pratchett, terry - lumea disc 01- culoarea magiei v1.0 r6

7/28/2019 Pratchett, Terry - Lumea Disc 01- Culoarea Magiei V1.0 R6

http://slidepdf.com/reader/full/pratchett-terry-lumea-disc-01-culoarea-magiei-v10-r6 1/272

Terry Pratchett

CULOAREA MAGIEI

noesis



erry Pratchett este unul dintre cei mai de succemancieri britanici. Trăieşte în comitatul Wiltshire, în fat

nei tastaturi, şi a încetat să mai creadă că o viată armul, pentru că „se luptă deja să ducă trei deodată”. A fos

ecorat cu Ordinul Imperiului Britanic în 1998. Culoareagiei este primul roman din seria Lumea Disc, care purtat un succes fenomenal.



Cuprins

ULOAREA MAGIEI Prolog ............................................. 5

ULOAREA MAGIEI ........................................................ 8

VOCAREA LUI OPT Prolog ......................................... 8

VOCAREA LUI OPT .................................................... 89

DEMENIŢI DE WYERME ........................................... 134

PROAPE DE MARGINE.............................................. 198



ULOAREAMAGIEI

rolog

Într-un alt set de dimensiuni, îndepărtat şi de mâna

oua, într-un plan astral care n-a fost conceput pentru ana, rotocoale de ceaţă interstelară tremură şi sespart…

Iată…

Marele A’Tuin, Ţestoasa, se iveşte înotând încet priolful spaţ ial, cu chiciură de hidrogen pe membrele salătăhăloase, cu străvechea şi uriaşa sa carapace găurite meteoriţ i. Prin ochii întinşi ca nişte mări, tiviţ i cu urdopraf de asteroizi, El priveşte fix spre Destinaţ ie.

Creierul său mai mare decât o metropolă se gândeştu o lentoare geologică numai la Greutate.Cea mai mare parte a greutăţ ii vine de la Berilia, Tubu

arele T’phon şi J erakeen, cei patru elefanţ i gigantici pcăror umeri laţ i şi bronzaţ i de atâţ ia sori se odihneşt

scul Lumii, încununat de cascada circuIară care cătuieşte vasta circumferinţă şi stră juit de bolta bleu-paTăriei.Astropsihologia nu a fost până acum capabilă s

abilească la ce anume se gândesc cei patru.Marea Ţestoasă nu fusese decât o ipoteză până î

ua în care micul şi secretosul regat Krull, ai cărui Munărginaşi î şi proiectează piscurile până chiar deasuprascadei, a construit un sistem de pârghii şi scripeţ i pe ce



ai prăpăstios vârf de stâncă şi a coborât o navă damă cu ferestre de quarţ şi câţ iva observatori dincolo dargine, ca să se zgâiască prin perdeaua de ceaţă.După ce s-au bălăbănit o vreme în gol, la capătul une

ânghii susţ inute de către mari echipe de sclavi, aceş

onieri ai astrozoologiei au adus numeroase informaţespre forma şi natura Marelui A’Tuin şi ale elefanţ iloră a putea răspunde însă întrebărilor fundamentalespre natura şi scopul universului.

De exemplu, care e de fapt sexul Marelui A’Tuinceastă problemă vitală, spuneau astrozoologii, carcum se bucurau de autoritate sporită, nu va fi rezolvatână nu va fi construit un braţ şi mai solid, care să susţ inn vehicul spaţ ial de mare adâncime. Până atunci nu suteau face decât speculaţ ii despre cosmosul care li sezvăluise.

Exista, de pildă, o teorie cum că Marele A’Tuin venee nicăieri şi avea să se îndrepte în continuare, fie târâşe la pas, dar cu viteză constantă, spre nicăieri, pentrtdeauna. Această teorie era la modă în lume

cademică.Alternativa, preferată de cei cu înclinaţ ii religioase, er

ă Marele A’Tuin se târa de la Locul Naşterii spromentul Împerecherii, ca de altfel toate stelele de pe cere erau, evident, şi ele purtate de ţ estoase uriaşeunci când ajungeau acolo, urmau să se împerechezurt şi pasional, pentru prima şi singura dată, iar din ace

nire fierbinte aveau să se nască noi ţ estoase, care sucă mai departe noi alcătuiri universului. Această ipoteza cunoscută sub numele de Big Bang.



Aşa s-a întâmplat că un tânăr student cosmochelonian facţ iunea „la pas”, ce testa un telescop cu care sper

ă măsoare cu precizie coeficientul de reflexie din ochiuept al Marelui A’Tuin, a devenit în acea seară agitatimul străin care a zărit fumul care se ridica dinspre Miez

n ruinele arzânde ale celui mai vechi oras din lume.Mai târziu a fost atât de absorbit de studiul său încât tat complet de fum. Totuşi, el a fost primul.

Mai erau şi alţ ii…



ULOAREAMAGIEI

Focul vuia pe străzile oraşului bicefal Ankh-Morpork

colo unde atingea Cartierul Vră jitorilor, limba de flăcădea albastru şi verde, tivită chiar pe alocuri cu scântezare din cea de-a opta culoare, octarinul; acolo undvangarda incendiului î şi croia drum până la butoaiele şepozitele de ulei înşirate de-a lungul Străzii Negustorilo

bucnea în fântâni arteziene şi explozii; pe străzilarfumierilor ardea cu dulceaţă; acolo unde cuprindeănunchiurile uscate de buruieni rare din magaziilrmaciştilor, f ăcea oamenii să o ia razna şi să stea dorbă cu Dumnezeu.

De-acum, tot centrul Morporkului era în flăcări, ia

etăţ enii mai bogaţ i şi mai virtuoşi ai Ankhului, aflaţ i pelălalt mal, f ăceau faţă situaţ iei cu curaj, demolând febrodurile. Dar corăbiile aflate în docurile din Morpork cărcate cu grâne, bumbac şi cherestea şi bine unse căcură – ardeau săltăreţ , şi odată ce odgoanele ş

ontoanele lor se pref ăceau în scrum începeau săzdeze fluviul Ankh, luate de flux, aprinzând palatele şonacele de pe maluri, în timp ce se îndreptau spre mar nişte licurici pe cale să se înece. n orice caz, scânteilau purtate de vânt până dincolo de râu, în grădini dositprintre stoguri de fân.

Fumul voiosului incendiu se ridica la kilometri înăltimet -o coloană neagră, sculptată de vânt, care se vedea d



e tot cuprinsul discului.Şi se vedea, cu siguranţă, copleşitor de pe vârfu

tunecat şi rece al dealului din apropiere, de unde douuete îl urmăreau cu interes considerabil.Cea mai înaltă dintre ele mesteca un copan de pu

prijinită într-o spadă doar cu puţ in mai scurtă decât uat de om. Dacă nu ar fi avut acel aer de inteligenţeocupată, ar fi putut trece drept un barbar din pustelezului.Partenerul său era mult mai scund şi învăluit din creşte

ână în tălpi într-o manta cafenie. Mai târziu, când a avucazia să se mişte, s-a putut observa că o f ăcea cgilitate, ca o felină.

Cei doi abia dacă schimbaseră un cuvânt în ultimelouăzeci de minute, cu excepţ ia unei dispute scurte şi f ăreznodământ, cum că o anumită explozie, deosebit d

uternică, ar fi avut loc fie la depozitul de îmbuteliere eiului, fie la atelierul lui Keribil, Magicianul. De acesetaliu depindeau nişte bani.

Acum, omul cel înalt termină de ros osul şi îl aruncă îrbă, zâmbind ruşinat.

— S-a zis cu toate aleile alea înguste, zise. Şi ce-mai plăceau.—Toate trezoreriile, spuse omul cel scund. Şi adăug

ânditor: Oare nestematele ard? Cică ar fi rude cărbunele.

—Tot aurul topit şi scurgându-se în rigole, zis

nganul, ignorându-l. Şi tot vinul fierbând în butoaie.— Erau nişte şobolani, rosti tovarăşul său maroniu.— Curat şobolani.



— Nu era un loc de trăit vara.— Asta başca. Totuşi, nu te poţ i opri să nu simţ i, aşa

m să zic… o mică…Pierdu şirul, apoi se lumină.— Îi datoram bătrânului Fredor de la Lipitoare

acojie opt bani de argint, spuse. Omuleţ ul încuviinţă.Tăcură o vreme, în timp ce o nouă serie de explozesenă o linie roşie pe o porţ iune până atunci întunecatăelui mai mare oraş al lumii. Apoi lunganul f ăcu o mişcare

— Nevăstuică?— Da?— Oare cine a pus focul?Micuţ ul spadasin cunoscut sub numele de Nevăstuic

u răspunse. Supraveghea drumul la lumina roşiaticăcendiului. Puţ ini luaseră această cale, pentru că Poarteosil fusese printre primele care se prăbuşise într-

oaie de tăciuni aprinşi.Dar acum pe drum veneau două persoane. Ochii luevăstuică, totdeauna foarte abili în penumbră şi lmină slabă, desluşiră formele a doi călăreţ i, urmaţ i de u de animal turtit. Desigur, vreun negustor bogat care î şlvase din flăcări toate bunurile de preţ pe care putuse sadune la repezeală. Nevăstuică îi comunică acestea şvarăşului său, care suspină.— Postura de tâlhari de rând nu prea ne vine bine, da

upă cum tu însuţ i ai spus, sunt vremuri grele şi într-tfel de noapte nimeni nu doarme în puf.

Apucă mai bine spada, iar când călăreţ ul din frunte spropie, ieşi în drum, cu o mână ridicată şi cu chipuanjat într-un rânjet menit să pară încurajator şi totuş



meninţător.— Să-mi fie cu iertare, domnule, începu el. Călăreţ ul î ş

runi calul şi î şi trase gluga de pe cap.Lunganul privi un chip plin de arsuri şi presărat c

ufuri de barbă pârlită. Până şi spâncenele dispăruseră.

— Şterge-o de aici, f ăcu posesorul chipului. Eşti Bravdn Țara de Miez1, nu-i aşa?

1 În acest punct merită poate amintit câte ceva despre forma ş

smologia sistemului discar.Pe disc există, desigur, două direcţ ii majore: spre Miez şi spr

argine. Dar cum discul însuşi face o rotaţ ie o dată la opt sute de zilentru a-şi distribui greutatea în mod egal asupra pachidermelor care sţ in, conform lui Reforgule din Krull), există şi două direcţbordonate: sensul Rotirilor de Disc şi sensul Contrar Rotirilor de Disc

De vreme ce micul soare ce orbitează în jurul Discului menţ ine iectorie fixă în timp ce maiestosul Disc se învârteşte leneş dedesubt, or de dedus că un an are nu patru, ci opt anotimpuri. Verile sunt atuncnd soarele răsare şi apune în cel mai apropiat punct de pe Margine, ianile atunci când răsareşi apune la un unghi de 90 de grade măsurat pcumferinţă.

Astfel, în teritoriile din jurul Mării Circulare, anul nou începe îaptea de Lăsata Porcului, trece printr-o Primăvară Primă şi un primlstiţ iu (ajunul Zeilor Mărunţ i), urmat de Toamna Primă şi de Iarncundă (cunoscută şi sub numele de Iarna Fusului, căci în acel momenarele răsare în sensul rotirii), care cuprinde şi momentul Fluxului Crudoi vine Primăvara Secundă, cu Vara Secundă după ea, trecerea a tre

mestre din an fiind marcată de noaptea Pârloagei – singura în caretrivit legendei, vră jitoarele şi vră jitorii rămân în pat. Apoi frunzel

zătoare

şi nop

ţ ile cu brum

ăaduc R

ăs-iarna Fusului, cu o nou

ănoapt

Lăsatei Porcului cuibărită ca un giuvaer îngheţ at în mijlocul ei.Cum la Miez soarele bate pieziş şi nu încălzeşte niciodată tare

mânturile sale rămân captive sub o calotă de gheaţă. Marginea este



Bravd î şi dădu seama că pierduse iniţ iativa.— Cară-te, da? zise călăreţ ul. Pur şi simplu n-a

eme de tine, pricepi?După care privi în jur şi adăugă:— Asta-i valabil şi pentru tovarăşul tău din umbră, ăl

gos, pe unde s-o fi vârât.Nevăstuică parcurse cei câţ iva paşi până la cal, ca se uite atent la silueta aceea răvăşită.

— A, păi e Vânturache, vră jitorul, nu? spuse ecântat, în timp ce memora cu grijă descrierea carcmai i se f ăcuse, pentru o ulterioară răzbunare dupate regulile artei. Mi s-a părut mie că recunosc vocea.Bravd scuipă şi vârî spada în teacă. Nu prea merita spui cu vră jitorii, rareori aveau asupra lor vreo bogăţ i

emnă de acest nume.— E îndrăzneţ pentru un vră jitor de două parale

ombăni.— Nu pricepi nimic, rosti vră jitorul, exasperat. Mi-e atâe frică de voi încât mi se moaie şira spinării, doar ccum suf ăr de o supradoză de spaimă. Adică o să pot s

mpotrivă, o regiune cu insule însorite şi zile călduroase.Desigur, o săptămână pe Disc are opt zile, iar spectrul solar are op

ori. Opt e o cifră cu semnificaţ ii oculte considerabile pe disc şi nbuie niciodată, dar niciodată rostită de un vră jitor.Nu e foarte clar de ce toate cele arătate mai sus sunt aşa cum sun

r ele ne ajută să explicăm de ce, pe disc, zeii sunt mai curân

estemaţ i decât preamăriţ i.



ă tem de voi în mod corespunzător abia după ce o sepăşesc starea asta.

Nevăstuică arătă spre oraşul în flăcări.— Vii de acolo?Vră jitorul î şi trecu o mână julită peste ochi.

— Eram acolo când a început. ÎI vedeţ i? Pe cel dima mea? Indică drumul pe care tovarăşul său se topropia călărind după o metodă care implica prăbuşiren șa la fiecare câteva secunde.— Şi? f ăcu Nevăstuică.— El l-a declanşat, spuse simplu Vânturache.Bravd şi Nevăstuică priviră silueta care acum ţ opăi

in praful drumului cu un picior prins în scară.— Un piroman, eh? zise Bravd într-un târziu.— Nu, răspunse Vânturache. Nu tocmai. Să zice

oar că dacă trăsnetul ar reprezenta haosul total şi d

edescris, atunci el ar fi cel care ar sta în vârful unui deaplină furtună, îmbrăcat înt -o armură udă, şi ar strigoţ i zeii sunt nişte nenorociţ i”. Aveţ i ceva de mâncare?— Nişte pui, spuse Nevăstuică, la schimb cu

oveste.— Cum îl cheamă? întrebă Bravd, care avea obiceiu

ă rămână în urma conversaţ iei.— Doiflori.— Doiflori? zise Bravd. Ce nume caraghios.—Si încă n-ati auzit nimic, zise Vânturache

escălecând. Pui, ziceai?

— Foarte picant, preciza Nevăstuică. Vânturachemu.— Asta îmi aminteşte, adăugă Nevăstuică pocnind di



egete, că a fost o explozie mare de tot acum, hmmmm o jumătate de oră…— Era depozitul de îmbuteliere a uleiului care a sărit î

er, spuse Vânturache strângând din ochi la amintireoii de scântei.

Nevăstuică se întoarse şi rânji cu subînţ eles lvarăşul său, care mormăi şi îi înmâna o monedă diunga lui. Apoi de pe drum se auzi un strigăt, întrerupusc. Vânturache nici nu ridică privirea din porţ ia sa d

ui.—Unul din lucrurile care nu-i ies de loc e călăria

xplică el. Dar se îndreptă deodată, de parcă o amintiruscă îl pusese la colţ , scoase un chelălăit de groază ş

ădu fuga în întuneric. Când se întoarse, creatura numitoiflori îi atârna moale pe umăr. Era mică şi slabă ş

mbrăcată extrem de ciudat, cu pantaloni până la genunch

o cămaşă cu contraste de culori atât de violente încâchiul pretenţ ios al lui Nevăstuică fu ofensat chiar şi lmina aceea.— Nu pare să aibă nimic rupt, zise Vânturache, car

âfâia din greu. Bravd îi f ăcu lui Nevăstuică cu ochiul şerse să investigheze forma despre care la începu

ândiseră că trebuie să aparţ ină vreunui animal.— Mai bine lăsati-o baltă, zise Vânturache f ără s

trerupă examinarea atentă a lui Doiflori. Credeţ i-mă, e utere care o apără.

— O vrajă? întrebă Nevăstuică lăsându-se pe vine.

— Nu-u. Dar tot un fel de magie, cred. Nu felul obişnuidică poate să transforme aurul în aramă, deşi rămâne tour, îi îmbogăţeşte pe oameni distrugându-le avutul, l



ermite celor neputincioşi să meargă f ără teamă printruf ăcători, trece prin cele mai puternice porţ i sau face seacă prin ele cele mai bine păzite comori. Pe mine mne acum sclav, astfel încât trebuie să-l urmez pe nebunusta vreau nu vreau, şi să-l apăr de rele. E mai puternic

ecât tine, Bravd. Şi mai şireată chiar decât tineevăstuică.— Şi cum se cheamă vră jitoria asta f ără pereche

ânturache dădu din umeri.— Pe limba noastră ar ven

net-reflectat-ca-al-spiritelor-subterane. Aveţ i nişte vin?— Trebuie să ştii că nu sunt cu totul nepriceput cân

ne vorba de magie, spuse Nevăstuică. Chiar anul trecututat de prietenul meu aici de faţă, l-am lăsat prhimagul de Ymitury f ără toiag, f ără brâul bătut cu piatrnii şi f ără viaţă, aproximativ în aceeaşi ordine. Nu m

m de acest sunet-reflectat-al-spiritelor-subterane dre vorbeşti. Totuşi, mi-ai stârnit interesul, adăugă el. Autea să-mi spui mai multe?

Bravd privi forma de pe drum. Se apropiase şi sedea mai bine acum, în lumina dinaintea zorilor. Şi arăttoată legea ca…— Un cuf ăr cu picioare? f ăcu el.— Să vă povestesc, zise Vânturache. Vreau să spun

acă aveţ i nişte vin.os în vale se auzi un vuiet şi un sfârâit. Cineva mai c

p decât ceilalţ i poruncise să se închidă zăgazurile cel

ari, aflate la ieşirea fluviului Ankh din oraşul îngemănapsit de calea sa obişnuită de scurgere, râul î şi ieşise diatcă şi se revărsa pe străzile devastate de flăcăr



ontinentul de foc devenise deci o serie de insule care secşorau treptat, pe măsură ce apele întunecate creşteaur din oraşul de fum se ridica acum un nor de abuerbinţ i ce acoperea stelele. Lui Nevăstuică i se părea ceamănă cu o ciupercă neagră.

Oraşul îngemănat al mândrului Ankh şi pestilenţ ialuluorpork, faţă de care toate celelalte oraşe din timp ş

paţ iu nu sunt decât nişte palide reflecţ ii, a suferit multacuri de-a lungul încercatei sale istorii şi de fiecare data ridicatşi a înflorit din nou. Astfel încât nici incendiul saundaţ ia care a urmat şi care a distrus tot ce nu erflamabil şi rămăsese în picioare, adăugând la necazurilpravieţ uitorilor şi un flux otrăvit, nu a însemnat sfârşitue au marcat doar un semn de punctuaţ ie incandescen

virgulă de tăciune sau un punct şi virgulă ca

lamandră) într-o poveste care continuă.Cu câteva zile înainte de aceste evenimente, o corabicase pe Ankh cu fluxul de dimineaţă şi trăsese, printrulte altele, în labirintul de docuri şi pontoane de prmul Morporkului. Avea la bord perle roz, nuci de cocosatră ponce, câteva scrisori oficiale pentru Patricianul dinkh şi un bărbat.

Acest bărbat i-a atras atenţ ia lui Hugh Orbul, unul dierşetorii aflaţ i în tura de dimineaţă la Docul Perlei. Acestînghionti în coaste pe Wa Ologul şi i-l arătă cu degetul.

Străinul stătea acum pe chei, urmărind cum câţ iv

arinari se chinuiesc să descarce o ladă mare şi ferecatalamă. Un alt bărbat, în mod evident căpitanul, stătengă el. Acesta avea – şi fiecare nerv din trupul Orbulu



ugh, care vibra de obicei şi în prezenţ a unei cantităfime de aur impur aflat la cincizeci de paşi depărtaremitea acest mesaj urgent către creierul lui – aerul unum care aşteaptă o îmbogăţ ire iminentă.

Şi, desigur, după ce lada fu depusă pe caldarâm

răinul băgă mâna într-o pungă şi se zări sclipirea uneonede. A mai multor monede. Aur. Orbul Hugh, cu trupubrând ca o nuieluşă de alun în apropierea apei, fluierăirare. Apoi îl înghionti din nou pe Wa şi îl trimise repede

e o alee dosnică, spre inima oraşului.Când căpitanul urcă din nou pe corabie, lăsându-l p

răin pe chei cu un aer uşor perplex, Hugh Orbul î şşfacă străchinioara pentru pomeni şi î şi croi drum pestradă cu un rânjet de bun sosit. La vederea lui, străinuuse mâna panicat pe punga cu bani.

— O zi bună vă doresc, preacinstite jupân, încep

ugh Orbul, şi se trezi că priveşte în faţă un chip cu patrchi. Se întoarse s-o ia la fugă.— …!, zise străinul, apucându-l de braţ . Hugh î ş

ădea seama că marinarii de pe punte râdeau de el. celaşi timp, simţ urile sale specializate detectau prezenţ opleşitoare a banilor. ncremeni. Străinul îi dădu drumuîncepu să răsfoiască repede o cărticică neagră pe car

-o scosese de la cingătoare. Apoi zise „Bună”.— Ce? f ăcu Hugh. Bărbatul nu avu nicio reacţ ie.— Bună? repetă el puţ in mai tare decât ar fi fost nevoiatât de atent încât Hugh auzi cum fiecare vocală s

recoară la locul ei.— Bună ţ i-o fi dumitale, ripostă Hugh. Străinul zâmbotoci din nou prin pungă. De data acesta, mâna lu



xtrase o monedă mare de aur. De fapt, era ceva maare decât o coroană ankhiană de 8000 de dolari şi, deş

emnele de pe ea erau necunoscute, îi vorbea lui Hugh mbă pe care mintea lui o pricepea perfect. Actualul meăpân, zicea moneda, are nevoie de ajutor; de ce să nu i

ai, ca noi doi să putem merge undeva, să ne simţ im bineCâteva schimbări subtile în atitudinea cerşetorului cură pe străin să se simtă mai în largul lui. Consultă diou cărţ ulia.

— Aş dori să fiu condus la un hotel, han, ospiciumping, la o pensiune, tavernă, cârciumă.— Cum, la toate? zise Hugh, nedumerit.— …? zise străinul.Hugh î şi dădea seama că o mică mulţ ime de pescar

ulegători de scoici şi diverşi gură-cască de meserie iveşte deja cu interes.

— Ascultă, spuse el, ştiu o taverna ca lumea-ajunge? ÎI lua cu frisoane dacă se gândea că monedceea ar putea ieşi din viaţ a lui. Voia s-o păstreze, chiaacă Ymor avea să confiște tot restul. Iar lada cea marere constituia grosul bagajului acelui străin, părea plin

u aur, decisese Hugh.Omul cu patru ochi se uită în carte.— Aş dori să fiu condus la un hotel, loc de odihnă, la

vernă…— Da, bine, bine. Vino atunci, zise Hugh grăbit. Lu

na din boccele şi se îndepărtă. După o clipă de ezitare

răinul o apucă după el.Câteva gânduri, deviate de la cursul lor firesc, ajunsermintea lui Hugh. Era un noroc, f ără îndoială, să-l poat



uce atât de lesne pe străin la Toba Spartă, iar Ymor îl vsplăti, probabil. Dar, cu toată blândeţ ea noului său amica la el ceva care-l neliniștea pe Hugh şi pentru nimic îme nu-şi putea da seama ce. Nu cei doi ochi în plusicât ar fi fost de ciudaţ i. Era altceva. Aruncă o privir

apoi.Omuleţ ul păşea prin mijlocul străzii, uitându-se în jur carte mult interes.Altceva însă îl f ăcu pe Hugh să dea aproape î

âlbâială.Lada masivă de lemn, pe care ultima dată o văzus

şezată frumos pe chei, î şi urma stăpânul îndeaproape, îas uşor şi legănat. ncet, ca nu cumva o mişcare bruscă-l facă să-şi piardă controlul destul de fragil asupropriilor genunchi, Hugh se aplecă puţ in, ca să vadă ca sub ladă. Era o mulţ ime de picioruşe.

Cu mare atenţ ie, Hugh f ăcu stânga împrejur şi pornoncentrat spre Toba Spartă.

— Ciudat, zise Ymor.— Avea o ladă mare de tot, adăugă Wa Ologul.— Trebuie să fie negustor sau spion, zise Ymor. Rups

bucată de carne din cotletul pe care-l ţ inea în mână şiuncă în sus. Nici nu ajunsese în vârful traiectoriei, cânformă întunecată se desprinse din umbră, din colţ ucăperii, şi se năpusti, apucând carnea din zbor.—Negustor sau spion, repetă Ymor. Aş prefera u

pion. Un spion aduce de două ori mai mult, pentru că ierecompensa, după ce îl predai. Ce zici, Withel?În faţ a lui Ymor, al doilea mare tâlhar din Ankh-Morpor



închise pe jumătate singurul ochi şi ridică din umeri.—Am verificat corabia, zise. E o navă comercial

dependentă. Face când şi când curse în Insulele Bruneamenii de-acolo sunt nişte sălbatici. Nu ştiu ce-i aipion, iar pe negustori probabil că-i mănâncă.

— Arăta oarecum a negustor, interveni Wa. Doar că na gras.La fereastră se auzi un fâlfâit de aripi. Ymor î şi ridic

upul masiv din jilţ şi traversă încăperea, întorcându-se cn corb uriaş. După ce-i desf ăcu tubul pentru mesaje de lcior, pasărea zbură alături de celelalte tovarăşe ale saleocoţ ate pe căpriorii podului. Withel o privi f ărunăvoinţă. Corbii lui Ymor erau cunoscuţ i prievotamentul faţă de stăpânul lor, care mersese pânt -acolo încât unica încercare a lui Withel de a accede lngul de prim tâlhar al oraşului îl costase pe cel ce juc

lul de mână dreaptă a stăpânului ochiul stâng.Rămăsese totuşi în viaţă, deoarece Ymor nu purtmănui pică pentru ambiţ iile lui.

— B12, spuse Ymor, aruncând capsula şi desf ăşurânicul sul de hârtie dinăuntru.— Gorrin Pisica, rosti Withel automat. Plasat sus, î

rnul gongului, la Templul Zeilor Mărunţ i.— Zice că Hugh l-a dus pe străinul nostru la Tob

partă. Asta-i bine. Lătăreţ u e prieten cu noi, nu?— Aşa este, spuse Withel. Dacă-şi cunoaşte interesu— Printre clienţ ii lui s-a numărat şi omul tău, Gorrin

se Ymor amuzat, pentru că scrie aici ceva despre o cutiu picioare, dacă citesc eu bine. ÎI privi pe Withel pestarginea biletului.



Withel se uită în altă parte.— Va fi disciplinat, spuse el sec. Wa îl privi pe bărbatu

e stătea rezemat în jilţ , cu silueta îmbrăcată în negrprijinită la fel de nonşalant ca o pumă din Ţara dargine pe o creangă de copac din junglă, şi ajunse l

oncluzia că Gorrin de pe Templul Zeilor Mărunţ i se vătura în curând acelor mici zeităţ i din dimensiunilultiple de Dincolo. Şi îi datora lui Wa trei bănuţ i damă. Ymor mototoli biletul si-l azvârli într-un colt.— Cred că o să mergem la Tobă ceva mai târziu

ithel. Poate că o să încercăm şi noi berea aia pe caramenii tăi o găsesc atât de îmbietoare.

Withel nu răspunse. A fi mâna dreaptă a lui Ymosemna a fi biciuit uşurel, până la moarte, cu uănunchi de şireturi parfumate.

Oraşul îngemănat Ankh-Morpork, cel mai vestit dintrate oraşele de la Marea Circulară, găzduia în mo

urent un mare număr de bande, bresle ale hoţ ilondicate şi alte organizaţ ii similare. De-aceea şi era atâe prosper. Oamenii mai sărmani, de pe partea Inversotirilor de Disc a fluviului, din labirintul de străduţ e aorporkului, î şi completau veniturile mizere îndeplininte o treabă pentru una sau alta din bandele rivale. Aş

ă, pe când Hugh şi Doiflori intrau în curtea Tobei Sparteefii câtorva din aceste găşti aflaseră că în oraş a sos

neva ce părea să deţ ină bogăţ ii importante. Rapoartelpionilor cu un simţ de observaţ ie mai dezvoltat notaetalii despre o carte care îi sufla străinului ce să spună ş



ladă care umbla de una singură. Aceste fapte nu fursă luate în serios. Niciun magician cu astfel de puteri n

e apropia vreodată de docurile din Morpork.Fiind încă ceasul la care cea mai mare parte din ora

e se trezea, fie se ducea la culcare, la Tobă erau puţ in

ameni care să-l vadă pe Doiflori coborând treptele. Cânspatele lui apă u şi Bagajul, care o luă cu pas sigur îs pe scară, ca la un semn, muşteriii de la mesele dmn negeluit se uitară bănuitori la băuturile pe care lveau în faţă.

Lătăreţ u tocmai îl muştruluia pe micul trol2 care aveijă de bar, când cei trei defilară prin faţ a lui.— Ce naiba mai e şi asta? f ăcu el— Mai bine nu întreba, răspunse Hugh printre dinţ

oiflori î şi răsfoia deja cărticica.— Ce face? zise Lătăreţ u, cu mâinile-n sold.

— Cartea-i zice ce să spună. Ştiu că sună aiureaombăni Hugh.— Cum poate o carte să-i zică unui om ce să spună?— Doresc o cazare, cameră, apartament, casă d

chiriat, pensiune completă, aveţ i camere curate, cameru privelişte frumoasă, cât costă pe noapte, turui Doiflontr-o răsuflare.

Trol – fiinţă din folclorul germanic şi scandinav, având uneori forma

ui pitic şi alteori pe cea a unui uriaş, care locuieşte în munţ i sau în

şteri. În basmele britanice, trolii sunt uriaşi agresivi care stau de pazăpoduri şi cer taxă de la trecători, (n.t.)



Lătăreţ u se uită la Hugh. Cerşetorul ridică din umeri.— E plin de bani, zise el.— Spune-i atunci că face trei bani de aramă. Ia

hestia aia o să stea în grajd.— ?, f ăcu străinul. Lătăreţ u ridică trei degete groase ş

acojii, iar chipul bărbatului se lumină a înţ elegere.Vârî mâna în pungă şi-i puse hangiului în palmă treonede mari de aur.Lătăreţ u se uită lung la ele. Reprezentau cam de patr

i valoarea Tobei Sparte, cu angajaţ i cu tot. Se uită apoHugh. Unul ca ăsta n-avea cum să-l ajute. Se uită l

răin. Înghiţ i.— Da, zise, cu o voce sugrumată. Şi mai sunt mesele

ormal. nţ elegi, da? Mâncare. Mănânci, nu? Şi îi f ăcu diâini semnele corespunzătoare.— Mânci? zise străinul.

— Da, răspunse Lătăreţ u, care începea să transpireu m-aș uita în cărticică…Omul deschise cartea şi trecu degetul peste una di

agini. Lătăreţ u, careştia întrucâtva să citească, trase şi eu ochiul în volumaş. Văzu însă lucruri care nu aveau nicioimă.

— Mâncaare, zise străinul. Da. Cotlet, ghiveci, costiţăptură la grătar, la tavă, frigărui, tocătură, rulouri, sufleuăluşcă, lapte de pasăre, şerbet, terci, cârnat, nu servesârnat, fasole, f ără fasole, aperitiv, dulceaţă, gemrgane. Zâmbi către Lătăreţ u.

— Toate astea? bâigui hangiul.— Aşa vorbeşte el, explică Hugh. Pur şi simplu – nă întreba de ce.



Toţ i ochii erau îndreptaţ i asupra lui Doiflori, cu excepţ inei singure perechi, care-i aparţ inea lui Vânturacheă jitorul, care şedea în cel mai întunecat colţ , întârziinsupra unei foarte mici halbe de bere.

Privea Bagajul.

Priviţ i-l pe Vânturache.Uitaţ i-vă la el. Uscăţ iv, ca mai toţ i vră jitorii, şi îmbrăcat -o manta de un roşu închis pe care erau brodate, caiete vechi, câteva simboluri mistice. Unii l-ar fi putut luept vreun ucenic magician care fugise de la stăpân î

emn de sfidare, de plictiseală, de frică şi de dorul unexperienţ e heterosexuale. Totuşi, la gât purta un lanţ cctogonul de bronz care îl clasa printre absolvenţniversităţ ii Nevăzute, înalta scoală de vră jitorie al cărempus transcende spaţ iul şi timpul, neaflându-sciodată în mod cert Aici sau Dincolo. n genera

bsolvenţ ii ei ajungeau cel puţ in magicieni, daânturache părăsise şcoala – după un eveniment nefericcunoscând o singură vrajă şi î şi câştiga existenţ a în orau ajutorul talentului său înnăscut pentru limbi străinevita pe cât posibil munca, dar avea o agerime a minţare îi f ăcea pe cunoscuţ i să-l asocieze cu un şobolateligent. Şi recunoştea lemnul de păr înţ elept dintr-ivire. Privea un astfel de lemn chiar acum şi nu-i vene

ă creadă.Câte un Arhimag mai reuşea, eventual, după mult

heltuială de energie şi timp, să obţ ină un toiegel f ăcut di

mnul unui păr înţ elept. Acest copac creştea doar pcurile încărcate de magie străveche. Probabil că în toataşele de la Marea Circulară nu erau mai mult de dou



stfel de toiege. Iar o ladă întreagă din păr… Vânturachcu nişte socoteli şi ajunse la concluzia că, nici dacă ladfi fost plină cu stele de opal şi batoane de auricholatum

onţ inutul n-ar fi valorat decât o zecime din valoareontainerului. O vână începu să-i pulseze la tâmplă.

Se ridică şi se îndreptă către cei trei.— Pot să vă ajut cu ceva? se oferi el.— Cară-te, Vânturache, mârâi Lătăreţ u.— Mă gândeam că poate aveţ i nevoie să vorbiţ i c

cest domn pe limba lui, spuse vră jitorul cu blândeţ e.— Se descurcă foarte bine şi singur, spuse hangiu

ar se dădu câţ iva paşi înapoi.Vânturache îi zâmbi politicos străinului şi încercă dou

orbe pe himeriană. Se mândrea cu fluenţ a pe care obândise în acea limbă, dar străinul păru încurcat.

— N-o să-ţ i meargă, spuse Hugh cu tonul unu

unoscător. Totu’ e-n carte. Ea îi zice ce să spună. Eă jită.Vânturache o dădu pe borograveza de nord, apo

cercă vanglemeşa, limba sumtri şi chiar urgu negrualectul f ără substantive şi cu un singur adjectiv, şi acelbscen. Fiecare din tentative fu întâmpinată cu aceeaşoliticoasă perplexitate. n disperare de cauză, se lansă îobeza păgână, iar chipul omuleţ ului se relaxa într-umbet fericit.— În sfârşit, zise el. Domnul meu, e absolut remarcabi

eşi, în trobeză, ultimul cuvânt deveni „un lucru care se

tâmplă o singură dată pe durata de folosire a unei canoeşterite grijuliu cu toporişca şi la foc din cel mai înaopac cu lemn de diamant, care creşte în ştiuta pădure c



mn de diamant, la poalele Muntelui Acolola, sălaşueilor focului, sau cel puţ in aşa se spune”).

— Ce-a fost asta? f ăcu Lătăreţ u, bănuitor.— Ce-a zis hangiul? întrebă omuleţ ul.Vânturache înghiţ i în sec.

— Două halbe din cea mai bună bere, te rog, Lătăreţ u— Înţ elegi ce spune?— Normal.— Spune-i… Spune-i că e cât se poate de binevenit

pune-i că micul dejun costă… mmm… un ban de auentru o clipă, pe faţ a lui Lătăreţ u se putură citi semnelnei cumplite lupte interioare, apoi adăugă, într-un accee generozitate: îl pun şi pe-al tău în banii ăştia.

— Străinule, spuse Vânturache f ără intonaţ ie. Dacmâi aici, până la căderea nopţ ii o să fii înjunghiat sarăvit. Dar continuă să zâmbeşti, ca să nu fiu şi eu.

— Ei, haide, zise străinul, privind în jur. Pare un loinunat. O tavernă morporkiană adevărată. Am auzâtea despre aceste locuri. Şi grinzile astea vechi, catină autentică. Şi nu-i scump de loc.

Vânturache aruncă o privire furişă în jur, să se asigură vreo scurgere de puteri din Cartierul Vră jitorilor deste râu nu-i transportase cumva pe nesimţ ite într-un ac. Dar nu – erau tot în salonul Tobei, cu pereţ ii afumaţu podeaua acoperită de rogojini şi gândaci de toatlurile, cu berea ei acră, care nu se vindea, ci mai curân

e închiria pentru un timp. ncercă să pună aceste imagin

ături de expresia „patină autentică” sau, mai precisngă cel mai apropiat echivalent din trobeză, care ercea plăcută ciudăţ enie a formei ce se regăseşte î



ăsuţ ele de coral ale pigmeilor mâncători de bureţ i dieninsula Orohai”.

Mintea i se înceţoşa de efort. Vizitatorul continuă.— Numele meu e Doiflori, şi întinse mâna. Instinctiv

eilalţ i trei priviră în jos, să vadă dacă palma conţ inea vre

onedă.— Îmi pare bine, răspunse Vânturache. Eu sunânturache. Ascultă, nu glumesc. Asta e un loc camericulos.

— Perfect! Exact ce-mi doream!— Hă?— Ce e lichidul din halbe?— Asta? Bere. Mulţ umesc, Lătăreţ u. Da. Bere. nţ eleg

ere.— Aha, băutura specifică. O monedă mică de aur e d

uns, crezi? Nu vreau să jignesc pe nimeni. Moneda er

eja pe jumătate scoasă din pungă.— Nnnnaaah, gemu Vânturache. Adică nu, nu vei jigne nimeni.

— Bun, zici că e un loc periculos. E frecventat oare doi şi aventurieri?Vânturache se gândi.— Da? zise până la urmă.— Excelent. Vreau să cunosc şi eu câţ iva.Vră jitorul crezu că a găsit o explicaţ ie.— A, zise. Ai venit să angajezi mercenari („războinic

re luptă pentru tribul cu cea mai multă hrană din nucă d

ocos”)?— A, nu! Vreau doar să-i cunosc. Ca să pot sovestesc, când ajung acasă, că i-am cunoscut.



Vânturache considera o întâlnire cu majoritateenţ ilor Tobei ca pe o garanţ ie că Doiflori nu va maunge niciodată acasă, dacă nu cumva casa era chiar îsul fluviului, pe unde leşul lui avea să plutească îurând.

— Unde e casa ta? se interesă el. Observă că Lătăreţspăruse undeva în spate, iar Hugh îi urmărea cspiciune de la o masă alăturată.— Ai auzit de oraşul Bes Pelargic?— Păi n-am petrecut prea mult timp în Trob, eram î

ecere…— Dar nu e în Trob. Eu vorbesc trobeza pentru că sun

ulţ i marinari trobi la noi în porturi. Bes Pelargic incipala ieşire la mare a Imperiului Agatean.— Mă tem că n-am auzit. Doiflori ridică din sprâncene— Nu? E destul de mare. Dacă navighezi în sensu

otirilor de Disc, e cam la vreo săptămână de Insulelrune. Te simţ i bine?Ocoli repede masa ca să-l bată pe vră jitor pe spate

cesta se înecase cu berea.Continentul Contragreutate!

La trei străzi mai încolo, un bătrân lăsa să-i cadăonedă într-un vas plin cu acid, amestecând uşo

ătăreţ u aştepta cu nerăbdare, simţ indu-se apăsat dcăperea în care etuve şi pahare Berzelius fierbeaurăvind aerul, iar pe rafturi stăteau înşirate forme incerte

gerând tigve umane şi diverse imposibilităţ i împăiate.— Ei bine? vru el să ştie.— Nu putem grăbi lucrurile, se smiorcăi bătrânu



chimist. Evaluarea cere timp. Aha. Mişcă vasul în caroneda se rotea în mijlocul unui vârtej verzui. Făcu niştlcule pe o bucată de pergament.— Extraordinar de interesant, zise el într-un târziu.— E autentică? Bătrânul î şi ţ uguie buzele.

— Depinde cum definim termenul, zise. Dacă vrei strebi: este această monedă la fel cu cea de, să zicemncizeci de dolari, răspunsul este nu.

— Ştiam eu, strigă hangiul, şi o porni spre uşă.— Nu sunt sigur că m-am f ăcut înţ eles, spus

chimistul. Lătăreţ u se întoarse furios.— Cum adică?— Vezi dumneata, cu timpul monedele noastre au fost

ntr-un motiv sau altul, diluate. Cantitatea de aur dintr-onedă obişnuită este de patru părţ i din doisprezecestul fiind argint, cupru…

— Şi ce-i cu asta?— Ziceam că moneda asta nu-i ca ale noastre. E diur curat.

După ce Lătăreţ u plecă în fugă, alchimistul petrecu eme privind fix în tavan. Apoi scoase o bucăţ ică dergament foarte subţ ire, scormoni printre troacele de pasa de lucru după o peniţă şi scrise un mesaj scurt şghesuit. Apoi merse la cuştile în care ţ inea porumbebi, cocoşi negri şi alte animale de laborator. Scoase uobolan cu blana lucioasă, rulă pergamentul, îl strecură îpsula pe care animalul o avea la piciorul din spate şi

ădu drumul.Şobolanul mirosi o clipă podeaua, apoi dispăru într-aură din perete.



Cam în acelaşi timp, o ghicitoare până atunci f ăroroc, care locuia pe o stradă paralelă, aruncă o privire îobul de cristal, dădu un ţ ipăt şi, în nicio oră, î şi vânduteriile, diversele obiecte magice, cele mai multe hainorice alt avut care nu putea fi încărcat pe cel mai rapi

l, cumpărat la repezeală. Faptul că mai târziu, în vreme casa ei goală se prăbuşea în flăcări, ea murea undevMunţ ii Morpork, înt -o inexplicabilă alunecare de teren

ovedeşte că şi Moartea are simţ ul umorului.

Tot cam în vreme ce şobolanul care, ascultând de ustinct străvechi, o pornise teleghidat spre casă pribirintul de conducte de sub oras, Patricianunkh-Morporkului î şi cerceta corespondenţ a livrată dmineaţă prin albatros. Aruncă gânditor o a doua privire lrisoarea de deasupra teancului şi îl convocă pe şefu

pionilor.Iar la Toba Spartă, Vânturache îl asculta cu gurăscată pe Doiflori.

— Aşa că am hotărât să vin să văd cu ochii mei, zicemuleţ ul. M-a costat opt ani de economii, dar meritecare jumătate de rhinu. Adică, iată-mă aici, înkh-Morpork. Cel cântat şi slăvit de poeţ i. Pe aceleaşrăzi pe care a păşit Heric Spadă-Albă, Hrun Barbarul şravd cel din Ţara de Miez şi Nevăstuică… Şi totul e exacşa cum mi-am imaginat.

Expresia lui Vânturache era înmărmurită într-u

mestec de fascinaţ ie şi groază.— Pur şi simplu nu mai puteam îndura viaţ a din Beelargic, continuă Doiflori senin, înţ epenit toată ziua la u



rou, adunând coloană după coloană de cifre şi neavântă perspectivă decât o pensie… şi unde-i aventuraoiflori, mi-am spus, acum ori niciodată. Nu trebuie să staci să asculţ i poveşti. Te poţ i duce acolo. E momentul snunţ i să mai asculţ i istorisirile marinarilor de pe docur

şa că am compilat un dicţ ionar de expresii şi mi-azervat loc pe următoarea corabie către Insulele Brune.— Fără o gardă de corp?— Nu. De ce? Ce am eu care să merite furat?Vânturache î şi drese vocea.— Păi, ai aur, zise.— Nici două mii de rhinu. Abia cât să trăieşti

nă-două. Acasă, vreau să zic. Aici s-ar putea să ajungeva mai mult.

— Un rhinu e o monedă din aceea mare de aurtrebă Vânturache.

— Da. Doiflori se uită îngrijorat la Vânturache pestudatele sale lentile de văzut. Crezi că o să-mi ajungouă mii?

— Nnmaah, gemu Vânturache. Adică da, sigur, o să-ungă.

— Bun.— ăă, toată lumea e la fel de bogată ca tine acolo, î

mperiul Agatean?— Bogată ca mine? Doamne fereşte, de unde ţ i-a ma

enit şi ideea asta? Nu sunt decât un funcţ ionar amărâtrezi că i-am dat prea mult hangiului?

— Ăăă, cred că s-ar fi mulţ umit şi cu mai puţ incunoscu Vânturache.— Aha, data viitoare o să ştiu. Văd că am multe d



văţ at. Mi-a venit o idee. Vânturache, oare ai accepta screzi ca, nu ştiu, poate cuvântul „ghid” ar fi cel maotrivit? Cred că îmi pot permite să te plătesc cu un rhine zi.

Vânturache deschise gura să răspundă, dar cuvintele

e opriră în gât, nedoritoare să iasă într-o lume care o luzna. Doiflori rosi.— Te-am jignit, spuse. A fost o impertinenţă să cer aş

eva unui om cu studii ca tine. Fără îndoială că ai multoiecte la care vrei să te întorci – vreo lucrare de magialtă, ceva…— Nu, îngăimă Vânturache. Nu în momentul de faţă

n rhinu, spui? Unu pe zi, în fiecare zi?— Poate că în aceste condiţ ii ar trebui să-ti ofer unu ş

mătate. Plus toate cheltuielile, se înţ elege.Vră jitorul î şi reveni spectaculos.

— E bine, zise el. Grozav.Doiflori vârî mâna în pungă şi scoase un obiect rotunn aur, se uită la el pentru o clipă şi îl puse la locânturache nu apucă să îl vadă prea bine.

— Cred, spuse turistul, că mi-ar prinde bine puţ iomn. A fost o călătorie lungă. Şi dacă ai vrea să te întorce la amiază, putem să aruncăm o privire prin oraş.

— Sigur.— Atunci fii bun şi spune-i hangiului să mă conducă î

meră.Vânturache se execută şi urmări cum un Lătăreţ

gitat, sosit la galop de prin cămările sale dosnice, onducea pe Doiflori pe scara de lemn din spatele baruluupă câteva secunde, Bagajul se ridică şi tropăi p



uşumea în urma lor. Apoi vră jitorul privi cele şasonede mari de aur din palma sa. Doiflori insistase săătească în avans primele patru zile de lucru.Hugh dădu din cap aprobator şi zâmbi.Vânturache mârâi la el.

Ca student în vră jitorie, Vânturache nu obţ inusciodată note mari la activităţ i precognitive, dar acurcuitele ruginite din creierul său pulsau de parcă viitorul a înscris pe retină în culorile cele mai vii. Începu săănânce între omoplaţ i. Ştia că singurul lucru de bun simfi fost să-şi cumpere un cal. Unul rapid şi scump, musa

pentru că nu-i venea în minte niciun geambaş suficiene bogat ca să-i poată da restul la aproape o uncie de aur

Apoi, desigur, cu celelalte cinci monede şi-ar fi deschin cabinet undeva, la distanţă sigură, să zicem la doute de leghe. Asta ar fi fost de bun simţ .

Dar ce avea să se întâmple cu Doiflori, singur într-uaş unde până şi gândacii aveau un instinct infailibentru aur? Ar fi trebuit să fie un ticălos f ără pereche că-l părăsească.

Patricianul Ankh-Morporkului zâmbi, dar numai cura.

— La Poarta de Miez, spuneţ i?Căpitanul gărzii salută cu aplomb.— Da, domnia-voastră. A trebuit să doborâm calul c

ă-l oprim.

— Şi astfel, f ără prea mari ocolişuri, iată-te aici, zisatricianul privindu-l dispreţ uitor pe Vânturache. Ce ai dpus în apărarea ta?



Se zvonea că o întreagă aripă a palatului era plină cncţ ionari care î şi petreceau tot timpul organizând şducând la zi informaţ iile furnizate de excepţ ionalul sistee spionaj organizat de Patrician. Vânturache nici nu sdoia că aşa era. Se uită spre balconul deschis pe un

n laturile sălii de audienţ e. Un sprint scurt, o săriturdemânatică… o ploaie de săgeţ i. l trecu un fioatricianul î şi sprijinea bărbia într-o mână cu inele şi ivea pe vră jitor cu nişte ochi mici şi duri ca douărgele.— Deci, ia să vedem, rosti el. ncălcarea jurământulu

rtul unui cal, punerea în circulaţ ie a unor monede false…a, mă tem că o să ajungi în Arenă, Vânturache.

Asta era prea mult.— N-am furat calul, l-am cumpărat cinstit!— Dar cu bani falşi. Tehnic, e un furt.

— Dar rhinu sunt din aur masiv!!— Rhinu? Patricianul roti una dintre monede întregetele sale groase. Aşa le zice? Foarte interesant. Darşa cum bine ai subliniat, nu prea seamănă cu dolarii…

— Păi normal, nu sunt…— Aha, deci recunoşti? Vânturache deschise gura s

spundă, dar se gândi un pic şi o închise la loc. Chiar aşaontinuă Patricianul. Şi peste toate, te-ai mai şi discreditaoralmente, trădând cu laşitate un vizitator aeleagurilor noastre. Ruşine, Vânturache! Patricianucu un semn aproximativ din mână. Gărzile din spatele lu

ânturache se retraseră, iar căpitanul lor f ăcu câţ iva paşdreapta. Vânturache se simţ i deodată foarte singur.Se zice că atunci când moare un vră jitor, Moartea vin



ersonal să-l ia (în loc să delege această sarcină unubordonat, precum Boala sau Foametea, cum face d

bicei). Vânturache se uită nervos în jur după o siluetaltă, în negru (vră jitorii, chiarşi cei rataţ i, au pe retină, pngă conuri şi bastonaşe, nişte mici octogoane care l

ermit să vadă în infraoctarin, culoarea fundamentală, fațe care toate celelalte culori sunt doar umbre palide ccalcă spaţ iul normal, cvadridimensional). Se zice că ar n fel de purpuriu galben-verzui fosforescent.

Ce să fie acolo, în colt, umbra aceea mişcătoare?— Desigur, spuse Patricianul, aş putea să fiu generos

mbra dispăru. Vânturache ridică privirea, cu o expresie speranţă dementă pe chip.

— Da?Patricianul mai f ăcu un semn cu mâna. Vânturach

ăzu cum gărzile părăsesc încăperea. Dar, rămas singu

u seniorul celor două oraşe gemene, aproape că le simpsa.— Apropie-te, Vânturache, spuse Patricianul. i indic

n vas cu delicatese, aflat pe o măsuţă joasă de onixngă tron. Doreşti cumva o meduză glasată? Nu?

— Mmm, f ăcu Vânturache, nu.— Acum vreau să asculţ i foarte atent ce am de spus

puse Patricianul prietenos, altminteri vei muri. Într-uod interesant. Prelung. Te rog, nu te mai foi atât. Deme ce eşti oarecum vră jitor, ştii, desigur, că trăim într-me de forma unui disc? Şi că se spune că undeva, l

arginea cea mai îndepărtată, există un continent careeşi mic, este egal în greutate cu toată masa uriaşăământurilor din semicercul nostru? Şi aceasta, spun



genda, pentru că este f ăcut în cea mai mare parte diur?

Vânturache încuviinţă din cap. Cine nu auzise dontinentul Contragreutate? Unii marinari mai credeahiar în basme şi plecau în căutarea lui. Bineînţ eles, s

torceau cu mâna goală, dacă se mai întorceau. Potrivarinarilor mai bătrâni, erau în general mâncaţ i pe drue ţ estoasele uriaşe. Pentru că, fireşte, Continentuontragreutate nu era decât un mit solar.

— El există, desigur, spuse Patricianul. Deşi nu estcut din aur, e adevărat că aurul este acolo un metaarte comun. Masa continentului constă în straturi masive octiron, care se întind până în adâncimea scoarţ eentru o minte incisivă ca a ta e uşor de înţ eles cxistenţ a Continentului Contragreutate reprezintămeninţ are de moarte pentru oamenii de aici. Făcu

auză, uitându-se la gura deschisă a lui Vânturache. Oftăspuse: Se întâmplă cumva să nu mă poţ i urmări?— Nnnaahhh, gemu Vânturache. nghiţ i, apoi î şi lins

uzele. Vreau să zic, nu. Adică, ăăă, aur…— Înţ eleg, spuse Patricianul cu dulceaţă. Ţi se par

oate că ar fi un lucru minunat să mergi pe Continentuontragreutate şi să te întorci cu o corabie plină de aur?

Vânturache simţ ea că i se întinde un soi de capcană.— Da? se aventură el.— Și dacă fiecare locuitor de la Marea Circulară a

vea câte un munte de aur? Ar fi oare un lucru bun? C

ezi că s-ar întâmpla? Gândeşte-te bine.Vânturache î şi încreţ i fruntea. Se gândi.— Am fi bogaţ i cu toţ ii? Viteza cu care temperatur



ăzu la remarca sa îi sugeră că nu nimerise răspunsuorect.

— Ţi-aş putea spune, Vânturache, că există oarecontacte între Lorzii de la Marea Circulară şi împăratumperiului Agatean, cum se numeşte oficial acel tărâm

ontinuă Patricianul. Dar sunt extrem de diluate. Avemuţ ine lucruri în comun. Ei nu au nevoie de nimic de la nooi nu ne putem permite nimic de la ei. E un Imperirăvechi, Vânturache. Străvechi şi înşelător, şi crud, şarte, foarte bogat. Aşa că ne limităm să ne transmiteciproc urări frăţeşti, prin albatros. La interval

eregulate. O astfel de scrisoare a sosit astăzi. Unupus al împăratului i-a venit, se pare, ideea să vizitezaşul nostru. Pare-se că-și doreşte să-l vadă. Numai uebun s-ar putea supune privaţ iunilor unei traversări pestceanul din Sensul Rotirilor de Disc doar ca să se uite l

eva. Dar, în sfârşit. Omul a debarcat în dimineaţ ceasta. Putea să dea peste un mare erou, peste cel mabil dintre hoţ i sau peste un bătrân înţ elept. A dat înseste tine. Te-a angajat ca ghid. Aşa că, Vânturache, vei hidul acestui privitor, al acestui Doiflori. Vei avea grijă se întoarcă acasă cu un raport favorabil despre micoastră patrie. Ce spui?

