1

2012

Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj Napoca

Facultatea de Ştiinţa Mediului

Catedra de Ştiinţele Vieţii şi ale Pământului

Nicoleta BRIŞAN

PRACTICA STUDENŢILOR ANULUI I

(practica B)

2

CAIET DE PRACTICĂ

Perioada de desfăşurare: 02.07.2012 - 07.07.2012 Traseu: Cluj-Napoca - Cheia - Muntele Roşu – Slănic Prahova - Buzău - Arbănaşi – Întorsura Buzăului –

Tuşnad – Lacul Sf. Ana – Balvanyos – Corund – Praid – Sovata - Cluj-Napoca

Traseul practicii în contextul hărţii geologice a României

LUNI (02.07.2012)

Cluj-Napoca - Cheia - Muntele Roşu (cazare)

STAŢIA SEISMICĂ MUNTELE ROŞU

Staţia seismică Muntele Roşu (fig.1), una dintre cele mai importante staţii seismice din România funcţionează din 1973. Aceasta a fost certficată din anul 2003 ca staţie auxiliară în Sistemul Internaţional de Monitorizare (IMS).

Locaţia a fost aleasă datorită lipsei de activităţi şi zgomot, fapt asigurat de substratul geologic, putându-se astfel înregistra cutremure de o magnitudine scăzută (2-2,5 grade pe scara Richter). Datorită acestui fapt staţia este inclusă în sistemul internaţional de percepere a activităţii seismice şi nucleare, sensibilitatea aparaturii de aici permiţând chiar înregistrarea unei furtuni de pe Marea Neagră. Datele recepţionate la această staţie seismică sunt transmise atât la Bucureşti cât şi la Viena.

Fig. 1. Staţia seismică de la Muntele Roşu

3

Seismograful funcţionează pe baza inducţiei electromagnetice. Dat fiind faptul că pentru localizare sunt necesare minim 3 staţii, la Muntele Roşu se realizează doar înregistrarea, localizarea făcându-se la Bucureşti. Pentru dezvoltarea staţiei şi o bună observare, după 1977 s-a colaborat cu Japonia, Franţa, Germania si S.U.A. Prin laboratorul de la Cheia, Muntele Roşu, se realizează un sistem global de monitorizare a mişcărilor seismice din acea parte a lumii.

Aparatura de aici are capacitatea de a detecta undele seismice periculoase de la producerea în epicentrul cutremurului şi de a anunţa cu 25”-30” înainte sosirea undelor seismice destructive pentru ca apoi, prin sisteme de avertizare să se blocheze automat instalaţiile care ar putea provoca distrugeri materiale şi pierderile

de vieţi omeneşti. Pe suprafaţa globului mai există încă 200 de staţii de acest gen. Înregistrarea curemurelor se realizează cu ajutorul seismografului iar apoi sunt redate prin intermediul seismogramelor ilustrate în figura 2.

Staţia seismică de la Muntele Roşu este conectată cu INCDFP (Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare pentru Fizica Pământului) din Bucureşti unde practic se află „comandamentul seismic al României.” Acesta este foarte important chiar la nivel mondial deoarece aici se află un sistem de avertizare seismică în timp real prin care se poate vedea ce se întâmplă din Pacific şi până în Florida. Evoluţia este de-a dreptul uluitoare dacă se ia în calcul faptul că în urmă cu doar 30 de ani, în România, pentru a depista ce înseamnă epicentrul unui cutremur se făceau măsurători cu rigla pe hartă. INCDFP împreuna cu AFTAC (Air Force Technical Application Center – Patrick Military Base) din Florida, SUA, prin laboratorul seismometric de la Cheia – Muntele Roşu, realizează un sistem global de monitorizare a mişcărilor seismice din această parte a lumii. INCDFP prin Centrul National de Date, asigură monitorizarea exploziilor nucleare şi altor surse

seismice. Astfel, România participă la activităţi în sprijinul prevederilor Tratatului de Interzicere Totală a Experienţelor Nucleare. În prezent sunt racordate la Sistemul de avertizare în timp real numai Reactorul si Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară de la Măgurele. Urmează a fi racordate şi Reactorul din Piteşti, Uzina de Apa Grea de la Turnu Severin şi alte obiective importante din diferite oraşe ale ţării. În cadrul institutului se întocmeşte o hartă microseismică a Bucureştiului, în care vor fi delimitate zonele cele mai periculoase pentru construcţii în caz de cutremur.

MARTI (03.07.2012) Muntele Roşu - Masivul Ciucaş – Muntele Roşu (cazare)

MASIVUL CIUCAŞ

Situat în partea centrală a Carpaţilor, în grupul muntos al Carpaţilor de Curbură, Masivul Ciucaş se detaşează net faţă de regiunile înconjurătoare prin abrupturile sale, dar în special prin peisajul variat datorat substratului geologic specific. Acesta este învecinat în V – M. Grohotiş, în SE şi E – M. Tătaru şi M. Siriu iar în N- Depresiunea Întorsurii şi Munţii Întorsurii. Vârful cel mai înalt al masivului este Vf. Ciucaş , cu 1954 m. Masivul este alcătuit din culmea Ciucaş-Bratocea pe aliniamentul SV-NE şi culmea Gropşoarele-Zăganu pe direcţia NV-SE.

