PREVIZIUNE ECONOMICĂLECTOR NICOLAE NICULESCU

Obiectivele cursului:Obiectivul acestui curs este acela de a prezenta în mod sistematic şi cât mai accesibil elementele activităţii de previzionare economică. Această lucrare se adresează în primul rând studenţilor care frecventează studii economice şi celor care doresc să cunoască acest domeniu.

Activitatea de previzionare economică explorează principale tendinţe de evoluţie şi implicaţiile acestora asupra viitorului, se orientează eforturile în direcţiile considerate convenabile. Prin previziuni – planuri, prognoze, conjuncturi, programe, proiecte etc se deduce traiectoria viitoare a evenimentelor, fenomenelor şi proceselor economice pe baza unei analize riguros ştiinţifice a realităţii.

Viitorul în lumina cercetărilor prospective are un caracter biunivoc, se prezintă sub forma unui evantai de posibilităţi de viitori posibili, în cadrul fiecărei stări viitoare posibile reprezintă un punct generator de alţi viitori …

Aprecierea şi studiul elementelor care au o evoluţie determinată de legile dezvoltării ne dau uneori posibilitatea de a preveni momentele critice care în anumite limite ar putea fi limitate prin acţiuni dirijate.

CAPITOLUL I. OBIECTIVUL PREVIZIUNII MACROECONOMICE

1.1. Previziunea componentă esenţială a conducerii macroeconomiceEconomia naţională modernă constituie un mecanism complex, format dintr-o

multitudine de unităţi economice, ramuri şi subramuri, unităţi administrativ-teritoriale care se află într-o strânsă interdependenţă datorită diviziunii sociale a muncii.

Pentru ca o întreprindere sau ramură să-şi poată desfăşura normal activitatea este necesar ca alte unităţi economice sau ramuri să-i furnizeze mijloacele de producţie necesare şi să-i absoarbă produsele; de asemenea activităţile economice din diferite judeţe şi localităţi sunt legate între ele prin relaţii de schimb integrându-se în complexul economic naţional. Existenţa acestor interdependenţe determină caracterul complex al economiei naţionale şi impune cu necesitate asigurarea unor orientări, a unor ordonări a fluxurilor economice la nivelul fiecărei ţări.

După cum se cunoaşte, necesităţile societăţii sunt mari şi în continuă creştere în timp ce resursele sunt limitate şi epuizabile. Dacă din resursele sociale vor fi alocate unei ramuri de activitate mai mult de cât este nevoia ei reală, această ramură se va dezvolta mai repede, iar peste o anumită perioadă de timp va produce mai mult de cât nevoia socială de produse ale acestei ramuri şi se va confrunta cu problema vânzării acestor bunuri, în timp ce ramurile care nu beneficiază de resursele necesare acoperirii nevoilor lor reale vor produce mai puţin, fapt ce va perturba aprovizionarea tehnico-materială a unităţilor economice a pieţei cu bunuri de consum.

În consecinţă, ştiinţa economică trebuie să conceapă şi să realizeze un model eficient al raportului dintre resurse şi nevoi, să prognozeze evoluţia acestui raport şi să identifice căile optimizării lui.

Conducerea activităţii economice şi sociale are ca bază de pornire necesitatea previziunii evoluţiei raportului dintre resursele economice şi nevoile sociale, pentru a realiza o repartizare şi utilizare raţională a resurselor sociale. Previziunea a fost definită ca fiind: „Modul în care ne decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative pentru realizarea unui scop prevăzut” . Se acţionează deci, asupra unor mijloace existente în prezent în vederea realizării unor dinamici economico-sociale convenabile, în conformitate cu scopurile de perspectivă.

Se explorează principalele tendinţe de evoluţie şi implicaţiile acestora asupra viitorului: se orientează eforturile în direcţiile considerate convenabile. Prin previziuni – planuri, prognoze, conjuncturi, proiecte etc. se deduce proiectarea viitoare a evenimentelor, fenomenelor şi proceselor economice pe baza unei analize riguros ştiinţifice a realităţii.

Autonomizarea cercetărilor prospective este un proces de dată relativ recentă care a apărut din nevoia stăpânirii şi dirijării unei multitudini de fapte şi evenimente noi de natură demografică, privind resursele naturale de amenajare a teritoriului, de creştere a producţiei de bunuri economice şi a raporturilor sociale, de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei şi mai ales a implicaţiilor noii revoluţii tehnico-ştiinţifice.

Consecinţele acestei revoluţii care au stimulat generalizarea cercetărilor previzionale şi automatizarea lor sunt:

- accelerarea ritmului transformărilor, dinamica lor explozivă;- amplificarea extraordinară a puterii de transformare a condiţiilor de viaţă;- mărirea posibilităţilor de surprize, evenimente neaşteptate pe care ştiinţa şi

tehnologia le generează;- sentimentul aproprierii sau vecinătăţii viitorului şi şocul pe care această vecinătate

îl produce în viaţă, organizarea societăţii.Autonomizarea cercetării previzionale concrete şi cercetările operaţionale,apar în

perioada celui de al doilea război mondial, acestea sunt utilizate ca ştiinţă auxiliară a strategiei militare. Ele se intensifică şi se conturează mai precis în perioada postbelică. Se dezvoltă o nouă ştiinţă – futurologie, a viitorului.

Viitorul în lumina cercetărilor prospective, nu are un caracter biunivoc, el se prezintă sub forma unei multitudini de posibilităţi. Prospectiva, se întemeiază pe pluralismul posibilităţilor, grupate în jurul unui ax care indică o tendinţă, vorbeşte de viitori alternativi. Fiecare din aceşti viitori posibili, care fac obiectul cercetărilor prospective, se prezintă ca un sistem care are o dinamică proprie, este vorba de o evoluţie de tip arborescent în interiorul căreia fiecare stare viitoare posibilă reprezintă un mod generator de alţi viitori. Aprecierea şi studiul elementelor care au o evoluţie determinată de legile dezvoltările ne permit uneori să prevenim momentele critice care, în anumite limite, ar putea fi evitate prin acţiuni dirijate.

1.2. Curente şi tendinţe în gândirea previzională La conferinţa internaţională asupra ştiinţei viitorului de la Kyoto din 1970, s-au

remarcat tendinţele şi curentele care s-ar putea grupa în jurul a doi factori determinanţi.1. Opţiunea fundamentală între elementele logice care stau la baza cercetării

previzionale şi elementele dirijabile „de inventare” a viitorului. 2. Ordinea prioritară acordată celor trei factori principali care fac obiectul cercetărilor

previzionale: tehnologic, economic şi social.În cadrul fiecărei din aceste grupuri există curente care formulează alte subîmpărţiri.În cadrul opţiunii fundamentale în direcţia elementelor logice, apreciată avea o

pondere mai mare în orice cercetare previzională, se disting două direcţii: explorativă şi normativă.

A. Direcţia explorativă, orientată către posibilităţi, este caracterizată de două tendinţe:a) Tendinţa tehnocratică, în care accentul cade pe preocuparea de a cerceta noi

direcţii de orientare şi noi mijloace de comunicare care reprezintă punctul de plecare pentru studiul unor date fundamentale ale viitorului, proiectarea dezvoltării demografice, economice şi sociale.

b) Tendinţa umanistă, care situează în centrul atenţiei omul şi unele aspecte sociale. B. Direcţia normativă orientată către nevoi este caracterizată şi ea de două tendinţe:a) tendinţa instituţională, care consideră că misiunea studiilor asupra viitorului este de

a mobiliza pe scară largă ştiinţa şi tehnologia pentru rezolvarea problemelor de criză care se pun în viitor şi care există deja: extinderea urbană, protejarea mediului fizic, situaţia

alimentară a ţărilor slab dezvoltate etc. Acestei concepţii i se reproşează faptul că urmăreşte mai mult evoluţia societăţii prezente prelungite liniar în viitor.

b) tendinţa critică - semnalează pericolul de a identifica cercetările asupra viitorului ca activităţi ştiinţifice şi organizatorice, cu valorile şi interesele ţărilor industrializate.

În ceea ce privesc scopurile prioritare ale previziunii, se remarcă existenţa a trei şcoli principale.

1. O şcoală americană care acordă o preponderenţă marcantă previziunii tehnologice şi economice. Ea tratează cerinţele sociale în mod pasiv şi nu abordează consecinţele sociale pe care dezvoltarea tehnologică şi economică le produc. Datorită priorităţii acordate previziunii tehnologice, şcoala americană a dezvoltat puternic instrumentele metodologice ale cercetării prospective în domeniul tehnologic. Metodologia utilizată nu poate da aceleaşi rezultate în domeniul prognozei sociale, unde avem de-a face cu un număr mare de variante şi de factori subiectivi. Tipul american de cercetări prospective este pragmatic, utilitarist şi tehnologizat.

2. O şcoală europeană care acordă o atenţie deosebită omului şi problemelor sale, cea mai mare parte dintre ele generate de şocul evoluţiei ştiinţifico-tehnice. Tipul european de cercetări prospective, conceptual şi filozofic, este axat mai curând pe structurile sociale şi vizează un viitor eliberat de prezent.

Începând din 1968, cercetările prospective fac obiectul unei noi preocupări a Consiliului Europei care a definit domeniile unei acţiuni prospective ca fiind următoarele:

- adaptarea dreptului şi structurilor administrative la dezvoltarea societăţii industriale în perspectiva viitorului;

- cultura, educaţia permanentă, timpul liber; - poluarea mediului fizic; - urbanism, cadrul – viaţă al omului în comunităţile urbane şi rurale, amenajarea

teritoriului; - dezvoltarea instituţiilor economice şi sociale şi ameliorarea condiţiilor de sănătate

publică, în perspectiva nevoilor viitoare.3. O şcoală japoneză de previziune, bazată în parte pe tradiţiile culturale şi pe

concepţia niponă de viaţă, pe condiţiile noi ale societăţii industriale, a lansat ideea “societăţii cu reţele multiple” care preconizează adaptarea omului la tehnologie, pe considerentul că nu se poate neglija capacitatea potenţială a noilor tehnologii de a rezolva problemele care se pun umanităţii. Viziunea japoneză a societăţii viitoare tinde să individualizeze potenţialul actual al tehnologiei în scopul de a da fiecărui membru al societăţii o posibilitate optimă de a participa la planificare şi la procesele sociale.

1.3. Categorii şi instrumente de previziune

a. Futurologia Termen care iniţial avea sensul de “oglindă a istoriei” şi după autorul său aria de

cuprindere se referea la:- ceretarea noilor ipoteze şi teorii privind universul punând accentul pe problema

evoluţiei mediului fizic pe termen lung (dezvoltarea viitoarea a pământului, florei, faunei şi climei sale);

- studiul civilizaţiei umane în secolele următoare şi elaborarea de prognoze ale procesului social-cultural pe termen mediu;

- previziuni pe termene scurte privind dezvoltarea economică în următorii ani, tendinţele politice ale deceniilor următoare, tendinţele demografice etc

b. Conjunctură Conjunctura este o construcţie intelectuală a unor viitori verosimili sau a unor viitori

posibili.

c. Prospectivă Termen a fost introdus de filozoful francez Gaston Borges. Necesitatea de a lua decizii

întemeiate numai pe simple consecinţe ale situaţiei trecute sau răspunsuri la exigenţele momentului prezent, ci şi dinamic, ţinând seama de implicaţiile acestora în timp viitor.

Comisia ONU pentru Europa pentru unificarea terminologiei defineşte prospectiva drept studiul viitorului în ipoteza în care viitorul poate fi orientat, ceea ce presupune ca deciziile actuale să fie luate în funcţie de ideea ce se formează despre viitor.

d. Prognoză şi prognozareConcept foarte complex care acoperă cel mai bine spaţiul larg pe care societatea îl

rezervă studiului sistematic al viitorului apreciat câmp de acţiune. Anticipează evoluţia probabilă a proceselor şi fenomenelor pornind de la realizările

perioadei precedente, de la tendinţele conturate şi luând în considerare modificările previzibil a avea loc. Ea nu oferă certitudini asupra viitorului, ci soluţii pe baza cărora să se poată stabili opţiuni în prezent în perspectiva unui orizont delimitat conştient şi relativ dezirabil.

Comisia Economică ONU pentru Europa defineşte prognoza drept evaluare probabilă stabilită în mod ştiinţific, a evoluţiei cantitative şi calitative a unui anumit domeniu într-un interval de timp, ea reprezintă rezultatele unei cercetări care urmăresc să stabilească evoluţiile şi stările posibile şi probabilităţile asociate acestora într-un viitor stabilit, care reprezintă orizontul prognozei.

Prognoza îndeplineşte următoarele obiective principale: - evidenţiază megatendiţele dezvoltării economico-sociale, pe baza analizării

legăturilor obiective dintre fenomene şi procese în condiţii istorice date; - estimează implicaţiile în perspectivă ale tendinţelor de durată descifrate; - apreciază măsura în care posibilul se converteşte probabil, luând în considerare

ansamblul factorilor condiţionali;- identifică alternativele posibile de dezvoltare în perspectivă cu avantajele şi

dezavantajele lor, formulând elementele de judecată pentru ierarhizarea acestor alternative şi, în consecinţă,pentru alegerea variantei optime;

- oferă elemente convenabile de intervenţie şi influenţare pentru corectarea eventualelor abateri de la traiectoriile anticipate, considerate dezirabile.