— ăă, mulţ umesc, înălţ imea voastră, rosânturache, amărât.

— Ar mai fi ceva, desigur. Ar fi o tragedie să i stâmple vreun necaz micului nostru vizitator. Ar

oaznic să moară, de exemplu. Groaznic pentru toatra noastră, căci Imperiul Agatean are grijă de supuşii săne-ar şterge de pe faţ a pământului la un semn. U



mplu semn. Şi ar fi cumplit şi pentru tine, Vânturacheeoarece în săptămânile care ar precede sosirea uriaşeote imperiale de mercenari, unii dintre servitorii mei s-acupa în mod special de tine, în speranţ a că mânizbunătorilor căpitani va fi temperată la vederea leşulu

u încă în viaţă. Există vră ji care pot împiedica sufletul sărăsească trupul, oricât de chinuit ar fi, şi… văd pe chipuu că începi să înţ elegi?— Nnneahhh.— Poftim?— Da, stăpâne. O să, ăăă, am grijă, adică o să m

răduiesc să am, vreau să zic, ăăă, o să încerc să aijă de el să nu păţ ească nimic. (Şi după asta o să-mi iaslujbă în iad, ca jongleur cu bulgări de zăpadă, adăugă eu obidă, în intimitatea propriei tigve).

— Perfect! Înţ eleg că tu şi Doiflori sunteţ i deja în cel

ai bune relaţ ii. Un început excelent. După ce se vtoarce teaf ăr în tara lui, vei vedea că ştiu să ficunoscător. Aş putea chiar să renunţ la acuzaţ iil

mpotriva ta. Mulţ umesc, Vânturache, poţ i pleca.Vânturache hotărî să nu mai ceară înapoi cei cinc

inu care rămăseseră. Se retrase cu spatele, prudent.— A, şi încă ceva, spuse Patricianul, pe când vră jitoru

ăuta clanţ a pe pipăite.— Da, înălţ imea voastră? răspunse el cu inima cât u

urice.— Sunt convins că nici nu visezi să mai încerci s

api de obligaţ ii fugind din oraş. mi pari un orăşeaet-beget. Şi poţ i fi sigur că lorzii celorlalte oraşe vor nunţaţ i de situaţ ie până la lăsarea serii.



— Vă asigur că nici nu mi-a trecut prin cap, stăpâne.— Serios? Atunci, în locul tău mi-aş da faţ a în judecat

entru calomnie.Vânturache ajunse la Toba Spartă în mare fugă ş

cmai la timp ca să se ciocnească de un bărbat car

şea din cârciumă cu spatele şi repede. Grabecunoscutului era în parte explicată de suliţ a care i sfipsese în piept. Ho căi puternic şi căzu mort lcioarele vră jitorului. Vânturache se uită după uşă şi sădu repede înapoi, ca să lase să treacă o secure masivăre-i flutură pe la ureche ca o potârniche. Probabil vitură la întâmplare, îi spuse o a doua privire prudentuncată în interiorul Tobei. ncăperea întunecoasă ernă de bărbaţ i – mulţ i dintre ei deja bucăţ i, după cum

onfirmă o a treia privire, mai atentă – care se băteau dor. Vânturache se feri de un scaun aruncat cu patimă, c

ană pe lângă el şi se sf ărâmă pe partea opusă a străzipoi se cufundă în marea de trupuri.Purta o robă de culoare închisă, care devenise şi ma

chisă din cauza purtatului neîntrerupt şi a spălăriloeregulate. n penumbra răscolită, nimeni nu păru să bage seamă o formă întunecată, care se târa disperată de lmasă la alta. La un moment dat, un luptător care s

mpleticea păşi înapoi şi calcă pe ceva de consistenţ nor degete. Un număr de obiecte de consistenţ a unonţ i i se înfipseră în gleznă. Bărbatul dădu un ţ ipăt şi lăsarda jos, suficient cât să permită unei spade, răsucite d

n adversar mirat, să-l străpungă.Vânturache ajunse la scări sugându-şi mâna rănită şergând într-un chip curios, aplecat de şale. O săgeată s



fipse cu zgomot în balustrada de lângă el, f ăcându-l sâncească. Urcă treptele f ără să răsufle, aşteptându-sorice clipă la o săgeată mai bine ţ intită.Pe coridorul de sus î şi reluă, cu răsuflarea tăiată

oziţ ia verticală şi privi podeaua plină de cadavre. U

ărbos uriaş, cu o sabie însângerată în mână, încerca şă.— Hei! strigă Vânturache.Bărbatul se uită la el şi, aproape absent, scoase u

uţ it din bandulieră si-l aruncă. Vânturache se lăsă în josspatele lui se auzi un strigăt scurt, iar arcaşul, car

cmai ţ intea, lăsă arma şi se apucă de beregată. Uriaşucmai se pregătea să scoată al doilea cuţ it. Vânturach

e uită în jur cu o privire hăituită, apoi, într-o improvizaţ isperată, se lansă într-o poză vră jitorească. şi aruncă uaţ înapoi.

— Asoniti! Kyoruchal! Beazleblor!Bărbatul ezită. Ochii îi alunecară nervos într-o parte şta, aşteptând efectul vră jii. Ajunse la concluzia că acestu avea să se producă abia în clipa în care Vânturacheergând nebuneşte pe coridor, îi trase un şut zdravăn între. În timp ce urla, apucându-se cu mâinile de locuureros, vră jitorul deschise uşa, sări înăuntru, o trânti îma lui şi se sprijini de ea, gâfâind.Aici era linişte. Doiflori dormea cuminte în pat. Iar l

cioarele patului stătea Bagajul.Vânturache înaintă câţ iva paşi, împins de lăcomie d

arcă era pe roţ i. Lada era deschisă. năuntru se vedeaungi, iar dintr-una se vedea licărind aurul. Pentru o clipăupiditatea învinse prudenţ a şi întinse mâna uşurel… da



ce bun? N-ar fi apucat să se bucure de bani. şi retrasâna cu părere de rău şi fu surprins să vadă capacul lăzemurând uşor. Nu se mişcase cumva, ca legănat dânt?

Vânturache î şi privi degetele, apoi capacul. Părea gre

era ferecat în alamă. Acum stătea neclintit.Care vânt?— Vânturache!Doiflori sări din pat. Vră jitorul sări şi el înapo

himonosindu-și fata într-un zâmbet.— Dragul meu, tocmai la timp! Să mâncămşi apoi sun

gur că ai pregătit un program grozav pentrupă-amiază.

— Aăă…— Excelent!Vânturache oftă prelung.

— Ascultă, zise rugător, hai să mâncăm în altă parteos s-au cam luat la bătaie.— O încăierare de tavernă? De ce nu m-ai trezit?— Păi, vezi tu, am… Ce?— Credeam că m-am f ăcut înţ eles azi dimineaţă

ânturache. Vreau să văd viața autentică a Morporkuluaţ a de sclavi, Fundătura Fetiţ elor, Templul Zeiloărunţ i, Breasla Cerşetorilor… şi o încăierare autentict -o tavernă. O notă bănuitoare se strecură în vocea luoiflori. Aveţ i toate astea, nu-i aşa? Ştii tu, lupte cameni agăţaţ i de candelabre, lupte între spadasin

ocoţaţ i pe mese, chestii de genul celor în care se bagereu Hrun Barbarul şi Nevăstuică. Înţ elegi – chestcitante!



Vânturache se lăsă pe marginea patului.— Vrei să vezi o încăierare? întrebă.— Da. Ce-i rău în asta?— Păi, de exemplu, faptul că oamenii sunt răniţ i.— Ah, dar nu mă gândeam să ne batem şi noi. Vrea

oar să văd cum e. Şi pe câţ iva din faimoşii voştri eroveţ i câţ iva, nu? Nu sunt doar poveşti marinăreşti? Şpre uimirea vră jitorului, tonul lui Doiflori era aproapgător.— Avem, avem, zise repede Vânturache. Şi-i zugrăvminte, iar gândul îi dădu fiori. Toţ i eroii de la Marea Circulară treceau mai devremu mai târziu pe sub porţ ile Ankh-Morporkuluajoritatea proveneau din triburile barbare de lângezul îngheţ at, care practica un fel de export de ero

proape toţ i aveau săbii magice rudimentare, ale căro

braţ ii armonice eliberate în planul astral dădeau pestp orice experiment vră jitoresc mai de doamne-ajută prază de mai multe leghe, dar nu de-aici provenea

biecţ iile lui Vânturache. El se lăsase de magie, deci nueranja faptul că la simpla apariţ ie a unui erou la porţ ilaşului retortele explodau şi demonii începeau să saterializeze prin tot Cartierul Vră jitorilor. Nu, ce nuăcea lui la eroi era dispoziţ ia lor sumbră până la suicind erau treji şi dementă până la homicid când erau beţplus, erau şi prea mulţ i. Câteva din traseele de aventur

e pe lângă oraş ajungeau vara un adevărat furnicar. Er

hiar vorba să se organizeze în schimburi. Îşi frecă nasungurii eroi care meritau să fie băgaţ i în seamă eraravd şi Nevăstuică, plecaţ i din oraş pentru moment, ş



run Barbarul, care după standardele de la Miez eractic de nivel academic, pentru că reuşea să gândeascră să-şi mişte buzele. Se vorbea că Hrun ar fi hălăduit pndeva în Sensul Rotirilor.

— Ascultă, zise el în sfârşit, ai întâlnit vreodată u

arbar? Doiflori scutură din cap. Aşa mă temeamşi eu. Ene, barbarii sunt…De afară se auzi un tropăit de picioare, iar din tavernă

rmă puternică. Urmă un zgomot pe scări. Uşa fu trântite perete înainte ca Vânturache să aibă prezenţ a de spiră se arunce pe fereastră. Dar în loc de huidumnebunită de lăcomie pe care se aştepta să o vadă, sezi privind la faţ a roşie şi rotundă a unui sergent diardă. şi reluă respiraţ ia. Desigur. Garda avea totdeaunijă să nu intervină prea devreme într-o încăierare în carnsele nu înclinau masiv în favoarea ei. O slujbă î

ardă aducea o pensioară bună şi atrăgea genul dameni prudenţ i, grijulii.Sergentul se uită cu furie la Vânturache, apoi cu intere

Doiflori.— Totul e în regulă aici?— Da, perfect, răspunse vră jitorul. Aţ i fost reţ inu

tundeva, nu? Sergentul îl ignoră.— El e străinul? se interesă dânsul.— Noi tocmai plecam, zise repede Vânturache şi

ădu pe trobeză. Doiflori, cred că trebuie să prânzim îtă parte. Ştiu eu nişte locuri.

Ieşi pe coridor afişând cât mai mult aplomb. Doiflori mă, iar în câteva secunde se auzi şi geamătul strangulasergentului, după ce Bagajul î şi închisese brus



apacul, se ridicase, se întinsese şi o luase la trap după eMembrii Gărzii scoteau cadavrele din încăperea d

edesubt. Nu existau supravieţ uitori. Garda se asigurase acest lucru, lăsându-le tuturor suficient timp s-o ştearge uşa din dos, un compromis elegant între prudenţă ş

stiţ ie, care convenea ambelor părţ i.— Cine sunt oamenii aceştia? întrebă Doiflori.— Nişte oameni acolo, zise Vânturache. Şi înainte s

e poată opri, o parte a creierului lui, care nu avea dcru, prelua controlul asupra gurii, f ăcându-l să adaugeşte eroi, de fapt.— Serios?Când eşti cu un picior în Mlaştina Cenuşie din H’rull,

ai uşor să te arunci drept în ea decât să continui să tai zbaţ i. Vânturache î şi dădu drumul.— Da, ăla de acolo e Erig Braţ defier, iar celălalt

enel cel Negru…— Hrun Barbarul, nu e pe aici? zise Doiflori, uitându-svid în jur. Vânturache trase adânc aer în piept.

— E ăsta din spate, spuse.Minciuna era atât de gogonată încât undele stârnite d

a într-un plan astral inferior ajunseră până în Cartierură jitorilor de peste râu, unde prinseră o viteză uriaşă dvalul masiv de putere care plutea în permanenţă asuprcului şi se întoarseră cu forţă sălbatică asupra Mărrculare. O undă armonică ajunse până la însuşi Hrun



re tocmai se lupta cu nişte gnoli pe o margine dăpastie gata să se surpe, undeva în Munţ ii Caderackovocându-i un moment de disconfort inexplicabil.Între timp, Doiflori ridicase capacul Bagajului ş

xtrăgea grăbit din adâncul lui un cub negru şi greu.

— Fantastic, zise el, n-o să le vină să creadă celor dcasă!— Ce tot zice? întrebă neîncrezător sergentul.— E bucuros că ne-aţ i salvat, explică Vânturache. S

tă pieziş la cutia neagră, de parcă s-ar fi aşteptat sxplodeze sau să emită cine ştie ce sunete muzicaludate.

— Aha, f ăcu sergentul. Şi el se uita lung la cutieagră.

Doiflori le zâmbi fericit.— Aş vrea să înregistrez evenimentul, spuse el. Crez

ă îi poţ i ruga să treacă toţ i lângă fereastră? Nu dureazecât o clipă. Şi, ăăă, Vânturache?— Da?Doiflori se ridică pe vârfuri ca să-i şoptească ceva l

eche.— Presupun că ştii ce-i ăsta, nu?

3 Gnol – fiinţă imaginară, pe care autorul o descrie drept „un fel d

ll, dar f ără atâta inteligenţă şi nobleţ e sufletească” (Terry Pratchett şephen Briggs, „The Discworld Companion”, Londra, editura Gollancz

97). (n.t.)



Vânturache se mai uită o dată la cutie. n centrul uneintre fete avea un ochi rotund de sticlă, iar în spateanivelă.— Nu în totalitate, răspunse el.— E un aparat de f ăcut imagini rapide, zise Doiflori. O

venţ ie relativ recentă. Sunt destul de mândru de el, darţ elegi, nu cred că aceşti domni ar… vreau să zic că s-autea să fie oarecum temători. Poţ i să le explici tu? O săcompensez pentru timpul pierdut, desigur.— Are o cutie cu un demon care pictează, zise scu

ânturache. Faceţ i ce vă zice nebunul şi o să vă dea niştur. Gărzile zâmbiră nervos.

— Aş vrea să te am şi pe tine în pictură, Vânturacheşa-i mai bine. Doiflori scoase discul de aur pe careânturache îl observase mai devreme, se chiori la el pă, mormăi „Treizeci de secunde ar cam fi suficient”ş

poi zise voios: Zâmbiţ i, vă rog!—Zâmbiţ i, mârâi şi Vânturache. Din cutie se auzi uomot.— Bun.

Undeva, deasupra discului, al doilea albatros se ridicus, în văzduh. Atât de sus încât ochişorii lui sălbaticortocalii cuprindeau întreaga lume şi sclipitoarea Marrculară care o înconjura. De unul din picioare aveinsă o capsulă galbenă cu un mesaj. Dedesubt, ascun

e nori, albatrosul care adusese mai devreme un mesa

entru Patricianul din Ankh Morpork zbura alene înapopre casă.



Vânturache se uita uimit la bucata de sticlă din fata lue vedea pe el însuşi, zugrăvit cu grijă, o siluetă mică şolorată ca la carte, în faţ a unui grup de membri ai Gărzu feţ ele crispate de spaimă. Un murmur de groazerostită în cuvinte se ridică dinspre bărbaţ ii adunaţ i î

rul lui, care-şi lungeau gâturile să vadă imaginea.Rânjind, Doiflori scoase un pumn de monede mai miccare Vânturache recunoscu sfertul de rhinu. i f ăc

ă jitorului cu ochiul.— Am mai avut astfel de probleme în timpul escalei di

sulele Brune, povesti el. Credeau că iconograful le furcâte o bucăţ ică de suflet. Te pufneşte râsul, nu-i aşa?— Mda, f ăcu Vânturache, iar apoi, pentru că î şi dăd

eama că asta nu ajunge pentru a întreţ ine conversaţ iadăugă: Nu prea seamănă cu mine, totuşi.

— E uşor de mânuit, continuă Doiflori f ără să-i de

enţ ie. Uite, tu nu trebuie decât să apeşi pe butonul ăstae rest se ocupă iconograful. Acum eu o să stau acolongă Hrun, să-mi faci şi mie o pictură.

Monedele potoliră agitaţ ia gărzilor, aşa cum numaurul poate, iar Vânturache fu uimit să constate cămătate de minut mai târziu, ţ inea în mână un portret dclă al lui Doiflori, care agita o uriaşă spadă ştirbită şmbea de parcă i se îndepliniseră toate visele.

Prânziră într-un mic local de lângă Podul de Alamă, cagajul cuibărit sub masă, la picioarele lor. Mâncarea ş

ăutura, mult mai bune decât cele cu care era învăţ aânturache, avură darul să-l calmeze. Până la urmă nu vaşa rău, se gândi el. Cu puţ ină inventivitate şi spirit d



mprovizaţ ie o să se descurce.Şi Doiflori părea dus pe gânduri. Privind meditativ î

upa de vin, zise:— Încăierările de tavernă sunt destul de frecvente aic

esupun?

— Da, destul.— Fără îndoială că amenajările interioare şi instalaţ iilnt distruse, nu?— Amena… a, înţ eleg. Vrei să zici bănci, mese şi alt

ea. Presupun că da.— Trebuie să fie destul de neplăcut pentru hangii.— Nu m-am gândit niciodată. Cred că face parte di

scurile meseriei.Doiflori îl privi gânditor.— Aş putea să dau o mână de ajutor, zise el. Riscuril

nt meseria mea. Pe cuvânt, mâncarea asta e cam

asă, nu ţ i se pare?—Tu ai spus că vrei să încerci nişte mâncare tipiorporkiană. Ce ziceai de riscuri?— Păi, ştiu totul despre riscuri. Ele sunt meseria mea— Da, ai mai spus. Şi nu te-am crezut nici prima dată— A, păi eu nu-mi asum riscuri. Cel mai periculos lucr

re mi s-a întâmplat la muncă a fost să răstorn călimaru cerneală. Eu le evaluez. Zi după zi. Ştii care sunnsele ca o anumită casă să ia foc în cartierul Triunghiu

oşu din Bes Pelargic? Cinci sute treizeci şi opt la unu. Em f ăcut calculele, adăugă el, cu oarecare mândrie.

— Pentru… Vânturache încercă să-si ascundă ugâit… ce? Scuze. Îşi mai turnă vin.Doiflori f ăcu o pauză.



— Nu pot să-ţ i explic în trobeză. Nu cred că trobii aeun cuvânt pentru chestia asta. n limba noastră s

heamă… Şi rosti o alăturare de silabe străine.— Aşi-gur ă-are, repetă Vânturache. Ce cuvân

araghios. Ce-nseamnă?

—Păi, să zicem că ai o corabie încărcată cu… lingoue aur, de pildă. Poate să fie surprinsă de o furtună sau se atacată de piraţ i. Tu nu vrei să se întâmple aşa cevaeci cumperi o pol-iţă-de-aşi-gur ă-are. Eu calculez cnse are încărcătura să se piardă pe baza buletineloeteo şi a listelor cu atacuri piratereşti din ultimii 20 d

ni, apoi mai pun ceva de la mine, iar tu îmi plăteşti bani încţ ie de acele şanse…—… plus acel ceva… preciza Vânturache, ridicân

lemn un deget.—… iar dacă încărcătura se pierde, eu î ţ i ramburse

anii.— Ranbusez…?— Îţ i plătesc valoarea încărcăturii, explică răbdăto

oiflori.— Aha, pricep. E ca un pariu, nu?— Un rămăşag? Într-un fel.— Şi faci bani cu această aşi-gur ă-are?— Îţ i aduce un beneficiu la fiecare investiţ ie, desigur.Învăluit de lumina caldă, gălbuie a vinului, Vânturach

cercă se se gândească la aşi-gură-are în condiţ iile Mărrculare.

— Nu cre’ că-nţ eleg io această aşi-gur ă-are, spuse eotărât, în timp ce urmărea leneş lumea care prindea se învârtească în jurul lui. Magie, da. Aia înţ eleg.



Doiflori râse.— Magia e una şi sunetul reflectat-al-spiritelor

bterane e alta, zise el.— Şe?— Ce?

— Se cuvânt aiurea ai zis? insistă Vânturache.— Sunet-reflectat-al-spiritelor-subterane?— N-am auzit de el.Doiflori încercă să-i explice.Vânturache încercă să înţ eleagă.

În lunga după-amiază ce urmă f ăcură turul oraşului îensul Rotirilor. Doiflori mergea în frunte, cu ciudata cutientru picturi atârnată de gât cu o curea. Vânturache sera în urma lui, scâncind din când în când şi verificân

acă mai are capul pe umeri. Îi mai urmau şi alţ ii. Într-

etropolă unde execuţ iile publice, duelurile, rivalităţ ilntre vră jitori şi alte evenimente ciudate punctau cgularitate viaţ a de zi cu zi, locuitorii aduseserofesiunea de băgător de seamă pe cele mai înalte culme perfecţ iunii. Toţ i erau gură-cască profesionişti. n oricz, Doiflori lua imagine după imagine cu oameni angajaceea ce el numea „activităţ i specifice”. Şi cum o moned

e un sfert de rhinu îşi schimba proprietarul în urmecărei picturi, în curând o ceată de nouveaux-richesriciţ i şi uluiţ i, îl urmau pe acest nebun, ca să fie acolo î

az că ar exploda într-o ploaie de aur.

La Templul lui Sek cel cu Şapte Braţ e, preoţ ii şeşterii de transplanturi de cord rituale fură convocaţ i dgenţă şi căzură de acord că statuia cât zece staturi d



m a lui Sek este prea sacră pentru a fi pusă într-o picturagică. Totuşi, după ce încasară doi rhinu, consimţ iră c

oate nu era chiar într-atât de sacră.Un popas prelungit în Fundătura Fetiţ elor se soldă c

n număr de imagini instructive şi pitoreşti, dintre car

ânturache reţ inu câteva asupra propriei persoaneentru a le studia mai bine în intimitate. Pe măsură cpul i se limpezea de aburii alcoolului, începea să-ş

ună serios întrebări despre modul în care funcţ iononograful.

Chiar şi un vră jitor ratat ştia că unele substanţ e sunensibile la lumină. Poate că plăcile de sticlă eraocesate după o metodă secretă şi îngheţ au lumina carecea prin ele? Sau Ceva de genul ăsta. Vânturache avedesea bănuiala că există Ceva şi mai tare ca magia. Dbicei, rămânea dezamăgit.

Oricum, în curând folosi fiecare ocazie de a mânui eutia. Doiflori era foarte încântat, pentru că aşa putea spară şi el în picturi. Astfel constată Vânturache un lucrudat. Aparatul conferea un soi de putere celui carelosea, în sensul că orice om aflat în faţ a hipnoticului oche sticlă asculta supus cele mai tiranice ordine cu privire loziţ ia şi expresia sa. Şi tocmai în timp ce era angajat îudiul acestui fenomen, undeva, în Piaţ a Lunilor Sparte

e produse dezastrul.Doiflori poza alături de un vânzător de amulete copleş

e mirare, iar gloata de admiratori de ultimă oră îl urmăre

u interes, în caz că ar fi f ăcut vreo tâmpenie hazlie.Vânturache se lăsă pe un genunchi, să aranjeze mane imaginea, şi apăsă pe mânerul fermecat.



Cutia zise: „Nu merge, am rămas f ără roz”. O uşiţână atunci nevăzută se deschise în fata ochilor săi. Umanoid mic, verde şi desfigurat de negi se aplecă îară, arătând cu gheara o paletă plină de culori, şi ţ ipă l

— Nu mai am roz, pricepi? chiţăi omuleţ ul. Degeaba topeşi pe buton dacă nu mai e roz, nu-i aşa? Dacă vroiaz, nu trebuia să faci atâtea picturi cu dame tinere, dae-acum încolo, picturi monocrome. Ne-am înţ eles?

—Da, sigur, ne-am înţ eles, zise Vânturache. Într-uotlon întunecat al cutiei i se păru că zăreşte un şevaletşn pătuţ cu lenjeria în dezordine. Speră că doar i se pare

— Sper că ai priceput, zise drăcuşorul şi trânti uşa. Luânturache i se păru că aude bombăneli surde şomotul unui scaun târşâit pe podea.— Doiflori… începu el, ridicând privirea.

Doiflori dispăruse. n timp ce Vânturache scrutulţ imea şi fiori de groază îi străbăteau şira spinării, simîmpunsătură uşoară în şale.— Întoarce-te încetişor, rosti o voce ca mătase

eagră, sau ia-ti adio de la rinichi.Gloata privea cu interes. Se vădea a fi o zi bună.Vânturache se întoarse încet, simţ ind cum vârful une

ăbii îi zgârie coastele. La celălalt capăt al lamei, cunoscu pe Stren Withel – hoţ , spadasin necruţăto

spirant f ără noroc la titlul de cel mai rău om din lume.— Bună, spuse el cu glasul stins. La câţ iva metri ma

colo, zări cum doi indivizi lipsiţ i de amabilitate ridicapacul Bagajului, arătând lacomi spre sacii cu aur. Withembi. Pe fata lui brăzdată de cicatrice, zâmbetu



oducea un efect înspăimântător.— Te ştiu, zise el. Un vră jitor de doi bani. Ce-i chesti

a?Vânturache observă cum capacul Bagajului începe s

emure uşor, desi nu bătea vântul. Iar el avea încă î

ână cutia de imagini.—Asta? Face picturi, zise el vesel. Hei, ia mambeşte aşa, bine? Se dădu puţ in înapoi şi fixă cutia

entru o clipă, Withel ezită.— Ce? făcu el.— Excelent, rămâi aşa… zise Vânturache.Hoţ ul se opri un moment, apoi scoase un muget ş

dică sabia.Se auzi un clămpănit şi un duet de urlete oribile

ânturache nu se uită înapoi, de teamă că va vedecruri îngrozitoare, iar când Withel îl căută din nou c

ivirea, el era deja la capătul celălalt al pieţ ei şi continuă accelereze.

Albatrosul coborî în cercuri largi şi lente, care sfârşiru o zbatere lipsită de graţ ie a aripilor şi cu o bufnitureoaie, atunci când ateriza pe platforma din curtea d

ăsări a Patricianului.Îngrijitorul păsărilor, care moţăia la soare

emaiaşteptându-se la un mesaj internaţ ional atât durând după albatrosul de dimineaţă, sări în picioareivind buimac în jur. Câteva secunde mai târziu străbăte

fugă coridoarele palatului, ducând capsula şgându-şi rana urâtă de cioc de pe dosul palmepătată după ce, de atâta uimire, lăsase prudenţ a la



arte.Vânturache alerga pe o alee, f ără să ţ ină seama d

rigătele furioase care veneau din cutia de imagini, şi săn zid înalt, cu poalele robei sale ferfeniţ ite fluturând îrul lui ca penele unui corb jumulit. Ateriză în curticic

nui magazin de covoare, împrăştiind marfa şi clienţ ionjă spre uşa din dos aruncând din mers nişte scuzeerapă pe o altă alee şi se opri, în echilibru periculos, chiand era gata să cadă pe neaşteptate în Ankh.Se spune că există fluvii mistice, o picătură din ap

ărora poate ucide un om. După trecerea sa tulbure priaşul îngemănat, Ankhul putea să se numere printr

cestea.Undeva, în urmă, strigătele furioase pe care le stârnis

ră înlocuite de ţ ipete înspăimântate. Vânturache se uitjur disperat după o barcă sau un punct de sprijin p

durile netede din dreapta şi din stânga. Era prins îapcană.Nechemat, descântecul i se ivi în minte. Poate nu

orect să spunem că Vânturache îl învăţ ase. Mai curânescântecul îl învăţ ase pe el. Episodul dusese lxmatricularea sa din Universitatea Nevăzută: pentru uariu, îndrăznise să deschidă ultimul exemplar existent aimoir-ului ce aparţ inea creatorului însuşi – Cartectavo – în timp ce bibliotecarul era ocupat cu altceva…escântecul sărise dintre pagini şi se cuibărise imediat îdâncul minții lui, de unde nici talentele reunite al

acultăţ ii de Medicină nu mai reuşiseră să-l extragă. Dre anume descântec era vorba, nimeni nu putuse sle, dar se ştia că era una din cele opt vră ji fundamentale



treţ esute în însăşi textura spaţ iului şi timpului.De atunci, avusese tendinţ a îngrijorătoare ca, de cât

i Vânturache se simţ ea doborât sau ameninţ at în mopecial, să încerce să se facă rostit.

Vră jitorul strânse dinţ ii, dar prima silabă î şi croi dru

in colţ ul gurii. Mâna stângă i se ridică de la sine şi, împ ce forţ a magică îl învârtea în loc, începu să emitântei octarine…Bagajul apăru atunci de după colţ , cu cele câteva sut

e genunchi mişcându-i-se ca nişte pistoane.Vânturache rămase cu gura căscată. Descântecu

eri, nerostit.Lada nu părea nicidecum incomodată de covoru

apat şmechereşte în jurul ei, nici de hoţ ul care-i atârne capac. Şi care alcătuia împreună cu lada o interesantatură… moartă. Alături, pe capac, se zăreau resturile

ouă degete de apartenenţă necunoscută.Bagajul se opri la câţ iva metri de vră jitor şi după câtevpe î şi retrase picioarele. Nu avea ochi, propriu-zis, daă jitorul putea să jure că se uita fix la el. Aşteptând ceva— Marş, spuse el f ără convingere. Lada nu se clint

ar deschise puţ in capacul, lăsând să cadă leşul hoţ ului.Vânturache î şi aminti de aur. Probabil că lada ave

evoie de un stăpân. Oare în absenţ a lui De iflori doptase pe el?

Pe râu se schimba fluxul şi în lumina galbenăupă-amiezii se puteau vedea gunoaiele plutind spr

ăgazuri la vreo câteva aruncături de băț în josul apei. Nură decât o clipă să-l facă pe hoţ ul mort să li se alăturehiar dacă ar fi fost găsit mai târziu, nimeni n-ar fi avu



mic de comentat. Şi, în plus, rechinii din Ankh erabişnuiţ i cu mese regulate şi mâncare solidă.

Vânturache urmări trupul cum se îndepărteazăândindu-se la următoarea mişcare. Bagajul pluteaobabil. Nu trebuia decât să aştepte să se însereze ca s

ia spre vărsarea râului odată cu fluxul. Mai în vale ern de locuri neumblate, unde ar fi putut acosta, şi dacatricianulchiar trimisese vorbă despre el, un rând nou daine şi un ras rezolvau problema. n orice caz, mai erauşte ţ inuturi, iar el se descurca uşor în multe limbi străineă ajungă numai la Chimera sau la Gonim sau Ecalpon, şci cu o jumate de duzină de armate nu l-ar mai puteduce înapoi. Şi-apoi… bogăţ ie, confort, siguranţă…

Mai era, desigur, şi problema lui Doiflori. Vânturache î şcordă un moment de tristeţ e.

— Putea fi şi mai rău, spuse el în chip de rămas bun

uteam să fiu eu.Abia când încercă să facă prima mişcare î şi dădeama că roba îi era prinsă în ceva. Răsucindu-şi gâtuăzu că era ţ intuită ferm de capacul Bagajului.

— Ah, Gorfal, spuse Patricianul afabil. Intră. Ia loc. Poă te îndemn să guşti o stea de mare în caramel?

— Sunt la porunca ta, stăpâne, mai puţ in în domeniuchinidelor conservate, spuse calm bătrânul.

Patricianul ridică din umeri şi arătă spre sulul de pasă.

— Citeşte asta, zise.Gorfal luă pergamentul şi ridică uşor dintr-prânceană când văzu cunoscutele ideograme al



mperiului de Aur. Citi în linişte preţ de aproximativ uinut, apoi întoarse sulul, ca să studieze cu mare atenţ igiliul de pe faţă.

— Eşti recunoscut drept un mare expert în problemmperiale, reluă Patricianul. Poţ i să-mi explici?

— Cunoaşterea Imperiului constă mai puţ in în notareverselor evenimente cât în studierea unui anumit tip dândire, spuse bătrânul diplomat. Mesajul este curios, daar nu surprinzător.

— Azi dimineaţă împăratul mi-a dat – Patricianul î şgădui aici luxul unei strâmbături – mi-a dat instrucţ iunorfal, să-l protejez pe acest personaj, Doiflori. Acum seare că trebuie să pun să-l omoare. Nu ţ i se parrprinzător?— Nu. mpăratul e doar un copil. E idealist. Entuziast

n zeu pentru poporul lui. n timp ce scrisoarea sosit

cum este, dacă nu greşesc amarnic, de la Nouă Oglinzotitoare, Marele Vizir. Acesta a îmbătrânit în serviciul maultor împăraţ i. i priveşte ca pe un ingredient necesar

ar obositor, pentru controlarea cu succes a Imperiuluui nu-i plac lucrurile nelalocul lor. Imperiul nu a fost clădsând lucrurile la întâmplare. Aceasta este viziunea sa.— Încep să înţ eleg, spuse Patricianul.— Exact, zâmbi Gofal în barbă. Acest turist e cev

elalocul lui. După ce i-a îndeplinit stăpânului său voiaouă Oglinzi Rotitoare îşi va face, sunt convins, propriilanjamente ca să se asigure că niciun călător de aiure

u va putea să se întoarcă acasă aducând cu el boalemulţ umirii. Imperiului îi place ca oamenii să stea acolnde sunt puşi. Cu atât mai convenabil dacă acest Do



ori dispare pentru totdeauna în ţ inuturile barbare. Adicci, stăpâne.— Şi care e sfatul tău?Gofal ridică din umeri.— Să nu faci nimic. Lucrurile se vor rezolva în mo

gur de la sine. Totuşi, spuse scărpinându-se gânditoupă ureche, poate că Breasla Asasinilor…?— A, da, spuse Patricianul. Breasla Asasinilor. Cin

ai e preşedinte acolo?— Zlorf Picior-de-Lână, stăpâne.— Vorbeşte tu cu el, bine?— Desigur, stăpâne.Patricianul încuviinţă din cap. Era o uşurare. Era d

cord cu Nouă Oglinzi Rotitoare – viaţ a e şi aşa dificilăamenii ar trebui să stea acolo unde sunt puşi.

Constelaţ ii strălucitoare î şi revărsau lumina asuprscului. Unul câte unul, comercianţ ii î şi închideaăvăliile. Unul câte unul, şuţ ii, tâlharii, hoţ ii căţărătorromanii, târfele, iluzioniştii şi alţ i păcătoşi se trezeau şau micul dejun. Vră jitorii î şi vedeau de treburile loolidimensionale. n noaptea aceea avea loc conjuncţ ia ouă planete influente şi deja atmosfera din Cartierură jitorilor era învăluită în ceaţ a primelor descântece.

— Ascultă, zise Vânturache. Aşa nu ajungem nicăierăcu un pas lateral. Bagajul îl urmă conştiincios, cpacul întredeschis ameninţător. Vânturache se gând

entru o clipă să facă un salt disperat ca să scapeapacul clănţăni, anticipându-i mişcarea. Oricum, î şpuse el deznădă jduit, blestemăţ ia o să-i dea din nou d



mă. Avea privirea aia de câine. Chiar dacă f ăcea rost dn cal, avea bănuiala neplăcută că lada l-ar fi urmat, îmul ei. Fără încetare. Traversând râuri şi oceaneâştigând teren în fiecare noapte, în timp ce el trebuia se odihnească. Şi într-o bună zi, în cine ştie ce oraş exoti

după cine ştie câţ i ani, ar fi auzit sunetul a sute dcioruşe accelerând pe caldarâmul din spatele său…— Faci o mare greşeală, gemu el. Nu e vina mea! N

u l-am răpit!Lada înaintă puţ in. Mai rămăsese doar o bucat

gustă şi soioasă de bordură între călcâiele luânturache şi fluviu. Nu-i trebui decât un moment dciditate ca să realizeze că lada înota oricum mai repedecât el. Încercă să-şi imagineze cum ar fi să se înece înkh.

— N-o să se lase până nu-i faci pe plac, spuse o voc

avă, pe un ton de conversaţ ie.Vânturache se uită la iconograful care îi atârna îontinuare la gât. Uşiţ a era deschisă, iar drăcuşorul sprijinea de prag, fumând o pipă şi urmărind amuzaerularea evenimentelor.

— Măcar o să te trag şi pe tine după mine, replicânturache printre dinţ i.

Aghiuţă scoase pipa din gură.— Ce-ai zis? întrebă.— Am zis că o să te trag după mine, ce dracu’!— Cum doreşti. Ciocăni cu subînţ eles în lemnul cutie

e picturi. Vedem noi cine se duce primul la fund.Bagajul căscă şi mai avansa un centimetru.— Bine, bine, spuse Vânturache enervat. Dar trebui



ă mă laşi să mă gândesc.Bagajul se dădu înapoi încet. Vânturache înaintă şi e

ână pe o bucată de uscat mai sigură, apoi se aşeză cpatele rezemat de un zid. Dincolo de fluviu străluceaminile oraşului Ankh.

— Eşti vră jitor, spuse pictorul-drăcuşor. O să găseşti tcale să dai de el.— Mă tem că nu sunt un vră jitor atât de grozav.— Poţ i să-i ataci pe toţ i şi să-i transformi în vierm

dăugă drăcuşorul încurajator, ignorând ultima remarcă.— Ba nu. Transformarea în animale e o vrajă d

velul al Optulea. Eu nu mi-am terminat studiile. Ştiu ungur descântec.

— Bun şi ăla.— Mă îndoiesc, spuse Vânturache disperat.— Dar ce ştie să facă?

— Mi-e greu să-ţ i spun. Nu prea vreau să vorbesespre asta. Dar sincer, oftă el, vră jile astea nu-s preozave, în general. Durează trei luni să memorezi chiarş

na simplă, şi după ce-ai folosit-o huşti! S-a dus. Astampenia cu magia, înţ elegi. Petreci douăzeci de ani ca sveţ i vraja care-ţ i aduce fecioare dezbrăcate în dormitocând în sfârşit o rosteşti eşti atât de otrăvit de aburi dercur şi orbit de lecturile interminabile din grimoire vechcât nu mai ştii ce urmează.— Nu mi-am închipuit că aşa stau lucrurile, spus

ăcuşorul.

— Hei, ia ascultă. Ceva nu-i în regulă. Când Doifloi-a zis că în Imperiu au un tip mai bun de magie aezut… am crezut…



Drăcuşorul aşteptă continuarea. Vânturache înjură înea lui.

— Ca să fiu cinstit, am crezut că nu se referea lagie. Nu magie propriu-zisă.— Dar de care?

Vânturache începu să se simtă de-a dreptul mizerabil— Nu ştiu, spuse. Un alt mod de-a face lucrurileobabil. Ceva care să aibă sens. Domesticirea…

omesticirea fulgerelor, de exemplu, sau aşa ceva.Drăcuşorul îi aruncă o privire binevoitoare, dar plină d

ilă.— Fulgerele sunt suliţ ele aruncate de uriaşii furtun

unci când se luptă între ei, spuse el blând. Un fenomeeteorologic stabilit. Nu le poţ i domestici.— Ştiu, spuse Vânturache cu un aer nenorocit. Asta

ba teoriei.

Micul diavol încuviinţă din cap şi dispăru în adâncurilonografului. După câteva momente, Vânturache simţ i uiros de şuncă pră jită. Aşteptă până când stomacul lui nai putu suporta şi bătu în cutie. Drăcuşorul î şi f ăcu di

ou apariţ ia.— M-am gândit la ce ai spus, zise înainte c

ânturache să apuce să deschidă gura. Chiar dacuşeşti să-l domesticeşti, cum îl faci să tragă la căruţă?— Ce naiba spui acolo?— Fulgerul. El merge-n sus şi-n jos, pe când tu vrei s

că hăis, cea. Şi, oricum, probabil că şi-ar arde hamurile

— Nu fulgerul mă interesează pe mine. Cum pot sândesc pe stomacul gol?— Păi mănâncă ceva, logic.



— Cum? De câte ori fac o mişcare, blestemata de ladarată balamalele la mine.Bagajul, pe fază, căscă rapid din capac.— Vezi?— Nu încearcă să te muşte. Are mâncare înăuntru

are ce face cu tine lihnit de foame.Vânturache se uită în cotloanele întunecate alagajului. Erau, într-adevăr, în vălmăşagul de cutii şungi cu aur, câteva sticle şi pachete învelite în hârtinsuroasă. Râse cinic, căută pe pontonul abandonat pânăsi o bucată de lemn de lungimea potrivită, o propti câai politicos posibil în spaţ iul dintre capac şi ladă şoase unul din pachete. Conţ inea biscuiţ i, care s

ovediră tari ca lemnul de diamant.— Hir-ar să hie, mormăi el, pipăindu-şi dinţ ii.— Biscuiţ ii Digestivi pentru Voiaj ai Căpitanulu

ptpantere, rosti aghiuţă din uşa cutiei. Multe vieţ i alvat pe mare.— Sunt convins. i folosiţ i ca plute, sau îi arunca

chinilor, ca să-i vedeţ i cum se duc la fund? Si-n sticle c? Otravă?

— Apă.— Dar e apă peste tot. De ce să aduci apă?— Pentru mai multă încredere.— Încredere?— Da, în asta să n-ai încredere. n apa de aic

ţ elegi? Vânturache deschise o sticlă. Lichidul dinăuntr

fi putut fi apă. Avea un gust plat, golit de orice urmă dată.— Nici tu gust, nici tu miros, bodogăni el.



Bagajul scârţ âi încet, atrăgându-i atenţ ia. Cu un aeneş, calculat ameninţător, capacul se închise uşorobind pana improvizată a lui Vânturache ca pe u

esmet.— Bine, bine, zise vră jitorul. Mă gândesc.

Cartierul general al lui Ymor se afla în Turnul înclinae la intersecţ ia Străzii Poleiului cu Aleea Chiciurii. Liezul nopţ ii, garda solitară ascunsă în penumbră se uitplanetele care se aflau în conjuncţ ie, întrebându-se chimbări anunţă ele în soarta lui.Se auzi un sunet foarte slab, cât un căscat d

usculită.Bărbatul privi în josul străzii pustii şi zări luna reflectat

t -un obiect care zăcea în noroi, la câţ iva paşi mai încoloridică. Lumina lunii se reflecta în nişte aur, ceea ce-l f ăc

ă tragă aer în piept atât de zgomotos că se auzi pe toateea.Din nou un sunet stins şi o altă monedă se rostogoli î

nţ , pe partea opusă a străzii.Nici nu o ridicase bine şi apăru alta, care încă se ma

vârtea, puţ in mai departe. Aurul se forma, î şi aminti en lumina cristalizată a stelelor. Până acum nu crezuse ceva aşa de greu ca aurul putea să cadă din cer în moatural.

Când ajunse în capătul aleii, mai căzu ceva aur. Data asta cu sac cu tot. Un sac plin. Pe care Vânturache i

ânti cu putere în cap.Când paznicul î şi veni în fire, privea drept în ochii unuă jitor fioros, care îi ţ inea o spadă la beregată. Iar di



tuneric, ceva îl ţ inea zdravăn de picior.Era acel gen deconcertant de strânsoare care suger

ă cel care strânge poate să strângă şi mult mai tare dacea.— Unde e străinul cel bogat, şuieră vră jitorul. Repede

— Cu ce mi-aţ i prins piciorul? întrebă omul, îngrozitcercă să se elibereze. Apăsarea spori.— Nu vrei să afli, spuse Vânturache. Fii atent aici ma

ne. Unde-i străinul?— Nu-i aici, l-au dus la Lătăreţ u. Toată lumea îl caută

u eşti Vânturache, nu-i aşa? Lada… lada care mănâncameni… ah, nu, nu nu… vă rooog…

Vânturache dispăruse. Paznicul simţ i că acel cinevu, cum începea să se teamă, acel ceva care îl ţ inea dcior î şi slăbeşte strânsoarea nevăzută, iar când încerc

ă se ridice, ceva-ul, mare, greoi şi pătrăţ os îl izbi din toat

uterile şi se îndepărtă pe urmele lui Vânturache. Era cevu sute de picioruşe.

Având doar ghidul de conversaţ ie drept ajutor, Doifloe chinuia să-l iniţ ieze pe Lătăreţ u în misterele luşi-gur ă-are. Hangiul cel gras îl asculta cu luare aminte şu sclipiri în ochii lui mici şi negri.

De la celălalt capăt al mesei, Ymor îi urmărea uşomuzat, hrănindu-şi din când în când corbii cu resturi dirfurie. Lângă el, Withel se plimba încolo şi încoace.— Te agiţ i prea mult, spuse Ymor f ără să-şi ia privire

e la cei doi bărbaţ i din fața lui. Te simt, Stren. Cine adrăzni să ne atace aici? Iar acel vră jitor decăzut o snă singur. E prea laş ca să nu apară. O să încerce să s



cmească. Şi atunci punem mâna pe el. Şi pe aur. Şi pdă.Withel scapără din singurul său ochi şi plesni c

umnul în palma înmănuşată în negru.— Cine ar fi crezut că pe disc se află atâta lemn de pă

ţ elept? zise el. Cum am fi putut bănui?— Te agiţ i prea mult, Stren. Sunt sigur că de data astvei descurca mai bine, zise Ymor pe un ton amabil.Adjunctul pufni dezgustat şi plecă să-şi muștruluiasc

amenii. Ymor continuă să-l urmărească pe turist.Ciudat, dar omuleţ ul nu părea să-şi dea seama d

avitatea situaţ iei sale. Ymor îl văzuse de mai multe oivind în jur cu o expresie de profundă încântare. Vorbise

e asemenea, foarte mult cu Lătăreţ u şi Ymor văzuse cuhârtie trecuse de la unul la altul şi cum hangiul îi dădusrăinului nişte monede. Era ciudat.

Când Lătăreţ u se ridică şi trecu pe lângă el, braţ uefului hoţ ilor ţâşni ca un arc de oţ el, apucându-l păsan de şorţ .— Ce-a fost asta, prietene? întrebă Ymor liniştit.— N-n-nimic, Ymor. Nişte afaceri, cum s-ar zice.— Între prieteni nu există secrete, Lătăreţ u.— Mda. Nici eu nu sunt prea sigur, zău aşa. E un fel d

ariu, înţ elegi, zise hangiul speriat, se cheamşi-gur ă-are. E ca un pariu că Toba Spartă nu va lua foc Ymor se uită ţ intă la hangiu până când acesta încep

ă tremure de teamă şi umilinţă. Atunci Ymor izbucni î

s.— Ce, grămada asta de lemn putred, mâncat de carise. Trebuie să fie nebun!



— Da, da’ un nebun cu bani. Zice că acum are o… nai ţ in minte cum îi zice, ceva cu P, cum ar fi gajul… şi camenii pentru care lucrează în Imperiul Agatean vor plătacă Toba Spartă arde. Nu că aş vrea. Să ardă. Tobpartă, vreau să spun. Adică, pentru mine e ca un cămin

doar Toba…— Nu eşti chiar tâmpit, nu? zise Ymor şi îl împinse câolo.

Uşa fu aproape smulsă din balamale şi se izbi derete.

— Ei, asta-i uşa mea! strigă hangiul. Apoi î şi dădeama cine se ivise în capul scărilor şi se adăposti îpatele unei mese cu o fracţ iune de secundă înainte ca puşă să străbată încăperea şi să se înfigă în lemnărie. Ymor întinse mâna cu grijă şi umplu o altă ulcică d

ere.

— Bei ceva cu mine, Zlorf? spuse el calm. Şi laspada, Stren. Zlorf Picior-de-Lână e prietenul nostru.Şeful Breslei Asasinilor î şi roti îndemânatic sarbacan

o băgă în teacă dintr-o singură mişcare.— Stren! zise Ymor.Hoţ ul îmbrăcat în negru mârâi şi băgă sabia în teacă

ar rămase cu mâna pe mâner şi cu ochii pe asasin.Nu era o treabă uşoară. Promovarea în Breasl

sasinilor se f ăcea prin concursuri, dintre care cel practia cel mai important – şi de fapt singurul. Astfel încât fattă şi cu un aer onest a lui Zlorf ajunsese o amestecătur

e ţ esuturi cicatrizate, rezultat al multor întâlniericuloase. Probabil că nu fusese prea arătoasă, oricumse zicea că Zlorf alesese o profesie în care abunda



ugile negre, mantiile şi ieşirile nocturne din cauză cvea în familie ceva sânge de trol, care-l f ăcea să nu pregreeze lumina zilei. Cei care ziceau aceste lucruri îuzul lui Zlorf obişnuiau să plece acasă cu urechile lachet.

Zlorf coborî scările, urmat de mai mulţ i asasini. Cânunse în faţ a lui Ymor, spuse:— Am venit după turist.— Crezi că e treaba ta, Zlorf?— Da. Grinjo, Urmond, luaţ i-l.Doi dintre asasini avansară. Atunci Stren le iesi în faţă

u sabia materializându-se direct la un deget deregatele lor, f ără să fi avut nevoie să străbată spaţ iutermediar.

— Poate că n-aş reuşi să omor decât pe unul din voar vă sugerez să vă întrebaţ i… pe care?

— Priveste-n sus, Zlorf.Un şir de ochi galbeni, răi pândeau din întunecimeăpriorilor.

— Încă un pas şi o să plecaţ i cu mai puţ ini ochi decâi venit. Aşa că luaţ i loc şi să bem ceva, spuse şefuoţ ilor, şi să vorbim cum se cuvine despre chestia astaorf, doar aveam o înţ elegere. Tu nu jefuieşti, eu nu ucidentru bani, vreau să zic, adăugă el după o pauză.

Zlorf luă berea care i se oferea.— Şi? f ăcu el. Eu îl ucid. Pe urmă tu îl jefuieşti. Care e

a ciudat de acolo?

— Da.Zlorf se uită lung la Doiflori, care îi zâmbi larg. Dădu dimeri. Rareori î şi pierdea vremea întrebându-se de ce un



ameni voiau să-i vadă pe alţ ii morţ i. Era doar o meserie— Pentru cine lucrezi, dacă mi-e permis să te întreb?Zlorf ridică mâna în semn de protest.— Te rog frumos! Eticheta profesională.— Desigur. Apropo…

— Da?— Mi se pare că am afară vreo doi oameni de pază…— Ai avut.— Şi alţ i câţ iva în poarta de peste drum…— Au fost.— Şi doi arcaşi pe acoperiş.O umbră de îndoială trecu pe chipul lui Zlorf, ca ultim

ză de soare pe un câmp prost arat.Uşa zbură din nou în lături, izbindu-l rău pe asasinu

are stătea lângă ea.— Încetaţ i cu chestia asta! strigă Lătăreţ u de su

asă. Zlorf şi Ymor se uitară uimiţ i la individul din prag.Era mic, îndesat şi îmbrăcat foarte luxos. Din spatelău se iveau câteva siluete înalte şi masive. Foartasive şi ameninţătoare.— Cine-i ăsta? întrebă Zlorf.— Îl ştiu, răspunse Ymor. l cheamă Rerpf. E patronu

vernei „Tava care Geme” de lângă Podul de Alamăren, înlătură-l.Rerpf ridică o mână plină de inele. Stren Withel ezită î

aintarea sa spre uşă după ce mai mulţ i troli uriaşi srecurară pe sub pragul ei, aşezându-se de-o parte şi d

ta a grăsanului. Pe antebraţ ele cât sacii cu f ăină li sedeau muşchii cât pepenii. Fiecare dintre troli ţ inea câtn topor cu două tăişuri. Cu două degete.



Lătăreţ u ieşi din ascunzătoare cu faţ a congestionate furie.

— Afară! urlă el. Scoateţ i-i pe trolii ăştia de-aicimeni nu se clinti. În încăpere se f ăcu deodată linişte.Lătăreţ u privi repede în jur. Începu să-şi dea seama c

pusese şi mai ales cui. Un scâncet îi scăpă de pe buzeucuros de libertate.Ajunse la uşa pivniţ ei exact când unul din troli, cu

şcare leneşă a braţ ului cât pulpa de porc, aruncă toporupre el. Sunetul uşii care se trântea în spatele hangiului sontopi cu zgomotul lemnului despicat de tăiș.

— Să fiu al naibii! exclamă Zlorf Picior-de-Lână.— Tu ce mai vrei? întrebă Ymor.— Mă aflu aici din partea Breslei Neguţătorilor ş

omercianţ ilor, zise Rerpf f ără intonaţ ie, pentru a noteja, să zicem, interesele. Adică pe omuleţ ul acela.

Ymor se încruntă.— Scuză-mă. Mi s-a părut că ai spus Breasleguţătorilor?

— Şi Comercianţ ilor, preciza Rerpf. n spatele lui sau acum, pe lângă alţ i troli, şi câţ iva oameni pe car

mor îi recunoştea vag. i văzuse, probabil, în spateljghelelor şi barurilor. Figuri şterse de obicei – uşor dnorat, uşor de uitat. Un gând neplăcut începu să i sontureze în minte. Îşi imagină cum s-ar simţ i, dxemplu, o vulpe în faţ a unei oi furioase. A unei oi care-şutea permite să angajeze nişte lupi.

— Şi când s-a format acesta Breaslă, dacă nu tuperi? zise el.— Azi după-amiază, spuse Rerpf. Eu sunt vicemaestr



breslei, responsabil cu turismul.— Şi ce este acest turism de care vorbeşti?— Aăă, nu ştim încă prea bine… răspunse Rerpf. U

ătrânel bărbos scoase capul de după umărucemaestrului şi chicoti.

—Vorbind în numele vânzătorilor de vinuri din Morporkrismul înseamă prosperitate. Înţ elegi?— Ei şi? spuse Ymor cu răceală.— Şi vrem să ne protejăm interesele, cum am ma

pus.— J OS cu hoţ ii, J OS cu hoţ ii! scandă bătrânul. Al

âţ iva privitori preluară lozinca. Zlorf rânji. Şi cu asasinianda bătrânul. Zlorf mârâi.— E firesc, zise Rerpf. Peste tot borfaşi şi ucigaşi, c

mpresie o să le lase vizitatorilor? Să faci atâta drum ca sezi acest oraş frumos, cu atâtea puncte de interes civic ş

toric, cu atâtea tradiţ ii vechi, şi să te trezeşti mort pe vreee dosnică sau plutind pe fluviul Ankh, cum mai poţ i pmă să le spui prietenilor ce bine te-ai distrat? Hai să finstiţ i, trebuie să vă adaptaţ i noilor vremuri.

Zlorf şi Ymor schimbară o privire.— Dacă trebuie, trebuie, ce să facem? zise Ymor.— Atunci să-i dăm drumul, frătioare, încuviinţă Zlor

ntr-o mişcare duse ţ eava la gură şi suflă o ţ epuşă sprel mai apropiat trol. Acesta se răsuci în loc, agitânporul, care vâjâi pe deasupra capului asasinului, şi sfipse în ţ easta unui hoţ ghinionist din fundul odăii.