Substratul geologic este reprezentat de conglomerate (fig. 3) de vârstă Cretacic inferior a căror grosime atinge până la 600 m. Acestea sunt constituite din roci cristaline, roci sedimentare (calcare) şi roci eruptiv bazice prinse într-un liant calcaros-grezos. Calcarele sunt dispuse în blocuri izolate prinse în masa de conglomerate spre baza acestora unde apar la suprafaţă prin eroziune şi se înscriu în peisaj prin

Fig . 2. Seismograme

Fig. 3. Conglomerat – masivul Ciucaş

4

mici proeminenţe cu doline sau prin chei şi văi seci. Eroziunea diferenţiată (fig. 4) la nivelul conglomeratelor datorată rezistenţei diferite la atacul agenţilor modelatori a generat un relief specific de tunuri, stâlpi, ciuperci, stânci izolate precum „Babele la sfat”, „Mâna cu 5 degete” ,”Tigăile mari” „Tigăile mici”, „Piatra vulturilor”, „Sfinxul Bratocei”, „Turnul Goliat”, „Colţul uriaşului”, sau „Mâna dracului”, elemente ce măresc valoarea peisajului regiunii. Toate acestea alcătuiesc un relief ruiniform la a cărui apariţie au avut un rol deosebit îngheţul şi dezgheţul (procesele de gelivaţie), apa meteorică, dizolvarea şi vântul. Examinarea atentă a lor permite observarea unor goluri emisferice rezultate din desprinderea din ciment a unor blocuri, prezenţa unor poliţe pe fâşiile din ciment mai omogen şi mai compact, a fisurilor ce pregătesc viitoare prăbuşiri de blocuri etc.

Masivul corespunde unui sinclinal de conglomerate, cu axul situat în partea de est, fapt care îi conferă individualitate prin înălţimi de peste 1 700 m prin abrupturile ce taie capetele de strat şi suprafeţele structurale localizate cu precădere în partea de nord-nord-vest şi în cea de est.

Datorită constituţiei geologice, Munţii Ciucaş înmagazinează apa meteorică ce ajunge la baza conglomeratelor, pe patul impermeabil şi care poate reapărea la zi sub forma unui curs de apă, motiv pentru care Ciucaşul devine un adevărat “castel de ape” din care izvorăsc râurile Teleajen şi Buzău şi pârâurile Ramura Mică, Tarlung şi Testla.

Deşi nu au înălţimi mari, care să permită evidenţierea unui

etaj alpin, frumuseţea şi ineditul peisajului Munţilor Ciucaş, constă în prezenţa a numeroaselor specii floristice, din care unele endemice. Din acest considerent s-au constituit unele rezervaţii - Zona cu Rhododendron din Munţii Ciucaş, Culmea Zăganului- Gropşoarele, Tigăile Mari, Şuviţele Benii, Pâlcul de jneapăn de pe Muntele Bratocea, în care aceste specii să fie ocrotite şi menţinute nealterate. Zonele protejate au un relief uiniform şi o vegetaţie bogată de pajişti, tufărişuri (afin-Vaccinium myrtillius, ienupăr- Juniperus sibirica, smârdar- Rhododendron kotschyi, jneapăn) şi plante de stâncărie (rogoz verde, floarea de colţ- Leontopodium Alpinum, iedera albă – Daphne blagayana, ghinţura galbenă – Genţiana lutea. Zona cu specia Rhododendron kotschyi (fig. 5) din Munţii Ciucaş, pune sub

ocrotire o suprafaţă de 2 ha cu smârdar, plantă ocrotită, declarată monument al naturii. În Masivul Ciucaş trăiesc numeroase animale sălbatice: ursul – Ursus arctos, mistreţul- Sus scrofa,

cerbul- Cervus elaphus, râsul- Lynx lynx, lupul- Canis lupus, vulpea- Vulpes vulpes, jderul- Martes martes, veveriţă- Scirus Vulgaris, pisică sălbatică – Felis silvestris, capră neagră- Rupicapra rupicapra. Speciile de păsări sunt reprezentate prin vultur, acvilă de munte, uliu, privighetoare, cinteză, iar reptilele prin vipera comună – Viperus berus şi şopârla de munte -Lacerta vivipara.

MIERCURI (04.07.2012)

Cheia – Slănic Prahova - Buzău (cazare)

SALINA SLĂNIC PRAHOVA

Oraşul Slănic este situat în zona de curbură a Subcarpaţilor, pe râul Slănic, afluent al râului Varbilău, istoria şi economia lui fiind în mare măsură legate de prezenţa acestui important zăcământ de sare. Cea mai parte a teritoriului pe care se desfăşoară oraşul se află în zona unui masiv de sare de vârstă neogenă- Badenian mediu, apreciat ca având o suprafaţă de 1,6 km2 şi o grosime de 300- 340 m. Unele din proeminenţele lui se situează la adâncimi mici, altele apar chiar la suprafaţă. Zăcământul de sare este acoperit de depozite constituite din roci argiloase, marnoase, puternic sărăturate care formează aşa-numita brecie a sării.