Previziunile se elaborează de la nivel mondial (prognoze macromondiale, pe grupe de ţări, zone economice sau zone geografice), la nivelul economiei naţionale (macroprognoze economico-sociale) şi până la nivelul ramurilor, domeniilor de activitate economico-sociale sau teritoriul administrativ (zone, regiuni, judeţe, localităţi etc). De asemenea, prognozele se pot elabora la nivel macroeconomic pe probleme de sinteză, a celor ecologice, de instrucţie şi educaţionale etc. sau la nivel microeconomic, microprognozele pentru orientarea activităţii agentului economic.

După domeniul la care se referă prognozele ele se clasifică în: prognoze ştiinţifico-tehnice, prognoze economice şi prognoze sociale.

e) Programarea activităţii economico – socialeAceasta constă în stabilirea unui itinerar care conduce spre obiectivul urmărit prin

structurarea componentelor şi ierarhizarea priorităţilor.Programul, ca instrument previzional obţinut în urma activităţii de programare este un

sistem de acţiuni sau lucrări eşalonate în timp şi având fixate durata şi resursele posibile pe fiecare secvenţă, precum şi distribuirea în spaţiu, astfel încât să conducă, în condiţii cât mai bune, la realizarea unui obiectiv.

În practica economică se disting mai multe programe şi anume:1. programe strategice, pe termen lung, cu obiective de mare interes pentru ţară

(de exemplu crearea unui sistem naţional de producţie ecologică);

2. programe macroeconomice care cuprind principalele programe ale dezvoltării economico – sociale la nivelul întregii ţări;

3. programe sectoriale – pe domenii de activitate (ramuri, subramuri sau pe probleme principale ) investiţii prioritare de importanţă naţională, programe de restructurare şi retehnologizare a unor ramuri şi subramuri

4. programe teritoriale (regionale) care au rolul de asigurarea valorificării complexe a resurselor umane şi materiale din fiecare zonă şi eliminarea rămânerii în urmă a unora dintre acestea;

5. programe de coordonare operativă, folosite la nivel macroeconomic cuprinzând prevederi exprimate fizic şi valoric, repartizate pe perioade scurte (luni, decade, zile, ore) şi pe executanţi (de exemplu: programe de producţie, de aprovizionare şi desfacere, de montaj etc.)

6. programe de măsuri, care stabilesc dispoziţii şi prevederi cu caracter operaţional subordonate realizării unor obiective şi acţiuni concrete. Acestea pot fi de natură organizatorică, tehnologică, financiară, juridică etc.

f) Plan şi planificareEste dificil să facem o delimitare conceptuală, o definiţie a planificării, a planului.

După o perioadă îndelungată de planificare şi de “plan naţional unic” care a condus la centralizarea excesivă s-a îngemănat cu birocraţia şi tehnicismul simplu s-a creat o reacţie de respingere la noţiunea de plan şi planificare. Distorsiunile generate de centralizarea excesivă au afectate eficienţa funcţionării mecanismului economic. Trebuie, însă, să recunoaştem că planificarea nu este un atribut al economiei socialiste şi de aceea trebuie să ne reîntoarcem la normal. Prognozarea, planificarea, programarea, alte forme de previziune rezultă din cea mai evidentă normalitate a fenomenului economic.

Este o necesitate obiectivă ca agenţii economici să fie vital interesaţi de cunoaşterea prealabilă a evoluţiei sau involuţiei vieţii economico-sociale ca şi de orice posibilitate de influenţare a acesteia într-un sens sau altul. Toate economiile de piaţă din ţările dezvoltate din punct de vedere economic folosesc instrumentele planului şi prognozei. Astfel, în Franţa funcţionează Secretariatul Planului, organisme similare se găsesc în Ţările Scandinave, în Italia (Comisia Naţională de Programare Economică), Austria, Finlanda, Spania, Portugalia, Grecia, Turcia (Ministerul Planificării), Brazilia, Chile, Venezuela, Argentina, Japonia (Agenţia de Planificare Economică) iar Ungaria, Polonia, Cehia şi Slovacia continuă să dezvolte o foarte elaborată activitate de planificare şi prognoză paralel cu înfăptuirea reformelor de trecere la economie de piaţă.

În condiţiile economice de piaţă: a planifica nu înseamnă a obliga, ci a orienta, deoarece orizontul pe care îl prefigurăm dezvoltării poate fi atins prin orientarea economică a agenţilor, utilizând pârghii esenţialmente economice financiare cum ar fi: preţurile, tarifele, taxele, impozitele, creditele, rata dobânzii, cursul valutar, comenzile de stat.

Planul, ca instrument previzional, se prezintă ca un sistem de decizii sau orientări prin care se stabilesc niveluri, ritmuri şi proporţii ale dezvoltării viitoare, pe baza studierii atente a cerinţelor manifestate pe piaţă, precum şi a resurselor disponibile, astfel încât să se realizeze o activitate aşezată pe criterii de eficienţă economică, tehnică, ecologică şi socială.

În condiţiile economice de piaţă, planul nu are un caracter rigid, imperativ, ci reprezintă un tablou de bord care reflectă desfăşurarea proceselor economice autoreglate prin confruntarea cererii cu oferta: factorii de conducere pot interveni cu pârghii economico-financiare cu caracter stimulativ sau restrictiv pentru a se îmbina diferitele categorii de interese şi să se prevină sau să se elimine dereglările din activitatea practică.

În acest fel se manifestă mecanismul de reglare conştientă a proceselor economico-sociale ca expresie a activităţii de conducere a vieţii economico-sociale.

Caracteristicile planului economico-social- se prezintă ca o lucrare prospectivă prin care se afirmă un proiect uman colectiv,

trebuind să întrunească un anumit consens pe baze democratice; - îndeplineşte o funcţie de dimensionare a trebuinţelor sociale puse de acord cu

resursele ce pot fi antrenate în condiţii de eficienţă şi luându-se anumite măsuri împotriva riscului;

- el se situează întotdeauna într-un orizont temporal şi într-un cadru spaţial determinat.

- el reflectă coerenţa proceselor în devenire, luând în considerare restricţiile impuse de condiţiile socio-economice, naturale şi culturale, oferind soluţii viabile pentru situaţiile în care se ivesc neconcordanţe între agenţii economici.

- el trebuie să asigure articularea diverselor categorii de interese pe principii economice, influenţând pozitiv motivaţiile în comportamentul oamenilor.

Planificarea macroeconomică îndeplineşte funcţii principale în economia de piaţă cum sunt:

- informarea agenţilor economici asupra evoluţiei posibile a vieţii economice interne şi externe, a diferitelor ramuri şi subramuri.

- precizarea comenzilor de stat pentru perioada respectivă, inclusiv a unor obiecte de investiţii de importanţă naţională.

- relevarea problemelor, inclusiv a dezechilibrelor, care se conturează pe termen scurt mediu şi lung;

- fundamentarea strategiilor de urmat pe baza tendinţelor observate şi a opţiunilor adoptate de guvern, prevăzându-se măsuri cu rol regulator indirect.

1.4. Funcţiile şi principiile şi cadrul organizatoric al activităţii previzionale

Activitatea previzională în economia de piaţă îndeplineşte următoarele funcţii: 1. Funcţia de informare, evidenţiază rolul crescând al sistemului informaţional în fundamentarea deciziilor; 2. Funcţia de prevedere se referă la însăşi activitatea previzională, la elaborarea de prognoze, planuri, programe, proiecte etc. 3. Funcţia de organizare se referă la activitatea de sistematizare a unei activităţi şi constă în dispunerea sistematică a elementelor ce compun o acţiune viitoare pentru a se realiza o funcţionalitate optimă în vederea obţinerii unei eficienţe maxime; 4. Funcţia de coordonare constă în sincronizarea tuturor factorilor implicaţi în procesul de conducere, pentru ca fiecare să depindă funcţional de ceilalţi, în conformitate cu scopul urmărit; 5.Funcţia de antrenare constă în stimularea interesului agenţilor economici şi al angajaţilor acestora în vederea realizării obiectivelor propuse, cu ajutorul unui ansamblu de pârghii economice şi sociale;6. Funcţia de control constă în evaluarea rezultatelor obţinute şi în compararea lor cu obiectivele stabilite iniţial.

Activitatea de planificare şi prognozare trebuie să dea posibilitatea agenţilor economici - indiferent de rolul şi mărimea lor – să decidă în cunoştinţă de cauză, să se orienteze mai competent în mediul economic naţional şi internaţional pe termen mediu şi pe termen lung.

Menţinerea planificării şi prognozării într-o economie liberă pluralistă, bazată pe principiile raţionalităţii şi eficienţei poate fi sintetizată astfel: a. clasificarea orizontului de dezvoltare – dezirabilă şi realizabilă prin elaborarea

unor scenarii alternative capabile să prefigureze cadrul general al conceperii şi

dezvoltărilor economice pe termen mediu şi lung. Rolul principal al acestor previziuni este de a fundamenta strategiile pe baza tendinţelor observate în ţară şi pe plan internaţional, adaptându-se măsuri cu rol de reglare indirectă, care să favorizeze fără riscuri majore autoreglarea.

b. Limitarea în cât mai mare măsură a incertitudinii privind perspectiva dezvoltării prin studiul factorilor de stimulare şi restrictivi, a corelaţiei dintre ei şi a impactului acesteia asupra probabilităţii de atingere a orizontului propus;

c. Limitarea până la nivelul acceptabil al riscului atât pentru momente critice şi de disfuncţionalitate cât şi în termeni de aleatoriu şi neprevăzut;

d. Evaluarea preţului dezvoltării prin studiul la nivel economic şi social, naţional şi internaţional, prezent şi viitor, tehnic şi ecologic a raportului esenţial: cost-eficienţă. Aşadar, sistemul de obiective cuprins într-o previziune macroeconomică funcţionează pe principii economice, de influenţare pozitivă a activităţii cu ajutorul pârghiilor economico-financiare.

e. Toate previziunile la nivel macroeconomic pornesc de la cerinţele exprimate pe piaţă şi se termină cu verificarea corectitudinii acestor previziuni pe baza comparării gradului de satisfacerea a cererii de către ofertă;

f. Asigurarea coerenţei şi continuităţii dezvoltării prin existenţa unui scenariu – cadru general care să promoveze interesul naţional pe termen mediu şi lung concretizate într-o strategie care să întrunească consensul tuturor factorilor antrenaţi în viaţa politică şi economică.

g. Previziunea trebuie să cuprindă un sistem de protecţie socială ceea ce presupune prezenţa activă a unui sector public capabil să ofere fonduri importante pentru acest sistem, precum şi antrenarea sectorului privat şi mixt şi a sindicatelor în această direcţie prin sistemul de impozite, taxe, cotizaţii etc.

CAPITOLUL II. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE PREVIZIONARE

2.1 Fundamentarea previziunii – diagnoza

Elaborarea unei previziuni este precedată de o analiză complexă cu caracter retrospectiv privind activitatea economico-socială până la momentul iniţial al previziunii şi se elaborează diagnoza.

Această analiză are caracterul unui bilanţ al nivelului dezvoltării care diagnostichează aspectele calitative ale evoluţiei care definesc tendinţele, fenomenele şi procesele economice esenţiale care devin condiţii ale dezvoltării viitoare, precum şi aspectele calitative care pot fi pozitive dacă acţiunea lor este stimulată în viitor sau negative a căror acţiune trebuie descurajată în viitor.

Diagnoza se bazează pe date statistice certe pentru perioada anterioară momentului începerii analizei şi pe date preliminare pentru perioada dintre momentul începerii analizei şi momentul începerii perioadei de previziune. Pe baza acestor date se stabileşte nivelul care va fi atins la sfârşitul perioadei de bază (momentul începerii previziunii viitoare) care va reprezenta punctul de plecare (nivelul de referinţă) pentru definirea evoluţiei viitoare.

Diagnoza are menirea de a prezenta starea economiei naţionale la un moment dat şi de a evidenţia anumite fenomene esenţiale şi persistente care dobândind caracter de tendinţă pot influenţa evoluţia vieţii economico- socială.

Fundamentarea previziunii înseamnă a stabili fiecare element al acesteia pe o bază de informaţii suficientă, sigură, oportună folosindu-se calcule şi studii riguroase, luându-se în considerare a unei multitudini de interdependenţe, a evoluţiilor previzibile, luându-se tot odată măsuri de siguranţă împotriva riscului şi incertitudinii. Problema cea mai importantă şi dificilă este cea a stabilirii resurselor de care dispune economia naţională pentru perioadă de

previziune şi repartizarea acestora în raport cu nevoia socială. Totodată trebuie luat în consideraţie rolul deosebit al pieţei.

