PREDICĂ LA DUMINICA A IV-A DUPĂ PAȘTI

(VINDECAREA SLĂBĂNOGULUI DE LA SCĂLDĂTOAREA

VITEZDA – IOAN V, 1-15)

RELAȚIA DINTRE BOALĂ ȘI PĂCAT ȘI POSIBILITATEA

MÂNTUIRII DIN AMÂNDOUĂ

“Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva

mai rău.”

(Ioan V, 14)

Iubiți credincioși,

Cea dintâi concluzie care se impune celui ce citeşte cu atenţie istoria vindecării

miraculoase a paraliticului de la scăldătoarea de lângă Poarta Oilor sau, după denumirea

evreiască, Vitesda, este aceea că boala gravă ce îl ţintuise pe acesta la pat, vreme de

treizeci şi opt de ani, era pedeapsa pentru propriile lui păcate, căci altfel Mântuitorul Iisus

Hristos nu l-ar fi avertizat, după vindecare, când l-a întâlnit în templu: “(…) de acum să nu

mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan V, 14)

Fără îndoială, nu se poate afirma că toate bolile ar fi consecinţe ale păcatelor şi,

prin urmare, pedepse. În înţeleapta orânduire a Proniei divine durerea are scopuri foarte

diferite şi ea atinge adeseori suflete dintre cele mai alese şi mai puţin vinovate (după

judecata noastră, omenească), oameni care îşi păstrează curăţenia sufletească cu o grijă şi

delicateţe duse până la sfinţenie. Pe unele dintre aceste suflete Dumnezeu le supune

suferinţei spre a le feri în viitor de eventuale căderi ce le-ar putea fi chiar fatale, punându-

le în pericol grav însăşi mântuirea. Pe altele, prin suferinţe, Dumnezeu urmăreşte să Şi le

asocieze în opera de mântuire a păcătoşilor şi de convertire a păgânilor şi necredincioşilor,

făcând din ele victime de ispăşire chemate să se jertfească împreună cu El, Jertfa cea

nevinovată oferită pentru mântuirea tuturora. Iată de ce, trebuie să fim foarte precauţi când

afirmăm despre cineva că e bolnav ca pedeapsă pentru viaţa lui imorală.

Dar, pe de altă parte, nu putem să nu recunoaştem că foarte multe boli sunt

consecinţa firească a dezordinii morale, a unor abuzuri contra legilor firii, a patimilor, a

instinctelor neînfrânate. Astfel de pildă, beţia, desfrâul, sunt fără îndoială îndreptate

împotriva lui Dumnezeu, dar totodată ele lezează grav însăşi ordinea firească pusă de El în

însăşi firea lucrurilor, aducând în mod automat ruinarea sănătăţii biologice. Şi ar fi o

ispitire a lui Dumnezeu de a-I pretinde să înlăture printr-o minune consecinţele fireşti ale

acestor încălcări ale legilor firii.

Frați creștini,

Dar este oare normal şi necesar ca pentru câţiva ani, sau chiar şi doar pentru o

scurtă perioadă din viaţă, robită patimilor, cineva să sufere “treizeci şi opt de ani”

imobilizat la pat? Poate s-o ceară aceasta un Dumnezeu nesfârşit de bun şi milostiv? Ca

răspuns la asemenea dilemă ar trebui să cugetăm la veșnicia muncilor iadului, despre care

Însuși Mântuitorul ne-a învățat că sunt grozave : unde viermele lor nu doarme…acolo va fi

plângerea și scrățnirea dinților… Să cugetăm că în locul veșnicelor munci ale iadului,

Dumnezeu a îngăduit ca acel om bolnav de treizeci și opt de ani să sufere atâta vreme

paralizia, pentru a-și veni întru sine asemenea fiului risipitor. Vom înțelege astfel că

Dumnezeu, prin acea grea şi îndelungată suferinţă îi oferise paraliticului răgazul de a se

reculege, de a se smeri, chiar și nevrând, şi de a reflecta asupra relației sale cu Dumnezeu,

pentru a se converti, acceptând această pătimire ca un mijloc de purificare, de ispăşire, de

mântuire.