Rerpf se lăsă în jos, permiţ ând trolului din spate sdice ditamai arbaleta şi să tragă o săgeată mare cât liţă spre cel mai apropiat asasin. Acesta fu doa



ceputul…

S-a constatat de multă vreme că cei care sunt sensibiradiaţ iile infraoctarine – a opta culoare, pigmentu

maginaţ iei – pot vedea lucruri pe care alţ ii nu le pot.

Astfel se întâmplă că Vânturache, care se grăbea priazarele aglomerate, luminate de f ăclii, ale Morporkuluu Bagajul hurducăindu-se după el, se izbi de o siluetaltă, se întoarse ca să-i plaseze câteva înjurătudecvate şi se trezi faţă în faţă cu Moartea. Trebuie să fi fost Moartea. Nimeni altcineva nu ma

mbla cu orbitele goale, iar coasa de pe umăr era şi eaesigur, un indiciu. n timp ce Vânturache se holbgrozit, un cuplu de îndrăgostiţ i, înveselit de cine ştie cumă secretă, păşi drept prin apariţ ia spectrală, f ără săbserve.

Moartea părea, atât cât e posibil pentru un chip f ărăsături mobile, surprinsă.VÂNTURACHE? zise Moartea, pe un ton profund ş

păsător ca sunetul unor uşi de plumb care se trântesndeva, sub pământ.

—Hm, f ăcu Vânturache, încercând să se ferească dcea privire f ără ochi.

DE CE EŞ TI AICI? (Bum, f ăcură porţ ile cavoului îiniţ a bântuită de viermi din inima munţ ilor…)— Hm, de ce nu? zise Vânturache. Oricum, sunt sigu

ă ai multe de f ăcut, aşa că eu o să…

SUNT SURPRINS C Ă NE-AM CIOCNITNTURACHE. PENTRU C AM NT LNIRE CU TINEHIAR ÎN NOAPTEA ASTA.



— Ah nu, nu…DESIGUR, CE-I MAI NGRIJ OR TOR E C

T LNIREA TREBUIA S AIB LOC LASEFOPOLOLIS.

— Bine, dar asta-i la aproape o mie de kilometri de aic

MIE-MI SPUI? TOT SISTEMUL S-A DAT DIN NOUESTE CAP, V ĂD ASTA. ASCULT Ă, OARE N-AI PUTEAĂ…?

Vânturache se dădu înapoi, cu mâinile ridicate în faţ, defensiv. Vânzătorul de peşte uscat de la taraba dături îl urmărea cu interes pe acest nebun.

ŢI-AŞ PUTEA ÎMPRUMUTA UN CAL IUTE.— Nu!N-O S Ă DOAR Ă DELOC.— Nu, strigă Vânturache, întorcându-se şi luând-o l

oană. Moartea îl urmări cu privirea şi ridică din umeri c

mărăciune.ATUNCI MAI DU-TE-N M Ă-TA, zise Moartea. Stoarse şi îl zări pe vânzătorul de peşte. Cu un mârâitoartea întinse un deget osos şi îi opri inima, dar nu fea mândru de gestul Său.Apoi î şi aminti ce trebuia să se întâmple mai târziu, î

ursul nopţ ii. N-ar fi adevărat să spunem că Moartea mbit, pentru că trăsăturile Sale erau de la sine îngheţ att -un rânjet calcaros. ncepu în schimb să fredoneze untecel vesel ca o groapă comună pentru ciumaţ i, apo

prindu-se doar cât să extragă viaţ a dintr-o muscă în zbo

o şeptime din vieţ ile unei pisici care se ascundea suraba cu peşte (toate pisicile pot vedea în infraoctarin)cu stânga-mprejur şi se îndreptă către Toba Spartă.



Strada Scurtă din Morpork este de fapt una dintre cel

ai lungi artere ale oraşului. Strada Filigranuluitersectează la capătul dinspre Sensul Rotirilor de Discr Toba Spartă e plasată pe ea în aşa fel încât domin

ată lungimea Străzii Scurte.La celălalt capăt al acesteia, un dreptunghi întunecae săltă pe sute de picioruşe şi o luă la fugă. La început ă la un trap hodorogit, dar când ajunse pe la jumătatestanţ ei alerga ca o săgeată…O umbră şi mai întunecată avansa încet de-a lungu

nuia din zidurile Tobei, la câţ iva paşi de locul unde dooli stăteau de pază. Vânturache era ud de sudoare. Dacar fi auzit clinchetul surd al sacilor pe care-i avea speciaegătiţ i la cingătoare…Unul din troli îl bătu pe colegul său pe umăr, producân

n zgomot ca de cremene. Arătă în josul străzii…Vânturache sări din ascunzătoare, se răsuci şi î şzvârli încărcătura prin cea mai apropiată fereastrăobei.

Withel o văzu venind. Sacul parcurse o traiectoricuită, rotindu-se uşor în aer, şi explodă pe muchea uneese. După o clipă, monede de aur se rostogoleau pată podeaua, rotindu-se sclipitor.

n încăpere se lăsă deodată tăcerea, cu excepţ iicilor sunete ale aurului şi a gemetelor celor răniţ i. Cu

jurătură, Withel se descotorosi de asasinul cu care septase.— E o capcană! strigă el. Nimeni nu mişcă. Cinci duzin



e bărbaţ i şi una de troli încremeniră în plină bâjbâială.Apoi, pentru a treia oară, uşa fu izbită în lături. Doi tro

trară grăbiţ i, o închiseră în urma lor şi traseră zăvorul ceare, apoi coborâră scările în fugă.De afară se auzea tot mai tare un tropăit de picioare. Ş

şa se deschise pentru ultima dată. De fapt explodăăvorul de lemn masiv fiind aruncat în partea opusăvernei, iar pragurile smulse cu totul.Uşa cu tot cu cadru ateriza pe o masă, care se frâns

bucăţ i. Abia atunci observară lup ătorii încremeniţ i că îaldărul de lemne se mai afla ceva. Era o ladă care sutura din răsputeri ca să scape de sub mormanul dânduri rupte.Vânturache apăru în locul unde fusese uşa, învârtin

ea de-a doua bombă cu aur. Aceasta se sparse de uerete, împrăştiind o nouă ploaie de monade.

În pivniţă, Lătăreţ u ridică privirea, mormăi ceva în sineşi î şi continuă treaba. ntreaga sa rezervă de lumână

entru Iarna Fusului fusese înşirată pe jos şi amestecatu stocul de surcele. Acum cârciumarul atacase un butou ulei de opaiţ .

—Aşi-gur ă-are, mormăi el. Uleiul ţâşncolăcindu-i-se în jurul picioarelor.

Withel se năpusti înainte cu chipul desfigurat de mânieânturache ţ inti cu grijă, nimerindu-l chiar în piept cu u

c plin cu aur.Acum Ymor era cel care striga, îndreptând spre el ueget acuzator. De pe bârnele căpriorilor, un corb s



pezi spre vră jitor, cu ghearele sclipind, gata de atac.Dar nu ajunse până la el. La jumătatea drumulu

agajul ţâşni din pătulul de aşchii, deschise capacul şămpăni în aer.

Ateriza la loc f ără zgomot. Vânturache văzu cu

pacul se întredeschide puţ in. Cât să lase loc unei limbari cât o frunză de palmier şi roşii ca mahonul să lingele câteva pene rămase pe dinafară.

În acelaşi moment, candelabrul uriaş se desprinse divan, lăsând încăperea în întuneric. Vânturachesându-se în jos ca un arc, sări, se apucă de o bârnă şi socoţă la adăpostul relativ al acoperişului cu o forţă care mi şi pe el.

— Grozav, nu-i aşa? zise o voce în apropiere dechea lui.Dedesubt, hoţ ii, asasinii, trolii şi negustorii realizar

eodată că se aflau într-o încăpere unde podeaua alunecn cauza monedelor şi unde, printre celelalte umbrmeninţătoare din semiîntuneric, se mai afla şi Cevbsolut oribil. Ca un singur om, se îndreptară către uşăecare amintindu-şi însă diferit poziţ ia ei exactă.

Deasupra haosului ce se dezlănţ ui, Vânturache solbă la Doiflori.

— Tu ai tăiat lumina? şuieră el.— Da.— Cum se face că te-ai urcat aici?— M-am gândit că e mai bine să nu încurc lumea.

Vânturache se gândi. Nu prea avea ce să spunăoiflori adăugă:— O încăierare pe cinste! mai frumos decât tot ce-m



maginam! Crezi că ar trebui să le mulţ umesc? Sau aanjat tu totul?Vânturache se uită la el cu ochii goliţ i de expresie.— Cred că ar trebui să coborâm, spuse el cu glasu

ns. Au plecat cu toţ ii.

Îl trase pe Doiflori de-a curmezişul podelei pline dmăşiţ e şi pe scări în sus. Ieşiră la suprafaţă chiaaintea zorilor. Mai erau câteva stele pe cer, dar lun

oborâse şi o palidă linie cenuşie se ivise înspre Margine, cel mai important, strada era pustie. Vânturach

dulmecă.— Nu-ți miroase a ulei? zise el.n clipa aceea, din întuneric se ivi Withel, care îi pus

edică.

În capătul scării, Lătăreţ u îngenunche şi cotrobăi dup

ăpărătoare. Se dovedi a fi udă.— O să omor afurisita de pisică, bombăni el şi întinsâna după amnarul de rezervă, care stătea de obicei pftul de lângă uşă. Nu era acolo. Lătăreţ u spuse cevât.O lumânare aprinsă se ivi deodată, de nicăieri, chia

ngă el.POFTIM, IA-O PE ASTA.— Mulţ umesc, spuse Lătăreţ u.CU PL ĂCERE.Lătăreţ u se duse să arunce lumânarea în jos pe scăr

e opri însă, cu mâna ridicată. Se uită la lumânarecruntându-se. Apoi se răsuci, ridicând sfeşnicueasupra capului. Nu f ăcea prea multă lumină, dar dăde



tuşi întunericului o formă…— O, nu, f ăcu el.BA DA, zise Moartea.

Vânturache se rostogoli la pământ. Pentru o clipă, smu că Withel o să-l străpungă cât era la podea, dar erai rău decât atât. Îl aştepta să se ridice.— Văd că ai o sabie, vră jitorule, zise el încetişor.

gerez să te ridici, ca să vedem cât de bine o mânuieştVânturache se ridică, încet cât să nu-l scoată din sărit

e adversar, şi trase de la brâu săbiuţ a pe care o luase dsantinelă cu câteva ore şi parcă o sută de ani înaintea un instrument scurt şi bont în comparaţ ie cu rapier

ubţ ire ca firul de păr a lui Withel.— Dar nu ştiu să mânuiesc o spadă, se văicări el.

— Foarte bine.— Ştii doar că vră jitorii nu pot fi ucişi cu obiectscuţ ite? încercă el, în disperare de cauză.

Withel zâmbi cu răceală.— Aşa am auzit, zise. Abia aştept să verific.Atacă. Vânturache pară lovitura printr-un noroc chio

ocul ciocnirii îi devie braţ ul, opri a doua lovitură dintr-oincidenţă şi o primi pe a treia, prin robă, în dreptul inimi

Se auzi un clinchet.Mugetul triumf ător i se opri lui Withel în gât. Tras

pada înapoi şi îl împunse din nou pe vră jitor, car

ţ epenise de spaimă şi vinovăţ ie. Se mai auzi un clinchetmonede de aur începură să curgă din tivul robei.— Aşadar sângerezi aur, da? şuieră Withel. Da’ cre



ă n-ai aur si-n barba aia răzleată, nenoro…Dar când spada se retrase pentru a lansa lovitur

nală, lumina care tot crescuse în interiorul Tobei Spartâlpâi, se micşoră şi erupse într-un glob de foc distrugătore dărâmă zidurile şi aruncă acoperişul la zeci de met

aer înainte să explodeze prin el, ca un buboi plin cu ţ iglcandescente.Withel se uită perplex la flăcările care se zvârcoleau

r Vânturache sări. Se strecură pe sub braţ ul înarmat aoţ ului şi lovi, dar mişcarea fu atât de prost necalculatcât lovi doar cu latul şi scăpă sabia din mână. Ploua cântei şi picături de ulei arzând când Withel îl apucă pânturache de gât cu mâinile înmănuşate în zale şi îl trânpământ.— Tu ai f ăcut asta, ţ ipă el. Tu şi lada ta cu şmecher

agice.

Degetul hoţ ului găsi traheea lui Vânturache. Asta st, gândi vră jitorul. Oriunde m-aş duce, nu poate fi mau ca aici…— Scuzaţ i-mă, spuse Doiflori.Vânturache simţ i că strânsoarea slăbeşte. Withel s

dica încet, având pe faţă o expresie de ură totală.Un tăciune căzu pe vră jitor. ÎI îndepărtă în grabă şi s

dică în picioare. Doiflori era în spatele lui Witheoptindu-i în şale rapiera ascuţ ită ca un ac. Ochii luânturache se îngustară. Băgă mâna în robă şi o scoasu pumnul strâns.

— Nu mişca, zise el.— E bine aşa? se interesă Doiflori, îngrijorat.— Zice că-ți feliază ficatul dacă te mişti, traduse e



estul de liber.— Mă îndoiesc, spuse Withel.— Pui pariu?— Nu!n momentul în care Withel se pregătea să se întoarc

pre turist, Vânturache î şi luă avânt şi îi arse una în falcăithel îl privi mirat o secundă, apoi se prăvăli f ără zgomonoroi.Vră jitorul desf ăcu pumnul care-l ardea şi un fişic d

onede de aur îi scăpă printre degetele ce pulsau durere. Se uită la hoţ ul prăbuşit.

— Doamne sfinte! exclamă el.

Ridică ochii şi ţ ipă când un alt tăciune îi ateriză pumaz. Flăcările jucau pe acoperişurile de pe cealalt

arte a străzii. De jur împrejur, oamenii î şi scotea

crurile pe ferestre şi trăgeau caii afară din grajduri. O altxplozie în Toba care era de-acum un vulcan încinmise placa şemineului ca pe un proiectil pe deasuprpetelor lor.— Poarta Opusă Rotirilor e cel mai aproape! strig

ânturache încercând să acopere trosnetul grinzilor care prăbuşeau. Vino!

Îl apucă pe Doiflori de braţ ul care încă i se împotrivea ştrase după el.— Bagajul meu!— Arză-l-ar focul de bagaj! Dacă mai stai mult pe-aic

să ajungi într-un loc cu verdeaţă şi f ără bagaje. Vino! urlânturache.Alergau prin mulţ imea de oameni înspăimântaţ i car



ărăsea zona, iar vră jitorul trăgea în piept cu nesaţ aeruce al dimineţ ii. Ceva îl nedumerea totuşi.— Ştiu sigur că toate lumânările s-au stins, zise e

eci cum a luat foc Toba?— Nu ştiu, gemu Doiflori. E îngrozitor, Vânturache. Ş

e înţ elegeam atât de bine.Vânturache se opri înmărmurit, astfel încât un alt fugae izbi de el şi plecă mai departe înjurând.

— Vă înţ elegeaţ i?— Da, ce băieţ i grozavi. Cred că limba a fost

oblemă, dar erau atât de dornici să mă aflu printre ei cci nu voiau să audă vreun refuz. Foarte prietenoşameni, mi s-a părut mie…

Vânturache vru să îl corecteze, dar î şi dădu seama cu ştie de unde să înceapă.

— O să fie o adevărată lovitură pentru bătrânu

ătăreţ u, continuă Doiflori. Totuşi, a fost înţ elept. ncă mam acel rhinu pe care l-a plătit ca primă rată.Vânturache nu ştia ce înseamnă cuvântul rată, da

intea îi mergea.— Ai f ăcut aşi-gur ă-are pentru Toba Spartă? Ai paria

u Lătăreţ u că n-o să ia foc?— Da. La evaluarea standard. Două sute de rhinu. D

e întrebi?Vânturache se întoarse şi se uită la flăcările ce înainta

pre ei, întrebându-se cât din Ankh-Morpork putea umpărat cu două sute de rhinu. O bucată destul de mare

ecise el. Dar nu acum, nu când flăcările avansau în felucela…Se uită la turist.



— Nenoro… începu el, căutând în memorie cea maâtă vorbă din trobeză. Dar micuţ ii trobi trăiau fericiţ i şi nau cum să înjure ca lumea. Neno… repetă el. ncăuetă grăbită îl tamponă, cât pe-aci să-l secere pest

măr. Nervii torturaţ i ai lui Vânturache explodară

enorocit („cel care, în timp ce poartă un inel de cupru îas, sade într-un lighean cu apă pe vârful Munteluaruaruaha în plină furtună şi urlă că Alohura, Zeiţulgerelor, are trăsăturile faciale ale unei rădăcini bolnave uloruaha”) mic ce eşti!

ÎMI FAC ŞI EU DATORIA, se scuză siluetadepărtându-se.Fiecare cuvânt căzu greu, ca o dală de marmură.

us, Vânturache ştiu cu precizie că numai el auzise. şfacă din nou pe Doiflori.— S-o ştergem de-aici, sugeră el.

Un interesant efect secundar al incendiului din Ankorpork viză poliţ a de aşi-gură-are, care părăsi oraşul pricoperişul pulverizat al Tobei Sparte, fu purtată până sus

atmosfera Discului, de valul de aer cald care urmă şveni pe pământ după câteva zile şi la câteva mii dometri depărtare, într-un tufiş de uloruaha din Insulelobeze. Localnicii, simpli şi fericiţ i, o adulară de atuncainte ca pe o zeitate, spre amuzamentul vecinilor lor ma

ofisticaţ i. n mod inexplicabil, ploile şi recoltele din anmători fură nepământesc de abundente, ceea c

etermină ca o echipă de cercetare de la Facultatea deligii Minore a Universităţ ii Nevăzute să fie trimisă psule. Verdictul acesteia fu că nu f ăcea decât s



ovedească.

Purtat de vânt, focul se răspândea cu o viteză maare decât putea să înainteze un om pe jos. Lemnul Porţpuse Rotirilor ardea deja când Vânturache, cu faţ

umai băşici şi roşie de căldura focului, ajunse acolo. El şoiflori erau deja călare – caii nu fuseseră greu de obţ inun negustor şmecher ceruse de cincizeci de ori valoarer şi fusese lăsat cu gura căscată după ce I se pusese îalmă preţ ul înmiit.

Ieşiră din oraş chiar înainte ca primul dintre stâlpiaşi ai porţ ii să se prăbuşească într-o explozie dântei. Morporkul era deja un cazan în clocot.

n timp ce galopau pe drumul luminat în roşuânturache arunca priviri către tovarăşul său de drumre încerca din răsputeri să înveţ e să se ţ ină pe cal.

„Mii de draci” se gândi el. „E în viaţă! Şi eu la fel. Cinfi crezut? Poate că e ceva cu acesnet-reflectat-al-spiritelor-subterane”. Era o expresim greoaie. Vânturache încercă să-şi obişnuiască limb

u silabele cărnoase care formau cuvântul în limba luoiflori.

— Ecolirime? se strădui el. Ecro-gnotie? Ecou-nomieam aşa ceva. Ultima variantă suna aproape corect.

La câteva sute de metri în aval de ultima suburbimegândă a oraşului, un straniu obiect rectangular ş

parent plin ochi cu apă ajunse în noroiul de pe malupus Rotirilor de Disc. Imediat, sute de picioare escură şi începură să bâjbâie după un punct de sprijin



upă ce se săltă pe mal, Bagajul – murdar de funinginembibat de apă şi foarte, foarte furios – se scutură şi î şabili coordonatele. Apoi porni la trap mărunt, în timp cn prichindel minuscul şi incredibil de pocit stătea cocoţ ae capac şi urmărea cu interes peisajul.

Bravd se uită la Nevăstuică şi ridică din sprâncene.— Asta a fost tot, încheie Vânturache. Bagajul ne-

uns din urmă, nu mă întrebaţ i cum. Mai e vin?Nevăstuică ridică burduful gol.— Cred că pentru seara asta ai băut destul, zise el.Fruntea lui Bravd se încreţ i.—Aurul e aur, rosti el în final. Cum poate un om c

âta aur să se considere sărac? Ori eşti sărac, ori eşogat. Logic.

Vânturache sughiţă. Logica i se părea destul d

unecoasă în momentul acela.— Păi, ce zic eu e că, cum să vă zic… ştiţ i octironuu?

Cei doi aventurieri încuviinţ ară din cap. Bizarul metau irizaţ ii era aproape la fel de valoros în ţ inuturile de larea Circulară ca şi lemnul de păr înţ elept şi cam la fee rar. Cine avea un ac de octiron nu putea să stăcească, pentru că acesta era permanent îndrepta

ătre Miez, fiind extrem de sensibil faţă de câmpul magidiscului; în plus, îi cârpea singur şi ciorapii.— Ce vreau să spun e că aurul are şi el, dacă m

ţ elegeţ i, câmpul lui magic. Un fel de vră jitorie financiarăcou-nomie, chicoti Vânturache.Nevăstuică se ridică şi se întinse. Soarele se ridicas



nişor, iar oraşul care se întindea la picioarele lor ercununat de ceţ uri şi plin de vapori nocivi. Şi de auotărî el. În fata unei morţ i iminente, chiar şi un cetăţ ean aorporkului şi-ar abandona avutul ca să-şi scape pieleaa timpul de plecare.

Omuleţ ul numit Doiflori părea să doarmă. Nevăstuice uită la el şi clătină din cap.— Oraşul, sau cât a mai rămas din el, ne aşteaptă

sti. Mulţ umesc pentru povestea ta fantastică, vră jitorulecum ce o să faci?

Se uită la Bagaj, care se dădu imediat înapoănţănindu-şi capacul spre el.

— Păi, acum nu mai pleacă nicio corabie din oraşesupun că o s-o luăm de-a lungul coastei, spre Chirmtii, trebuie să am grijă de el. Dar să nu-ţ i închipui c-aornit…

— Nu, sigur că nu, îl alină Nevăstuică. Se întoarse şe aruncă în şaua calului pe care i-l adusese Bravd. Dupteva clipe, cei doi eroi erau nişte puncte depărtate îijlocul unui nor de praf, în drum spre oraşul carbonizat.Vânturache privi confuz la turistul prăvălit la pămân

doi turişti prăvăliţ i la pământ. n această stare lipsită dpărare, un gând rătăcit, care călătorea prin diverselmensiuni în căutarea unui creier în care să se aciuezemeri în mintea lui.

— În ce dandana sinistră m-ai băgat, oftă el, şi săbuşi pe spate.

— Nebun, spuse Nevăstuică. Bravd, care galopături de el, aprobă din cap.



—Toţ i vră jitorii ajung aşa, zise el. E de la aburii dercur. Le putrezeşte creierul. Şi de la ciuperci.— Totuşi, spuse cel îmbrăcat în cafeniu. Băgă mâna î

nică şi extrase un disc auriu atârnat de un lănţişor. Bravdică din sprâncene.

— Vră jitorul spunea că omuleţ ul are un fel de disc dur care îi spune cât e ora, spuse Nevăstuică.— Şi ţ i-a stârnit poftele, micuţ ule? Totdeauna ai fost u

oţ pe cinste, Nevăstuică.— Aşa-i, încuviinţă cu modestie Nevăstuică. Atins

utonul de pe marginea discului şi acesta se deschisenusculul demon închis înăuntru ridică ochii din micu

ău abac şi se încruntă.— Mai lipsesc doar zece minute până opt ale ceasulu

puse el repezit. Capacul se trânti, cât pe ce să prindegetele lui Nevăstuică.

Blestemând, Nevăstuică aruncă măsurătorul de timp îfişuri, unde probabil că se lovi de o piatră. Oricum, cutie sparse. O lumină octarină puternică şi un un fum ducioasă anunţ ară că fiinţ a păstrătoare a timpului svaporase în dimensiunea demonică din care venise.

— De ce ai f ăcut asta? întrebă Bravd, care nu fusesficient de aproape încât să audă vorbele.— Ce să fac? întrebă Nevăstuică. N-am f ăcut nimic

u s-a întâmplat nimic. Hai să mergem, să nu pierdeeo ocazie.Bravd încuviinţă. şi întoarseră armăsarii şi galopar

pre străvechiul Ankh, cu farmecele lui mai oneste.



NVOCAREALUIOPT

rolog

Discul oferă privelişti mult mai impresionante decâele posibile în alte universuri, construite de Creatori cai puţ ină imaginaţ ie şi mai multe aptitudini tehnice.Deși soarele Discului nu e decât un satelit car

bitează în jurul lui, iar ca mărime e doar cu puţ in masărit decât o poartă de crichet, acest neajuns

ompensat de copleşitoarea imagine a Marelui A’Tuinestoasa, pe a cărui carapace bătută de meteodihneşte, în ultimă instanţă, tot Discul. Uneori, în lenta Saversare a infinitului, El î şi întoarce capul de dimensiuneografice pentru a înhăţ a din zbor câte o cometă. ns

ea mai impresionantă privelişte – poate pentru că, atuncnd sunt confruntate cu imensitatea galactică a luTuin, majoritatea minţ ilor refuză să-şi creadă ochilor ste nemărginita Cascadă, locul în care mările Discului săvălesc f ără încetare peste Margine, direct în spaţ iuau poate că este Cercubeul – curcubeul în opt culore încinge lumea, format în aerul umed de deasuprscadei. Cea de-a opta culoare este octarinul, ivit dinomenul de reflexie a luminii puternice pe un câmagic de mare forţă.Sau poate că cel mai minunat loc este totuşi Miezu

colo, o spirală de gheaţă verde înaltă de zece leghe sdică deasupra norilor, purtând în vârf tărâmuunmanifestin, sălaşul zeilor. n pofida splendorii lumii d



picioarele lor, zeii Discului sunt arareori mulţ umiţ i. Enant să te ştii zeu al unei lumi care există doar pentru cice curbă a improbabilităţ ii trebuie să aibă şi ea un capăspecial când poţ i trage cu ochiul spre alte dimensiun

nde Creatorii au avut mai mult aptitudini tehnice decâ

maginaţ ie. Nu-i de mirare, deci, că zeii discului î şi petrempul mai mult cu certurile mărunte decât cu omnisciențan acea zi, Io cel Orb, care datorită vigilenţ ei sal

onstante era în continuare sef al zeilor, stătea cu bărbimâini şi se uita la tabla de joc de marmură roşie din faţ . Io cel Orb î şi dobândise numele pentru că în locubitelor avea două bucăţ i de piele netedă. Ochii, pe care

eţ inea în număr impresionant, aveau o existenţmiindependentă. Câţ iva pluteau chiar în momentuspectiv deasupra mesei. Tabla de joc era o hartă amănunţ ită a Discului, gravat

relief şi pictată în pătrăţ ele. Câteva figurine frumoulptate ocupau pătratele. Un muritor ar fi recunoscut, dxemplu, figurile lui Bravd şi Nevăstuică. Celelalttrupau alţ i eroi şi campioni, dintre cei cu care discul erprovizionat din belşug.

Mai rămăseseră în joc Io, Offler – Zeul Crocodil, Zefir eul adierilor uşoare, Destinul şi Doamna. Acum, ccătorii mai puţ in importanţ i fuseseră eliminaţ i, în jurublei de joc se aşternuse o atmosferă de concentrareorocul ieşise din joc printre primii, după ce piesa lumerise într-o casă plină de gnoli înarmaţ i (rezultatul unu

r norocos al lui Offler), iar la scurt timp după aceeaoaptea î şi luase jetoanele şi se retrăsese, pretinzând cvea întâlnire cu Soarta. Alte zeităţ i mărunte, scoase di



ompetiţ ie, chibiţ au în spatele jucătorilor.Se f ăceau deja pariuri că următoarea care va părăs

cul va fi Doamna. Ultimul ei campion de valoare seansformase într-o mână de cenuşă risipită printre ruinelmegânde ale Ankh-Morporkului, iar celelalte piese n

au demne de a fi promovate într-un rol de conducere.Io cel Orb luă paharul de zaruri, un craniu ale căruificii fuseseră astupate cu rubine, şi, aţ intind câtev

erechi de ochi pe Doamnă, dădu trei de cinci.Ea zâmbi. Iată cum erau ochii Doamnei: de un verd

rălucitor, f ără iris sau pupilă şi luminaţ i pe dinăuntru.n încăpere se lăsă tăcerea, în vreme ce ea scotoci î

utia ei cu piese şi, de undeva de la fund, scoase ereche de pioni pe care îi plasă pe tablă cu două mişcăotărâte. Ca un singur zeu, restul jucătorilor se aplecara să le vadă mai bine.

— Un fghăsitoh ghenegat şi un soi de funcsionaghsti Offler, Zeul Crocodil, stânjenit ca de obicei în vorbire colţ ii săi. Cu una din gheare, împinse până în mijlocublei de joc un teanc de jetoane albe ca osul.Doamna încuviinţă în tăcere. Luă paharul de zaruri şi

nu neclintit, desi toţ i ceilalţ i zei auzeau huruituubuleţ elor dinăuntru. Apoi le răsturnă pe masă. Un şasen trei. Un cinci.

Cu cinciul se petrecea însă ceva. mpins de ciocniretâmplătoare a câtorva miliarde de molecule, zarul sedică pe un colţ , se răsuci uşor şi deveni un şapte.

Io cel Orb ridică cubul minuscul şi îi numără feţ ele.— Ei hai, zise el plictisit. J oacă şi tu ca lumea.



NVOCAREALUIOPT

Drumul de la Ankh-Morpork la Chirm şerpuieşte lălţ ime, o cărare alburie de vreo treizeci de leghe, plin

e gropi şi bolovani, care se încolăceşte printre piscuroboară în văi înverzite şi răcoroase cu livezi de lămâaversează pe poduri de frânghie defilee îmbrăcate îne şi este, în general, mai mult pitoresc decât folositor.Pitoresc. Iată un cuvânt nou pentru Vânturach

icenţă în Magie, Universitatea Nevăzută (respins)arte din cuvintele cu care-şi îmbogăţ ise vocabularul dnd părăsise ruinele calcinate ale Ankh-Morporkului. Otă sintagmă nouă era „patină autentică”. Pitoressemna, decisese vră jitorul după ce studiase cu atenţ ieisajul care-i inspirase lui Doiflori acest adjectiv – c

renul era îngrozitor de accidentat. Patină autentică sferea la satele răzleţ e prin care treceau şi însemna „pmătate dărâmate şi bântuite de molimi”.

Doiflori era turist. Primul întâlnit vreodată în lumescului. Turist, decise Vânturache, însemna „idiot”.În timp ce c

ălăreau la pas în parfumul de

lămâi

ţă şcompaniaţ i de zumzetul albinelor, Vânturache medita ltâmplările din ultimele zile. Deşi micuţ ul vizitator era îod evident nebun, el era şi generos în acelaşi timp şult mai puţ in nociv decât majoritatea oamenilor cu car

vea de-a face vră jitorul. Vânturache era înclinat să

acă. Să nu-l placi pe unul ca el era ca şi când ai fi dat uut unui căţ eluş.



Mai nou, Doiflori dovedea un mare interes pentru teoripractica magiei.— Mi se pare mai degrabă inutilă. Credeam c

ă jitorul spune, ştii tu, cuvintele magice şi gata. Nu atâtceală insipidă.

Vânturache aprobă morocănos. Încercă să-i explice cagia fusese cândva, într-adevăr, o putere sălbaticăesupusă legilor, dar că încă de demult, din neguremilor, Cei Bătrâni învăţ aseră să o stăpânească, silind-

ă asculte, printre altele, de Legea Conservării Realităţ ia cerea ca efortul depus pentru a obţ ine un anumzultat să fie acelaşi, indiferent de mijloacele folosite. rmeni practici, aceasta însemna că era relativ uşor seezi, să zicem, iluzia unui pahar cu vin, pentru că implicoar o modificare subtilă a luminii. Pe de altă parte, sdici un pahar adevărat cu vin doar cu ajutorul energie

ntale cerea mai multe ore de pregătire sistematică, dacă jitorul în cauză nu dorea ca simplul principiu aârghiilor să-i scoată creierul afară prin urechi.

Mai preciză că parte din vechea magie se mai putegăsi, în stare brută, şi putea fi recunoscută de iniţ iaţ i prirma octogonală pe care o crea în structura cristalinămpului şi spaţ iului. Un metal, octironul, şi un gazctogenul, radiau, de exemplu, cantităţ i periculoase dagie pură.— E extrem de deprimant, încheie el.— Deprimant?

Vânturache se întoarse în şa şi se uită la Bagajul luoiflori, care mergea în pas domol pe picioruşele lui şi dind în când mai sărea să înhate câte un fluture. Oftă.



— Vânturache crede că ar trebui să se poată domesticlgerul, spuse drăcuşorul-pictor, care admira privelişten uşiţ a cutiei atârnate la gâtul lui Doiflori. Petrecusemineaţ a pictând peisaje pitoreşti şi scene cu patinutentică pentru stăpânul lui, iar acum i se îngăduise

auză de ţ igară.— Când am pomenit de domesticire nu mă refeream lomesticire propriu-zisă, îl repezi Vânturache. Voiam spun, adică voiam doar… nu ştiu, nu-mi găsesc cuvintelered doar că lumea ar trebui să fie ceva mai organizată.

— Basme, zise Doiflori.— Ştiu. Asta-i şi problema mea, oftă Vânturache di

ou. Era uşor să perorezi despre logica pură, despre cumea e condusă de logică şi de armonia numerelor, dadevărul era că Discul plutea în spaţ iu pe spinarea unestoase uriaşe, iar zeii aveau obiceiul să meargă pe l

asele ateilor şi să le spargă geamurile.Se auzi un sunet slab, doar cu puţ in mai tare decât cealbinelor care zburau în rozmarinul de pe margine

umului. Avea o rezonanţă de os, ca zgomotul unor cranate de-a dura sau al unui pahar de zaruri. Vânturachivi în jur. Nu era nimeni. Chestia asta fu de natură săgrijoreze.Apoi se porni un vânticel, care ţ inu doar două-trei bătă

e inimă. Trecu f ără să afecteze în vreun fel lumea, cu excepţ itorva detalii minore. De exemplu, acum în mijlocu

umului se afla un trol de munte înalt de cinci metri. Ern cale-afară de furios. Asta pe de-o parte pentru că aşnt trolii în general. n plus, teleportarea sa bruscă şi p



epusă masă din văgăuna pitită în Munţ ii Rammerorck, latru mii de kilometri şi câteva sute de metri mai sprargine, îi crescuse temperatura până la un niveericulos, în concordanţă cu legile conservării energieşa că trolul î şi arătă colţ ii şi atacă.

— Ce creatură neobişnuită, remarcă Doiflori. Eericuloasă?— Numai pentru oameni! strigă Vânturache. Scoas

bia şi cu o mişcare lină o aruncă spre trol, reuşind săteze cu totul. Lama se înfipse în tufişul de la margineumului.Se auzi un sunet imperceptibil, ca un clănţănit din dinţSabia lovi un colţ de stâncă ascuns în frunziş – ascun

u atâta îndemânare, ai fi zis, încât parcă nici nu fusescolo cu câteva clipe înainte –, apoi sări ca un somon îmonte, ricoşa şi se înfipse zdravăn în ceafa cenuşie

olului.Creatura gemu şi trase o gheară în coastele calului luoiflori, care necheză şi se repezi în desiş. Trolul f ăcânga-mprejur şi se năpusti asupra lui Vânturache.

n momentul acela, sistemul său nervos întârziat ansmise mesajul că era mort. Păru surprins o clipă, apoe prăbuşi, pref ăcându-se în pietriş (trolii sunt forme daţă pe bază de siliciu şi în momentul morţ ii trupurile lovin instantaneu la starea de rocă).„Aaaahhh”, gândi Vânturache pe când calul său s

gita, cuprins de spaimă. Se ţ inu disperat în şa, în timp c

nimalul se balansa înainte şi înapoi pe două picioare şpoi, nechezând, se întoarse şi o luă la galop spre pădureSunetul copitelor se stinse, lăsând din nou lo



mzetului albinelor şi fâlfâitului ocazional al fluturilor. Sai auzea însă şi altceva, cam bizar pentru ora amiezi

e auzeau nişte zaruri.

— Vânturache?

Şirurile lungi de copaci aruncară ecoul dintr-o partt -alta şi până la urmă i-l trimiseră înapoi lui Doiflori, f ărspuns. Acesta se aşeză pe o piatră şi încercă să s

dune.Mai întâi, se rătăcise. Asta era cam descurajator, da

u-l îngrijora prea tare. Pădurea arăta destul de interesanprobabil că adăpostea spiriduşi sau gnomi4, sau şi unalta. De fapt, de câteva ori i se păruse că zăreşte niştutre verzi holbându-se la el de după copaci. Doiflori î ş

orise întotdeauna să întâlnească un spiriduş. De fapte-şi dorea cu adevărat era să vadă un dragon, dar şi u

piriduş era bun. Sau un goblin adevărat.Bagajul se pierduse, ceea ce era neplăcut. Plus ccepea să plouă. Se foi pe piatra umedă şi defe

onfortabilă şi încercă să se concentreze asupra lucruriloozitive. De exemplu, în timpul galopului său nebun calutrase în desişuri şi dăduse peste o ursoaică şi puii ei, da

e depărtase înainte ca aceasta să poată reacţ iona. Apo

Gnom – fiinţă din folclorul britanic având aspectul unui pitic, adeseo

orm, care trăieşte sub pământ şi veghează asupra unor comori sanereuri preţ ioase, (n.t.)



e trezise că trece în goană pe deasupra unei haite de lupre dormea în iarbă, dar din nou avea o viteză atât dare încât schelălăiturile fiarelor fuseseră curând lăsate îmă. Totuşi, ziua era pe sfârşite şi poate că ar fi fostee bună, se gândi Doiflori, să nu înnopteze sub ceru

ber. Poate că trebuia să găsească o… î şi scormoneierul încercând să-si aducă aminte ce fel de cazarerea o pădure… poate o căsuţă de turtă dulce sau ceve genul ăsta?

Piatra era incomodă de-a binelea. Doiflori privi în jos şbservă pentru prima dată că pe ea erau săpate niştemne stranii. Părea un fel de păianjen. Sau homaruşchii şi lichenii acopereau unele detalii, dar nscundeau şi runele săpate dedesubt. Doiflori putu să ltească perfect şi iată ce citi: Călătorule, ospitalierumplu al lui Bel-Shamharoth se află la o mie de paşi spr

ez. Era ciudat, î şi dădu seama Doiflori, că reuşise stească mesajul cu toate că literele în sine îi erau compleecunoscute. Într-un fel sau altul, textul ajungea la creieră a mai fi nevoie să facă un ocol prin ochi.Se ridică şi dezlegă armăsarul, care acum stăte

uminte, priponit de un arbust. Nu-i era prea clar încotra Miezul, dar un fel de cărare mai veche părea că s

ăreşte printre copaci. Acest Bel-Shamharoth f ăcusorturi vizibile ca să vină în întâmpinarea călătorilotăciri. Oricum, avea de ales între această variantă şi lupoiflori dădu din cap hotărât.

Merită pomenit faptul că, după câteva ore, doi lupi carluaseră urma lui Doiflori ajunseră în luminiş. Ochii loerzi căzură pe gravura cu opt picioare – care, într-adevă



emăna cu un păianjen, sau cu o caracatiţă, sau poate ceva mult mai ciudat – şi deciseră imediat că în acestondiţ ii nu le era chiar atât de foame.

La vreo cinci kilometri depărtare, un vră jitor decăzu

ârna în mâini de creanga unui fag înalt.Acesta fusese rezultatul a cinci minute aglomerate. Matâi, o ursoaică turbată de furie ieşise din desiş, sfâşiineregata calului de sub el cu o singură lovitură de labăpoi, după ce Vânturache reuşise să scape din măceunsese într-o poiană unde o haită de lupi enervaţ i se foicoace si-ncolo. Profesorii de la Universitatea Nevăzută

are fuseseră exasperaţ i de incapacitatea lui Vânturache a-şi însuşi levitaţ ia, ar fi fost uimiţ i de viteza cu carunsese la cel mai apropiat copac, şi apoi în vârful luproape f ără să-l atingă.

Apoi mai apăruse şi problema şarpelui.Acesta era mare şi verde şi se încolăcea pe creangă cbdarea unei reptile. Vânturache se întrebase dacă er

eninos, apoi se mustrase pentru o atare prosteasctrebare. Normal că era veninos.—Şi tu de ce rânjeşti? întrebă el silueta cocoţ ată p

eanga de alături.N-AM ÎNCOTRO, zise Moartea. ACUM VREI S F

TÂT DE AMABIL S Ă-ŢI DAI DRUMUL? NU POT S ĂTAU AICI TOAT Ă ZIUA.

— Eu pot, spuse Vânturache sfidător.

Lupii se adunaseră sub copac şi urmăreau cu intereum prânzul lor vorbeşte de unul singur.N-O S Ă TE DOAR Ă, promise Moartea. Dacă vorbele a



avut greutate, o singură propoziţ ie a Morţ ii ar fi putuncora un vapor.

Braţ ele lui Vânturache î şi strigau cu disperare durereae încruntă la personajul vulturesc, uşor transparent, dături.

— N-o să doară!? întrebă. N-o să doară să fiu sfâşiae o haită de lupi?Observă că o altă ramură se încrucişa cu a lui, car

evenise periculos de subţ ire. Dac-ar fi putut să ajungă la…

Îşi f ăcu vânt, cu o mână întinsă. Creanga nu se rupsecoase doar un sunet slab şi se lăsă în jos. Vânturache sezi că alunecă încet, atârnat de capătul unei fâşii doajă. Privi spre rădăcină şi avu satisfacţ ia finală de onstata că urma să aterizeze pe cel mai mare dintre lup

Acum se mişca uşor, pe măsură ce fâşia care

usţ inea se cojea încet de pe copac. Şarpele îl priveânditor. Dar deodată lunecarea se opri. Vânturachcepu să se felicite, până când, cercetând locul, observ

eva care-i scăpase. Desprinderea scoarţ ei fusese oprite cel mai mare cuib de viespi pe care-l văzuse în viaţ a luchise ochii.De unde răsărise trolul? se întrebă. Restul era firesc

hinionul lui de toate zilele, dar de unde trolul? Ce naibe întâmpla?

Clic! Suna ca o rămurică ruptă, doar că se auzeumai în capul lui Vânturache. Clic, clic. Şi iar un vântice

are însă nu reuşea să mişte nici măcar o frunză.Cuibul de viespi fu desprins de pe ramură de fâşia doajă în coborâre. Căzu pe lângă urechea vră jitorului, car



urmări cum se face tot mai mic, apropiindu-se de boturilre adulmecau văzduhul.Cercul se strânse subit.Cercul se sparse subit.Concertul de chelălăituri al haitei care încerca să scap

e norul de insecte se îndepărtă printre copacânturache rânji tâmp.Cotul lui se izbi de ceva. Fâşia de coajă îl transportas

ână la baza ramurii, dar alte ramuri nu mai erau. Scoarţ etedă nu oferea niciun punct de sprijin. i oferea totuşşte mâini. Două tocmai ieşeau din muşchii carcopereau copacul; mâini subţ iri, verzi ca frunzele tineree urmă un braţ bine f ăcut, apoi o driadă se aplecă îară, înşfăcându-l pe vră jitorul uluit şi, cu acea forţ

egetală capabilă să trimită rădăcini până în inimâncilor, îl trase în copac. Scoarţ a solidă se dădu în lătu

a o ceață şi se închise în urma lui ca o scoică.Moartea privea impasibilă. Se uită apoi la norul dâze care dansau vesele în jurul craniului Său. Pocni diegete. Insectele căzură la pământ. Dar, totuşi, nu ercelaşi lucru.

Io cel Orb î şi trase jetoanele de pe masă, fulgeră dichii ce se aflau la momentul respectiv în încăpere şi ieşâţ iva semizei chicotiră. Cel puţ in Offler suportaserderea unui trol de cea mai bună calitate cu o graţ ierfectă – chiar dacă oarecum reptiliană.

Ultimul oponent al Doamnei se trase cu scaunul pâne ajunse faţă în faţă cu aceasta.— Domnul meu, spuse Ea politicoasă.



— Doamna mea, răspunse el. Ochii li se întâlniră.Era un zeu taciturn. Se zvonea că ajunsese pe Dis

upă un eveniment cumplit şi misterios petrecut într-o altventualitate. Este, desigur, privilegiul zeilor să î şontroleze forma aparentă, cu care se înf ăţişează chiar ş

fata celorlalţ i zei. Destinul Discului era un bărbat bonoe vârstă mijlocie, cu părul grizonat pieptănat frumos îrul unor trăsături care ar fi îndemnat şi cea mai cumintcioară să-l servească f ără teamă cu un pahar de bereacă i-ar fi bătut la uşă. Era genul de chip pe care un tânăăritor l-ar fi ajutat cu plăcere să sară un pârleaz. Cxcepţ ia ochilor, desigur.

Nicio zeitate nu-şi poate ascunde felul şi natura ochilor natura ochilor Destinului era aceasta: dacă la primedere erau închişi la culoare, o privire mai atentă ar ezvăluit – prea târziu însă! — că erau doar nişte găuri c

e deschideau spre o întunecime atât de îndepărtată încâivitorul se simţ ea atras inexorabil în cele două lacuemene ale nopţ ii, în care se roteau cumplite stele…

Doamna tuşi politicos şi aşeză pe masă douăzeci şnu de jetoane albe. Apoi scoase din robă un alt jetonanslucid şi de două ori mai mare decât celelalte. Sufletunui adevărat Erou are o rată mai bună de schimb şi eţ uit de zei.Destinul ridică o sprânceană.— Şi f ără şmecherii, Doamnă, spuse.— Cine ar putea să înşele Destinul? ntrebă Ea. E

dică din umeri.— Nimeni. Dar toţ i încearcă.— Şi totuşi, parcă am simţ it că mi-ai dat oarecar



utor împotriva celorlalţ i?— Fireşte. Ca sfârşitul jocului să fie mai plăcut. Ş

cum, Doamnă…Băgă mâna în cutia cu pioni şi scoase o piesă, pe caraşeză pe tablă cu un aer mulţ umit. Zeităţ ile de p

argine tresăriră la unison. Chiar şi Doamna fu pentru uoment deconcertată.Era ceva teribil de urât. Fusese cioplit de o mân

esigură, de parcă meşteşugarul însuşi tremurase dpaimă în f aţ a lucrului ce i se ivea de sub degete. Părea se compus din ventuze şi tentacule. Şi mandibule, dupum observă Doamna. Şi un singur ochi cât toate zilele.

— Credeam că fiinţ e asemenea Lui au pierit lceputul Timpurilor, rosti Ea.— Se vede treaba că amicului nostru necrozat i-a fos

nevoie să se apropie de dânsul, râse Destinul. Se distra

— Nici n-ar fi trebuit să fie creat.— Şi totuşi, spuse Destinul, aforistic. Amestecrurile în paharul lor special, apoi ridică privirea spre eaoar dacă nu vrei să te retragi, adăugă.

Ea scutură din cap.— J oacă, spuse.— Crezi că poţ i să ţ ii miza?— Joacă.

Vânturache ştia bine ce se găseşte în interiorul unuopac: lemn, sevă, eventual veveriţ e. Nu un palat.

Totuşi, pernele de sub el erau în mod sigur mai moecât lemnul, vinul din cupă cu mult mai gustos decâeva, iar între fata care-i stătea dinainte, cu palmele p



enunchi şi privirea gânditoare, şi o veveriţă nici ncăpea comparaţ ie, decât dacă ne-am referi la anumitorţ iuni cu blăniţă.

Încăperea era înaltă, spaţ ioasă şi luminată în galbenntr-o sursă pe care Vânturache nu reuşi să o identifice

e sub bolţ ile răsucite şi noduroase se vedeau altcăperi şi ceea ce părea a fi o scară şerpuitoare. Şi cângândeşti că de afară părea un copac perfect normal.Fata era verde – avea pielea verde. Vânturache pute

absolut sigur de asta, pentru că singura ei îmbrăcăminta medalionul de la gât. Părul era lung şi avea o vagxtură de muşchi. Ochii nu aveau pupile şi erau de uerde luminos. Vânturache î şi dori să fi fost mai atent lele de antropologie de la Universitate.Gazda lui nu spusese niciun cuvânt. După ce îi arătas

ofaua şi îi oferise vinul, nu f ăcuse altceva decât să stea ş

ă se uite la el, frecându-și din când în când o zgârieturdâncă de pe braţ .Vânturache î şi aminti deodată că o driadă e atât d

gată de copacul ei încât, dacă acesta păţeşte ceva, eapătă răni prin simpatie.

— Îmi pare rău, zise el repede, a fost un accidentdică erau nişte lupi şi…

— Ai fost nevoit să te urci în copacul meu, iar eu te-alvat, rosti driada lin. Ce noroc pe tine. Şi poate şi pietenul tău?— Prietenul?

— Omuleţ ul cu lada fermecată, explică driada.— A, el, răspunse Vânturache f ără entuziasm. Daper că n-a păţ it nimic.



— Are nevoie de ajutorul tău.— Ca de obicei. A reuşit şi el să ajungă într-un copac— A reuşit să ajungă la Templul lui Bel-Shamharoth

ânturache se înecă cu vinul. Urechile încercară să-i intrcap ca să se apere de teroarea acelor silabe

âncătorul de Suflete. nainte să li se poată împotrivmintirile se întoarseră în forţă. Odată, pe când erudent la magie practică la Universitatea Nevăzutăentru un pariu, se strecurase în cămăruţ a din corpuincipal al bibliotecii – cămăruţ a cu pereţ ii acoperiţ i d

entagrame protectoare, încăperea în care nimeni nvea voie să rămână mai mult de patru minute şi treizeci şouă de secunde, o cifră la care se ajunsese după doute de ani de experimente prudente… Deschisese uşure

artea care stătea legată de un piedestal de octiron îjlocul podelei acoperite de rune, şi asta nu ca să n-o fur

neva, ci ca să nu fugă, căci era vorba de Cartea Octavoea atât de încărcată de magie încât aproape că trăia. Uescântec se desprinsese atunci din paginile fremătândse fixase în adâncul minţ ii lui. Şi în afară de faptul că er

nul din cele Opt Mari Descântece, nimeni n-avea să ştire anume până când nu va fi fost rostit. Nici măca

ânturache. ÎI simţ ea uneori strecurându-se nevăzut pripatele Egoului său, aşteptând să-i vină vremea…

Pe coperta Cărţ ii Octavo se afla o reprezentare a luel-Shamharoth. El nu era Răul, căci şi Răul are vitalitate. Era reversul monedei pe a cărei faţă stau Binele ş

ăul laolaltă.— „Mâncătorul de Suflete. Numărul său adastă întrpte şi nouă; este de două ori patru”, cită Vânturache c



intea blocată de frică. Oh, nu. Unde e Templul?— Spre Miez, în adâncul pădurii, spuse driada. E

arte vechi.— Dar cine să fie atât de prost să-l aduleze p

el-dumnealui? Pe diavol, da, înţ eleg, dar ăsta

âncătorul de Suflete.— Existau… anumite avantaje. Iar oamenii care aăit prin părţ ile astea aveau nişte idei ciudate.

— Ce s-a întâmplat cu ei?— Aşa cum am spus, au tr ăit prin părţ ile astea. Driad

e ridică şi întinse o mână. Vino, zise ea. Eu sunt Druellaeno să vedem care va fi destinul prietenului tău. Promit

ă fie interesant.— Nu sunt sigur că… începu Vânturache. Driada î ş

inti ochii verzi asupra lui.— Crezi că ai de ales?

O scară mare cât o autostradă principală şerpuia priopac, iar la fiecare nivel se zăreau şiruri vaste dcăperi. Lumina galbenă care venea de nicăieri era pestt. Mai era şi un sunet – Vânturache ciuli urechile ca săentifice – ca de tunet sau de cascadă îndepărtată.— E copacul, spuse imediat driada.— Ce face? întrebă Vânturache.— Trăieşte.— Mă întrebam eu. Chiar suntem într-un copac? M-a

cşorat eu? Că de afară părea suficient de subţ ire ca să

oţ i cuprinde cu braţ ele.— Aşa şi este.— Hm, dar uite că sunt înăuntru.



— Eşti.— Hm, f ăcu Vânturache. Druellae izbucni în râs.— Te citesc, vră jitor pref ăcut ce eşti! Nu sunt eu

iadă? Nu ştii că ceea ce batjocoreşti cu numele dopac este echivalentul cvadridimensional al unui între

nivers multidimensional care… da, văd că nu stii. Trebuiă-mi dau seama că nu eşti vră jitor adevărat de când aăzut că nu ai toiag.

— L-am pierdut într-un incendiu, spuse Vânturachutomat.

— Nici pălărie cu semne magice brodate pe ea.— Mi-a explodat.— Nici duh care să te slujească.— A murit. Ascultă, mulţ umesc că m-ai salvat, da

acă nu te superi, ar cam trebui să plec. Dacă ai putea să conduci…

Ceva din expresia ei îl f ăcu să se întoarcă în loc. patele lui apăruseră trei driade de gen masculin. La fel doi ca şi femeia şi neînarmaţ i. Fapt irelevant, de altfel. Năreau că ar fi avut nevoie de arme ca să-i ţ ină piept luânturache. Păreau că ar fi putut să-şi croiască drum priâncă doar împingând niţ el cu umărul şi între timp sâlcească în bătaie şi un regiment de troli. Cei trei uriaşumoşi se uitau la el cu expresii de ameninţ are înlemnităelea lor era de culoarea tecilor de castană, iar muşchii lcau pe braţ e ca nişte saci cu pepeni.Se răsuci la loc şi îi zâmbi f ără convingere Druellae

ata revenea la rutina ei binecunoscută.— Nu am fost salvat, nu? Am fost capturat, aşa-i?— Desigur.



— Şi nu ai de gând să-mi dai drumul? Fusese maurând o afirmaţ ie. Druellae scutură din cap.

— Ai r ănit copacul. Dar ai noroc. Prietenul tău se vtâlni cu Bel-Shamharoth. Tu doar o să mori.Din spate, două mâini îl apucară de umeri cam aş

um se încolăceşte o rădăcină de copac bătrân în jurunei pietre.— Nu f ără cuvenita ceremonie, bineînţ eles, continu

iada. După ce Emisarul lui Opt va termina cu prietenuu.Vânturache nu găsi ceva mai bun de spus decât:— Știi, nu credeam că există şi driade-bărbati. Nic

ăcar în stejari.Unul dintre uriaşi se strâmbă la el.— Ce dobitoc! Cum credeai că apar ghindele? pufn

ruellae.