2.2. Organizarea elaborării previziunilor

Stabilirea coordonatelor dezvoltării economiei naţionale necesită studierea interdependenţelor multiple ale unor elemente ale trecutului, prezentului şi viitorului, corelarea diagnozei cu studiile privind situaţia prezentă şi cu investigaţiile prospective în vederea stabilirii obiectivelor strategice, a resurselor disponibile şi a căilor de acţiune.

La elaborarea previziunilor se porneşte de la cerinţele pieţei şi de la faptul că realizarea lor practică are loc prin mecanismul specific economiei de piaţă care validează orice construcţie previzională – prognoză, plan, program.

În cadrul previziunilor se estimează stadiul iniţial resursele necesare şi rezultatele preconizate, urmărindu-se ca pe ansamblul economiei naţionale să se asigure echilibrul financiar, monetar şi material.

Previziunile sunt elaborate de Comisia Naţională de Prognoză, împreună cu organele centrale de sinteză economico-socială, cu institutele ştiinţifice de specialitate după o prealabilă consultare a judeţelor, organizaţiilor guvernamentale, a partidelor politice, a experţilor români şi străini.

Procesul elaborării prognozelor cuprinde mai multe etape:- valorificarea informaţiilor oferite de diagnoză – determinarea nivelului şi structurii

economiei naţionale la un moment dat; descifrarea tendinţelor de durată, cuantificarea influenţelor determinate de factorii favorizanţi sau defavorizanţi, ai evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice.

- elaborarea de studii perspective cu caracter explorator şi a prognozelor prioritare care se referă la resursele umane, resursele naturale, cercetarea ştiinţifică , conjunctura economică internaţională, protejarea nivelului ambiant şi calitatea vieţii oamenilor.

- elaborarea macroprognozei preliminare.- elaborarea prognozelor sectoriale, pe domenii de activitate, ramuri, subramuri, pe

grupe de produse, pe produse de mare importanţă pentru economia naţională, pe probleme de sinteză ca: investiţiile, pregătirea şi perfecţionarea forţei de muncă, cercetarea ştiinţifică, protejarea nucleului ambiant şi în profil teritorial pe unităţi administrative – teritoriale: zone, regiuni, , judeţe, localităţi.

- elaborarea prognozei finale care sintetizează la nivelul economiei naţionale toate studiile perspective. Ea reflectă mai în amănunt toate laturile vieţii economice şi sociale. Se realizează, utilizându-se un model de simulare. Se elaborează mai multe variante: maximă, medie, minimă. Varianta optimă se concretizează într-un sistem de indicatori privind: produsul naţional brut, produsul intern brut, valoarea adăugată, venitul naţional pe ramuri şi forme de proprietate, utilizarea produsului intern brut pentru fondul de consum şi fondul de investiţii, gradul de valorificare a resurselor, respectiv indicatorii de eficienţă, factorii generatori de schimbări în producţie şi consum, modificările în structura economiei naţionale, comparaţii internaţionale, ridicarea calităţii vieţii.

- elaborarea planului economiei naţionale trebuie să ia în seamă, asigurarea desfăşurării autonome a activităţii agenţilor economici şi să asigure stimularea iniţiativelor acestora în vederea realizării obiectivelor stabilite de Guvern.

- la nivelul agenţilor economici trebuie să se realizeze o activitate internă pentru planificarea proprie, autonomă, obiectiv necesară sub diferite forme: prognoze, planuri, programe. Acestea se întocmesc pe baza analizei posibilităţilor reale de care dispune fiecare agent economic şi a contractelor încheiate cu partenerii interni şi externi.

- la nivelul economiei naţionale planul se elaborează pe termen mediu (3-5 ani), pe termen scurt şi anual.

- proiecţia estimativă a dezvoltării pe perioada de 3-5 ani porneşte de la prognoze şi va cuprinde o serie de scenarii strategice alternative care reflectă politica socială şi economică a Guvernului. Aşadar, este vorba de stabilirea obiectivelor principale de politică economică şi socială pentru perioada de previziune.

- elaborarea unor programe economice cu caracter orientativ, de informare a agenţilor economici şi a populaţiei privind dezvoltarea economiei naţionale. Se publică şi se dezbat principale probleme economice-sociale ce se contracarează pe termen scurt, mediu şi lung.

- elaborarea schiţei programului economic pe perioada respectivă de 3 sau 5 ani.- cadrul general de dezvoltare- stabilirea prevederilor ferme pe baza comenzilor de stat şi achiziţiilor

guvernamentale, proiectarea structurilor pe sectoare de activitate a celor ferme şi ai celor orientativi.

- elaborarea proiectului de plan prin corelarea structurilor sectoriale într-un ansamblu coerent.

- dezbaterea proiectului de plan în organul legislativ – Parlament. Este posibil ca pe durata desfăşurării vieţii economice şi sociale să se actualizeze previziunile pentru a fi puse în concordanţă cu noile realităţi care nu au putut fi prevăzute iniţial.

2.3. Capitolele şi profilurile previziunilor

Pentru organizarea judicioasă a activităţii de previziune este necesară gruparea sistematică a diferitelor activităţi, a diverselor obiective din plan şi de aceea planul are mai multe capitale.

Capitolul de plan reprezintă o parte integrată a planului macroeconomic care cuprinde obiectivele concrete ce urmează a fi realizate în perioada previzională într-o anumită ramură sau domeniu de activitate şi mijloacele prevăzute în acest scop.

Structurarea previziunilor pe capitole delimitează activităţile ce trebuie realizate în diferitele domenii; permite prezentarea sistematică a acestora în vederea analizei îndeplinirii prevederilor, contribuie la definirea politicii Guvernului în fiecare domeniu în cadrul strategiei generale de dezvoltare.

Capitolele planului sunt:- capitole de ramură, care reflectă mai multe aspecte ale reproducţiei într-o singură

ramură-industrie, agricultura, transporturi, comerţ.- capitole de sinteză care cuprind un singur aspect al reproducţiei în mai multe ramuri,

capitolele: de investiţii, care se realizează în toate ramurile economiei naţionale, muncă şi salarii, cercetarea ştiinţifică, eficienţa economică, gradul de rentabilitate.

Profilurile în care se elaborează previziunile sunt: profil de ramură – care asigură o serie de echilibre, de proporţii la nivelul macroeconomic, delimitează prevederile pe ramuri şi subramuri conform clasificării unitare pe economia naţională. Planul fiecărei ramuri este organizat pe trei capitale: obiective obligatorii, obiective orientative, recomandări de acţiuni care vor fi stimulate de stat – resurse greu accesibile, produse solicitate dar deficitare; profil departamental – care grupează principali agenţi economici cu atribuţii în domeniul respectiv. Producţia unui anumit produs se realizează într-o multitudine de unităţi care se găsesc în structura mai multor ministere, de pildă producţia de energie electrică se realizează în centrale care aparţin mai multor ministere şi departamente; profilul regional al planului rezultă din însuşi faptul că în cadrul organelor centrale de previziune funcţionează o Direcţie Regională . El are rolul de a orienta amplasarea noilor obiective în apropierea resurselor ale materiei prime, energetice, de forţă de muncă şi de consumatori, asigurându-se valorificarea resurselor

materiale şi umane existente în toate zonele ţării şi reducerea costurilor de producţie şi sociale; profilul social – are în vedere formele de proprietate, dezvoltarea şi consolidarea acestora, ca cerinţă a funcţionalităţii economiei de piaţă.

CAPITOLUL III. ACTIVITATEA PREVIZIONALĂ ÎN CONDIŢIILE ECONOMIEI

DE PIAŢĂ

3.1. Piaţa şi mecanismele ei de funcţionare

Mecanismul economiei de piaţă are la bază raporturile dintre cerere şi ofertă, costuri şi preţuri. Aceste raporturi îi pot asigura agentului economic fie o activitate rentabilă, fie îl pot face să înregistreze pierderi mai mari sau mici, inclusiv falimentul. Piaţa furnizează o serie de informaţii producătorului şi consumatorului însă de multe ori aceste sunt insuficiente şi tardive. În aceste condiţii s-a pus problema ca, pe lângă autoreglare să funcţioneze şi un element de reglare conştientă a proceselor economice pentru a micşora fluctuaţiile să se asigure o stabilitate mai mare, mai sigură a sistemului. S-au elaborat diverse forme de ghidare, de previzionare a economiei în ansamblul ei sau a unor componente ale acesteia, care atenuează discrepanţele prea mari dintre cerere şi ofertă, dintre costuri şi preţuri şi mai ales dintre preţuri şi puterea de cumpărare. Economiile bazate numai pe piaţă sau numai pe previziune nu sunt economic viabile. În economia de piaţă planul sau programul de dezvoltare pe ansamblul economiei naţionale are un caracter indicator, el semnalizează agenţii economici cu privire la anumite disproporţii şi dezechilibre dintre cererea şi oferta agregată. Fiecare societate, indiferent de forma de organizare trebuie să determine ce să producă, cum să se producă în funcţie de diversitatea tehnicilor de producţie şi a combinaţiilor de factori (munca, capital, materii prime), modul de distribuţie a produselor.

Piaţa reprezintă locul de întâlnire la un moment dat al cererii şi ofertei. Ea apare ca un ansamblu de relaţii de schimb între oameni în calitate de participanţi la diviziunea muncii. Dezbaterea pieţelor este strâns legată de progresul tehnicilor în special în domeniul informaţiei şi telecomunicaţiilor care au un rol covârşitor în modelul de organizare al schimburilor economice.

Economiile moderne sunt economii deschise de schimb sau determină necesitatea studierii mecanismelor pieţei: cererea, oferta, concurenţa – ca regulator al pieţei, strategiile concurenţiale.3.2. Analiza cererii

Cererea este cantitatea dintr-o marfă pe care cumpărătorii acceptă să o plătească la un anumit preţ unitar; curba cererii este acea curbă care leagă cantitatea cumpărat de consumatori de preţul practicat de producători. Curba cererii poate fi definită pentru produse finite, pentru produse intermediare sau pentru factori de producţie.

Cea mai importantă proprietate a curbei cererii este elasticitatea cererii exprimată prin relaţia negativă dintre preţ şi cantitate: pe măsură ce preţul scade, cantitatea cerută din acel produs creşte.

Curba cererii (C) este dată de figura:

preţ P

cantitate QCurba cererii in funcţie de preţCând preţul este ridicat de 50 de ori, cantitatea cerută este mică de numai 20 bucăţi şi

invers când preţul este mai mic de 10 ori, cantitatea cerută este mare de 100 buc.După cum se observă curba cererii este o relaţie negativă între preţ şi cantitatea de

produse. Valoarea absolută a pantei curbei este dependentă de unităţile de măsură în care se exprimă. Dacă vom exprima cantităţile în unităţi monetare, va avea loc o creştere semnificativă a pantei deşi relaţia de bază dintre preţ şi cantitate nu se modifică. Pentru a înlătura acest dezavantaj, se studiază un indicator independent de unităţi de măsură, numit elasticitatea cererii, care este raportul dintre modificarea procentuală a cererii şi modificarea procentuală a preţului.

pdq – modificarea procentuală a cantităţii cerute

qdp – modificarea procentuală a preţului produsului respectiv Funcţia cererii agregateCererea agregată cuprinde cererea pentru consum şi cererea pentru investiţii:

AD = C + ICererea pentru investiţii este o funcţie de rata dobânzii. Dacă presupunem că cheltuiala

pentru investiţia planificată este coordonată (T). Deci:AD = C + T Dacă înlocuim funcţia consumului: AD = C+ CY + , C

şi sunt constante, independente de nivelul venitului ea va deveni o cheltuială autonomă ( ) deci , în acest caz funcţia cererii agregate devine: , din care se observă că cererea agregată depinde totuşi de nivelul venitului după cum rezultă din figura.

CYAAD AD I

cererea agregată

0 Venitul Y

Din figuă se observă că cererea pentru investiţii este presupusă constantă, iar pentru a obţine curba agregată la fiecare nivel al venitului T se adună la cererea de consum. Deci, cererea agregată va fi suma cererilor de consum şi de investiţii şi va avea o înclinaţie ascendentă.

3.3. Ecuaţia producţiei de echilibru

Pentru a determina ecuaţia producţiei de echilibru pornim de la condiţia de echilibru de pe piaţa mărfurilor Y = AD

Ştiind că AD = Ā + CY …de echilibru va fi sau ceea ce indică faptul că cererea agregată este egală cu producţia la nivelul de echilibru al venitului Y 0;

sau .

Deci venitul de origine al dreptei cererii agregate este Ā , adică nivelul cheltuielilor

independente de nivelul venitului, iar înclinaţia acestei drepte este tocmai înclinaţia marginală

spre consum (c).

După cum se observă din fig. 4, cu cât echivalenţa marginală spre consum va fi mai mare, cu atât nivelul de echilibru al venitului va fi mai ridicat, va tinde spre Y1 iar în caz contrar va tinde către Y2. De asemenea, cu cât nivelul cheltuielilor autonome (Ā) va fi mai mare, în condiţiile unei înclinaţii c date, cu atât nivelul de echilibru al venitului va fi mai ridicat şi invers. În concordanţă nivelul de echilibru al venitului va depinde atât de c cât şi de Ā.

