UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU" ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICEMASTER FINANTE CORPORATIVEANUL ISEMESTRUL I

REFERAT LA DISCIPLINAPOLITICI FINANCIARE ALE

INTREPRINDERILOR

TEMA“POLITICA DE INVESTITII A

INTREPRINDERILOR”

TITULAR DISCIPLINĂ: CONF UNIV. .DR. HARANGUS DANIELA

MASTERAND:

ANCHIDIN ANA-MARIA

ARAD2014

Politica de investitii a intreprinderilor

Generalitati privind investitiile

Investiţiile reprezintă o parte componentă a activităţii agenţilor economici care, în decursul activităţilor sale, alocă o parte importantă a profiturilor obţinute pentru modernizarea şi / sau extinderea afacerii.

Ne referim la investiţii în legătură cu o activitate care are ca scop folosirea unei sume de bani în vederea obţinerii unor profituri viitoare. În aspect economic, prin investiţii, în sens larg, se înţelege orice cheltuială bănească făcută cu scop profitabil.

În sens mai restrâns, prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor, care se fac pentru crearea de noi mijloace fixe, inclusiv înlocuirea celor uzate, cheltuielile ocazionate de dezvoltarea sau modernizarea mijloacelor fixe existente, precum şi efectuarea de plasamente financiare cu scopul de a obţine profit.

În orice situaţie se poate afirma că esenţa investiţiei derivă din ideea că investitorul renunţă la o sumă anumită de bani „astăzi” pentru unele profituri viitoare superioare, aşteptate „mâine” cu următoarele condiţii: (1) ca investiţia să fie integral recuperată; (2) profitul, generat de către investiţie să compenseze investitorul pentru refuzul temporar de a folosi mijloacele investite pe parcursul unui anumit interval de timp; şi (3) riscul, ce apare în urma incertitudinii obţinerii rezultatului final scontat, trebuie luat în considerare pe parcursul analizei oportunităţii de investire. Această definiţie are reflexie asupra tuturor categoriilor de investiţii, realizate de către persoanele fizice sau juridice, cele alocate pentru procurarea de acţiuni şi obligaţiuni sau imobile şi tehnologii noi.

Având în vedere că investiţiile se pot efectua sub forma activelor tangibile şi a celor financiare, pot fi distinse două mari categorii de investiţii, şi anume:

- investiţii de capital (investiţii reale), care reprezintă alocarea mijloacelor băneşti pentru procurarea de active fixe. Caracteristica de bază a acestora este implicarea nemijlocit în procesul de producţie, pentru constituirea activelor reale (achiziţionarea de bunuri, utilaje, întreprinderi - procurate în scopul sporirii stocurilor de producţie). Aceste investiţii sunt atât pentru obiective noi, cât şi pentru modernizarea celor existente;

- investiţii de portofoliu (financiare), care reprezintă procurarea de hârtii de valoare sau a altor active cu scopul de a obţine profituri sub formă de dobânzi (dividende), şi se realizează prin cumpărarea titlurilor de valoare, opere de artă, crearea unor depozite bancare, etc.

În afara celor două categorii de bază, reale şi financiare, menţionate mai sus, tipologia investiţiilor se poate prezenta după mai multe criterii de clasificare. Acest fapt este necesar în scopul planificării şi analizei investiţionale, deoarece permite efectuarea unor raţionamente importante care pot avea un impact informaţional evident asupra deciziei de investiţii.

Deci, investiţiile se clasifică conform unor criterii, după cum urmează:1. În conformitate cu obiectul investiţiei sau după caracterul investiţiei, sunt:- investiţii reale - se reflectă în mod direct în creşteri de capital fix;- investiţii financiare - achiziţia de obligaţiuni, acţiuni;- investiţii nemateriale sau intelectuale – alocate pentru cercetare-dezvoltare, trainingul

personalului, procurarea de know-how, licenţe de utilizare a tehnologiilor noi etc.2. După perioada investiţiei, sunt:- investiţii pe termen scurt, sunt investiţiile de până la 1 an şi care au un caracter speculativ;- investiţii pe termen mediu, sunt investiţiile de până la 5 ani;- investiţiile pe termen lung – investiţii pe termen mai mare de 5 ani.

3. După modul de participare, investiţiile se divizează în :- investiţii directe – mod de alocare a mijloacelor care acordă investitorului dreptul de

proprietate asupra hârtiei de valoare sau a imobilului. Scopul acestora este conducerea, administrarea directă a obiectului în care s-a investit; poate fi efectuată prin procurarea activelor reale sau, în unele cazuri, prin procurarea unui pachet de acţiuni al unei societăţi, care ar permite gestionarea reală a acesteia (10-30% din volumul tuturor acţiunilor simple emise).