Era un spaţ iu mare şi gol, un fel de sală cu tavanuerdut în ceaţ a gălbuie. Scara f ără sfârşit ducea chiacolo. La celălalt capăt al sălii erau adunate câteva sute driade, care se dădură în lături, respectuoase, în faţ ruellaei, dar priviră drept prin Vânturache, care era purtau fermitate în urma ei.

Majoritatea erau de gen feminin, dar printre ele se aflacâţ iva bărbaţ i uriaşi. Stăteau ca nişte statui de zei printricile şi inteligentele femei. „Nişte insecte”, gândânturache. „Copacul e ca un stup”.

Dar erau oare, într-adevăr, driade? Din câte î ş

mintea, nimfele pădurii dispăruseră cu secole în urmăuseseră depăşite de evoluţ ia oamenilor, ca de altfeajoritatea Popoarelor Crepusculare. Doar elfii şi tro



pravieţ uiseră sosirii Omului pe Disc; elfii pentru că nau nici pe sfert atât de fraieri pe cât se credea, ia

oporul trolilor pentru că se pricepea la fel de bine ceamul omenesc să fie rău, dispreţ uitor şi lacom. Driadelspăruseră probabil odată cu gnomii şi zânele.

Zgomotul de fond se auzea mai tare aici. Uneori,mină galbenă pulsa pe pereţ ii translucizi până când serdea în ceaţ a de deasupra. Era în aer o putere care cea să vibreze.— Acum să-ţ i arătăm noi nişte magie, vră jitor incapabi

se Druellae. Nu magie de-a ta, dresată, ci magie de ldăcini, străveche. Magie sălbatică. Priveşte.Vreo cincizeci de driade se adunară, î şi dădură mâinilse depărtară formând o horă mare. Restul femeilo

cepură o incantaţ ie în surdină. Apoi, la un semn aruellaei, hora începu să se învârtească în sensul Opu

otirilor de Disc.Pe măsură ce ritmul sporea, iar modulaţ iile complicate cântecului se auzeau tot mai tare, Vânturache serprindea urmărind jocul cu o fascinaţ ie crescândă

uzise la Universitate despre Magia Străveche, deşă jitorilor le era interzisă. Ştia că atunci când hora ave

ă se rotească suficient de repede împotriva câmpuluagic al Discului, care se învârtea încet, fricţ iunea astral

stfel creată avea să nască o uriaşă diferenţă de potenţ iare urma să se descarce printr-o Forţă Magicementară.

Hora abia se mai distingea acum, iar pereţ ii Copaculusunau de ecourile cântului…Vânturache simţ i nişte furnicături familiare în piele



pului, indicând acumularea unei mari cantităţ i de magiută în zonă, aşa că nu fu prea uimit când, după câtev

ecunde, un fulger de lumină octarină ţâşni din tavanuvizibil direct în mijlocul horei.Acolo dădu naştere imaginii unui deal înconjurat d

opaci şi bătut de furtună, având pe coamă un templuorma acestuia provoca neplăcere ochiului. Vânturacha că, dacă era vorba de un templu al lu

el-Shamharoth, trebuia să aibă opt laturi. (Opt era şfra lui Bel-Shamharoth, motiv pentru care niciun vră jitoecent nu rostea acest număr de bună voie. Doar dacă noia să se trezească c-opt, cum erau avertizaţ i, în glumăcenicii. Bel-Shamharoth era foarte atras de amatorii îe magiei, care, fiind prin definiţ ie nişte căutători priunoaiele supranaturalului, erau pe jumătate prinşi îpcana lui. Camera lui Vânturache la cămin avuses

umărul 7a. Ceea ce nu-l mirase prea tare.)

Ploaia şiroia pe zidurile templului. Singurul semn daţă era calul priponit afară şi care nu era calul lui Doiflorprimul rând era prea mare. Era un cal de luptă, vână

tat, cu copitele cât nişte tăvi şi cu dârlogii de pielrălucind de ostentative ornamente aurii. La momentuspectiv, tocmai savura conţ inutul unui sac ce-i atârna d

ât.Avea un aer familiar. Vânturache încercă să-si aduc

minte unde-l mai văzuse.

Oricum, părea capabil să alerge destul de repede. Şo ţ ină aşa mult timp, odată ce prindea vitezăânturache nu trebuia decât să scape de gardieni, să-ş



oiască drum afară din Copac, să găsească templul şi sre calul de sub ceea ce Bel-Shamharoth folosea în chie nas.

— Emisarul lui Opt are două porţ ii la cină, se pare, zisruellae uitându-se fix la Vânturache. Al cui e armăsaru

cela, pseudovră jitorule?— N-am idee.— Nu? Oricum, nu contează. Vom afla în curând. Făc

n semn cu mâna. Imaginea se mută în interior, trecu pb o boltă octogonală şi se grăbi de-a lungul unui coridorAcolo se zărea o umbră ce înainta tiptil, cu spatele lip

e zid. Vânturache văzu sclipirea aurului şi bronzului.Nu mai încăpea îndoială. Văzuse silueta aceea d

ulte ori. Pieptul lat, gâtul ca un trunchi de copac, capurprinzător de mic ascuns sub o claie de păr negru, ca şie pe un sicriu… Silueta aceea furişată avea un nume

r numele era Hrun Barbarul.Hrun era unul dintre cei mai rezistenţ i eroi de la Marerculară: ucigaş de dragoni, jefuitor de temple, mercenar

m de bază în fiecare încăierare de stradă. Spreosebire de mulţ i alţ i eroi cunoscuţ i de Vânturache, ştihiar şi cuvinte mai lungi de două silabe, dacă nu-l grăbeaîl mai ajutai cu câte o sugestie.Undeva, la limita auzului, Vânturache percepu u

net ca de tigve care se prăvălesc pe scara unui turdepărtat. Se uită la gardieni ca să vadă dacă auziseră ş

Aceştia î şi concentraseră însă toată atenţ ia lor limitatsupra lui Hrun, care era, ce-i drept, construit pe acelaşpar ca şi ei. Mâinile li se odihneau relaxat pe umer



ă jitorului.Vânturache se lăsă pe vine, f ăcu un salt înapoi ca u

crobat şi se ridică din fugă. Auzi în urma lui strigăturuellaei şi î şi dublă viteza.

Ceva îl apucă de glugă, dar aceasta se rupse. O driad

ascul îl aştepta la capătul scării, cu braţ ele deschise şnjind băţ os la omuleţ ul care se năpustea spre ea. Fără încetinească, Vânturache se lăsă din nou în jos pânnd bărbia îi atinse genunchii şi auzi cum îi şuieră pe leche un pumn cât un buştean.În fata lui se afla un adevărat hățiș de locuitori a

opacilor. Se întoarse, se feri de încă o loviturăardianului perplex şi o rupse la goană înapoi spre horăecând pe lângă driadele care veneau în urma lui şsându-le zăpăcite, ca pe nişte popice culcate la podea.Dar în faţă mai erau alţ i şi alţ i gardeni. şi croiau dru

in mulţ imea de femei şi-şi izbeau cu pumnii palmelătucite, ca unii care abia aşteaptă confruntarea.— Stai pe loc, pseudovră jitorule, spuse Druellae

aintând. n spatele ei, hora continua să se învârteascăr centrul ei aluneca de-a lungul unui culoar scăldat îmină violacee.

— Vrei să mă lasi cu chestia asta? mârâi el. Hai să nmurim, bine? Eu chiar sunt vră jitor! Bătu din picior, iritat

— Serios? f ăcu nimfa. Atunci hai să te auzim rostindajă.— Aăă, începu Vânturache. Adevărul era că, de cân

escântecul misterios i se cuibărise în creier, nu masese în stare să ţ ină minte nici vră ji banale, cum era ceentru omorât gândacii sau cea pentru scărpinat pe spat



ră ajutorul mâinii. Magii de la Universitatea Nevăzutuseseră acest fenomen pe seama memorării involuntarere, vezi bine, i-ar fi blocat celulele de absorbţ ie a vră jilomomentele sale mai sumbre, Vânturache găsea îns

te explicaţ ii pentru faptul că până şi vră jile de începăto

fuzau să i se fixeze în minte.Le era frică, hotărâse el.— Ăăă, repeta.— Merge şi una neînsemnată, zise Druellae

mărindu-l cum î şi mişcă buzele, sfâşiat între furie şşine. Făcu semn şi câteva driade-masculi se apropiarăDescântecul alese taman acel moment ca să s

unce în șaua momentan abandonată a conştiinţ ei luânturache. ÎI simţ i cum stătea acolo, f ăcându-i în sâc.

— Ştiu un descântec, spuse el, exasperat.— Serios? Spune-ni-l şi nouă, te rugăm frumos, zis

ruellae.Vânturache nu era sigur că are curajul, deşescântecul încerca deja să preia controlul asupra limb. Încercă să-l înfrunte.— Ai zis că-mi poţ i citi gândurile, spuse el. Citeşte-l p

cesta.Nimfa înaintă, privindu-l batjocoritor în ochi.Zâmbetul îi îngheţă pe buze. Ridică mâinile defensiv

n gâtlej îi ieşi un sunet de spaimă.Vânturache se uită în jur. Celelalte driade se dădeau ş

e înapoi. Ce f ăcuse? Se părea că ceva cumplit.

Dar ştia din experienţă că nu va dura mult până cânniversul va ajunge la echilibrul iniţ ial şi va reîncepe săcă tot felul de neplăceri. Făcu câţ iva paşi înapoi, s



recură printre driadele care învârteau în continuare horse uită să vadă ce va face Druellae.— Puneţ i mâna pe el! strigă ea. Duceţ i-l departe d

opac şi omorâţ i-l!Vânturache se întoarse şi sări. Prin centrul cercului. S

cu o lumină orbitoare. Se f ăcu brusc întuneric. Apăru mbră violacee, amintind vag de Vânturache. Carspăru apoi cu totul.

Hrun Barbarul se strecura f ără zgomot pe coridoarelăldate într-o lumină atât de violet încât părea aproap

eagră. Nedumerirea de la început îl părăsise. Era în movident un templu magic, iar asta explica totul.

Explica de ce, în cursul după-amiezii, în vreme călărea prin această pădure a nopţ ii, observase un cuf ăe marginea cărării. Avea capacul deschis ca o invitaţ ie

r înăuntru mult aur. Dar când sărise de pe cal ca să spropie de cuf ăr, acestuia îi crescuseră picioare şi o luastrap spre adâncul pădurii, oprindu-se ceva mai încolo.Acum, după câteva ore de urmărire şi joacă de-a v-a

scunselea, îl pierduse prin aceste tuneluri luminate ca ufern. Desigur, gravurile neplăcute şi eventualelhelete dezmembrate care îi ieşeau în cale nu-l speria

e Hrun, pe de-o parte pentru că nu era peste măsură dteligent, fiind totuşi peste măsură de lipsit de imaginaţ ier pe de alta pentru că gravurile bizare şi tunelurilericuloase f ăceau parte din ziua lui de lucru obişnuită. S

ase de nenumărate ori în situaţ ii similare, în căutare dur, sau demoni, sau fecioare la ananghie, pe care să lape de proprietari, de viaţă, respectiv de cel puţ in un



n cauzele ananghiei.Priviţ i-l pe Hrun cum sare ca o mâţă prin faţ a unei gu

specte de tunel. Chiar şi în lumina aceasta violaceeelea sa sclipeşte a bronz. Poartă foarte mult aur, surmă de brăţări şi lănţişoare, dar în rest este gol, c

xcepţ ia pieii de leopard de la brâu. O are din jungleleŢăreminunelor, unde l-a ucis cu dinţ ii pe posesorul ei.n mâna dreaptă poartă sabia magică numită Kring

oită dintr-un fulger, înzestrată cu suflet şi care nportă nicio teacă. Hrun a furat-o cu doar trei zile în urmn palatul inexpugnabil al Arhimandritului din B Ituni şeja începe să regrete. Sabia îl cam calcă pe nervi.

— Dacă-ţ i spun că a luat-o pe ultimul coridor dieapta, şuieră Kring cu o voce care semăna cu râcâitu

nei lame de metal pe piatră.— Linişte!

— Dar n-am spus decât…— Taci odată!

În vremea aceasta Doiflori…Se rătăcise. şi dădea şi el seama de atâta lucru. Fi

ădirea era mult mai mare decât păruse iniţ ial, fiunsese la un nivel subteran, dar f ără să fi coborât vreeaptă, fie – după cum începea sspecteze – dimensiunile interioare ale clădirii sfidau gulă elementară a arhitecturii, fiind mai mari decât celxterioare. Şi ce era cu toate luminile acelea ciudate

ristale cu opt laturi erau plasate pe tavan la intervalgulate, răspândind o lucire neplăcută, care mai muliefa decât risipea întunericul.



Iar cel care f ăcuse gravurile de pe pereţ i, gândi Doiflou mărinimie, băuse probabil prea mult. Timp de ani de.Pe de altă parte, era o clădire fascinantă. Constructor

seseră obsedaţ i de cifra opt. Podeaua era un mozai

eîntrerupt de dale cu opt laturi, coridoarele erau boltite îpt unghiuri, dacă socoteai şi pereţ ii, iar în locurile undăzuse tencuiala, Doiflori observase că şi pietrele din ziveau câte opt feţ e.

— Nu-mi place deloc, zise drăcuşorul-pictor din cutigăţ ată la gâtul lui Doiflori.

— De ce? se interesă Doiflori.— E ciudat.— Bine, dar tu eşti un demon, nu poţ i să hotărăşti tu c

ciudat. Vreau să zic, ce mai poate părea ciudat unuemon?

— Ei, ştii tu, spuse drăcuşorul prudent, legănându-se pe o gheară pe alta. Unele lucruri. Tot soiul de chestiiDoiflori îl privi cu asprime.— Ce lucruri?Drăcuşorul tuşi nervos (demonii nu respiră, dar oric

nţă inteligentă, fie că respiră sau nu, tuşeşte nervot -un moment sau altul al vieţ ii. Iar în ceea ce-l priveşte acest demon, un astfel de moment tocmai se ivise).

— Ei, lucruri, zise el disperat. Lucruri rele. Lucruespre care nu se vorbeşte, asta tot încerc să-ţ i sugerezăpâne.

Doiflori dădu din cap necă jit.— Aț fi vrut să fie şi Vânturache aici. El ar ști ce să facăse el.



— la? pufni dracul. Nu prea văd eu un vră jitor veninci. Nu au voie să aibă de a face cu cifra opt. şi acopeura cu palma, cu un aer vinovat.

Doiflori se uită la tavan.— Ce-a fost asta? Ai auzit?

— Eu? Ce s-aud? Nu aud nimic, insistă prichindelue retrase în cutia lui şi trânti usa. Doiflori bătu în ea. Uşiţe crăpă un pic.

— Suna ca o piatră în mişcare, explică el. Uşa schise la loc.Doiflori ridică din umeri. „Probabil că locul ăsta s

ărâmă cu încetul”, zise în sinea lui. Se ridică.— Hei! strigă el. E cineva? Aveţ i musafiri!FIRI, Firi, firi, răspunseră tunelurile întunecate.— N-am venit cu gând rău, încercă el.HĂU, Hău, hău.

— V-am auzit jucând zaruri! Chiar nu-i nimenea?NEA, Nea, nea.— Ascultaţ i, vreau doar…Doiflori se opri. Din cauza unui punct luminos car

păruse la doi paşi în faţ a ochilor săi. Creştea cpeziciune, iar după câteva secunde căpătă o form

mană. n acest stadiu, începu să scoată şi un sunet sauai bine zis, Doiflori reuşi să perceapă sunetul pe careosese de la bun început. Era ca o aşchie de ţ ipărprins într-o clipită mai lungă.Silueta luminată în ape avea acum mărimea une

ăpuşi şi atârna în aer, mişcându-se contorsionat. Doifloe întrebă de unde-i venise expresia „aşchie de ţ ipăt”… şdori să nu-i fi venit.



ncepea să semene cu Vânturache. Gura vră jitorulua deschisă, iar chipul luminat puternic de lumina a… c

nume? A unor sori ciudaţ i, se trezi gândind Doiflori. Soe care oamenii nu-i văd de obicei. Îl luă cu fiori.

Vră jitorul ajunsese acum cât jumătate de stat de om.

Apoi începu să crească foarte rapid, timpul sondensă, se simţ i un suflu de aer şi sunetele explodarăânturache se prăbuşi, urlând, din neant. Căzu grămadpodea, sufocându-se, şi se rostogoli pe jos, cu capu

scuns între braţ e şi cu trupul ghemuit. După ce norul daf stârnit se mai aşeză, Doiflori întinse mâna şi-l bătu cngăşie pe umăr. Ghemul se strânse şi mai tare.— Eu sunt, spuse binevoitor Doiflori. Vră jitorul s

escolăci un pic.— Ce?— Eu.

Dintr-o mişcare, Vânturache se îndreptă şi sări îcioare în faţ a omuleţ ului, pe care-l apucă disperat dmeri. Avea ochii mari şi ieșiti din orbite.

— Să nu o rosteşti! şuieră el. N-o rosti şi poate maşim de aici!— Să ieşim? Dar tu cum de-ai intrat? Nu știi că…— Nu o rosti!Doiflori se îndepărtă de nebunul din faţ a lui.— Nu o rosti!— Să nu rostesc ce?— Cifra.

— Cifra? întrebă Doiflori. Ascultă, Vânturache…— Da, cifra. Dintre şapte şi nouă. Patru plus patru.— Care, o…



Palma lui Vânturache se lipi pe gura lui Doiflori.— Dacă spui cuvântul ăsta suntem pierduţ i! Nu t

ândi la el, da? Ai încredere în mine!— Nu înţ eleg, se plânse Doiflori.Vânturache se relaxă puţ in. Doar cât să facă o coard

tinsă de vioară să pară, prin comparaţ ie, un fel de peltea— Hai, zise. Să încercăm să scăpăm de aici. Şi o scerc să-ţ i explic.

După prima Eră Magică, depozitarea cărţ ilor de vră zate devenise o problemă pe Disc. Un descântec rământ descântec, chiar dacă e întemniţ at temporar în tuş şergament. Are puteri latente. Câtă vreme proprietaruărţ ii e în viaţă, acestea nu ridică probleme, dar la moarte

cartea de vră ji devine o sursă de putere necontrolată şeu de dezamorsat.

Mai pe scurt, din cărţ ile de farmece se scurge magieuseseră încercate mai multe soluţ ii. Ţările de lângargine le îngreunau pur şi simplu cu pentalfa de plumbşaruncau în spaţ iu. La Miez însă, opţ iunile erau mai puţ itisf ăcătoare. Una era să se închidă cărţ ile problemă înistre de octiron polarizat negativ care să fie depuse pndul mării (îngroparea lor în adâncul peşterilor fusesterzisă după ce unele regiuni reclamaseră apariţ iopacilor umblători şi a pisicilor cu cinci capete), dar pân

urmă magia tot î şi croia drum afară, iar pescarungeau să scoată în plase bancuri de peşti invizibili ş

ridii vizionare.O soluţ ie temporară fusese ca în diferite centre magică se construiască buncăre de octiron denaturat, care



mun la cele mai multe forme de magie. Aici fuseserepuse Cărţ ile cele mai incomode, până când puterea lovea să se atenueze.

Aşa ajunsese să fie găzduit de Universitatea Nevăzutcel Octavo, cel mai mare dintre grimoare, cândv

oprietatea Creatorului însuşi. Era Cartea pe carânturache o deschisese în urma unui pariu. Apucase se uite în ea o singură secundă înainte să se declanşezversele vră ji de alarmă, dar fusese suficient ca uescântec să sară dintre pagini şi să se aşeze în memori

ca un broscoi pe o frunză de nuf ăr.

— Şi pe urmă? întrebă Doiflori.— Păi, m-au târât afară şi m-au caftit, bineînţ eles.— Şi nimeni nu ştie ce conţ ine descântecul?Vânturache clătină din cap.

— A dispărut din carte, spuse. Nimeni nu va şti pânnd n-o să-l rostesc eu. Sau până n-o să mor. Atunci o se rostească singur. Din câte ştiu, e posibil să opreascmea în loc, sau să omoare Timpul, sau orice.Doiflori îl bătu pe umăr.— N-are rost să te mai necă jeşti, îl încurajă el. Hai s

ai căutăm ieşirea.Vânturache îi f ăcu semn că nu. Groaza i se risipise

obabil că trecuse de partea cealaltă a barierei terorinde mintea îi funcţ iona cu o răceală ucigătoare. Oricumcetase să mai bâiguie.

— N-avem nicio şansă, spuse. Am mers toatoaptea. Locul ăsta e ca o pânză de păianjen, ascultă-me-ţ i spun. Oriîncotro ne-am îndrepta, tot în centr



ungem.— Foarte frumos din partea ta să vii după mine, zis

oiflori. Cum ai reuşit, până la urmă? A fost absolumpresionant.

— Păi, începu vră jitorul, jenat. M-am gândit că nu er

ă-l părăsesc într-un loc ca ăsta pe bătrânul Doiflori şi…—Ce-avem de f ăcut acum e să-l găsim pe acesel-Shamharoth şi să-i explicăm cum stau lucrurile, poate dă drumul să plecăm.

Vânturache î şi trecu degetul peste ureche.— Sunt tot felul de ecouri năstruşnice pe aici, zise. M

a părut că ai folosit cuvintele „să găsim”şi „să explicăm— Exact.Vânturache se uită furios la el prin infernala lumin

urpurie.— Să-l găsim pe Bel-Shamharoth? repetă el.

— Da. Nu trebuie să ne implicăm.— Să-l găsim pe Torţ ionarul Sufletelor f ără să nmplicăm? Îl salutăm din cap, presupun, şi-l întrebăm und

ieşirea, nu? Să-i servim explicaţ ii Emisarului lupppp-uuuh. n ultimul moment, Vânturache înghiţ i finaluuvântului şi încheie: Eşti nebun. Hei! Vino înapoi!

Se repezi pe coridor, pe urmele lui Doiflori, dar se opupă câteva clipe, gemând.

Lumina violetă devenise foarte intensă, aruncând dr împrejur culori noi şi neplăcute. Nu era un coridor, ci lă spaţ ioasă, cu un anumit număr de pereţ i pe car

ânturache nu dorea să-l ştie şi cu op… cu 7a tuneluspuse în formă de raze.Puţ in mai departe, Vânturache zări un altar scund, c



celaşi număr de laturi ca şi patru ori doi. Acesta nu ocupsă centrul încăperii. Acolo se afla o dală uriaşă de piatrăvând de două ori mai multe laturi decât pătratul. Avea uspect masiv. n lumina aceea bizară, părea uşoclinată, cu una din margini ridicându-se maiestuo

easupra dalelor dimprejur. Pe ea şedea Doiflori.— Hei, Vânturache, ia uite ce-a venit!Bagajul apăru legănându-se dintr-unul din tuneluril

are ieşeau din încăpere.— Grozav, zise Vânturache. Bun. Atunci poate să n

oată de aici. Chiar acum.Doiflori cotrobăia deja prin ladă.— Da, zise el. Numai să fac nişte picturi. Stai o clipă s

xez lampa…— Am zis acum… Vânturache se opri. Hrun Barbaru

e afla în gura tunelului din faţ a lui, cu o sabie mare ş

eagră strânsă în pumnul cât o halcă de slană.— Tu? f ăcu Hrun, nesigur.— Aha. Da, zise Vânturache. Hrun, nu-i aşa? Nu te-a

ăzut de mult. Ce te-aduce pe aici?Hrun f ăcu un semn către Bagaj.—Chestia asta, răspunse. Atâta conversaţ ie părea să

puizeze. Apoi adăugă, pe un ton care combina rmaţ ie, o pretenţ ie, o ameninţ are şi un ultimatum: Aea.— E a lui Doiflori, aici de faţă, explică Vânturache. Şi-

ând un pont: nu o atinge.

şi dădu seama că exact asta nu trebuia să spună, darun îl dăduse deja pe Doiflori la o parte şi întinsese mânupă Bagaj…



…care f ăcu picioare, se dădu înapoi şi ridicmeninţător capacul. În lumina înşelătoare, lui Vânturache păru că zăreşte şiruri de dinţ i enormi, albi ca lemnul dg uscat.— Hrun, zise el repede, trebuie să-ţ i spun ceva. Hru

e întoarse nedumerit.— Ce?— E ceva cu cifre. Fii atent. Ştii că dacă aduni şapte c

nu, sau trei cu cinci, sau dacă scazi doi din zece obţ ii uumăr. Câtă vreme te afli aici, să nu rosteşti numărul ălaşoate avem noroc să scăpăm cu viaţă. Sau numai morţ i.

— Cine e? vru să ştie Doiflori. Din adâncurile Bagajuluxtrăsese o cuşcă plină cu şopârle rozalii prost-dispuse.

— Hrun, spuse Hrun cu mândrie. Apoi se uită lânturache. Ce? îl întrebă.

— Să nu-l rosteşti, bine? zise Vânturache.

Privi sabia din mâna lui Hrun. Era neagră, acel negrre e mai curând un cimitir al culorilor decât o culoare îne, şi văzu că pe lamă are o inscripţ ie runică plină dflorituri. Şi mai vizibilă era aura octarină care o înconjurasabia îl observase, probabil, căci vorbi deodată, cu

oce care semăna cu hârşâitul unei gheare pe sticlă.— Ciudat, rosti ea. De ce nu poate să zică opt?OPT, Opt, opt, repetă ecoul. De undeva din adâncu

ământului se auzi un huruit slab de tot, iar ecourile, deşpierdură din forţă, continuară să răsune. Ricoşau di

erete în perete, intersectându-se iar şi iar. Lumin

olacee pâlpâia în ritm cu sunetul.— De ce ai f ăcut asta!? zbieră Vânturache. Am zis su spui opt!



Se opri uimit de sine însuşi. Dar cuvântul fusese-acum rostit şi se alătură tovarăşelor sale în susurueneral.

Vânturache se întoarse ca s-o ia la goană, dar aeruevenise subit mai gros ca melasa. n jur se acumul

agie într-o cantitate mai mare decât văzuse vreodatăând se mişca, cu greu şi dureros, trupul său lăsa urme scântei aurii, care indicau traiectoria lui prin spaţ iu.

În spate se auzi un zgomot. Uriaşa dală octogonală sdică în aer, atârnă o clipă pe o muchie şi se prăbuşi lodea.

Ceva negru şi subţ ire se târî afară din puţ ul căscat suatră şi se încolăci în jurul gleznei vră jitorului. Acesta ţ ipătimp ce se prăbuşea pe dalele care vibrau. Tentaculu

cepu să-l târască pe jos.Apoi în faţ a lui răsări Doiflori, care-i întinse mâinile. S

pucă disperat de braţ ele omuleţ ului şi stătură aşa, față îță. Însă Vânturache continua să alunece.— Pe tine ce te ţ ine? gâfâi el.— N-nimic, răspunse Doiflori. Ce se întâmplă?— Ceva mă trage înspre puţ ul ăla, ce să se întâmple!— Vai, Vânturache, îmi pare rău.— Ţ ie îţ i pare rău?Se auzi un zgomot ca de ferăstrău, iar menghinele di

rul picioarelor lui Vânturache dispărură brusc, întoarspul şi îl văzu pe Hrun aplecat deasupra puţ ului, atât d

cupat să hăcuiască tentaculele cele negre încât spad

bia i se mai zărea.Doiflori îl ajută pe vră jitor să se ridice şi cei doi sdăpostiră lângă altarul de piatră, urmărindu-l pe maniacu



are se bătea cu mulţ imea de braţ e.— N-o să meargă, zise Vânturache. Emisarul poate s

bă câte tentacule vrea. Ce faci?Doiflori muncea febril ca să ataşeze colivia cu şopârl

cutia cu picturi pe care o instalase pe un trepied.

— Vreau neapărat o pictură cu chestia asta, murmurE uimitor! Mă auzi, demonule?Drăcuşorul-pictor deschise uşiţ a, aruncă o privire l

ena care avea loc şi dispăru la loc în cutie. Vânturachări în sus când ceva îi atinse piciorul şi calcă cu forţă pntaculul care căuta să-l apuce.— Hai, zise el. E timpul să ieşim din obiectiv. l apuc

e Doiflori de braţ , dar turistul opuse rezistenţă.— Să fugim şi să-l lăsăm pe Hrun cu chestia aia

trebă. Pe chipul lui Vânturache nu se citi nicimuscare.

— De ce nu? răspunse. E meseria lui.— Dar o să-l omoare!— Poate fi şi mai rău, spuse Vânturache.— Cum aşa?— Ne-ar putea omorî pe noi, explică el logic. Ha

oiflori zări deodată ceva.— Hei! Ala e Bagajul meu!Înainte ca Vânturache să-l poată opri, Doiflori oco

uţ ul şi ajunse la cuf ărul care era târât încet pe podea, împ ce capacul clănţănea neputincios la tentaculul ce scolăcise în jurul lui. Omuleţ ul începu să care şutu

rioase în braţ ul şerpuitor.Un altul se ridică însă din viermuiala ce-l înconjura prun şi îl apucă de brâu. Hrun însuşi era greu de distin



ntre atâtea tentacule încolăcite. Şi chiar în timp cânturache urmărea îngrozit scena, sabia magică fmulsă din mâna eroului şi izbită de un perete.

— Descântecul!!! strigă Doiflori.Vânturache rămase nemişcat. Se uita la Lucrul car

cmai se ridica din puţ . Era un ochi uriaş care îl privea fixcânci când un tentacul i se strânse în jurul taliei.Cuvintele descântecului i se iviră în gâtlej, nechemateDeschise gura ca prin vis şi prima silabă păgână i s

ontură pe buze.Un alt tentacul ţâşni ca un bici şi îl apucă de gât

focându-l. Vânturache fu tras de-a lungul podelei, împ ce se zbătea şi încerca să respire.

Un brat lovi, în mişcarea sa convulsivă, cutia cu pictului Doiflori, cocoţ ată pe trepied. O apucă aşa cum unun strămoşii săi ar fi apucat o piatră pentru a înfrunta u

gru pornit la vânătoare. De-ar fi avut destul spaţ iu dşcare ca să i-onfigă în Ochi……Ochiul ocupa tot universul din faţ a lui. Vânturach

mţ i că voinţ a îl părăseşte ca apa care se scurge dintr-tă.

n faţ a lui, şopârlele adormite se mişcau în cuşca de putia cu imagini. Iraţ ional, aşa cum omul ce urmează să fiecapitat înregistrează fiecare zgârietură de pe butucuălăului, Vânturache observă cum cozile losproporţ ionat de mari deveniseră alb-albăstrii şi pulsapid.

Văzându-se supt înspre Ochi, vră jitorul mut de spaimuse cutia în faţ a lui, ca pe un scut, şi îl auzi pe drăcuşoructor rostind:



— Cred că sunt încărcate acum. Nu mai pot să le ţ inoată lumea să zâmbească, vă rog!

Urmă un……fulger de lumină atât de albă şi puternică…… încâ

ci nu părea lumină.

Bel-Shamharoth urlă cu o voce care începea îgistrul ultrasonic şi se încheia undeva în măruntaiele luânturache. Tentaculele î nţ epeniră deodatăuncându-şi prăzile prin diverse colţ uri ale sălii, şi speziră să acopere protector Ochiul maltratat. ntreagătare se prăbuşi în puţ , iar după o clipă, două duzini dntacule se iviră, apucară dala de piatră ce servea dreppac şi o traseră deasupra, strivind sub marginile eteva din braţ ele întârziate.Hrun ateriză rostogolindu-se, se izbi de un zid şi sări î

cioare. şi găsi sabia şi începu să măcelărească metodi

ntaculele moarte. Vânturache zăcea la pămânrăduindu-se să n-o ia razna. Un sunet lemnos îl f ăcu stoarcă privirea.Bagajul aterizase pe capacul curbatşi se legăna furios

u picioruşele în aer. Temător, Vânturache se uită după Doiflori. Omuleţ u

ăcea grămadă lângă un zid, dar cel puţ in gemea.Vânturache se târî cu mare efort spre el, şoptind:— Ce naiba a fost asta?— De ce au fost aşa de luminoase? îngăimă Doiflor

f, capul meu…

— Prea luminoase? zise Vânturache. Se uită la cuşce pe cutia cu picturi. Şopârlele, acum vizibil mai subţ iri, măreau cu interes.



— Salamandrele, se tângui Doiflori. Pictura va praexpusă, ştiu eu…— Sunt salamandre? se minună Vânturache.— Normal. Intră în dotarea standard.Vânturache merse clătinându-se până la cutie şi

dică. Mai văzuse el salamandre, desigur, dar mult maici. Şi conservate în borcane, la muzeul de curiobiologiUniversităţ ii Nevăzute, căci la Marea Circular

lamandrele erau o specie dispărută.Încercă să-şi amintească puţ inul pe care îl ştia despr

e. Erau creaturi magice. Nu aveau gură, pentru că trăiae pe urma substanţ elor hrănitoare din undele de octarie luminii solare, pe care o absorbeau prin piele. Desigudată cu octarinul absorbeau şi restul luminii, dar aceasta depusă într-un fel de sac, de unde era eliminată plea obişnuită. Un deşert populat cu salamandre de dis

ăta noaptea ca un adevărat far.Vânturache le lăsă jos şi clătină din cap încruntat. Lâtă lumină octarină se afla în locul acela, nu era dirare că şopârlele se îmbuibaseră, iar natura î şi urmas

ursul firesc.Cutia cu imagini trecu furiş pe lângă el, pe trepiedul e

ânturache încercă să îi ardă un sut, dar rată. Începea săsplacă lemnul de păr înţ elept.Ceva îl pişcă de obraz. Se feri cu mâna, iritat. Auzi u

net de piatră sf ărâmată şi ridică ochii, iar o voce ca uuţ it zimţ at care tăia mătase rosti:

— E total lipsit de demnitate.— Gura, zise Hrun. Folosea sabia Kring ca să ridicpacul altarului. Se uită la Vânturache şi zâmbi. Sau ma



ne zis, lui Vânturache îi plăcu să-şi nchipuie că acerâmbătură maniacală era un zâmbet.

— Magie în toată legea, comentă barbarul, apăsânn răsputeri pe lama săbiei nemulţ umite cu mâna lui câpata. Acum împărţ im comoara, da?

Vânturache mormăi când ceva mic şi dur îl lovi leche. Se simţ i o boare de vânt foarte uşoară.— De unde ştii că o să găseşti o comoară acolo

trebă.Hrun se opinti şi reuşi să-şi vâre degetele sub piatră.— Sub mărul pădureţ găseşti mere pădureţ e, su

tare găseşti comori. Logic.Scrâşni din dinţ i. Pietroiul se urni şi ateriza cu zgomo

e jos.De data aceasta, ceva îl lovi cu putere pe Vânturach

mână. Cu o mişcare rapidă, prinse din zbor obiectul şi

xamina. Era o bucată de piatră cu cinci plus trei fete. Privsus. Oare tavanul trebuia să fie aşa de lăsat? Hrucepu să descarce nişte obiecte de piele putredă ditarul profanat, fluierând o melodie.

Aerul scapără, se aprinse, vibră. Vânturi imateriale pucară pe vră jitor de robă, f ăcând-o să zburătăcească îârtejuri de scântei verzi-albastre. n jurul capului luânturache, spirite pe jumătate formate urlau şi striganebunite în timp ce erau purtate de vânt.Încercă să ridice o mână. Fu înconjurată imediat de

ură octarină strălucitoare, pe lângă care se năpuste

uind furtuna magică. Vântul mugea prin sală f ără a stârnciun fir de praf, deşi Vânturache simţ ea că are puteree a-i întoarce pleoapele pe dos. n tuneluri, bocetul lui se



bea nebuneşte de fiecare piatră, multiplicându-se.Doiflori se ridică pe două picioare, dar rămase îndoit d

ijloc, ca să înfrunte furtuna astrală.— Ce naiba mai e şi asta? strigă el.Vânturache se răsuci. Vijelia îl lovi în plin, aproap

sturnându-l. Vârtejuri fantomatice care se răsuceau îijlocul şuierului de aer îl apucară de picioare.Hrun întinse braţ ul şi îl prinse. După o secundă, şi el, ş

oiflori gâfâiau pe podea, la adăpostul altarului golitângă ei, sabia vorbitoare Kring lumina cu aura ei, căreirtuna îi însutise puterile.— Ţin-te bine! ţ ipă Vânturache— Vântul! strigă Doiflori. De unde vine? Încotro bate

ivi la figura împietrită de spaimă a lui Vânturache şi spucă şi mai zdravăn de pietre.

— Suntem pierduţ i, murmură Vânturache în timp c

coperişul trosnea şi tremura. Ştii de unde vin umbreletr-acolo bate şi vântul.Ceea ce se întâmpla de fapt, şi vră jitorul ştia, era că î

eme ce spiritul înfrânt al lui Bel-Shamharoth se scufundplanurile htoniene cele mai adânci, spiritul lui rămas î

atră era aspirat spre regiuni despre care cei mai maeoţ i ai discului spun că se află sub pământ, dar ştundeva. n consecinţă, Templul era lăsat în voimpului, care de mii de ani refuza în mod ruşinos să spropie de un asemenea loc. Toată greutatea acumulatăcelor secunde nemanifestate era acum eliberată şi apăs

supra pietrelor. Hrun privi la crăpăturile care se torgeau şi oftă.Apoi vârî două degete în gură şi scoase un fluierat.



n mod neaşteptat, sunetul real acoperi pseudosunetuaganului astral care se forma în centrul dale

ctogonale. Fu urmat de un ecou sec, ca nişte oscioarare se lovesc între ele, î şi imagină vră jitorul. Apoi un anet, de data aceasta lipsit de mister. Sunet de potcoave

Bidiviul lui Hrun veni în galop uşor pe sub o boltă carătea să cadă şi se opri lângă stăpânul său, cu coamuturând în bătaia furtunii. Barbarul se ridică, aruncăculetii conţ inând comoara într-un sac atârnat la oblâncpoi se săltă pe spinarea animalului. Se întinse, îl apuce Doiflori de ceaf ă şi îl trase de-a curmezişul seii. Cânlul se întoarse în loc, Vânturache f ăcu un salt disperat şeriza în spatele lui Hrun, care nu avu nimic de obiectat.Armăsarul o porni hotărât prin tuneluri, sărind pest

evasele care i se deschideau în cale şi evitând cdemânare bolovanii care se prăbuşeau cu zgomot d

net din acoperiş. Vânturache, care se ţ inea cu îndârjireuncă o privire în urmă.Nu era de mirare că animalul se mişca atât de repede

hiar în spatele lui, gonind prin lumina violaceâlpâitoare, veneau o ladă ameninţătoare şi o cutie d

magini care se bălăbănea, la limita echilibrului, pe celei picioroange ale sale. Capacitatea lemnului de păţ elept de a-şi urma stăpânul oriunde era atât de mare cunurile care îi însoţ eau de obicei pe împăraţ i în mormânau f ăcute din acest material…Ajunseră sub cerul liber doar cu o clipă înainte ca bolt

ctogonală să cedeze în sfârşit, prăbuşindu-se pe dalele piatră.Răsărea soarele. n spatele lor templul se surp



dicând o coloană de praf, dar ei nu se uitară înapoăcat, pentru că Doiflori ar fi putut obţ ine picturi ieşite diomun, chiar şi după standardele Discului.

n ruinele fumegânde se zări o mişcare. Părea că uovor verde creşte cu repeziciune peste ele. Apoi un lăsta

e stejar ţâşni în sus ca o rachetă, explodă într-un desie ramuri şi, înainte chiar ca frunzele de pe cele mai înaltengi să se oprească din crescut, domina o venerabilădure. Un fag răsări ca o ciupercă, ajunse la maturitateutrezi şi se prăbuşi într-un nor de rumeguş printre lăstarăi. Templul era deja pe jumătate îngropat sub pietrcoperite de muşchi.

Dar Timpul, care la început sărise ca turbat leregată, se apuca acum să-şi facă treaba pe îndeleteterfaţ a clocotitoare creată între magia în descompunerentropia ascendentă se revărsă peste deal, depăşin

alul în galop. Călăreţ ii lui, fiinţ e temporale, nu observarsă nimic. n schimb, asupra pădurii fermecate din jur sbătu biciul secolelor.

— Impresionant, nu-i aşa? observă o voce cu bizarflexiuni metalice de la înălţ imea genunchiului luânturache.

Calul înainta prin ceaţ a de frunze în cădere şi praf dmn putred. Vânturache se uită la sabia Kring. n mânevea încrustate două rubine. Avu impresia că acestea ivesc.Ieşiţ i la liziera dinspre Margine, urmăriră bătălia dintr

opaci şi Timp, care nu se putea încheia decât într-un feiveliştea era un fel de cabaret care însoţ ea principalctivitate a acelui popas, respectiv consumarea unei ma



ărţ i dintr-un urs care intrase imprudent în raza săgeţ ii lurun. Vânturache îl urmărea pe barbar pe deasupra hălcase de carne pe care o ţ inea în mână. şi dădu seama crun cel preocupat de meseria sa era cu totul diferit derun cel îmbibat de băutură şi pus pe harţă care venea di

nd în când la Ankh-Morpork. Era prudent ca o pisicăplu ca o panteră şi foarte în largul lui.Şi i-am supravieţ uit lui Bel-Shamharoth, î şi reamin

ânturache. Fantastic.Doiflori îl ajuta pe erou să facă ordine în comoar

rată din templu. Era formată în special din argint bătut cşte pietre purpurii, neplăcute. n grămadă figurau şi ulţ ime de reprezentări ale unor păianjeni, caracatiţ e şctarsieri de pădure.

Vânturache încercă să nu mai dea atenţ ie vocârţ âitoare din spatele lui. Zadarnic.

— … apoi am ajuns în stăpânirea Paşei din Re’durat şm jucat un rol esenţ ial în bătălia de la Marele Nef, undm şi căpătat ştirbitura pe care ai observat-o, poate, mas de jumătatea tăişului, povestea Kring din culcuşul emporar de iarbă. Un necredincios purta la gât u

gărdan de octiron, total nesportiv. Desigur, pe vremeceea eram mult mai ascuţ ită, iar stăpânul mă foloseentru a tăia năframe de mătase în zbor şi… Te plictisesumva?

— Ce? A, nu, nu, deloc. E foarte interesant, spuseânturache cu ochii pe Hrun. Oare câtă încredere pute

vea în el? Pentru că, iată, se aflau în sălbăticie, pe undşunau trolii…— Mi-am dat seama că eşti o persoană cultivată



ontinuă Kring. Arareori am ocazia să întâlnesc oameni cdevărat interesanţ i, care să şi rămână mai mult îeajma mea. Ce mi-ar plăcea mie cu adevărat ar fi u

emineu frumos, deasupra căruia să atârn, într-un loăcut şi liniştit. Odată am stat vreo două sute de ani p

ndul unui lac.— Trebuie să fi fost distractiv, zise Vânturache, absen— Nu tocmai, protestă Kring.— Nu, bănuiesc că nu.— Mi-ar plăcea să fiu o lamă de plug. Nu ştiu exact c

seamnă, dar pare o viaţă trăită cu un scop.Doiflori dădu fuga spre vră jitor.— Mi-a venit o idee grozavă, se precipită el. De c

ă…— Da, da… de ce să nu-l rugăm pe Hrun să n

soţ ească până la Quirm? Doiflori rămase mască.

— De unde ai ştiut?— M-am gândit că o să te gândeşti la asta, explicânturache.

Hrun încetă să-şi mai îndese argintăria în sacii de lblânc şi le zâmbi încurajator. Apoi, ochii îi alunecarspre Bagaj.— Dacă ar fi cu noi, cine ar mai îndrăzni să ne atace

se Doiflori.Vânturache se scarpină în bărbie.— Hrun? sugeră el.— Bine, dar i-am salvat viaţ a la Templu!

— Dacă prin atacat vrei să spui omorât, nu cred că ace una ca asta. Nu e genul ăla de om. S-ar mulţ umi se jefuiască, să ne lege şi să ne lase pradă lupilor



esupun.— Ei, şi tu!— Ascultă, aici vorbim despre viaţ a reală! îl repez

ânturache. Uită-te la tine, umbli cu o ladă plină cu aur. Nezi că orice om întreg la minte ar folosi ocazia ca s

upească ceva? Eu unul aşa aş face, î şi spuse în sine, dacă n-aş fi văzut ce face Bagajul cu degeteldiscrete.

n momentul acela, soluţ ia i se ivi limpede. Se uită de lrun la cutia cu imagini. Drăcuşorul-pictor î şi spăla rufelt -o minialbie, iar salamandrele moţăiau în cuşca lor.— Hei, am o idee, zise. Ce vor eroii cu adevărat?— Aur? sugeră Doiflori.— Nu, vreau să zic ce vor cel mai tare. Doiflori s

cruntă.— Nu prea înţ eleg.

Vânturache luă cutia cu picturi şi spuse:— Hrun, vino puţ in încoace.

Zilele se scurgeau f ără incidente. E adevărat, nişte trore păzeau un pod încercaseră o dată să-i prindă î

mbuscadă şi o bandă de tâlhari aproape că-i luase prirprindere într-o noapte (dar hotărâse în mod neî nţ elep

ă cerceteze Bagajul înainte de a-i măcelări poprietari). Hrun ceru – şi primi – plată dublă pentr

mbele ocazii.— Dacă ni se întâmplă ceva, n-o să mai aibă cine s

pereze cutia magică. Şi adio picturi cu Hrun, înţ elegi?Hrun dădu din cap că da, cu ochii fixaţ i pe ultimmagine. ÎI înf ăţişa pe Hrun într-o poză eroică, cu un picio



e o grămadă de troli doborâţ i.— Eu cu tine şi cu micuţ ul prieten Doi Flori n

ţ elegem foarte bine, zise el. Şi mâine poate scoatem uofil mai bun, bine?Înveli grijuliu pictura în piele de trol şi o depozită î

cul de la șa, alături de celelalte.— Pare să funcţ ioneze, spuse Doiflori admirativ cânrun o luă înainte, să verifice drumul.

— Normal, zise Vânturache. Eroilor le place cel mare propria lor persoană.— Şi ai ajuns să mânuieşti destul de bine cutia c

magini, ştii?— Mda.— Aşa că poate vrei să ţ ii asta ca amintire. Doiflori

tinse o pictură.— Ce-i asta? întrebă Vânturache.

— A, e imaginea pe care ai luat-o din templu.Vânturache o privi oripilat. Văzu, înconjurat de câtevmbre care aduceau a tentacule, un deget uriaş, cmprente, cu bătături şi prost focalizat.

— Povestea vieţ ii mele! exclamă el abătut.

— Ai câştigat, spuse Destinul împingând grămada se suflete spre partea opusă a tablei de joc. Zeii slaxară. Vom mai juca şi altădată, adăugă el. Doamnmbi către cei doi ochi care semănau cu două găuri î

nivers.

Şi nu mai rămaseră decât pădurile în putrefacţ ie şi u



or de praf la orizont, care fu curând risipit de vânt. Şi, pe atră de hotar măcinată de timp şi acoperită de muşchi, uetă neagră şi zdrenţăroasă. Avea aerul unei persoan

edreptăţ ite, temute şi ocolite, deşi era în realitate singuruieten al celor săraci şi cel mai bun doctor pentru cei răni

e moarte.Deşi, fireşte, total lipsită de ochi, Moartea îl urmări pânturache cum se îndepărtează, cu o expresie care acă mobilitatea trăsăturilor i-ar fi permis – s-ar fi numcruntată. Deşi avea un program extrem de încărcat tompul, Moartea decise că de-acum înainte va avea şi uobby. Era ceva la vră jitorul ăsta care te scotea din săriteprimul rând, nu respecta întâlnirile. TE PRIND EU PÂN-LA URM Ă, FRAIERE, zisoartea cu vocea unui capac de sicriu plumbuit care sânteşte.

SĂ MOR DAC Ă NU.



ADEMENIŢIDEWYERME

Se numea Wyermenberg5 şi se ridica la aproape u

ometru deasupra văii înverzite; era un munte uriaş

enuşiu şi cu susul în jos.La bază abia dacă avea câţ iva metri de jur împreju

poi se ridica printre nori, curbat elegant în afară ca ompetă, până când se termina brusc, cu un platou netedare de vreo cincisprezece hectare. Sus crescuse o mic

ădure, iar verdeaţ a se revărsa peste buza prăpastierau şi clădiri. Un râuleţ se prăbuşea într-o cascadă, atâe spulberată de vânt că ajungea jos sub forma uneurniţ e.

La câţ iva metri sub platou se aflau şi câteva peşterăreau săpate grosolan, dar oarecum uniform, astfe

cât, în acea dimineaţă rece de toamnă, Wyermenbere înălţ a deasupra norilor ca un coteţ de porumbeeşterit de un uriaş. Sigur, asta ar fi însemnat corumbeii să aibă o deschidere a aripilor de vreo patruzece metri.

— Ştiam eu, zise Vânturache. Ne aflăm într-un câmagic de mare forţă.Doiflori şi Hrun priviră în jur, în mica peşteră und

cuseră popasul de prânz. Apoi se uitară unul la altul.

5 Wurm – (germ.) balaur, şarpe, vierme; Berg – (germ.) munte, (n.t



Caii păşteau liniştiţ i iarba grasă de lângă pârâu. Flutualbeni jucau printre tufe. Mirosea a lămâiţă şi se auzemzet de albine. Porcii sălbatici din frigare sfârâiau uşoHrun ridică din umeri şi reîncepu să-şi ungă bicepşii c

ei. Erau strălucitori.

— Mie mi se pare în regulă, zise el.— Încearcă să dai cu banul, sugeră Vânturache.— Ce?— Hai, dă cu banul.— Bine, zise Hrun, dacă-ţ i face plăcere. Scoase di

uzunar un pumn de mărunţiş luat cu japca de prin zecrâmuri diferite. Selectă cu grijă un iot de plumb, îaloare de un sfert de zhlot, şi îl puse în echilibru pegetul lui stacojiu.

— Alege tu, zise. Cap sau… inspecta el moneda cenţ ie… un soi de peşte cu picioare?

— Aleg după ce o arunci. Hrun rânji şi f ăcu vânonedei, care se ridică, învârtindu-se.— Muche, spuse Vânturache, f ără să se uite la ea.

Magia nu moare niciodată. Poate eventual să senueze.Nicăieri pe întinderea albastră a Discului nu se vede

cest lucru mai clar ca pe fostele câmpuri de bătaie diăzboaiele Magilor, care avuseseră loc imediat dupreaţ ie. n acele vremuri, magia în stare pură era ldemână, iar Primii Oameni o folosiseră cu succes î

ătălia lor împotriva Zeilor.Originile exacte ale Războaielor Magilor s-au pierdut îegura Timpului, dar filozofii Discului au ajuns la concluzi



ă, la scurt timp după ce au fost creaţ i, Primii Oameni şi-aşit, pe bună dreptate, din fire. Bătăliile care au urmat ast măreţ e, cu multe efecte pirotehnice – soarele s-a rote cer, mările au dat în clocot, furtuni nemaivăzute aevastat pământul, în hainele oamenilor au apărut în mo

isterios porumbei albi şi însăşi stabilitatea Disculuurtat în spinare, cum era, pe spatele a patru elefancărcaţ i e o ţ estoasă) s-a aflat în pericol. Toate astea aus la o reacţ ie fermă din partea Celor Bătrâni, în faţ ărora chiarşi Zeii dau socoteală. Zeii au fost surghiuniţ i îcuri mai înalte, oamenii au fost re-creaţ i, de data acestult mai mici, iar o mare parte din magia brută prezentă î

ământ a fost eliminată.Problema locurilor care fuseseră direct lovite de vră ji î

mpul războaielor nu s-a rezolvat însă. Magia s-a stincet, de-a lungul multor milenii, dar a eliberat, pe măsur

e se descompunea, miriade de particule sub-astralere au distorsionat puternic realitatea din jur…

Vânturache, Doiflori şi Hrun se holbară la monedă.— Muche! zise Hrun. Păi tu eşti vră jitor. Ce-i cu asta?— Eu nu fac… genul ăsta de vră ji.— Vrei să zici că nu poţ i?Vânturache preferă să treacă mai departe, pentru c

a adevărat.— Mai încearcă o dată, îl îndemnă el.Hrun mai scoase un pumn de monede. Primele două ş

patra aterizară în mod obişnuit. A treia căzu pe muche şmase aşa. A cincea se pref ăcu într-o mică omidalbenă şi se depărta târâş. A şasea ajunse în vârfu



aiectoriei şi dispăru cu un „clinc!” sonor. După o clipă suzi un mic tunet.

— Hei, ăla era de argint! exclamă Hrun ridicându-se îcioare şi uitându-se după banul pierdut. Adu-l înapoi!— Nu ştiu unde-a dispărut, spuse Vânturach

xasperat. Probabil accelerează în continuare. Oricumele pe care le-am încercat azi dimineaţă n-au mai căzutHrun scruta în continuare văzduhul.— Ce? f ăcu Doiflori.Vânturache oftă. Se temuse de aşa ceva.— Am pătruns într-o zonă cu un indice crescut d

agie, zise. Nu mă întrebaţ i cum. Probabil că de-aici st generat un câmp magic puternic, care dacă n-ar fi fosu s-ar fi povestit, iar noi simţ im efectele secundare.

— Exact, comentă un tufiş care tocmai trecee-acolo.

Hrun întoarse capul după el.— Vrei să spui că ăsta e un loc dintr-alea? întrebă. S-ergem de-aici.— De-acord, spuse Vânturache. Dacă ne întoarcem p

opriile noastre urme, avem şanse să reuşim. O să nprim la fiecare kilometru, să mai aruncăm câte o monedă

Vră jitorul se ridică grăbitşi începu să-şi îndese lucrurilsacii de la oblânc.— Ce-i? zise Doiflori. Vânturache se opri.— Uite ce, îl repezi el, lasă tocmeala. Să mergem.— Dar totul pare-n regulă, zise Doiflori. Cam pustiu

âta tot…— Da, spuse Vânturache, ciudat, nu-i aşa? Haiddată!



Deasupra lor se auzi un zgomot ca plesnetul uneucăţ i de piele pe o piatră udă. Ceva sticlos şi nedefinecu peste capul lui Vânturache, stârnind un nor dântei din vatra improvizată, iar porcul se smulse digare şi zbură spre cer.

Devie de la traiectorie ca să evite un pâlc de copaci, sdreptă la loc şi dispăru în direcţ ia Miezului, lăsând îmă o dâră de stropi de grăsime fierbinte.

— Acum ce fac? se interesă bătrânul. Tânăra se uită îglinda fermecată.

— Se îndreaptă către Margine, cu mare viteză, raporta. Apropo, lada aia cu picioare e în continuare cu ei.