1U>0 AD E AD = Ā + cY

cererea agregată C = C + cYE’

Ā I IU<0

C

450

0 Y2 Y0 Y0 Y1 Y Echilibrul şi dezechilibre venituri producţie Producţia şi venitul

Relaţia economisire-investiţii.Se ştie că Y = AD, scăzând din ambii termeni consumul C obţinem:

Y-C = AD x C iar Y-C = S iar AD-C = iatunci S = i, ecuaţia poate fi considerată ca fiind o balanţă dintre economie şi

investiţie.Dacă investiţia planificată I este dată, atunci ea va fi reprezentată printr-o linie

orizontală( fig. 5).Nivelul de echilibru al venitului Y0 va fi determinat grafic la intersecţia dreptei ce

reprezintă funcţia economiei. Din fig. 5 se observă că la o producţie Y1>Y0 , consumatorii nu

vor acapara întreaga producţie, firmele vor face stocuri nedorite, caz în care investiţiile efective devin egale cu economisirea.

Firmele vor acţiona pentru reducerea producţiei ceea ce va determina ca economisirea să ajungă la nivelul producţiei Y0, în situaţia când Y2 <Y0,lucrurile se vor inversa.

S,I S = C + (1-c) Y T

0 I = I

C

Y2 Y0 Y1 YVenitul. Producţie

Relaţia economisire -investiţii

3.4. Multiplicatorul producţiei de echilibru (Ā)

Dacă creştem cheltuielile autonome cu o unitate atunci producţia şi venitul vor creşte

tot cu o unitate ceea ce vor determina nişte cheltuieli propagate suplimentare, adică consumul

va creşte ca urmare a creşterii venitului. Din fiecare unitate de venit suplimentar se va

consuma o parte c.

Crescând în continuare producţia şi venitul cu (1+c) pentru a face faţă cheltuielilor propagate vom înregistra şi o cerere suplimentară (1+c). Aşadar, depunctând producţia, pentru satisfacerea cererii suplimentare generăm o nouă curbă a cererii, fapt ce pare să se perpetueze continuu.

Pasul 1. Dacă cererea creşte cu ΔĀ, atunci producţia va creşte tot cu ΔĀ iar venitul va creşte cu ΔĀ.

Pasul 2. Dacă cererea creşte în continuare cu c ΔĀ, producţia va creşte cu c ΔĀ, iar creşterea venitului va fi de ΔĀ + c ΔĀ = ΔĀ (1+c)

Pasul 3. Dacă cererea creşte cu c ΔĀ = C2 ΔĀ iar venitul cu ΔĀ + c ΔĀ + c2 ΔĀ = = ΔĀ (1+c+c2)

Trebuie să reţinem faptul că CL1 ceea ce determină ca termenii necesari ai seriei pe care am obţinut-o şi care este o serie geometrică să devină din ce în ce mai mică. Într-o serie geometrică numărul termenelor se poate scrie prescurtat astfel:

ΔAD =

Se observă că schimbarea cumulată a cheltuielilor agregate este egală cu multiplu al creşterii cheltuieli autonome (m):

, şi îl vom denumi multiplicator. Deci multiplicatorul reprezintă cantitatea cu

care se schimbă producţia de echilibru (Y0) atunci când cererea agregată autonomă creşte cu o unitate. De exemplu, dacă ΔĀ = 1,5mld lei şi c = 0,8, parcurgând algoritmul pas cu pas, aplicând formula:

Exemplul 2. Dacă ΔĀ = 2 mld lei şi c = 0,7 atunci

mld. leiRezultă că, în primul caz la o înclinaţie marginală pentru consum c = 0,8,

multiplicatorul este m = 1,5 , iar în exemplul 2, când c = 0,7, m = 3,3 multiplicatorul înclinaţiei marginale spre economii

m = exprimă înclinaţia marginală spre economii.

3.5. Echilibrul şi dezechilibrul dintre venituri şi producţie. Ecuaţia producţiei de echilibru

Producţia este nivelul său de echilibru atunci când cererea agregată este egală cu producţia. Nivelul de echilibru al producţiei îl putem determina folosind funcţia cererii agregate AD (AD =A + cY). Pentru a determina ecuaţia producţiei de echilibru pornim de la condiţia de echilibru de pe piaţa mărfurilor Y = AD ştim că: AD = A+cY iar ecuaţia de echilibru va fi Y = A + cY . Deducând nivelul venitului obţinem Y-cY = A; (1-c) Y = A.

Ceea ce nu relevă faptul că cererea agregată este egală cu producţia la nivelul de echilibru cu venitul Y0.

3.6. Modelul IS-LMModelul IS-LW exprimă esenţa macroeconomiei. El este un model de echilibru

pentru piaţa de mărfuri şi piaţa de valori care iau în considerare influenţa ratei dobânzii şi a fost introdus de J.K. Hicks. Modelul are două curbe IS care reflectă echilibrul pieţei mărfurilor, unde I reprezintă investiţiile, iar S reprezintă economiile, iar curba LM reflectă echilibrul pieţei banilor, unde L reprezintă cererea de bani iar M oferta de bani.

I IS

LM1 LM2

I3

A1

I1

I2 A2

Y1 Y2 Y3

Deplasarea spre dreapta a curbei LM şi IS

Modelul IS-LM evidenţiază modelul de funcţionare a pieţelor financiare şi a politicii monetare evidenţiind interdependenţele dintre: rata dobânzii şi cererea agregată, rata dobânzii şi cererea de bani, ratei dobânzii şi venitului. Ea ne permite să asigurăm echilibrul dinamic dintre rata dobânzii şi nivelul venitului.

Influenţele reciproce dintre piaţa banilor şi piaţa monetară

Dacă oferta de monedă creşte, ratele dobânzii vor scădea iniţial. Ratele realizate cresc investiţiile şi cresc veniturile. Dar această modificare nu înseamnă un nou echilibru pentru că veniturile înalte cresc cererea de pe piaţa monetară care apoi îmbunătăţeşte ratele dobânzilor, influenţând din nou investiţiile, prin urmare creşterea finală a veniturilor va fi mai mare decât creşterea iniţială.

Corelaţia dintre rata dobânzii şi investiţii

Când agenţii economici fac o investiţie, deci doresc să-şi mărească stocul de capital ei contează pe obţinerea unor profituri în viitor. Dacă firmele se împrumută pentru a face aceste investiţii vor trebui să plătească o dobândă din profiturile obţinute. Cu cât dobânda va fi mai mare cu profiturile obţinute de firme vor fi mai mici şi, ca urmare, cu atât mai mică va fi dorinţa lor de a investi şi invers.

Trendul investiţionalTrendul investiţional indică nivelul planificat al cheltuielilor investiţionale

corespunzător fiecărui nivel al dobânzii.Dacă notăm cu I cheltuiala, cu i rata dobânzii şi b înclinaţia spre investiţii, astfel se

poate stabili relaţia: I=T- bi ; b>0, unde T este cheltuiala investiţională independentă.

I

Rata dobânziiI2

I1 I’’I’

0 T2 T1 T Trendul investiţional Cheltuiala investitiţională planificată

După cum se arată în figură ratele înalte ale dobânzii determină rate scăzute pentru cheltuieli investiţionale planificate, întrucât dobânzile înalte reduc eficienţa adausului la stocul de capital.

Când investiţia este puţin sensibilă la rata dobânzii curba va fi mai mult verticală (I), iar dacă este foarte sensibilă la rata dobânzii va fi mult orizontală (III). Dacă au loc schimbări, în cheltuiala investiţională autonomă (T) curba se va deplasa spre dreapta la II evidenţiind faptul că firmele şi-au planificat o rată mai înaltă a investiţiilor. Panta negativă a trendului sugerează faptul că o reducere a ratei investiţiei va spori eficienţa adausului la stocul de capital realizat prin investiţia respectivă.

Influenţa ratei dobânzii asupra cererii agregateReamintim că cererea agregată este compusă din cererea pentru consum (C) şi cererea

pentru investiţii şi achiziţiile guvernamentale G.AD = C + I + GVenitul statului se constituie din impozite şi taxe (TA) ori se aliniază cu transferurile

(TR).AD = C + cTR + c(1-t)Y + I - bi+ GC + CTR + I + G iar (1-t) = cAD – A + cY - bi – Această relaţie indică faptul că la un nivel dat al venitului Y,

creşterea ratei dobânzii duce la reducerea cererii ratei agregate DA, deoarece are loc reducerea cheltuielii investiţionale.

CAPITOLUL IV. PREVIZIUNEA CREŞTERII ECONOMICE

4.1. Macroeconomia si previziunea economică

Noţiunea de economie are în primul rând înţelesul de activitate fundamentală a societăţii, desfăşurată în scopul satisfacerii necesităţilor umane de bunuri şi servicii. Prin urmare economia este mai întâi un ansamblu al activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului de bunuri materiale şi servicii.

În al doilea rând noţiunea de economie are înţelesul de ştiinţă a administrării unor resurse şi mijloace limitate şi cu utilizări alternative pentru satisfacerea unor nevoi nelimitate şi variate ale oamenilor. Deci, ştiinţa economică studiază , analizează şi explică comportamentele umane legate de organizarea acestor resurse şi modalităţile de realizare a acestora.

Pe măsura dezvoltării şi canalizării ei ştiinţa economică s-a desprins în două discipline fundamentale: macroeconomică şi microeconomică.

Macroeconomia vizează în principal analiza calitativă a mecanismului de funcţionare a economiei naţionale, a corelaţiei dintre variabilele macroeconomice, punând accent deosebit pe aspectele de măsurare a influenţelor directe şi indirecte dintre acestea în vederea fundamentări ştiinţifice a deciziilor de politica macroeconomică. Macroeconomia ne oferă posibilitatea cunoaşterii comportamentului economic în perioadele de avânt şi recesiune, a consumului şi investiţiilor, a performanţelor economice, dinamicii producţiei de bunuri materiale şi servicii, a ratelor profitului şi dobânzii, a ratei inflaţiei şi şomajului, apoliticii fiscale şi monetare, a balanţei de plăţi, si a stocului de bani, a bugetului de stat, a datoriei publice, a echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic în general. Macroeconomia abordează probleme de modelare economică a echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic static şi dinamic pe termen scurt, mediu şi lung.

Macroeconomia se ocupă aşadar, cu studiul structurii, funcţionalităţii şi comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naţionale în strânsă conexiune cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător în scopul determinării volumului total de bunuri şi servicii şi a tuturor variabilelor care-l influenţează. Această ştiinţă reduce detaliile complicate ale economiei la elementele esenţiale ce pot fi controlate , elemente privite în strânsă legătură cu munca, cu proprietatea şi cu pieţele bunurilor.

CAPITOLUL V. SISTEMUL INFORMAŢIONAL AL ACTIVITĂŢII PREVIZIONALE

5.1. Conţinutul şi principale cerinţe ale sistemului informaţional al activităţii previzionale

Sistemul informaţional al activităţii previzionale cuprinde ansamblul activităţilor de culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare şi stocare a informaţiei realizată de personal care folosesc procedee, metode, mijloace şi tehnici pentru furnizare în timp optim a informaţiilor necesare şi suficiente pentru desfăşurarea activităţii previzionale la toate verigile economiei naţionale

Elementul principal al sistemului informaţional îl constituie sistemul de indicatori. Celelalte componente: prestatorii de informaţii, fluxurile informaţionale, mijloacele tehnice de transmitere prelucrare şi stocare a informaţiilor sunt elemente ajutătoare.

Prin sistemul de indicatori se cercetează la toate nivelurile organizatorice fenomenele şi procesele economico-sociale sub raport: cantitativ, calitativ, al structurii şi dinamici lor şi factori care îi influenţează.

Sistemul informaţional al activităţii previzionale îndeplineşte următoarele obiective principale:

- asigurarea informaţiilor necesare şi suficiente pe toate treptele organizatorice; - asigurarea calităţii informaţiei prelucrate şi valorificate în sistem; - reducerea timpului de răspuns al sistemului informaţional pentru creşterea gradului de

operativitate al activităţii previzionale; - creşterea eficienţei sistemului informaţional inclusiv prin realizarea şi exploatarea lui

cu cheltuieli minime. Optimizarea sistemului informaţionale constă în găsirea celui mai bun compromis între

cantitatea de informaţii economico-sociale pe care o asigură cu sistem şi cheltuielile de creare şi exploatare a sistemului respectiv.

5.2. Sistemul de indicatori utilizaţi în activitatea previzională

Indicatorul economic, reprezintă expresia numerică a laturii cantitative a fenomenelor economice, în strânsă legătură cu conţinutul material al acestora, în condiţii concrete de timp şi loc. Calcularea diferiţilor indicatori economici constituie unul din principalele procedee folosite în analiza fenomenelor şi proceselor economice. Orice indicator economic reflectă un fenomen sau proces economic care poate fi exprimat numeric şi care arată, într-o perioadă dată, nivelul, dinamica şi structura acestora, precum şi factori care au influenţe asupra lor. Fiecare indicator are o anumită formă de exprimare, în funcţie de fenomenul la care se referă: în mărimi absolute, în mărimi relative, sub formă de mărimi medii sau de indici.