- investiţii indirecte (de portofoliu) – plasarea resurselor financiare în scopul cumpărării unor hârtii de valoare sau a altor active, cu scopul de a obţine profituri viitoare sub formă de dobânzi sau dividende, precum şi în rezultatul creşterii preţului de piaţă a hârtiilor de valoare, neavând ca scop administrarea directă a obiectului investiţiei.

4. Din punctul de vedere al scopului investiţiilor se pot distinge:- investiţii productive, care se clasifică în:• investiţii de înlocuire, care presupun în prealabil dezafectarea mijloacelor fixe existente

datorită uzurii fizice sau morale;• investiţii de expansiune care impun, după caz, extinderi, dezvoltarea unor secţii existente,

crearea de obiective noi;• investiţii de inovare şi modernizare, care se referă la acţiuni investiţionale de promovare a

progresului tehnologic, de creştere a tehnicităţii proceselor economice, automatizare şi informatizare etc.- investiţii strategice, care înseamnă promovarea unor proiecte ce anticipează prevenirea

riscului tehnologic, economic şi financiar prin acţiuni de investiţii. Ele implică atât investiţii materiale, cât şi nemateriale (de cercetare şi dezvoltare).

5. După provenienţa surselor, investiţiile sunt:- din surse proprii;- din surse atrase:• din interiorul economiei naţionale (credite, subvenţii de la stat);• din străinătate (investiţii străine directe, împrumuturi externe, granturi etc.).6. După modul sau sursa de finanţare, se pot distinge:- investiţii publice, fiind finanţate din bugetul de stat (al administraţiei centrale) sau din

bugetele locale au ca scop promovarea serviciilor publice în domenii cum sunt: infrastructură, învăţământ, sănătate, cultură şi arte, apărare, administraţie;

- investiţii private, realizate de agenţii economici cu capital privat care răspund intereselor economice ale acestora şi sunt finanţate din fondurile proprii, constituite sau complementar din împrumuturi bancare;

- investiţii realizate cu capital străin pot fi integrate în oricare din structurile anterioare şi se pot realiza în cîteva moduri: (1) prin participarea investitorului străin cu o cotă-parte de capital în vederea constituirii societăţii ori la finanţarea unor proiecte; (2) prin acordarea unor împrumuturi de către instituţii financiar-bancare străine investitorilor autohtoni; (3) ca investiţii de portofoliu şi (4) ca investiţii finanţate din fonduri externe nerambursabile.

Literatura economică recentă este destul de bogată atunci când vine să argumenteze importanţa investiţiei în contextul dezvoltării economice. Pentru a fi relevată importanţa investiţiilor ca factor al creşterii economice, acestea trebuie privite atît la nivel macroeconomic, cât şi la nivel microeconomic.

La nivel microeconomic investiţia defineşte actul sporirii dotării cu capital la nivel de firmă sau la nivelul menajelor. Acest fapt este influenţat de necesitatea înlocuirii utilajului existent, creşterea volumului producţiei fabricate, implementarea unor produse sau servicii noi, construcţia unor imobile care, în final, pot avea ca efect reducerea costurilor de producţie, creşterea calităţii şi competitivităţii producţiei fabricate, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi ridicarea standardelor de viaţă etc.

La nivel macroeconomic, investiţiile reprezintă - în general - stocul de capital existent în cadrul economiei naţionale şi corespund părţii din P.I.B. consacrată creării capitalurilor de producţie. Astfel, unul din principalii indicatori ce se calculează pe plan naţional şi în care investiţiile, la nivelul economiei naţionale, sunt reflectate ca atare este Produsul Intern Brut (P.I.B.).

În dezvoltarea economiei naţionale, investiţiile îşi manifestă importanţa sub următoarele aspecte:1. asigură modernizarea întregii activităţi economice ca o condiţie indispensabilă de adaptare

a sistemelor tehnice şi economice la cerinţele economiei de piaţă. Rolul hotărâtor se explică prin faptul că ele sporesc şi modernizează capitalul ca factor de producţie;

2. acţionează ca un important factor de creare de locuri de muncă şi, evident, de atenuare a şomajului, problemă cu care ne confruntăm foarte mult. Totodată asigură şi sporirea înzestrării tehnice a muncii;

3. au un puternic efect de antrenare în toate sectoarele economiei. Investiţii mai multe într-un domeniu sau altul schimbă, în mod fundamental, poziţionarea acelui domeniu şi astfel pot să contribuie la restructurarea economiei naţionale;

4. contribuie la promovarea celor mai recente inovaţii şi tehnologii moderne în producţie, fapt reflectat în creşterea producţiei şi a rentabilităţii, a competitivităţii, şi pe această bază a venitului şi consumului;

5. influenţează esenţial relaţiile economice ale unei ţări, în special de participare a ţării noastre la relaţiile economice externe în condiţiile de concurenţă şi competitivitate.

Procesul investiţional şi proiectul de investiţie

Activitatea de investiţii se desfăşoară ca proces economic şi presupune realizarea unui set de activităţi care se corelează şi se intercondiţionează în raport cu scopul acesteia, concretizat în realizarea şi punerea în funcţiune a unor obiective economice.