Bătrânul chicoti, un sunet tulburător în liniştea cripteăfoase şi întunecate.— Lemn de păr înţ elept, spuse el. Remarcabil. Da

ed că trebuie să punem mâna pe el. Ai grijă de astaaga mea, eventual înainte să scape de sub puterea ta.— Taci din gură sau…— … sau ce, Liessa? replică bătrânul (în lumin

suficientă, felul în care zăcea tolănit în jilţ ul de piatrărea oarecum bizar). M-ai omorât deja o dată, ai uitat?

Femeia pufni şi se ridică, dându-şi părul pe spate cuşcare dispreţ uitoare. Era roşu, cu ape aurii. n picioare

essa Wyiermaior oferea o privelişte minunată. Era şproape goală, cu excepţ ia unor bucăţ ele mici de zale diele mai uşoare şi a cizmelor de călărie croite din piele d

agon cu irizaţ ii. Într-una din cizme avea înfiptăavaşa, deosebită prin faptul că era lungă cât o suliţă şă la vârf avea ţ epi ascuţiţ i de otel.



— Puterea mea va fi prea de ajuns, răspunse ea receueta nelămurită a bărbatului păru să dea din cap sau ce

uţ in să tremure.— Îmi tot spui asta, zise el.Liessa pufni din nou şi ieşi din sală.

Tatăl ei nu se deranjă să se uite după ea. Pe de-arte, pentru că, fiind mort de trei luni, ochii lui nu erauesigur, în cea mai bună stare. Pe de alta, pentru că uă jitor, chiar şi mort, odată ce-a ajuns la gradul ancisprezecelea, are de mult nervii optici adaptaţ i lmensiunile şi nivelurile de dincolo de realitatea imediatăstfel încât aceştia nu prea mai dau rezultate îbservarea detaliilor triviale. (Când era viu, multora li seărea că ochii lui au opt faţ ete şi o privire de insectă.) Îus, pentru că acum era suspendat undeva între lumee şi întunecata lume a umbrelor Morţ ii, avea ocazia s

bserve însăşi Cauzalitatea. De aceea, dincolo dperanţ a că nenorocita de fiică-sa va reuşi s-o mierleasce data aceasta, nu avea motive să investească puterille considerabile pentru a afla mai mult despre cei tre

ălători care galopau disperaţ i ca să scape de pe tărâmuău.

Câteva sute de metri mai departe, Liessa, aflată într-spoziţ ie ciudată, cobora treptele tocite care duceau sprteriorul gol al muntelui Wyermenberg, urmată de şasălăreţ i. Oare asta să fie şansa aşteptată? Poate asta er

heia pentru înlăturarea obstacolului, cheia tronului diyermenberg. Ei i se cuvenea de drept; dar tradiţ ia cere în Wyermenberg să guverneze un bărbat. Asta



nerva pe Liessa, şi când era furioasă Puterea sporea, iaagonii se f ăceau mai mari şi mai urâţ i.Lucrurile ar fi stat altfel dacă ar fi avut un bărbat. D

eferat unul mare şi puternic, dar cu creierul mic. Cinevre să facă ce i se spunea. Cel mai masiv dintre cei tre

ălători care fugeau acum din Ţara Dragonilor ar fi fosun. Iar dacă s-ar fi dovedit că nu e bun, dragonii eraicum veşnic flămânzi şi aveau nevoie de mese regulater ea ar fi avut grijă să fie răi şi urâţ i. Mai răi şi mai urâţ i ce obicei, oricum.

Scările treceau pe sub o arcadă de piatră şi sârşeau pe o platformă îngustă, lângă acoperişul suare se adăposteau wyermii.

Razele soarelui pătrundeau prin nenumăratele intrăobite în zid şi se încrucişau în praful încăperii ca nişt

aghete de chihlimbar în care se fosilizaseră milioane d

secte aurii. Dedesubt nu se vedea decât o ceaţăeasupra…Belciugele erau atât de aproape de capul Liessei încâ

-ar fi putut atinge cu mâna. Se întindeau, cu miile, pectarele răsturnate ale acoperişului. Zeci de zidaunciseră zeci de ani ca să bată piroane pentru toat

cele belciuge, înaintând deasupra hăului, atârnaţ i dodusul muncii lor. Dar acele inele nu erau nimic faţă d

ele optzeci şi opt de belciuge mari înfipte aproape dârful cupolei. Alte cincizeci, de aceleaşi dimensiuni, serduseră demult, când echipe de sclavi asudaţ i (ş

xistaseră sclavi din belşug în acele prime zile ale Putericercaseră să le ridice spre acoperiş, iar ele săbuşiseră în adâncuri, trăgându-i după ele şi p



efericiţ ii lucrători.Optzeci şi opt fuseseră însă instalate, uriaşe ca nişt

urcubee, ruginite ca sângele. Iar de ele…

Dragonii simt prezenţ a Liessei. Aerul e pus în mişcar

e optzeci şi opt de perechi de aripi care se desfac precumn puzzle complicat. Capete masive cu ochi verzi, în me faţ ete, se îndreaptă către ea.

Monştrii sunt încă uşor transparenţ i. n timp ce bărbaţn jurul ei î şi iau cizmele cu cârlige din rastel, Liessa soncentrează asupra vizualizării complete; deasupra ei, îerul stătut, dragonii prind contururi clare şi barele dmină solar ă se reflectă în solzii ar ămii. Capul îi pulseazăar Puterea a fost eliberată, aşa că acum, cu puţ in efor

permite să se gândească şi la alte lucruri. Acum î şi încheie şi ea cizmele şi se r ăsuceşte graţ io

tr-o parte pentru a le prinde cârligele, cu un mic zgomoetalic, de belciugele din tavan.Doar că acum tavanul a devenit podea. Lumea s-

himbat. Ea stă pe marginea unui lighean sau cratedânc, acoperit de inele, pe care călăreţ ii tocmai îl str ăbagănându-se ca nişte penduluri. În centrul ligheanului şteaptă animalele lor uriaşe. Undeva, deasupra, departee văd pietrele cu care e pavată grota, decolorate dalega de dragon căzută de-a lungul secolelor.

Cu mişcări alunecoase devenite a doua ei natur ăessa se îndreaptă spre dragonul ei, Laolith, care-ş

toarce spre ea faţ a cabalină. Are f ălcile murdare dăsime de porc. „A fost foarte gustos”, spune el în minte



— N-am stabilit că nu mai sunt permise zboruri f ărsoţ itor? îl repede ea.

„Mi-era foame, Liessa”.— Stăpâneşte-ţ i foamea. Curând veţ i primi ca

arnaşamentul ne intr ă în măsele. Războinici nu sunt

e plac r ăzboinicii".Liessa se lasă în jos pe scar ă şi aterizează cenunchii în jurul gâtului moale al lui Laolith.

— Războinicul e al meu. Dar mai sunt vreo doi pare-i puteţ i mânca. Unul pare să fie un fel de vr ă jitodaugă ea drept încurajare.

„Parcă n-ai şti cum e cu vr ă jitorii ăştia. După jumătate or ă ţ i se face din nou foame”, bombăne dragonul.

Aripile i se desfac şi cade în gol.

— Ne ajung din urmă, ţ ipă Vânturache. Se lăsă şi ma

s pe coama calului, gemând. Doiflori încerca să ţ inasul, dar se tot întorcea ca să vadă monştrii zburători.— Tu nu înţ elegi! urlă turistul acoperind zgomotu

surzitor al aripilor. Toată viaţ a mi-am dorit să văagoni!— Pe dinăuntru? strigă Vânturache. Taci şi dă-i bicedădu pinteni calului, uitându-se fix la pădurea din faţ

e parcă încerca s-o aducă mai aproape doar cu putereoinţ ei. Sub copaci vor fi la adăpost. Acolo dragonii nu poă zboare…

Auzi bătaia aripilor şi umbre mari îl învăluiră. Instinctiv

e f ăcu mic în şa, apoi simţ i cum ceva ascuţ it îi brăzdeazmerii, provocându-i o durere ca un fier înroşit. n spatelauzi urletul lui Hrun, dar era mai curând un strigăt d



rie decât unul de durere. Barbarul călărea sub burtlului, cu sabia neagră Kring în mână. O agită sălbatind unul din dragoni porni din nou într-un atac în picaj.— Nici o afurisită de şopârlă nu-mi face mie una c

ta! mugi el.

Vânturache se aplecă şi smulse dârlogii din mâinile luoiflori.— Hai odată, şuieră el.— Dar dragonii… spuse Doiflori, în transă.— Să-i ia naiba de… începu Vânturache, dar înţ epen

n alt dragon se desprinsese din norul de puncte diăzduh şi cobora spre ei. Vânturache dădu drumumăsarului lui Doiflori, înjură amarnic şi se îndreptăngur, spre copaci. Nu se uită înapoi când în spatele săuzi zgomote puternice, iar când o umbră ajunseasupra lui, scânci şi încercă să se ascundă în coam

alului.Apoi, în loc de durerea ascuţ ită, sfâşietoare, pe care sştepta să o simtă în spate, primi o serie de lovitudravene în faţă atunci când calul său înspăimântat intr

adăpostul pădurii. Vră jitorul încercă să rămână în şaar o altă creangă joasă, mai zdravănă decât celnainte, îl dărâmă la pământ. Ultimul lucru pe care-l auzainte de-a fi orbit de girofarul albastru al leşinului fu u

păt de reptilă frustrată şi zgomot de aripi biciuinengile.

Când se trezi, un dragon se uita fix la el. Sau, în finem în direcţ ia lui. Vânturache gemu şi încercă să-şi sapu omoplaţ ii o ascunzătoare în muşchiul de pe jos, dar u



nghi crunt îl opri.Cu mintea înceţoşată de frică şi durere, se uită din no

dragon.Creatura atârna de creanga unui stejar uscat, la vre

ută de metri depărtare. şi ţ inea aripile de bronz auri

râns lipite de corp, dar capul de cal se răsucea încoacîncolo la capătul unui gât extrem de flexibil. Părea saneze întreaga pădure.Părea, de asemenea, că ar fi semitransparent. Deş

oarele se reflecta în solzi, Vânturache putea distingmpede conturul crengilor din spatele lui.

Pe una din ele stătea un bărbat, un pitic pe lângnorma reptilă. Era gol, cu excepţ ia cizmelor de călărie, nui petic minuscul de piele peste vintre şi a unui coif înaltegăna alene o sabie scurtă şi se uita peste vârfurilopacilor cu aerul unuia silit să îndeplinească o sarcin

cticoasă şi lipsită de glorie.O gânganie începu să-şi croiască drum în sus pciorul lui Vânturache.Vră jitorul se întrebă cât rău îi poate face un drago

emisolid. Oare s-ar mulţ umi să-l semiomoare? Decise su afle pe pielea lui.

Împingându-se din călcâie, vârfurile degetelor şmoplaţ i, se târî până într-un loc unde frunzişul mascejarul şi pe cei doi ocupanţ i ai săi. Apoi se ridică anevoipicioare şi se tupilă în spatele copacilor.Nu avea nicio destinaţ ie în gând, nici provizii şi nici ca

ar atâta timp cât mai avea picioare, putea să fugăerigile şi mărăcinii îl răneau, dar nici nu simţ ea.Când distanţ a dintre el şi dragon fu de vreo do



ometri, se prăbuşi lângă un copac, care prinse săorbească.

— Psst, spuse acesta.Îngrozit de ce-ar fi putut să vadă, Vânturache lăs

ivirea să-i urce în sus pe trunchi. ncercă să se opreasc

supra porţ iunilor inofensive de scoarţă sau frunză, dauriozitatea îl mână să caute mai departe. n sfârşit, dădeste o spadă neagră, înfiptă chiar în ramura de deasuprpului său.— Nu sta acolo ca o momâie, şopti sabia (cu o voc

re suna ca un deget frecat de gura unui pahar gol)coate-mă.

— Ce? f ăcu Vânturache, gâfâind din greu.— Scoate-mă, repetă Kring. Dacă nu, o să petre

mătorul milion de ani în vreun filon de cărbune. Nu ţ i-aovestit niciodată cum am fost aruncată într-un lac di…

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţ i? întrerupse Vânturachecontinuare strâns înlănţ uit de copac.— A, i-au prins dragonii. Şi pe cai. Şi pe Lada aia sa

e-o fi. Şi pe mine, doar că Hrun m-a scăpat. Ce noroc pne.

— Păi… începu Vânturache. Kring îl ignoră.— Bănuiesc că te grăbeşti să-i salvezi, adăugă sabia.— Păi…— Aşa că, dacă mă scoţ i de aici, putem porn

ânturache se uită chiorâş la sabie. O încercare de alva pe ceilalţ i fusese până acum atât de departe d

ândurile sale încât – dacă unele speculaţ ii despre naturforma multiplexităţ ii pluridimensionale a universului sunorecte – fusese de fapt chiar alături; o sabie magică er



să un lucru preţ ios…Şi era mult de mers până acasă, unde-o mai fi fost ş

a…Se caţără pe trunchi şi apoi înainta de-a lungul ramuri

ring era înfiptă zdravăn în lemn. Apucă de mâner şi tras

ână când văzu steluţ e jucându-i în faţ a ochilor.— Mai încearcă o dată, spuse sabia încurajatoânturache gemu şi scrâşni din dinţ i.

— Putea fi şi mai rău. Dacă în loc de creangă era covală?— Deeaaahhh! mugi vră jitorul, începând să se team

erios de o hernie.— Am avut o existentă multidimensională, zise sabia.— Hmm?— Am avut multe nume, stii?— Uimitor, spuse Vânturache. Se lăsă pe spate, ia

ma alunecă, liberă. Părea neaşteptat de uşoară.Revenit cu picioarele pe pământ, încercă să-i dea luing vestea:— Ştii, nu cred că o încercare de salvare e o idee pre

ună, spuse. Mai bine ne-am îndrepta spre un oraş. Sducem ajutoare.

— Dragonii au luat-o spre Miez, zise Kring. Dar egerez să începem cu cel care a rămas într-un copac

uţ in mai încolo.— Îmi pare rău, însă…— Doar n-o să-i laşi în plata Domnului!

Vânturache avu un aer surprins.— Nu? f ăcu el.— Nu. Ascultă, o să fiu sinceră. Am lucrat şi cu alţ ii ma



e soi. Dar am de ales între tine şi… ai stat vreodată uilion de ani într-un strat carbonifer?— Bine, dar eu…— Aşa că dacă nu încetezi cu tocmeala, î ţ i tai capu

ânturache văzu cum propriul lui braţ se repede şi-i pun

ma la un deget de beregată. ncercă să le comandegetelor să dea drumul săbiei. Nu-l ascultară.— Nu ştiu cum să fiu erou! ţ ipă el.— Mă ofer să te învăţ .

Psepha cel de Bronz scoase un mârâit profund diâtlej. K!sdra, călăreţ ul, se aplecă şi privi atent dincolo dminiş.

— L-am văzut, spuse. Se lăsă cu îndemânare sunece din creangă în creangă şi ateriza uşor pe iarbburlită, scoţ ând sabia.

Se uită curios la bărbatul care se apropia şi care nărea deloc dispus să iasă de la adăpostul copacilor. Erarmat, dar călăreţ ul observă cu interes felul bizar în carducea sabia la o lungime de braţ înaintea lui, de parc

ar fi fost ruşine să fie văzut în prezenţ a ei.K!sdra ridică arma şi rânji larg în timp ce vră jitorul s

propia târându-şi picioarele. Apoi f ăcu un salt.Mai târziu nu-şi aminti din acea luptă decât felu

eobişnuit în care sabia vră jitorului se curbase şi i-mulsese pe a sa din mână. Şi alt amănunt – careărturisea el, a fost adevărata cauză a înfrângerii sale

a că vră jitorul î şi acoperise ochii cu mâna liberă.K!sdra sări înapoi ca să evite o lovitură şi căzu cât ere lung în iarbă. Cu un muget, Psepha î şi desf ăcu aripil



iaşe şi se desprinse de copac.O secundă mai târziu, vră jitorul era deasupr

dversarului său, strigând:— Spune-i că, dacă mă pârleşte, dau drumul săbiei! P

uvânt! Îi dau drumul! Hai, spune-i! Vârful spadei negr

a lângă beregata lui K!sdra. Mai ciudat era că vră jitorue lupta cu ea din răsputeri, în timp ce arma părea sedoneze ceva în surdină.

— Psepha! strigă K!sdra.Dragonul scoase un răget sfidător, dar se opri di

cajul care i-ar fi smuls lui Vânturache capul de pe umese întoarse greoi spre copac.— Vorbeşte! urlă Vânturache. K!sdra privi de-a lungu

şului.— Ce-ai dori să spun? întrebă el.— Ce?

— Am zis ce ai dori să spun.— Unde sunt prietenii mei? Adică Barbarul şi omuleţ uelălalt.

— Presupun că au fost duşi înapoi la Wyermenberg.Vânturache se împotrivi disperat impulsului săbie

cercând să ignore îndemnurile sângeroase pe carceasta le mormăia în barbă.

— Ce e un Wyermenberg? întrebă el.— Wyermenbergul. E unul singur. Casa Dragonilor.— Şi presupun că tu aşteptai să mă duci şi pe min

colo, nu?

K!sdra scoase un ţ ipăt involuntar când sabia îi extrasn bob de sânge de lângă mărul lui Adam.— Nu vreţ i să afle lumea că ţ ineţ i dragoni acolo, nu? s



sti Vânturache.Călăreţ ul de dragoni se pierdu într-atâta încâ

cuviinţă din cap şi fu la câţ iva milimetri de a-şi tăia singueregata.

Vânturache privi disperat în jur şi î şi dădu seama c

ebuie să ducă treaba până la capăt.— Bine, zise el f ără prea multă convingere. Atunci ace bine să mă duci la acest Wyermenberg al tău, da?— Trebuia să te duc mort, mormăi K!sdra mohorât

ânturache se uită în jos la el şi rânji. Era un rânjet lentrg, maniacal şi total lipsit de umor, genul de rictucompaniat în general de diverse păsări acvatice cartră şi ies prin el, adunând cu ciocul rămăşiţ e din dantură

— O să te mulţ umeşti cu mine viu, spuse. Dacă e să fineva mort, adu-ți aminte cine ține sabia în mână.

— Dacă mă omori, nimic n-o să-l mai poată opri p

sepha să te ucidă, strigă călăreţ ul.— Atunci o să tai câte o bucăţ ică, spuse vră jitoruoncesiv. Încercă din nou efectul rânjetului.

— Bine, bine, spuse K!sdra posomorât. Crezi că n-aeu imaginaţ ie?Se strecură de sub tăişul lamei şi îi f ăcu sem

agonului, care veni din nou în zbor către ei. Vânturachghiţ i în sec.— Vrei să zici că trebuie să ne urcăm pe chestia asta

trebă.K!sdra se uită la el dispreţ uitor, cu tot vârful lui Krin

are-i stătea proptit în ceaf ă.— Cum altfel ar putea cineva să ajungă lyermenberg?



— Nu ştiu. Cum altfel?— Altfel nu se poate. n zbor sau deloc. Vânturach

ai aruncă o privire la dragonul din faţ a lui. Prin el sedea clar iarba strivită de gheare, dar când atinse uşurenul dintre solzi, care arăta ca o sclipire incertă, simţ i cev

olid. Dragonii ar trebui fie să existe ca lumea, fie să nai existe deloc, fu de părere Vânturache. Un dragon pmătate existent era mai rău decât oricare din cele douariante.

— N-am ştiut că dragonii sunt transparenţ i, spuse esdra ridică din umeri.— Nu?Se aruncă pe dragon f ără graţ ie, pentru că de centură

ârna Vânturache. Odată instalaţ i incomod la bordă jitorul se apucă strâns de tot de o bucată darnaşament şi îl împunse uşor pe K!sdra cu sabia.

— Ai mai zburat vreodată? întrebă călăreţ ul f ără să stoa că.— Nu propriu-zis, nu.— Nu vrei ceva de supt?Vânturache se uită prostit la ceafa omului, apoi î ş

oborî privirea la săculeţ ul cu dulciuri roşii şi galbene carera oferit.

— E necesar? întrebă.— E tradiţ ional, răspunse K!sdra. Serveşte. Dragonu

e ridică, hurducăi greoi pe tăpşanul cu iarbă şi se înălţă îer.

Vânturache avea uneori coşmaruri în care sălăbănea undeva într-un loc intangibil, incredibil de înaltzărea cum dispare sub el un peisaj albăstrit d



epărtare, punctat de nori albi (de obicei aici se trezeăldat în sudoare până la glezne; ar fi fostşi mai îngrijora

acă ar fi ştiut că visul nu era doar un vertij obişnuienerat de înălţ imile de pe Disc, cum credea el, ci mintire despre un eveniment din viitorul său, unul atât d

umplit încât generase unde de spaimă pe tot parcursueţ ii sale).Ce i se întâmpla acum nu era acel eveniment, ci doa

n mic antrenament.Psepha se agăţ a cu ghearele de văzduh, în saltu

are-i zgâlţ âiau vertebrele. La ultimul salt, aripile i sesf ăcură cu zgomot şi se întinseră cu o bufnitură carudui copacii din jur.Apoi pământul dispăru într-o serie de mici smucituri.Psepha se ridică deodată plin de graţ ie, cu lumin

murgului răsfrângându-i-se în aripile ce păreau o pelicul

urie. Vânturache f ăcu greşeala să se uite sub el şi sezi că vede drept prin dragon pădurea de jos. De foarts. Stomacul i se strânse.Nu era bine nici când închidea ochii, pentru că atunc

ădea frâu liber imaginaţ iei. Ajunse la o formulă dompromis, ţ inându-şi ochii aţ intiţ i undeva în zare, undădurea şi câmpul care defilau prin faţă puteau fi privite cdiferenţă.Vântul îl scutura puternic. K!sdra se răsuci şi îi ţ ipă î

eche.— Iată Wyermenbergul!

Vânturache întoarse capul încet, având grijă ca vârfu Kring să rămână uşor apăsat pe spatele dragonuluintre lacrimi, văzu cum muntele răsturnat improbabil s



dica din valea împădurită, ca o trompetă dintr-o baie duşchi. Chiar şi de la distanța aceea se distingea

şoară lucire octarină în aer, care indica o aură stabilă dagie de – i se tăie răsuflarea – câţ iva miliPrimi? Ce

uţ in!

— O, nu! zise el.Chiar şi o privire în jos era mai uşor de suportat decâsta. şi feri ochii şi observă că nu se mai vedea pământuin dragon. Pe măsură ce se apropiau, în cercuri largi, dyermenberg, fiara căpăta un aspect mai solid, ca şi cu

upul i s-ar fi umplut de o densă ceaţă aurie. Cânyermenberg fu chiar în faţ a lor, balansându-s

ericulos, dragonul deveni la fel de real ca o stâncă.Lui Vânturache i se păru că vede cum prin aer cev

se din munte şi atinge reptila. Avu senzaţ ia stranie cagonul devine astfel mai real.

În faţă, muntele Wyermenberg se transformase dintr-cărie îndepărtată înt -un masiv de mai multe miliarde dne de stâncă înfipt între cer şi pământ. Pe el se vedeampuri, păduri şi un lac. Din lac ieşea un râu care svărsa peste margine…Făcu greşeala să urmărească apa spumegătoare c

ivirile şi în ultimul moment se trase înapoi.Platoul evazat al muntelui răsturnat se îndrepta cătr

Dragonul nici măcar nu încetini.Când muntele se năpusti asupra lor asemeni celui ma

are plici de muşte din lume, Vânturache văzu gura une

eşteri. Psepha plană spre ea, cu muşchii umerilovâcnind.Vră jitorul dădu un ţ ipăt când întunericul se răspând



usc, înghiţ indu-l. Stânci ca nişte pete tulburi din cauztezei trecură pe lângă ei, apoi dragonul ieşi din nou îer liber.

De fapt era interiorul unei peşteri, dar una mai marecât are dreptul să fie o peşteră. Dragonul care alunec

in imensa pustietate părea o biată muscă într-o sală dal.Şi alţ i dragoni – aurii, argintii, negri, albi – fâlfâiau pri

erul brăzdat de raze, văzându-si de treburi, sau şedeaocoţaţ i pe vârfuri de stâncă. Sus, pe acoperişul boltit avernei, alte zeci de dragoni spânzurau de nişte inel

olosale, cu aripile înf ăşurate în jurul trupurilor ca nişteci. Printre ei erau şi oameni. Vânturache înghiţ i în se

ând îi văzu, pentru că umblau pe suprafaţ a uriaşăupolei ca muştele pe tavan.

Apoi observă miile de inele mai mici care împânzea

vanul. Mai mulţ i bărbaţ i cu capul în jos urmăreau cteres zborul lui Psepha. Vânturache înghiţ i din nou îol. Pentru nimic în lume nu î şi dădea seama ce ar trebuă facă.

— Ei, zise el în şoaptă, ai vreo sugestie?— Evident, să ataci, răspunse Kring dispreţ uitoare.— De ce oare nu m-am gândit şi singur? Bombăn

ânturache. Poate pentru că sunt cu toţ ii înarmaţ i cbalete?— Eşti un amărât.— Amărât? Asta pentru că o să mă bată măr?

— Esti cel mai rău duşman al tău, Vânturacheomentă sabia. Vânturache se uită la mutrele carnjeau.



— Pui pariu? întrebă el mohorât.Înainte ca Kring să-i mai poată replica, Psepha se dăd

uţ in înapoi şi ateriza pe unul din inelele cele mari, care seălăngăni periculos.

— Doreşti să mori acum sau mai întâi să te predai

trebă K!sdra cu calm.Bărbaţ ii se apropiau din toate direcţ iile, înaintângănat pe măsură ce cizmele lor cu cârlige se agăţ au delele din tavan. Alte cizme stăteau orânduite pe un raftre atârna pe o platformă construită lângă inelelagonilor. Înainte ca Vânturache să-l poată opri, călăreţ u

ări de lângă el şi ateriza pe platformă, unde se opri ca se amuze de postura jenată a vră jitorului.

Un sunet slab, dar foarte expresiv, sugeră că mai multbalete fuseseră armate. Vânturache se uită la chipuril

mpasibile, întoarse cu susul în jos. Gustul vestimentar a

ălăreţ ilor de dragoni nu trecea dincolo de uarnaşament de piele bătut în bronz. Cuţ itele şi tecile dbie erau purtate invers. Cei care nu purtau coifuri î şsau părul liber, pe care curentul îl unduia ca pe nişte alge mare. Printre călăreţ i erau şi câteva femei. Poziţ isturnată opera schimbări ciudate în anatomia lorânturache se uită la ele cu gura căscată.

— Predă-te, spuse din nou K!sdra.Vânturache deschise gura ca să se execute. Krin

urmură un avertisment şi valuri de durere cruntărăpunseră braţ ul.

— Niciodată, chițăi el. Durerea încetă.— Sigur că nu se predă! exclamă o voce sonoră dipatele său. Doar e un erou, nu-i aşa?



Vânturache se răsuci şi dădu cu ochii de două năăroase. Aparţ ineau unui tânăr bine clădit, care atârnonşalant de tavan.

— Cum te numeşti, eroule? întrebă el. Ca să știm cinfost.

Din nou dureri în braț.— Su-sunt Vânturache din Ankh, reuşi acesta sgaime.— Iar eu sunt Lio!rt Lord al Dragonilor, spuse bărbatu

ârnat, pronunţ ând cuvântul cu un soi de clic dur în funduâtlejului, pe care Vânturache îl interpretă ca pe un soi dmn universal de punctuaţ ie. Ai venit să mă provoci lptă pe viaţă şi pe moarte.— Păi de fapt nu…— Greşeşti. K!sdra, dă-i eroului nostru o pereche d

zme cu cârlige. Sunt sigur că abia aşteaptă să începem

— Stai, ascultă, am venit după prietenii mei. Sunt siguă nu e nicio… ncepu Vânturache, în timp ce călăreţ ul onduse cu o mână fermă spre platformă, îl împinst -un scaun şi se apucă să-i tragă cizmele în picioare.— Grăbeşte-te, K!sdra. Nu trebuie să-l reţ inem p

ietenul nostru de la întâlnirea cu destinul, spuse Lio!rt.— Ascultă, presupun că prietenii mei o duc destul d

ne aici, aşa că, dacă aţ i putea să mă lăsaţ i undeva jos…— O să-ţ i vezi prietenii foarte curând, spuse Lordu

ragonilor amuzat. Vreau să zic, dacă eşti un tip religiosei care intră în Wyermenberg nu mai pleacă niciodată

ecât metaforic vorbind, desigur. Arată-i cum să ajungă lele, K!sdra.— Uite în ce m-ai băgat! şuieră Vânturache.



Kring vibra în pumnul lui.— Nu uita că sunt o sabie magică, murmură ea.— Cum aş putea să uit?— Urcă-te pe scară şi apucă-te de un inel, apoi ridic

cioarele până când cârligele fac priză.

ÎI ajută pe vră jitorul recalcitrant să se atârne cu capul îs, cu roba îndesată în pantaloni şi Kring spânzurândue o mână. Priviţ i din acest unghi, călăreţ ii de dragonătau mai rezonabil, dar dragonii, agăţaţ i de ineleominau scena ca nişte garguie imense. Ochii lor licăreani de interes.— Atenţ iune, vă rog! spuse Lio!rt. Un călăreţ îi înmân

formă prelungă, ascunsă în mătase roşie. Vom luptână la moarte, spuse. A ta.

— Şi dacă ies eu învingător, sunt liber? zisânturache f ără prea multă convingere.

Lio!rt f ăcu semn cu capul spre adunarea de călăreţ i.— Nu fi naiv, spuse. Vânturache trase adânc aer îept.

— Trebuie să te anunţ , rosti el, cu o voce care abiacă tremura un pic, că aceasta este o spadă magică.

Lioirt lăsă fâşia de mătase roşie să cadă în hăul negruând la iveală o lamă neagră ca tăciunele. Scrieri runicrăluceau pe suprafaţ a ei.

— Ce coincidenţă, spuse el atacând.Vânturache înlemni de spaimă, dar braţ ul lui se răsuc

dată cu Kring, care se năpusti înainte. Săbiile s

crucişară înt -o explozie de lumină octarină.Lio!rt se răsuci spre spate, cu ochii îngustaţ i. Krinntă apărarea şi, cu toate că sabia Lordului Dragonilo



ară cea mai mare parte din forţ a loviturii, stăpânul ei sese cu o delicată linie roşie pe piept.Cu un muget, acesta se aruncă asupra vră jitorului, c

zmele zăngănind din inel în inel. Din nou săbiile stâlniră înt -o descărcare violentă de magie, dar î

celaşi timp Lio!rt îl izbi pe Vânturache în cap cu cealaltână, zăpăcindu-l atât de tare încât un picior i seesprinse de pe inel şi rămase zbătându-se disperat îol.

Vânturache ştia despre sine aproape cu certitudine cste cel mai prost vră jitor de pe suprafaţ a Discului, deme ce cunoştea un singur descântec; pentru că ertuşi vră jitor, legile inexorabile ale magiei f ăceau ca lecesul său Moartea să vină personal să l ia (în loc smită pe unul din numeroşii săi servitori, cum făcea d

bicei).Astfel încât, în timp ce Lio!rt î şi lua avânt, iar sabia luornea pe o lentă traiectorie curbă, timpul se lichefie.

n ochii lui Vânturache, lumea se lumină deodată îctarin, care căpăta nuanţ e violet acolo unde fotonii sveau de nou-creata aură magică. n interiorul acesteiaordul Dragonilor apărea ca o statuie colorată spectral, iabia i se mişca cu încetinitorul.Lângă Lio!rt se afla o altă siluetă, vizibilă doar celo

re pot pătrunde cu ochii în cele patru dimensiuni magicplimentare. Era o siluetă înaltă, întunecată, subţ ire

re, pe un fundal de stele îngheţ ate răsărit de nicăierânuia cu ambele braţ e o coasă proverbial de ascuţ ită…Vânturache se lăsă în jos. Lama şuieră rece în spaţ iu



e lângă capul lui şi trecu prin acoperişul peşterii f ără se oprească. Moartea înjură zgomotos cu vocea sa ca diptă. Scena dispăru. Ceea ce pe Disc trecea îndeobştept realitate î şi reafirmă prezenţ a printr-un zgomot subito!rt scoase o exclamaţ ie gâtuită văzând cu ce viteză s

rise Vânturache de lovitura fatală. Cu acea disperarracteristică doar celor înspăimântaţ i, vră jitorul sescolăci ca un şarpe, străbătu dintr-un salt spaţ iul careespărţ ea, apucă cu ambele mâini braţ ul înarmat aordului şi smuci.

În acel moment, unicul inel care-l mai susţ inea pânturache, deja supraîncărcat, ieşi din piatră cu untipatic sunet metalic. Vră jitorul căzu, se legănă brutal şârşi atârnat de braţ ul Lordului, pe care-l apucă atât dălbatic încât omul ţ ipă de durere. Dedesubt – moartgură, prin pulverizarea oaselor.

Lio!rt se uită spre picioarele sale. Bucăţ ele de piatrărâmată cădeau din jurul piroanelor de care erau prinselele.— Dă-mi naibii drumul, strigă el. O să murim amândoVânturache nu răspunse. Era ocupat să-şi ţ ină pumn

rânşi şi creierul liber de imaginea morţ ii sale în hăul dedesubt.

— Omorâti-l! răcni Lioirt.Cu coada ochiului, Vânturache zări mai multe arbalet

intite spre el. Lio!rt alese chiar acel moment pentru avi cu mâna rămasă liberă şi a înfige un şir de inele î

egetele vră jitorului. Acesta î şi dădu drumul.

Doiflori se apucă de gratii şi se ridică în picioare.



— Vezi ceva? întrebă Hrun de undeva de la nivelulpilor.— Doar nori.Hrun îl coborî pe omuleţ şi se aşeză pe marginea unui

n paturile de lemn care alcătuiau întregul mobilier a

elulei.— Fir-ar să fie, zise el.— Nu dispera, spuse Doiflori.— Nu disper.— Cred că e doar o neînţ elegere. Probabil o să n

bereze în curând. Par nişte oameni foarte civilizaţ i.Hrun se holbă la el pe sub sprâncenele lui stufoase

ru să spună ceva, apoi se răzgândi. Se mulţ umi steze.

—Şi când ne întoarcem putem să povestim că aăzut dragoni, continuă Doiflori. Ce zici de asta, eh?

— Dragonii nu există, spuse Hrun f ără intonaţ ieodice din Himeria l-a ucis pe ultimul acum două sute dni. Nu ştiu ce-am văzut noi, dar dragoni nu sunt.

— Dar ne-au purtat în zbor! Iar în sala aceea trebuie sfost cu sutele…— Probabil că era ceva magic, zise Hrun dispreţ uitor.— Oricum, arătau a dragoni, spuse Doiflori cu un ae

dător. Totdeauna mi-am dorit să văd dragoni, de cânam mic. Dragoni care brăzdează cerul, care scuip

ăcări…— De fapt, dragonii se târau în general prin mlaştini ş

t ce scuipau era răsuflarea lor puturoasă, spuse Hrutinzându-se pe pat. Nici măcar nu erau aşa mari. Sdeletniceau cu strânsul surcelelor.



—Eu unul am auzit că strâgeau comori, replică Doiflor— Şi surcele. Hei, adăugă Hrun, luminându-s

eodată. Ai observat sălile prin care ne-au adus până aiciare frumoase, zic eu. Multe lucruri faine, plus că uneln tapiserii trebuie să coste o avere. Se scarpină î

ărbie, cu zgomotul unui arici care î şi croieşte drum priărăcini.— Şi ce-o să se întâmple acum? întrebă Doiflori.Hrun î şi răsuci un deget în ureche şi îl inspecta cu u

er absent.— A, zise el. Presupun ca uşa se va trânti de peret

ntr-o clipă într-alta şi voi fi târât într-un soi de arenă, îeun templu, unde o să mă lupt cu niscai păianjeni uriaş

u vreun sclav înalt de doi metri jumate din junglelatchiene, apoi o să salvez o prinţ esă de pe altar şi o smor ceva gardieni sau cine ştie ce, şi fata o să-mi arat

asajul secret care duce afară, unde o să furăm doi cai şiă fugim cu comoara. Hrun î şi sprijini capul pe mâini şivi tavanul fluierând un cântec f ără melodie.— Toate astea? se miră Doiflori.— De obicei, da.Doiflori se aşeză pe priciul lui şi încercă să gândească

e dovedi un lucru dificil, pentru că prin mintea lui umblaumai dragoni.

Dragonii!De la doi ani fusese fascinat de ilustraţ iile din Carte

ctarină de Basme, reprezentând aceste fiare cumplite

amintea dezamăgirea cruntă pe care o simţ ise cânora lui îi explicase că ele nu există cu adevărat. Dacă nonţ inea asemenea creaturi minunate, decisese el, lume



u merita să fie numită lume. Şi mai târziu, când fusesat ucenic la Nouătrestii, Maestrul Contabil, care, cenuşiminte cum era, reprezenta opusul total al dragonilor

mp pentru visare nu mai avusese.Dar cu dragonii ăştia chiar era ceva în neregulă. Pre

au mici şi îngrijiţ i faţă de cei din mintea lui. Dragonebuie să fie mari şi verzi, şi cu gheare, şi exotici, şi suipe foc – mari, verzi, cu gheare lungi şi ascuţ ite…Cu coada ochiului surprinse o mişcare, undeva în ce

ai îndepărtat colţ al donjonului. Când întoarse capul, năzu nimic, deşi i se păru că aude un zgomot abierceptibil de gheară care zgâria piatra.

— Hrun? rosti el.De pe celălalt pat se auzi un sforăit. Doiflori tropăi pâncolţ uitându-se grijuliu la pietre, în caz că ar fi ascuneo intrare secretă. n clipa aceea, uşa se trânti d

erete. Vreo şase gardieni se buluciră prin ea, apoi sşezară în formaţ ie, lăsaţ i pe un genunchi. Toate armelră îndreptate spre Hrun. Când î şi aminti mai târziu acesetaliu, Doiflori se simţ i ofensat.

Hrun sforăia.n încăpere păşi o femeie. Nu multe femei pot păşi atâ

e convingător, dar ea reuşea. Lui Doiflori îi aruncăngură uitătură, de parcă ar fi fost o piesă de mobiliepoi îl fulgeră cu privirea pe bărbatul de pe pat.

Purta acelaşi tip de harnaşament de piele pe care veau şi călăreţ ii de dragoni, dar în cazul ei era mult ma

mar. Acest detaliu, precum şi superba coamă roşcatăre-i ajungea până la talie, erau singurele concesii f ăcutcelui comportament care, până şi pe Disc, trecea drep



ecenţă. Mai purta şi o expresie foarte îngândurată phip.

Hrun scoase un horcăit, se întoarse pe partea cealaltcontinuă să doarmă.Cu o mişcare atentă, de parcă ar fi mânuit u

strument de mare fineţ e, femeia trase de la cingătoarn pumnal subţ ire şi negru şi lovi.nainte ca tăişul să fi străbătut jumătate din traiectorie

âna dreaptă a lui Hrun se ridică atât de repede încâăru că se mutase dintr-un loc într-altul f ără să parcurgpaţ iul intermediar. Se strânse în jurul încheieturii femeu un zgomot surd. Cealaltă mână căuta febril o sabiare nu se afla acolo…

Hrun se trezi.— Hmphhm? zise el uitându-se la femeie cu

cruntătură perplexă. Apoi îi zări pe arcaşi.

— Dă-mi drumul, porunci femeia cu o voce calmăăzută şi tăioasă ca diamantul. Hrun desf ăcu încerânsoarea.Ea se dădu înapoi, masându-şi uşor încheietura ş

mărindu-l pe Hrun cu privirea cam cum urmăreşte pisicgaură de şoarece.— Aşadar, rosti ea într-un târziu, ai trecut primul test

um te numeşti, barbarule?— Cui îi spui tu barbar? se răsti Hrun.— Asta vreau şi eu să aflu.Hrun numără arcaşii binişor şi f ăcu un mic calcu

merii i se relaxară.— Eu sunt Hrun din Himeria. Tu?— Liessa, Doamnă a Dragonilor.



— Tu eşti stăpânul aici?— Asta rămâne de văzut. Arăţ i a mercenar, Hrun di

meria. Te-aş putea folosi – dacă treci testeleneînţ eles. Sunt trei. Pe primul l-ai trecut.— Şi cum sunt celelalte… Hrun se opri o clipă, buzele

mişcară muteşte, apoi riscă… două?— Periculoase.— Şi plata?— Apreciabilă.— Scuzaţ i-mă, spuse Doiflori.— Şi dacă nu trec testele? zise Hrun, ignorându-

paţ iul dintre Hrun şi Liessa se umplu de scânteilrismei, în timp ce căutau să-şi susţ ină privirile.— Dacă nu reuşeai la primul test, acum erai mort. Ca

sta ar fi pedeapsa uzuală.— Hmm, ascultă, începu Doiflori. Liessa îi acordă

urtă privire şi păru să-l observe pentru prima dată.— Luaţ i chestia asta de-aici, ordonă ea calm şi sîntoarse spre Hrun. Doi dintre gardieni î şi puserbaletele pe umăr, îl apucară pe Doiflori de subsuori şi

dicară de la podea. Apoi ieşiră în pas cadenţ at.— Hei, strigă Doiflori în timp ce era purtat pe corido

nde (când se opriră în faţ a altei uşi) e Bagajul (în timp ceschideau uşa) meu? Ateriza pe o grămadă de fostaie. Uşa se trânti, iar ecoul fu punctat de zgomotuăvoarelor trase.

În cealaltă celulă, Hrun nici nu apucase să clipească.

— Bun, zise, care e al doilea test?— Trebuie să-i ucizi pe cei doi fraţ i ai mei. Hrun stătă se gândească.



— Pe amândoi odată sau unul după altul? întrebă.— Fie consecutiv, fie simultan, îl linişti ea.— Ce?— Să-i omori şi gata, spuse ea iritată.— Luptători buni, nu?

— Renumiţ i.— Şi în schimbul acestor servicii…?— Te vei căsători cu mine şi vei deveni Lord a

yermenbergului.Urmă o pauză lungă. Ochii lui Hrun se mişcau în orbite

eobişnuiţ i cu calculele.— Adică te primesc pe tine şi tot muntele ăsta? formul

într-un final.— Da. Îl privi drept în ochi şi buzele i se ţ uguiară. E u

eţ bun, te asigur.Hrun coborî privirea pe inelele ei. Aveau pietre ma

care erau de fapt acele diamante de un albastru-lăptoscredibil de rare, ce se găseau doar în bazinele de argiln Mithos. Când reuşi să-şi desprindă ochii de la ele,

ăzu pe Liessa privindu-l furioasă.— Atât de calculat? scrâşni ea. Hrun Barbarul, cel car

u s-ar sfii să intre şi-n ghearele Morţ ii?Hrun ridică din umeri.— În ghearele Morţ ii nu te bagi decât ca să-i şterpeleş

elele de aur. Coborî un braţ , la capătul căruia se afliciul de lemn. Acesta fu lansat ca o ghiulea spre arcaşr Hrun îl urmă, doborând un om dintr-o lovitură ş

ezarmându-l pe altul. După o secundă, totul se sfârşiseLiessa nici nu se clintise.— Ei bine? spuse ea.



— Ei bine ce? zise Hrun din mijlocul măcelului.— Ai de gând să mă omori?— Ce? A, nu. Nu, asta e doar aşa, un fel de obişnuinţă

ă mă menţ in în formă. Deci unde ziceai că sunt fraţ ii ăioi? Rânji.

Doiflori şedea în paie şi privea în beznă. Se întreba dt timp zace acolo. De ore întregi, cel puţ in. De ziltregi, probabil. Poate că fuseseră chiar ani şi pur şmplu nu-şi mai aducea aminte, speculă el.

Nu, nu era bine să gândească aşa. Încercă să-şi mutândurile la altceva – la iarbă, copaci, aer curat, dragonragoni…

Prin întuneric se auzi un scrâşnet abia perceptibioiflori simţ i cum fruntea i se îmbroboneste de sudoare.

n celulă se mai afla ceva. Ceva care scotea zgomot

screte, dar care până şi prin bezna aceea neagră cmoala părea foarte mare. Simţ i o mişcare în aer.Ridică braţ ul şi înregistra acea senzaţ ie unsuroasă ş

cele mici scântei care localizează un câmp magicoiflori î şi dădu seama că î şi dorea cu ardoare puţ inmină.

Un jet de flăcări trecu pe lângă urechea lui, izbindu-se zidul opus. La lumina pietrelor care dogoreau ca urnal, zări deasupra sa un dragon care ocupa mai bine dmătate de celulă.

„Ascult şi mă supun”, rosti o voce în capul lui.

n lucirea pietrelor care crăpau, Doiflori se văzu oglinddoi uriaşi ochi verzi. n spatele lor se afla dragonul, la fee multicolor, zimţ at, solzos şi unduitor ca cei di



mintirea sa – un dragon adevărat. Aripile, aşa strânseau atât de mari încât se frecau de ambii pereţ i ai celuleătea întins, iar omuleţ ul se afla între cele două gheare.— Te supui? zise Doiflori, cu vocea tremurându-i d

amă şi încântare.

„Desigur, stăpâne”.Lumina păli. Doiflori arătă cu un deget tremurător locunde î şi amintea că ar fi fost uşa şi spuse:

— Deschide-o!Dragonul î şi înălţă capul masiv. O minge de foc s

stogoli din nou, dar de data aceasta, pe măsură ce fiarîncorda muşchii gâtului, flacăra devenea din portocali

albenă, din galbenă albă şi în final de un albastru extree pal. În momentul acela, limba de foc deveni şi foartgustă, iar acolo unde atingea zidul, piatra sfârâia şi spea. Când atinse uşa, aceasta explodă într-o ploaie d

curi fierbinţ i.Umbre negre jucau pe pereţ i. Metalul se umflă şi, cât amţ i un junghi în ochi, uşa căzu frântă în două pe coridorun spate. Flacăra dispăru la fel de brusc şi surprinzătom apăruse.Doiflori păşi uşor peste uşa care se răcea încet ş

rută coridorul. Era pustiu.Dragonul îl urmă. Pragul masiv al uşii îi cauză oarecar

ficultăţ i, pe care le depăşi cu o mişcare a umerilor cmulse lemnul din piatră şi îl scutură pe jos. Apoi se uită loiflori, în aşteptarea unei porunci. Pielea i se cuta ş

vâcnea de efortul de a-si desface aripile în spaţ iul înguscoridorului.— Cum ai ajuns aici? întrebă Doiflori.



„Tu m-ai chemat, stăpâne”.— Nu-mi aduc aminte să fi f ăcut aşa ceva.„În gândul tău. Tu. M-ai chemat, în, gândul tău” gând

agonul, cu răbdare.— Adică numai ce m-am gândit la tine şi iată-te?

„Da”.— A fost ceva magic?„Da”— Bine, dar m-am gândit la dragoni toată viaţ a.„În acest loc, graniţ a dintre gând şi realitate este

obabil, uşor neclar ă. Nu ştiu decât că la un moment dau existam, apoi tu te-ai gândit la mine şi am existat. Dceea, desigur, mă aflu la porunca ta”.

— Măiculită!O jumătate de duzină de gardieni aleseră acel momen

entru a apărea de după colţ ul coridorului. Se opriră c

urile căscate. Apoi unul î şi veni destul în fire ca să ridicbaleta şi să tragă.Pieptul dragonului se umflă. Săgeata explodă în mii d

agmente incandescente înainte să-şi atingă ţ intaardienii o luară la sănătoasa. După o secundă, un val dăcări inunda locul în care se aflaseră. Doiflori era plin ddmiraţ ie.

— Poti să şi zbori? zise.„Bineînţ eles”.Se uită în dreapta şi în stânga şi decise că e mai bin

ă nu urmărească gardienii. De vreme ce tot era comple

tăcit, orice direcţ ie era un pas înainte. Se strecură pngă dragon şi porni grăbit, iar acesta întoarse ceutate pe coridorul îngust, ca să îl urmeze.



Trecură printr-o serie de tuneluri care se întreţ eseau ct -un labirint. La un moment dat, lui Doiflori i se păru cude strigăte, dar acestea se stinseră curând. Din când înd distingeau deasupra lor, prin întuneric, praguri boltit

e unde uşile se prăbuşiseră. Lumina se strecura anevoi

in crăpături sau, ici colo, se reflecta în oglinzi carseseră zidite în perete la colţ urile culoarelor. Uneorte o rază mai puternică răzbătea de la câte un luminatodepărtat.Ciudat era, gândi Doiflori în timp ce cobora o scar

tă, stârnind nori de praf argintiu, că aici coridoarele erault mai largi. Şi mai bine construite. n nişele din pereau aşezate statuete, iar pe ici, pe colo se vedeapiserii decolorate, dar interesante. Reprezentau î

pecial dragoni – dragoni cu sutele, în zbor, sau dragonârnând de inelele lor, dragoni cu oameni în spate l

ânătoare de cerbi sau, uneori, de oameni. Doiflori atinsşor una din tapiserii. Ţesătura se sf ărâmă pe loc, lăsânaerul cald şi uscat doar câteva ițe atârnate acolo und

e folosise fir subţ ire de aur— Mă întreb de ce au părăsit toate astea? zise el.„Nu ştiu” răspunse o voce politicoasă în capul său.Doiflori se întoarse şi privi chipul de cal solzos d

easupra lui.— Cum te numeşti, dragonule? întrebă.„Nu ştiu”— Cred că î ţ i voi spune Nouătrestii.

„Atunci acesta e numele meu”.Păşiră, prin praful atoatecuprinzător, printr-un şir dăli cu stâlpi întunecaţ i, săpate direct în piatră. Şi nu făr



exteritate: de la podea până la tavan, pereţ ii erau ornan belşug cu statui, garguie, basoreliefuri şi coloane cneluri, care aruncau umbre stranii atunci când, l

ererea lui Doiflori, dragonul f ăcea îndatoritor luminăaversară galerii interminabile şi caverne transformate î

mfiteatre spaţ ioase, toate scăldate în praful moale, grocomplet părăsite. Nimeni nu mai intrase de secole îceste grote pustii.

Atunci zări cărarea care ducea spre o altă gurtunecată de tunel. Cineva trecuse pe acolo frecvent îtima vreme. În pătura de praf cenuşiu se vedea o brazdgustă.Doiflori se luă după ea. ÎI conduse prin săli şi ma

alte, prin coridoare întortocheate, dar suficient dcăpătoare pentru un dragon (şi se părea că dragonunseseră pe acolo cândva; o încăpere era încă plină d

arnaşamente putrede, de dimensiuni dragoneşti, iar ta conţ inea armuri şi zale bune şi pentru nişte elefanţ icestea se sfârşeau cu o pereche de uşi de bronz coclitât de înalte încât capătul li se pierdea în întuneric. n faţ Doiflori, la nivelul pieptului, se afla un mic mâner d

amă, în formă de dragon.Îl atinse, iar uşile se deschiseră pe loc, într-o muţ eni

econcertantă.Părul lui Doiflori începu să scoată scântei şi un vântice

ald şi uscat porni să bată, f ără să stârnească însă prafuşa cum ar fi f ăcut un vânt obişnuit, ci ridicându-l în form

eplăcute, pe jumătate vii, şi lăsându-l să cadă la loc dupclipă, ca neatins. La urechile lui Doiflori ajunse ciripituscuţ it şi straniu al Lucrurilor din Dimensiunile Subterane



e dincolo de ordinea fragilă a timpului şi spaţ iulumbrele se iveau în locuri unde nu aveau din ce să sască. Aerul vibra ca un stup.

Pe scurt, în jurul lui avea loc o descărcare masivă dagie.

Încăperea de dincolo de uşă era luminată de o lucirerzuie. De-a lungul pereţ ilor stăteau, fiecare pe raftul lue marmură, şiruri peste şiruri de sicrie. n centrumerei, pe un postament mai ridicat se afla un jilţ datră, iar în el o siluetă strâmbă, care nu se clinti, dapuse cu o voce firavă şi bătrânicioasă:

— Intră, tinere.Doiflori înaintă. Silueta din jilţ era a unui om, din cât

utea distinge în semiobscuritate, dar ceva ciudat în felucare era tolănită în jilţ îl f ăcu pe turist să se bucure că n

e vedea aşa de bine.

— Sunt mort, înţ elegi, spuse pe un ton de conversaţ ivoce ieşită din partea în care, spera Doiflori din tofletul, trebuia să fie un cap. Presupun că ţ i-ai dat seama— Hmm, f ăcu Doiflori. Da. Începu să dea înapoi.— Sare în ochi, nu-i aşa? fu de acord vocea

umneata trebuie să fii Doiflori, nu? Sau asta vine marziu?— Mai târziu? se miră omuleţ ul. Mai târziu decât ce

e opri.— Vezi dumneata, zise vocea, unul din dezavantajel

e-a fi mort este acela că eşti eliberat, cum s-ar zice, d

b controlul timpului şi de aceea eu pot să văd simultat ce s-a întâmplat sau se va întâmpla, numai că acuu că timpul nu există în mod real.



— Nu prea îmi pare un dezavantaj, comentă Doiflori.— Nu? Ia imaginează-ţ i că fiecare clipă ar fi în acelaş

mp o amintire îndepărtată şi o surpriză neplăcută şi ă-ti dai seama la ce mă refer. Oricum, îmi amintesc acue trebuia să-ţ i spun. Sau ţ i-am spus deja? Frumo

agon, apropo. Sau asta spuneam mai încolo?— E destul de bun. Tocmai a apărut, zise Doiflori.— A apărut? spuse vocea. Dumneata l-ai chemat!— Da, păi n-am f ăcut decât…— Pentru că deţ ii Puterea!— N-am f ăcut decât să mă gândesc la el.— Asta şi este Puterea. Ţi-am spus că eu sunt Greich

tâiul? Sau asta vine după? Mă scuzi, nu prea axperienţă cu transcendenţ a. Oricum, ce ziceam…uterea. Ea aduce pe lume dragonii.

— Mi se pare că mi-aţ i mai spus, zise Doiflori.