Fenomenele şi procesele economice sunt rezultatul unui mare număr de factori principali şi secundari, esenţiali şi neesenţiali, uni factori se pretează la cuantificare riguroasă, alţii nu pot fi exprimaţi numeric(sau cantitativ), sau pot fi măsuraţi cu aproximaţie. Este cunoscut faptul că asupra fenomenelor social-economice acţionează, alături de factorii determinanţi pentru dependenţa cercetată, numeroşi factori accidentali, a căror influenţă poate însuşiri diferite observaţii făcute. Din acest motiv, dependenta nu se manifestă, în fiecare caz în parte, în acelaşi fel, aşa cum se întâmplă în natură şi societate, ci numai în general şi în medie într-un mare număr de cazuri.

Stabilirea influenţei factorilor, ca treaptă de cunoaştere, constituie unitatea două laturi: a) determinarea sistemului de legături între diferite părţi sau diferiţi factori care

influenţează dezvoltarea fenomenelor şi proceselor economice. b) Măsurarea acţiunii fiecărui factor sau element asupra fenomenului analizat.

Cuantificarea factorilor de influenţă a fenomenelor economice au o deosebită importanţă pentru

activitatea de previziune. Schematic aceasta este redată in figura de mai jos:

Fig. Cuantificarea factorilor de influenţă a fenomenelor economice.

Stabilirea mărimii influenţelor factorilor care au acţionat asupra dezvoltării unui fenomen şi asupra rezultatelor obţinute, are menirea de a da, în final, mărime şi sens legăturilor cauzale, de a reliefa factorii cu acţiune mai importantă şi de a aprecia măsura în care au fost mobilizate rezervele interne şi posibilităţile existente pentru perfecţionarea activităţii în viitor.

Analizele previzionale examinează mai multe variante, de aceea sistemul de indicatori capătă o însemnătate deosebită.

Sistemul de indicatori îndeplineşte următoarele funcţii: a) funcţia de reflectare cât mai fidelă a activităţii economico sociale previzionate;b) funcţia de măsurare riguroasă a fenomenelor şi proceselor economico-socialec) funcţia de corelare a tuturor laturilor procesului de producţie, repartiţie, schimb şi

consum in vederea asigurării unor echilibre naturale, financiare, monetare şi valutare ale dezvoltării economico-sociale.

d) Funcţia de stimulare a tuturor agenţilor economici la realizarea obiectivelor politice, economice promovate de Guvern, la creşterea calităţii şi eficienţei activităţii desfăşurate.

Criteriul

Previzibil Posibilitatea de prevedere

Imprevizibilul

Exogeni (externi) Originea acţiuni Endogen

(interni)

Obiectivi Caracterul lor Subiectivi

Cantitativ Raport cauzal Calitativ

Simpli (omogeni)

Complexitatea lor Compuşi (eterogeni)

Permanenţi(continui)

Durata acţiuni Intermitenţi Periodici

Întâmplători

Direcţi Modul de acţiune Indirecţi

Economici ai producţiei

Natura lor Social economici

Cuantificabil Posibilitatea manifestării lor

Necuantificabili

e) Funcţia de control asupra desfăşurări activităţii economice şi sociale. Pentru a-şi îndeplini menirea de instrument al cunoaşteri realităţii economico-sociale,

indicatori din sistemul de indicatori ai activităţii previzionale trebuie să răspundă unor cerinţe impuse de practica activităţii economice desfăşurate de agenţii economici.

Pe baza informaţiilor privind potenţialul economic şi rezultatele obţinute în activitatea economică să se poată aprecia eficienţa utilizării potenţialului economic, a resurselor locale ocupate şi folosite.

Indicatori şi unităţi de măsurăIndicatorul este o caracteristică sau însuşire (proprietate) exprimată numeric a unei

categorii economice sau sociale, bine definită în timp şi spaţiu. Fenomenul economic este complex şi diferit de măsurat în primul rând pentru că el se

manifestă la nivel macroeconomic, mezoeconomic şi microeconomic, în anumite situaţii, acelaşi fenomen economic are particularităţi de care trebuie ţinut seama în procesul analizei economice, al alegerii mijloacelor şi metodelor de măsurare economică.

În al doilea rând indiferent de nivelul de agregare fenomenul economic în funcţie de nevoile analizei trebuie exprimat în unităţi de măsură.

Măsurarea economico-statistico-matematică, capabilă să oglindească latura cantitativă şi calitativă îndeosebi pentru analiza fenomenelor complexe, multifuncţionale foloseşte indicatori exprimaţi în alte unităţi de măsură:

- mărimi relative; - mărimi medii;- indici ;- coeficienţi de variaţie ;- coeficienţi de concentrare ;- coeficienţi de corelaţie şi regresie ;- coeficienţi de elasticitate.

Cu ajutorul acestor indicatori se reliefează caracteristici ale însuşirilor care ţin de esenţa fenomenului cercetat, nivelul, structura, tendinţe dinamice ale fenomenului cercetat, relaţiile de interdependenţă şi conversie dintre acest fenomen şi alte fenomene.

În prima categorie sunt cuprinşi: indicatori sociali care exprimă şi fundamentează obiectivele finale ale dezvoltării vizând ridicarea bunăstării sociale şi indicatori economici care au menirea de a defini şi a dimensiona cele mai eficiente căi şi mijloace pentru realizarea obiectivelor sociale. Criteriul de clasificare Indicatori 1.După funcţia în elaborarea previziunilor - Indicatori sociali

- Indicatori economici 2. După locul pe care îl ocupă în procesul reproducţiei

- indicatori ai resurselor primare - indicatori ai producţiei - indicatori ai repartiţiei - indicatori ai schimbului - indicatori ai consumului final - indicatori ai comerţului exterior şi ai cooperării economice internaţionale - indicatori ai rezultatelor finale ale reproducţiei

3. După natura şi conţinutul obiectivelor pe care le exprimă.

- indicatori cantitativi (de volum) - indicatori calitativi - indicatori economici sintetici - indicatori tehnico-economici - indicatori ai înzestrării tehnice a producţiei- indicatori ai folosiri mijloacelor de producţie

- indicatori ai calităţii produselor4. După unităţile de măsură în care se exprimă

- indicatori în expresie naturală - indicatori în expresie bancară- indicatori ai forţei de muncă

5. După fluctuaţiile ciclice - indicatori reprezentativi - nivelul producţiei de - plăţile bancare sau obiectele bancare - volumul transporturilor pe caile ferate - producţia de energie electrică- alţi indicatori - producţia de hârtie de ambalaj, automobile etc.-indicatori complecşi - numărul angajaţilor în fabrici - indicele plăţilor pentru forţa de muncă - indicele producţiei industriale - PNB în preţuri constante- indicatori generali - indicele activităţii de afaceri - indicatorii statistici pentru schimbările ciclice – de avertizare, de coincidenţă şi de întârziere

Clasificarea indicatorilor economici

CAPITOLUL VI. METODE ŞI MODELE DE PREVIZIUNE

Metodologia de previzionareAnticiparea evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice pe baza analizei

ştiinţifice a realităţilor dezvoltării economico-sociale şi a estimării rezultatelor ce se preconizează prin politica economică promovată într-o anumită perioadă, au o deosebită importanţă pentru cunoaşterea vieţii economice şi sociale. Fundamentarea ştiinţifică a deciziei constituie rezultatul utilizării unor metode logice şi viguros exacte care să permită stabilirea unor variante de decizie cât mai eficiente.

Modalitatea de previziune reprezintă o modalitate, un procedeu sau un ansamblu de procedee cu ajutorul cărora realizăm cercetarea, analiza, cunoaşterea şi descrierea realităţii obiective în scopul anticipării, iniţierii şi organizării unei acţiuni viitoare pe bază de criterii de eficienţă. Metoda are un caracter activ întrucât nu se referă la cunoaştere în mod pasiv, a realităţii, ci evidenţiază cele mai bune căi de urmat, formulează orientări practice la modul cum trebuie procedat. Tehnicile reprezintă instrumentele utilizate în activitatea de cercetare şi cunoaştere, ele fiind componente auxiliare ale metodei.

Totalitatea metodelor folosite în previziune formează metodologia de previziune. O metodologie ştiinţifică asigură transformarea activităţii de previziune într-un demers ştiinţific capabil să determine obţinerea unor rezultate dorite. Ea demarcă studiul neştiinţific de cel ştiinţific al viitorului.

Metodologia de previziune implică creşterea unui sistem informaţional care să-i furnizeze informaţiile necesare, suficiente şi de calitate capabile să reflecte în mod obiectiv întreaga activitate economico socială previzionată.

Veridicitatea şi exactitatea previziunii economice depind şi de luarea în considerare a tuturor elementelor care structurează evoluţia fenomenelor şi proceselor economice, de folosirea unor principii, metode şi tehnici ştiinţifice.

Metodologia de previzionare ca urmare a creşterii complexităţii vieţii economico-sociale, cunoaşte un permanent proces de perfecţionare pe măsura evoluţiei disciplinei, a celorlalte ştiinţe şi a experienţei practice.

6.1. Metode fundamentale de previziune

În elaborarea previziunii economico-sociale un loc fundamental îl ocupă metoda analizei şi sintezei şi cea a interpretării sistematice.

Metoda analizei şi sintezei:Analiza fenomenelor economice constă în:- observarea fenomenelor şi proceselor economice;- descompunerea acestora în părţile lor componente şi studierea fiecăreia

separat;- comensurarea acţiunii fiecărui factor;- determinarea sistemului de legături cauzale care există între aceşti factori ;- gruparea fenomenelor şi proceselor ce acţionează în economia naţională;- compararea cu alte fenomene şi procese similare din ţară şi din economia

mondială;- stabilirea concluziilor, a măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea

obiectivelor propuse. În analiză se utilizează pe scară largă abstracţia ştiinţifică cu ajutorul calculelor economico-matematice.

Se experimentează măsurile propuse la o scară redusă şi pe o durată limitată pentru a se vedea efectele ce se vor produce şi pentru a se înlătura unele consecinţe nefavorabile după care se generalizează măsurile propuse.

Sinteza constă în recompunerea întregului din elemente analizate, obţinându-se prin generalizarea aspectelor particulare, analitice, simple ale activităţii, aspectele generale, agregate, complexe ale acestei activităţi.

Metoda interpretării sistematice

Metoda porneşte de la ideea de sistem, de prezentare ordonată a unei mulţimi de elemente. Sistemul ca ansamblu de elemente ordonate şi interconectate are o anumită structură şi funcţionalitate.

Ansamblul elementelor componente ale sistemului determinate calitativ de părţile sale componente, iar acestea se mişcă şi se transformă în funcţie de întreg. Există deci o relaţie de intercondiţionare de la parte la întreg şi invers.

Interpretarea sistemică a organismului economico-social permite elaborarea de strategii fundamentale bazate pe criteriul optimului economico-social. În acest scop analiza sistematică a organismului economico-social apelează la procese informaţionale (culegerea, transmiterea, prelucrarea, clarificarea şi stocarea informaţiilor) şi la procese decizionale (alegerea unei variante dintr-o multitudine de variante posibile.

Folosirea metodei interpretării sistematice în previziune reprezintă o necesitate determinată de caracterul de sistem al organismului economico-social şi de necesitatea orientării acestuia în direcţia dorită.

6.2. Metode de estimare a trenduluiSeriile de timp cuprind trei elemente: trendul, variaţiile ciclice şi un reziduu neimportant – fluctuaţiile aleatoare. Importanţa celor trei componente depinde de mărimea perioadei de timp pentru care se face previziunea.

La previziunile pe termen scurt trendul şi componenta ciclică sunt de mică importanţă, pe termen lung trendul ocupă locul principal, iar celelalte două au o importanţă relativ minoră.

O altă compunere a fenomenelor studiate se realizează prin agregarea a patru componente:

- Trendul (T), care reprezintă evoluţia pe termen lung a variabilei stabilite;- componenta ciclică (C) este greu de definit şi este dificil de separat de prima

componentă: s-a convenit că durata de studiu a mişcării periodice de lungime P trebuie să fie egală cu cel puţin 2P pentru o analiză corectă;

- componenta sezonieră (S) este periodică, dar această caracteristică este în funcţie de mediu de pildă influenţa anotimpurilor asupra consumului lunar de energie electrică, vânzările de îmbrăcăminte etc., ceea ce imprimă acestei componente un caracter ciclic

- componenta reziduală (E), ia în considerare multiplele influenţe exterioare, care nu au o influenţă mare asupra seriei.

Agregarea acestor componente se realizează fie prin instrumentele lor T+C+S+E sau prin înmulţirea lor TCSE .

Din aceste patru componente atenţia se îndreaptă mai ales spre studiul trendului şi componenta sezonieră.

Alegerea şi estimarea unei curbeÎn determinarea trendului cea mai dificilă problemă este alegerea tipului de funcţie

şi estimarea parametrilorDintre funcţiile cele mai utilizate sunt:- funcţia liniară - funcţia exponenţială - funcţia parabolică - funcţia exponenţială modificată - funcţia Gompertz cu

- funcţie logistică cu sau

Pentru determinarea parametrilor funcţiei selectate se aplică de regulă metoda celor mai mici pătrate care constă în minimizarea sumei pătratelor diferenţelor între seria de date statistice şi seria de date ajustate.