Astfel, realizarea investiţiilor presupune parcurgerea unui complex de operaţiuni, care încep cu adoptarea deciziei de investiţii şi finanţarea acesteia, şi finalizează cu punerea în exploatare a obiectivului şi urmărirea atingerii parametrilor proiectaţi. Aceste operaţiuni, care au ca scop mobilizarea resurselor materiale, financiare, de muncă, precum şi timp, în ansamblu formează conţinutul procesului investiţional.

Procesul investiţional are valenţe la nivel macroeconomic şi la cel microeconomic. La nivel macro procesul investiţional cuprinde întreaga activitate investiţională a statului şi a agenţilor economici. La nivel micro, procesul investiţional reprezintă totalitatea acţiunilor şi resurselor implicate în realizarea eficientă a proiectului investiţional.

În derularea procesului investiţional se implică motivat diferite entităţi, care sunt numiţi şi subiecţi ai investiţiei. Subiect al investiţiei este persoana care investeşte şi, în majoritatea cazurilor, beneficiază de această investiţie. În cazul investiţiilor reale, la această categorie se referă investitorii, proiectanţii, antreprenorii, furnizorii, băncile comerciale, autorităţile publice şi alţii. În cazul investiţiilor financiare se implică: investitorii, intermediarii, beneficiarii plasamentelor financiare şi alte entităţi.

Drept obiect al procesului investiţional constituie proiectul investiţional. Atât în concepţia Băncii Mondiale, cât şi a literaturii de specialitate, proiectul de investiţii este considerat şi se impune ca o lucrare de ansamblu, care dă toate soluţiile posibile de consum al resurselor materiale şi financiare, pentru fundamentarea deciziilor optime în investirea capitalului, cu nişte rezultate previzibile superioare pe plan economic şi financiar.

Astfel, proiectul de investiţii reprezintă un ansamblu coerent de acţiuni cu caracter investiţional care urmăreşte alocarea organizată de resurse materiale, financiare, umane şi informaţionale în scopul realizării unui obiectiv cu efect economic şi / sau social.

Ciclul de realizare a unui proiect de investiţii cuprinde, în metodologia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI), trei faze:

1. faza preinvestiţională este faza de concepţie şi pregătire a investiţiei, cuprinsă între identificarea ideii de proiect de investiţii şi pînă la adoptarea deciziei finale de realizare a proiectului şi deschidere a finanţării. La această etapă au loc identificarea oportunităţii investiţiei, elaborarea studiului de prefezabilitate, apoi a studiului de fezabilitate şi ulterior, luarea deciziei de investire. În comparaţie cu celelalte etape ale proiectului de investiţie, etapa de pregătire necesită cel mai mic efort investiţional şi are cea mai mică durată de timp, dar în acelaşi timp are cea mai mare influenţă asupra celorlalte etape;

2. faza investiţională este cuprinsă între adoptarea deciziei finale de realizare a proiectului de investiţii şi începutul de viaţă economică. La această etapă are loc proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a obiectivului de investiţii. Faza investiţională cuprinde un ansamblu de activităţi, printre care se pot menţiona: elaborarea proiectului tehnologic; încheierea contractelor, închirierea sau procurarea terenurilor; executarea lucrărilor de construcţie-montaj şi darea în exploatare a obiectivului. În etapa investiţiei apar mari obligaţii financiare, iar schimbările din proiect pot avea grave consecinţe financiare;

3. faza operaţională (postinvestiţională), este perioada de când este pus în funcţiune obiectivul până la momentul lichidării lui. La această etapă proiectul este monitorizat, adică se stabileşte dacă pe parcursul implementării proiectului investiţional s-a ajuns la rezultatele preconizate, în caz contrar, proiectul poate fi suspendat.

Prin studiile de oportunitate se identifică posibilităţile de a investi şi au ca scop evaluarea generală a situaţiei, concomitent cu evidenţierea unor caracteristici, avantaje, trăsături dominante ale ramurii economice, zonei geografice, domeniului de activitate etc. Prin ele se urmăresc atragerea viitorilor investitori, acţionari, antreprenori etc., precum şi formularea de „idei” de proiect cu scopul de a suscita reacţii din partea celor interesaţi. În general, studiile de oportunitate sunt schematice, cu estimări globale şi necesită un nivel redus al cheltuielilor.

Cu ajutorul studiului de prefezabilitate se asigură selecţia preliminară şi definirea proiectului. Elaborarea unui studiu de fezabilitate necesită cheltuieli mari; ca urmare, ideea de proiect trebuie dezvoltată într-un studiu mai detaliat, dar fără a angaja fonduri importante. Studiul de prefezabilitate cuprinde o serie de date absolut necesare pentru caracterizarea proiectului de investiţii: amplasamentul, prezentarea sectorului sau obiectivului de activitate în care se va încadra evoluţia cererii şi ofertei de produse de acest tip, date referitoare la capacitatea de producţie, materiile prime, forţa de muncă, tehnologia şi echipamentul, precum şi estimarea valorii investiţiei şi date de eficienţă economică.

