoase, dinţi sau proteze. - primul ajutor constă în tracţiunea limbii cu o pensă sau cu mâna şi fixarea ei la exterior, aspirareacorpilor străini din faringe sau extragerea lor cu o pensă şi la nevoie traheostomia şi aspirareasecreţiilor. - hemoragia poate fi moderată sau masivă în raport cu vasul lezat. Lezarea arterei carotide sau avenei jugulare poate duce la moarte la locul accidentului. Se va aplica hemostaza provizorie princompresiune digitală pe marginea medială a sternocleidomastoidianului sau pansament compresiv. - şocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constă în oxigenoterapie şi perfuzie endovenoasă.

- fracturile masivului facial pot fi însoţite sau nu de comoţie cerebrală. Se va încerca o fixareprovizorie prin aplicarea „praştiei mentoniere” sau a unui pansament compresiv vertex-mandibulă.



Plăgile pot fi produse în condiţii şi prin acţiuni diferite. Prin acţiune mecanică se pot produce plăgi prin tăiere, înţepare, contuzie,muşcătură, armă de foc.

a). Plaga tăiată poate fi operatorie sau accidentală. Aceasta din urmă seproduce prin instrumente tăioase, cioburi. În rănile tăiate marginile pielii suntregulate, distrugerile de ţesuturi sunt mici şi vindecarea se face repede.

b). Plaga prin înţepare poate fi produsă prin aşchii de lemn, instrumenteascuţite, împunsături de coarne de animale. Se caracterizează printr -o rănire micăa pielii şi distrugeri limitate de ţesuturi. O categorie aparte o formeazărănile prin înţepătură de insecte. Acestea suntpericuloase deoarece în acelaşi timp cu înţepătura, insecta introduce în ţesuturisubstanţe iritante şi provoacă prurit, transformând înţepătura într -o poartă deintrare a infecţiei. Înţepăturile de insecte inoculează uneori germenii unor boligenerale (paludism, tifos exantematic).

c). Plăgile prin muşcătură . Cel mai des întâlnite sunt cele provocate deanimale domestice, mai rar de animale sălbatice şi foarte rar de către oameni.Pericolul rănilor prin muşcătură este foarte mare deoarece se pot transmite uneleboli (turbarea). Muşcătura de viperă este relativ rară la noi în ţară şi este provocatăde muşcătura viperei cu corn.

d). Plăgile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se împrăştie înţesuturi sau prin gloanţe de diferite calibre. Aceste răni pot fiunipolare, cu oprireaproiectilului în ţesuturi, saubipolare, prezentând un orificiu de intrare şi altul deieşire. Orificiul de intrare este punctiform, cel de ieşire exploziv, prezentând orupere radială a ţesuturilor. Denumirea rănilor trebuie să cuprindă: forma anatomică, regiunea şi cauza ei.



Simptomele plăgii în raport cu distrugerile de ţesuturi. Durerea este un simptom constant. Ea nu lipseşte decât labolnavii în stare gravă de şoc. Durerea este de intensitate diferită

în raport cu regiunea în care s-a produs rana şi tipul de rană. Labolnavul corect tratat şi imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore.Dacă apare după câteva zile înseamnă că a apărut ocomplicaţie, de obicei o infecţie.

Alt simptom este impotenţa funcţională. Ea este cauzată dedurere şi/sau de leziunile produse de traumatism: secţiunea denerv, tendon, ligamente sau deschiderea unei articulaţii. În rănile deschise, pielea este sfâşiată . Întinderea şi formaleziunilor pielii sunt în funcţie de agentul vulnerant şi modul lui deacţiune. În rană se văd ţesuturile subjacente: muşchi, tendoane,os, viscere. Ţesuturile au la început o culoare roşie-sângerândă.Ţesuturile descoperite se deshidratează repede, se usucă, secianozează, ceea ce face să se modifice caracterul iniţial al rănii.

Orice rană este însoţită dehemoragie. Importanţa hemoragieidepinde de natura vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în raport cu natura vasului care sângerează. Rănile infectate sunt însoţite, de obicei, de simptome generale:febră şi frison. Durerea prelungită produce tulburări din parteasistemului nervos central: agitaţie şi nelinişte.



Tratamentul plăgii Prima atitudine în tratarea unei plăgi este suprimarea durerii prin imobilizarea

regiunii şi administrarea deantialgice.

Oprirea hemoragiei prin hemostază provizorie. Curăţirea rănii şi pansarea ei corectă. Seroterapia antitetanică şi antigangrenoasă; antibiotice. Transportul accidentatului se va face în condiţii care să înlăture durerea.

Regiunea rănită va fi imobilizată, poziţia bolnavului în timpul transportuluifiind cea de repaus. Transportul să nu fie obositor. Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgenţă următoarele plăgi:

superficiale întinse;prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;cele la care nu s- a putut preciza dacă sunt sau nu profunde; cele profunde;cele însoţite de fracturi, cu leziuni tendinoase, articulare sau nervoase; cele ale mâinii;cele penetrante (la nivelul ochilor implică pansarea ambilor ochi).



Primul ajutor în accidentele ochilor La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plăgi tăiate sau înţepate, cu sau fără corpi străini şiarsuri.Cel care a suferit un astfel de accident prezintă următoarele semne: lăcrimare, fotofobie, durerila nivelul ochiului, scăderea acuităţii vizuale. La examenul ochiului se constată înroşirea conjunctivei, umflarea pleoapelor, înceţoşareacorneei, prezenţa de hemoragii conjunctivale şi intraoculare, plăgi simple sau perforante,fragmente din corpul care a produs lovitura.Tratamentul plăgilor oculare trebuie făcut numai de medic. Accidentatul va fi îndrumat deurgenţă la specialist, după ce i s-a aplicat un pansament protector făcut dintr -o compresă sterilăsau o batistă foarte curată. În cazul plăgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va evita în primul rând agravarealeziunilor şi se vor face cât mai puţine manevre la nivelul regiunii lezate. Este recomandabil săse aplice un pansament, care să cuprindă amândoi ochii, chiar dacă numai unul este rănit. Înacest mod se împiedică mişcările globului ocular rănit, care ar face posibilă agravarea leziunii.

Accidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate de specialitate. Primul ajutor în muşcătura de viperă

Veninul de şarpe conţine substanţe hemolitice, proteolitice, neurotoxice. În anumite situaţii,muşcătura de viperă poate periclita viaţa bolnavului. Manifestările locale se caracterizează prin durere vie, persistentă, marca dublă a perechilor dedinţi care pătrund până la hipoderm, edem, eritem, vezicule epidermice.Manifestările generale sunt reprezentate de: greţuri, vărsături, ameţeli, obnubilare, iar încazurile grave echimoze, peteşii generalizate, epistaxis, gingivoragii, hematemeză, hematurie,edem pulmonar acut, colaps, comă şi exitus. Tratamentul trebuie să fie energic şi precoce. Tratamentullocal constă în aplicarea unui garou,proximal de leziune, menţinut până la 1 oră, sucţiunea cu ajutorul gurii de către o persoanăcare nu are leziuni bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în cruce cu excizia chirurgicală a plăgiipână la fascie.General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în perfuzie); hemisuccinat dehidrocortizon, antienzime. Profilaxia antitetanică este obligatorie.



3. Ruptura musculară şi ruptura de tendon Rupturile musculare sunt leziuni de hiperfuncţie care apar în cursul eforturilor intense şi rapide:alergări de viteză, sărituri, tenis de câmp etc. Se produc prin contractură musculară bruscă.Ruptura musculară se poate produce şi prin traumatizare directăMuşchii cei mai des interesaţi sunt: cei de pe faţa posterioară a coapsei, apoiadductorii,

cvadricepsul femural şi tricepsul sural. Ruptura musculară, după numărul de fibre interesate, poate fi: fibrilară, fasciculară şi totală. Simptomatologia: apariţia unei dureri vii în timpul efortului, cu caracter de lovitură de bici sausfâşiere care obligă sportivul să întrerupă brusc efortul. În ruptura fibrilară,obiectiv nu constatăm nimic deosebit la nivelul leziunii; pacientul acuză o dureremai mult sau mai puţin difuză la palpare.

În celelalte forme de rupturi, imediat după accident se palpează o denivelare, care dispare dupăinstalarea hematomului. Acesta apare sub forma unui infiltrat difuz, cu echimoză la distanţă, încazul în care s-a rupt şi fascia de înveliş. Echimoza apare la câteva zile de la accident. Hematomul se poate prezenta şi sub formă de colecţie, care se transformă într -un chist.Tratamentul rupturilor musculare este conservativ şi chirurgical.

Tratamentul conservativ se aplică în rupturilefibrilare şi fasciculare . El constă în aplicarea unorcomprese reci şi bandaj compresiv pentru 24-48 ore pentru a împiedica formarea hematomului.Primele comprese e bine să fie răcite cuKelen.

În rupturilefasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu o atelă, în poziţia derelaxare a muşchiului lezat. Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece, aplicat mai ales în faza inițială arupturii, poate produce osificări la nivelul leziunii.

b. În caz de ruptură musculară totală se impune tratamentul chirurgical.

Primul ajutor : se imobilizează în atelă, se aplică pansament compresiv cuKelen şi setransportă la spital.



Hernia musculară se produce prin ruptura fasciei musculare. Clinic, se recunoaşte prinexistenţa unei tumori de consistenţă moale, nedureroasă, palpabilă când muşchiul este în relaxareşi care dispare odată cu contracţia sa. Hernia musculară se întâlneşte mai frecvent la muşchii biceps brahial, drept anterior, triceps sural,muşchii antebraţului, tibialul anterior. Fascia nu are tendinţă spontană la vindecare, motiv pentrucare este necesară suturarea ei.

Ruptura de tendon este o leziune de hiperfuncţie. Ea interesează tendoanele care ausuferit un oarecare grad de degenerescenţă grăsoasă. Uneori se produce smulgerea inserţieiosoase a tendonului.Tendonul lui Achile este cel care suferă cele mai multe rupturi. De cele mai multe ori sediul rupturiise găseşte la trecerea tendonului în muşchi. În ruptura acestui tendon există o durere localizată la nivelul tendonului, impotenţă funcţională

manifestată prin imposibilitatea ridicării pe vârful piciorului şi la palpare se pune în evidenţă odepresiune care întrerupe continuitatea tendonului.Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical.Primul ajutor : se face o imobilizare provizorie a gleznei, piciorului şi gambei (în unghi drept) şi setransportă la spital.



4. Crampa musculară Numită şi „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivişi în special la înotători. Uneori crampa musculară poateapărea ca urmare a unei contuzii musculare şi se poateasocia cu fenomene de ruptură de fibre musculare sautendinoase.Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bruşte şicu tendinţa extinderii de la un fascicul de fibre la un muşchisau un grup de muşchi. În timpul crampei, muşchiul interesat se găseşte într -ocontracţie tonică, prezentând la palpare o consistenţă dură,ducând la impotenţa funcţională a membrului respectiv. Durerea se exacerbează prin încercarea de efectuare amişcării active şi este ameliorată sau poate să dispară prinscurtarea pasivă a muşchiului (flexiune). În caz de ruptură musculară, manevra de scurtare amuşchiului nu aduce nici un fel de ameliorare. Durerea înacest caz este mult mai circumscrisă, limitându-se la loculrupturii, fără iradiere. La locul rupturii musculare se potobserva hematoame sau echimoze.Tratamentul constă în: punere în repaus; manevra de scurtarea muşchiului; comprese calde sau aer cald; masaje foarteuşoare pe zona dureroasă cu revulsive locale, alcool.