6.3. Metode de extrapolare analiticăExtrapolarea este o metodă statistico-matematică de previziune şi prognoză

folosită în studiul evoluţiei în timp a unor fenomene pe baza analizei seriilor dinamice care constă în proiectarea ritmurilor de creştere dintr-o anumită perioadă trecută pentru perioadă viitoare. În consecinţă, în cadrul acestei metode viitorul apare ca o prelungire a evoluţiei constante în trecut. Se presupune că în evoluţia fenomenului analizat nu vor apare noutăţi fundamentale care să modifice structura dezvoltării precedente. În aceste condiţii extrapolarea este recomandată în previzionarea fenomenelor care îşi menţin ritmul şi direcţia de dezvoltare o perioadă mai mare de timp. Metoda oferă o imagine orientativă asupra viitorului şi de aceea ea trebuie însoţită şi de alte metode. La efectuarea unei extrapolări se are în vedere următoarele etape:

- analiza seriilor dinamice pe perioada expirată;- identificarea factorilor obiectiv şi al caracterului lor constant sau variabil;- stabilirea tendinţei obiective de dezvoltare a fenomenului studiat;- aprecierea rolului seriei pentru perioadele următoare.Din punctul de vedere al construcţiei tehnice există două procedee de extrapolare:

- procedeul mecanic – în care extrapolarea se face pe baza calculului şi analizei sporului mediu şi al indicelui mediu de creştere prelungind în viitor tendinţele manifestate în trecut şi extrapolarea euristică în care pornindu-se de analiza perioadei trecute se introduc anumite corecturi de curbă de evoluţie viitoare a fenomenului în funcţie de modificările previzibile ce pot apare sau de opţiuni ale factorului de decizie.

- procedeul analitic. Extrapolarea porneşte de la o serie de valori ale seriei dinamice care sunt prelucrate în cadrul analizei seriei dinamice şi se estimează comportarea ulterioară a fenomenului respectiv. Se bazează pe teoria predicţiei în cadrul seriilor dinamice (un şir de date care se obţin prin observarea în diferite momente succesive a caracteristicilor cantitative ale unei unităţi observate).

Extrapolarea analitică se realizează cu ajutorul sporului mediu anual, fenomenologică şi cu ajutorul curbei înfăşurate.

Extrapolarea fenomenologică porneşte de la o serie de caracteristici globale ale fenomenului desprinse din analiza esenţei sale bazată pe legături logice şi ipoteze privitoare la structura sa de ansamblu.

Analizele foloseşte metode empirice sau rezultatele deja obţinute în domeniul analizat. Metoda are în vedere identificarea unor legi de variaţie a fenomenului previzionate şi descrierea evoluţiei lui pe baza acestor legi.

Extrapolarea propriu-zisă cuprinde: - previzionarea valorilor parametrilor care intervin în expresia analitică a curbei

care descrie fenomenul, fapt ce se poate realiza cu metode economico-matematice prin raţionamente sau analogii

- raportarea nivelului actual al fenomenului la graficul respectiv şi identificarea pe curbă a valorii corespunzătoare prezentului;

- determinarea cu ajutorul curbei a valorilor pentru momentele viitoare, utilizând eventual corecţii.

Metoda oferă o imagine de ansamblu asupra stării şi evoluţiei fenomenului dat, care trebuie precizată, cercetată şi fundamentată cu ajutorul altor metode.

Metoda interpolării În practica de previziune se utilizează şi metoda interpolării seriilor dinamice. Ea

constă în determinarea unor mărimi intermediare din interiorul unei serii de date, de ex: găsirea valorilor intermediare între anul considerat de bază şi anul fiscal de previziune.

Pentru interpolarea seriilor de date se folosesc de obicei două procedee:a) interpolarea cu ajutorul sporului mediu absolut

b) Interpolarea pe baza ritmurilor medii care constă în stabilirea ritmului mediu anual al perioadei previzionate

6.4. Elaborarea strategiilor pe termen lung cu ajutorul analizei multicriteriale

Cercetările operaţionale oferă noi elemente în planificarea pe termen lung, apar noi algoritmi de optimizare pentru analiza aspectelor calitative ale problemelor; programarea de multiobiective care se ocupă de evaluarea variantelor în funcţie de scopuri conflictuale, analiza multicriterială care oferă mai multe metode pentru ordonarea unor variante pe scară crescătoare sau descrescătoare.

Strategii şi scenariiÎn prezent viitorul şi judecarea strategiilor pe termen lung se realizează tot mai

frecvent prin intermediul unui număr de scenarii.Se identifică factorii care afectează dezvoltarea economică, politică şi zonală

până la orizontul de timp predominant şi care sunt peste posibilitatea de control a

factorilor de decizie. Deoarece aceşti factori sunt în mare parte sunt interconectaţi, slab dezvoltările ipotetice viitoare pot fi adunate într-un număr mic de scenarii curente:

-un scenariu cu caracter de evoluţie (trend) care trebuie urmat şi în care dezvoltarea curentă trebuie continuată fără întrerupere;

-un scenariu cu caracter optimist unde dezvoltarea trebuie continuată intr-o direcţie superioară;

-un scenariu pesimist cu o evoluţie mai slabă sau cu o direcţie inferioară dezvoltării actuale;

Pentru a formula o concluzie mai puţin subiectivă trebuie folosite metode matematice.

În cadrul unui scenariu, analiza multicriterială poate fi folosită pentru evaluarea strategiei care se află sub influenţa unor puncte de vedere sau criterii conflictuale.

Combinarea rezultatelor cu ajutorul unor scenarii poate conduce la alegerea înfinal a unei strategii. Metode de comparare a perechilor

Aceasta metodă constă în evaluarea variantelor A1.....An după un criteriu C1...Cn şi se desfăşoară într-un număr mare de paşi mici.

Experimentul de bază este compararea a doua variante - aşa numiţii stimuli – de către un singur decident căruia i se cer să-şi exprime preferinţa pentru una din două.Se realizează mai multe niveluri de decizie.

La primul nivel de decizie, decidentul compară toate perechile de criterii; informaţia obţinută permite să calculăm ponderea subiectivă a criteriului Ci, i =1,..,m.

La nivelul al doilea de decizie, decidentul compară (aproape ) ,fiecare pereche de variante, după fiecare criteriu, acest experiment furnizează ponderile(impactele)subiective a ij, i = 1,...,m, j = 1,...,n ale variantelor în funcţie de c riteriile respective.

Decidentul, în final, poate alege una din următoarele exprimări graduale:-indiferenţă; -preferinţă slabă; -preferinţă puternică; -preferinţă foarte puternică;-preferinţă foarte puternică (dominantă) sau un prag între două gradaţii

adiacente dacă se ezită între aceste preferinţe. Decidentului pot să nu-i fie prezentate toate variantele posibile de perechi pentru a stabili ponderile criteriului, dar pentru a reduce inconsistenţa inerentă a judecăţii umane este de dorit ca decidentul să judece mai multe perechi posibile.

Probabilităţile scenariuluiDin punct de vedere metodologic, se observă că performanţele strategiilor

nu depind de fapt de scenarii, ci de probabilităţile subiective ale acestuia. De aceea, aceste probabilităţi trebuie determinate prin metode matematice.

Metode curente uzuale utilizate în previziuneEconomia de piaţă nu exclude ci, dimpotrivă, implică realizarea şi păstrarea

unor echilibre la nivelul ramurilor şi agenţilor economici şi dezvoltarea în condiţiile de eficienţă cât mai ridicate.

În aceste condiţii, comensurarea eforturilor pentru obţinerea unor anumite efecte, deci definirea şi păstrarea unor anumite echilibre între cheltuielile făcute şi rezultatele obţinute, deci balanţele sunt utilizate de agenţii economici sau de factorii de decizie la nivel macroeconomic ca metodă de lucru.

Metoda normării

Metoda normării este principala metodă utilizată în numărarea eforturilor umane, materiale şi financiare pe care le face un agent economic sau întreaga societate pentru obţinerea unui efect determinant.

Elaborarea unui plan economic eficient necesită existenţa unor norme de muncă vie, de materii prime, materiale, combustibil şi energie.

Normarea reprezintă determinarea cantităţii de muncă vie şi materializată care urmează a fi cheltuită în perioada de previziune în conformitate cu obiectivele stabilite, cu tehnica utilizată, cu resursele de muncă disponibile în acea perioadă.

Rezultă că: avem norme de muncă, norme de utilizare a mijloacelor de muncă şi norme de consum de obiecte ale muncii. Normele exprimă limitele maxime admisibile a fi utilizate în perioada de previziune.

Metoda balanţelorInstrumentul principal cu ajutorul căruia se realizează echilibrele de la cele

ale individului - între venituri şi cheltuieli - ale agentului economic - între investiţie şi profit şi până la echilibrele macroeconomice, îl constituie balanţa.

Balanţele sunt utilizate în realizarea unor echilibre a unor proporţii între resurse şi necesităţi, între venituri şi cheltuieli, între producţie şi consum, între cerere şi ofertă. J.K. Galbraith a definit ştiinţa economică ca fiind "ştiinţa care studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare care au întrebuinţări alternative".Balanţele oferă posibilitatea ca fiecare capitol şi indicator de plan sau de programare să fie fundamentat în corelaţie cu celelalte capitole şi indicatori ai planului, utilizându-se în mod evident soluţiile oferite de alte metode de previziune.

Balanţele au două părţi: resursele sau posibilităţile agentului economic, ale ramurii sau ale economiei naţionale, necesităţile sau cerinţele, respectiv propunerea de repartizare a resurselor.

De regulă, balanţele trebuie să fie echilibrate, adică necesităţile să fie acoperite cu resurse. Balanţele materiale sunt instrumente care permit fundamentarea echilibrelor materiale, corelarea necesităţilor cu resursele de materii prime, materiale, combustibil şi energie, produse sau grupe de produse etc.

Schema generală a unei balanţe materialeElaborarea oricărei balanţe trebuie să înceapă cu determinarea necesităţilor, ca

volum şi structură după care se trece la asigurarea resurselor şi se încheie cu activitatea de echilibrare a balanţei.

Necesarul pentru activitatea de producţie şi exploatare se calculează folosind metoda normării, în sensul că se înmulţeşte producţia în unităţi fizice a unui produs cu norma de consum din materialul a cărei balanţă o elaborăm (necesarul de metal pentru producerea a 1000 autoturisme este de 700 t cu 0,7 t/autoturism).

În prima etapă balanţele sunt deficitare, necesarul depăşeşte resursele; sunt şi cazuri când ele sunt excedentare. Indiferent de situaţie, urmează acţiunea de echilibrare a balanţei, ceea ce presupune reanalizarea posturilor la necesităţi şi resurse în corelaţie cu alte balanţe şi potrivit criteriilor de eficienţă.

O balanţă deficitară este echilibrată pe următoarele căi: -micşorarea necesităţilor: prin eventuala reducere a normelor de consum care

trebuie să aibă la bază reproiectarea produselor, îmbunătăţirea tehnologiilor de fabricaţie, utilizarea înlocuitorilor , utilizarea unor materii prime de calitate superioară, reducerea stocului la sfârşitul perioadei de plan prin îmbunătăţirea aprovizionării tehnico-materiale.

-creşterea resurselor prin: sporirea producţiei, prin folosirea mai bună a capacităţilor existente, crearea de noi capacităţi şi creşterea importului.

Balanţa excedentară se echilibrează prin creşterea producţiei în ramurile consumatoare ale produsului respectiv dacă creşterea este justificată.

Sistemul de balanţe materiale valorice şi de muncă sau balanţele de mare sinteză deşi au o funcţie foarte importantă în previzionarea macroeconomică, nu mai corespunde pe deplin cerinţelor actuale de fundamentare a previziunilor întrucât ele au un caracter mare de agregare, ceea ce afectează coerenţa, conţinutul balanţelor materiale la nivel central.

CAPITOLUL VII. METODE FOLOSITE ÎN PREVIZIUNEA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE, DEZVOLTĂRII TEHNOLOGICE SI INTRODUCERII PROGRESULUI TEHNIC.

Dezvoltarea economică s-a realizat în timp, pe cale extensivă şi intensivă. Dezvoltarea extensivă presupune atragerea unor cantităţi sporite de factori de producţie. Dezvoltarea intensivă se realizează prin valorificarea superioară a resurselor, prin promovarea progresului tehnic. Într-o perioadă sau alta factorii cantitativi s-au împletit cu cei calitativi într-o anumită ramură în dezvoltarea ţărilor rămase în urmă, cât şi în cele avansate .

