18. Efectul prescrip t iei extinctive Disputa doctrinară cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă îşi are

originea în dispoziţiile - contradictorii - ale Codului civil privitoare la acest aspect.Pe de o parte, art. 1091 C.civ. enumera prescripţia printre modurile de stingere a

obligaţiilor civile, ca şi art. 1837, care dispune că "Prescripţia este un mijloc... de a se libera de'o obligaţie", iar pe de altă parte, art. 1890, 1900, 1903, 1904 din Cod se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie. Primele dispoziţii lasă să se înţeleagă că, prin prescripţia extinctivă se stinge obligaţia civilă, şi, pe cale de consecinţă, dreptul subiectiv corelativ, pe când dispoziţiile celelalte au în vedere stingerea acţiunii injustiţie.

Pe baza acestor dispoziţii, anterior decretului nr. 167/1958, soluţia dominantă în doctrină a fost în sensul că, prin prescripţie, se stinge obligaţia civilă şi dreptul subiectiv, putând face obiectul unei plăţi voluntare valabile.

După apariţia Decretului nr. 167/1958, deşi acest act normativ se referă, în chiar art. 1 alin. 1, la "dreptul la acţiune", iar nu la "obligaţie" ori la "dreptul subiectiv", controversa cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă a continuat, formulând-se două puncte de vedere, opuse.

Intr-o părere; rămasă izolată, s-a considerat că prin prescripţie se stinge însuşi dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă.' în argumentarea tezei s-a invocat faptul că este de neconceput supravieţuirea dreptului subiectiv civil, de vreme ce se stinge posibilitatea ocrotirii lui pe cale de constrângere statală.

In cealaltă opinie, dominantă, se consideră - pe bună dreptate - că prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în sens material, iar nu însuşi dreptul subiectiv3'.

Argumente în favoarea tezei stingerii prin prescripţia extinctivă numai a dreptului la acţiune în sens material.

In esenţă, aceste argumente se bazează pe interpretarea dispoziţiilor legale în vigoare, care au incidenţă asupra efectului prescripţiei extinctive.

Intâi, este de menţionat argumentul de interpretare gramaticală a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" (s.n.); textul nu foloseşte termenul dreptul ori expresia dreptul subiectiv, ci formula "dreptul la acţiune". La aceeaşi soluţie ne conduce şi folosirea argumentului ele interpretare , logică per a contraria: dacă textul foloseşte formularea "dreptul la acţiune" înseamnă că nu are în vedere însuşi dreptul subiectiv civil.

Un al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită"; dacă prin împlinirea termenului de prescripţie s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, dispoziţia citată - care reglementează repunerea în termenul de prescripţie - nu s-ar justifica, deoarece instanţa nu ar mai avea ce ocroti; ori textul presupune, ca premisă, că nu s-a stins dreptul subiectiv prin prescripţie.

Cel de al treilea argument are în vedete interpretarea art. 20 alin. 1 din . Decretul nr. 167/J958: "debitorul care a executat obligaţia după ce. dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit" (s.n.). Soluţia stingerii numai a dreptului la acţiune rezultă atât din interpretarea gramaticală a textului, cât şi din

valabilitatea plăţii făcute după împlinirea termenului de prescripţie (dacă s-ar fi stins însuşi dreptul subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestaţiei).

Consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului la acţiune în sens material Acestea sunt:- supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei civile corelative, după cum am precizat la "natura juridică" a prescripţiei extinctive, dreptul subiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, devenind imperfecte, din calitatea pe care o aveau, de a fi perfecte:- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual; aceasta înseamnă că, deşi s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, titularul dreptului la acţiune poate sesiza organul de jurisdicţie; dacă n-ar avea această posibilitate, nu s-ar putea verifica - jurisdicţional - dacă prescripţia este sau nu împlinită0; această consecinţă se poate întemeia, în prezent, şi pe art, 21 din Constituţie (accesul liber la justiţie).

19. Principiile prescrip t iei extinctive Efectul prescripţiei extinctive - stingerea dreptului material la acţiune - este

cârmuit de două principii, consacrate astfel:- art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958: "O dată cu stingerea dreptului la acţiune' privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii".- art. 12 din acelaşi act normativ: "în cazul când un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stingeprintr-oprescripţie deosebită " - s.n.

Primul principiu - prescrierea şi a acţiunii privind un drept accesoriu o dată cu prescrierea acţiunii privind un drept principal - este, în esenţă, o aplicaţie a cunoscutului principiu de drept: accesorium sequitur principale. Totodată consacrarea expresă a acestui principiu în materia prescripţiei extinctive, înseamnă consacrarea implicită a consecinţelor ce decurg din el, şi anume:- imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu1';- stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal.

Al doilea principiu - stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă -îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut faţă de creditor la prestaţii succesive, indiferent de izvorul obligaţiei, precum: chirii, dobânzi etc.