Entorsele Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale articulaţiilor.

Mecanism de producere Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articulaţiilor şi sunt cauzate de mişcări forţate care depăşeşteamplitudinea fiziologică, sau de mişcărinefiziologiceale articulaţiei respective. Prin aceste mişcări forţate sauanormale se produce modificarea temporară a raporturilor anatomice ale suprafeţelor articulare, dar acestea revinla situaţia normală spontan şi imediat după încetarea forţei traumatice.

Et iologie Entorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele mai frecvente sunt cele ale articulaţiilortibiotarsiană, genunchi, radiocarpiană şi interfalangiene.Cauza determinantă este mişcarea greşită sau un „pas greşit” care forţează articulaţia în varus (adducţie), valgus(în abducţie),hiperextensiune, hiperflexiunesau produce o răsucire anormală. Aceste mişcări survin în timpulactivităţilor sportive, în cădere, mai rar în accidente de circulaţie.

Există factori predispozanţi de ordin general (oboseala, obezitatea, hipotonia musculară, poliomielita, leziunilenervoase) sau de ordin local (laxitate articulară congenitală sau câştigată, consecutivă unei entorse anterioare,aplazii sau hipoplazii capsuloligamentare) sau încălţăminte nepotrivită.



Leziuni patologice art iculare Într-o entorsă se produc leziuni capsuloligamentare , sinoviale, fiind posibile şi leziuniosteocartilaginoase.Leziunile iniţiale sunt capsuloligamentare , fiind reprezentate de dezinserţia, întinderea sauruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale ligamentelor intraarticulare), rupturi ale capsulei,

leziuni ale cartilajului articular sau mici smulgeri osoase. Intraarticularse produce fie un revărsathemartrozic, fie unul hidartrozic.Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburări vasomotorii ale părţilor moiperiarticulare,având drept consecinţă producerea unui edem. Tardivpot apărea tulburări de statică şi mers (instabilitate articulară), blocaj articular, atitudinivicioase cauzate de cicatrizări defectuoase. Entorsa este o afectare traumatică de cele mai multe ori cu leziuni minime, dar cu tulburărifuncţionale imediate importante. Deşi pare o leziune banală şi benignă iniţial, ea poate duce,ulterior, la sechele grave, atunci când este netratată sau incorect tratată.

Diagnostic Simptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter sincopal, spontană sau la

palpare, localizată la nivelul articulaţiei, durere care se accentuează la mobilizarea pasivă sauactivă.. Durerea se atenuează în orele următoare accidentului. Uneori, după o atenuare a durerii,

ea se poate reinstala cu acelaşi caracter violent. Uneori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot de ruptură, pocnitură la nivelularticulaţiei. Este prezentă o impotenţă funcţională şi, uneori o poziţie antalgică î n semiflexiune. Articulaţia estetumefiată, pot exista echimoze , se pot evidenţia semne de colecţie intraarticulară. În entorsele grave se pot pune în evidenţămişcări anormale.

Palparea şi cercetarea mobilităţii trebuie facută cu blândeţe, din cauza durerilor.Temperaturalocală este crescută. Durerea este maximă la palparea locului rupturii sau al dezinserţiei



Clasificarea entors elor Entorsele sunt de trei grade.Gradul I, entorse uşoare. Este prezentăleziunea ligamentară; durerea şi tumefacţia sunt moderate. Gradul II, entorse moderate: se caracterizează prin rupturiligamentare parţiale, dureri mai accentuate, echimoze,revărsat inraarticular.Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare, capsulare sau ale elementelor fibrocartilaginoaseintraarticulare. Faţă de entorsele de gradul II, prezintă în plus mobilitate articulară anormală. Diagnosticul diferenţial se face cu luxaţia şi fracturile închise, care au semne specifice de manifestare. Evoluţie şi prognostic Entorsele uşoare şi moderate au o evoluţie favorabilă, se vindecă în 1-2 săptămâni. Entorsele grave,dacă nu au fost tratate corect, se pot vindecasechelar cu laxitate şi instabilitate articulară, redori articulare,osteoporoză algică, atrofii musculare, calcifieri periarticulare, atroze. Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave şi netratate ale articulaţiilor mari, care pot lăsa sechelefuncţionale importante prin instabilitate articulară. Recidivele entorselor fac prognosticul nefavorabil. Tratament şi prim ajutor

Tratamentul entorselor urmăreşte următoarele obiective: 1. suprimarea durerii;2. combaterea edemului: POZITIONAREA ANTIDECLIVA + BANDAJ COMPRESIV3. IMOBILIZAREAcicatrizarea leziunilor capsuloligamentare;prevenirea laxităţiiligamentare, a atrofiei musculare, a redorilor articulare şi a osteoporozei. Aceste obiective se pot atinge printr-oimobilizare precoce şi corectă , respectarea timpului deimobilizare, tratament fizioterapic şi de recuperare funcţională. În entorsele uşoare se indică repaus relativ al articulaţiei, cu imobilizare în faşă moderat strânsăsaubandaj elastic compresiv . Durerea se poate combate cu antialgice generale. Se pot aplica comprese reci. Pentruentorsele gleznei se recomandă un bandaj în „8” şi imersia piciorului bandajat, de 2-3 ori pe zi in soluţieBurow.Membrul respectiv se pune în poziţie de drenajpostural. Imobilizarea se menţine 4-5 zile. În entorsele medii şi grave, ca prim ajutor se face imobilizarea provizorie şi se îndrumă la mediculortoped.