Cercetarea ştiinţifică reprezintă activitatea desfăşurată pentru lărgirea cunoaşterii umane printr-o muncă sistematică, teoretică şi experimentală, orientată într- un anumit scop. Ea este grupată în:

1.Cercetarea fundamentală - urmăreşte dezvoltarea cunoaşterii în domeniile principale ale realităţii, descoperirea de noi legi şi principii care guvernează viaţa în ansamblul ei. Cercetarea fundamentală este de două feluri: pură şi orientată.Cercetarea fundamentală pură urmăreşte nevoile de dezvoltare a ştiinţei impuse de logica internă a acesteia.Cercetarea fundamentală orientată predomină intenţia aplicabilităţii într-o perspectivă incertă.

2.Cercetarea orientată aplicativă reprezintă activitatea desfăşurată în scopul sporirii cunoştinţelor într-un anumit domeniu şi are drept scop satisfacerea unor nevoi concrete ale producţiei şi societăţii într-o perspectivă apropiată sau imediată. Se bazează în principiu pe valorificarea rezultatelor cercetării fundamentale.3. Dezvoltarea tehnologică este activitatea de continuare a cercetării ştiinţifice şi a cunoştinţelor empirice în scopul de a obţine noi materiale, produse, metode şi procedee sau de a le perfecţiona pe cele existente

Progresul tehnic reprezintă totalitatea realizărilor prin care o întreprindere sau economia naţională în ansamblu său devine mai eficientă. Aceasta poate să rezulte din mici ameliorări în procesul muncii ca: îmbunătăţirea transportului, aprovizionări ritmice, circulaţia bunurilor în fluxul productiv etc. sau din schimbări profunde şi ample ca: descoperirea şi aplicarea de idei ştiinţifice noi, perfecţionarea tehnicii, tehnologiilor şi a produselor, utilizarea unor noi surse de energie etc.

Este necesară dimensionarea factorului timp în calculele de eficienţă economică a extinderii progresului tehnic. Pe de o parte trebuie luat în considerare timpul ca factor multiplicator al efectelor progresului tehnic pe durata de viaţă scontată, iar pe de altă parte progresul tehnic ca factor esenţial al economisirii muncii sociale, pentru creşterea cantităţii de produse obţinută în unitatea de timp, prin îmbunătăţirea calitativă a produselor şi deci creşterea competitivităţii pe plan intern şi la export, prin scăderea costurilor de producţie, pe

unitatea de produs. De asemena este de remarcat că extinderea progresului tehnic conduce la obţinerea aceloraşi efecte scontate într-un interval de timp redus faţă de soluţiile iniţiale.

Progresul tehnic a determinat transformarea cercetării ştiinţifice într-o activitate sistematică şi permanentă cu un cadru organizatoric şi juridic specific. Cercetarea ştiinţifică începe cu documentarea şi se încheie cu utilizarea efectivă a rezultatelor obţinute. De o deosebită însemnătate este scurtarea acestui interval pentru a obţine rezultate şi eficienţă maxime.

7.1. Activitatea previzională în domeniul cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic

Previziunile referitoare la cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi

promovarea progresului tehnic - planuri, prognoze programe constituie elementul de fundamentare a tuturor celorlalte previziuni ce se elaborează în economia naţională.

Fundamentarea previziunilor în acest domeniu înseamnă stabilirea obiectivelor şi a implicaţiilor economice şi sociale ale acestei activităţi.

Indicatorii de bază ai activităţii de cercetare-dezvoltare sunt: numărul de descoperiri ştiinţifice, numărul de brevete, de invenţii sau alte titluri de proprietate intelectuală, numărul de publicaţii de specialitate (cărţi, articole etc.), numărul de citări în literatura de specialitate etc.

Programele de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică se elaborează pe ramuri şi domenii de activitate, cuprinzând obiectivele şi termenele de realizare, executanţi şi beneficiari, eforturile şi sursele financiare, efectele scontate, eficienţa economică. Se elaborează programe prioritare pentru protecţia mediului înconjurător, resurse energetice şi de materii prime, dezvoltarea tehnologică, informatizare etc.

7.2. Progresul tehnic în condiţiile economiei de piaţă

Reglarea economică a progresului tehnic o face piaţa sub două aspecte principale: unul determină accelerarea care se materializează în reducerea timpului de la iniţierea unei cercetări până la finalizarea ei şi introducerea în producţie a rezultatelor obţinute, iar celălalt validează sau invalidează rezultatele cercetării în sensul că pe de-o parte verifică eficienţa prin randamentele naturii ideii ştiinţifice şi tehnologice, iar pe de altă parte cheltuielile făcute în acest sens. Sunt înlăturaţi sau marginalizaţi, cei care nu pot face faţă cheltuielilor pentru activitatea de cercetare sau îi determină să-şi unească eforturile, să coopereze în reducerea cheltuielilor respective pentru a nu fi eliminaţi.

Costurile tot mai ridicate ale cercetării, riscurile asumate (se pot obţine sau nu rezultatele scontate); perioada îndelungată de timp, au determinat statul să fie principalul investitor în acest domeniu.

Progresul tehnic are o însemnătate deosebită în economia modernă, fiind factorul hotărâtor care contribuie la utilizarea raţională a resurselor materiale si umane. E1 asigură perfecţionarea factorilor de producţie, tehnologiilor de fabricaţie, formelor de organizare a producţiei, de înnoire a produselor. Progresul tehnic este o forţă motrice a creşterii economice, asigurând progresul economic şi pe cel social.

Ca urmare, modelele creşterii economice au evoluat de la cele simple bazate pe funcţiile de producţie şi combinarea factorilor de producţie, spre cele mai complexe, agregate care iau în consideraţie progresul tehnic. Creşterea rolului ştiinţei, tehnologiei şi progresului tehnic în societatea industrial-tehnologică, impune elaborarea unui sistem de programe prioritare pentru dezvoltarea cercetării ştiinţifice, dezvoltarea tehnologică şi introducerea progresului tehnic.

Cercetarea economică a evidenţiat trei tipuri de progres tehnic corespunzătoare nivelului de dezvoltare atins într-o economie :

- progresul tehnic extensiv, - progresul tehnic intensiv - progresul tehnic neutruÎn literatura de specialitate este abordată şi noţiunea de progres autonom care

asigură creşterea produsului final în condiţiile în care cantitatea resurselor atrase nu se modifică şi progres tehnic indus, prin care se înţelege progresul tehnic, cauză şi efect al creşterii economice.

Eficienţa economică a progresului tehnic poate fi exprimată ca raport între cheltuieli şi efectele lor utile.

Analiza eficienţei progresului tehnic are în vedere consecinţele acestuia asupra dinamicii factorilor de producţie: maximizarea rezultatelor obţinute; minimizarea eforturilor care se fac pentru obţinerea unităţii de efect.

La nivel macroeconomic, eficienţa progresului tehnic se cuantifică cu ajutorul funcţiilor de producţie. După cum se cunoaşte, funcţiile de producţie reprezintă legătura dintre rezultatul unei activităţi de producţie şi factorii care o determină.

Ţinând seama de dualitatea eficienţei progresului tehnic se poate enunţa:- pentru un volum de producţie dat se alege acea tehnologie care limitează la minim

cantităţile consumate din fiecare factor de producţie;- pentru o combinaţie fixă de factori de producţie se alege acea tehnologie de producţie

care asigură un volum maxim de producţie

Metode de previziune tehnologică

Previziunea pe termen scurt sau pe o perioadă mai mică de cinci ani nu necesită luarea în consideraţie a modificărilor tehnologice; însă previziunea pe termen lung trebuie să ia în considerare influenţa deosebită a modificărilor tehnologice şi a inovaţiilor.

Previziunea tehnologică se află în raport direct cu planificarea pe termen lung ceea ce permite companiilor să identifice declinul actualelor pieţe şi apariţia altora noi, iar guvernul să identifice deficienţele în creşterea sau dezvoltarea societăţii într-o direcţie analizată.

Previziunea tehnologică poate fi definită ca „previziune a caracteristicilor viitoare şi aplicării în viitor a echipamentelor, tehnicilor şi procedeelor tehnologice".

În literatura de specialitate sunt prezentate două moduri de abordare a previziunii tehnologice: explorativă şi normativă. Tehnicile explorative privesc tipul specific de previziune a ceea ce se va întâmpla. Previziunile normative încep cu un obiectiv impus pentru o perioadă următoare şi pornesc de la analiza domeniului sau parametrilor tehnologici care trebuie îmbunătăţiţi. Se analizează cu ce mijloace se vor realiza aceste performanţe şi cu ce costuri şi care vor fi consecinţele, de pildă îmbunătăţirile tehnice ale automobilelor. Înainte de a analiza tehnicile pentru realizarea previziunilor este necesar să identificăm existenţa unei speranţe în a prevedea o inovare sau o dezvoltare tehnologică. În această privinţă există mai multe opinii.

Există păreri care susţin că invenţia prin natura ei este imprevizibilă, deoarece ea se produce datorită unei „sclipiri geniale”. Alţi autori susţin că majoritatea invenţiilor „se produc la momentul potrivit şi că unele persoane cunoscătoare a domeniului, pornind de la o situaţie dată pot prevedea invenţia”.

Literatura de specialitate pune la dispoziţia previziunii tehnologice o multitudine de tehnici. Dintre acestea, cele mai importante sunt metoda curbei de trend şi metoda Delphi.

Aplicarea curbelor de trend nu trebuie să se facă mecanic. Numai examinarea datelor din trecut şi extinderea lor în viitor nu poate corespunde întotdeauna cu realitatea, motiv pentru care sunt folosite şi alte metode.

Metoda Delphi - anchete interactiveAceastă metodă constă, în principiu, în selectarea unui set de probleme şi analizarea

lor de către un grup de experţi care urmează să elaboreze o previziune tehnologică .La întrebarea de tipul: care este probabilitatea amerizării omului pe planeta Marte în

următorii 20 de ani - răspunsul trebuie cuprins între 0 şi 1.După ce toate răspunsurile au fost date organizatorului grupului de experţi, urmează

faza de sintetizare pentru a obţine o dată medie de previziune şi determinarea diferenţelor dintre experţi.

Anul mediu este aşezat la mijlocul listei.La prima fază, previziunea este rezultatul gradării şi aprecierii fiecărui expert în parte,

ea este importantă dar nu permite nici o formă de dezbatere.La faza a doua, experţilor li se prezintă rezultatele primei faze şi sunt întrebaţi dacă

doresc să schimbe punctul de vedere.Este posibil ca un expert să dorească să se apropie de mediană, întrucât se află la distanţă mare de ea.

De remarcat faptul că nimeni nu face presiuni asupra acelor persoane care îşi păstrează punctul de vedere.

Urmează o nouă rundă.Se trimit participanţilor rezultatele celei de-a doua faze, previziunile lor agreate,

revizuite şi sumarul de argumente pentru susţinerea punctelor de vedere extreme şi din nou li se cere revederea previziunii. De asemenea, experţii pot formula argumente suplimentare în menţinerea punctului de vedere personal şi combate argumentele opozante. Aceste secvenţe ale chestionării pot continua la infinit.

Succesul sau insuccesul ei depinde de modul de selecţie a grupului de experţi şi a organizatorului sau de modul de formare a chestionarului; de argumentele prezentate. Din aceste considerente, iniţial se recurge la studiul pilot, de mică dimensiune, înainte de realizarea cercetării pe scară largă. Se impune formularea unor întrebări precise şi clare.

Metoda Brainstorming - metoda dezbaterilor euristice sau a discuţiilor în grup. Este o metodă de stimulare a gândirii colective pentru găsirea de soluţii în perspectivă la problemele ce apar în activitatea economică şi constă în organizarea de reuniuni de experţi din domenii diferite care sunt solicitaţi să lucreze pentru acelaşi obiectiv, soluţia adoptată fiind rezultatul unei activităţi colective, multidisciplinare.

Aceasta metodă are o largă aplicativitate cu precădere în domeniul economic, tehnic, ştiinţific, pentru obţinerea de idei şi căi de rezolvare a unor probleme economice sau tehnice. Ea formulează idei care pot duce la rezolvarea problemelor.

Calea de obţinere a acestora este aceea a stimulării creativităţii în cadrul grupului în condiţiile unei atmosfere permisive, ca urmare a evaluării ideilor emise, deci a eliberării participanţilor de starea de emotivitate şi inhibiţie, de frica de a greşi.

Reuniunile grupurilor de experţi trebuie conduse de un preşedinte care să facă o prezentare clară şi succintă a problemei supuse analizei. Ştiind bine problema respectivă, el are posibilitatea să orienteze discuţiile după voinţa şi priceperea sa în discuţia cerută de obiectiv.

Discuţiile se desfăşoară în mai multe runde şi încep cu dezvoltarea cadrului general al problemei urmând ca din aproape în aproape discuţiile să fie direcţionate spre o problemă concretă, după care au loc şedinţe normale de brainstorming. Desfăşurarea normală a acestora presupune respectarea de către participanţi a următoarelor reguli:

încurajarea discuţiilor libere care să fie concentrate pe aspectele esenţiale ale problemei discutate, să nu se respingă în principiu nici o idee.