Momentul convertirii lui sosește odată cu venirea lui Iisus la scăldătoare. Între cei

mulţi nefericiţi, asupra lui se opreşte privirea Mântuitorului care – deşi Evanghelia n-o

spune-, trebuie să-i fi vorbit cu blândeţe, dacă l-a făcut (și aceasta știm sigur, de la Sfântul

Evanghelist Ioan) să-şi istoricească viaţa chinuită şi să-şi dezvăluie mizeria sufletească ce-l

adusese în această stare.

Hristos, care scrutează inima şi cugetele cele mai tăinuite îl ajută cu harul Său să-şi

deştepte căinţa pentru cele săvârşite în trecut şi să-şi mărturisească păcatele din pricina

cărora zăcea acum la pat, neputincios. Apoi îl întreabă: “Vrei să fii sănătos?”. Paraliticul se

plânge că nu are om care să-l ajute, ca şi cum, în gândul său, I-ar fi zis: “Oh! ajută-mi Tu!

Tu, care-mi vorbeşti cum nimeni nu îmi vorbise până acum în lunga mea pătimire”. Şi se

aştepta ca Hristos să-i întindă mâna şi să-l bage în scăldătoare. Dar Hristos, al cărui cuvânt

este egal cu fapta, îi spune: “Scoală, ia-ţi patul şi umblă”! Şi într-o clipă, bolnavul îşi

recăpătă întreaga-i vigoare pierdută. Minunea se produsese.

Dar opera lui Iisus încă nu era încheiată. După ce îi vindecase trupul, El trebuia să-i

însănătoşească şi sufletul. Bolnavul, acum însănătoşit trupeşte, trebuia să afle Cine este cel

care făcuse cu el minunea, ca să creadă în El şi să învie sau să se însănătoșească și

sufleteşte. Iată de ce, aceeaşi Pronie divină îl ajută pe cel ce fusese vindecat să-l afle pe

Binefăcătorul său în templu, desigur, după discuta aridă cu iudeii refractari la toate

gesturile Mântuitorului și la raportarea Lui față de Legea mozaică (nu-și dădeau seama sau

nu voiau să-și dea seama că tocmai El era Cel care le dăduse Legea).

Însufleţit de recunoştinţă fostul slăbănog reia convorbirea cu Iisus. La sfârşit, Iisus

îl avertizează: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se

întâmple ceva mai rău”. Cu alte cuvinte: Drept recunoştinţă pentru dublul har: al

însănătoşirii trupeşti şi al sfinţirii sufleteşti primită acum, începe o viaţă nouă, viaţă în har,

viaţă trăită conform voinţei divine. De acum rămâi unit cu Mine prin păzirea poruncilor !

“Iată (…) de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău…”

Dreptslăvitori creștini,

Ce ar putea fi acel ceva mai rău, la care face aluzie Mântuitorul? Ar putea exista

oare ceva mai rău decât a fi ţintuit la pat atâţia zeci de ani? Poate, moartea corporală – ar

zice cineva. O, dar aceasta în cazul unui paralitic ar fi o binecuvântare cerească, o eliberare

atât de mult aşteptată. Şi chiar dacă moartea ar putea fi ceva mai rău decât paralizia, totuşi

acel “ceva mai rău”, de care vorbeşte Mântuitorul, nu este moartea trupească, deoarece la

urma urmei moartea este o lege inexorabilă a firii ce nu face excepţie cu nimeni. Dar ce

este atunci acel “ceva mai rău” drept urmare a păcatului? E moartea veşnică în iad, căci

prin ea omul îl pierde pentru totdeauna pe Dumnezeu, supremul său bine, în care constă

adevărata sa fericire. Iată deci a doua concluzie, strâns legată de prima, care se desprinde

din vindecarea miraculoasă a paraliticului. Recăderea în păcatul de moarte, care îl separă

pe om de Dumnezeu aci pe pământ, îl poate duce cu uşurinţă pe păcătos la moartea

veşnică, separându-l de Dumnezeu pentru totdeauna.