20. Domeniul prescrip t iei extinctive în categoria drepturilor de crean t ă Domeniul prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale

căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii.Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni în

justiţie se sting prin neexercitarea în termenele de prescripţie stabilite de lege.Principalul domeniu al prescripţiei extinctive, în categoria drepturilor patri-

moniale, îl formează drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor.Acesta este sensul ce trebuie atribuit prevederii art. 1 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958: "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege" (s.n.).

Caracteristica drepturilor de creanţă, de a fi supuse prescripţiei extinctive, rezultă nu numai din textul citat, ci şi din dispoziţiile care reglementează începutul prescripţiei extinctive, cuprinse atât în decretul nr. 167/1958 (art.7,8,11 îndeosebi), cât şi în alte acte normative (art. 1903 şi 1904 din Codul civil; art.12 din Legea nr.11/1991etc).

Constituie excepţii de la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt prescriptibile extinctiv următoarele:- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (deci, în raporturile cu C.E.C.);- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de persoane (adică, în raporturile cu societăţile de asigurări, dar numai dacă e vorba de asigurarea facultativă de persoane, iar nu şi în asigurarea de bunuri).

21. Domeniul prescrip t iei extinctive în categoria drepturilor reale Domeniul prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale

căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii.Sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni în

justiţie se sting prin neexercitarea în termenele de prescripţie stabilite de lege.In înţelegerea domeniului prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale

principale trebuie să ţinem seama de dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 21 Decretul nr. 167/1958: "Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superftcie " (s.n.).

Sunt considerate ca imprescriptibile extinctiv:- acţiunea în revendicare imobiliară: deşi imprescriptibilă extinctiv, această acţiune poate fi paralizată prin invocarea, cu succes, a uzucapiunii;- acţiunea în revendicare - mobiliară şi imobiliară - întemeiată pe dreptul de proprietate publică; soluţia se întemeiază şi pe dispoziţia art. 1844 C.civ.: "Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase'afară din comerţ"; - acţiunea în partaj (adică acţiunea prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate comună); soluţia e prevăzută de art. 728 C.civ.: "Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii.

Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de cinci ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi";- acţiunea negatorie prin care proprietarul unui bun cheamă în judecată persoana care pretinde că este titulara a altui drept real asupra bunului respectiv (uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie), contestând existenţa acestuia; în alte cuvinte proprietarul - reclamant solicită instanţei încetarea exercitării de către pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate.După cum se poate observa, prin intermediul acţiunii negatorii, se apără însuşi dreptul de proprietate, astfel încât, sub aspectul prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii, acţiunea negatorie se bucură de acelaşi regim juridic ca şi acţiunea în revendicare.- acţiunea confesorie, prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie; în acest caz, soluţia imprescriptibilităţii se justifică prin aceea că dreptul de superficie presupune un drept de folosinţă al superficiarului asupra terenului, dar şi un drept de

proprietate asupra construcţiilor sau plantaţiilor, iar după cum se ştie, acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă.

Acţiuni reale prescriptibile extinctiv sunt de menţionat următoarele:- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată;

această soluţie rezultă din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 (precitat) cu art. 1890 C.civ.: "Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a defîpt (stabilit) un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, iară ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi tară să se poată opune reaua credinţă";

- acţiunea în revendicare mobiliară în cazurile prevăzute de: 1) art. 498 C.civ. ("Dacă un fluviu sau un râu, navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, acea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt; însă dacă se va reclama în termen de un an" - s.n.; în doctrină, acest caz este numit

22. Termenul general de prescrip t ie extinctivă aplicabil ac t iunilor personale Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit de

lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia, o durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

Termenul general de prescripţie, de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturile subiective civile de creanţă

Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie.Termenul de prescripţie extinctivă, având caracter general, aplicabil raporturilor civile obligaţionale (cele care au în conţinutul lor drepturi de creanţă şi îndatoririle corelative), este instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: "Termenul prescripţiei este de 3 ani... "" (s.n.).Caracteristica acestui termen, de 3 ani, de a fi termen general de prescripţie extinctivă, în domeniul drepturilor de creanţă, rezultă din următoarele împrejurări legislative: a) este primul termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958, după ce, în art. 1 alin. \ ,se dispune: "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege"; b) în dispoziţiile următoare din Decret, sunt stabilite termene derogatorii de la acest termen, adică termene speciale de prescripţie, tot pentru acţiuni întemeiate pe drepturi de creanţă, adică acţiuni "personale" (la care ne vom referi în secţiunea următoare).

Generic, se poate spune că acest termen este general în sensul aplicării lui tuturor acţiunilor "personale " (întemeiate pe drepturi de creanţă) cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul concret al raportului obligaţional: act juridic (unilateral ori bilateral) ori fapt juridic stricto sensu (licit ori ilicit).

In principiu, tot acest termen de prescripţie îşi găseşte aplicaţie şi la pretenţiile patrimoniale care însoţesc o acţiune care este sau nu prescriptibilă, extinctiv (ex. acţiunea în nulitate, acţiunea în reducţiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere etc.)1.