Fig. 4. Eroziune diferenţială – masivul Ciucaş

Fig. 5. Rhododendron kotschzi- Smârdarul

5

Fenomenul de diapirism, care apare şi în această zonă, la fel ca în zone de pe bordura Bazinului Transilvaniei, este descris pentru prima dată de profesorul Ludovic Mrazec în anul 1907 ca fiind expresia unor anticlinale caracterizate prin existenţa unui sâmbure format din roci sau din minerale plastice, care frecvent străpung stratul de roci acoperitoare; cutele diapire, în cazul sării sunt cauzate deci de plasticitatea şi densitatea mică a acesteia, care prin ridicare străpunge formaţiunile de deasupra. Prima perioadă a exploatării zăcământului de sare de la Slănic datează din anul 1689, din timpul lui Mihai Cantacuzino şi s-a încheiat în 1943 când s-a trecut la o nouă exploatare sub minele Mihai şi Carol, care s-a numit Unirea. Această exploatare a continuat pânǎ în anii ’70, timp în care s-au extras aproximativ 3 milioane de metri cubi de sare. Dupǎ anul 1970 mina Unirea a devenit centru turistic. Sălile salinei au formă de trapez cu înălţimea de circa 60 m şi baza mare de 35 m. Interesante aici sunt varietatea de imagini pe care le compun orizonturile de sare în tente de alb imaculat la nuanţe de gri şi negru, unghiurile ascuţite, şi cutele observate pe pereţii salinei. Benzile de sare de diferite culori indică aspecte legate de depunerea sării. Astfel, benzile de sare albă indică intervalele de timp în care apele concentrate în sare, care se evaporă şi permit depunerea sării, sunt limpezi, fără suspensii iar clima în care s-au format depozitele a fost una foarte caldă. Benzile mai închise la culoare denotă faptul că acea parte a depozitului s-a format într-un moment în care apele lagunei erau tulburi, fapt datorat îndulcirii apelor lagunei prin aport de apă de pe continent şi odată cu acesta a materialului în suspensie.

Salina Slănic (fig. 5) oferă condiţii naturale deosebite datoritǎ microclimatului sǎu bogat în aerosoli cu eficienţǎ în tratarea unor boli respiratorii. Microclimatul minei este asigurat prin aeraj natural şi menţine indiferent de sezon o temperatură constantă de 12 grade Celsius. În camerele subterane, sunt amenajate terenuri de handbal, fotbal şi chiar un mic muzeu istoric sculptat în sare. Diferenţa de cotǎ dintre suprafaţǎ şi vatra minei este de aprox. 208 m din această cauză accesul în salină se realizează cu ajutorul unui lift (colivie). Deasupra minei “Unirea” există mina “23 August” care a funcţionat între 1912 şi 1943.

Turismul intensiv din zonă a fost determinat şi de existenţa unui munte miatural în sare, modelat de apa ploilor care s-a extins pe o suprafaţă de 2 hectare (astazi este în mare parte surpat). Muntele de sare de la Slănic Prahova, (fig. 6) a fost declarat rezervaţie şi monument al naturii. Aceasta adăposteşte o serie de lacuri carsto-saline cu o adâncime maximă de 32 m precum Lacul Porcilor, Baia Baciului - lac antroposalin, rezultat prin acumularea apei meteorice în cavităţile vechii ocne prăbuşite şi Lacul Miresei - format în 1914, prin prăbuşirea unei mine de sare de 425 m2 şi 20 m adâncime. Pe solurile sărate din aceasta zonă se dezvoltă o serie de specii vegetale halofile dintre care mai importante sunt sărărica (Salicornia herbaceea), pelinul (Artemisia salina), steluţa (Aster tripolium), tufărişuri de cătină, etc.

Fig. 5. Salina Slănic – Mina Unirea

Fig. 6. Muntele de sare de la Slănic Prahova

6

PIATRA VERDE

Muntele Piatra Verde (fig. 7), situată la 4 km distanţă de Slănic Prahova, s-a format prin consolidarea în timp geologic a cenuşii vulcanice rezultate în urma erupţiilor vulcanilor ce azi formează lanţul muntos Oaş-Gutâi-Ţibleş.