Metoda de previziune prin analogieAceasta constă în descoperirea unor situaţii care au avut loc într-o perioadă

anterioară, într-o situaţie diferită, într-o societate diferită sau cu o tehnologie diferită, dar care are multe trăsături comune cu situaţia analizată. Studiul situaţiilor similare al programului şi secvenţelor de evenimente care au avut loc în cazuri anterioare pot conduce la rezultate bune pentru fenomenul studiat ( de exemplu integrarea României în UE se poate realiza cu succes dacă, prin analogie, se iau în considerare etapele parcurse de Spania, Portugalia etc. )

Metoda evenimentelor precursoareDacă promovarea unei inovări într-o tehnologie sau într-o societate este

semnalată frecvent de o inovare similară într-o altă tehnologie sau societate, această observare are valoarea unei previziuni. De regulă, cei care intuiesc şi realizează aceste evenimente precursoare sunt factorii de conducere şi cercetătorii ştiinţifici. Ţinând seama de importanţa acestei metode de previziune, este necesară o cercetare profundă a evenimentelor premergătoare.

Metoda scenariilorPlecând de la o anumită situaţie specifică, cum ar fi observarea prezentului, un scenariu încearcă să stabilească o anumită logică de evenimente care să arate cum va evolua pas cu pas o situaţie sau o stare viitoare. Pe măsură ce apar diferite variante de dezvoltare se creează un set de scenarii diferite.

Scopul acestor scenarii este de a prevedea viitorul şi, cu deosebire, să faciliteze o explorare sistematică a evenimentelor critice într-un interval de timp definit. Pornind de la variante de scenarii, guvernul, statul, firmele pot să-şi elaboreze planul în funcţie de situaţii posibile.

Alegerea celui mai probabil scenariu asigură o bază de comparaţie cu celelalte scenarii, însă planificarea pe termen lung trebuie să ia în consideraţie şi situaţiile cu probabilitate mai mică. Metoda scenariilor are o largă aplicabilitate pentru previziunea tehnologiilor specifice ca: producţia de energie electrică, oferta de apă şi calitatea ei, pentru previziunile în domeniul militar, pentru previziunea economiei naţionale sau a economiei mondiale.

Previziune la nivelul economiei naţionale - pe lângă analiza prin intermediul unei suite de evenimente posibile pentru un segment important al societăţii sau a tehnologiei este necesară studierea corelată ca influenţele reciproce ale acestor evenimente. Prin urmare, după încercarea de a estima aceste conexiuni şi probabilităţile de realizare a lor folosind metoda Delphi, se construiesc scenariile care iau în considerare aceste probabilităţi.

De regulă, scenariile sunt scrise de un singur individ iar, în ultima perioadă, ele reprezintă rezultatul unei echipe care aduce opinii valoroase în diferite domenii.

Metoda arborilor de pertinenţăEste unul din modelele de prognoză des utilizate, mai ales în domeniul tehnologiei, fiind

cunoscută şi sub denumirea de metoda arborilor de posibilităţi; ea constă în elaborarea tuturor variantelor care conduc la atingerea unor obiective dinainte fixate. Acest lucru se realizează pe baza teoriei arborilor de decizie. Metoda arborilor de pertinenţă ia în considerare două tipuri de arbori:a)orizontalib. verticali

Metoda comparaţiilor internaţionale

Comparaţiile în timp şi spaţiu sunt utilizate în întreaga activitate previzională însă împreună cu alte metode de previziune. Această metodă este considerată de sine stătătoare dacă este utilizată în proiecte analogice.

Comparaţiile internaţionale trebuie să se facă între ţări comparabile şi tara care face obiectivul previziunii, luându-se în considerare condiţiile concrete existente în fiecare din aceste ţări la anumite momente, aspecte legate de factorii de decizie etc.

Metoda sondajelor constă în consultarea unor colectivităţi umane de către personal specializat, utilizându-se în acest scop o serie de chestionare. Consultarea colectivităţilor se realizează prin sondaje. Acestea constau în alegerea de eşantioane de persoane reprezentative pentru activitatea supusă analizei.

Pe baza unor date parţiale judicios alese, se pot formula concluzii pentru întreaga colectivitate care vor sta la baza deciziilor de previziune.

CAPITOLUL VIII: PREVIZIUNEA RESURSELOR UMANE Factorul esenţial în dezvoltarea economico-socială a oricărei ţări îl constituie

resursele umane (potenţialul uman) de care dispune aceasta, resurse care constituie totalitatea populaţiei ţării respective la un moment dat.

Resursele umane pot fi considerate ca fiind o variabilă independentă, caz în care pentru analiza macroeconomică vom utiliza indicatorii: numărul şi structura populaţiei totale; numărul şi structura resurselor de muncă; numărul şi structura populaţiei ocupate; mărimea şi structura timpului de lucru. Potenţialul uman ca variabilă independentă, ea poate fi ca variabilă factorială şi în acest caz trebuie realizate corelaţii cu indicatorii de rezultate (producţie, posturi, profit, etc.) şi ca variabilă rezultativă şi în acest caz trebuie realizate corelaţii cu indicatorii de progres tehnic (mecanizare, automatizare, chimizare, etc.). Caracterizarea resurselor de muncă se realizează cu ajutorul Balanţei resurselor de muncă. Aceasta cuprinde următorii indicatori sintetici:

I Rezerve de muncă; II Populaţia ocupată pe ramuriIII Rezerve de muncă: - elevi şi studenţi - militari în termen - alte rezerve (şomeri, casnici, etc.)Între aceşti indicatori există relaţia: I =II+IIIPopulaţia activă (persoane ocupate şi şomeri casnici) cuprinde toate persoanele care

furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii în timpul perioadei de referinţă.

În statistica ONU se recomandă determinarea populaţiei economică-active în două variante:

- populaţia obişnuit activă, în funcţie de participarea la producţia de bunuri şi servicii în decursul unui an;

- populaţia curent activă, în funcţie de participarea la producţia de bunuri şi servicii în decursul unei săptămâni

Modele de estimare a resurselor umane şi a resurselor de muncă Estimarea resurselor umane în cadrul avuţiei naţionale trebuie făcută pentru populaţia

totală şi populaţia ocupată. Estimarea resurselor umane totale.Pentru estimarea resurselor umane totale se iau în considerare următoarele elemente

vectorul populaţiei totale la momentul t şi respectiv la momentul t+1;

populaţia masculină de vârstă i (respectiv feminină de vârstă i) la momentul t

- coeficienţii de fertilitate specifică populaţiei feminine de vârstă i la momentul t calculaţi ca raport între născuţii vii mame de vârstă i la momentul t şi populaţia feminină de vârstă i

- coeficienţii de mortalitate specifică pentru populaţia masculină de vârstă

i (respectiv populaţia feminină de vârstă i ) la momentul t - coeficienţii de imigrare a populaţiei masculine de vârstă i (respectiv populaţia feminină de vârstă i ) la momentul t.

Estimarea resurselor umane la momentul … se poate face după formula:

Dacă de fiecare dată pentru perioada se iau în calcul datele reale din perioada

modelul de estimare dă rezultate foarte aproape de realitate, dacă; în evoluţia populaţiei nu apar fenomene catastrofale de ordin natural sau social.

Estimarea resurselor demoeconomice ocupate. Pentru estimarea resurselor demoeconomice ocupate este necesar să se ţină cont de resursele demoeconomice total de intrările datorate populaţiei casnice atrase şi … de precum şi de ieşirile datorate pensionarilor sau deceselor.

Dacă ţinem cont de notaţiile de mai sus şi mai notăm cu: - coeficienţii de atragere a populaţiei casnice masculine de vârsta i

(respectiv de sex feminin de vârstă i) la momentul t în grupa de populaţiei ocupate;- coeficienţii p pensionarilor populaţiei masculine (respectiv feminine) de

vârstă i în momentul t;- coeficienţii de atragere a absolvenţilor de şcoală, sex masculin de vârsta i

(respectiv de sex feminin de vârstă i) la momentul t în grupa populaţiei ocupate;- resursele demoeconomice la momentul t;

- resursele umane în afara vârstei de muncă;

- populaţia inaptă de muncă, dar în vârstă de muncă;

- resursele umane apte de muncă;

- resursele umane apte neocupate;

- resursele demoeconomice active disponibile;

- resursele demoeconomice active ocupate;

- populaţia elevi, studenţi şi militari în termen.Estimarea resurselor demoeconomice ocupate se poate face în două etape1. se calculează resursele demoeconomice ocupate la momentul t.Estimarea resurselor de muncă în unităţi de timp de muncă.Resursa de timp de muncă este una din principalele resurse ale societăţii care trebuie

cunoscută ca potenţial maxim şi potenţial efectiv.Ca potenţial maxim posibil ea se poate determina cu ajutorul indicatorului „fondul

naţional de timp de muncă posibile care trebuie calculate pentru resursele umane apte de muncă. Fondul de timp trebuie determinat pentru o anumită perioadă de timp de obicei de un an; impune în primul rând estimarea stocului mediu al resurselor umane apte de muncă masculine şi feminine pe aceea perioadă. Dacă notăm:

- resursele umane feminine apte de muncă la începutul şi sfârşitul perioadei;

- resursele umane masculine apte de muncă la începutul şi sfârşitul perioadei respective;

- stocul mediu de resurse umane masculine şi feminine atunci:

şi

Dacă mai notăm: - durata medie a vieţii active a resurselor umane masculine şi respectiv

feminine (care la noi în ţară se apreciază astăzi la 42 ani pentru bărbaţi şi 38 de ani pentru femei), putem aprecia că fondul naţional de timp maxim posibil este: (FNTm)

Întrucât nu toată populaţia aptă de muncă este efectiv încadrată în muncă pentru a deveni o resursă activă în acţiune ce determină mărimea avuţiei naţionale este necesar ca fondul naţional de timp să fie calculat atât pentru resursele disponibile cât şi pentru resursele ocupate.

Dacă notăm cu: - resursele demoeconomice disponibile masculine la începutul şi sfârşitul

perioadei respective - resurse demoeconomice disponibile feminine la începutul şi sfârşitul

perioadei respective în mod similar putem calcula şi ca indicatori medii, iar fondul

naţional de timp corespunzător acestor resurse va fi calculat în mod similar celui

de - fondul naţional de timp disponibil.

Dacă notăm cu - resursele demoeconomice masculine ocupate la începutul şi sfârşitul

perioadei respective- resursele demoeconomice feminine ocupate la începutul şi sfârşitul

perioadei respective, putem calcula şi ca indicatori medii , iar fondul de timp ale

resurselor demoeconomice ocupate va fi calculat în mod similar. Cu ajutorul

acestui indicator se poate aprecia mai corect productivitatea muncii sociale ca raport între venitul naţional şi fondul naţional al resurselor demoeconomice ocupate şi intensitatea umană a producţiei sociale ca raport între fondul naţional de timp al resurselor demoeconomice ocupate şi venitul naţional. Aceşti indicatori se pot calcula şi la nivel de sectoare de activitate, de ramuri şi întreprinderi.

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham – Frois Gilbert, Economie politică, Ed. Economică, Bucureşti;2. Ackoff R., Sasien M., Bazele cercetării operaţionale, Ed. Tehnică, Bucureşti,

1975;3. Andreica Marin, Metode şi modele de planificare, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1988;4. Biji E., Baron T., (coord.), Statistică teoretică şi economică, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991;5. Blaga Ion, Repartizarea teritorială a forţelor de producţie în România, Ed.

Ştiinţifică, Bucureşti, 1974;6. Caracotă Dumutrache, Previziune economică. Elemente de macroeconomie, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;

7. Ceoponea Marin (coord.), Forţa de muncă în repartizarea teritorială a forţelor de producţie - Studiu, Bucureşti, 1972-1975;

8. Coşea Mircea, Jurnal de tranziţie, Ed. Economică, Bucureşti, 1995;9. Danciu G., Arsene Şt., Nicolae V., Rausser V., Planificarea şi prognozarea

dezvoltării economico-sociale, lito. ASE, Bucureşti, 1984;10. Golbraith J.K., Ştiinţa economică şi interesul public, Ed. Politică, Bucureşti,

1982;11. Georgescu Roengen N., Legea entropiei şi programul economic; ed. Politică,

Bucureşti, 1988;12. Jantsch E., Prognoza tehnologică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1982;13. Niculescu Nicolae, Fondurile fixe industriale: structură şi utilizare, Ed. Politică,

Bucureşti, 198814. Niculescu Nicolae, Grecu Iulia, Previziune economică. Concepte şi elemente

fundamentale, Ed. Muntenia, Constanţa, 2005;15. Nicolae Valentin (coord.), Curs de previziune macroeconomică, ASE, Bucureşti,

1993;16. Olteanu Ioniţă, Dootz Rudolf, Dimensiunea optimă a întreprinderilor

industriale, colecţia cartea economică, Bucureşti, 1976;17. Săcuiu I., Baden V., Coroiu R., Curs de matematici. Elemente de teoria

probabilităţilor şi statistică matematică, lito. ASE, Bucureşti, 1981;18. Staicu Florea (coord.), Eficienţa economică a investiţiilor, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995;19. Tövissi L., Ţigănescu E., Analiza economică multisectorială, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976;20. Zaman Gheorghe, Planificarea indicativă şi rigorile pieţei, Tribuna Economică,

nr. 14 / 1990;