Studiul de fezabilitate are ca principal obiectiv crearea posibilităţii pentru investitor de a avea o idee mai concretă asupra obiectivului ce urmează a fi realizat. Studiul de fezabilitate detaliază prezentarea informaţiilor din studiul de prefezabilitate şi stă la baza adoptării deciziei de investiţii, prin fundamentarea costului investiţiei şi planului de finanţare, prognozarea veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, evaluarea rentabilităţii scontate şi a principalelor riscuri. Un studiu de fezabilitate trebuie să ajungă la concluzii definitive privind toate rezultatele de bază ale proiectului, după luarea în considerare a mai multor variante posibile.

Acoperirea financiară a investiţiilor

Odată luată decizia de investire, din necesitate, apare problema posibilităţilor de finanţare a investiţiilor pe care le are agentul economic. Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul investiţiei şi pot fi utilizate pentru plăţi în vederea realizării proiectului.

Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind: determinarea necesarului de finanţare; stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului permanent; evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.

Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea externă.Finanţarea internă se bazează pe resursele generate în economia agentului economic investitor, şi

anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi cesiunea unor imobilizări etc.

În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său. În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor de a susţine un proiect, băncile, cât şi autorităţile publice pun ca condiţie volumul minim al acestor resurse proprii. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi ipotecate, capacitatea proprie de împrumut. În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3 din totalul finanţării.

La întreprinderile care deja activează, investiţiile pot fi finanţate din:Profitul net – profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului pe venit.

Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi, etc.

Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii, adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri:

• rezerve prevăzute de legislaţie;• rezerve prevăzute de statut;• alte rezerve.Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă, ocazională, care survine mai ales atunci

când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din cesiunea activelor se supune impozitării.

Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune - unele elemente de active fixe sunt vândute înainte de încheierea duratei lor de funcţionare sau la sfârşitul acesteia, ca materiale vechi. Sumele încasate alimentează fondul de dezvoltare din care se finanţează investiţiile. Este important ca de aceste sume să se ţină seama la aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din preţul de achiziţie al noului utilaj.

Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de autofinanţare este sub nivelul bugetului de investiţii. Are drept scop constituirea prin completare a bugetului de finanţare impus de proiectul de investiţii adoptat. Aceasta este asigurată de bănci, instituţii de investiţii, organisme ale sectorului public, cât şi cel privat.

Sistemul resurselor de finanţare externă este mai larg şi include:• resurse atrase:

- aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi privilegiate pentru creşterea capitalului;

- aportul în natură al acţionarilor din ţară sau străini la creşterea patrimoniului societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;

• resurse împrumutate:- credite bancare;- împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;- împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;- finanţări de la bugete locale sau de stat, contractate în condiţii de rambursabilitate;- subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite structuri

de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;- împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;- resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul, forfeiting,

etc.Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă, investitorul

trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.

Eficienţa economică a investiţiilor

Eficienţa economică reprezintă principiul de bază al teoriei şi practicii luării deciziei privind alocarea investiţiilor şi reflectă, în modul cel mai cuprinzător, calitatea acţiunii de a investi, deci a procesului investiţional, de a produce efecte economice pozitive, utile. Tocmai acest fapt permite ca eficienţa economică a investiţiilor să capete expresia simbolică a raportului dintre efect – efort sau efort – efect, pe care le implică activitatea de investiţii.

Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:

a.

b. unde,e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;E – efectele (rezultatele) obţinute;ε – eforturile depuse (resursele consumate).În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În acest caz raportul

trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În cel de al doilea caz (b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai mici, iar raportul trebuie să fie mai mic decât 1, dar la un nivel cât mai înalt.

În contextul celor expuse mai sus, eficienţa investiţiilor se determină prin analiza raportului care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului şi nivelul rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional.

Riscurile investiţionale

Orice investiţie reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, un angajament cu viitorul care este necunoscut în sensul dacă investiţia va împlini obiectivele preconizate sau dacă alte evenimente care nu au fost previzionate să se întâmple şi să aibă repercusiuni importante asupra rezultatului investiţiei. Astfel, estimarea eficienţei proiectului investiţional nu poate fi făcută cu certitudine şi din acest motiv decizia de investiţii implică şi factorul risc, care trebuie analizat, dimensionat şi integrat în procesul investiţional.

Indiferent de obiectul sau natura sa, investirea înseamnă întotdeauna asumarea unor riscuri în speranţa obţinerii unui câştig viitor suficient pentru a compensa riscurile anticipate. În general, nivelul riscului investiţional şi a profitului eventual se află în raport de proporţionalitate directă: cu cât este mai mare nivelul riscului asumat, cu atât potenţialul câştigului sau pierderii creşte.