Având în vedere dispoziţia art. 21 din Decretulhr. 167/1958, generalitatea termenului de 3 ani nu se extinde la acţiunile reale care intră sub incidenţa Codului civil (în principal).In fine, nu termenul general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1598, îşi va găsi aplicaţie în cazul în care printr-o dispoziţie expresă, se instituie un termen special, care este tot de 3 ani. Pentru, ilustrarea ipotezei pe care o avem în vedere, cităm exemplul art. 67 alin. 2 final din Legea nr. 31/1990: "Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor se prescrie în termen de trei ani de la data distribuirii lor"2).

23. Termenul general de prescrip t ie extinctivă aplicabil ac t iunilor reale prescriptibile extinctiv

Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de'timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui drept.Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă prescripţia, o durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

Termenul general de prescripţie de 30 ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturile reale principale presriptibile extinctiv

Acest termen general este stabilit de art. 1890 Cod civil în termenii următori: "Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a deftpt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă-această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să i se poată opune reaua credinţă"(s.n.).

Acest text este aplicabil acţiunilor reale (care, evident, sunt prescriptibile şi cărora nu li se aplică un termen special de prescripţie extinctivă), având în vedere şi prevederea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 care, amintim, dispune: "Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abiiaţiune, servitute şi superficie" (s.n.).

Caracterul general al termenului de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C.civ., rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţia art. 1894 din Codul civil: "Regulile prescripţiei relative la alte obiecte decât cele cuprinse în acest titlu şi care sunt expuse la locurile respective din acest codice exclud aplicarea dispoziţiilor acestui.titlu-în.toate cazurile când sunt contrarii lor" (s.n.). Este o excelentă aplicaţie a regulilor: specialia generalibus derogant şi generalia specialibus non derogant.

Din chiar formularea art. 1890 C.civ. rezultă că termenul de prescripţie extinctivă de 30 ani are valoare de termen general adică îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori nu există un termen special.Generalitatea termenului de 30 ani nu justifică, desigur! aplicarea lui la acţiunile reale care sunt imprescripibile extinctiv (cum sunt cele care cad sub incidenţa art. 1844 C.civ.).Prin urmare, conţinutul real al generalităţii termenului de prescripţie de 30 ani, prevăzut de art. 1890 C.civ., se obţine prin scăderea, din totalul acţiunilor reale, a: 1) acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv şi 2) a acţiunilor reale supuse unor termene speciale de prescripţie (la care ne vom referi în secţiunea următoare).

Practic, termenul de 30 ani se aplică: 1) acţiunii în revendicare mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată; 2) acţiunii confesorii (care ar trebui să cuprindă şi ceea ce se cheamă vindicatio possesionis sau revendicarea lato \ sensu).

24. Regula generală privind începutul prescrip t iei extinctive Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului Ia acţiune are o dublă

consacrare legislativă: în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C.civ.Potrivit art. 7 alin. 1: "Prescripţia începe să curgă de Ia data când se naşte dreptul la acţiune... ", iar potrivit art. 1886 C.civ.: Nici o prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere " - s.n.

Intre cele două texte nu există, după câte se poate observa, decât o deosebire de redactare, de formulare, iar nu de fond, de conţinut.

Regula acesta privind începutul prescripţiei extinctive era cunoscută încă în dreptul roman, fiind exprimată în adagiul: actione non natae, nonpraescribitur.

Reţinem, în concluzie, că regula generală privind începutul prescripţiei extinctive, având ca obiect dreptul Ia acţiune1', este aceasta: prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune.

Care este semnificaţia calificării acestei reguli ca generală? Ca şi în alte cazuri asemănătoare, în drept, această semnificaţie este dată de ideea că regula îşi găseşte aplicarea practică ori de câte ori nu se aplică o regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular.

Dată fiind varietatea situaţiilor juridice pratice, sub aspectul naşterii dreptului la.acţiune, ca şi multitudinea drepturilor subiective civile, legiuitorul a simţit nevoia instituirii, pe lângă o regulă generală şi a unor alte reguli privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, care să ţină seama de specificul situaţiilor în care se impune problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze pentru preîntâmpinarea efectului extinctiv al prescripţiei.

Raportând aceste "alte reguli" la "regula generală" privind începutul prescripţiei extinctive, urmează să le calificăm ca reguli speciale, privind acest început.CONŢINUTUL CORELAŢIEI DINTRE REGULA GENERALĂ ŞI REGULILE SPECIALE

In determinarea conţinutului acestei corelaţii trebuie să pornim de la faptul că norma art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care instituie, regula generală privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, este o normă generală; iar normele care instituie celelalte reguli privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune sunt norme speciale.