S-a propus încadrarea într-o rezervaţie geologică a zonei situate în lungul benzii de tufuri, începând cu versantul dinspre localitatea Slănic. Lungimea acesteia este de circa 200 m, cu o lăţime de 60-200 m. Tufurile dacitice vulcanice (fig. 8) şi gipsul – formaţiunea numită molasă de Slănic cu vârsta Badenian inferior conţine un tip de minerale numite zeoliţi , minerale rare şi foarte importante datorită structurii lor interne, a

dispunerii atomilor

care permite utilizarea lor ca filtre moleculare în scopul depoluării apelor uzate. Zeoliţii sunt de asemenea buni aditivi furajeri, fertilizează solurile, combat dăunătorii şi sunt tot mai preferaţi în fabricarea hârtiei, căreia îi cresc calitatea. În zona Clujului tuful vulcanic este reprezentat de nivelul tufului dacitic de Dej şi acesta având un conţinut mare de zeoliţi. JOI (05.07.2012):

Buzău – Pâcle (Vulcanii noroioşi) – Siriu – Întorsura Buzăului - Balvanyos (cazare)

VULCANII NOROIOŞI

Rezervaţia naturală de tip geologic şi botanic „Vulcanii

noroioşi”, localizată în Subcarpatii de Curbură , la aproximativ 12 km de localitatea Berca –Arbănaşi din judeţul Buzău a fost declarată în 1924 iar în 1995 a fost inclusă în registrul naţional şi european, ocupând o suprafaţă de 30 de ha (19,63 ha – Pâclele Mari şi 9,4 ha- Pâclele Mici) .

Cele două zone – Pâclele Mari şi Pâclele Mici fac parte dintr-un proiect de realizare a unui geoparc, derulat de Consiliul Judeţean Buzău şi Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“, sub genericul „Ţinutul Buzăului“. Acesta a primit finanţare prin

Fondul Cultural Naţional. Din punct de vedere geologic zona este un anticlinal sub aspect de depresiune. Substratul zonei este

format din pietrişuri, nisipuri şi depozite loessoide de vârstă cuaternară – Holocen inferior şi marne, marne nisipoase şi nisipuri neogene – Pliocen, rezistente la eroziune. Există aici şi numeroase zone fosilifere de nevertebrate. Sunt delimitate 4 zone cu vulcani noroioşi: „La Fierbători”, „Pâclele Mici”, „Pâclele Mari” şi „Beci”. Aceşti vulcani noroioşi sunt manifestări legate de emanaţii de gaze de la exploatări de petrol iar activitatea acestora se datorează faptului că în partea superioară a zăcământului de petrol există gaze care prin intermediul unor accidente tectonice sunt eliberate spre suprafaţă. În ascensiunea lor, venind de la 3000

Fig. 9. Vulcanii Noroioşi - Pâclele Mari

Fig. 7. Muntele Piatra Verde – Slănic, Prahova

Fig. 8. Tuf vulcanic – „piatra verde”

7

m adâncime, gazele întâlnesc apa subterană iar aceasta se combină cu substratul format din roci de natură moale, formându-se nămolul care este apoi antrenat spre suprafaţă (fig. 10). Coeficientul de vâscozitate al noroiului este mult mai mic după o perioadă îndelungată de ploi, indicând conexiunea care există între apele de infiltraţie şi producerea noroiului adus la suprafaţă de gaze. Aceste formaţiuni sunt numite “vulcani” din cauza faptului că au morfologia tipică vulcanilor şi au formă de con; vulcanii activi au maxim 3 m iar cei fosili pot avea chiar mai mult de 5 m înălţime. De obicei, vulcanii al căror noroi este mai puţin vâscos nu au conuri impunătoare, ci creează cratere largi. În cazul în care presiunea gazelor scade, noroiul fiind vâscos, se formează domuri care nu mai erup şi care, în timp, devin vulcani fosili. Pe partea superioară a craterului se poate observa o peliculă de hidrocarburi care face legătura acestui fenomen cu zăcămintele de petrol, iar soluţia albicioasă (săruri) este dovada faptului că apa antrenată întâlneşte zăcăminte de sare, iar soluţia colorată este datorată mineralelor cu oxizi de fier. În zona Pâclelor Mici, pe o suprafaţă de aproape 10 hectare, se află cei mai mulţi dintre vulcanii noroioşi, de forme extrem de variate dar de dimensiuni relativ reduse. Aici pot fi văzuţi vulcani deja formaţi, cu cratere în forma unor trunchiuri de con, având înălţimea între 2 şi 8 metri, iar în vârf - mici lacuri de

“lava” rece, mai exact un amestec de pământ şi apă. Vulcanii rămân activi şi în perioadele de secetă, datorită apei din freatic. Când solul se deshidratează, acesta crapă. Se poate întâmpla ca vulcanii să se stingă dacă gazele nu pot împinge noroiul la suprafaţă sau coşul vulcanic este acoperit. În acest caz, apele meteorice care pornesc radiar din varful conurilor, formează multe ogaşe meandrate. Ajunse la baza conurilor, ele se transformă în şanţuri adânci iar apoi brăzdează meandrat suprafaţa platoului, transformându-se, la periferia acestuia, în organisme torenţiale viguroase.