— Serios? În mod sigur aveam de gând, zise mortul.— Dar cum se face? M-am gândit la dragoni toată viaţe prima dată că îmi apare unul.— Ei, vezi dumneata, adevărul este că dragonii n-a

xistat niciodată în sensul în care dumneata şi (până să firăvit acum vreo trei luni) eu înţ elegem existenţ aorbesc despre adevăratul dragon, draconis nobilis, mţ elegi; dragonul de mlaştină, draconis vulgaris, esteeatură de rând şi nu merită luată în consideraredevăratul dragon este în schimb o fiinţă de un atarfinament al spiritului încât se poate materializa î

ceastă lume doar dacă este conceput de o imaginaţ iăiestrită. Şi chiar acea imaginaţ ie se cere să se aflt -un loc puternic impregnat cu magie, care ajută l



ubrezirea pereţ ilor dintre lumea văzută şi cea nevăzutăunci dragonii trec prin aceşti pereţ i, cum ar veni, şi î ş

mprimă formele în matricea de posibilităţ i a lumii noastream foarte priceput la aşa ceva când eram în viaţă. m

uteam imagina până la, ehei, chiar cinci sute de dragon

dată. Iar acum Liessa, care e cel mai talentat dintre copiei, abia dacă reuşeşte să-şi închipuie cincizeci deaturi anoste. Ce să mai zici de educaţ ia progresivă. Eu crede în dragoni, şi de aceea ai ei sunt destul dcticoşi, în vreme ce al dumitale, rosti vocea lui Greicha

ste aproape la fel de valoros ca unii dintr-ai mei. Ocântare pentru ochi, nu că eu aş mai avea…Doiflori interveni grăbit.— Spuneţ i mereu că sunteţ i mort..— Da, şi?— Păi morţ ii, ăăă, cum să vă zic, nu vorbesc aşa mul

e obicei.— Cândva am fost un vră jitor excepţ ional de puternicca mea m-a otrăvit, desigur. Este metoda dccesiune îndeobşte acceptată în familia noastră

ar – un suspin veni dinspre cadavru sau cel puţ in dndeva de deasupra lui – s-a dovedit curând că niciununtre cei trei copii ai mei nu e suficient de puternic pentrle smulge celorlalţ i doi coroana Wyermenbergului. Uanjament cât se poate de prost. Un regat ca al nostrebuie să aibă un singur stăpân. Aşa că am decis smân în viată în calitate neoficială, ceea ce îi enerveaz

grozitor pe toţ i trei. N-o să le dau copiilor mei satisfacţ iă mă îngroape decât atunci când va rămâne unul singua să oficieze ceremonia. Se auzi un gâjâit scârbos



oiflori trase concluzia că ţ inea loc de chicoteală.— Deci unul dintre ei ne-a răpit şi pe noi? întrebă el.— Liessa, zise vocea vră jitorului defunct. Fiica mea

ea mai puternică dintre copii. Dragonii fiilor mei încep sălească după nici două leghe.

— Să pălească? Am observat eu că cel care ne-a aduci era străveziu, zise Doiflori. Mi s-a părut puţ in ciudat.— Fireşte, spuse Greicha. Puterea nu lucrează decâ

ngă Wyermenberg. Este inversul pătratului distanţ eloicepi. Sau cel puţ in aşa cred. Pe măsură ce dragonii s

epărtează, încep să dispar ă. Altfel, micuţ a mea Liessa astăpânit lumea până acum. Dar nu vreau să te mai reţ inesupun că vrei să-ţ i salvezi prietenul.— Pe Hrun? se miră Doiflori.— Nu pe el. Pe vră jitorul ăla slăbănog. Fiul meu Lio!

cmai încearcă să-l taie în bucăţ i. Admir felul în care l-a

lvat. Adică îl vei salva.Doiflori se semeţ i, arătându-şi întreaga înălţ ime, ceee oricum nu era mare lucru.

— Unde e? zise îndreptându-se spre uşă caşi – spera el – eroici.

— Urmează cărarea din praf, spuse vocea. Liessa vinneori să mă vadă. Încă mai vine să-l vadă pe tăticul etiţ a mea. A fost singura care a avut tăria de caracter să omoare. Aşchia nu sare departe de trunchi. Apropocces. mi amintesc că asta spuneam. Adică o să spu

cum.

Vocea hodorogită i se pierdu în labirintul de timpuerbale, în timp ce Doiflori alerga de-a lungul coridoarelooarte, cu dragonul săltând f ără efort alături de e



urând, însă, se sprijini de un stâlp, cu respiraţ ia tăiată.e părea că nu mai mâncase de-o veşnicie.

„De ce nu zbori?” întrebă Nouătrestii în interiorupului lui. Dragonul întinse aripile şi le bătu o dată

xperimental, ridicându-se puţ in în aer. Doiflori îl privi fix

pă, apoi alergă să se caţ ere pe gâtul fiarei. n curânuteau uşor, la mică înălţ ime, lăsând în urmă nori de praDoiflori se ţ inu cât putea de bine în timp ce Nouătrest

e strecură printr-o succesiune de caverne şi zbură peasupra unei scări în spirală pe care ar fi ncăput şimată în retragere.Odată ajunşi sus, î şi dădură seama că au nimerit într-

giune mai populată, unde oglinzile de la fiecare cotiturau bine lustruite şi reflectau o lumină palidă.„Simt miros de dragoni”.Aripile prinseră a i se mişca atât de repede că nici nu s

ai vedeau, iar Doiflori fu smucit înapoi când dragonul coo luă pe un coridor lateral cu viteza unei rândunelnebunite de pişcăturile păduchilor, încă o cotitură bruscieşiră dintr-o gură de tunel direct într-o cavernă imensăndeva jos se zăreau nişte stânci, iar lângă acoperiş sau nişte găuri mari prin care pătrundea lumina. To

colo avea loc şi o activitate intensă… n timp couătrestii plutea bătând aerul cu aripile, Doiflori se zgâiformele dragonilor cocoţaţ i şi la omuleţ ii ca nişte punctre, într-un fel sau altul, umblau cu capul în jos.„Acesta este un cuibar”, zise dragonul pe un to

ulţ umit.Şi chiar în vreme ce Doiflori privea în sus, una dintruete se desprinse de tavan şi se f ăcu tot mai mare.



Vânturache se uită cum faţ a palidă a lui Lio!rt s

depărta de el. E nostim, cotcodăcea o parte din creieru, de ce cad în sus? Apoi începu să se rostogolească î

er şi realitatea prelua controlul. Se prăbuşea către rocil

stante, acoperite de guano.Mintea lui era copleşită de acest gând. Descântecuese tocmai acel moment ca să se ivească din adâncueierului, aşa cum f ăcea mereu în momente de criză. D

e nu mă rosteşti, părea să-i şoptească, ce ai de pierdut?Vânturache ridică o mână în mijlocul suflulu

scendent.— Ashonai! strigă el. Cuvântul se formă în faţ a sa ca

acără rece şi albastră care pâlpâia în curent. Ridicealaltă mână, îmbătat de teroarea magiei. Ehiris! intonăunetul îngheţă într-un cuvânt de un portocaliu pâlpâito

re rămase suspendat lângă predecesorul săurshoring. Kvanti. Pythan. N’gurad. Feringomali.Cuvintele izbucneau de jur împrejurul lui în toat

ulorile curcubeului, iar Vânturache ridică mâna pentru sti al optulea şi ultimul cuvânt, care urma să apart -un octarin arzător şi avea să finalizeze descântecudrobirea iminentă de stânci fu dată uitării.

—…! începu el.Respiraţ ia îi fu tăiată însă de o lovitură, iar vraja p

are o începuse se risipi, sufocată. O pereche se braţ e i scolăci peste talie şi lumea se înclină brusc cân

agonul se redresă după plonjonul prelungit, atingânentru o clipă cu ghearele fundul puturos ayermenbergului. Doiflori râse triumf ător.



— L-am prins!Iar dragonul, luând o curbă elegantă la capătu

scensiunii, mişcă leneş din aripi şi ieşi printr-una diurile peşterii în aerul dimineţ ii.

La amiază, pe un tăpşan verde de pe rodnica tăblire forma vârful muntelui în echilibrmposibil – Wyermenberg, dragonii şi călăreţ ii lor srânseseră într-un cerc larg. n spatele lor se afla dunătură de servitori şi sclavi şi alti oameni care î şuceau zilele aici, pe acoperişul lumii. Toţ i ochii eraintiţ i asupra celor din centrul arenei de iarbă.Din acest grup f ăceau parte mai mulţ i lorzi de vază a

agonilor, printre care Lio!rt şi fratele lui, Liartes. Centâi încă î şi mai oblojea piciorul, cu mici strâmbături durere. Mai într-o parte stăteau Liessa şi Hrun împreun

u o parte din gărzile personale ale femeii, între cele doucţ iuni se afla Deţ inătorul ereditar al înţ elepciunii diyermenberg.— După cum ştiţ i, spuse el, nesigur, Greicha întâiu

ăpânul nu-întru-totul-defunct al Wyermenbergului, sat cu limbă de moarte ca succesiunea să aibă loc doand unul din copiii lui se simte suficient de puternispectiv puternică – pentru a-i înfrânge pe ceilalţ i în lupte viaţă şi pe moarte.

— Da, da, asta ştim deja, dă-i drumul mai departepuse o voce răutăcioasă de undeva din văzduh.

Deţ inătorul înţ elepciunii înghiţ i în sec. Nu se împăcasciodată cu moartea incompletă a fostului lui stăpândică e mort sau nu ticălosul ăla bătrân? se tot întreba e



— E neclar, rosti el cu voce tremurată, dacă se poatccepta o provocare la luptă printr-un delegat.

— Se poate, se poate, îl repezi vocea f ără trup a lureicha. E un semn de inteligenţă. Hai să nu ne pierdeată ziua cu asta.

— Vă provoc, spuse Hrun, pe amândoi fraţ ii deodatăoirt şi Liartes schimbară priviri între ei.— Vrei să ne înfrunţ i pe amândoi odată? întreb

artes, un bărbat înalt, slab, cu plete lungi şi negre.— Mda.— Nu prea sunt şanse egale, nu-i aşa?— Mda. Vă depăşesc cu unu la doi. Lio!rt se încruntă— Barbar arogant ce eşti…— Asta le întrece pe toate! răcni Hrun. O să te…Deţ inătorul înţ elepciunii ridică o mână străbătută d

ene albastre şi îl opri.

— Orice luptă este interzisă pe Terenul Morţ ii, zise el şe opri ca să caute o noimă în ceea ce spusese. nţ elegeoi ce vreau să zic, se fofilă el, adăugând: Pentru că ast provocaţ i, lorzii Lio!rt şi Liartes au dreptul să aleagma.— Dragonii, spuseră ei într-un glas. Liessa pufni.— Dragorii pot fi folosiţ i în atac, deci sunt arme, spus

u hotărâre Lioirt. Dacă nu eşti de acord, putem secidem prin luptă.

— Mda, îi cuviinţă şi fratele lui.Deţ inătorul înţ elepciunii simţ i un deget fantomati

mpungându-l în piept.— Nu sta acolo cu gura căscată, zise vocea dormânt a lui Greicha. Grăbeste-te, da?



Hrun se dădu înapoi, scuturând din cap.— A, nu, zise el. O dată mi-a ajuns. Mai bine mor decâ

ă lupt călare pe una din chestiile alea.— Atunci mori, spuse Deţ inătorul înţ elepciunii cât put

e blând.

Lio!rt şi Liartes se îndreptau deja spre locul undervitorii îi aşteptau cu animalele pregătite. Hrun stoarse către Liessa. Ea ridică din umeri.— Nu primesc nici măcar o sabie? se rugă el. Un cuţ

arem?— Nu, zise ea. Nu mă aşteptam la aşa ceva. Deodat

ărea mai măruntă şi tot aerul sfidător i se evaporase— îmi pare rău.— Î ţ i pare r ău?— Da, îmi pare rău.— Da, te-am auzit spunând că-ţ i pare rău.

— Nu te uita aşa la mine. Pot să-ţ i imaginez cel maozav dragon, dacă vrei să-l încaleci…— Nu!Deţ inătorul înţ elepciunii î şi şterse nasul într-o batistă,

nu suspendată o clipă şi apoi o lăsă să cadă.Un tunet de aripi îl f ăcu pe Hrun să se întoarcă

ragonul lui Lio!rt era deja în aer şi cobora în cercuri cătr Când ajunse mai jos, din gură îi ţâşni o limbă de flăcărre pârjoli iarba în linie dreaptă pe direcţ ia lui Hrun.În ultima clipă, eroul o împinse pe Liessa în lături şi, î

mp ce se arunca la pământ ca să se ferească, simţ i p

aţ durerea vie a arsurii. Se rostogoli în cădere, apoi săpede în picioare, uitându-se disperat după al doileagon. Acesta venea dintr-o parte, iar Hrun fu silit să fac



săritură în înălţ ime prost calculată ca să scape de jetue flăcări. Coada dragonului se răsuci în trecerezându-i o lovitură zdravănă peste frunte. Barbarul s

dică din nou, scuturând din cap ca să alunge steluţ elerzi. Arsura de pe spate urla de durere.

Lio!rt atacă pentru a doua oară, mai încet de datceasta, ca să facă faţă agilităţ ii neaşteptate a uriaşuluând se apropie de sol, îl văzu pe barbar stând drept ca âncă, cu pieptul săltându-i de respiraţ ia grea, cu braţ elsate în jos. O ţ intă uşoară.După ce dragonul se înălţă din nou, Lio!rt întoars

apul, aşteptându-se să vadă o matahală carbonizată. Năzu însă nimic. Nedumerit, Lio!rt se răsuci la loc.

Dinainte i se ivi Hrun, care cu o mână se sălta pmărul dragonului şi cu cealaltă încerca să-şi stingetele în flăcări. Mâna lui Lio!rt ţâşni spre pumnal, da

urerea ascuțise la maximum reflexele şi aşa imbatabile lui Hrun. Cu dosul palmei lovi ca un ciocan încheieturrdului dragonilor, azvârlindu-i pumnalul cât colo, iar cn pumn îl croi în bărbie.

Dragonul, împovărat cu greutatea a doi bărbaţ i, se afldoar câţ iva metri înălţ ime. Se dovedi un noroc, pentr

ă, în momentul în care Lio!rt î şi pierdu cunoştinţ a, reptilspăru.Liessa dădu fuga la Hrun să-l ajute să se ridice. El clip

uimac.— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-ntâmplat? zise el prostit.

— A fost fantastic, spuse Ea. Cum ai f ăcut saltul ălortal în aer şi tot restul.— Mda, da’ ce s-a-ntâmplat?



— E cam greu să-ţ i explic…Hrun se uită spre cer. Liartes, pe departe cel ma

udent dintre cei doi fraţ i, se învârtea undeva departeeasupra lor.

— Ai cam zece secunde să încerci, zise el.

— Dragonii…— Mda?— Sunt imaginari.— Ca arsurile astea imaginare de pe braţ ul meu, vre

ă zici?— Da. Nu! scutură ea din cap. O să-ţ i spun mai târziu— Foarte bine. Trebuie doar să găseşti un mediu

iceput, o repezi Hrun. Se uită furios la Liartes, carcepea să coboare în cercuri largi.

— Ascultă o clipă! Dragonul nu poate exista decâacă fratele meu e conştient, altminteri nu e chip…

—Fugi! strigă Hrun. O împinse şi se lipi de pămânhiar în clipa în care dragonul lui Liartes trecea ca ulger, lăsând în iarbă o altă cicatrice fumegândă.

n vreme ce creatura lua înălţ ime pentru un nou atac îcaj, Hrun se ridică şi o rupse la fugă cât îl ţ ineacioarele spre pădurea de la marginea luminişuluopacii erau rari, un fel de tuf ăriş mai răsărit, dar uagon n-ar fi putut zbura pe acolo.Nici nu încercă. Liartes î şi aduse reptila la sol, la lizier

ădurii, şi descăleca relaxat. Dragonul î şi strânse aripile şvârî capul în verdeaţă, în vreme ce stăpânul lui s

prijini de un copac, fluierând.— Pot să te ard de viu, spuse acesta după o vreme. esiş, nicio mişcare. Poate că te-ai ascuns acolo î



ădet? Ramurile verzi se transformară într-un rug aprinsgur am văzut o mişcare în ferigi. Ferigile deveniră uhelet de cenuşă albă. Nu faci decât să-ți prelungeş

gonia, barbarule! De ce nu te predai chiar acum? Am arulţ i oameni, şi nu doare deloc, spuse Liartes, trăgând c

oada ochiului spre tuf ăriş.Dragonul î şi continua incursiunea prin păduricecinerând fiecare tuf ă sau ferigă care ar fi putut ascundn om. Liartes trăsese sabia şi aştepta.

Hrun sări dintr-un copac şi ateriza în plină fugă. Lâng dragonul scoase un răget, zdrobind hăţişurile în timp ccerca să se întoarcă, dar Hrun alerga, alerga, cu privire

xată pe Liartes şi cu o creangă uscată în mână.E puţ in cunoscut, dar foarte adevărat, faptul că o fiinţ

pedă poate întrece un patruped într-o cursă pe distanţurtă, pur şi simplu pentru că durează mai puţ in până-ş

escurcă picioarele. Hrun auzi scrâşnetul ghearelor îma lui şi apoi o bufnitură rău-prevestitoare. Dragonul î şesf ăcuse aripile şi încerca să se ridice în văzduh.

Când Hrun se năpusti asupra lordului dragoniloartes ridică răutăcios spada, care fu oprită de bâtarbarului. Apoi Hrun se aruncă pe el şi amândoi sstogoliră pe jos.Dragonul dădu un muget.Liartes urlă când Hrun î şi ridică un genunchi cu precizi

natomică, dar reuşi să-i spargă barbarului – pentru ta oară – nasul.

Hrun lovi cu picioarele, se ridică şi se trezi nas în nau faţ a de cal nărăvaş a dragonului, cu nările dilatate.Zvârli dintr-un picior, lovindu-l pe Liartes, care încerc



ă se ridice, drept în tâmplă. Omul căzu grămadă.Dragonul dispăru. Mingea de foc care înainta spr

run se evaporă pe drum, ajungând la el sub forma unuflu de aer călduţ . Apoi se f ăcu tăcere – se auzea doa

osnetul tufişurilor în flăcări.

Hrun aburcă pe un umăr trupul inert al lordului şi o lutrap spre mijlocul arenei. Acolo îl găsi şi pe Lio!rt, lăţ it prbă, cu un picior răsucit caraghios. Se aplecă şi, cu unet, îl săltă şi pe acesta pe umărul liber.

Liessa şi Deţ inătorul î nţ elepciunii aşteptau pe atformă de la capătul pajiştii. Doamna dragonilor î şcăpătase stăpânirea de sine şi îi aruncă lui Hrun o privir

eutră când acesta îi aruncă cei doi bărbaţ i pe treptele dpicioarele ei. În juru-i, oamenii adoptaseră poze pline dspect, cum se cuvine în preajma maiestăţ ii.— Ucide-i, spuse ea.

— Ucid când consider eu, răspunse Hrun. Oricum, ne cade să omori oamenii când sunt inconştienţ i.— Nu-mi pot imagina un moment mai prielnic, zis

eţ inătorul înţ elepciunii. Liessa pufni.— Atunci îi voi surghiuni. Odată ce vor ieşi din zon

agică a Wyermenbergului, nu vor mai avea nicio Putereor fi nişte tâlhari de rând. Îţ i convine aşa?

— Da.— Mă surprinde că eşti atât de mărinimos, bar… HrunHrun ridică din umeri.— Când te afli în poziţ ia mea nu poţ i fi decâ

ărinimos. Ai o imagine de apărat. Privi în jur. Unde stul următor?— Te avertizez, e ceva periculos. Dacă vrei, poţ i plec



cum. Dacă treci testul însă, vei deveni Lord îyermenbergului şi, desigur, soţ ul meu legiuit.Hrun îi întâlni privirea. Se gândi la viaţ a lui de pân

unci. Deodată ea i se păru plină de nopţ i lungi şi umedetrecute sub cerul liber, de lupte disperate cu trol

embrii ai Gărzii, bandiţ i f ără de număr, preoţ i infami şi, îel puţ in trei ocazii, semizei în bună regulă – şi toatentru ce? E drept, pentru o mulţ ime de comori, dar unde duseseră? Salvarea fecioarelor în pericol reprezentasrăsplată trecătoare, dar de cele mai multe ori trebuise saranjeze prin vreun oraş, o zestre bunicică, pentru că ş

ea mai drăguţă fostă fecioară devenea după o vremosesivă şi avea prea puţ ină înţ elegere pentru eforturile lue a-i salva alte surori de suferinţă. Pe scurt, viaţ a nudusese decât o oarecare reputaţ ie şi o adevărată reţ ee cicatrice. Viata de lord ar fi putut fi distractivă. Hru

nji. Cu o bază ca asta, cu toţ i dragonii şi cu o mână dptători adevăraţ i, puteai să te numeri printre competitore seamă. Şi-n plus, f ătuca nu era rea de loc.

— Al treilea test? întrebă ea.— O să fiu din nou dezarmat? zise Hrun.Liessa ridică mâna şi î şi scoase coiful, lăsând buclel

şii să i se reverse pe spate. Apoi î şi desf ăcu broşa care indea roba. Pe dedesubt era goală.

n timp ce Hrun o măsura cu privirea, două maşini dlcul noţ ional începură să opereze în mintea lui. Un

valua aurul din brăţări, rubinele tigrate care ornau inelel

e pe degetele de la picioare, diamantul din buric şi celouă spirale de argint filigranat potrivite special pnatomia ei. Cealaltă era conectată direct la libidoul lu



mbele comunicau rezultate extrem de satisf ăcătoare.Ea întinse mâna, oferindu-i un pahar de vin, şi zâmb

punându-i:— Cred că nu.

— Da’ el n-a încercat să te salveze, îi atrase atenţ iânturache, f ăcând recurs la ultimul argument.Se ţ inea disperat de talia lui Doiflori în timp ce dragonu

e învârtea încet, ţ inând lumea de dedesubt înclinatt -un unghi periculos. Noua ştire, cum că spinare

olzoasă pe care stătea călare nu era decât o fantasmdimensională, nu era de natură, după cum se vedea

ă-i calmeze senzaţ iile de ameţ eală care-l f ăceau srângă din genunchi până-i plesneau de durere. Tosucea în minte posibilele consecinţ e ale unei lipse d

oncentrare din partea lui Doiflori.

— Nici măcar Hrun n-ar fi putut face faţă arbaleteloxplică Doiflori cu încăpăţ ânare.Pe măsură ce dragonul se ridica deasupra peticului d

ădure unde dormiseră toţ i trei în umezeală şi incomodoarele se ridica şi el peste marginea Discului, într-ecundă, nuanţ ele sumbre de albastru şi cenuşiu dnaintea zorilor se transformară într-un râu de bronrălucitor care inundă lumea, f ăcând ape aurii acolo undingea luciul gheţ ii, ori oglinda unei ape, ori un baraj dmină. (Datorită densităţ ii câmpului magic carconjoară discul, lumina se deplasează cu vitez

ubsonice. Această interesantă proprietate a fost utilizatn plin de populaţ iile Sorea de la Marele Nef, de exemplure au construit de-a lungul veacurilor baraje complicat



delicate şi văi pavate cu siliciu şlefuit pentru a capta şoca lumina lentă a soarelui. Rezervoarele sclipitoare dief, care după câteva săptămâni de soare neîntrerupădeau pe dinafară, erau o privelişte magnifică diăzduh, şi de aceea e mare păcat că Vânturache ş

oiflori nu s-au nimerit să privească în direcţ ia aceea.)n faţ a lor, imposibilitatea de miliarde de tone care eryermenbergul, muntele răsturnat prin magie, atârna di

er, şi nici nu era aşa rău, până când Vânturache nu stoarse şi nu văzu umbra masivului desf ăşurată pestanoramă…

— Ce vezi? îl întrebă Doiflori pe dragon.„Văd o luptă pe vârful muntelui”, sosi răspunsul amab

reptilei.— Vezi? spuse Doiflori. Chiar în clipa asta Hrun s

ptă, probabil, ca să-şi scape pielea.

Vânturache nu răspunse. După un moment, Doiflori stă la el. Vră jitorul se uita hipnotizat în gol, iar buzele i sşcau muteşte.— Vânturache? Vră jitorul scoase un croncănit slab

cuză-mă, ce-ai zis? insistă Doiflori.— Până acolo… Marea Cascadă… îngăim

ânturache.

Ochii lui î şi recăpătară ţ inta, privi buimac în jur o clipăpoi pupilele i se măriră de groază. Făcu greşeala să s

te în jos.— Aaarhhh, fu el de părere şi începu să alunece lale. Doiflori îl sprijini.



— Ce s-a întâmplat?Vânturache încercă să închidă ochii, dar imaginaţ ia lu

u avea pleoape, aşa că se holba cu disperare.— Ţie nu ţ i-e frică de înălţ ime? reuşi să îngaime

oiflori se uită la peisajul miniatural, pătat cu umbre d

ori. Chestia cu frica nu-i trecuse prin cap.— Nu, zise. De ce mi-ar fi? După părerea mea, eşti lde mort dacă te prăbuşeşti de la cinşpe metri sau de l

atru mii.Vânturache încercă să ia opinia în considerare f ără s

e ambaleze, dar nu văzu nicio logică. Nu cădereopriu-zisă, ci lovitura i se… Doiflori îl apucă repede.— Stai cuminte, spuse el vesel. Aproape am ajuns.— Aş vrea să fim înapoi în oraş, se plânse Vânturache

au măcar jos, pe pământ.— Mă întreb dacă dragonii pot zbura până la stele

sti visător Doiflori. Asta chiar că ar fi ceva…— Eşti nebun, decretă Vânturache. Turistul nspunse, iar când vră jitorul întoarse capul spre el văzgrozit că Doiflori se uita cu un zâmbet straniu la aştrre păleau. Nici să nu-ţ i treacă prin cap! adăugă e

meninţător.„Bărbatul pe care îl cauţ i stă de vorbă cu femei

agonilor”, zise dragonul.— Ha? f ăcu Doiflori cu ochii încă pe bolta cerului.— Ce? spuse Vânturache îngrijorat.— A, da, Hrun. Sper că am ajuns la timp. Coboar

cum. Cât mai jos.Vânturache deschise ochii când vântul deveni uagan şuierător, care oricum nu-i mai permitea să tin



eoapele lipite. Vârful plat al Wyermenbergului se ridicspre el, se apropie ameninţător, apoi se dădu peste capansformându-se într-o pată verde care acopereizontul în ambele părţ i. Pădurile şi câmpurile s

mestecară într-o mare de petice care gonea pe lângă e

clipirea argintie de o clipă ar fi putut fi râul care svărsa în gol peste marginea platoului. Vânturachcercă să-şi scoată această imagine din memorie, dar e

ărea că se simte bine acolo, terorizându-i pe ceilalcupanţ i şi răsturnând mobila cu lovituri de picior.

— Cred că nu, spuse Liessa.Hrun luă cupa cu vin, rânjind ca un dovleac.Dragonii începuseră să se adune în jurul arene

ălăreţ ii ridicară capetele. Ceva ca o pată verde fulgereasupra arenei şi Hrun dispăru.

Cupa cu băutură rămase o clipă în aer, apoi se prăbuşe trepte. Abia atunci se vărsă prima picătură de lichid.Asta pentru că, atunci când îl înhăţ ase pe Hrun c

nişorul în ghearele sale, dragonul Nouătrestii avusesijă să sincronizeze ritmurile trupurilor lor. Şi cumensiunea imaginară este mult mai complexă decâele ale timpului şi spaţ iului, care sunt nişte dimensiuni pusimplu novice, rezultatul a fost că Hrun cel staţ ionar şiapic s-a transformat instantaneu în Hrun cel î

eplasare cu o sută cincizeci de kilometri la oră, f ărciun efect secundar negativ, în afara celor câtev

ghiţ ituri de vin risipite. Un alt rezultat a fost acela cessa a scos un urlet de furie şi şi-a convocat dragonuând fiara arămie s-a materializat dinaintea ei, Liessa



călecat, aşa goală cum era, şi smulgând o arbaletă diâna unui gardian s-a ridicat în văzduh, în timp ce restu

e călăreţ i se grăbeau şi ei spre dragonii lor.Deţ inătorul înţ elepciunii, care urmărea totul de dup

âlpul în spatele căruia se pitise, prudent, la începutu

vălmăşelii, surprinse întâmplător ecourilterdimensionale ale unei teorii care era concepută îpa respectivă în mintea unui psihiatru dintr-un univer

diacent şi – poate pentru că scurgerea dintre dimensiunvea loc în ambele sensuri – psihiatrul zări şi el pentru pă fata călare pe dragon. Deţ inătorul înţ elepciunmbi.— Pui pariu că nu-l prinde? zise chiar lângă urechea s

reicha, cu vocea lui care suna a viermi şi morminte.Deţ inătorul înţ elepciunii închise ochii şi înghiţ i c

ficultate.

— Credeam că Stăpânul s-a mutat de-acum cu totul părâmul Groazei, reuşi el să murmure.— Sunt vră jitor, spuse Greicha. Moartea trebuie s

nă personal după un vră jitor. Şi – măi, măi – nu pare se afle prin împrejurimi…

PUTEM PLECA? întrebă Moartea.Era călare pe un cal alb, un cal în carne şi oase, dar c

chiul roşu şi nara fremătându-i sălbatic. ntinse o mânsoasă, culegând din aer sufletul lui Greicha, învârtinduână când deveni un punct dureros de lumină şi apoghiţ indu-l.

Pe urmă dădu pinteni armăsarului, iar acesta se înălţvăzduh aruncând scântei din copite.— Lord Greicha! şopti bătrânul Deţ inător a



ţ elepciunii, în timp ce universul din jurul lui pâlpâia.— Asta a fost o lovitură sub centură, veni voce

ă jitorului, o urmă de sunet care se stingea îmensiunile infinite ale nopţ ii.— Stăpâne… cum e Moartea? întrebă cu voc

emurătoare bătrânul.—Te voi anunţ a după ce o voi fi analizat pe-a-ntregul, sosi răspunsul, o modulaţ ie abia perceptibilurtată de vânt.

— Bine, zise Deţ inătorul înţ elepciunii. Apoi fu izbit dn gând şi se grăbi să adauge: în timpul zilei, vă roumos.

— Paiaţ e nenorocite! urlă Hrun aburcat pe gheareln fată ale lui Nouătrestii.— Ce zice? urlă Vânturache, în timp ce dragonu

espica aerul în ascensiunea sa.— N-am auzit, zbieră Doiflori prin vijelia care-i spulberocea. Când dragonul se îndreptă puţ in, se uită înapopre uriaşul Wyermenberg care se rotea dedesubt ca uirez şi văzu roiul de creaturi care se pornea pe urmelr. Aripile lui Nouătrestii băteau aerul dispreţ uitoare. Aeai rarefiat acum. Lui Doiflori i se înfundară urechil

entru a treia oară.În fruntea stolului de urmăritori, observă, se afla u

agon auriu. Avea şi un călăreţ .— Hei, te simţ i bine? întrebă Vânturache alarmat.

Trebuise să tragă de câteva ori în plămâni aerul stranistilat înainte să poată alcătui vorbele:— Puteam să fiu Lord, şi a trebuit să apăreţ i vo



aiaţ elor, ca să… gâfâi Hrun, căci aerul rece şi rarefiagea viaţ a chiar şi din pieptul lui puternic.— Ce se-ntâmplă cu aerul? murmură Vânturache.

ţ a ochilor îi jucară lumini albastre.— Hă, f ăcu Doiflori şi leşină. Dragonul dispăru.

Cei trei bărbaţ i continuară să urce câteva secundeoiflori şi vră jitorul formau un grup caraghios, cum stăteanul în faţ a celuilalt, călare pe ceva ce nu era acolo. Aporţ a care ţ inea loc de gravitaţ ie pe Disc î şi reveni dirpriză şi puse stăpânire pe dânşii.În clipa aceea, dragonul Liessei trecu pe lângă ei î

teză, iar Hrun ateriza greoi pe gâtul lui. Liessa se apleceste el şi îl sărută.

Detaliul îi scăpă lui Vânturache, aflat în cădere liberău braţ ele încă strânse în jurul taliei lui Doiflori. Discul seedea ca o hartă mică şi rotundă agăţ ată pe cer. Nu păre

ă se mişte, dar Vânturache ştia că de fapt se mişcaenea spre ei ca o gigantică tartă cu frişca.— Trezeşte-te! strigă el încercând să acoper

omotul vântului. Dragoni! Gândeşte-te la dragoni!Aripi fâlfâiră în jurul lor în timp ce treceau printr

măritorii lor, care căzură în sus, depărtându-se. Dragonugeau şi se roteau pe cer.De la Doiflori, niciun răspuns. Poalele robei lu

ânturache îl biciuiau, dar el nu se trezea. Dragoni, gândânturache panicat. Încercă să-şi adune minţ ile ca să-ş

magineze un dragon adevărat. Dacă poate el, pot şi eu

e gândi. Dar nu se întâmplă nimic.Discul era mai mare acum, un cerc înconjurat de noare se ridica uşurel spre ei.



Vânturache mai încercă o dată, strângând tare din ochîncordându-şi fiecare fibră a corpului. Imaginaţ ia lui, ugan suprasolicitat şi cam uzat, se concentra să produc

n dragon… orice fel de dragon.N-O S Ă-Ţl MEARG Ă, râse o voce ca un clopot d

mormântare. TU NU CREZI ÎN AŞA CEVA.Vânturache se uită la cumplita apariţ ie călare ce rânjeel şi mintea îi tresări de groază.Se f ăcu o lumină puternică.Se f ăcu întuneric total.Sub picioare simţ i o podea moale, o lumină rozali

păru în jur şi se auzi o mulţ ime de oameni ţ ipând csperare.Se uită în jur, speriat. Se afla într-un soi de tunel plin î

ea mai mare parte cu scaune de care fuseseră legaameni cu îmbrăcăminte exotică. Toţ i ţ ipau la el.

— Trezeşte-te! şuieră el. Ajută-mă! Târându-l pe turistul leşinat după el, se îndepărtă cpatele de gloata jeluitoare, până când mâna sa liberădu peste o clanţă de o formă ciudată. O apăsă, srecură dincolo de uşă şi o trânti după el.

şi aruncă privirea prin camera în care intrase şi dăde ochii îngroziţ i ai unei tinere, care scăpă din mâini tave care o purta şi dădu un ţ ipăt.

Era genul acela de ţ ipăt care atrage după el sosirenor ajutoare cu muşchi. Vânturache, scăldat îdrenalina generată de spaimă, se întoarse şi ţâşni p

ngă ea. Şi aici erau scaune, iar oamenii legaţ i de ele sreau în timp ce el îl trăgea grăbit pe Doiflori pe culoaruentral. n spatele rândurilor de locuri se vedeau mic



restre. Dincolo de ferestre, pe un fundal de nori pufoşe zărea o aripă de dragon. Era argintie.

„Am fost înghiţ it de un dragon”, se gândi el. „E ridicol”replică. „Doar din dragoni nu se vede afară”. Apo

mărul său izbi uşa de la capătul tunelului şi se trezi într-

meră în formă de con, încă şi mai ciudată.Era plină de luminiţ e strălucitoare. Printre acestea, îuri confortabile, se aflau patru bărbaţ i care se uitau la e

u gurile căscate. Când le întoarse privirea, ei î şi ferirchii în lături.

Vânturache se răsuci încet. Lângă el stătea un ancilea personaj, un bărbat tânăr, bărbos şi tuciuriu copoarele nomade de la Marele Nef.

— Unde mă aflu? întrebă vră jitorul. n burta unuagon? Tânărul se lăsă în jos şi împinse în faţ a lui Vânturach

cutie mică, neagră. Bărbaţ ii din jilţ uri se lăsară în jos.— Ce-i asta? zise Vânturache. O cutie cu picturitinse mâna şi o apucă, mişcare ce păru să-l surprindă pciuriu, care strigă ceva şi dădu s-o smulgă înapoi. S

uzi încă un strigăt, de la unul din oamenii din jilțuri. Doaă acum nu mai stătea jos. Se ridicase şi aţ intea un obiecic de metal către tânăr.Gestul avu un efect uluitor. Bărbatul se lăsă pe vine, c

âinile în sus.—Vă rog să-mi daţ i bomba, domnule, îi spuse bărbatu

u obiectul metalic. Cu grijă, vă rog.

— Chestia asta? zise Vânturache. Luati-o. Eu n-eau! Omul o luă cu mare atenţ ie şi o puse pe josărbaţ ii din scaune se relaxară, iar unul din ei începu s



orbească pe un ton imperativ cu peretele. Vră jitorul mări uimit.— Nu mişca, porunci omul cu amuleta de meta

ânturache decisese că trebuie să fie vorba de o amuletăuciuriul se trase într-un colt.

— Aţ i f ăcut un gest foarte curajos, îi spuse Deţ inătorumuletei lui Vânturache. Cred că stiți.— Ce?— Ce s-a întâmplat cu prietenul dumneavoastră?— Prieten?Vânturache se uită jos la Doiflori, care dormea î

ontinuare liniştit. Nimic deosebit. Deosebit într-adevăa doar faptul că Doiflori purta haine noi. Haine ciudateantalonii i se terminau acum deasupra genunchilor. artea de sus purta un soi de veston cu dungrălucitoare. Pe cap avea o pălărioară ridicolă de paie. C

pană înfiptă în ea.O senzaţ ie stranie în zona picioarelor îl f ăcu pânturache să privească în jos. Şi hainele lui sansformaseră. n locul robei lui vechi şi comode, atât derfect adaptată pentru viteză în toate situaţ iile posibilevea acum picioarele împachetate în nişte tuburi dânză. Purta şi o jachetă din acelaşi material cenuşiu…

Până acum nu mai auzise limba pe care o folosea omuu amuleta. Era rudimentară şi avea un vag accenezesc… cum se f ăcea deci că înţ elegea fiecare cuvântIa să vedem. Apăruseră dintr-odată în acest dragon, s

aterializaseră în acest drag… deod… se… se – sfiripase o conversaţ ie atât de firească pe aeroport încâotărâser ă să se aşeze alături în avion şi îi promisese lu



ack Zweiblumen că o să-i fie ghid în Statele Unite. Dasta era. Apoi lui J ack i se f ăcuse rău şi el se speriase şecuse pe acolo şi îl luase prin surprindere pe piratuerului. Normal. Ce-o fi însemnând „Miezesc”? Doctoruan Tuurakye î şi frecă tâmplele. I-ar fi prins bine

ăutură.

Undele paradoxului se răspândiră pe mareauzalităţ ii.

Cel mai important lucru de reţ inut de către cei aflaţ i îara totalităţ ii finale a multiversului este faptul că, deşă jitorul şi turistul abia ajunseseră, într-adevăr, la borduvionului aflat în zbor, ei fuseseră în acelaşi timp în avioe la începutul călătoriei, după procedura normală. Cu altvinte: „deşi era adevărat că tocmai apăruseră în acel se

e dimensiuni, era la fel de adevărat că fuseseră acolo d

bun început”. n acest punct, limbajul obişnuit se lasăgubaş şi se duce să-şi toarne ceva de băut.Problema era că mai multe catralioane de atomi tocma

e materializaseră (deşi nu o f ăcuseră, după cum se vedea mai jos) într-un univers unde, strict vorbind, nu ar ebuit să se afle. Rezultatul uzual al acestui gen de lucruste, în general, o explozie uriaşă, dar, pentru cniversurile sunt entităţ i destul de elastice, acel univerarticular se salvase derulându-şi instantaneontinuumul de spaţ iu-timp până într-un punct în carrplusul de atomi putea fi acceptat f ără probleme, apo

venise la acel cerc de foc pe care, în lipsa unui termeai convenabil, locuitorii s-au obişnuit să-l numeascezent. Desigur, acest lucru schimbase istoria – fur



teva războaie mai puţ in, câţ iva dinozauri mai mult etcdar, per total, episodul trecu remarcabil de neremarcatn afara acelui univers anume, însă, repercusiunil

cestei fise picate cu întârziere săriră de colo-colo pprafaţ a Sumei Tuturor Lucrurilor, modificând dimensiun

tregi şi f ăcând să dispară f ără urmă galaxii.Nimic din toate astea nu îl afectă însă pe Dr. Vauurakye, de 33 de ani, necăsătorit, născut în Suediaescut la New J erseyşi specialist în fenomene de oxidarpidă scăpate de sub control la reactoarele nuclearericum, el nici n-ar fi crezut aşa ceva.

Zweiblumen era în continuare leşinat. Stewardesaare îl condusese pe Van Tuurakye la locul său, îplauzele pasagerilor, stătea aplecată deasupra lui cgrijorare.— Am anunţ at prin radio, îi spuse ea lui Van Tuurakye

ambulanţă o să-l aştepte la aterizare. Ăăă, pe listasagerilor scrie că sunteţ i doctor…— Nu ştiu ce are, zise repede Van Tuurakye. Sigur

acă ar fi un reactor Magnox aş putea să-l ajut. Să fi sufereun șoc?— Eu n-am…Propoziţ ia ei se încheie cu un zgomot asurzitor ven

n spatele aeronavei. Câţ iva pasageri ţ ipară. Un curenuternic smulse toate ziarele şi revistele, aspirându-lt -un vârtej nebun de-a lungul culoarului.Şi tot pe culoar mai apăru ceva. Era mare

aralelipipedic, din lemn legat în aramă. Avea sute dcioare. Dacă era, într-adevăr, ceea ce părea să fie – dă umblătoare ca în poveştile cu piraţ i şi comori de aurş



estemate luate cu japca –, atunci presupusul capac i săscă deodată.

Nu conţ inea nestemate, ci doar nişte dinţ i mari, albi cmnul de sicomor, şi o limbă care vibra, roşie ca mahonu

Un geamantan vechi venea spre el să-l mănânce. Va

uurakye îl apucă pe Zweiblumen, în căutarea unui cot dic sprijin, şi scânci. Îşi dori din răsputeri să se afle în altarte…

Se f ăcu întuneric total.Se f ăcu o lumină puternică.Plecarea subită a câtorva catralioane de atomi dintr-u

nivers în care oricum nu aveau dreptul să se afle provocn dezechilibru extrem în armonia Sumei Tuturoucrurilor, pe care aceasta încercă cu ardoare săstabilească, anihilând pe parcurs o serie de subrealităţaluri colosale de magie brută fierbeau necontrolat l

aza multiversului însuşi, tălăzuind în fiecare crevasă dimensiuni până atunci paşnice, dând naştere la novepernove, coliziuni stelare, migrări sălbatice ale gâşteloscufundări ale unor continente imaginare. Lumi de l

elălalt capăt al timpului avură experienţ a unor apusuri doare în nuanţ e orbitoare de octarin, acolo unde particuluternic încărcate cu magie roiau prin atmosferă. n haloue comete al celebrului Sistem de Gheaţă din Zeret, obilă cometă muri în clipa în care un prinţ căzu arzând îpaţ iu.

Nimic din toate astea nu îl afectă însă pe Vânturache

re, ţ inând trupul inert al lui Doiflori de după talie, săbuşea în marea Discului, aflată la vreo sută de metedesubt. Nici măcar convulsiile din toate dimensiunile n



uteau înfrânge Legea de fier a Conservării Energiei, iaurta călătorie cu avionul a lui Van Tuurakye fuseseficientă pentru a-l deplasa câteva sute de kilometizontal şi vreo două mii de metri vertical.Cuvântul „avion” se aprinse şi se stinse în mintea lu

ânturache.Ce se vedea acolo jos, o corabie?Apele reci ale Mării Circulare se ridicară spre e

gându-l în îmbrăţişarea lor verzuie. După o secundă suzi încă o plescăitură, iar Bagajul, purtând pe eotputernica rună a călătorului TWA, ajunse şi el în mareUlterior, îl folosiră ca plută.



APROAPEDEMARGINE

Facerea durase mult timp. Acum era aproape gata, ialavii curăţ au ultimele urme ale matriţ ei de lut. Acol

nde alţ i sclavi şlefuiau de zor cu nisip de argint fuzelajuetalic, acesta începuse să reflecte în soare acel luciătăsos al bronzului nou. Se simţ ea ncă fierbinţ eala

hiar după ce forma se răcise timp de o săptămânărhiastronomul din Krull f ăcu un semn discret cu mâna, ia

urtătorii lecticei aşezară tronul jos, la umbra chilei.„Ca un peşte”, gândi el. „Un mare peşte zburător. Dan ce mări, oare?”— E într-adevăr magnifică, şopti. O adevărată oper

e artă.— Meşteşugită, spuse bărbatul îndesat de lângă e

rhiastronomul se uită la faţ a impasibilă a omului. Nu ea greu ca o faţă să pară impasibilă atunci când în loc dchi are două sfere de aur. Acestea străluceaeconcertant.

— Cu adevărat meşteşugită, încuviinţă astronomuâmbind. mi închipui c

ănu exist

ăme

şte

şugar mai iscus

tine pe tot Discul, Ochi-de-Aur. Am dreptate?Meşteşugarul f ăcu o pauză, cu trupul său gol – go

acă n-ar fi purtat o centură cu scule, un abac lcheietură şi un bronz sănătos – încordându-se în timp cintea lui socotea implicaţ iile ultimei remarci. Ochii lu

urii păreau să privească spre o altă lume.— Răspunsul este şi da, şi nu, zise el într-un târziu



nii dintre astronomii mai mici în grad din spatele tronuluesăriră la această lipsă de etichetă, dar Arhiastronomuu păru să o bage de seamă.

— Continuă, spuse el.— Îmi lipsesc câteva însuşiri esenţ iale. Totuşi sun

chi-de-Aur Mână-de-Argint Dactilos, spuseşteşugarul. Eu am f ăurit Războinicii de Metal carăzesc Mormântul lui Pitchiu, am creat Barajele dumină de la Marele Nef, am construit Palatul celor Şapteșerturi. Şi cu toate acestea – ridică mâna şi ciocănt -unul din ochii săi, care răsună uşor –, când i-am f ăcuPitchiu armata de golemi, m-a umplut de aur şi apo

i-a scos ochii, să nu mai pot crea lucruri care svalizeze cu ce avea el.

— Înţ elept, dar plin de cruzime, rosti înţ elegătorhiastronomul.

— Mda. Aşa că am învăţ at să simt sufletul metalelor şă văd cu degetele. Am învăţ at să deosebesc minereurilupă gustşi miros. Mi-am meşterit aceşti ochi, dar nu-i poce să şi vadă. Apoi am fost chemat să înalţ Palatul celoapte Deșerturi şi drept răsplată Emirul m-a acoperit cgint, iar după aceea, lucru care nu m-a surprins prere, a pus să mi se taie mâna dreaptă.— Un impediment serios în meseria ta, dădu din ca

rhiastronomul.— Am folosit o parte din argint ca să-mi fac acest

ână nouă, utilizând cunoştinţ ele mele inegalabile despr

ârghii şi scripeţ i. Mă slujeşte bine. După ce am ridicaimul mare Baraj de Lumină, cu o capacitate de 50.00e ore-lumină, consiliul tribal din Nef m-a dăruit c



ătăsuri fineşi apoi mi-a tăiat tendoanele de la picioare că nu mai pot pleca. A trebuit, aşadar, să folosesătasea şi nişte bambus pentru a-mi construi o maşin

burătoare cu care m-am lansat de pe cel mai înalt turn achisorii mele.

— Şi care te-a adus, cu unele ocoluri, până în Krulompletă Arhiastronomul. Şi nu pot să nu mă gândesc cocupaţ ie alternativă – o fermă de legume, să zicem -ar feri de riscul de a fi condamnat la moarte în rate. De

e continui?Dactilos Ochi-de-Aur ridică din umeri.— La asta sunt bun, zise.Arhiastronomul privi din nou peştele de bronz car

cea acum ca un gong în soarele amiezii.— Ce frumuseţ e, murmură el. Şi unică. Hai, Dactilos

minteşte-mi care urma să fie răsplata ta.

— Mi-aţ i cerut să creez un peşte care să străbatările spaţ iale ce despart lumile, recită mareleşteşugar. Iar drept răsplată pentru asta… drepsplată…— Da? Memoria mea nu mai e ce-a fost, toars

rhiastronomul mângâind forma de bronz.— … drept răsplată, continuă Dactilos f ără prea mult

ădejde, aţ i spus că mă veţ i elibera şi vă veţ i abţ ine să-mai tăiaţ i vreo parte a corpului. Nu cer nicio bogăţ ie.— A, da. Acum îmi amintesc. Bătrânul ridică o mână c

ene albăstrii şi adăugă: am minţ it.

Urmă un zgomot abia audibil, iar omul cu ochii de aue clătină pe picioare. Apoi se uită la vârful de săgeatare-i ieşea din piept şi încuviinţă posomorât din cap. O



ată de sânge îi înflori pe buze.În piaţă se lăsă o linişte de moarte (cu excepţ i

âzâitului câtorva muşte pline de speranţ e) când Dactilodică mâna de argint şi pipăi capătul săgeţ ii.

— Treabă de mântuială, bombăni el şi se prăbuşi p

pate.Arhiastronomul împunse trupul cu degetul de la piciosuspină.— Vom ţ ine un scurt doliu, aşa cum se cuvine pentr

n meseriaş de talia lui, zise el. Văzu cum o muscbastră aterizează pe unul din ochii de aur şi apoi zboarai departe nedumerită… Cred că a durat destul, rosti, ş

hemă sclavii să ia cadavrul de acolo. Chelonauţ ii sunegătiţ i? întrebă.Maestrul de Lansări înaintă grăbit.— Sunt, proeminenţ a voastră, răspunse.

— Se rostesc rugăciunile potrivite?— Întocmai, proeminenţ a voastră.— Cât mai e până la poartă?— Fereastră de lansare, îl corectă prudent Maestrul d

ansări. Trei zile, proeminenţă. Coada marelui A’Tuin sa afla într-o poziţ ie f ără egal.

— Atunci nu mai rămâne, conchise Arhiastronomuecât să găsim sacrificiul potrivit. Controlorul de lansări sclină.— Oceanul ni-l va aduce, spuse.Bătrânul zâmbi.

— Ca întotdeauna.

— Dacă te-ai pricepe să vâsleşti…



— Dacă te-ai pricepe să cârmeşti…Un val spălă puntea. Vânturache şi Doiflori se uitar

nul la altul.— Scoate apa! zbierară la unison şi se repeziră l

ăleţ i. După o vreme, vocea certăreaţă a lui Doiflo

zbătu din cabina plină de apă.— Nu văd de ce ar fi vina mea, zise. ntinse o găleatăe care vră jitorul o vărsă peste bord.

— Tu erai de cart, îl repezi Vânturache.— Te-am salvat de negustorii de sclavi, dacă î ţ i ma

minteşti, zise Doiflori.— Mai bine sclav decât mort, replică vră jitorul. S

dică şi privi marea. Fu nedumerit.Se simţ ea un alt Vânturache faţă de cel care scăpase

u şase luni în urmă, din incendiul ce mistuisnkh-Morporkul. Avea mai multe cicatrice, de exemplu. Ş

ai multe leghe străbătute. Vizitase Tărâmul Miezuluescoperise tradiţ iile excentrice practicate de câte şi mate popoare – alegându-se cu noi şi noi cicatrice p

arcurs – şi chiar navigase, timp de câteva zile de neuitate legendarul Ocean Deshidratat din inima celui mai uscaeșert, cunoscut sub numele de Marele Nef. Apoi, pe are mai rece şi mai umedă, văzuse munţ i de gheaţutind pe valuri. Călărise un dragon imaginar. Aproape cstise cel mai puternic descântec de pe Disc. Făcuse…

n faţă avea în mod clar mult mai puţ in orizont decât atrebuit.

— Hmmm? f ăcu Vânturache.— Ziceam că nimic nu e mai rău decât sclaviaontinuă Doiflori. Gura i se deschise când îl văzu p



ă jitor că-şi aruncă găleata cât colo şi se lasă pe punteundată, cenuşiu la chip. Ascultă, îmi pare rău că ne-aocnit de recif, dar barca asta nu pare să se scufundeocamdată şi mai devreme sau mai târziu o să dăm dământ, îl linişti Doiflori. Curentul ăsta trebuie să n

mpingă undeva.— Uită-te la orizont, spuse Vânturache inexpresivoiflori î şi încorda privirile.

— Mi se pare în regulă, răspunse el după un timp. Scem că e ceva mai puţ in decât de obicei, dar…

— Asta din cauza Cascadei, zise Vânturache. Suntemmpinşi dincolo de marginea lumii.

Urmă o tăcere lungă, întreruptă doar de clipocitualurilor pe ambarcaţ iunea care se răsucea încet, purtate curent. Curent care căpătase deja forţă.

— Probabil de-aia am şi lovit stânca, adăug

ânturache. Am fost deviaţ i de la curs peste noapte.— Nu vrei ceva de mâncare? întrebă Doiflori. ncepă cotrobăiască prin bocceaua pe care o legase dalustrada punţ ii, la adăpost de umezeală.

— Nu pricepi? îl apostrof ă Vânturache. O să cădeeste Margine, ce mama naibii!

— Nu putem face nimic?— Nu!— Atunci ce rost are să intrăm în panică, spuse cal

oiflori.— Ştiam eu că nu trebuie să înaintăm atât de mult p

recţ ia Marginii, se văicări Vânturache cu ochii la cer. Aea…— Aş vrea să am cutia cu picturi, zise Doiflori, dar



mas pe corabia de sclavi, cu restul Bagajului, şi…— Unde mergem noi nu-i nevoie de bagaj, i-o tăi

ânturache. Se prăbuşi, uitându-se prost dispus îepărtare, la o balenă care se rătăcise din neatenţ ie îurentul mărginaş şi acum lupta împotriva lui.

O linie albă se zărea la orizontul prea apropiat, iaă jitorul î şi închipui că aude tunetul depărtat al uneascade.

— Ce se întâmplă când o corabie cade peste Margineu să afle Doiflori.— Cine ştie?— Păi, în cazul ăsta, poate vom continua să plutim pri

paţ iu până vom ajunge într-o altă lume. O privire pierdute ivi în ochii omuleţ ului. Mi-ar plăcea, spuse.

Vânturache pufni.Soarele se ridica pe cer, simţ itor mai mare acum, aş

proape de Margine. Se sprijiniră cu spatele de catargecare adâncit în propriile gânduri. Din când în când, câtnul mai lua găleata şi mai scotea a lehamite nişte apără vreun motiv inteligent.Marea din jurul lor părea să se aglomereze

ânturache observă mai multe trunchiuri de copac caruteau în ritm cu ei, iar la suprafaţă puzderie de peşti date soiurile. Desigur, apa era probabil plină cu lucruune de mâncat, aduse de pe toate continentele de lez încoace. Se întrebă ce fel de viată o fi aia, să fii sil

ă înoţ i tot timpul ca să rămâi exact în acelaşi loc. Foart

semănătoare cu a lui, decise. Observă o broscuţă verdre vâslea disperată în mijlocul curentului inexorabipre marea mirare a lui Doiflori, apucă o vâslă şi o întins



u grijă spre mica vietate amfibie, care se caţără pe ecunoscătoare. După o secundă, o pereche de f ălci ieşirn apă, clănţănind neputincioase chiar în locul respectivDin căuşul palmelor, broasca se uită la Vânturache ş

poi îl muşcă gânditoare de deget. Doiflori chicot

ânturache băgă animalul într-un buzunar şi se f ăcu caude.— Foarte omenos, dar de ce? se interesă Doiflor

este o oră va fi totuna.— De-aia, veni răspunsul ambiguu al lui Vânturache

are începu să scoată din nou apa din barcă. Mareropea cu forţă, iar curentul era atât de puternic încât srmaseră valuri care se spărgeau de barcă. Păreefiresc de cald. Pe mare plutea o ceaţă aurie, fierbinte.