Riscul investiţional reprezintă un eveniment sau o condiţie incertă care, în cazul în care se produce, are un efect negativ sau pozitiv asupra parametrilor investiţiei, adică există probabilitatea ca rezultatul investiţiei să devieze de la cel aşteptat. Esenţa riscului este dată de incapacitatea investitorului de a prevedea cu exactitate rezultatele viitoare ce vor fi obţinute de pe urma investiţiei făcute.

Spre deosebire de risc, incertitudinea este descrisă ca situaţia în care decidentul nu poate identifica toate evenimentele posibile a se produce şi cu atât mai puţin de a putea estima probabilitatea producerii lor. Incertitudinea provine în cele mai multe din cazuri din absenţa sau insuficienţa informaţiei, din calitatea precară a acesteia. Se poate spune că riscul derivă din incertitudine.

În teoria economică modernă, categoria de risc apare în calitate de „indicator” al incertitudinii, deoarece adoptarea deciziei cu privire la investiţie în condiţii de incertitudine este nemijlocit corelată cu necesitatea analizei şi cuantificării riscului.

Riscurile cu care se confruntă o firmă, care investeşte, sunt clasificate, în funcţie de perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri. Macroriscurile sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este localizată investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă etc. Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, firmei şi proiectului propriu-zis şi / sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. În categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.

Din perspectiva cauzei apariţiei, firmele se confruntă în principal cu două tipuri majore de riscuri: riscuri sistematice (nediversificabile) şi riscuri nesistematice (diversificabile). Riscul sistematic depinde de factorii economici generali (ca inflaţia, modificarea legislaţiei, schimbarea cotelor de impozitare şi taxelor vamale sau riscurile politice, ecologice, sociale etc.) care determină conjunctura economică a ţării, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei (accesul la materia primă, succesul campaniilor de publicitate etc. ).

Luând în considerare nivelul la care se pot manifesta, riscurile unei investiţii pot fi următoarele: riscul proiectului, riscul sectorului de activitate, riscul pieţei locale, riscul de ţară, riscul pieţei globale.

Dat fiind faptul că este o parte inseparabilă a procesului de investiţie, riscul nu poate fi ignorat, de aceea sunt necesare decizii care ar asigura gestionarea eficientă a riscurilor investiţionale.

Gestionarea sau managementul riscului reprezintă un proces complex, care cuprinde o serie de activităţi menite să diminueze riscul care ar putea apărea odată cu iniţiativa întreprinzătorului şi implică activităţi, grupate în trei etape:

1. identificarea riscurilor,2. analiza şi evaluarea riscurilor,

3. dirijarea riscurilor, adică elaborarea şi adoptarea unor strategii de diminuare a riscurilor investiţionale.

Identificarea riscurilor este un proces de relevare sistematică a surselor de risc, clasificarea riscurilor, determinarea factorilor care condiţionează manifestarea acestora şi evaluarea prealabilă a influenţei diferitori factori asupra realizării proiectului investiţional. Astfel, anumite riscuri odată identificate, pot fi limitate sau înlăturate numai dacă măsurile de protecţie sunt bine fundamentate.

În sens larg, prin analiza riscului se poate înţelege orice metodă – cantitativă şi/sau calitativă – de evaluare a gradului de risc şi de estimare a impactului riscului printr-o mai bună cunoaştere a rezultatelor posibile care ar putea genera din realizarea proiectului investiţional.

În scopul analizei şi evaluării gradului de risc sunt utilizate metode care aplică aparatul matematic din domeniul teoriei probabilităţii, analizei statistice etc. Cele mai utilizate metode pentru analiza riscului sunt: metoda abaterii standard şi a coeficientului de variaţie, metoda analizei sensibilităţii rezultatelor, metoda punctului critic, metoda scenariilor, metoda de simulare Monte Carlo, metoda speranţei matematice a fluxurilor de numerar, metoda arborelui decizional etc.

În sistemul metodelor de dirijare cu riscurile investiţionale un rol important revine metodelor de influenţarea a riscului, aferent investiţiei, cu scopul minimizării consecinţelor negative.

În dependenţă de rezultatele, obţinute la etapele de identificare şi analiză a riscului investiţional, pot fi adoptate următoarele strategii de dirijare riscului:

• evitarea riscului, prin refuzul de a realiza operaţiuni financiare, riscul cărora este foarte înalt sau renunţarea la unele idei de investire costisitoare etc.;

• reducerea riscului presupune reducerea probabilităţii de apariţie a riscului şi diminuarea pierderilor din investiţiile efectuate prin compensare, adică acţiuni de asigurare, autoasigurare, prognozare etc. La acest tip de strategie se referă şi diversificarea riscului investiţional, limitarea, constituirea rezervelor etc.