Plecând de la această premisă, este uşor de înţeles că între regula generală, de o parte, şi celelalte reguli, pe de cealaltă parte, există un raport care cade sub incidenţa cunoscutelor reguli: generaţia specialibus non derogant, respectiv specialia generalibus derogant.Aceasta înseamnă, practic, că fiecare regulă specială trebuie aplicată doar ipotezei pentru care a fost instituită, fără a fi admisă extinderea aplicării ei şi la alte cazuri.

25. Începutul prescrip t iei extinctive în ipoteza dreptului subiectiv civil pur s i simplu

PENTRU DREPTUL PUR ŞI SIMPLU, PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE ÎNCEPE SĂ CURGĂ DE LA DATA NAŞTERII RAPORTULUI JURIDIC (ART. 7 ALIN. 2 DIN DECRETUL NR. 167/1958)

Această regulă specială este stabilită de art. 7, în alin. 2, astfel: "In obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept" (s.n.).In practică cazurile ce cad sub incidenţa art. 7 alin. 2 au ca izvor actul juridic civil; aceasta înseamnă că, în principiu, "data naşterii raportului de drept" este chiar data încheierii actului juridic.

In corecta înţelegere a domeniului de aplicare a acestei reguli speciale trebuie să se aibă în vedere: 1) prin expresia "în obligaţiile ce urmează să se execute la cererea creditorului", trebuie să se înţeleagă atât situaţia-regulă, în care nu există un termen sau condiţie, suspensive,1 care să afecteze dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, cât şi situaţiile în care există un termen suspensiv, dar este în favoarea creditorului (putând renunţa la beneficiul lui, cum e cazul deponentului) sau. există o condiţie, dar este rezolutorie (ştiut fiind că pura est sed sub conditione resolvitur) în sensul că, ceea ce se datorează sub o condiţie rezolutorie se datorează pur şi simplu; 2) prin expresia "în obligaţiile al căror termen de executare nu este stabilit" se înţelege situaţia obligaţiilor în care termenul lipseşte cu desăvârşire.

In jurisprudenţa s-a decis, în aplicarea (şi) ă regulii speciale pe care o avem aici în vedere, că "... potrivit dispoziţiunilor art. 1576 C.civ., împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate", iar potrivit art. 1584 şi 1585 alin. 2 din acelaşi cod, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate la timpul stipulat. Dacă acesta nu a fost determinat, termenul de prescripţie se împlineşte pentru flecare împrumut, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, după 3 ani de la data acordării fiecărui împrumut, iar nu de la ultimul- act..."".

26. Începutul prescrip t iei extinctive în ipoteza dreptului afectat de un termen suspensiv sau de o condi t ie suspensivă PENTRU DREPTUL. AFECTAT DE UN TERMEN SUSPENSIV ORI DE O CONDIŢIE SUSPENSIVĂ, PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE ÎNCEPE SĂ CURGĂ DE LA DATA ÎMPLINIRII TERMENULUI ORI REALIZĂRII CONDIŢIEI (art. 7 alin. 3 DIN DECRETUL nr. 167/1958)

Această regulă specială vizează ipoteza dreptului subiectiv civil "afectat de modalităţi", în care modalitatea este termenul suspensiv ori condiţia suspensivă' (iar nu şi rezolutorie, după Cum am arătat mai sus). Instituind această regulă specială, art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 dispune: "Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împluhit condiţia'sau a expirat termenul" (s.n.). ' ' După cum se poate observa, textul consacră un aspect concret al efectelor condiţiei suspensive şi termenului suspensiv, efecte ce se produc eveniente conditione, respectiv eveniente termine.

27. Începutul prescrip t iei extinctive în cazul ac t iunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită

ÎN CAZUL ACŢIUNII ÎN RĂSPUNDERE PENTRU PAGUBA CAUZATĂ PRIN FAPTA ILICITĂ ŞI ÎN CAZURILE ASIMILATE, PRESCRIPŢIA ÎNCEPE SĂ CURGĂ DE LA DATA CÂND PĂGUBITUL A CUNOSCUT SAU TREBUIA (ORI PUTEA) SĂ CUNOASCĂ PAGUBA ŞI PE CEL CARE RĂSPUNDE DE EA, SAU DE LA EXPIRAREA TERMENULUI PREVĂZUT DE LEGE (ART. 8 DIN DECRETUL NR. 167/1958 ŞI ART. 12 DIN LEGEA NR. 11/1991)

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea ".

Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei" (s.n.).

Potrivit art. 12 din Legea pentru combaterea concurenţei neloiale, nr. 11/1991, "Dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 (care se referă la acţiunea în răspundere civilă -n.n.) se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut.sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei" (s.n.).

O reglementare mai nuanţată a începutului prescripţiei, tot pentru încălcarea unui drept civil, dar prin act administrativ ilegal se găseşte în Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care, în art. 5 dispune: "înainte de a cere instanţei anularea actului sau obligarea la eliberarea lui, cel care se consideră vătămat se va adresa pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ sau la expirarea termenului prevăzut la art. 1 alin. 2 (tot 30 de zile - n.n.), autorităţii emitente, care este obligată să rezolve reclamaţia în termen de 30 de zile de la aceasta.