Mugetul căderii de apă se auzea acum mai clar. Ulmar mai mare decât văzuse Vânturache vreodată ieş

suprafaţă la câteva sute de metri de ei şi bătu sălbatipa cu tentaculele înainte de a se scufunda din noutceva, tot mare şi din fericire neidentificabil, urlă undevceaţă. O escadrilă întreagă de peşti zburători sălt

t -un nor de picături în toate culorile curcubeului şi reuşă înainteze câţ iva metri înainte de a fi suptă de un vârte

Lumea începuse să se termine. Vânturache lăsăleata şi se apucă de catarg văzând cum sfârşitul tuturocrurilor se apropia vertiginos.— Aşa ceva merită văzut, spuse Doiflori, pe jumătat

ăzând şi pe jumătate aruncându-se spre prova.

Ceva tare şi rezistent lovi chila, răsucind barca louăzeci de grade şi proptind-o cu o latură în obstacoluvizibil. Ambarcaţ iunea se opri brusc şi o mare de spum



ce se prăvăli peste punte, astfel încât, timp de câtevecunde, Vânturache se află sub câţ iva metri de aperde, spumegândă. ncepu să ţ ipe, apoi lumebacvatică deveni purpurie, cum e de obicei starea dconştientă, deoarece cam în acel moment Vânturach

cepu să se înece.

Se trezi cu gura plină de un lichid care ardea, iar când ghiţ i durerea sfâşietoare din gât îl f ăcu să-şi revină ctul.Scânduri din puntea unei bărci îl apăsau în spate, ia

easupra se afla Doiflori, care îl privea cu o expresie deaximă îngrijorare. Vânturache gemu şi se ridică în capu

aselor.Se dovedi o greşeală. Marginea lumii era la numa

âţ iva paşi.

Dincolo de ea, chiar sub buza nesfârşitei Cascadrculare, se afla ceva cu totul şi cu totul magic.

La vreo cincizeci de leghe mai încolo, la distanţă sigure curentul de Margine, o joncă având pânzele roşpecifice corăbiilor cu sclavi plutea în derivă prin lumintifelată a apusului. Echipajul – atât cât mai rămăsese a adunat pe puntea din faţă, în jurul oamenilor careştereau zoriţ i la o plută.Căpitanul, un bărbat voinic care purta cotierel

pecifice triburilor de la Marele Nef, călătorise mult ş

unoscuse numeroase popoare ciudate şi lucruzare – dintre care pe multe le luase în sclavie, respectirase, î şi începuse cariera ca marinar pe Oceanu



eshidratat, aflat în inima celui mai uscat deşert ascului. (Apa are pe disc o a patra stare de agregarezultatul arşiţ ei şi al ciudatului efect de uscare al lumin

ctarine: se deshidratează, lăsând în urmă o pudrgintie, ca nisipul, prin care o chilă bine proiectată poat

aviga cu uşurinţă. Oceanul Deshidratat este un loeobişnuit, dar nu aşa de neobişnuit ca peştii care trăiesel.) Căpitanul nu se temuse niciodată cu adevăra

cum era de-a dreptul înspăimântat.— Nu aud nimic, îi şopti el secundului. Acesta scrut

enumbra.— Poate că a căzut peste bord? î şi dori el.Drept răspuns, de pe puntea vâslaşilor aflată chiar su

cioarele lor se auzi o bufnitură furioasă şi un sunet dmn sf ărâmat. Marinarii se traseră laolaltă, temătornând strâns în mâini topoare şi torţ e.

N-ar fi îndrăznit, probabil, să le folosească nici daconstrul ar fi venit drept spre ei. Înainte să-i fi înţ eledevărata natură, câţ iva oameni îl atacaseră cu toporiştilecare Monstrul renunţ ase să mai cotrobăiască obseda

e navă şi, fie că îi f ăcuse să se arunce peste bord, fiă… îi mâncase! Căpitanul nu era sigur. Lucrul arăta ca dă oarecare de lemn. Puţ in mai mare decât de obicear nimic suspect. Însă, cu toate că uneori părea sonţ ină obiecte precum ciorapi vechi sau alte produse decesitate, alteori – îl trecu un frison – părea să fie, păreă aibă… încercă să nu se mai gândească. Doar c

amenii care se înecaseră erau, după toate aparenţ eleai norocoşi decât cei pe care îi prinsese. ncercă să ne mai gândească. Văzuse dinţ i. Dinţ i ca nişte pietr



nerare din lemn alb şi o limbă roşie ca mahonul…Încercă să nu se mai gândească. Nu reuşi.Dar la un anumit lucru se gândi cu un gust amar. Er

entru ultima dată când salva nişte naufragiaerecunoscători în asemenea circumstanţ e misterioase

ai bine sclav decât pradă rechinilor, nu? Şi cânvadaseră, iar marinarii cercetaseră conţ inutul cuf ărului oricum, de unde apăruseră în mijlocul oceanului călar

e un cuf ăr? — acesta îi muşc… încercă din nou să nu sai gândească, dar se trezi întrebându-se ce o să stâmple când drăcovenia avea să descopere coprietarul ei nu mai e la bord…— Pluta e gata, domnia-voastră, spuse secundul.— La apă! strigă căpitanul şi adăugă: Toată lume

mbarcarea! Şi apoi: Daţ i foc corăbiei!Până la urmă, o altă corabie nu era aşa de greu d

ăsit, filozof ă el, pe când un om putea să aştepte mult şne în acel Paradis la care f ăceau reclamă mullahainte de a căpăta o altă viaţă. Las’ să mănânce cutiagică nectar şi ambrozie.Unii piraţ i deveneau nemuritori prin faptele lor de mar

uzime sau îndrăzneală, alţ ii prin averile uriaşe pe care ldunau. Dar căpitanul decisese de ceva timp că, în ceee-l privea, ar fi preferat să devină nemuritor evitând pur şmplu să moară.

— Ce dracu’ e asta? vru să ştie Vânturache.

— E minunat, spuse Doiflori fermecat.— O să decid cât e de minunat după ce o să ştiu ce ese vră jitorul.



— E Cercubeul, răspunse prompt o voce din spatelechii lui stângi. Şi aveţ i mare noroc să-l vedeţ i. De sus

el puţ in.Vocea era însoţ ită de o răsuflare rece cu miros d

eşte.

— Doiflori? zise vră jitorul.— Da?— Dacă mă întorc, ce o să văd?— Îl cheamă Tethis. Spune că e un trol de mare

untem în barca lui. El ne-a salvat, explică Doiflori. Acuei să te întorci?— Deocamdată nu, mulţ umesc. Şi de ce nu căde

este Margine, mă rog? mai întrebă Vânturache, cu ulm rigid ca sticla.— Pentru că barca voastră s-a izbit de Circungrădinţă

sti vocea din spatele lui (pe un ton care-i sugeră lu

ânturache fose submarine şi Lucruri ce stau la pândintre recifele de corali).— De Circungrădinţă? repetă el.— Da. Se întinde de-a lungul marginii lumii, spus

olul nevăzut. Peste vuietul cascadei, lui Vânturache i seăru că distinge clipocitul unor vâsle. Sper ă că era vorbe vâsle.

— A, vrei să spui circumferinţ a! zise el. Cea carărgineşte orice lucru.— Asta şi face Circungrădinţă, spuse trolul.— Se referă la asta, zise Doiflori, arătând în jos. Och

Vânturache urmară traiectoria degetului, îngroziţ i de cfi putut să vadă…La Miez de barcă se afla o parâmă suspendată la vre



oi metri deasupra apei alburii. De ea era legată barcancorată şi totuşi mobilă graţ ie unui sistem de scripeţ i şnor mici rotițe de lemn. Acestea alunecau de-a Iunguarâmei pe măsură ce vâslaşul din spate împingea barchiar pe buza Cascadei. Aşa se explica unul dintr

istere. Dar ce anume susţ inea parâma?Vânturache se uită de-a lungul ei şi văzu un stâlravăn de lemn ieşind din apă la câţ iva paşi depărtare, î

mp ce el privea, barca se apropie, apoi depăşi stâlpul, iatiţ ele ţăcăniră în jurul lui, în şanţ ul special săpat.Vânturache văzu că alte frânghii, mai subţ iri, atârna

e parâmă la intervale de vreun metru. Se întoarse sproiflori.

— De văzut văd ce e. Dar ce e, de fapt?Doiflori ridică din umeri. n spatele lui Vânturache, trolu

e mare zise:

— Ceva mai departe e casa mea. Vorbim cânungem. Acum am de vâslit.Ca să vadă ce însemna mai departe, Vânturache ar

ebuit să se întoarcă şi să descopere cum arăta de fapt uol de mare, ceea ce nu era sigur că î şi doreşte. Preferă se uite la Cercubeu.

Atârna deasupra ceţ urilor, dincolo de marginea lumii, şrălucea doar dimineaţ a şi seara, când lumina soarelui cbita Discul trecea de silueta masivă a lui A’Tuinestoasa Lumii, şi atingea câmpul magic discar într-unghi anume.

Un dublu curcubeu începea să se formeze. Pe buzascadei, cele şapte culori minore sclipeau şi dansau îpa pulverizată de mările în agonie.



Dar ele păleau în comparaţ ie cu banda mai lată carutea deasupra lor, necatadicsind parcă să împartcelaşi spectru.

Era Regina Culorilor, faţă de care toate celelalte nnt decât nişte vagi reflecţ ii spălăcite. Era octarinu

uloarea magiei. Viu, aprins şi vibrant, şi în modiscutabil pigmentul imaginaţ iei, deoarece oriunde sea era semn că materia se supune puterii unei minagice. Era vraja însăşi.Dar lui Vânturache i se păruse totdeauna că arăta c

n fel de purpuriu-verzui.

După o vreme, o pată care se ivise, mică, pe marginemii se contură sub forma unui vârf de stâncă, atât dericulos aplecat încât apele cascadei se învolburau îrul lui chiar înainte să-şi înceapă căderea nesfârşită. P

fusese ridicată o colibă din buşteni aduşi de curent, iaânturache observă că odgonul care alcătuircungrădinţ a urca pe insula stâncoasă pe nişte piloni d

er şi că intra în căsuţă printr-o mică fereastră rotundăai târziu află că nişte clopoţ ei de bronz, atârnaţ i delicae frânghie, îl înştiinţ au imediat pe trol dacă vreo prada adusă de ape pe porţ iunea lui de Circungrădinţă.Un dig rudimentar fusese construit, tot din lemn venit î

erivă, pe partea dinspre Miez a insuliţ ei. Adăpostea vreouă epave şi o mare cantitate de lemn care plutea surmă de scânduri, buşteni sau chiar trunchiuri de copac

nii având încă frunze verzi. Aici, atât de aproape dargine, câmpul magic al Discului era atât de intens încâate lucrurile erau înconjurate de o aură ceţ oasă, ia



ziile se produceau în combustie spontană.Cu câteva ultime smucituri şi scârtâituri, barca tras

ngă un mic ponton înjghebat din scânduri disparate. mp ce acosta rotindu-se în loc, Vânturache simţ i toatenzaţ iile specifice unei prezenţ e oculte masive

eioasă, cu gust albăstriu şi miros metalic. De jumprejurul lor, magia pură burniţ a asupra lumii, f ără nicintă.

n timp ce se căţăra, împreună cu Doiflori, pe pontonă jitorul zări pentru prima dată trolul.Nu era nici pe departe atât de cumplit cum şi

maginase.„Hmmm”, f ăcu imaginaţ ia lui după o vreme.Nu că trolul ar fi fost oribil la vedere. n locu

onstruozităţ ii descompuse şi pline de tentacule pe care aştepta să o vadă, Vânturache se trezi în faţ a unu

ătrân cam scurt de picioare, dar nu neapărat urât, şi carfi trecut practic neobservat pe stradă, cu condiţ ia ca prada respectivă oamenii să fie obişnuiţ i să vadă bătrâneompuşi în cea mai mare parte din apă. Era ca şi cânceanul s-ar fi hotărât să creeze viată sărind peste toatvatura aia plicticoasă cu evoluţ ia şi ar fi pus purşi simplparte din sine într-o formă bipedă, pe care ar

xpediat-o să lipăie pe plajă. Trolul era de-un albastranslucid foarte plăcut. n timp ce Vânturache se holba l

prin piept îi trecu un mic banc de peştişori care sclipeagintiu.

— E nepoliticos să te zgâieşti aşa, spuse trolul. Gurae deschise f ăcând o dâră mică de spumă şi se închise cn val care acoperă o stâncă.



— Este? De ce? întrebă Vânturache. „Cum se ţ ine îcioare”, se întreba înnebunită mintea lui. „De ce nrge”?— Dacă mă urmaţ i până acasă, o să vă găsesc cev

e mâncare şi nişte haine uscate, zise trolul solemn. O lu

sus pe stânci, f ără să se uite înapoi ca să vadă daceneau după el. La urma urmei, unde s-ar fi putut ducee întuneca şi o briză rece şi umedă venea de dincolo darginea lumii. Cercubeul pălise deja, iar ceaţ a d

easupra cascadei începuse să se rărească.— Hai, zise Vânturache apucându-l pe Doiflori de u

aţ . Dar turistul nu părea dornic să se urnească din locaide! repetă vră jitorul.

— Crezi că după ce se întunecă o să-l putem vedea parele A’Tuin, Ţestoasa Lumii? întrebă Doiflori cu ochxaţ i pe norii ce se rostogoleau pe cer.

— Sper că nu, zise Vânturache. Sincer. Acum hai sergem, bine?Doiflori îl urmă f ără entuziasm în colibă. Trolu

prinsese câteva lămpi şi se instalase comod într-ualansoar. Când intrară, se ridică şi turnă două ceşti dhid verzui dintr-o caraf ă cu gâtul lung. n lumina aceeăzută, părea fosforescent, aşa cum e uneori apa mării î

opţ ile catifelate de vară. Şi pentru a da o tentă barocpaimei lui Vânturache, trolul părea acum şi cualmă-două mai înalt.

Cea mai mare parte a mobilierului din încăpere păre

rmat din cutii.— Mmm. Ai o locuinţă grozavă, zise Vânturacheustică.



Luă una din ceşti şi se uită la lichidul verde care sclipeăuntru. „Sper să fie bun de băut”, î şi spuse. „Pentru cm de gând să-l beau.”

Înghiţ i.Era aceeaşi băutură pe care Doiflori i-o administrase î

arcă, doar că la momentul respectiv nu o băgase îeamă din cauza unor chestiuni mai presante. Acum avemp să-i savureze gustul.

Gura i se strâmbă. Scânci un pic. Unul dintre picioaree contractă convulsiv, izbindu-l zdravăn în piept.

n timpul acesta, Doiflori rotea gânditor paharudulmecându-i aroma.

— Ghlen Livid6, zise. Băutura fermentată din nucopulară pe care la noi în ţ ară o distilează prin îngheţ aren uşor iz afumat… Picant. Din plantaţ iile vestice ale…ăă… Provinciei Rehigreed, nu? După culoare aş spun

ă din recolta de anul viitor. Pot să te întreb de unde îl ai(Plantele de pe Disc, deşi includ categoriile cunoscutb numele de plante anuale, care se seamănă într-un ase recoltează mai târziu în cursul aceluiaşi an, bianualeantate într-un an şi recoltate în anul următor, şi perenedică semănate într-un an şi care cresc până la o datterioară, includ şi câteva plante rare din categorianualelor, care, din pricina unei modificări genetic

vadridimensionale, pot fi semănate anul acesta ş

Ghlen Livid – fonetic, cuvântul e identic cu Glenlivet, o marca popularwiskey de malț, simplu distilat. (n.t.)



coltate anul trecut. Viţ a de nucă popular ă era cu totupecială, pentru că dădea rod cu până la opt ani înainte dfi plantată. Se spune că vinul din nucă popular ă le ofernora dintre băutori viziuni din viitorul care, din punctul dedere al nucii, este în trecut. Straniu, dar adevărat.)

— Toate lucrurile ajung la Circungrădinţă mai devremu mai târziu, spuse trolul sentenţ ios, legănându-sşurel în balansoar. Treaba mea e să recuperez tot cne plutind pe apă. Lemn, desigur, şi corăbii. Butoaie cn. Baloturi de pânză. Pe voi.

În capul lui Vânturache se f ăcu lumină.— E un năvod, nu? Ai un năvod întins chiar p

arginea mării!— Circungrădinţă, încuviinţă trolul. Pieptul i se vălur

ânturache privi spre bezna fosforescentă care înconjursula şi zâmbi tâmp.

— Normal, zise el. Formidabil! Poţ i să foloseşti stâlpu să-l legi de recife… Măiculiţă, da’ trebuie să fie uăvod zdravăn.

— Este, răspunse Tethis.— Poate să se întindă şi pe câteva leghe, dacă găseş

estule stânci şi locuri de ancorat, zise vră jitorul.— Cincisprezece mii de kilometri. Eu patrulez doar î

ona asta.— O treime din Disc!

Tethis dădu iarăşi din cap, plescăind uşor. n timp cvitaţ ii săi se mai serviră o dată cu vin verde, el le povest

espre Circungrădinţă, despre cât efort fusese depuentru a o construi, şi despre înţ eleptul şi străvechiul regaull, care instituise sistemul cu câteva veacuri în urmă, ş



espre cele şapte flote care patrulau zona permanenentru a menţ ine totul în stare de funcţ ionare şi a duce îgat prada care se pescuia din mare, şi despre felul îre Krull devenise un tărâm bogat, condus de cei maari învăţaţ i, şi despre felul în care aceştia căutau to

mpul să cunoască şi să înţ eleagă în toate detaliilosibile minunata complexitate a universului, şi desprum marinarii naufragiaţ i la Circungrădinţă devenealavi, şi cum de obicei li se tăia limba. După cele câtevterjecţ ii care îl întrerupseră în acest punct, le vorbieteneşte despre inutilitatea folosirii forţ ei, despr

mposibilitatea de a părăsi insula altfel decât cu barca şi îrecţ ia uneia din cele trei sute optzeci de alte insule aflat

drumul spre Krull sau aruncându-te direct pesteargine, precumşi despre marile avantaje ale muţ eniei î

omparaţ ie cu, să zicem, moartea.

Urmă o pauză. Mugetul surd şi noptatic al cascadei ncea decât să dea greutate acestei tăceri.Balansoarul începu să scârţ âie din nou. Tethis păre

ă fi crescut îngrijorător în timpul monologului.— N-am nimic personal cu voi, adăugă el. Şi eu sun

lav. Dacă o să încercaţ i să mă înfruntaţ i o să trebuieeşte, să vă omor, dar n-o să-mi facă nicio plăcere.Vânturache se uită la pumnii tremurători care s

dihneau în poala trolului. Avu bănuiala că puteau lovi crţ a unui tsunami.— Nu cred că înţ elegi, explică Doiflori. Sunt cetăţ ean a

mperiului De Aur. Sunt convins că regatul Krull nu ar doă atragă supărarea împăratului.— Şi cum o să afle împăratul? întrebă trolul. Crezi c



şti primul din Imperiu care ajunge la Circungrădinţă?— N-o să ajung sclav! strigă Vânturache. Mai bine…

ai bine sar peste Margine! Fu uimit de sunetul propriele voci.— Crezi? întrebă trolul. Balansoarul se dădu de peret

un braţ albăstrui îl apucă pe vră jitor de talie. Dupăecundă, trolul ieşea din colibă cu Vânturache strâneglijent în pumn.

Nu se opri până nu ajunse la marginea dinsprargine a insulei. Vânturache chelălăi.— Termină sau chiar că î ţ i dau drumul, îl repezi trolu

eocamdată te țin, da? Ia te uită.Vânturache se uită.Dinaintea lui se întindea noaptea neagră

ângâietoare, cu stele amuţ ite de ceață, care luceaiştite. Dar ochii îi fură atraşi în jos cu o fascinaţ i

ezistibilă.Pe Disc era miezul nopţ ii şi deci soarele era undevedesubt, departe, alunecând uşor pe sub vasta carapacgheţ ată a Marelui A’Tuin. Vânturache mai f ăcucercare de a-şi fixa privirea pe vârful încălţărilor careşeau peste buza prăpastiei, dar simpla adâncime ăului i-o atrase inexorabil.

Într-o parte şi alta două perdele de apă se prăbuşeau lfinit, în timp ce marea tălăzuia în jurul insulei în curgerecătre marea Cascadă. La vreo sută de metri mai jos, ceai mare somon pe care-l văzuse vreodată f ăcu un ultim

ălbatic şi disperat salt în mijlocul spumei, după care căzstogolindu-se în lumina aurită a neantului.Umbre uriaşe creşteau din acea lumină precum nişt



oloane care susţ ineau cupola universului. La sute dometri sub el, vră jitorul distinse o anumită formă, u

numit contur…Ca într-unul din acele desene curioase în care siluet

nui pahar decorativ devine deodată conturul a dou

hipuri, scena de la picioarele lui i se dezvălui brusc într-ouă şi înspăimântătoare perspectivă. Pentru că se vedecolo jos un cap de elefant mare cât un continent dmensiuni rezonabile. Unul dintre fildeşii săi nemăsura

profila precum un vârf de munte în lumina aurieuncând o umbră care se lăţ ea în direcţ ia stelelor. Capua uşor înclinat, iar ochiul rubiniu care se vedea ar fi putufel de bine să fie o gigantă roşie care reuşea s

rălucească şi în plină lumină a amiezei.Iar mai jos de elefant…Vânturache înghiţ i în sec şi încercă să nu s

ândească mai departe…Dincolo de elefant nu mai era decât discul dureros ddepărtat al soarelui. Şi ceea ce aluneca încet pe lângă ea în mod cert – judecând după solzii săi cât oraşele

ăurile ca nişte cratere şi rugozitatea selenară –otătoare.— Să-ţ i dau drumul? întrebă trolul.— Aăău, f ăcu Vânturache, încordându-se tot.— Trăiesc aici, pe Margine, de cinci ani şi nu am avu

urajul, vui Tethis. Şi nici tu n-ai, după câte-mi dau eeama. Se dădu înapoi, permiţ ându-i lui Vânturache să s

unce la pământ.Doiflori veni şi el pe marginea stâncii şi privi în jos.— Fantastic! exclamă el. Of, dac-aș avea cutia d



cturi! Ce altceva mai e acolo jos? Adică dacă te-aăbuşi în gol, ce ai vedea? Tethis se aşeză pe o ridicătură. Deasupra disculuna se ivi de după un nor, f ăcându-l să pară ca de gheaţă— Casa mea e, probabil, acolo pe undeva, zise e

cet. Dincolo de elefanţ ii voştri tâmpiţ i şi de broasca aioată. O lume adevărată. Uneori vin aici şi privesc, daumva nu reuşesc să fac acel pas hotărâtor… O lumală, cu oameni adevăraţ i. Acolo undeva sunt nevestelmicuţ ii mei… Se opri şi î şi şterse nasul. Aici, pe Marginedai seama cu adevărat din ce material eşti croit.— Te rog încetează cu asta, gemu Vânturache.Se întoarse şi îl văzu pe Doiflori aşezat nepăsător chia

e buza stâncii.— Puah! f ăcu el, încercând să se cuibărească ma

dânc în piatră.

— Deci acolo jos mai există o lume? zise Doiflorrutând lung adâncimea. Unde anume? Trolul f ăcu un gest incert cu mâna.— Pe undeva, răspunse el. Asta-i tot ce ştiu. Era

me destul de mică. Albastră, în cea mai mare parte.— Şi atunci tu de ce eşti aici? vru să ştie Doiflori.— Nu vă e clar? se răsti trolul. Am căzut pest

argine.Le povesti despre lumea de pe Bathys, pierdut

ndeva printre stele, unde oamenii mării construiseră uumăr de civilizaţ ii înfloritoare în cele trei oceane car

cupau suprafaţ a acelui disc. El fusese cărnar, membrnei caste care î şi câştiga existenţ a pe iahturi mari, cele, ce navigau printre pericolele uscatulu



venturându-se adânc pe continente şi vânând bancurile căprioare şi bizoni care creşteau din abundenţă prâmurile bântuite de furtuni. Iahtul său fusese împins dn uragan neaşteptat în largul unui teritoriu neexploratestul echipajului se îmbarcase pe micul cărucior d

lvare şi se îndreptase spre cel mai apropiat lac, daethis, în calitate de căpitan, alesese să rămână alături dasul lui. Furtuna purtase vasul peste marginea stâncoaslumii lui, sf ărâmându-l în mii de bucăţ ele.— La început am căzut, zise Tethis, dar căderea nu

şa de rea. Doar aterizarea e dureroasă, iar sub mine na nimic. n timp ce cădeam, am văzut cum lumea stea, îndepărtându-se în spaţ iu, până când s-a pierduintre stele.— Şi pe urmă? întrebă Doiflori cu sufletul la gură, c

chii ţ intă pe universul dintre ceţ uri.

— Am îngheţ at bocnă, spuse Tethis simplu. Diricire, cei din rasa mea pot supravieţ ui după aşa cevaă mai dezgheţ am când treceam pe lângă alte lumi. Erna care mi s-a părut că are un lanţ ciudat de munţ i de jumprejur, dar acesta s-a dovedit a fi cel mai mare dragomaginabil, acoperit cu zăpadă şi gheţ ari şi cu coada îură… în fine, eram la câteva leghe de chestia asta, dam trecut pe lângă ea ca o cometă şi am căzut maeparte. Apoi, la un moment dat, m-am trezit şi am văzuum lumea voastră se îndrepta spre mine ca o tartă cșcă aruncată de Creator şi, vedeţ i bine, am aterizat î

are, nu departe de Circungrădinţă, în Sensul Opuotirilor faţă de Krull. La îngrădire ajung tot felul deaturi, iar în momentul acela se căutau sclavi care s



dministreze staţ iile intermediare, aşa că am sfârşit aice opri şi se uită fix la Vânturache. n fiecare seară vin şă uit în jos, încheie el, şi niciodată nu sar. E greu să-ci curaj. Aici, pe Margine.Vânturache începu să se târască încet, încet spr

olibă. Dădu un mic ţ ipăt când trolul îl ridică, nu f ărngăşie, şi îl aşeză la loc pe picioare.— Uimitor, spuse Doiflori aplecându-se şi mai tar

este Margine. Deci acolo sunt o mulţ ime de alte lumi?— Destule, îmi imaginez, zise trolul.— Cred că s-ar putea inventa un fel de, nu ştiu, un fe

e chestie care să te apere de frig, zise omuleţ ul gânditon fel de navă cu care să poţ i naviga dincolo de Margineână la lumile cele îndepărtate. Mă întreb…

— Nici să nu te gândeşti, gemu Vânturache. Să nu tai aud vorbind aşa, m-auzi?

— Aşa vorbesc toţ i în Krull, spuse Tethis. Cei care mau limbă, vreau să zic.

— Dormi? Doiflori sforăia. Vânturache îl împunse cudă în coaste. Dormi, te întreb? îl repezi el.

— Mhnmm…— Trebuie s-o ştergem de-aici până nu apare flota ai

e recuperare!Lumina ca o spălătură de vase a răsăritului musti pri

nica fereastră a colibei, vărsându-se peste mormanele cutii şi boccele cu pradă adunate în interior. Doiflo

ormăi din nou, încercând să se îngroape printre blănurilpăturile pe care i le dăduse Tethis.— Ascultă, avem aici tot felul de arme şi alte chesti



se Vânturache. Acum e plecat pe undeva. Când setoarce, putem să-l imobilizămşi pe urmă vedem noi cucem. Ce zici?— Nu mi se pare o idee prea bună, spuse Doiflor

ricum, ar fi cam ingrat din partea noastră, nu?

— Ghinion, comentă Vânturache. Trăim într-o lumgrată.Cotrobăi prin grămezile înşirate pe lângă pereţ i şi ales

sabie curbată, grea, care fusese, probabil, mândria şucuria vreunui pirat. Părea genul de armă care conta numai pe tăiş, ci şi pe greutate ca să facă ravagii. O ridiceîndemânatic.

— Crezi că ar lăsa astfel de lucruri la îndemână dacar putea răni? se întrebă Doiflori cu voce tare.

Vânturache nu-l luă în seamă şi ocupă poziţ ia de dupşă. Când aceasta se deschise, după vreo zece minute

ainta f ără ezitare, lovind la înălţ imea la care estimase cebuie să se afle capul trolului. Paloşul şuieră în gofigându-se în pragul uşii şi f ăcându-l pe vră jitor să cadămadă la podea.Deasupra lui se auzi un oftat. Privi drept către faţ a lu

ethis, care se legăna tristă.— Nu m-ar fi rănit, zise trolul, dar mă simt rănit oricum

oarte rănit. ntinse mâna pe deasupra vră jitorului şmulse paloşul din lemn. Fără niciun efort, îl f ăcu covrig şaruncă pe deasupra stâncilor, iar acesta ricoşa de atră şi căzu, învârtindu-se în continuare, în mijlocu

eţ urilor care se ridicau peste Cascadă. Extrem de rănitcheie el.Se aplecă după uşă şi-i aruncă lui Doiflori un sac.



— Aveţ i carne de cerb, cam în starea în care vă placouă, oamenilor, câţ iva homari şi un somonrcungrădinţă e generoasă, completă el pe un ton neutruSe uită cu mânie la turist, apoi din nou la Vânturache.— La ce te holbezi? întrebă.

— Doar că… f ăcu Doiflori.— … faţă de aseară…, f ăcu Vânturache.— Eşti aşa de mic, încheie Doiflori.— Înţ eleg, zise trolul cu răbdare. Acum trecem l

marci personale. Se înălţă cât putu, adică la vreun metrun pic, şi rosti: Faptul că sunt f ăcut din apă nu înseamncă sunt f ăcut din lemn, să stiti.— Îmi pare rău, spuse Doiflori ieşind repede de su

ănuri.— Voi sunteţ i f ăcuţ i din noroi, dar eu nu m-am apuca

ă comentez lucruri pentru care nu sunteţ i vinovaţ i, nu

şa? Păi nu. Nu suntem noi de vină pentru cum ne-a creael de Sus, eu aşa zic. Dar dacă țineți neapărat să ştiţna voastră de aici e mult mai puternică decât cele dirul lumii mele.— Luna? se miră Doiflori. Nu price…— Văd că e nevoie să o spun cu toate cuvintele, f ăc

olul, iritat. Suf ăr de maree cronică.n întunericul colibei răsună un clopot. Tethis travers

uşumeaua care scârţ âia până la delicatul sistem dârghii, sfori şi clopoţ ei cocoţ at pe malul cel mai înalt arcungrădinţ ei, de unde intra direct în colibă.

Clopotul sună din nou, apoi începu să bată într-un ritmucit, neobişnuit, timp de mai multe minute. Trolumase cu urechea lângă el. Când se f ăcu linişte, s



dreptă spre cei doi cu o figură îngrijorată.— Sunteţ i persoane mai importante decât am crezut

se el. Nu mai trebuie să aşteptaţ i flota de recuperare. Oă fiti luaţ i de un zburător. Ordin din Krull. Ridică din umerci măcar nu trimisesem vreun mesaj că vă aflaţ i aici. Ia

fi băut cineva vin de nucă populară.Luă un ciocan de lemn care atârna de un stâlp, lângopot, şi bătu cu el un scurt mesaj sonor.

— Asta se va transmite din Lungaş în Lungaş tocmaână la Krull. Nu-i aşa că-i grozav?

Sosi în mare viteză, cam la un stat de om deasuprapei, lăsând totuşi o dâră de spumă în urma sa, acolnde puterea care-l ţ inea sus lovea brutal suprafaţ a măriânturache ştia ce fel de putere era aceea. Era primure să admită că e un laş, un incompetent şi nici măca

n ratat ca lumea; dar într-o oarecare măsură tot mai eră jitor, ştia unul din cele Opt Mari Descântece, iaoartea avea să vină personal după el, aşa că putea scunoască magia rafinată, atunci când o întâlnea.Ambarcaţ iunea în formă de lentilă care venea spr

sulă nu avea nici opt metri diametru şi era totaansparentă. De jur împrejurul ei erau aşezaţ i numeroşărbaţ i în robe negre, toţ i legaţ i bine cu harnaşamente dele şi privind valurile cu expresii atât de chinuite încâceai că discul străveziu era tivit cu garguie.

Vânturache răsuflă uşurat. Era un sunet atât d

eobişnuit încât Doiflori se îndură să-şi ia ochii de pmbarcaţ iune şi să-i îndrepte asupra lui.— Chiar că suntem importanţ i, explică Vânturache



meni n-ar irosi atâta magie pe doi sclavi în devenireâmbi.

— Ce e? întrebă Doiflori.— Păi discul ăsta cică ar fi fost creat cu Concentratoru

nune al lui Fresnel7, spuse Vânturache pe un ton expert

entru aşa ceva e nevoie de multe ingrediente rare şstabile precum răsuflare de drac şi altele, care necesitunca de o săptămână a cel puţ in opt vră jitori de gradu

atru ca să se materializeze. Apoi vră jitorii de la borebuie să fie toţ i hidrofobi de mare talent…

— Adică să urască apa? întrerupse Doiflori.— Nu, nu ar fi îndeajuns. Ura e o forţă de atracţ ie, ca ş

agostea. Trebuie să aibă un dispreţ atât de profunentru apă încât doar gândul la ea să le provoace scârbăn hidrofob adevărat e antrenat cu apă deshidratată înce la naştere. Asta costă o avere de magie. Dar devi

xcelenţ i vră jitori-meteorologi. Norii de ploaie se lasmediat păgubaşi şi pleacă în alte părţ i.— Sună groaznic, spuse trolul de apă din spatele lor.— Mor toţ i foarte tineri, continuă Vânturache f ără să

age în seamă. Purşi simplu nu pot trăi în propria lor piele— Uneori am senzaţ ia că poţ i călători pe Disc toat

Concentratorul Minune al lui Fresnel – aluzie la fizicianul france

gustin Fresnel (mort în 1827), inventatorul lentilei care-i poartmele. Lentila Fresnel se foloseşte pentru a concentra lumina farurilo

are avantajul de a fi mult mai subţ ire decât ar fi o lentilă obişnuită delaşi diametru, (n.t.)



aţ a f ără să apuci să vezi tot ce e de văzut, opina Doiflorr acum se pare că mai există şi alte lumi. Gândul că autea muri f ără să văd nicio sutime din lucrurilteresante mă face să mă simt oarecum… se opri un piadăugă… umil, presupun. Şi foarte furios, normal.

Zburătorul se opri la câţ iva metri de malul dinspre Mieinsulei, împroşcând-o cu o peliculă de apă. Rămascolo, rotindu-se încet. O siluetă cu glugă aflată lângonul central al navei le f ăcu un semn cu mâna.— Ar fi bine să vă duceţ i, spuse trolul. Nu face să

saţ i să aştepte. Mi-a părut bine de cunoştinţă. Le scuturamândoi, umed, mâinile. Când îi conduse câţ iva paş

oi dintre hidrofobii cei mai apropiaţ i î şi întoarserhipurile pe care se citea un dezgust total.

Silueta cu glugă întinse mâna şi aruncă o scară dânghie. n cealaltă mână ţ inea o baghetă de argint, car

vea acel aer inconfundabil al unui obiect conceput pentrucide oameni. Această primă impresie a lui Vânturachconfirmată când personajul ridică bagheta şi o îndrept

eglijent spre mal. O bucată din stâncă dispăru, iar îma ei rămase doar ceaţ a cenuşie a nimicniciei.— Asta ca să nu vă închipuiţ i că mă tem s-o folosesc,

vertiză personajul.— Să nu credem că te temi? se miră Vânturache

ueta cu glugă pufni.— Ştim totul despre tine, vră jitorule Vânturache. Eş

n bărbat de o mare şiretenie şi ingeniozitate. I-ai râs î

ţă Morţ ii. Aerul acesta de laşitate pref ăcută nu mosteşte pe mine.Îl prosti însă pe Vânturache.



— Văd… începu el, dar păli văzând baghetmicitoare aţ intită asupra lui… văd că ştiţ i totul desprine, sfârşi neputincios şi se aşeză greoi pe suprafaţ unecoasă. La instrucţ iunile comandantului cu glugă, el şoiflori se legară de inelele fixate pe discul translucid.

— La cel mai mic semn că rosteşti un descântec eşort, veni din întunericul de sub glugă. Al treilea cadranmpăcarea! Al nouălea cadrant dublaţ i! Cu toată vitezaaintelUn zid de apă se ridică în spatele lui Vânturache ş

scul fu smucit brusc din loc. Probabil că oribila prezențtrolului de mare f ăcuse minţ ile hidrofobilor să s

oncentreze perfect, căci nava ţâşni drept în sus şi nu-şdreptă traiectoria decât după ce se ridicase la metri buneasupra valurilor. Vânturache se uită în jos prin funduansparent al navei şi îi păru rău.

— Ei, iată-ne din nou la drum, zise Doiflori vesel. Stoarse şi îi f ăcu cu mâna trolului, acum o biată pată parginea lumii.Vânturache se uită la el cu furie.— Pe tine chiar nu te îngrijorează nimic, niciodată

trebă.— Păi, suntem încă în viată, nu-i aşa? Şi tu însu

puneai că nu s-ar fi deranjat atâta doar ca să nansforme în sclavi. Cred că Tethis exagera. Bănuiesc cvorba de o neînţ elegere. Probabil o să ne trimită acasăupă ce vizităm regatul Krull, desigur. Şi trebuie să-ţ i spu

ă mi se pare fascinant!— Cum să nu, f ăcu Vânturache sec. Fascinant. Şi sândi: am văzut lucruri incitante şi lucruri plicticoase. L



efer pe cele plicticoase.Dacă vreunul din ei s-ar fi nimerit să privească î

omentul acela în jos, ar fi observat un val în formă dere se ridica din apele de dedesubt ca o săgeată cu vârfudreptat spre insula lui Tethis. Dar nu s-a nimerit. Ce

ouăzeci şi patru de magicieni hidrofobi priveau însă, deşentru ei nu era decât o altă formă a odioșeniei, f ără maferențe față de toată oroarea lichidă care-i înconjuraobabil că aveau dreptate.

Cu puţ in înainte de aceste evenimente, corabizândă a piraţ ilor se scufundase sfârâind sub valuri şi î şcepuse lungul drum spre fundul silicios al mării. Era madepărtat decât de obicei, pentru că exact sub chilerforată se afla Fosa Gorunna, o crevasă atât de neagrăe profundă şi de reputată pentru spiritul ei nefast încâ

ci krakenii8

nu se aventurau pe acolo decât cu teamă şte doi. n alte crevase, mai puţ in reputate pentru spiritur nefast, peştii pluteau purtând pe capete luminile loaturale şi una peste alta se descurcau destul de bine. orunna le lăsau însă stinse şi se strecurau tiptil, îăsura în care ceva f ără picioare se poate strecura tipti

şa se şi ciocneau de tot felul de lucruri. Lucruri oribile.Apa din jurul corăbiei deveni din verde purpurie, di

Kraken - monstru marin din folclorul scandinav, asemănător cu unmar uriaş, (n.t.)



urpurie neagră, iar din neagră de o întunecime atât dtală încât negrul părea, prin comparaţ ie, un fel de grcândurile fuseseră deja sparte în mii de f ărâme diauza presiunii.

Nava coborî în spirală pe lângă crânguri de polip

oşmareşti şi păduri unduitoare de alge care străluceau îulori leşinate, bolnave. Diverse lucruri o atingeau îeacăt cu tentacule moi, reci, care se retrăgeau apoi îcerea îngheţ ată.Ceva se ivi apoi din beznă şi o înfulecă dintr-

ghiţ itură.Ulterior, locuitorii unui mic atol de pe lângă Margin

ră uimiţ i să descopere că în mica lor lagună apelduseseră cadavrul unui monstru marin hidos, tot numaocuri, ochi şi tentacule. Fură şi mai uimiţ i de dimensiunil, având în vedere că era ceva mai mare decât satul î

re locuiau. Dar surprinderea lor nu era nimic pe lângxpresia de groază totală întipărită pe faţ a monstrului, cărea să fi fost călcată în picioare.

Puţ in şi mai spre Margine, două mici şalupe cartindeau un năvod ca să prindă ferocele stridii înotătoare

e se găseau din abundenţă în apele acelea, prinseră îase altceva; ceva care târî cele două ambarcaţ iunteva mile bune înainte ca unul din căpitani să aibezenţ a de spirit să taie frânghiile.Dar nici perplexitatea lui nu era nimic faţă de cea

calnicilor de pe ultimul atol al arhipelagului. n cursu

opţ ii următoare, ei fură treziţ i de nişte trosnete şi bufniture veneau din minijungla locală; când cei mai curajoşntre ei se duseră dimineaţ a în recunoaştere, găsir



opacii doborâţ i pe o porţ iune lată, care începea pe malunspre Miez şi se sfârşea în linie perfect dreaptă pe censpre Margine; o zonă total distrusă, podită cu lianpte, tufişuri zdrobite şi câteva stridii confuze şi furioase

Erau suficient de sus acum ca să vadă curba largăarginii depărtându-se de ei, tivită de norii pufoşi careavă domnului, ascundeau Cascada în cea mai mararte a timpului. De acolo, de sus, marea albastră pătatu umbre de nori părea aproape primitoare. Vânturache scutură de un fior.

— Mă scuzaţ i, zise. Silueta cu glugă abandonontemplarea ceţ urilor din zare şi se întoarse cu baghetdicată ameninţător.

— Nu mă face s-o folosesc, spuse.— Nu? f ăcu Vânturache.

— Ce-i aia, de fapt? se interesă Doiflori.— Bagheta lui Ajandurah pentru Negativism Totapuse Vânturache. Şi aş prefera să n-o mai agitaţ i încoac

încolo. Se poate declanşa, adăugă, arătând cu capupre vârful strălucitor al baghetei. Adică, ne flataţ i cu atâtagie consumată doar pentru noi, dar nu e necesar u

semenea deranj. Şi…— Taci din gur ă. Personajul ridică mâna şi î şi tras

uga de pe cap, dezvăluind un chip de femeie de uanţă cu totul neobişnuită. Avea pielea neagră. Nu acearon închis al băştinaşilor din Urabewe, nici negru

băstrui lucios al celor din Klatchul bântuit de musoni, cegrul acela profund, de miez de noapte în fund deşteră. Părul şi sprâncenele erau ca lumina lunii. Aceeaş



uanţă palidă îi contura buzele. Arăta de vrencisprezece ani şi foarte speriată.

Vânturache nu putu să nu observe că mâna care ţ ineagheta îi tremura; asta pentru că e foarte greu să nu bag

seamă moartea sigură atunci când ţ i se bălăngăn

esigur la un metru sub nas. Îşi dădu seama – deşi care greutate, pentru că senzaţ ia era complet nouă – cxista cineva pe lume care se temea de el. Atât de des setâmplase taman pe dos încât ajusese să creadă că astun fel de lege a naturii.— Cum te cheamă? întrebă pe un ton cât mai liniştito

ra ea speriată, dar bagheta se găsea la ea. Dacă aş aveastfel de baghetă, gândi el, nu mi-ar fi frică de nimic. Ceoamne iartă-mă, î şi închipuie că pot să fac?

— Numele meu e irelevant.— Drăguţ nume, spuse Vânturache. Unde ne duci ş

entru ce? Nu văd de ce nu ne-ai putea spune.— Veţ i fi duşi la Krull, spuse fata. Şi nu-ţ i bate joc dne, Miezarule. Altfel pun bagheta în acţ iune. Te vor ei î

aţă, dar nu neapărat într-o singură bucată. Şi mheamă Marchesa, vră jitoare de nivelul cinci. Ai priceput

— Păi dacă totştii atâtea despre mine, poate ai aflat cu nici Neofit nu am ajuns, spuse Vânturache. Nici măcau sunt cu adevărat vră jitor. Surprinse privirea uimită a luoiflori şi adăugă repede: doar un fel de vră jitor.

— Nu poţ i face vră ji din cauză că unul din cele Opt Maescântece s-a cuibărit definitiv în capul tău, spus

archesa, mutându-şi elegant centrul de greutate în time lentila zburătoare descria o curbă largă pe deasuprării. De-aceea ai fost dat afară de la Universitate



evăzută. Știm asta.— Dar tocmai aţ i spus că e un vră jitor de o mar

retenie şi ingeniozitate, protestă Doiflori.— Da, căci oricine supravieţ uieşte situaţ iilor prin care

ecut el – şi în care a ajuns din cauza tendinţ ei de a s

onsidera vră jitor – trebuie să fie oarecum magicianspunse Marchesa. Te previn, Vânturache. Dacă îmi daea mai mică bănuială că încerci să rosteşti Marelescântec, te ucid. Se încruntă la el, speriată.

— Cred că cea mai bună soluţ ie ar fi să ne lăsandeva în drum, zise Vânturache. Vreau să zic că suntecunoscători că ne-ați salvat şi tot restul, dar de-acu

e-am putea fiecare vedea de vieţ ile noastre şi sunt siguă…

— Sper că nu aveţ i de gând să ne transformaţ i îlavi, spuse Doiflori.

Marchesa păru sincer şocată.— Fireşte că nu! De unde v-a mai venit şi ideea astaaţ a voastră la Krull va fi bogată, plină şi confortabilă…— A, perfect, spuse Vânturache.— … doar că nu foarte lungă.

Krull se dovedi a fi o insulă destul de mare, duntoasă şi de mpădurită, cu clădiri albe, aspectuoasesărind ici şi colo din verdeaţă. Relieful insulei era îantă, urcând într-atâta încât malul dinspre Marginenea chiar deasupra cascadei. Aici î şi construiser

calnicii principalul lor oraş, numit de asemenea Krull, şum cea mai mare parte a materialelor de construcţ iseseră recuperate de la Circungrădinţă, casele din Kru



veau un stil cu puternice înclinaţ ii nautice.Mai pe şleau, corăbii întregi fuseseră lipite îndemânati

u tencuială şi transformate în clădiri. Galere, trireme şravele se iveau în cele mai bizare unghiuri din haosu

eneral al faţ adelor de lemn. Statuetele pictate, capetel

e dragoni care împodobeau provele Miezarilor lminteau cetăţ enilor acestui oras că bogăţ ia lor provenee pe mare; brigantinele şi galioanele dădeau clădiriloai mari o notă distinctă. Iar oraşul se ridica strat duprat între oceanul verde-albăstrui al Discului şi marea dori de la Margine, cu cele opt culori ale Cercubeuluflectate în fiecare fereastră şi în numeroasele lentile dlescop ale nenumăraţ ilor astronomi locali.— E absolut sinistru, spuse Vânturache mohorâ

entila se apropia acum chiar de-a lungul Cascadei.Insula nu numai că se înălţ a acolo, dar se şi îngusta

stfel încât lentila rămase tot deasupra apei chiar şi cânunsese deja foarte aproape de oraş. Parapetul carărginea stânca de deasupra cascadei era marcat de ul de schele proiectate în gol. Ambarcaţ iunea lunecă uşo

ătre una din ele şi andocă la fel de lin ca o barcă cuteşte spre chei. Patru gardieni, cu acelaşi păr auriu şţ e negre ca şi Marchesa, îi aşteptau. Nu păreau să fiarmaţ i, dar când Vânturache şi Doiflori se împleticir

ătre parapet fură înşfăcaţ i atât de zdravăn încât oricând de evadare le pieri pe dată.

Marchesa şi vră jitorii hidrofobi îi petrecură din ochi p

ardieni şi pe prizonierii lor, care dispărură iute pe o aleerpuită printre corăbiile-case. Curând, drumul o luă în jospre ceea ce părea un fel de palat pe jumătate săpat î



ânca pe care se înălţ a. Vânturache observă în treacănelurile bine luminate şi curţ ile interioare, descoperiteâţ iva bătrâni, având robele împodobite cu niştisterioase simboluri oculte, stăteau deoparte, urmărin

u mare interes sextetul care trecea. De câteva or

ânturache văzu şi hidrofobi – cu expresiile de scârbă faţe propriile lor fluiduri fiziologice întipărite pe chip –, iar iccolo bărbaţ i ocupaţ i cu diverse treburi şi care nu puteadecât sclavi. Nu avu timpul să reflecteze prea bine la toe văzuse, pentru că dinainte li se deschise o uşă prire fură împinşi, cu blândeţ e dar şi cu fermitate, într-căpere. Apoi uşa se trânti în spatele lor.Vânturache şi Doiflori î şi recăpătară echilibrul ş

udiară camera în care se găseau.— Măiculiţă! exclamă Doiflori moale, după o pauză î

re tot încercase să găsească un cuvânt mai bun.

— Asta e o temniţă? se minună Vânturache cu vocre.— Ce de-a mai aur, şi mătase, şi bogăţ ii, adăug

oiflori. N-am mai văzut aşa ceva!În centrul încăperii opulent decorate, pe un covor atâ

e gros şi moale încât Vânturache calcă pe el cu marăgare de seamă, să nu cumva să fie vreun animal părosbitor al podelelor, se afla o masă strălucitor încărcată cunătăţ i. Majoritatea erau fructe de mare, inclusiv cel maare şi mai decorat homar pe care Vânturache puseseeodată ochii, dar erau şi multe castroane şi farfurii plin

u creaţ ii ciudate, nemaiîntâlnite. Vră jitorul întinse mânudent şi culese un soi de fruct violet încrustat cu cristalerzi.



— Arici-de-mare în caramel, spuse o voce veselăodorogită, din spatele lui. O delicatesă rară.

Vânturache dădu repede drumul delicatesei şi stoarse. Din spatele draperiei grele se ivise un bătrânea înalt, slab şi arăta aproape cumsecade în comparaţ i

u mutrele pe care le văzuse în ultima vreme.— Şi piureul de castraveţ i de mare e foarte bun, spusoul-sosit pe un ton de conversaţ ie. Iar bucăţ elele aleerzi sunt pui de stele de mare.

— Mulţ umesc că mi-aţ i spus, rosti Vânturacheconvins.

— De fapt sunt chiar gustoase, zise Doiflori cu gurnă. Credeam că-ţ i plac fructele de mare.— Da, şi eu credeam, spuse Vânturache. Din ce e vinu

sta, din ochi de caracatiţă tescuiţ i?— Struguri de mare, răspunse bătrânul.

— Grozav, zise Vânturache dând pe gât un pahar. Nuu. Poate o idee prea sărat.— Strugurii de mare sunt o specie de meduz

inuscule, explică străinul. Şi acum cred că e timpul să prezint. De ce s-a congestionat prietenul dumitale îalul ăsta?

— Şocul cultural, presupun, zise Doiflori. Cum ziceaă vă numiţ i?

— Încă n-am zis. Mă numesc Garhartra. Sunt Maestrue Ceremonii. E plăcerea mea să vă fac şederea aici câai încântătoare cu putinţă. Se înclină. Dacă doriţ i ceva

unge să spuneţ i.Doiflori se aşeză pe un jilţ încrustat cu sidef, cu uahar de vin uleios într-o mână şi cu un calmar zaharisit î



ealaltă.— Cred că ceva ne-a scăpat pe parcurs, spuse. ntâi n

a spus că vom ajunge sclavi…— Ce cancan infam! îl intrerupse Garhartra.— Ce e un cancan? întrebă Doiflori.

— Mi se pare că e un fel de dans cu picioarele-n tavanse Vânturache din capul mesei. Credeţ i că biscuiţ ii ăştint f ăcuţ i din ceva foarte greţ os?— … apoi am fost salvaţ i cu o mare cheltuială d

agie…— Sunt din alge presate, îl repezi Maestrul d

eremonii.— … dar apoi am fost ameninţaţ i, tot cu o mar

heltuială de magie…— Mă gândeam eu că trebuie să fie pe bază de alge

cuviinţă Vânturache. Au în mod sigur gustul ăla de alge

acă cineva ar fi atât de masochist încât să le guste.— … apoi am fost luaţ i pe sus de gărzi şi aruncaci…— Împinşi cu blândeţ e, îl corectă Garhartra.— … unde am dat peste o încăpere de o bogăţ i

credibilă, cu toate bunătăţ ile lumii, şi peste un om carpune că scopul vieţ ii lui e să ne mulţ umească pe nocheie Doiflori. Mi se pare că avem aici de-a face cu

şoară inconsecvenţă.— Mda, completă Vânturache. Amicul meu vrea s

e, cu alte cuvinte, când o să reînceapă necazurile? A

st o pauză de masă sau ce?Garhartra ridică mâinile împăciuitor.— Vă rog, vă rog, protestă el. A fost nevoie să v



ducem aici cât mai repede cu putinţă. n mod cert nvem de gând să vă facem sclavi. Puteţ i fi siguri de asta

— Asta-i bine.— Da, de fapt o să fiţ i sacrificaţ i, continuă el placid.— Sacrificaţ i? Aveţ i de gând să ne omorâţ i? strig

ă jitorul.— Să vă omoram? Da, fireşte. Desigur! Nici nu s-autea numi sacrificiu dacă nu v-am omorî, nu? Dar să nă temeţ i, va fi comparativ nedureros.

— Comparativ? În comparaţ ie cu ce? zise Vânturachedică o sticlă verde, înaltă, plină cu vin deduze-struguri-de-mare şi o lansă cu toată puterea spraestrul de Ceremonii, care ridică o mână, ca şi cum ar ut să se apere.O lumină octarină îi ieşi din vârful degetelor şi aeru

inse deodată acea textură groasă, grasă, care indica

escărcare magică de proporţ ii. Sticla încetini, apoi se opaer şi se roti uşor.n acelaşi timp, o forţă invizibilă îl ridică pe Vânturach

îl azvârli în celălalt capăt al încăperii, lăsându-l cpatele lipit pe undeva pe la jumătatea peretelui opus, f ărea mult aer în plămâni. Atârnă acolo cu gura căscată drie şi uimire.Garhartra coborî mâna şi şi-o şterse uşurel de robă.— Nu mi-a f ăcut plăcere, să ştii, zise el.— Mi-am dat seama, murmură Vânturache.— Dar pentru ce vreţ i să ne sacrificaţ i? întrebă Doiflor

bia dacă ne cunoaşteţ i.— Asta nu-i relevant, nu? Nu e prea politicos scrifici o cunoştinţă apropiată. n plus, voi aţ i fost, ăăă



esemnaţ i. Nu ştiu exact ce-i cu zeul în cauză, dar sistat asupra acestui lucru. Ascultaţ i, acum trebuie sec. Sunt multe de organizat, ştiţ i cum e. Maestrul deremonii deschise uşa, apoi le aruncă o ultimă privire după ea: Vă rog să vă faceţ i comozi şi să nu vă îngrijoraţ

— Dar nu ne-ai spus nimic exact! se plânse Doiflori.— Nici n-ar avea rost, nu-i aşa? Dacă tot urmează ssacrificaţ i mâine dimineaţă, nu merită să vă bateţ i capu

nainte, zău. Somn uşor. Comparativ uşor, vreau să zic.Închise uşa. Flăcările octarine care izbucniră pentru

pă în jurul ei sugerară că niciun lăcătuş din aceastme n-ar mai fi putut-o deschide.