• asumarea riscului semnifică înfruntarea situaţiei de risc cu asumarea întregii responsabilităţi pentru consecinţele ce pot să apară;

• distribuirea riscului, adică repartizarea responsabilităţii faţă de risc între participanţii proiectului investiţional. Indiferent de situaţie, partenerilor li se transmite acea parte a riscului pentru care aceştia au posibilităţi mai mari de minimizare a urmărilor negative.

Acţiunile strategice îndreptate spre gestionarea riscurilor investiţionale trebuie să constituie un mijloc de realizare eficientă a proiectului investiţional.

BIBLIOGRAFIE

Carti si volume:

1. Dragota V. - Management financiar, vol.II, Politici financiare de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003; 2. Grigore M., I. Duca - Gestiunea financiara si politicile financiare ale întreprinderii, Ed. Renaissance, Bucuresti, 2004; 3. Nistor Ioan - Teorie şi practică în finanţarea întreprinderilor, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004; 4. Pirtea M. şi colab. - Managementul financiar al companiei, Ed. Mirton Timişoara, 2010; 5. Hortnet C. - Diagnosticul si strategia firmei, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2006;6. Trenca I. - Fundamente ale manag.financiar, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007.

Site-uri:

Politica de investiţii la nivelul întreprinderii

Conţinutul politicii de investiţii. Investiţii reale (productive)

Investiţia este factorul esenţial al dezvoltării întreprinderilor şi al întregii economii. Scopul principal al activităţii de investiţii constă în realizarea celor mai eficiente forme de plasament al capitalului.

În general, noţiunea de investiţie trebuie prezentata în 2 sensuri şi anume: în sens restrâns, prin investiţia se înţelege un plasament de valoare însemnată, care se concretizează în active materiale pe termen lung, şi în sens larg, prin investiţii înţelegându-se plasamente băneşti atât în active pe termen lung (de natura materială, nematerială, financiara), cât şi în imobilizări pe termen scurt, pentru constituirea activelor curente şi în cazul acordării de credit comercial.

În sens financiar, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital efectuată în prezent, în speranţa obţinerii unei rentabilităţi viitoare optime şi care urmează să se realizeze pe mai multe exerciţii financiare.

Politica de investiţii este parte integranta a politicii generale a întreprinderii şi reprezintă ansamblul obiectivelor, metodelor de alegere şi modalităţilor de utilizare a instrumentelor financiare, precum şi metodelor de asigurare echilibrului financiar în procesul realizării obiectivelor propuse. Aceasta politică marchează nu numai o imobilizare de capital, dar şi o anumita activitate privind angajarea unor cantităţi de resurse naturale şi umane, iniţierea şi menţinerea unor relaţii cu întreprinderi din ramuri de activitate conexe.

Politica de investiţii, în sens larg, se refera la decizia de investire sau de dezinvestire. Orice decizie de cheltuire care conduce la achiziţionarea de active în vederea obţinerii în viitor de lichidităţi şi având drept scop creşterea bogăţiei proprietarilor firmei, constituie o decizie de investire. Opus deciziei de investire este decizia de dezinvestire, adică reducerea portofoliului de active prin vânzare. Aceasta decizie urmăreşte, de asemenea, creşterea bogăţiei proprietarilor în sensul ca lichidităţile obţinute pot căpăta ulterior destinaţii mai rentabile.

În sens restrâns, în politica de investiţii alternativele de decizie pot fi:- investiţiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de active materiale şi

nemateriale (echipamente, construcţii, licenţe, stocuri suplimentare) pentru dezvoltarea si perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuţie. Motivaţia realizării acestor investiţii de creştere internă rezida într-o strategie de specializare a producţiei şi de consolidare a poziţiei pe piaţa de desfacere a bunurilor si serv-or sale;

- investiţiile externe constau în plasamente de capital pentru creşterea participării financiare la formarea capitalurilor ale altor societăţi comerciale. Strategia, care presupune promovarea unor investiţii de creştere externă, este diversificarea activităţii.

La nivelul întreprinderii baza activităţii investiţionale constituie investiţiile productive. La majoritatea întreprinderilor industriale aceasta forma a investiţiilor este unică direcţie al politicii investiţionale.

Investiţiile productive se caracterizează printr-o serie de particularităţi, printre care mai importante sunt:

1. reprezintă formă principală de realizarea a strategiei de dezvoltare;2. se găsesc într-o strânsă corelaţie cu activitatea operaţională, de producţie;3. asigură un nivel mai ridicat al rentabilităţii comparativ cu investiţiile financiare;4. asigură întrări de fluxuri de numerar constante sau sigure (profit + amortizarea).5. se caracterizează prin gradul înalt al uzurii; 6. prezintă un grad redus de lichiditate;7. în condiţiile inflaţioniste asigură un anumit nivel de protecţie.