Ento rse m ai d es întâlnit e În activitatea sportivã , cele mai frecvente entorse sunt cele ale genunchiului şi ale articulaţieitibiotarsiene. Entorsa genunchiului poate fi însoţitã de leziuni ale ligamentelor şi ale meniscurilor. În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt: capsula articularã, ligamentul colateralmedial, ligamentul colateral lateral, şi ligamentele încrucişate. Mai frecvent este interesat ligamentul colateralmedial (schi). În entorsa uşoarã durerea este prezentã la inserţia femuralã a ligamentului colateral medial sau lateral.Nu sunt prezente mişcãri de lateralitate în articulaţie. În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea parţialã a unuia din ligamentele colaterale,hidartroza este abundentã, conturul rotulei este şters. Durerea este mare şi însoţitã de şchiopãtare. Genunchiulfiind în extensiune, se obţine o mişcare de lateralitate. În entorsele grave pot fi prezente şi rupturi ale ligamentelor încrucişate. În acest caz apare la nivelulgenunchiului mişcarea “de sertar”: genunchiul în flexiune de 900, platoul tibial se deplaseazã înainte şi înapoi faţãde condilii femurali. Ca şi tratament, în entorsa uşoarã este suficient un bandaj elastic pus în formã de „8” sau o genunchierã.Entorsele mijlocii şi grave se trateazã prin puncţie evacuatorie şi imobilizare în aparat gipsat. Tratamentul insuficient şi reluarea activitãţii sportive înainte de vindecare contribuie la instalarea artrozeigenunchiului. Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în traumatologia sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor indirecte. Meniscul intern se rupe atunci când un picior este fixat pe pãmânt, încãrcat cugreutatea corpului şi cu genunchiul în flexiune şi i se imprimã coapsei o rotaţie internã bruscã, cu extensiune.Meniscul extern se rupe când coapsa executã o rotaţie externã. Este prezentã durerea şi blocarea în extensiune. Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj compresiv sau atelã şi îndrumarea bolnavuluispre serviciul de ortopedie. Entorsa articulaţieitibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la schi şi în jocurile sportive. Forma ceamai obişnuitã se produce la rãsucirea piciorului în var cu lezarea ligamentului colateral extern. Entorsa cu rãsucireapiciorului în valg (în afarã) este mai rarã. Entorsa uşoarã se manifestã prin durere vie şi de scurtã duratã, înmomentul producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea mare jenã articularã. Peste câtevaore, cu ocazia repausului, durerile reapar cu intensitate mai mare, ceea ce face mersul dificil. La palpare, durereaeste localizatã pe linia articularã, pe linia ligamentelor întinse. La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare şi nu diminuã în intensitate, astfel încâtsportivul trebuie sã întrerupã activitatea. Tumefacţia în jurul maleolelor apare rapid, iar a 2-a, a 3-a zi apare şiechimoza. Controlul radiografic este obligatoriu, deoarece fracturile maleolelor îmbracã acelaşi tablou clinic cu alentorselor grave. Prim ajutor – anestezie cu Kelen şi bandaj cu faşã elasticã pentru imobilizare provizorie. Sunt cu totul contraindicate infiltraţiile cu novocainã în entorse, cu scopul de a da sportivului posibilitateasã concureze, deoarece din lipsa de control asupra articulaţiei anesteziate, se pot produce noi entorse cuagravarea leziunilor.

Respectarea perioadei de repaus sportiv, pânã la vindecarea entorselor, este de mare importanţã,deoarece reluând activitatea sportivã înainte de vindecarea completã, apar: prelungirea edemului, care setransformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare, artroza.



Leziunile patologice articulare În luxaţii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale capsulei şi ale ligamentelor articulare, uneorirealizându-se dezinserţii capsulare parţiale. În funcţie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi parţiale (subluxaţii) sau complete ale contactelordintre suprafeţele articulare. Cartilajele articulare, meniscurile şi alte elemente fibro-cartilaginoase din componenţa articulaţiilor pot fi fisurate,rupte sau detaşate. În cazuri mai rare luxaţia se asociazã cu fractura; dacã este întreruptã continuitatea tegumentarã se realizeazãfractura deschisã. În pãrţile moi periarticulare se produce o creştere a permeabilitãţii vasculare, care are ca efect producereaedemului şi a revãrsatului hemartrozic. Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elongaţie sau contracturã. Retracţia muscularã consecutivãacestor leziuni se dezvoltã rapid, putând fixa solid osul luxat într-o atitudine vicioasã. Contracţia muscularã, pemãsura trecerii timpului devine tot mai stabilã şi mai puţin reversibilã. Dacã luxaţia nu este redusã, procesulinflamator şi hemartroza duc la înlocuirea cavitãţii articulare cu ţesut cicatriceal, ceea ce face imposibilã reducereaarticulaţiei pe cale sângerândã. În cursul luxaţiilor se pot produce leziuni prin elongaţie, contuzie sau rupturã a muşchilor, vaselor şi nervilor.

Diagnost ic Diagnosticul, în general, nu este greu şi se pune pe baza anamnezei, care ne aratã momentul şi circumstanţeletraumatice accidentale şi pe baza examenului clinic. Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la nivelul articulaţiei. Durerea se accentueazã latentativele de mobilizare pasivã sau activã.Impotenţa funcţionalã este completã. Dacã sunt comprimate elementele vasculare sau nervoase pot fiprezente parestezii, anestezii.La inspecţie se poate semnala deformarea pronunţatã a regiunii , comparativ cu zona simetricã sãnãtoasã. Esteprezentã o poziţie vicioasã, forţatã, caracteristicã a membrului cu modificarea axului membrului luxat, comparativcu reperele anatomice învecinate. Este prezentã o modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare şi mairar o alungire. Mişcãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o echimozã periarticularã.Paloarea saucianoza accentuatã sunt semne ale interesãrii traumatice vasculare.La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea raporturilor dintre reperele anatomice osoase.Se poate palpa uneori lipsa epifizei osoase din cavitatea articularã. Poziţia vicioasã nu poate fi corectatã. Trebuie cãutatã existenţa pulsului distal faţã de articulaţie.