La periferia vulcanilor noroioşi se întâlnesc asociaţii vegetale halofile cum sunt sărăcica (Suaeda maritima), branca (Salicornia europaea), rugina (Juncus gerardi), pelinul (Artemisia maritima), gărdurăriţa (Nitraria

schoberi. Fig. 11) şi Obione verrucifera etc. Acestea găsesc în această zonă un mediu de viaţă prielnic datorită conţinutului ridicat de săruri al materialului expulzat de vulcani. Întreaga depresiune este caracterizată de fenomene de versant (fig.12) datorate substratului alcătuit din roci moi, uşor modelate de acţiunea apelor. Microrelieful platourilor vulcanice este condiţionat de intensitatea curgerilor noroioase, însă evoluţia ulterioară a acestora se datoreşte mai mult particularităţilor climatului, secetelor prelungite ori ploilor ce antrenează praful rezultat din sfărâmarea argilei depuse de vulcani.

Pe glob se cunosc aproximativ 1100 vulcani noroioşi, mai mulţi existând sub mări, cum ar fi spre exemplu vulcanii noroioşi din apele Norvegiei, cei din mările Caspică şi Barents. Fenomene similare celor

Fig. 10. Vulcanii Noroioşi - Pâclele Mari Ieşirea la suprafaţă a noroiului şi agazelor

Fig. 11. Nitraria schoberi

Fig. 12. Fenomene de versant

8

din zona localităţii Berca ( Pâclele Mari, Păclele Mici) se mai înregistrează doar în Azerbaidjan, Siberia, în Australia şi insula Trinidad din Caraibe.

În România astfel de fenomene au mai fost semnalate lângă Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, în anumite zone colinare din Moldova însă vulcanii de la Pâclele Mari şi cei de la Pâclele mici sunt cei mai reprezentativi, atât ca dimensiuni ale formaţiunilor conice, cât şi ca intensitate a fenomenelor.

O recentă erupţie foarte gravă a unui vulcan noroios, a avut loc la 29 mai 2006, în estul insulei Java (Indonezia) în localitatea Sidoarjo, la 20 km sud de importantul oraş Surabaya. Erupţia s-a intensificat cu timpul, ajungând în noiembrie 2006 până la expulzarea a 125.000 m³ de noroi pe zi.

VINERI (06.07.2012) Balvanyos –– Masivul Ciomadu - Turia – Balvanyos (cazare)

LACUL SF. ANA

Lacul Sf.Ana (fig. 18) se aflǎ în Masivul Ciomadu Mare din Munţii Harghitei, în apropiere de Băile Tuşnad.

Rezervaţia geologică şi peisagistică constă într-un lac format în craterul vulcanic Ciomadu după ce, în urmă cu 50.000 ani vulcanul a încetat să mai erupă. Acesta este unicul crater din Europa păstrat intact. Aflat la o altitudine de aproape 950 de m, lacul are o formǎ aproape circularǎ cu un diametru de 1,5 km. Suprafaţa este de aprox. 19,50 ha şi are o adâncime maximǎ de 7 m. Lacul nu are izvoare, aşa cǎ işi completeazǎ apele numai din precipitaţii (apele meteorice).

Acesta manifestă o activitate postvulcanică concretizată prin emanaţii de gaze, sensibile la schimbarea presiunii atmosferice; când presiunea atmosferică scade, gazele de CO2 şi S, cu miros înţepător, urcă la suprafaţă. Substratul zonei este format din roci magmatice, andezite cu piroxeni şi amfibioli. Lacul este înconjurat de formaţiuni vulcanogen-sedimentare iar la baza lacului se găsesc roci piroclastice fine. Aceste magmatite au vârstă cuaternară şi neogenă.

Apa lacului este lipsită de oxigen, motiv pentru care în acest lac nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea troficǎ redusǎ a apei se datoreazǎ şi prezenţei mofetelor, a emanaţiilor reci postvulcanice care conţin preponderent CO2 şi în cantităţi mai mici, azot, hidrogen şi metan.

TURBĂRIA MOHOŞ

Turbăria sau Tinovul Mohoş (fig. 19) - rezervaţie floristică, se află în partea de sud-est a conului vulcanic Ciomatu, în craterul Mohoş, crater conjugat cu cel al Lacului Sf. Ana, cu o adâncime maximă de 80 de m. Aceasta are o suprafaţă de 40 de ha şi este situat la o altitudine de 1050 m. În urmă cu 1500 de ani vulcanul a erupt ultima dată iar cenuşa a reprezentat un bun substrat pentru instalarea muşchilor de turbă din genul Sphagnum, încă de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni. Deşi în prezent este mlaştină oligotrofă de mare altitudine– săracă în substanţe minerale şi nutritive, a evoluat spre această stare de la un lac de 4 ori mai Fig.19.Turbăria Mohoş