Printre principalele tipuri ale investiţiilor productive putem identifica:a). achiziţii de complexe patrimoniale ca un întreg;b). construcţii noi (de la fundament până la punerea în exploatare a liniilor de producţie);c). reconstrucţia (anumite modificări în procesul de producţie);d). modernizare a activelor (investiţii în linii tehnologice noi);e). de înlocuire activelor uzate fizic.

Caracterul specific al investiţiilor productive determină anumite particularităţi în realizarea lor. De aceea, este necesară elaborarea politicii financiare privind investiţiile productive, având la baza următoarele etape:

1. analiza proiectelor din perioada precedentă;2. determinarea volumului total al investiţiilor productive pentru perioada viitoare;3. determinarea tipului şi pregătirea proiectelor investiţionale alternative;4. evaluarea eficienţei fiecărui proiect;5. realizarea proiectului sau a programului investiţional.

Alegerea investiţiei este prima mare decizie financiară a întreprinderii. Această alegere constituie pentru întreprindere o decizie importantă şi complexă. Importantă, deoarece angajează fonduri imediat, înainte de a genera venituri, angajament ce va condiţiona activitatea şi succesul întreprinderii. Complexă, căci ea trebuie să ţină seamă de evenimentele situate în viitor şi, deci, nesigure.

Elemente financiare ale proiectelor investiţionale.

Printr-o definire mai generală, proiectul de investiţii este ansamblul de măsuri cu caracter investiţional prin care se alocă resurse materiale, băneşti, informaţionale şi umane în scopul de a obţine un produs tehnic însoţit de profit.

Nici un proiect nu este identic cu altul, însă, pot fi grupate în câteva mari categorii:a) Proiecte industriale, ce includ proiecte pentru construcţii civile, clădiri, producerea,

transportul şi distribuţia energiei, petrochimie, mine şi cariere ş.a. Comun acestor proiecte este faptul că, în faza de realizare, ele trebuie conduse de la faţa locului, pe amplasamente aflate la distanţă faţă de sediul antreprenorului. De asemenea, aceste proiecte implică deseori investiţii de capital foarte mari, ceea ce face necesară urmărirea riguroasă a desfăşurării proiectului, a cheltuielilor care se fac şi a calităţii lucrărilor.

b) Proiecte de fabricaţie. Scopul acestor proiecte este, de obicei, îmbunătăţirea procesului de producţie prin achiziţia de echipamente noi sau a diversificării produselor. Desfăşurarea are loc într-o fabrică, de cele mai multe ori în locul unde îşi are sediul promotorul proiectului.

c) Proiecte de restructurare. Sunt proiecte ce nu au ca rezultat un produs sau o construcţie nouă, ci au în vedere reorganizarea, retehnologizarea, perfecţionarea unui cadru determinat de activitate.

d) Proiecte de cercetare. Acest tip de proiecte solicită fonduri băneşti ridicate, se desfăşoară de-a lungul mai multor ani şi se pot încheia cu rezultate spectaculoase, surprinzătoare sau nule. Sunt proiecte cu un grad de risc ridicat, ele încercând să lărgească limitele cunoştinţelor umane.

Din punct de vedere al politicii de investiţii, un proiect investiţional se defineşte în funcţie de obiectivele angajate de o întreprindere şi în acelaşi timp, de resursele necesare. Însă, realizarea efectiva a investiţiilor, adică formarea resurselor şi generarea veniturilor din exploatare, se eşalonează pe mai multe perioade consecutive.

Dacă efortul de investiţii (cheltuieli) este întotdeauna măsurabil, efectul este greu de evaluat, fiind rezultatul unor previziuni cu o anumită probabilitate.

Cu toate acestea, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin anumite elemente financiare de măsurare a lor, care sunt comune aproape tuturor investiţiilor, şi sunt:

1. Cheltuielile iniţiale a proiectului investiţional reprezintă mărimea neta a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiţiei. Elementele componente ale sumei iniţiale sunt formate din: costul achiziţiei activelor fixe, fizice sau financiare; cheltuieli de instalare si montaj si cheltuieli de specializare a personalului; creşterea nevoii de fond de rulment, respectiv creşterea stocurilor şi a creanţelor.

2. Durata de viaţă a investiţiei este o noţiune cu larga semnificaţie. Astfel, deosebim:* durata fiscala reprezintă durata normată de serviciu a mijloacelor fixe din catalogul

normelor de amortizare; * durata tehnica - determinata de caracteristicile funcţionale, specifice oricărui mijloc fix; * durata comercială - determinată de durata de viaţa a produselor fabricate cu respective

investiţie; * durata juridică - durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei

ехр1оаtări asupra unui brevet, licenţe, mărci de fabrica.* durata economică se referă la perioada în care obiectivul generează o rentabilitate optima

şi este utilizată la evaluarea proiectelor investiţionale.