In cazul în care cel care se consideră vătămat nu este mulţumit de soluţia dată reclamaţiei sale, el poate sesiza instanţa în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Dacă cel ce se consideră vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamaţie şi autorităţii administrative ierarhic superioare celei care a emis actul, termenul de 30 de zile prevăzut în alineatul precedent, se calculează de la comunicarea de către acea autoritate a soluţiei date reclamaţiei.

Sesizarea instanţei se va putea face şi în cazul în care autoritatea administrativă emitentă sau autoritatea ierarhic superioară nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut la alin. 1.

In toate cazurile, introducerea cererii la instanţă se putea face mai târziu de un an de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere " (s.n.).

Aceeaşi lege, în art. 12, prevede că: "în cazul în care cel vătămat a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, întinderea nefiindu-i cunoscută la data judecării acţiunii de anulare, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubiri curge la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei" (s.n.).

Caracteristica acestei reguli speciale de determinare a începutului prescripţiei extinctive constă în stabilirea unor momente - alternative - de la care poate începe prescripţia să curgă: a) fie de la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe cel care răspunde de ea, b) fie momentul obiectiv (determinat judecătoreşte), al datei la care

trebuia (ori putea) să cunoască aceste elemente, c) fie de la expirarea a 3 ani de la data faptei, în cazul văzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991.

După cum rezultă din dispoziţiile citate, domeniul de aplicare a acestei reguli este foarte întins, practic, el acoperind atât ipoteza răspunderii civile delictuale, cât şi pe cea a răspunderii contractuale1*.

După cum prevede, expres, alin. 2 al art. 8 din Decretul nr. 167/1958, regula aceasta privind începutul prescripţiei extinctive se aplică, corespunzător, şi acţiunii izvorâtă din îmbogăţirea fără just temei.

In doctrină, acestei acţiuni îi sunt asimilate şi altele: a) cea bazată pe gestiunea de afaceri; b) acţiunea revocaiorie (pauliană); c) acţiunea "în restituiri" ca urmare a anulării unui act juridic civil executat, total ori parţial.

28. Începutul prescrip t iei extinctive în ipoteza ac t iunii în declararea în declararea nulită t ii relative PRESCRIPŢIA ACŢIUNII ÎN DECLARAREA NULITĂŢII RELATIVE ÎNCEPE SĂ CURGĂ DIN MOMENTE DIFERITE, ÎN FUNCŢIE DE CAUZA DE NULITATE RELATIVĂ (ART 9 DIN DECRETUL NR. 167/1958)

Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă, începe să curgă de la data când aceasta a încetat. în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului".

Prin urmare, când cauza de anulare este violenţa, prescripţia are un singur moment de la care începe să curgă: data încetării violenţei (deoarece după această dată, victima violenţei poate acţiona, prin ipoteză).

Când anulabilitatea se datorează altei cauze, regula specială privind începutul prescripţiei cuprinde două momente - alternative şi de data aceasta - ^i anume: a) momentul subiectiv, al cunoaşterii cauzei de anulare, şi b) momentul obiectiv, ai expirării ceior 18 luni de la încheierea actului. De reţinut, că termenul acesta, de 18 luni, nu este termen c/e prescripţie, ci are funcţia de a marca momentul - obiectiv - de la care începe să curgă prescripţia (când n-a fost cunoscută cauza de anulare în intervalul celor 18 luni).

De reţinut că, fiind act mortis causa, pentru acţiunea în anulabilitatea testamentului, prescripţia începe să curgă, în principiu, de la data deschiderii succesiunii.

29. Începutul prescrip t iei extinctive în ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construc t iei PRESCRIPŢIA DREPTULUI LA ACŢIUNE PRIVIND VICIILE ASCUNSE ALE UNUI LUCRU, ALE UNEI LUCRĂRI ORI ALE UNEI CONSTRUCŢII ÎNCEPE SĂ CURGĂ DE LA DATA DESCOPERIRII VICIILOR, ÎNSĂ CEL MAI TÂRZIU DE LA ÎMPLINIREA TERMENULUI DE GARANŢIE PENTRU ACESTE VICII (art. 11 DIN DECRETUL nr. 167/1958)Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167/1958: "Prescripţia dreptului.la acţiunea privind viciile ascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, începe să curgă de Ia data

descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrării".Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii, începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare.Prin dispoziţiile prezentului nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie, legale sau convenţionale", (s.n.).Pentru mai buna înţelegere a regulilor privind începutul prescripţiei extinctive, prevăzute în alin. 1 şi ale art. 11, unele precizări sunt necesare.Mai întâi, trebuie observat că regulile din art. 11 privesc viciile lucrului, lucrării şi construcţiei. Deci, ele nu privesc viciile de consimţământ (pentru care există regula instituită de art. 9, la care ne-am referit mai sus).Apoi, este de reţinut că art. 11 distinge între: 1) prescripţie pentru viciile ascunse ah unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate (alin. 1); 2) prescripţia pentru viciile construcţiei (alin. 2).In al treilea rând, este de menţionat că viciile lucrului, lucrării şi construcţiei sunt de două feluri: a) aparente - cele care pot fi observate la predare, cu obişnuita atenţie a omului; b) ascunse - cele care nu pot fi descoperite la predare, cu mijloace obişnuite, dar a căror cauză este prezentă în momentul predării uuiiului2'.Ţinând cont de această distincţie, este de observat că alin. 1 al art. 11 se referă doar la viciile ascunse ale lucrului şi lucrării, iar nu,şi la viciile aparente. Cum se explică această "omisiune"? Explicaţia o găsim în art. 1353 C.civ.: "Vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se convingă".Cât priveşte construcţiile determinate prin Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (M.Of. nr. 12 din 24 ianuarie 1995) se distinge între răspunderea proiectantului, specialistului verificator de proiecte atestat, fabricanţilor şi furnizorilor de materiale şi produse pentru construcţii, executantului, responsabilului tehnic cu execuţia, dirigintelui de specialitate şi expertului tehnic atestat pentru viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării, şi răspunderea acestora pentru viciile structurii de rezistenţă, pe toată durata de existenţă a construcţiei, rezultate din nerespectarea normelor de proiectare şi de execuţie în vigoare la data realizării ei (art. 29).Regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile lucrului, lucrării şi construcţiei prezintă caracteristica stabilirii - alternative - a două momente de la care poate începe să curgă prescripţia: 1) un moment, subiectiv, constând în "data descoperirii viciilor" şi 2) un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie, de 1 an, pentru lucru ori lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie.Important de reţinut este că termenul de 1 an, prevăzut de alin. 1, şi cel de 3 ani, prevăzut de alin. 2 din art. 11, nu sunt termene de prescripţie, ci termene de garanţie legale, cu caracter subsidiar, în înţelesul că expirarea lor marchează momentul obiectiv al prescripţiei numai atunci când, în speţă, nu-şi găseşte aplicarea alt termen de garanţie, fie el legal, fie convenţional. Această soluţie se desprinde, neîndoielnic din prevederea alin. 3 (final) al art; 11 din Decretul nr. 167/1958.De asemenea, în cazul construcţiilor aflate sub incidenţa Legii nr. 10/1995 în art.-29 sunt avute în vedere două termene speciale de garanţie şi anume un termen determinat (10 ani de la recepţia lucrării pentru viciile ascunse obişnuite), precum şi un termen nedeterminat (pe toată durata de existenţă a construcţiei pentru viciile structurii de rezistenţă).

30. Suspendarea prescrip t iei extinctive. No t iune. Cauze Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului

acestei prescripţii care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului-la acţiune.

Pentru ca prescripţia să-şi producă efectul său extinctiv, adică sancţionator este necesar ca, pentru titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea reală de a acţiona, adică de a se adresa organului competent pentru protecţia dreptului său.' Realităţile vieţii demonstrează că, în timpul curgerii prescripţiei, pot interveni anumite împrejurări ori cauze care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate - materială, morală ori juridică - de a acţiona.

Dacă, pe timpul cât durează asemenea împrejurări, prescripţia nu ar fi oprită, adică suspendată, s-ar ajunge Ia situaţia în care titularul dreptului la acţiune să i se aplice efectul extinctiv, tară a i se putea imputa pasivitatea ori neglijenţa în a acţiona; într-o asemenea situaţie, prescripţia ar fi deturnată de la finalitatea sa, nemaiavând caracter real. Tocmai pentru prevenirea producerii unui asemenea neajuns, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

CAUZELE DE SUSPENDARE a. Forţa majoră: art. 13 lit.a foloseşte 'noţiunea de "forţă majoră", fără a o defini. In doctrină, ca şi în jurisprudenţa, se admite, în general, că forţa majoră este un eveniment imprevizibil şi insurmontabi precum cutremurul de pământ, inundaţia şi altele asemenea".b. Participarea la forţele armate ale României, care sunt pe picior de război. Din redactarea art. 13 lit.b rezultă că, într-o asemenea situaţie, trebuie să fie "creditorul sau debitorul"; desigur, suspendarea va opera şi în ipoteza în care, atât creditorul, cât şi debitorul, în acelaşi timp, fac parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război.c. Reclamaţia administrativă. Din redactarea art. 13 lit.c rezultă că, pentru a opera suspendarea prescripţiei, este necesar ca: 1) reclamaţia administrativă prealabilă să aibă ca obiect "despăgubiri ori restituiri" în temeiul unui contrat de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii; 2) să nu treacă mai mult de 3 luni de la înregistrarea reclamaţiei; dacă petiţionarul primeşte răspuns, care nu-i convine, înainte de împlinirea celor 3 luni, prescripţia e suspendată numai până la primirea acelui răspuns, nefavorabil; dacă reclamaţia rămâne nerezolvată, neprimindu-se răspuns în cele trei luni, suspendarea încetează iar titularul dreptului la acţiune este în drept să formuleze "cerere de chemare în judecată" la organul de jurisdicţie competent.d. Intre ocrotitor şi ocrotit, prescripţia e suspendată cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate. Această cauză de suspendare, prevăzută de alin. 1 al art. 14 din Decretul nr. 167/1958, se aplică raporturilor dintre părinte, tutore ori curator, de o parte, şi cel ale cărui bunuri sunt administrate de ocrotitorul legal, de cealaltă parte (minor, interzis, cel ocrotit prin curatelă). Aşacum dispune textul, suspendarea operează până la "darea şi aprobarea socotelilor", operaţie juridică pe care o realizează autoritatea tutelară.