Complicaţii Complicaţiile pot fi imediate sau tardive. Dintrecomplicaţiile imediate amintim:

deschiderea articulaţiei care poate duce la infectarea ei; asocierea luxaţiei cu fractura; luxaţia reaparedupã reducere;luxaţia poate fiireductibilã atunci când între capetele articulare se interpun pãrţi de capsulã , ligamente, muşchi, sau capul articular s-a angajat într-o breşã a

capsulei;lezarea sau compresiunea elementelor vasculare şi nervoase care este însoţitã de semne de ischemie acutã a membrului, distal faţã de sediul luxaţiei, sau

semne de deficit nervos motor sau senzitiv;

Complicaţii tardive: necroza asepticã a unui segment osos, prin devascularizarea sa;redori articulare;calcifieri periarticulare ale hematoamelor;luxaţiarecidivantã.

Primul ajutor în luxaţiivizeazã calmarea durerii şi imobilizarea provizorie. Reducerea luxaţiei se face numai de cãtre medic. Durerea se calmeazã cuantialgice.Imobilizareaurmãreşte imobilizareasegmentului în poziţieantalgicã şi împiedicareaoricãrei mişcãri de la nivelul articulaţiei, prin fixarea, atât asegmentului de membru proximal, cât şi a celuidistal, prevenirea complicaţiilor vasculare şi nervoase. Ea serealizeazã cu faşã, eşarfã, cearceaf, atelã. În cazul în care luxaţia estedeschisã se va aplica un pansament steril.

Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis deurgenţã la spital.Menţionãm câteva luxaţii mai frecvente:

Luxaţia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui cãscat exagerat. Bolnavul simte o trozniturã şi o durere vie în dreptul tâmplelor şi nu mai poatesã închidã gura. În asemenea cazuri vom îndruma bolnavul la spital.

Luxaţia de umãr este cea mai des întâlnitã. Umãrul este cãzut, capul întors pe partea afectatã , bolnavul îşimenajeazã membrul superior de orice mişcare,susţinându-l cu membrul sãnãtos. Membrul interesat este în poziţie de abducţie,flectat în articulaţia cotului, şi pare a fi alungit. Luxaţia deumãr poate fi însoţitã de fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se introduce în axilã un sul fãcut dintr-un prosop, o perniţã sau un tampon mare devatã şi se aplicã o eşarfã sau un pansament care sã susţinã membrul superior flectat din cot. Accidentatul va fi trimis la spital.

Luxaţia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în hiperextensiune. De obicei se luxeazã ambele oase ale antebraţului, cea maifrecventã fiindluxaţiaposterioarã. În regiunea cotului apare o proeminenţã posterioarã, membrul superior se aflã într-o poziţie desemiflexiune, olecranul este situat sublinia epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului. Imobilizarea se face în eşarfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de sârmã îndoitã înformã de “L”. Bolnavul este trimis la spital.

Luxaţia de şold . Membrul inferior are o poziţiecaracteristicã, uşor flectatdin şold şi rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va rezuma la suluri de cearceaf,sau perne puse de o parte şi de alta a membrului inferior, pentru a limita mişcãrile dureroase. De extremã urgenţã se va trimite bolnavul la spital.

Luxaţia genunchiului şi a articulaţieitibiotarsiene se recunosc prin deformarea regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim ajutor se efectueazãimobilizarea provizorie la fel ca în fracturile gambei şi coapsei.

Luxaţiametacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã deformaţia înformã de “Z”. Ea se produce înhiperextensiunea forţatã a policelui.Ea poate fi incompletã, când falanga are încã contact cu metacarpianul şicompletã, când ajunge pe faţa dorsalã a metacarpianului.

De reţinut Luxaţiile de orice fel setrateazã numai de cãtre medic. Tratamentul constã în reducerea luxaţiei şi imobilizarea articulaţiei. În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un motiv sãreducem o luxaţie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui pansament steril, dacãluxaţia este deschisã sau dacã accidentatul este rãnit, imobilizarea provizorie corectã şi trimitrea bolnavului la spital.



Fracturile Fractura este întreruperea parţialã sau totalã a continuitãţii unui os. Fractura osului împreunã cu leziunile ţesuturilor învecinate realizeazã „focarul de fracturã”. În fracturisunt prezente şi fenomene generale de intensitate variabilã.

Cauzele fracturilo r

Cauza fracturii este forţa traumaticã care întrece rezistenţa osului şi care se exercitãdirect asupra osului sau la distanţã asupra scheletului. Fracturile pot surveni în accidente de circulaţie, cãderi în competiţii sportive, agresiuni.Fracturile se pot produce izolat sau în cazul politraumatismelor.Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os sãnãtos sau patologic.La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitãţii scheletului. Vârsta şi sexulpredilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult. La femei frecvenţa creşte

odatã cu vârsta, din cauza osteoporozei.Mecanism ul de prod ucere poate fi direct sau indirect. În mecanismul direct , agentul traumatic produce fractura la locul unde acţioneazã(contuzie).

În mecanismul indirect , sediul fracturii este situat la distanţã de locul de acţiune alagentului sau a forţei traumatice. Forţele care produc fractura acţioneazã: - prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe mânã);- prin flexiune sau îndoire;- prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident frecvent la schi);- prin tracţiune ( contracţii musculare violente).