3. Fluxurile nete de trezorerie se referă la fluxuri financiare viitoare generate de investiţie sau fluxurile de trezorerie pozitive ce trebuie cuantificate. Fluxul de trezorerie (cash-flow) corespunde resurselor generate de exploatarea proiectului, în cadrul unei perioade determinate. În general, cash-flow reprezintă capacitatea potenţială de creştere a întreprinderii.

Estimarea fluxurilor pozitive presupune, în mod necesar, luarea în considerare a mai multor factori de influenţă, precum: mediu economic; suficienţa capitalurilor proprii; termene de plată a impozitului pe profit, eventualele scutiri; rata inflaţiei; rata dobânzii pe piaţa financiară etc.

4. Valoarea rămasă exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţa a investiţiei (prin vânzare, prin valorificare pieselor, subansamblelor rezultate la casare etc). De obicei, după îndeplinirea duratei tehnice, valoarea reziduala ajunge aproape la zero sau la mărimi nesemnificative.

5. Rata de actualizare. Este un cost de oportunitate al capitalului investit, fiind deci costul de finanţare al investiţiei din capitaluri proprii şi apreciat ca o rata de rentabilitate ceruta (normală) de investitori asupra unui proiect. In mediul economic cert, investiţia este fără risc, iar rata de rentabilitate ceruta de investitori de capital este egală cu rata dobânzii fără risc, deoarece piaţa financiară se afla în echilibru.

Procesul de decizie privind alegerea unui proiect investiţional

Procesul decizional privind alegerea unui proiect investiţional este un complex de operaţiuni ce se desfăşoară în legătura cu definitivarea ideii, cuantificarea resurselor financiare, calculul rentabilităţii, evaluarea riscurilor şi determinarea surselor de finanţare, etc.

Acest proces are la baza o serie de obiective, legate în principal de următoarele:1. Performanţă şi calitatea proiectului investiţional. Rezultatul final trebuie să

corespundă scopului. În acest sens, standardele de calitate joacă un rol important.2. Încadrarea în bugetul alocat. Neîncadrarea în buget poate conduce la reduceri ale

profitului şi la rate de eficienţă mai scăzute ale investiţiei. 3. Încadrarea în durata de realizare. Trebuie de urmărit ca toate etapele proiectului să

se încheie la momentul prevăzut, pentru a permite încheierea proiectului la sau înaintea datei prestabilite. Dacă se depăşeşte durata de realizare pot apărea două aspecte negative: se depăşeşte, cu mare probabilitate bugetul alocat şi se afectează planificarea resurselor pentru următorul proiect.

Procesul de selecţie (alegere) a proiectelor de investiţii parcurge mai multe etape şi anume:Într-o primă etapă - după stabilirea obiectivelor de investiţii şi generarea efectivă a ideilor se

întocmeşte lista proiectului cu variantele lui. Se disting mai multe tipuri de proiecte: proiecte ce se exclud reciproc incompatibile (realizarea unuia exclude realizarea altuia); proiecte interdependente sau complementare (când-realizarea unui proiect necesita realizarea altuia); proiecte independente, când realizarea unui proiect este independenta de realizarea altuia;

În a doua etapă, cea mai importantă, dar şi cea mai dificilă, este necesară culegerea informaţiilor pentru evaluarea si calculul fluxurilor de numerar, cash-flow. În urma realizării investiţiei sunt degajate anumite fluxuri sub forma fluxurilor de întrări şi a fluxurilor de ieşiri de numerar. Aceste fluxuri pot fi unice sau multiple pe întreaga perioada de exploatare a investiţiei.

Fluxurile de ieşiri presupuse sunt determinate pentru începutul perioadei de realizare a proiectului, deci se referă la costul proiectului, mai ales cost ce trebuie suportat în perioada iniţială cu ajutorul următoarelor elemente:

a). preţul activelor fixe, materialelor de construcţie, etc;b). cheltuielile de instalare si montaj; cu transport;c). nevoia de fond de rulment suplimentara pe care o рresupune noul obiectiv; d). preţul de revânzare a activelor fixe înlocuite, inclusiv plus sau minus valoarea rezultata

din aceasta cesiune. .

Fluxurile de întrări se calculează luând în considerare următoarelor elemente:a). cash-flow net de exploatare, care este egal cu suma între profitul net anual, obţinut în

procesul de exploatare a investiţiei, şi valoarea de amortizare anuala al proiectului respectiv;b). valoarea reziduala a investiţiei la sfârşitul perioadei de exploatare;c). nevoia de fond de rulment de recuperat la sfârşitul duratei de viata a investiţiei.

În funcţie de soldul cash-flow-lui se poate stabili sume necesare pentru finanţare investiţiei pe toata durata de exploatare.

Etapa a treia constă în evaluarea proiectelor în funcţie de anumite criterii, care au la baza evaluarea rentabilităţii şi a gradului de risc. În cadrul acestei etape foarte importantă este determinarea costului adecvat al capitalului sau a ratei de actualizare, care trebuie să fie folosită la actualizarea fluxurilor de numerar.