e. Prescripţia este suspendată: a) cât timp cel lipsit de capacitatea de exerciţiu nu are reprezentant legal şi b) cât timp cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele.f. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Din alin. final al art. 14 rezultă, cu claritate, că prescripţia este suspendată pe durata căsătoriei. Este irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt, căci textul nu distinge, astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

31. Efectele generale ale suspendării prescrip t iei extinctive Potrivit art. 15 alin. 1: După încetarea suspendării, prescripţia-îşi reia cursul,

socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare " - s.n.Plecând de la această dispoziţie legală, este de observat că înţelegerea efectelor

generale ale suspendării prescripţiei cere să se distingă între: a) efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; b) efectul pe durata cauzei de suspendare; c) efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, deoarece timpul scurs între începutul prescripţiei şi data suspendării intră în calculul termenului de prescripţie, ori cum prevede art. 15 alin. 1, "... socotindu-se timpul scurs înainte de suspendare".

Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei, pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.

Ulterior cauzei de suspendare,-efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat de art. 15 alin. 1 în termenii: "După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul... " (s.n.).

32. Efectul special al suspendării prescrip t iei extinctive Efectul special al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel: "Prescripţia nu

se va împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare " (s.n.).

Se poate observa că efectul special al suspendării nu se produce întotdeauna -cum se produc efectele generale, amintite mai sus - ci numai în cazurile în care:a) până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie, aplicabil este mai mare de 6 luni (spre exemplu, termenul general, de 3 ani);

Termenului de prescripţie, ori cum prevede art. 15 alin. 1, "... socotindu-se timpul scurs înainte de suspendare".

Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs constă în oprirea curgerii prescripţiei, pe toată această perioadă; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.

Ulterior cauzei de suspendare,-efectul care se produce constă în reluarea cursului prescripţiei, din momentul în care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat de art. 15 alin. 1 în termenii: "După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul... " (s.n.).

b) până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de o lună dacă termenul de prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni (cum e cel de 60 de zile, prevăzut de art. 24 din Decretul nr, 167/1958).

Efectul special al suspendării prescripţiei constă, în esenţă, în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni ori o lună după cum termenul de prescripţie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

In încheierea problemei efectelor suspendării prescripţiei extinctive menţionăm că acestea se produc de drept organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

33. Întreruperea prescrip t iei extinctive. No t iune. Cauză Intreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificarea cursului

acesteia care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze interuptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Cursul prescripţiei extinctive poate fi modificat nu numai prin suspendare, ci şi prin întrerupere. în definiţia dată am reţinut, pe lângă această însuşire a întreruperii, şi efectele juridice ale sale (pe care Ie vom analiza în secţiunea următoare).

In înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive trebuie pornit de la două premise (prezumţii): pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului, în ceea ce priveşte temeinicia pretenţiei sale, dedusă din starea sa de pasivitate, şi, pe de altă parte, considerarea poziţiei, în fapt, a debitorului, ca fiind conformă dreptului, bazată pe împotrivirea debitorului.

Ori de câte ori aceste premise nu se mai confirmă, înseamnă că producerea efectului prescripţiei extinctive nu se mai justifică.

Premisele menţionate nu se mai justifică ori în cazul în care titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, ori în situaţia în care debitorul abandonează împotrivirea faţă de creditor, prin recunoaşterea datoriei sale.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea" - s.n.

CAUZELE DE ÎNTRERUPERE A PRESCRIPŢIEI DREPTULUI LA ACŢIUNEa. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. în enumerarea făcută de art. 16, prima cauză de întrerupere a prescripţiei este părăsirea de către debitor, a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv corelativ, în formularea aceasta: "recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie faciită de cel în folosul căruia curge prescripţia"."Recunoaşterea", la care există textul, trebuie să fie neîndoielnică; dar ea poate fi atât expresă, cât şi tacită.b. Cererea de chemare în judecată. Pentru a produce efectul întreruptiv, se cere ca: a) acţiunea în justiţie să fie efectivă (adică făcută cu scopul de a fi admisă; retragerea ori perimarea demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii);

b) acţiunea să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă; retragerea ori anularea acţiunii dovedeşte neîndeplinirea condiţiei4'. ,

c. Cea de a treia cauză de întrerupere se referă la prescripţia dreptului de a cere şi obţine executarea silită aşa încât prezintă interes şi utilitate pentru dreptul procesual civil.