Ding, dang, dong, sunară clopotele de-a lungurcungrădinţ ei, în noaptea luminată de lună şi legănate vuietul cascadei.

Terton, Lungaş la a 45-a Lungime, nu mai auzise aşrmă din noaptea în care un kraken uriaş se prinsese îăvoade, cu cinci ani în urmă. Se aplecă în afara colibere din lipsa unei stânci convenabile în zonă fuses

onstruită direct pe nişte stâlpi înfipţ i în fundul mării, şrută întunericul. O dată sau de două ori i se păru c

ăreşte ceva mişcându-se în depărtare. La drept vorbindfi trebuit să se suie în barcă şi să vadă ce provoca to

cel zgomot, dar în întunericul ăla de miez de cochiliâslitul nu i se părea o idee prea bună. Aşa că trânti uşause nişte saci peste clopotele care se agitau nebuneşt

încercă să adoarmă la loc.Nu reuşi, pentru că acum şi partea de sus a îngrădirmişca, de parcă ceva mare şi greu se izbea în plase



upă ce se uită la tavan preţ de câteva minute, încercânn greu să nu se gândească la fiinţ e cu tentacule şi ocht lacurile, Terton stinse lampa şi crăpă încet uşa.De-a lungul îngrădirii se apropia ceva, cu salturi uriaşe

e câţ iva metri. La un moment dat se ivi chiar în faţ a lui, ia

erton zări ceva dreptunghiular, cu multe picioare, plin dge şi – deşi nu existau indicii concrete care să sugerezsta – foarte furios.

Coliba fu spulberată în clipa în care monstrul dăduzna prin ea, dar Terton supravieţ ui agăţ ându-se drcungrădinţă; câteva săptămâni mai târziu fu salvat de

mbarcaţ iune a flotei de recuperare, iar ulterior evada diull deturnând o lentilă zburătoare (se pare că hidrofobise dezvoltase într-o măsură de necrezut) şi dup

umeroase peripeţ ii găsi drumul spre Marele Nef,giune a Discului atât de uscată încât cunoaşt

nomenul de antiploaie. Se stabili acolo, dar suferi meren cauza umezelii.

— Ai încercat ușa?— Da, zise Doiflori. Şi nu era cu nimic mai descuiat

ecât ultima dată când m-ai întrebat. Ar mai fi şi fereastra— O excelentă cale de scăpare, mormăi Vânturache

ocoţ at în continuare la mijlocul peretelui. Ziceai că aredere dincolo de Margine. Sărim, nu? Şi cădem în spaţ iuu poate ne congelăm şi nimerim într-o altă lume, îare viteză, sau aterizăm meteoric în mijlocul fierbinte a

eunui soare?— Merită încercat, comentă Doiflori. Vrei un biscuit dge?



— Nu!— Când cobori de acolo?Vânturache mârâi. Asta în parte pentru că se simţ e

nat. Garhartra folosise Reversul Gravitaţ ional al luavarr, un descântec greu de învăţ atşi rar folosit, al căru

zultat era că, până când efectul nu trecea de la sineorpul lui Vânturache avea să rămână cu convingerea cosul” se află la 90 de grade faţă de direcţ ia generacceptată de locuitorii Discului drept „orientaroborâtoare”. De fapt, stătea în picioare pe perete.

ntre timp, sticla continua să atârne în gol la câţ ivetri mai încolo. n cazul ei, timpul fusese nu atâta oprt încetinit cu câteva ordine de mărime, aşa că în ultimele parcursese doar câţ iva centimetri din traiectorieonturul ei reflecta lumina lunii. Vânturache suspină şcercă să se aşeze cât mai comod pe perete.

— Tu de ce nu-ţ i faci niciodată griji? întrebă el enervată-ne aici, gata să fim oferiţ i drept sacrificiu nu ştiu cărueu mâine dimineaţă, iar tu stai şi mănânci tartine coici.— Probabil că o să apară ceva.— Vreau să zic, nici măcar nu știm de ce o să fi

morâţ i, continuă vră jitorul. „Ai vrea, nu-i aşa?”— Tu ai spus asta? întrebă Vânturache.— Ce să spun?„Auzi voci”, rosti o voce în interiorul capului lu

ânturache. Acesta tresări.

— Cine eşti?Doiflori se uită la el îngrijorat.— Mă numesc Doiflori. Sunt convins că-ti aminteşti d



ine.Vânturache î şi îngropa capul în mâini.— Uite că s-a întâmplat, în sfârşit. Îmi ies din minţ

Bună idee”, spuse vocea. „Oricum era cam înghesuiale aici.”

Vraja care-l ţ intuise pe Vânturache pe perete se epuizu un pocnet uşor. Vră jitorul căzu grămadă la podea, cţ a în jos.„Ai grijă – era să mă striveşti.”Vânturache se ridică pe coate şi genunchi şi se căutbuzunarul robei. Când scoase mâna, găsi în palm

oscuţ a cea verde, ai cărei ochi luminau ciudat îemiobscuritate.

— Tu? f ăcu Vânturache.„Pune-mă pe podea şi îndepărtează-te”, clipi Broscuţ aVră jitorul se execută, trăgându-l din drumşi pe Doiflor

mit peste măsură.Încăperea se întunecă. Urmă un sunet ca vuietul dânt. Fuioare de nori verzi, purpurii şi octarini apărură dimic şi începură să se rotească în jurul vietăţ ii amfibiuncând mici fulgere din mijlocul vârtejului. n curânoasca dispăru în centrul unei ceţ i aurii care se alung

mplând încăperea cu o caldă lumină gălbuie. n interioe zărea o formă mai întunecată, incertă, care sansforma chiar sub ochii lor. Şi tot timpul se auzeuieratul ascuţ it, de-ți f ăcea creierul măciucă, al unui câmagic gigantic…

Ciclonul magic dispăru la fel de brusc cum apăruse. Iacentru, în locul unde fusese broasca, se afla o broască— Formidabil, zise Vânturache. Broasca îl privi c



proş. Absolut formidabil, spuse el cu amărăciune. Ooască e transformată prin farmece într-o broascănunăţ ie.— Întoarce-te, porunci o voce din spatele lor.Era o voce caldă, feminină, aproape ademenitoare

enul de voce alături de care ţ i-ar plăcea să goleşti câtevahare, dar venea dintr-un loc unde n-ar fi trebuit să sle nicio voce. Reuşiră să se întoarcă f ără să facă nicişcare, ca nişte statui montate pe plăci turnante.O femeie stătea în lumina de dinaintea zorilor. Arăta…

a… avea… de fapt în realitate era…Mai târziu, Vânturache şi Doiflori n-au fost în stare s

adă de acord nici asupra celui mai mic detaliu în ceea cprivea, cu excepţ ia faptului că părea frumoas

răsăturile care o f ăceau să fie frumoasă nu au putut ecizate) şi că avea ochii verzi. Şi nu acel verde pal a

chilor obişnuiţ i – aceştia erau ochi de un verde aprins csmaraldului proaspăt şi cu irizaţ ii ca de libelulă. Iar unun puţ inele lucruri despre magie pe care Vânturache la sigur era că niciun zeu şi nicio zeiţă, oricât d

ontradictorii şi schimbătoare ar fi fost în orice altă privinţău putea să-şi schimbe culoarea sau natura ochilor…

— Şşş… începu el. Ea ridică o mână.— Ştii că dacă-mi rosteşti numele trebuie să plec

uieră ea. Cu siguranţă, î ţ i aminteşti că eu sunt singureiţă care vine doar când nu este chemată.

— Ah. Da, cred că da, croncăni vră jitorul, încercând s

u se uite în ochii ei. Eşti cea căreia i se spune Doamna?— Da.— Eşti zeiţă, aşadar? zise Doiflori încântat. Totdeaun



i-am dorit să cunosc o zeiţă.Vânturache se încorda, aşteptându-se la o explozie d

rie. În schimb, Doamna se mulţ umi să zâmbească.— Prietenul dumitale, vră jitorul, ar trebui să fac

ezentările, spuse.

Vânturache tuși.— Aă, mda, zise. El e Doiflori, Doamnă. Este turist…— … am avut plăcerea să-l asist în mai multe ocazii…— … Doiflori, dânsa este Doamna. Doar Doamna

ne? Să nu încerci să-i spui pe alt nume, s-a f ăcutontinuă el disperat, aruncând priviri cu subînţ eles pe carmuleţ ul le rată în totalitate.

Vânturache se scutură de un fior. Nu era, în niciun cazeu; pe Disc, zeii îi tratau pe atei cu mare severitate. Duținele dăți când avusese nişte mărunţiş în plus scupase totdeauna să lase câţ iva bănuţ i în cutia pentr

rande a unui templu sau altul, pe principiul că omul arevoie oricând de prieteni. Dar în general se limita să nupere pe zei, în speranţ a că nici zeii nu-l vor supăra pe eaţ a era şi aşa destul de complicată.Existau însă doi zei care erau cu adevărat cumpliţ

estul zeităţ ilor erau un fel de oameni la scară mai marehtiaţ i după vin, războaie şi curvăsăreală. Dar în fațestinului şi a Doamnei te lua cu răcori.

În Cartierul Zeilor din Ankh-Morpork, Destinul avea uic templu, o construcţ ie greoaie de plumb, und

doratorii slăbănogi şi cu ochii adânciţ i în orbite s

uneau în nopţ ile întunecate pentru ritualurile loedestinate şi relativ inutile. Doamna nu avea niciun fee templu, deşi era probabil cea mai puternică zeiţă di



ată istoria Creaţ iei. Câţ iva dintre membrii mai curajoşi areslei J ucătorilor experimentaseră la un moment dat rmă de adoraţ ie, undeva în cele mai adânci subsoluri al

ediului Breslei, şi muriseră cu toţ ii de lipsuri, boli sau pusimplu de Moarte în cursul aceleiaşi săptămâni. Er

eiţ a Ce Nu Poate Fi Numită; cei care o căutau nu o aflaciodată, dar era cunoscută pentru ajutorul pe care ăduse celor în mare nevoie. Sau nu-l dăduse. Aşa era. Nu-i plăcea sunetul mătăniilor, dar era atrasă druri. Nimeni nu ştia cum arată, dar cei care-şi jucau viaţ

e o carte deseori ridicau pasa de jos şi se trezeau că Oivesc drept în faţă. Sau poate că nu. Dintre toţ i zeii, eracelaşi timp cea mai iubită şi cea mai hulită.— În tara mea nu avem zei, zise Doiflori.— Ba aveţ i, să ştii, răspunse Doamna. Toată lume

e. Doar că nu stiti că sunt zei.

Vânturache încercă să-si adune minţ ile.— Uite ce e, spuse. Nu vreau să par nerăbdător, dar îteva minute o să vină unii să ne ia şi să ne omoare.— Da, zise Doamna.— Ne-ai putea spune şi de ce? se rugă Doiflori.— Da, zise Doamna. Krulienii vor să lanseze o navă d

onz peste Marginea Discului. Principalul lor scop e sle sexul Marelui A’Tuin, Ţestoasa Lumii.— Mi se pare cam inutil, comentă Vânturache.— Nu chiar. Ia gândeşte-te. Într-o bună zi, undeva pri

eznele în care pluteşte, Marele A’Tuin s-ar putea întâln

u un alt membru al speciei chelis galactica. Se vor luptae vor împerechea? Cu puţ ină imaginaţ ie, î ţ i poţ i deama că sexul Marelui A’Tuin poate fi o chestiun



imordială pentru noi. Cel puţ in aşa susţ in krulienii.Vânturache încercă să nu se gândească l

mperecherea Ţestoaselor Lumii. Nu-i fu însă uşor.— Aşadar, continuă zeiţ a, vor să lanseze această nav

paţ ială cu doi călători la bord. Va fi încununarea a zeci d

ni de cercetări. Va fi, de asemenea, un drum extrem dericulos pentru cei doi. De aceea, pentru a reducscurile, Arhiastronomul din Krull s-a înţ eles cu Destinuă-i sacrifice doi oameni în momentul lansării. n schimbestinul a fost de acord să-i zâmbească navei spaţ iale. Uanjament bunicel, nu?— Şi noi vom fi cei sacrificaţ i? întrebă Vânturache.— Da.— Credeam că Destinul nu se încurcă cu astfel d

anjamente. Credeam că e implacabil, zise Vânturache.— În mod normal este. Dar voi doi îi staţ i ca nişt

himpi în coaste de la o vreme. A specificat că pe voi doă vrea sacrificaţ i. V-a ajutat să scăpaţ i de piraţ i. V-ermis să cădeţ i în năvoadele Circungrădinţ ei. Destinue să fie un zeu al naibii de crud uneori.Urmă o pauză. Broasca suspină şi se ascunse su

asă.— Dar tu poţ i să ne ajuţ i? sugeră Doiflori.— Mă amuzaţ i, spuse Doamna. Am o fir

ntimentală. Dacă aţ i fi jucători, aţ i înţ elege. Aşa că eme am călătorit în mintea unei broaşte, iar tu m-alvat cu mărinimie, pentru că, ştim cu toţ ii, nimănui nu

ace să vadă cum nişte creaturi jalnice şi neajutorate sunsate să moară.— Mulţ umesc, spuse Vânturache.



— Destinul este îndreptat cu toate puterile împotrivoastră, zise Doamna. Eu nu pot decât să vă dau o şşş…cazie. O singură şi neînsemnată portiţă. Restul depinde voi.

Dispăru.

—Mamă! exclamă Doiflori după o vreme. E prima dată văd o zeiţă în carne şi oase.Usa se deschise. Garhartra intră ţ inând în fata lui

aghetă. Îl urmau doi gardieni înarmaţ i mai convenţ ionau săbii.

— Aha, spuse el amabil. Văd că sunteţ i gata.„Fiţ i gata”, spuse o voce în capul lui Vânturache. Sticl

e care vră jitorul o aruncase cu opt ore în urmă atârna îer, încarcerată de magie în propriul ei plan temporal. Dae-a lungul acelor ore, manaua descântecului se scursescet, până când energia magică ce f ăcea obiectul să s

pună puternicului câmp de normalitate al Universului nai fu suficientă. Când acest lucru se întâmplă, Realitatee restabili în câteva microsecunde. Cel mai vizibil efect fcela că sticla î şi încheie traiectoria, spărgându-se dmpla Maestrului de Ceremonii şi împroşcând gărzile coburi şi vin de meduze.

Vânturache îl înşfacă pe Doiflori de braţ , îi trase un şutre picioare celui mai apropiat gardian şi îl târî pe turistuerplex pe coridor. nainte ca Garhartra să apuce să săbuşească la podea, paşii lor se îndepărtaseră deja palele de piatră.

Vânturache dădu colţ ul şi se trezi pe un pridvor carconjura pe toate cele patru laturi o curte interioarăceasta era ocupată în cea mai mare parte de un bazi



namental, în care câteva ţ estoase stăteau la soarintre frunze de nuf ăr.Iar în faţ a lui Vânturache se aflau doi vră jitori extrem d

rprinşi, îmbrăcaţ i în robele negru-albastre aldrofobilor. Unul dintre ei, mai pe fază decât colegul lu

dicase o mână şi rostea deja primele cuvinte ale unuescântec.De lângă Vânturache se auzi un mic zgomot. Doiflo

uipase. Hidrofobul ţ ipă şi lăsă mâna jos de parcă fusesţ epat.Cel de al doilea nici nu apucă să mişte înainte c

ânturache să sară pe el, luându-l sălbatic la pumni. Ovitură zdravănă, trasă cu toată puterea spaimei, îl trimise hidrofob peste balustradă, drept în bazin, ceea coduse un efect foarte bizar; apa se dădu la o parte

mpinsă parcă de un uriaş balon invizibil, iar vră jitoru

mase urlând în mijlocul propriului câmp de repulsie.Doiflori se uită la el cu mirare până când Vânturache muci de umăr, indicându-i un posibil loc de trecere. Săbiră să coboare, lăsându-l pe hidrofob zvârcolindu-se jos şi ţ inându-se de mâna care îi fusese udată.

O vreme se auziră nişte strigăte în urma lor, dar o cotire un coridor lateral şi în curând o a doua curte interioaruse oarecare distanţă între ei şi zvonul urmăritorilorână la urmă, Vânturache alese o ușă care părea magură, se uită pe după ea, găsi încăperea goală, îl trase Doiflori înăuntru şi o trânti în urma lor. Apoi se rezem

e uşă horcăind oribil.— Suntem total pierduţ i într-un palat de pe o insulă şu avem nicio şansă, gâfâi el. Şi ce-i mai rău e că… hei! s



trerupse el când aspectul interior al camerei ajunse îne la nervul său optic traumatizat.

Doiflori era deja cu ochii pe pereţ i.Ce era atât de ciudat la încăperea aceea era c

globa tot Universul.

Moartea şedea în grădina Sa, petrecând o bucată desie peste tăişul coasei. Acesta era oricum atât d

scuţ it încât orice vânticel care trecea peste el se trezeliat discret în doi zefiri perplecşi, deşi de obicei rar băteeun vânticel în grădina tăcută a Morţ ii. Grădina ocupa uatou ferit, care domina dimensiunile complexe ale lumsc, iar în spatele ei se ridicau, reci, neclintiţ i, extrem dalţ i şi sumbri, munţ ii Eternităţ ii.Hârşti! f ăcea gresia. Moartea fredona un imn funebru

ătând ritmul cu talpa Sa osoasă pe piatra acoperită d

hiciură.Cineva se apropie prin livada întunecată în careşteau merele noptatice, aducând cu sine mirosuulce-bolnăvicios de crini striviţ i. Moartea ridică privirea ctare şi Se trezi că Se uită n nişte ochi negri ca interiorunei pisici şi plini de stele care nu-şi aveau echivalentul îonstelaţ iile universului real.

Moartea şi Destinul se priviră în faţă. Moartenji – desigur, nu avea altă alternativă, fiind f ăcută numan oase. şi continuă activitatea f ăcând gresia să cântmic pe lama coasei.

— Am o sarcină pentru tine, zise Destinul. Cuvintelle plutiră spre tăişul implacabil şi se despărţ iră în douanglici – una de vocale şi una de consoane.



AM DESTULE SARCINI PENTRU AST ZI, zisoartea pe un glas greu ca neutroniul, CIUMA ALBACE RAVAGII ÎN PSEUDOPOLIS ŞI TREBUIE SUNG ACOLO CA S Ă-I SCAP PE CET ŢENI DIN

HEARELE EI. AŞA O EPIDEMIE NU S-A MAI POMENIT

E O SUT Ă DE ANI. E DE DATORIA MEA S B NTUTR ĂZILE.— Mă refeream la problema micului călător şi

ă jitorului celui netrebnic, spuse Destinul cu blândeţ eşezându-se lângă silueta în robă neagră a Morţ ii ştându-se în jos, la acel giuvaer cu multe faţ ete care erscul văzut de la acea distanţă strategic

xtradimensională.Coasa se opri din cântat.— Vor muri peste câteva ore, zise Destinul. E

edestinat. Moartea se foi, iar gresia î şi începu din no

şcarea.— Credeam că o să te bucuri, spuse Destinul. Moartedică din umeri, un gest de o deosebită expresivitate lneva al cărui trup are formă de schelet.

I-AM URM ĂRIT C NDVA DIN R ĂSPUTERI, EDEV ĂRAT, zise, DAR PÂN Ă LA URM Ă MI-AM DATEAMA C Ă MAI DEVREME SAU MAI TÂRZIU TOȚAMENII MOR. TOTUL MOARE P N LA URM . POTOCOLIT Ă, DAR NU EVITAT Ă, MI-AM SPUS EU. AŞA

Ă DE CE S Ă-MI BAT CAPUL?— Nici eu nu pot fi înşelat, se răsti Destinul.

AŞA SE AUDE, zise Moartea, rânjind în continuare.— De-ajuns! strigă Destinul sărind în picioare. Vouri! Şi dispăru într-un val de flăcări albastre.



Moartea dădu din cap ca pentru Sine şi î şi văzu deabă. După câteva minute, tăişul păru să fie pe gustuău. Se ridică, trecu coasa peste lumânarea grasă şălăgioasă care ardea la capătul băncii şi din trei mişcădemânatice tăie flacăra în trei aşchii strălucitoare. Rânj

La scurt timp după aceea î şi înşeua armăsarul alb carcupa grajdul din spatele locuinţ ei Morţ ii. Animalul dulmecă prietenos; deşi avea ochii stacojii şi pielea ca ătase uleioasă, era totuşi un cal în carne şi oase şt -adevăr, era probabil mai bine tratat decât toatnimalele de povară de pe Disc. Moartea nu era un stăpâu. Cântărea foarte puţ in şi, cu toate că adesea revenen călătoriile sale cu sacii de la oblânc îndesaţ i până lfuz, aceştia nu cântăreau aproape nimic.

— Atâtea alte lumi! zise Doiflori. E ceva fantastic!

Vânturache mormăi ceva şi continuă să cercetezoţeşte încăperea plină de stele. Doiflori găsi un astrolaomplicat, în centrul căruia se afla un sistem MarTuin-Elefant-Disc turnat în bronz şi încrustat cu pietrumpe minuscule. n jurul lui gravitau stele şi planetinse pe nişte fire subţ iri de argint.— Fantastic! repetă el. Pe pereţ ii din jur, constelaţ ii d

erluţ e fosforescente de crescătorie alcătuiau tapiserii pn fundal de catifea neagră ca smoala, dându-lcupanţ ilor încăperii senzaţ ia că plutesc într-un goterstelar. Pe şevalete se aflau schite de mari dimensiun

e Marelui A’Tuin, văzut din diverse unghiuri alrcungrădinţ ei, cu fiecare solz şi crater însemnat cinuţ iozitate. Doiflori se uita în jur cu o privire dusă.



Vânturache era adânc tulburat. Ce-l tulbura cel mare erau cele două costume care atârnau pe niştporturi chiar în mijlocul camerei. Le dădu roat

uspicios.Păreau f ăcute dintr-o piele fină, albă, prinsă cu chingi ş

otată cu tubulețe de alamă şi alte accesorii neobişnuiteşspecte. Cracii se terminau cu nişte cizme înalte, cu talpoasă, iar mânecile cu nişte mănuşi mari, dar suple. Celai bizare erau coifurile mari de cupru, în mod evidenoite astfel încât să se potrivescă pe colanele de la gâtu

ostumelor. Coifurile nu erau pentru protecţ ie, căci şi padă uşoară le-ar fi despicat cu uşurinţă, chiar dacă nvea direct ferestruica aceea ridicolă de sticlă din fațăecare coif avea în vârf un mănunchi de pene albe, caru contribuia în niciun fel la îmbunătăţ irea aspectulueneral.

Lui Vânturache începea să-i încolţ ească o oarecarănuială în legătură cu costumele.În faţ a lor se afla o masă acoperită cu hărţ i celeste ş

ucăţ i de pergament având pe ele tot felul de semne. Cere ar fi urmat să poarte costumele, conchis

ânturache, aveau de gând să meargă acolo unde nicium – cu excepţ ia câte unui marinar ghinionist, care oricumu se punea – nu îndrăznise să se aventureze vreodatăr bănuiala i se transformă într-o oribilă presimţ ire.

Se întoarse şi-l descoperi pe Doiflori că se uita la el cexpresie speculativă.

— Să nu…, începu grăbit Vânturache. Doiflori îl ignoră— Zeiţ a a spus că doi bărbaţ i vor fi trimişi pestargine, spuse el cu ochii strălucitori, şi î ţ i aminteşti d



olul Tethis, care zicea că ai avea nevoie de un fel dotecţ ie? Krulienii au rezolvat problema. Astea sunmuri spaţ iale.— Mie nu mi se par aşa spaţ ioase, spuse grăb

ă jitorul, apucându-l pe turist de o aripă, aşa că vino

are sens să mai rămânem pe aici…— De ce trebuie să te panichezi de fiecare datătrebă Doiflori.— Pentru că toată viaţ a mea viitoare mi-a trecut pri

ta ochilor, şi era extrem de scurtă, şi dacă nu te mişcum plec f ără tine, fiindcă presimt că dintr-o clipă în alta ă-mi sugerezi să ne punem cos…

Uşa se deschise.n încăpere intrară doi bărbaţ i vânjoşi. Purtau doa

şte izmene de lână. Unul dintre ei se ştergea energic cn prosop. Amândoi îi salutară pe fugari f ără surprindere

Cel mai înalt se aşeză pe una din băncile din faţostumelor. Îi f ăcu un semn lui Vânturache şi spuse:—? TyΦ yur atl hΦ sooten gåtrunen?Era ciudat, pentru că, deşi Vânturache se consider

xpert în majoritatea limbilor din zonele vestice alscului, era pentru prima dată când cineva i se adresa îuliană, iar el nu înţ elegea o boabă. Ca de altfel nicoiflori. Dar asta nu-l împiedică pe omuleţ să facă un paainte, trăgând aer în piept.Viteza luminii printr-o aură magică de forţ a celei car

conjoară Discul este destul de mică, fiind similară c

teza sunetului din universuri mai puţ in armonioaseumina deţ inea totuşi recordul de viteză din zonă, mauţ in în astfel de momente, când mintea lui Vânturache



trecea.Într-o clipită î şi dădu seama că turistul are de gând s

ună la încercare marca sa specială de lingvistică, ceee însemna că avea să vorbească, tare şi răspicat, pmba lui maternă.

Cotul lui Vânturache țâșni, scoţ ând tot aerul diămânii lui Doiflori. Când omuleţ ul ridică ochii îndureratşmit, Vânturache îi surprinse privirea, îi scoase din gură

mbă imaginară şi i-o reteză cu o pereche imaginară darfece.Cel de-al doilea chelonaut – căci asta era profesiune

elor doi bărbaţ i a căror soartă era să călătorească pânMarele A’Tuin – ridică ochii de pe masa cu hărţ i şi

mări nedumerit. Fruntea sa eroică se încreţ i uşor diuza efortului de a vorbi.—? HΦr yu latruin nΦr u? zise.

Vânturache zâmbi, încuviinţ ând din cap şi îl împinse prist în direcţ ia vorbitorului. Cu o imensă uşurare, văzu cenţ ia turistului e captată de un telescop mare de bronzstalat pe masă.

—! Sooten u! ordonă chelonautul de pe bancăânturache dădu din cap, zâmbi, luă unul din coifurile dupru de pe suport şi îl îndesă cu toată puterea pe capumului. Chelonautul căzu grămadă cu un mic geamăt.

Celălalt apucă să facă, mirat, un singur pas înainte coiflori să-l pocnească, inexpert, dar eficient, clescopul. Se prăbuşi peste colegul lui.

Vânturache şi Doiflori schimbară priviri pe deasuprăcelului.— Fie, se răsti Vânturache, conştient că pierduse u



l de concurs, dar f ără să-şi dea prea bine seama de cl. Nici nu te mai deranja să-mi spui. Cineva se aşteapt

a băieţ ii ăştia să iasă de aici, în costume, peste câtevinute. Probabil că ei ne-au luat drept sclavi. Ajută-m

ă-i ascund în spatele draperiilor şi pe urmă… pe urmă…

— … am face mai bine să ne îmbrăcăm, zise Doiflodicând al doilea coif.— Da, zise Vânturache. Ştii, de îndată ce am văzu

ostumele astea am presimţ it că voi sfârşi prin a purtnul. Nu mă întreba de ce, probabil pentru că era cel mau lucru care putea să mi se întâmple.— Păi tu singur ai spus că nu avem cale de scăpare

se Doiflori cu vocea deodată înăbuşită de jumătatea ds a costumului pe care tocmai şi-o trăgea peste caprice e mai bine decât să fii sacrificat.

— Oricum, de îndată ce prindem ocazia, o ştergem. S

u-ți faci vreo iluzie. Îşi înfundă nervos un braţ în mâneca de la costumşi socni cu capul de coif. Asta îl f ăcu să se gândească îgă că era cineva acolo sus care veghea asupra lui.— Mulţ umesc frumos! zise el amar.

Chiar la marginea oraşului şi a regatului Krull se afla uare amfiteatru semicircular, în care încăpeau zeci de m

e persoane. Arena era doar semicirculară pentru motivuarte elegant că oferea vedere la marea de nori ce fierbeeasupra Cascadei, la mare distanţă dedesubt. Toat

curile erau ocupate acum, iar mulţ imea deveneerăbdătoare. Se adunase să vadă un dublu sacrificiu şnsarea marii nave spaţ iale de bronz. Niciunul dintr



venimente nu se materializase încă.Arhiastronomul îl convocă pe Maestrul de Lansări.— Ei bine? rosti, punând în cele şase litere prăpădit

n întreg lexicon al furiei şi ameninţării. Maestrul dansări păli.

— Nu avem veşti, stăpâne, spuse el, adăugând cueselie silită: doar că proeminenţ a voastră se va bucura sle că Garhartra si-a revenit.— Ceea ce s-ar putea să ajungă să regrete, răspuns

rhiastronomul.— Da, stăpâne.— Cât timp mai avem?Maestrul de Lansări aruncă o privire spre soarele car

e ridica cu repeziciune.— Treizeci de minute, proeminenţă. După care Krull s

a îndepărta de coada Marelui A’Tuin şi Preapotentu

oyager va fi sortit să plutească în derivă către golfuterterraţ estos. Totul funcţ ionează deja pe controutomat, aşa că…

— Bine, bine, spuse Arhiastronomul, expediindu-ansarea trebuie să meargă înainte. Menţ ineţ i paza îort, fireşte. Când cei doi nenorociţ i vor fi prinşi, o să îmzerv enorma plăcere de a-i executa personal.— Da, stăpâne. Aăă…Arhiastronomul se încruntă.— Ce mai ai de spus, omule?Controlorul de Lansări înghiţ i în sec. I se păre

edrept, el era expert în magie practică, nu diplomat, şcmai de aceea cineva mai deştept avusese grijă ca el se cel care transmite vestea.



— Un monstru a ieşit din mare şi ne atacă navele diort, zise. Tocmai a sosit un mesager de acolo.

— Un monstru mare? întrebă Arhiastronomul.— Nu prea mare, deşi se spune că ar fi extraordinar d

roce, stăpâne.

Stăpânitorul regatului Krull şi al Circungrădinţ ei sândi o clipă, apoi ridică din umeri.— Marea e plină de monştri, spuse. Este unul di

incipalele ei atribute. Ocupaţ i-vă de el. Şi… Maestre dansări?

— Stăpâne?— Dacă mai apar neplăceri, adu-ţ i aminte că urmeaz

ă fie sacrificaţ i doi oameni. S-ar putea ca într-un acces denerozitate să le sporesc numărul.

— Da, stăpâne. Maestrul de Lansări dispăru tiptişurat să iasă din raza vizuală a autocratului.

Preapotentul Voyager, care nu mai semăna deloc cochilia de bronz brut scoasă din forme cu câteva zilainte, se odihnea în leagănul său, pe vârful unui turn dmn plasat în centrul arenei. n faţ a navei, o şină coborpre Margine, unde pe o porţ iune de câţ iva metri erurbată în sus.

Defunctul Dactilos Ochi-de-Aur, care proiectase şmpa de lansare şi nava, susţ inuse că această ultimşă era necesară doar pentru a împiedica nava să socnească de vreo stâncă la începutul lungului ei plonjonoate că era doar o coincidenţă faptul că, datorită acele

ici curburi a şinei, vasul de bronz urma să facă un salt ce somon şi avea să strălucească teatral în luminoarelui înainte de a dispărea în marea de nori.



O fanfară de trompete aştepta la marginea arenearda de onoare a chelonauţ ilor î şi f ăcu apariţ ia, în uralelulţ imii. Apoi se iviră cei doi exploratori în costume albe.Arhiastronomul realiză instantaneu că ceva nu e î

gulă. Eroii păşesc întotdeauna într-un anumit fel. U

ou, de exemplu, nu se bălăbăne pe picioare, în timp cnul din chelonauti se bălăbănea în mod cert.Urletele populaţ iei reunite din Krull erau asurzitoare, î

mp ce chelonauţ ii şi garda lor traversau arena vastăecând printre numeroasele altare care fuseseră ridicatentru ca diverşii vră jitori şi preoţ i ai multiplelor secte dirull să poată asigura succesul lansării, Arhiastronomul scruntă. Când grupul ajunsese pe la jumătatea drumuluintea lui ajunsese şi ea la o concluzie. Când chelonauţ

e aflau la picioarele scării care ducea la navă – şi numva se putea distinge o reţ inere aproape evidentă di

artea lor? — Arhiastronomul era în picioare, cuvintelerzându-i-se în vuietul maselor. Ridică o mână cegetele răşchirate dramatic, în poziţ ia clasică de rostire escântecelor, şi orice cititor de pe buze care s-ar fi aflat îecere pe acolo, având şi ceva experienţă cu textelandard ale magiei, ar fi recunoscut primele cuvinte diestemul Plutitor al lui Vestcake şi ar fi luat-o prudent lnătoasa.Ultimele cuvinte rămaseră însă nerostite

rhiastronomul se întoarse mirat auzind scandalul cbucnise în jurul intrării boltite a arenei. Gărzile ieşeau di

mbra ei în fugă, aruncându-şi armele şi pitindu-se duptare, sau săreau peste parapete, în tribune.Din spatele lor apăru ceva, iar mulţ imea din preajm



trării abandonă uralele stridente şi începu o luptotărâtă, mută, pentru a se da la o parte din drum.

Ceva-ul era un mic morman de alge care avansa încetar cu un scop implacabil. Una dintre gărzi î şi învinsama suficient cât să i se pună înainte şi să-şi arunc

liţ a, care ateriza drept între buruieni. Mulţ imea îl aclamăar amuţ i în clipa în care movila se aruncă înainte şighiţ i pe om cu totul.Arhiastronomul anulă cu un gest scurt conturul p

mătate format al vestitului Blestem al lui Vestcake şi rospede cuvintele uneia din cele mai puternice vră ji pe caravea în repertoriu: Enigma Combustiei Infern(al)e.Flăcări octarine i se învălătuceau pe degete, în timp c

crea în aer runa complexă a descântecului şi o trimiseu vuiet şi cu o dâră de fum albăstriu, spre acel Ceva.

Urmă o explozie mulţ umitoare şi un mănunchi d

ăcări se înălţă pe cerul senin al dimineţ ii, împrăştiinenuşă de alge. Un nor de fum şi aburi ascunse monstrump de câteva minute, iar când se risipi movila dispărusu totul.

Pe pavajul de piatră se vedea un cerc carbonizat îrul căruia mai fumegau resturi de alge brune şi spirulinăIar în centrul cercului se afla o foarte banală ladă d

mn, chiar dacă puţ in mai mare decât de obicei. Nu erci măcar pârlită. Cineva din partea mai îndepărtatăenei începu să râdă, dar se potoli brusc când cuf ărul s

dică pe zeci de… da, picioare, că altceva nu puteau fi, ş

e întoarse cu faţ a spre Arhiastronom. Lăzile de lemnhiar cele mari, nu au în general faţă, ca să se întoarcă ca spre tine, dar această ladă avea cu certitudine una



rhiastronomul era sigur de acest lucru, după cum eribil de conştient de faptul că această ladă foartă banalîngusta, înt -un mod imposibil de descris, ochii.Porni spre el cu hotărâre. Autocratul se scutură de u

or.

— Magicienii! urlă el. Unde sunt magicienii mei?De jur împrejurul arenei, feţ e palide se iviră de duptare şi de sub bănci. Unul dintre cei mai îndrăzneţăzând expresia de pe chipul Arhiastronomului, ridicăână tremurătoare şi încercă un trăsnet grăbit. Acestsâi spre cuf ăr şi îl lovi, producând o cascadă de scântebe.

Fu semnalul ca toţ i magicienii, descântătorii şumaturgii din Krull să sară ca la comandă şi, sub ochgroziţ i ai stăpânului, să elibereze disperaţ i prima vrajre le trecu prin minte. Farmecele se rotiră şi s

colăciră în aer.n curând lada dispăru din nou sub norul tot mai dene particule magice, care se extinse şi o înconjură crme contorsionate, neliniştitoare. Vrajă după vrajă intrlând în acest ghiveci. Flăcări şi fulgere de toate culorilercubeului izbucneau orbitoare din obiectul fumegătore ocupa acum locul lăzii.De la Războiul Magilor nu se mai văzuse atâta magi

oncentrată într-un singur loc. Aerul însuşi tremura şlipea. Vră jile ricoşau unele de altele, creând alte vră utante, cu viață scurtă, dar bizară şi incontrolabilă

alele de piatră apăsate de acea masă vibrantă începură se umfle şi să plesnească. Una din ele se transformă îeva care mai bine să nu fie menţ ionat şi dispăru într-



mensiune lugubră. ncepură să apară şi alte efectecundare. O ploaie de mici cubuleţ e de plumb se abătn mijlocul furtunii magice şi se rostogoli pe pavajul carspira greu; forme vră jitoreşti chicoteau şi f ăceau semn

bscene; triunghiuri cu patru laturi şi cercuri cu dou

pete luau fiinţă pentru un moment, înainte de a sezolva la loc în turnul de magie brută dezlănţ uită carocotea pe piatra topită şi se răspândea în tot regatul. Nai conta că majoritatea vră jitorilor încetaseră să mastească descântece şi o rupseseră la fugă – ceea ceaseră ei se hrănea acum din curentul de particulagice care este totdeauna mai dens în apropiere darginea Discului. Pe întreaga insulă Krull, activităţ ilagice curente încetaseră, pentru că toată manausponibilă din regiune era suptă de norul ce ajunseseja înalt de un sfert de leghe şi se întindea în continuare

ând forme care-ţ i îngheţ au minţ ile; hidrofobii care zburalentilele lor se prăbuşiră răcnind în mare, poţ iunilagice din fiole se transformară în apă murdară, săbiilagice se topiră şi se scurseră picătură cu picătură dici.Dar nimic din toate acestea nu putu să împiedice î

eun fel lucrul aflat la baza norului sainteze – strălucind acum ca oglinda în intensitatertunii magice care-l înconjura – cu viteză constantă sprrhiastronom.

Vânturache şi Doiflori urmăreau totul îngroziţ i, de ldăpostul turnului de lansare a Preapotentului Voyagerarda de onoare dispăruse de mult, lăsându-şi armel



uncate în toate părţ ile.— Ei bine, suspină Doiflori într-un târziu. S-a dus ş

agajul meu!— Nici vorbă, îi spuse Vânturache. Lemnul de pă

ţ elept este total imun la orice formă de magie. A fos

cut să te urmeze oriunde. Şi asta înseamnă că, după csă mori şi o să ajungi în Rai, vei avea oricând o pereche ciorapi curaţ i la îndemână, pe tot parcursul vieţ ii dpoi. Dar eu nu vreau să mor deocamdată, aşa că hai s-ăm din loc, bine?— Încotro?Vânturache culese de pe jos o arbaletă şi o mână d

ăgeţ i.— Oriunde în altă parte, răspunse.— Şi Bagajul?— N-avea grijă. După ce furtuna va utiliza toat

sursele disponibile de magie din zonă, se va stinge de lne.De fapt, chiar asta începea să se întâmple. Noru

ocotitor continua să se ridice, dar acum căpătase un aeconsistent şi inofensiv. Sub ochii lui Doiflori, începu sâlpâie incert.

Curând devenise un fel de fantomă palidă. Bagajul sărea, ghemuit printre flăcările invizibile. n jurul luetrele care se răceau rapid începuseră să crape şi să smfle.

Doiflori î şi chemă Bagajul încetişor. Acesta se opri di

aintarea sa imperturbabilă şi păru să ciulească urecheapoi, mişcându-şi zecile de picioruşe pe un traseomplicat, f ăcu stânga-mprejur şi o luă spre Preapotentu



oyager. Vânturache îl urmări f ără entuziasm. Bagajuvea o natură primitivă, niciun pic de creier, o atitudincigaşă faţă de tot ce îi ameninţ a stăpânul şi nici măcar na sigur dacă interiorul lui ocupa acelaşi cadr

paţ io-temporal ca exteriorul.

— N-are nicio zgârietură, spuse bucuros Doiflori cânda se aşeză în faţ a lui. Deschise capacul.— Bun moment ţ i-ai ales să-ţ i schimbi lenjeria, îl repez

ânturache. Într-un minut, toţ i gardienii şi preoţ ii ăia o se înapoi, şi cam supăraţ i, omule!

— Apă! murmură Doiflori. Toată lada e plină de apă!Vânturache se uită peste umărul lui. Nici urmă d

aine, saci cu bani sau altceva din lucrurile lui Doifloroată lada era plină de apă.

Un val se înălţă de nicăieri şi împroşcă peste margineuf ărului. Ajunse pe piatră, dar, în loc să se răspândească

cepu să ia forma unei tălpi. Urmă un al doilea picior, apoartea de jos a unui trup, care se umplea ca o formvizibilă pe măsură ce lada se golea de apă. După o clipăethis, trolul de mare, se afla în faţ a lor, clipind din ochi.

— Înţ eleg, zise. Iarăşi voi. Trebuia să-mi închipui. Stă în jur, f ără să ţ ină seama de expresiile lor stupefiateăteam lângă coliba mea, privind apusul, când chesti

sta a apărut vuind din apă şi m-a înghiţ it, spuse. Mi s-ărut destul de ciudat. Unde ne aflăm?

— La Krull, spuse Vânturache. Se uită însistent lagajul de acum închis, care reuşea să afişeze o expresi

spreţ uitoare. De înghiţ it înghiţ ea oameni destul de desar totdeauna, când deschideai capacul după aceea, năseai înăuntru decât lenjeria lui Doiflori. Se repezi ş



eschise lada. năuntru nu era decât lenjeria lui Doiflorerfect uscată.

— Măi, măi, f ăcu Tethis. Apoi ridică ochii. Hei! ziseu-i asta nava pe care voiau să o trimită peste Margineu-i aşa? Asta trebuie să fie!

O săgeată îi trecu prin piept, stârnind mici vălureleethis nu o observă, Vânturache da. Soldaţ ii începeaă-şi facă apariţ ia la marginea arenei şi câteva capete sseră la intrări.O a doua săgeată se lovi de turnul din spatele lu

oiflori. De la distanţ a aceea, săgeţ ile nu aveau prea marrţă, dar era doar o chestiune de timp…— Repede, strigă Doiflori. La navă! n ea nu vo

drăzni să tragă!— Ştiam că asta o să propui, se văicări Vânturache

iam eu!

ncercă să dea un şut în Bagaj. Acesta se feri şi ridicmeninţător capacul. O suliţă căzu de sus şi se înfipsbârnâind în lemnul de lângă urechea vră jitorului, carădu un ţ ipăt şi o luă în sus pe scări după ceilalţ i.

Săgeţ ile şuierau în jurul lor pe pasarela îngustă carecea pe spinarea Preapotentului Voyager. Doiflori se afl

frunte, ţ opăind înt -un fel pe care Vânturache terpretă drept expresia unei prea mari tensiuni nervoasefulate.

n mijlocul punţ ii se afla o trapă rotundă de bronz prinsu clapete de jur împrejur. Trolul şi turistul îngenuncheară

cându-şi de lucru cu ele. În inima Preaputernicului Voyager, nisipul picurasmp de câteva ore în căuşul unui vas special concepu



cum vasul era plin cu exact cantitatea de nisip necesar entru a-l r ăsturna, dând peste cap o balanţă echilibrat mare grijă. Greutatea de pe balanţă căzu, tr ăgând u

c ce bloca un mecanism complicat. Un lanţ începu să sşte. Se auzi un zgomot metalic…

— Ce-a fost asta? tresări Vânturache. Privi în jos.

Grindina de săgeţ i se oprise. Mulţ imea de preoţ i şoldaţ i stătea neclintită, uitându-se fix la navă. Un omulegrijorat î şi f ăcu loc printre oameni cu coatele şi începu scnească ceva.— Ce să fie? întrebă Doiflori, ocupat cu o piuliţă.— Mi s-a părut că aud ceva, zise Vânturache. Ascultă

acă nu de dau drumul, îi ameninţăm că stricăm navasta facem, bine?

— Deh, răspunse Doiflori f ără convingere. Se lăsă p

ălcâie. Asta a fost. Acum ar trebui să se ridice.Câţ iva bărbaţ i musculoşi se grăbeau pe scara carucea la navă. Vânturache îi recunoscu printre ei pe ceoi chelonauti. Erau înarmaţ i cu săbii.

— Eu… începu el.Nava se zgâlţ âi. Apoi, cu infinită încetineală, începu s

unece în jos pe şine.n acel moment de groază totală, Vânturache văzu c

oiflori şi trolul reuşiseră să ridice trapa. O scară metalicucea spre cabina de dedesubt. Trolul dispăru.

„Trebuie să coborâm”, şopti Vânturache. Doiflori îl priv

u un zâmbet ciudat, nebunesc pe chip.— Stele, spuse turistul. Alte lumi. Tot cerul ăla plin dmi noi. Locuri pe care nimeni nu le va vedea vreodată.



ară de mine. Coborî prin trapă.— Eşti total dement, spuse Vânturache răguşi

cercând să-şi păstreze echilibrul în timp ce nava prindeteză. Se întoarse cât să-l vadă pe unul din chelonauum încearcă să acopere dintr-un salt distanţ a dintre nav

turnul de lansare, aterizează pe suprafaţ a curbă a navee luptă să-şi găsească un punct de sprijin, nu reuşeşte şde în gol cu un ţ ipăt.Voyager -ul înainta acum destul de repede. Vânturach

edea pe după capul lui Doiflori până la marea de noăldată în soare şi la imposibilul Cercubeu care plute

demenitor, dincolo de ea, chemându-i pe proşti să sventureze în depărtări…

Vedea şi un grup de oameni care se căţărau disperae partea de jos a rampei de lansare şi se chinuiau sşeze un buştean mare de-a curmezişul şinelor, într-

cercare disperată de-a face nava să deraieze înainte do pierde dincolo de Margine. Roţ ile loviră buşteanul, dangurele efecte fură că nava se clătină, Doiflori sesprinse de scară şi căzu în cabină, iar trapa căzu cu uomot urmat de sunetul oribil al câtorva clapete greu danipulat care se închideau peste ea. Vânturache seuncă pe burtă şi începu să tragă de ele, scâncind.Marea de nori era acum mult mai aproape. Perimetru

âncos al arenei, unde se afla Marginea însăşi, erfiorător de aproape.Vânturache se ridică. Îi rămăsese un sigur lucru d

cut şi îl f ăcu: se panică total chiar în momentul în carava ajunse pe porţ iunea ascendentă a şinei şi o parcurscind în soare ca un somon, până ajunse pe cer şi dincol



e Margine.După câteva clipe, un tropăit de picioruşe anunţă c

agajul părăsise şi el Marginea, zvâcnind puternic diambe, şi se prăbuşea în Univers.

SFÂRŞIT



Vânturache se trezi şi se scutură de un fior. Era moe frig.

Deci asta e, î şi spuse. Când mori, mergi într-un loce, umed, îngheţ at şi plin de ceaţă. Hadesul, und

piritele îndoliate ale Morţ ilor, cu lumânările lor minuscul

ărind în căuşul palmelor, mărşăluiesc de-a pururi de-ngul mlaştinilor sumbre… Totuşi Hadesul n-ar trebui să fie chiar aşa de incomodr el se simţ ea extrem de incomod. O creangă noduroasse înfigea în spate dureros, ramuri mai tinere îi tăiaaţ ele şi picioarele şi, judecând după cum î şi simţ epul, şi acesta fusese recent lovit cu ceva. Dacă aici er

ades, era iadul curat – stai o clipă…Copac. Se concentră asupra cuvântului care tocmai

burase din minte, deși țiuitul din urechi şi luminile carecau în faţ a ochilor nu lăsau prea multe speranţ e pentru

stfel de realizare. Copac. Ceva de lemn. Da, asta era. Cmuri şi lăstari şi alte de-astea. Şi cu Vânturache, carârna în el. Copac. Ud leoarcă. Nor alb şi rece de ju

mprejur. Şi dedesubt. Asta chiar că era ciudat.Era în viaţă şi plin de vânătăi într-un mic arbust cu spin

re creştea dintr-o crăpătură a unei stânci ieşite dieretele alb de spumă al Cascadei. Când înţ elese, fu ca vitură rece de ciocan în moalele capului. Se scuturăopacul scârţ âi prevestitor.

Ceva albastru trecu pe lângă el cu repeziciune, sufundă în apele care cădeau cu tunet, se întoarse ş

oposi pe o ramură de lângă capul lui Vânturache. Era asăre micuţă, cu un smoc de pene albastre-verzui. nghieştişorul argintiu pe care îl prinsese din Cascadă şi s



tă curioasă la vră jitor.Vânturache î şi dădu seama că în jur erau multe păsă

e acelaşi fel. Planau, săreau şi plonjau cu uşurinţă priascadă, şi de cele mai multe ori sporeau risipa de stropi ăderii de apă când î şi înşfăcau prada, şi-aşa sortită pieiri

âteva şedeau chiar în copacul lui. Aveau irizaţ ii, ca niştuterii. Vânturache era fermecat.De fapt, era primul om care vedea pescăruş

ărginaşi, micile creaturi care î şi creaseră acest mod daţă unic chiar şi pentru Disc. Cu multă vreme înainte cgatul Krull să construiască Circungrădinţă, pescăruşărginaşi dezvoltaseră propria lor metodă de a patrula parginea lumii pentru a-şi asigura existenta.Vânturache nu părea să-i deranjeze. Avu o scurtă, da

ezolantă viziune despre cum î şi va petrece restul vieţ ii îcel copac, hrănindu-se cu păsări crude şi cu peştii p

re reuşea să-i prindă în cădere.Copacul se clătină zdravăn. Vânturache scânci câne trezi că alunecă în jos, dar reuşi să apuce o alteangă. Doar că, mai devreme sau mai târziu, avea sdoarmă…

Avu însă loc o subtilă schimbare de decor. Ceruăpătă o tentă vag purpurie. O siluetă înaltă, cu mantieagră, stătea în aer lângă copac. n mână ţ inea o coasăaţ a îi era ascunsă sub o glugă.

AM VENIT S Ă TE IAU, spuse gura invizibilă, pe un toav ca bătaia inimii unei balene.

Trunchiul copacului scârţ âi din nou, în semn de proteso pietricică ricoşă de coiful lui Vânturache, după ce unn rădăcini cedă, desprinzându-se de stâncă.



Moartea venea întotdeauna personal să culeagfletele vră jitorilor.— Şi de ce anume o să mor? întrebă Vânturache.Silueta neagră ezită.POFTIM? zise.

— Păi, nu mi-am rupt nimic, nu m-am înecat, de cnume o să mor? Moartea nu poate să te omoare, pur şmplu; trebuie să existe un motiv, explică Vânturachepre marea lui mirare, nu se mai simţ ea înfricoşat. Pentrima dată în viaţ a lui, nu-i era teamă. Păcat că experienţ

u promitea să dureze prea mult.Moartea păru să fi ajuns la o concluzie.AI PUTEA S Ă MORI DE FRIC Ă, intonă gluga. Voce

vea încă acel sunet de cimitir, dar în ea se strecurase şn uşor tremolo de nesiguranţă.

— Nu ţ ine, spuse Vânturache infatuat.

NU E NEVOIE DE NICIUN MOTIV, zise Moartea, POTĂ TE OMOR ŞI GATA.— Ei, nu poţ i face una ca asta! Ar fi o crimă!Silueta drapată oftă şi î şi trase gluga. n locul capulu

njit al Morţ ii, la care se aştepta Vânturache, se trezi civeşte chipul unui soi de demon, palid, uşor transparendestul de îngrijorat.— Nu prea mă pricep, nu? zise el cu mâhnire.— Nu eşti Moartea, nu-i aşa!? Cine eşti? strig

ânturache.— Scrofuloza.

— Scrofuloza?— Moartea n-a putut să vină, zise demonul, nefericit. Eepidemie mare la Pseudopolis. A trebuit să se ducă s



ântuie pe străzi. Aşa că m-a trimis pe mine.— Nimeni nu moare de scrofuloza! Am şi eu drepturil

ele. Sunt vră jitor!— Bine, bine. Uite ce e, asta urma să fie şansa cariere

ele, zise Scrofuloza. De ce să nu privim lucrurile altfe

acă te lovesc cu coasa, vei fi la fel de mort ca şi cum te-aovit Moartea însăşi. Cine o să mai ştie?— Eu!— Ba nici tu. Tu o să fii mort, explică, pe un ton logic

crofuloza.— Cară-te, zise Vânturache.— Foarte bine, zise demonul, cântărindu-şi coasa, da

e ce nu încerci să te pui în locul meu? Pentru minseamnă foarte mult, în timp ce tu trebuie să recunoşti cu ai aşa o viaţă grozavă. Reîncarnarea nu poate fi decâîmbunătăţ ire… ha?

Duse mâna la gură, văzând că Vânturache îndreptaspre el un deget tremurător.— Reîncarnarea! rosti el cu interes. Deci e adevărat c

pun misticii!— Eu n-am zis nimic, spuse Scrofuloza iritată. Mi-

ăpat. Aşadar – ai de gând să mori de bunăvoie sau nu— Nu, răspunse Vânturache.— Cum pofteşti, zise demonul. Ridică coasa, car

uieră destul de profesional, dar Vânturache nu mai ercolo. Era de fapt cu câţ iva metri mai jos, pentru cmura alesese tocmai acel moment pentru a ceda

miţ ându-l mai departe în călătoria sa întreruptă cătrolful interstelar.— Intoarce-te! strigă demonul.



Vânturache nu răspunse. Stătea cu burta-n jos îurentul de aer, uitându-se la norii care se subţ iau. Şi carspărură.Dedesubt, întregul Univers sclipea la Vânturache. Er

arele A’Tuin, masiv şi plin de cratere. Era micuţ a lună

scului. Era o strălucire îndepărtată care nu putea fi decâeapotentul Voyager. Şi erau toate stelele aleaemănând foarte bine cu un praf de diamant presărat pe tifea neagră, stelele care-i ademeneauşi până la urmă

duceau la ele pe cei mai îndrăzneţ i…Întreaga Creaţ ie îl aştepta pe Vânturache să cadă î

a.Ceea ce şi f ăcu.Nu părea să aibă altă variantă.

SFÂRŞIT



Titluri de Terry Pratchett din seria

„LUMEA DISC”

pratchett, terry - lumea disc 01- culoarea magiei v1.0 r6

Documents