Câtă sfântă râvnă trebuie să avem deci pentru a ne păstra puritatea sufletească,

conlucrând clipă de clipă cu harul dumnezeiesc, ştiind că în Taina Spovedaniei noi primim

nu numai iertarea, ci şi dreptul la toate harurile ajutătoare, în ispitele viitoare, spre a le

putea birui. Primim lumină pentru minte ca să vedem primejdia ce ne ameninţă sufletul

ajuns în ispită, precum şi tăria pentru voinţă ca să putem rezista. Dacă noi conlucrăm cu

acestea, vom birui, iar dacă din pricina fragilităţii, a slăbiciunii inerente firii, pe lângă tot

efortul depus s-ar întâmpla să cădem răniţi în lupta cu cel rău, Dumnezeu – fiindu-I milă de

mizeria firii noastre şi văzându-ne bunăvoinţa – nu ne va judeca aspru, ci Îşi va spori

harurile în viitor, astfel că până la urmă, prin statornica noastră strădanie şi fidelitate, vom

ieşi biruitori. Este cazul atâtor suflete alese, care formează una din marile bucurii ale

preotului în scaunul Sfintei Spovedanii.

Dacă însă penitentul pe care Dumnezeu l-a învrednicit de iertare va fi leneş,

nepăsător, neîmpotrivindu-se ispitelor sau chiar expunându-se acestora, refuzând astfel

îndemnurile harice, el va recădea în păcat. Şi această recădere pricinuită de neglijenţă,

comoditate, nepăsare, pune în mare primejdie mântuirea păcătosului. Deoarece Dumnezeu,

văzându-şi mereu respinse harurile de către acesta, la un moment dat Și le va retrage cel

puțin parțial, şi astfel, sufletul lipsit de lumina şi sprijinul de sus va rămâne în robia

păcatului; el nu va mai vedea răul cu aceeaşi claritate; sensibilitatea faţă de păcat i se va

diminua; nu se va mai îngrozi în faţa păcatului.

Cu alte cuvinte, va ajunge la împietrirea inimii şi astfel va cădea în păcat fără nici o

împotrivire şi se va complace în el fără remuşcare. Aceasta este pedeapsa cea mai mare cu

care Dumnezeu pe bună dreptate loveşte un astfel de suflet, expus nepocăinţei finale şi

osândirii veşnice.

Iată, iubiţi fraţi,

pentru ce este atât de important să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu şi cu conştiinţa

pururea trează, să veghem şi să ne rugăm înainte de orice acţiune şi să invocăm lumina

divină, în care Dumnezeu ne va arăta voinţa Sa în situaţia dată, şi apoi să cerem şi tăria Lui

ca să urmăm cu orice jertfă calea arătată de El. “Timeo Deum transeuntem et non

redeuntem” (Mă tem de Dumnezeu care trece şi nu se mai reîntoarce) spunea Fericitul

Augustin: mă tem de Dumnezeu care trece pe lânga mine şi cu o străfulgerare îmi

luminează mintea, arătându-mi calea, şi care, dacă eu resping această vizită a Lui, poate,

nu se va mai întoarce cu lumina Lui niciodată, şi astfel voi rămâne în beznă, dezorientat şi

expus rătăcirii, şi în final osândei.

Să cultivăm deci credincioșia faţă de harul divin în toate împrejurările şi, prin

rugăciune, prin fapte bune, prin înfrânare şi împărtăşirea cu Sfântul Trup și Sânge ale

Mântuitorului Iisus Hristos să ne sporim tot mai mult comoara purităţii sufleteşti, spre a

evita acel “ceva mai rău”.

Căci a pierde curăţia sufletului este a-L pierde pe Dumnezeu, oaspetele cel mai

scump al sufletului, şi a-L pierde din nepăsare şi ingratitudine este a te expune să-L pierzi

pentru totdeauna, pentru veşnicie. Această pierdere e o durere fără lumină… “întunericul

cel mai dinafară”. E o durere fără mângâiere: “plâns şi scrâşnirea dinţilor”. E o durere fără

sfârşit: “focul cel de veci”. E o durere fără speranţă: “Lăsaţi orice nădejde voi care intraţi”

(Dante Allighieri, Infernul).

Aşadar leacul spiritual lăsat nouă de Mântuitorul în această universală scăldătoare

mai presus de fire a Bisericii, este Taina Spovedaniei ; să-l privim şi să-l primim cu tot

respectul, ca nu cumva prin nepăsare sau rutină să-l prefacem în pricină de osândire;

fiecare clipă s-o folosim pentru a ne îmbogăţi în Dumnezeu, pentru a ne curăți şi sfinţi tot

mai mult, căci fiecare clipă poartă pe aripile ei un har care la judecata de apoi va fi

apărătorul sau acuzatorul nostru pentru felul cum am întrebuinţat-o, rău ori bine, spre

osândă sau spre fericirea noastră veşnică. Amin.