Fig.18. Lacul Sf. Ana

Fig. 20. Vaccinium axycoccos

9

mare decât lacul Sf. Ana. Turba are o grosime de 10 m spre centru fiind mai subţire spre exterior, apt pentru care se observă şi o descreştere a înălţimii a pinului silvestru- Pinus Silvestris, care sunt mai înalţi la marginea turbăriei şi mai pitici în centru unde condiţiile sunt neprielnice. În zonele periferice ale turbăriei vegetează arinul – Alnus glutinosa, rogozurile- Carex remota, Carex elongata, în dumbravă se găseşte pinul – Pinus sylvestris (fig. 21), care înconjoară întreg tinovul şi pătrunde adânc în interiorul sau, mai ales în porţiunile de nord - est şi sud – est. În zonele fără vegetaţie s-au format lacuri de dimensiuni mici a căror apă este acidă. Substratul geologic al zonei este format din depozite de mlaştină şi formaţiuni vulcanogen- sedimentare cuaternare şi neogene. Zona este fascinantă din punct de vedere al vegetaţiei şi faunei bogate. Vegetaţia cuprinde specii cum sunt: Rozmarinul de turbă (Andromeda polifolia), Bumbăcăriţa (Euforium vaginatum), Afine de turbă (Vaccinium axycoccos, fig. 20), Merişorul de munte, Mesteacănul pufos (Betula pubescens), plante relicte- reminescenţe cuaternare: plante insectivore, endemice reprezentate de Roua cerului (Drosera obovata, fig. 21), Roua longitudinala (Drosera rotundifolia, fig. 22). Fauna este reprezentată de: diferite specii de şopârle, vipera neagră, vipera albastră, păianjenul de coasă, etc.

PEŞTERA PUTUROSU (TURIA)

În masivul Puciosu din Munţii Harghitei există 5 peşteri, cea mai mare având o lungime de 14 m şi o înălţime de 6 m, toate având o atmosferă puternic încărcată cu hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon, gaze rezultate în urma intensei activităţi vulcanice care a avut loc în această regiune acum un milion de ani şi datorită căreia în această regiune se găseşte o bogată reţea de ape minerale.

În afara elementelor geologice de interes ştiinţific, Muntele Puciosu mai adăposteşte şi o valoroasă floră spontană, fapt pentru care o suprafaţă de circa 156 de ha a fost declarată monument al naturii.

Peştera Puturosu (fig. 17) este o rezervaţie geologică din Munţii Harghita constând într-o veche galerie de sulf, aflată la o altitudine de 1052 m în versantul de sud al Măgurii. Este cea mai eficace solfatară uscată din toată Europa cu un debitul al sulfului de 3000 m³ pe zi.

Această peşteră la fel ca şi celelalte întâlnite în această zonă: Peştera cu Alaun, Cimitirul Păsărilor şi Peştera Ucigaşă (similară cu Peştera Puturosu), sunt vestigii ale mineritului de sulf practicat între secolele XIV-XVIII de către locuitorii

aşezării Turia, reprezentând totodată o manifestare postvulcanică.

Fig. 17. Peştera Turia

Fig. 22. Drosera obovata Fig. 21. Pinus sylvestris

10

SÂMBĂTĂ (07.07.2012) Balvanyos – Tuşnad – Corund

TUŞNAD

Staţiunea balneoclimaterică Băile Tuşnad este situată în partea sudică a Depresiunii Ciucului, la o altitudine de 650 m, între Munţii Harghita şi Bodoc, în defileul Oltului. Poziţia în teritoriu îi conferă un cadru deosebit de pitoresc, cu aer puternic ozonat, bogat în aerosoli şi ioni negativi datorită cărora staţiunea dispune de un bioclimat montan tonic, favorabil reconfortării psihice. Temperatura medie anuală este de 8°C ( iulie 17,5°C, ianuarie -7°C), cu ierni reci şi nebulozitate redusă.

Apele minerale din zona Tuşnadului sunt atestate încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, izvoarele scrise menţionând existenţa unor izvoare de ape minerale cu efecte curative, folosite de către localnicii satelor din apropiere

Activitatea balneară în Băile Tuşnad se desfăşoară încă de la jumătatea secolului XIX. În anul

1968 staţiunea Băile Tuşnad a fost declarată oraş turistic. Apele minerale de la Băile Tuşnad sunt carbogazoase, clorosodice, calcice, magneziene, feruginoase,

bicarbonatate, cu o mineralizare totală de 0,67-17,86 g/l. Potenţialul terapeutic al zonei este conferit şi de existenţa unor substanţe minerale terapeutice cu

caracter unicat: gazele mofetice şi solfatariene, considerate rarităţi ale naturii şi chiar unice în Europa (în cazul solfatarienelor) precum şi a altora puţin răspândite în Europa: lacurile sărate, peloidele (substanţe care rezultă din procese geologice, care se găsesc în stare fină în nămoluri, întrebuinţându-se pentru comprese şi băi) şi un microclimat salin. Mofetele reprezintă emanaţiile naturale de bioxid de carbon gaz uscat şi sunt legate de vulcanismul din zona Carpaţilor Orientali. Acestea sunt valorificate în cura balneară. Mofeta naturală folosită în scop terapeutic la noi în tară este un fenomen unic în lume.

Staţiunea este recomandată pentru tratamentul bolilor cardio vasculare, urinare şi a sistemului nervos.