34. Efectele întreruperii prescrip t iei extinctive Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de art, 17 astfel:

"întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie,în cazul când prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare"0 (s.n.).

Aşa cum rezultă din art. 17 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 167/1958, întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte:- anterior datei întreruperii, prescripţia este "ştearsă", adică înlăturată, astfel încât, toată prescripţia care a curs între momentul ei de început şi data cauzei de întrerupere (recunoaştere ori cerere de chemare în judecată) este socotită ca necursă; se poate observa că, spre deosebire de efectul anterior cauzei de suspendare (unde prescripţia rămâne neatinsă), în cazul întreruperii, efectul anterior este radical, constând în înlăturarea ei;- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii; prin urmare, după ce a operat întreruperea, un nou termen de prescripţie începe să curgă; şi sub acest al doilea aspect, întreruperea se deosebeşte de suspendare (unde, reamintim, prescripţia îşi reia cursul" urmând a se produce şi efectul special, dacă e cazul); care este felul prescripţiei, după obiectul său, care începe să curgă după ce a operat întreruperea? Răspunsul la întrebare presupune să deosebim două ipoteze, în funcţie de cauza de întrerupere, şi anume: a) dacă întreruperea a operat prin efectul recunoaşterii, noua prescripţie este de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiune (adică o prescripţie de drept civil); b) dacă întreruperea a operat prin efectul cererii de chemare în judecată, noua prescripţie are un alt obiect, şi anume, dreptul de a cere executarea silită (fiind, deci, o prescripţie de drept procesual civil); dacă prescripţia înlăturată a fost de 3 ani sau de un alt termen, noua prescripţie este de 3 ani (potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958).

Mai trebuie reţinut că, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştereefectele se produc instantaneu, în cazul întreruperii prin cererea de chemare în judecată, efectele se produc definitiv, pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a cererii (ceea ce înseamnă că, între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii operează o întrerupere, dar ,cu titlu provizoriu, mai exact, sub condiţia admiterii cererii şiramânerii definitive a hotărârii).

Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc ope legis (deplin drept, în temeiul legii), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.

In fine, în legătură cu întreruperea prescripţiei extinctive, mai este de reţinut că, aşa cum s-a precizat şi în jurisprudenţa, pentru a opera întreruperea, este necesar ca

motivul de întrerupere să intervină până la împlinirea termenului de prescripţie. într-o decizie de speţă, Secţia civilă a fostului

35. Repunerea în termenul de prescrip t ie. Defini t ie Pe baza dispoziţiilor legale de mai sus, repunerea în termen"poate fi definită ca

beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este'îndreptăţit să soluţioneze, în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripţie. Din această definiţie rezultă elementele definitorii ale instituţiei repunerii în termen şi anume:- mai întâi, repunerea în termen este un beneficiu, o favoare recunoscută de lege titularilor drepturilor subiective civile supuse acţiunii prescripţiei extinctive; -apoi, repunerea în termen este recunoscută numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cauzele repunerii în termen fiind enumerate limitativ sau evocate doar în mod generic, după caz; - în sfârşit, în temeiul repunerii în termen, titularii drepturilor subiective sunt în măsură să le valorifice - într-un cadru judiciar sau extrajudiciar; după caz - deşi termenul de prescripţie s-ar fi împlinit; aceasta însemnează că, practic, efectul prescripţiei extinctive este, în aceste cazuri, anihilat, ca şi când nu s-ar fi produs.

Repunerea în termen de drept comun se distinge prin următoarele trăsături1':- generalitate, în sensul că art, 19 din.Decretul nr. 167/1958 este de aplicaţie generală atât in categoria drepturilor patrimoniale, cât şi a celor extrapatri-moniale, care sunt supuse acţiunii prescripţiei extinctive;- caracterul excepţional, în sensul ca este admisibila doar în cazurile în care depăşirea termenului de prescripţie se datorează unor cauze temeinic justlJU cate, neimputabile titularului dreptului material la acţiune;- caracterul jurisdicţional, repunerea în termen nu operează ope legis, ci numai în baza hotărârii adoptate de organul jurisdicţional competent, adică fie de către instanţa judecătorească, fie de către organul arbitrai, după caz.Spre deosebire de repunerea în termen, reglementată în Decretul nr. 167/1958, repunerea de drept în termenul de prescripţie, prevăzută de legile speciale, se caracterizează prin următoarele trăsături:-caracter special (operează numai în cazurile expres prevăzute de lege);-caracter legal (se produce de drept, prin efectul legii, fără a fi necesară intervenţia organului jurisdicţional).