Clasificarea fracturilo r Fracturile pot surveni pe oasele sãnãtoase în condiţiile traumatismului, sau pe oase patologice, când forţacare produce fractura este de micã intensitate.Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi diafizare, epifizare (deseori intraarticulare) şimetafizare. La copii şi adolescenţi, adeseori se produce decolarea epifizarã, care este o fracturã la nivelulcartilajului de creştere. Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care intereseazã toatã lungimea osului şiincomplete. Cele complete, dupã forma liniei de fracturã pot fi: transversale, longitudinale, oblice, spiroide, în formã de „T”, „Y”,”V”. Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble, multiple şi cominutive. În cazuri mai rarepoate fi vorba de smulgerea unor fragmente osoase.Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele îmbracã aspecte variate:

înfundãri de calotã cranianã;fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din grosimea osului, împreunã cu periostul);fractura subperiostalã (deformãri în grosime);

fisura osoasã.În funcţie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare şi fracturicu deplasare (sub acţiuneaforţelor musculare). Deplasarea poate fi:

longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea elementelor osoase;lateralã – în grosime;unghiularã;prin rotaţie, rãsucire.

Fractura se însoţeşte de leziuni ale pãrţilor moi , produse de acţiunea directã a agentului traumatizantsau prin acţiunea fragmentelor osoase fracturate. Periostul, capsula articularã, ligamentele, musculaturapot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte şi atunci apar hematoame sau pot fi comprimate,instalându-se fenomene de ischemie acutã. Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prinsemne neurologice, senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii, respectiv deficit motor.Dacã este interesat şi tegumentul se realizeazã o comunicare cu exteriorul şi se produce ofracturãdeschisã.Ele pot leza şi organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau toracice (plãmân).



Simptomatologie Într-o fracturã existã simptome şi semne locale şi generale. I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate şi de certitudine. Semnele de probabilitate

Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se accentueazã la tentativele demobilizare pasivã sau activã şi la palparea focarului de fracturã. Durerea se amelioreazã saudispare în repaus absolut.

Impotenţa funcţionalã este parţialã în fracturile incomplete şi totalã în fracturile cu deplasare. Serecomandã prudenţã în testarea impotenţei funcţionale, deoarece o fracturã incompletã se poatetransforma într-una completã.

Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii fragmentelor osoase, constituiriihematomului sau edemului.

Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se încalecã.Semne de certitudine:Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea diagnosticului de fracturã.

Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau provocatã; în fracturile incomplete sauangrenate ea lipseşte;

Crepitaţia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea fragmentelor fracturate.Netransmiterea mişcãrii spre celelalte segmente ale membrului;

Întreruperea continuitãţii anatomice se poate observa la oasele superficiale (tibie, ulnã, rotulã,falange). Acest semn dispare odatã cu constituirea edemului sau a hematomului.Prezenţa discontinuitãţii osoase pe radiografie este semnul cel mai edificator.



Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blândeţe, pentru a nu accentua suferinţa bolnavului şi a nu provoca complicaţ ii.II.Semnele generale .Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, şocului traumatic sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalãalteratã, agitaţia, setea, tahicardia, polipneea şi frisoanele. Febra apare din cauza resorbţiei hematomului, în primele zile. În urmãtoarelezile poate apãrea din cauza unei supuraţii în focarul de fracturã deschisã. Evoluţia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea calusului, care realizeazã consolidarea osoasã. Când f ractura s-aconsolidat, dispar durerea, impotenţa funcţionalã şi mobilitatea anormalã.

Complicaţiile fracturilor sunt locale şi generale; apar din cauza unui tratament incorect. I. Complicaţiile locale sunt imediate şi tardive.

a). Complicaţiile locale imediate - Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de fracturã;- Hematoamele, care prezintã riscul suprainfecţiei; -Complicaţiile articulare: luxaţii ale extremitãtilor articulare, hidartroze, hemartroze, artrite; - Leziunile pãrţilor moi. Acestea se pot interpune între fragmentele fracturate. - Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie, rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate

produce un hematom compresiv.

- Leziunile nervoase se pot produce prin elongare, compresiune, rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproapede schelet. Cele mai frecvente leziuni sunt ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în durerevie cu caracter de arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de distribuţie al nervului respectiv. Î n cazul fracturilorcoloanei vertebrale se pot produce leziuni ale mãduvei spinãrii.

- Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se poate face şi secundar prin mişcare activã,manopere incorecte de mobilizare sau în timpul transportului. Fractura deschisã poate constitui poarta de intrare pentru tetanos saugangrena gazoasã.

b). Complicaţiile locale tardive Cele mai multe complicaţii locale tardive sunt cauzate de tulburãri ale evoluţiei normale a formãrii calusului.

- Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã, imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice.- Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba şi elemente învecinate: vase, nervi.

- Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare sau al suprimãrii timpurii a imobilizãrii.- Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu cicatrizarea capetelor fracturate şi formarea

unei false articulaţii. Se caracterizeazã prin durere, impotenţã funcţionalã, mobilitate anormalã în focarul de fracturã. - Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale.- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem, tegumente întinse, umede şi calde, cianotice sau

palide, limitarea mişcãrilor. - Calcifierile şi osificãrile hematoamelor, capsulei articulare şi a ligamentelor. - Atrofiile musculare şi redorile articulare. Se combat prin menţinerea imobilizãrii numai atât cât este necesar,

mobilizare activã cât mai precoce.



Tratamentul fracturilorcuprinde trei etape: primul ajutor, transportul şi tratamentul de specialitate. Primul ajutor la locul accidentului

Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu prudenţã şi pricepere, pentru nu a completa sau complica ofracturã:deschiderea fracturii, leziuni vasculare sau nervoase. Se evitã rãsucirile în ax, flexiunile-extensiunile,abducţiile-adducţiile forţate.

Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã închisã sau deschisã şi unde estesediul fracturii. În fractura deschisã se face toaleta primarã minuţioasã, mecanicã şi chimicã a plãgii, cu îndepãrtareacorpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea se secţioneazã.

În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul. În cazul leziunilor asociate, cu consecinţe vitale, se iaumãsuri de resuscitare cardiorespiratorie şi

hemostazã, care primeazã faţã de tratamentul fracturilor.Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl constituie imobilizarea provizorie a

segmentului fracturat. Imobilizarea sedeazã durerea, previne şocul traumatic şi apariţia complicaţiilor. Durerea va fisedatã prin antialgice administrate oral sau intramuscular.

Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau specializate. Improvizat, imobilizarea serealizeazã cu bucãţi sau atele de scândurã , metal, cartoane, beţe etc. sau cu ajutorul membruluicontralateralsãnãtos , pentru membrele inferioare. Membrul superior se poate imobiliza cu ajutorul unei eşarfe sau prinintroducerea mâinii în haina deschisã la un nasture şi fixarea braţului de torace cu un bandaj sau cu un bandajtoracobrahial Dessault.

Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : feşilegipsate, atela Kramer, gutierele (jgheaburile)de sârmã, tablã, carton presat.

Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de membru, cu prudenţã, în limitelesuportabilitãţii dureroase. Ca o regulã generalã, se imobilizeazã obligatoriu şi celedouã articulaţii,proximalãşidistalã, faţã de focarul de fracturã.

Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã, surdã în repaus respirator, dar caredevine acutã în inspiraţie. Durerea seaccentueazã la inspiraţieprofundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare sepot percepe crepitaţii. La fracturile cu volet costal, apar în timpul respiraţiei, mişcãrile „în contratimp” ale voletului.

Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate specializatã. Fracturatul nu este tansportatniciodatã fãrã o imobilizare provizorie.



Imobilizarea provizorie în caz de fracturi şi luxaţii Importanţa imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã mişcãrile capetelor osoase din focarul de fracturã,sedeazã durerea, previne deplasãrile oaselor în timpul transportului şi fereşte de complicaţii.Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate provoca infirmitãţi sau poate duce la moarteaaccidentatului. În acordarea primului ajutor trebuie sã se ţinã seama de câteva reguli de conduitã.

A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie, atunci când nu avem la îndemânã mijloacespecializate, putem utiliza: cozi de mãturã, scânduri, crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de fier.B. Mijloace specializate de imobilizare

Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop, placaj şi au diferite dimensiuni dupã regiunea încare urmeazã a fi întrebuinţate.

Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în formã de scarã. Ele prezintã un mare avantajdeoarece se pot îndoi dupã forma regiunii în care se aplicã. Mai existã atele confecţionate din metale uşoare sautablã.Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã.Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul rupt al regiunii şi în felul acesta sã nu permitãmişcãri la nivelul focarului de fracturã. Atelele se aplicã de obicei de o parte şi de alta a membrului fracturat şi se solidarizeazã de acesta prin legãturi defaşã, chingã sau orice alt mijloc ce ne stã la îndemânã (batiste, legãturi, prosoape).

În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã, sau dacã nu dispunem de vatã, într-o ţesãturãmoale, pentru a nu rãni pielea regiunii pe care se aplicã. Din aceleaşi motive nu se aplicã atele pe faţa sub careosul se gãseşte imediat sub piele. Pentru ca între atele şi regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã existe un contact cât mai bun, golurile care apar caurmare a nepotrivirii de formã, vor fi umplute cu vatã.Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea bolnavã, astfel încât sã imobilizeze cel puţinarticulaţiile situate deasupra şi dedesubtul fracturii. De exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom utiliza atele caresã treacã în sus, de şold şi în jos, de genunchi. Pentru a feri bolnavul de dureri şi pentru a evita o complicaţie ce poate surveni în timp ce executãm imobilizarea,aceasta trebuie fãcutã de cel puţin douã persoane: una executã cu blândeţe o uşoarã tracţiune în axul membrului,susţinând cu palma focarul de fracturã, iar cealaltã aplicã atelele dupã regulile enumerate mai sus. O atenţie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o strângere exageratã poate sã opreascã circulaţiasângelui sau poate sã comprime un nerv important.Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze dureri mai mari ca înainte, nu trebuie sã simtãregiunea sub tensiune, iar în focarul de fracturã nu trebuie sã existe mişcãri. Numai dupã aceasta vom transportabolnavul la spital, pentru tratament de specialitate.IMOBILIZAREA IN ATELE TREB UIE SA CUPRINDA DOAUA ARTICULATII VECINE FRACTURII!!!!

F i i d î âl i i i i i i j



Fracturi mai des întâlnite, caracteristici şi prim ajutor 1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei craniene. Ele pot fi întâlnite la nivelulbolţii craniene sau la baza craniului şi pot avea diferite aspecte, de la simpla înfundare(asemãnãtoare felului cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la fracturi deschise cu hemoragiimari, cu prezenţa în ranã a unor pãrţi distruse ale creierului, meningelui sau cu pierderi desubstanţã cerebralã şi sânge prin nas şi urechi. În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la pierderea cunoştinţei. Dacã fracturaeste situatã pe linia medianã a bolţii craniene existã pericolul rãnirii sinusului venos sagitalsuperior, având ca şi consecinţã o hemoragie puternicã. Aceşti bolnavi nu trebuie mişcaţi de prisos şi trebuie transportaţi cât mai urgent la spital. În caz defracturã deschisã se va aplica un pansament steril. Dacã sângerarea este mare, vom ridica cumare grijã, capul, ceva mai sus decât corpul.