CHEILE CORUNDULUI Cheile Corundului s-au format în urma acţiunii pârâului Corund asupra masivului de sare şi se întind în partea de sud-vest a Dealului Sării. Aici pârâul Corund a străpuns muntele de sare, erodându-l puternic. Cheile Corundului sunt marcate de forme de dizolvare lentă a sării datorate apei meteorice, sunt marcate de lapiezuri, de mici peşteri şi izvoare cu ape sărate ale căror maluri sunt acoperite de cristale de sare. Dealul Sării (Corbul Mare)a fost secţionat de pârâul Corund în Cuaternarul târziu formând un „canion de sare” şi rezultând un deal mai mic (Corbul Mic), separat de cel mare. Vegetaţia caracteristică acestei zone este cea halofilă, cantonată în jurul izvoarelor sărate şi în vecinătatea masivelor de sare reprezentată de Salicornia herbacea- iarba sărată violetă sau verde. Din anul 1995 zona este declarată rezervaţie geologică.

Fig. 16. Băile Tuşnad

Fig. 27. Cheile Corundului

11

SALINA PRAID

Salina Praid (fig. 24) aflată în bazinul munţilor Gurghiului, este cuprinsă în Dealul Sării, formând triunghiul Praid - Ocna de Jos - Ocna de Sus. Sarea din Bazinul Transilvaniei este datată ca fiind de vârstã badenian medie (Miocen mediu),

respectiv de circa 14 milioane de ani. Marea din Bazinul Transilvaniei (de mică adâncime şi cu specific lagunar) s-a separat prin praguri, de Marea Tethys, care era întinsă în mijlocul Europei. Din cauza evaporării puternice a apei de mare, straturile de sare precipitate au constituit depozite pe fundul bazinului marin, aflat în continuă subsidenţă. În timpul erelor geologice care au urmat, prin procese de sedimentare, s-au depus straturi groase de argile, marne, gresii etc. care prin greutatea lor uriaşă au apăsat depozitele de sare. Astfel sarea, fiind o roca plastica, a migrat spre marginile Bazinului Transilvaniei, unde s-a ridicat sub formă de cute diapire. Aceste zăcăminte de sare sunt prezente mai ales în partea axială a anticlinalelor, sau de-a lungul faliilor tectonice existente la marginea Bazinului Transilvaniei.

La Praid (judeţul Harghita), se află cel mai dezvoltat diapir din România şi din Europa, având aproximativ 2000 m grosime (fig. 26). Sarea a apărut la zi sub formă de relief pozitiv reprezentat prin domuri diapire, datorită densităţii mici a acesteia şi a faptului că este o rocă plastică. Pentru a ajunge la zi, sarea a pătruns prin strate de argile, marne, gresii, nisipuri, conglomerate de vârstă neogena –Miocen. Extragerea sării din mină a început prin anul 1200 iar din anii `60 a început utilizarea acesteia în scopuri curative – speleoterapie şi climatoterapie. În 1978, la 40 m sub minele vechi s-au deschis orizonturi noi care sunt în exploatare şi în prezent. Aici metoda de exploatare folosită este cu camere mici şi pilieri dreptunghiulari, camere ce au 20 până la 270 m lungime. În 1991 au început lucrările de deschidere a sectorului Telegdy în care exploatarea se face în prezent la orizontul 448 m în camere cu pilieri pătraţi. În urma extracţiei şi prelucrării sării se obţin trei mari categorii de produse: sare gemă, sare recristalizată, sare în soluţie. La Praid produsele obţinute sunt: sarea gemă pentru uz industrial, sare gemă bulgări (chimie, industria energetică, zootehnie), pastile de sare (dedurizarea apei), sare de baie terapeutică (tratarea afecţiunilor reumatice, arteriale). Sarea de la Praid are un aspect macro- sau microcristalin fiind impurificata cu dispersii mecanice singenetice constituite din argile, marne, gresii, calcare cristaline etc. fie sub formă de diseminări, impregnaţii,

incluziuni stratiforme sau enclave de diferite dimensiuni. Impactul negativ al exploatării sării la Praid asupra mediului se manifestă fie prin modificarea peisagistică, fie prin poluarea aerului, apei şi solului. În zona Corundului, grosimea formaţiunilor acoperitoare este sub şase metri, în aceste condiţii, o parte din apele pluviale au ajuns la spinarea sării, apoi prin dizolvare şi eroziune s-au format căi de circulaţie care la început se descărcau în Corund, iar acum sunt drenate la cote inferioare în minele vechi, principalul colector fiind puţul Gheorghe Doja. Forme de relief carstic pot să ia naştere şi în depozitele insolubile care acoperă sarea; de amintit ar fi dolinele carstice de sufoziune prezente în zona minelor vechi de la Praid ce se formează prin prăbuşirea unor goluri rezultate în urma dizolvării sării de către apele subterane.

Fig. 24. Salina Praid

Fig. 25. Salina Praid – perete de sare

12

Impactul pozitiv se manifestă cu precădere asupra mediului social prin perspectiva valorificării turistice a salinei de la Praid. Datorită microclimatului stabil caracterizat printr-o temperatură constantă de 12◦ C şi umiditate de circa 50 % cu aerosoli salini, aceasta are efecte terapeutice. Tratamentul cu speleoterapie şi climatoterapie este foarte util în cazul bolilor căilor respiratorii.

SOVATA

Staţiunea balneară Sovata este situată în judeţul Mureş, pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluenţa cu râul Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale munţilor Gurghiu. Staţiunea Sovata a fost menţionată pentru prima oară ca loc tămăduitor într-un document în 1597, dar abia in 1850 devine staţiune balneară. Este înconjurată de dealurile Cireşelu (912 m), Capela (720 m), Bechiş (1.079 m), Dealul Mic şi Muntele de Sare, fiind acoperită cu păduri de fagi, stejari, carpeni, ulmi, castani, brazi şi mesteceni.

Renumele Sovatei se datorează lacurilor Ursu (46.000 m2), Lacului Aluniş (9.000 m2), Lacului Verde (5.000m2), Lacului Negru (instalat într-o mină de sare prabuşită este folosit la băi calde şi reci, fiind prevăzut cu instalaţii proprii), Lacului Roşu, Lacului Mierlei şi

Lacului Şerpilor, cu ape clorurate, cu concentraţie mare - de la 40 la 250 g/l, şi sodice, prezentând fenomenul de heliotermie. Astfel, vara, temperatura apei variază în funcţie de acumularea căldurii solare în apa sărată, apa caldă fiind protejată de un strat de apă proaspată provenită din râuleţe, care nu se amestecă cu apă sarată, ci se menţine la suprafată, acţionînd ca un izolator termic. Acest lucru face ca vara temperatura Lacului Ursu, cel mai mare lac heliotermal, să varieze între 10-20°C la suprafaţă, 30-40°C la adâncimea de 1 m şi 40-60°C la adâncimea

de 1,5 m.

Fig. 28. Lacul Ursu

Fig. 26. Sectiune prin diapirul de sare de la Praid

Fig. 29. Lacul Roşu şi Lacul Verde

13

Lacul Ursu (fig. 28) este cel mai mare lac heliotermic din lume. Acest fenomen produce o răcire mai lentă a apei în unele lacuri sărate datorită existenţei la suprafaţa lor a unui strat de apă dulce care împiedică iradierea căldurii în atmosferă. Lacul s-a format între anii 1875-1880 în urma alunecărilor de teren care au blocat pâraiele Topliţa şi Auria, având o adâncime de de 18 m. Alunecarea si prabuşirea depozitelor de pantă sunt strâns legate de prezenţa masivului de sare care s-a dizolvat şi care a contribuit după formarea lacului la salinizarea apei. În 1879 se menţionează deja fenomenul de heliotermie atât de caracteristic si util funcţiei balneoterapeutice a lacului. Salinitatea apei este între 10- 15 g/l la suprafaţă, pe cca. 2 m, dupa care urmează o creştere bruscă între 2 şi 3 m adâncime, la 240 g/l, iar de aici şi până la fund valorile oscilează între 250- 290 g/l şi chiar 300 g/l. Acesta primeşte o cantitate de apă dulce din pâraiele menţionate, formându-se un strat la suprafaţă ce nu se amestecă cu apa sarată. Apa dulce se scurge mai departe în lacul Aluniş.

Datorită apei sărate şi a nămolurilor cu proprietăţi curative staţiunea este indicată pentru tratamentul bolilor ginecologice, pentru afecţiuni degenerative, inflamatorii şi reumatismale, stări posttraumatismale, pentru boli ale sistemului nervos periferic, tulburări endocrine dar şi pentru boli cardiovasculare.

Bibliografie selectivă

BLEAHU M., BRĂDESCU VL., MARINESCU FL., (1976)- Rezervaţii naturale geologice din România, Ed. Tehnica, Bucureşti, 1976

MOŞNEAGĂ M, (1958)- Rezervaţia naturală “Vulcanii noroioşi” , Ocrotirea naturii 3, 160-162, Bucureşti POSEA GR, IELENICZ M, (1971)- Judeţul Buzău, Ed. Acad, Bucureşti PROTESCU O, (1917)- Cercetări geologice în regiunea subcarpatică a districtului Buzău, Inst. Geologic

Român, VII, Bucureşti. STOICA C, (1962) – Cosideraţii privind stratigrafia neogenului din v. Buzăului, 1957-1958, Bucuresti. BLEAHU M., BRĂDESCU VL., MARINESCU FL., (1976)- Rezervaţii naturale geologice din România,

Ed. Tehnica, Bucureşti, 1976 MOHAN GH., IELENICZ M., PĂTROESCU M., (1986) - Rezervaţii şi monumente ale naturii din

Muntenia, Ed. Sport-Turism, Bucureşti MOHAN GH., ARDELEAN A., GEORGESCU M., (1993) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din

România, Ed. Casa de Cultură şi Comerţ “Scaiul” http://www.salinapraid.ro http://www.eco-turism.ro/arii.htm http://members.tripod.com/a.moraru/Mohos1.htm http://www.didactic.ro/files/8/sovata.doc