2. La nivelul feţei meritã o atenţie deosebitã fractura maxilarului inferior. Deseori, în urma uneilovituri puternice, fragmente de os şi dinţi scoşi pãtrund în faringe şi, împreunã cu sângele, pot

îneca bolnavul. În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe şi vom întoarce bolnavul pe oparte, pentru ca sângele sã nu- l înece. Şi aceşti bolnavi trebuie duşi de urgenţã la spital.

3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã şi lombarã. Aceste fracturi, înaproape jumãtate din cazuri, lezeazã mãduva spinãrii şi dau paralizii. Pentru a nu se agrava stareabolnavului, acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau dacã bolnavul nu poate mişca unul dincele patru membre, nu vom permite nici o mişcare de pe loc pânã la sosirea unui mijloc detransport. Punerea acestor bolnavi pe o targã sau pe un alt mijloc improvizat şi transportullor es te un ac t de m are rãsp un dere. Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoaşte dupã durerea vie într -un punct fix,pe care îl putem uşor descoperi la apãsarea cu degetul pe şira spinãrii. Uneori se simte o micãproeminenţã la locul unde durerea este cea mai mare. O atenţie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale. Orice mişcare într -un astfel decaz poate duce la moartea instantanee a accidentatului. De aceea, ca primã mãsurã vom cãuta sãimobilizãm capul şi gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc provizoriu este reprezentat de douã perniţesau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte şi de alta a capului (guler cervical , dacã existã întrusã).



4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire. Ele serecunosc dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea ascuţitã ca oloviturã de cuţit la fiecare inspiraţie. Durerea este prezentã şi la locul undecoastele sunt rupte. Uneori, un vârf de coastã ruptã înţeapã plãmânul şiatunci aerul pãtrunde sub piele şi formeazã emfizemul cutanat, diagnosticatprin tumefierea pielii şi prin crepitaţiile care se simt la apãsare. În fracturilecostale mai pot apãrea ca şi complicaţii pãtrunderea aerului în pleurã – pneumotorace şi a sângelui în pleurã – hemotorace.Fracturile costale se imobilizeazã înfãşurând toracele , în timpul expiraţieicu o faşã latã pe care o fixãm cu ace de siguranţã. Bolnavul va fi transportat în poziţie semişezândã. La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare inspiraţie,aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri este necesarsã executãm de urgenţã un pansament steril care sã opreascã pãtrundereaaerului în cavitatea toracicã, dupã care bolnavul este transportat imediat laspital.

5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãlţime sau prinstrivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit dorsal, nu poatesã ridice cãlcâiul de pe planul patului şi prin durerea vie din regiuneapubianã şi sacralã. Aceste cazuri nu necesitã nici o imobilizare provizorie şiaccidentatul trebuie dus pe o targã tare la spital.



6. La nivelul braţului fracturile pot fi situate la nivelul humerusului, mai aproape deumãr sau de cot.Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete şi greu de recunoscut,neevidenţiindu-se decât prin durere şi o uşoarã impotenţã sau numai o jenãfuncţionalã. Accidentatul prezintã o atitudine caracteristicã, capul aplecat pe partea

bolnavã, umãrul uşor coborât, braţul lipit de corp şi susţinându-şi cotul cu mânasanãtoasã.Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blândeţe, pentru a nu leza nervul radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe faţa internã a braţului, de la axilã pânãdincolo de cotul îndoit şi altã atelã pe faţa externã, care urcã mai sus de umãr. Apoicu o faşã se fixeazã atelele de braţ.Se poate utiliza şi o atelã lungã de sârmã pecare o îndoim deasupra umãrului şi în unghi drept dedesubtul cotului . În lipsaacestor atele putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele toracic

sau putem aplica o singurã eşarfã, dacã fractura este incompletã. Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã imobilizare o obţinemutilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în formã de „L” şi o fixãm de membrulsuperior, cu cotul îndoit. Antebraţul se suspendã într -o eşarfã. 7. La nivelul antebraţuluifracturile pot interesa ambele sau numai unul din cele douãoase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea provizorie se face cu atele desârmã îndoite în formã de „L”.

Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate pe faţa anterioarãşi posterioarã a antebraţului şi strânse cu o faşã.Atelele trebuie sã treacã mai josde articulaţia pumnului. Dupã fixarea atelelor, cotul se flecteazã şi antebraţul seagaţã de gât cu o eşarfã. 8.



Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La persoanele în vârstãsunt frecvente fracturi ale colului femural, care se mai numesc fracturi de şold. Înaceste fracturi întreg membrul inferior nu poate fi mişcat şi stã de cele mai multe orirãsucit în afarã, în aşa fel încât marginea externã a membrului inferior vine în contact

cu suprafaţa de sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc deimobilizare, vom pune de o parte şi de alta a membrului inferior câte un obiect desprijin, pentru a evita mişcarea de rãsucire. Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã dispozitive specialexecutate. Cele mai simple sunt executate din mai multe atele din lemn, articulate,dintre care cea exterioarã se întinde de la axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de lacãlcâi pânã la rãdãcina coapsei. Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace,bazin şi membrul inferior. În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condiţia sã imobilizeze atâtşoldul, cât şi genunchiul.

Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De multe ori fracturaeste deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este acoperitã numai de piele.Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele de lemn aplicate intern şi extern, carevor trece de genunchi şi de gleznã. Se poate folosi şi o atelã lungã de sârmã îndoitãla un capãt în formã de „L” şi aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe laturamicã a acestui ”L”. Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la îndemânã niciun mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul sãnãtos, de carefixãm bine prin câteva legãturi, membrul fracturat.

curs prim ajutor 2014

Documents