Tema 8. Politica de dividende a întreprinderii1. Conceptul privind politica de dividende. Tipurile politicii de dividende 2. Teorii privind politica dividendelor.3. Formele dividendelor şi Procedurile de plată a dividendelor

8.1. Conceptul privind politica de dividende. Tipurile politicii de dividende

În cea mai simplă formulare, dividendul reprezintă remuneraţia ce revine unei acţiuni în decurs de un an şi este singură formă de participare a acţionarilor la împărţirea profiturilor ale întreprinderii. Politica de dividend reprezintă opţiunea Adunării Generale a Acţionarilor întreprinderii, între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor şi/sau distribuirea parţială ori totală a acestuia sub forma de dividende. Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, sau a unei combinaţii între ele, este guvernată de aceeaşi cerinţa majora a politicii financiare: maximizarea valorii întreprinderii.

Întreprinderile pe acţiuni nu sunt obligate juridic să distribui dividende în fiecare an, fapt pentru care ele pot adapta în anumiţi ani o politica de suspendare a plăţii dividendelor în favoarea unei politici de autofinanţare. Dacă întreprinderea are posibilitatea obţinerii unor credite pe termen mediu sau lung în condiţii avantajoase, atunci distribuirea dividendelor este avantajoasă, însă pericolul lipsei autonomiei faţă de creditori creşte.

Politica dividendelor este influenţată de 2 mari categorii de factori:1. Situaţia financiară a firmei. Plata dividendelor trebuie făcută, de cele mai multa ori, în

numerar, ceea ce poate pune problema lichidităţii pentru firmele cu astfel de dificultăţi. Astfel, este posibil ca o firmă să fie profitabilă, dar să nu aibă mijloace pentru a efectua plata în numerar a dividendelor din cauza problemelor de lichiditate. Dacă o firmă are flexibilitatea de a amâna sau a accelera realizarea la timp a fluxurilor de numerar rezultate din proiectele sau investiţiile sale, atunci firma va creşte flexibilitatea cu ajutorul politicii dividendelor.

Când o firmă caută o finanţare fără recurgerea la datorii, o atenţie deosibită trebuie acordată surselor de fonduri, care pot fi obţinute din profitul reţinut sau prin intermediul unei noi emisiuni de acţiuni comune. Costul total al emisiunii unor noi acţiuni comune, depinde de costurile ocazionate de emisiune. Dacă aceste costuri sunt ridicate, cum este cazul pentru firmele mici, atunci finanţarea prin intermediul reţinerii profitului poate fi mai ieftină decât prin vânzarea de noi acţiuni comune. în plus, pentru firmele mici, emiterea de noi acţiuni ca mijloc de finanţare poate duce la diluarea controlului asupra firmei. Dacă acest lucru nu este dorit, atunci firma poate să aleagă reţinerea majorităţii profitului pentru finanţare.

2. Preferinţele investitorilor, se referă la influenţele pe care le exercită asupra deciziilor conducerii firmei în legătură cu politica dividendelor. Luând în considerare interesele acţionarilor, politica trebuie să ţină seamă de cel puţin 2 cerinţe:

a). o oarecare stabilitate a sumei dividendelor distribuite, ceea ce presupune că politica dividendelor practicată în trecut de o firmă influenţează nivelul dividendelor sperat de către acţionari care la rândul lui, exercită o influenţă asupra cursului acţiunilor;b). o politică credibilă, adică să se bazeze pe un profit real şi pe o politică de repartizare a profitului vizând interesul pe termen lung al acţionarilor.

Politica de dividend are importanţă atât pentru dimensionarea posibilităţilor de cuantificare a autofinanţării, cât şi pentru consolidarea prestigiului întreprinderii pe piaţa financiară. Deci, problema majoră care se ridică în ceea ce priveşte politica de dividend este: distribuirea profitului net ori utilizarea lui pentru finanţarea activităţii întreprinderii.

Profiturile acumulate reprezintă una dintre cele mai semnificative surse de finanţare a creşterii corporaţionale, iar dividendele constituie fluxurile de numerar datorate acţionarilor. Deşi, atât creşterea, cât şi dividendele, sunt în egală măsură dezirabile, cele două se pot afla şi în contradicţie. De exemplu, să presupunem că o firmă limitează bugetul său de investiţii într-un anumit an la ceea ce se poate finanţa prin profiturile acumulate din anul respectiv. O creştere a proporţiei profiturilor distribuite sub formă de dividende-va rezulta în scăderea profiturilor accumulate pentru anul respective, şi deci sumele disponibile pentru investiţii vor fi mai mici. În acest caz politica de dividend este echivalentă cu politica de investiţii, şi prin readucerea profiturilor acumulate, firma poate fi silita să renunţe la oportunităţi profitabile de investiţii. O abordare mai rezonabilă este aceea ca firma să îşi determine bugetul de investiţii înainte. Astfel, decizia cu privire la dividende va avea un impact asupra noilor fonduri din exterior care trebuie obţinute. O rată mai mare a dividendelor înseamnă o rată mai mică a profiturilor acumulate şi deci trebuie să se apeleze în măsură mai mare la noi fonduri din exterior pentru finanţarea proiectelor de investiţii.

Fluxurile de numerar către acţionari, mai mari ca urmare a stabilirii unei rate mai mari a dividendelor, vor duce în acelaşi timp la o rată scăzuta, atât a profiturilor, cât şi a dividendelor viitoare. Astfel, politica de dividende are două efecte contradictorii.

Politica optimă de dividende pentru o firmă se referă la găsirea echilibrului relativ între dividendele curente de plătit şi rata creşterii viitoare, astfel încât preţul acţiunilor firmei să fie maxim.

Tipurile politicii de dividend.Există câteva politici alternative de dividende (care vizează mărimea acestora) utilizate în practică:

1. Politica de participare directa la profit, se bazează pe asigurarea unei rate, relativ constante de distribuire a dividendelor, care se calculează ca raport între dividend pe o acţiune şi profit net pe o acţiune. Astfel, mărimea dividendului distribuit este în funcţie (variabilă) de mărimea profitului obţinut.

În trecut, multe firme stabileau dividendul ca o sumă de dolari pe acţiune, menţinând după aceea această sumă, şi crescând valoarea dividendului anual numai dacă era clar că viitoarele profituri vor fi suficiente pentru a permite ca noul dividend să fie menţinut.

Această politică se baza pe următoarea regulă: nu reduce niciodată dividendul anual. Timp de câteva decade, inflaţia a avut tendinţa să mărească valoarea profiturilor, astfel multe firme care au urmat politica dividendelor stabile, au trecut la politica dividendelor cu rată de creştere stabilă. Conform acestei politici, firma stabileşte ca obiectiv o anumită rată de creştere a dividendelor, şi încearcă să crească dividendele cu acest procent, în fiecare an. Desigur, pentru ca această politică să fie fezabilă, profiturile trebuie să crească cu aproximativ aceeaşi rată; o astfel de politică oferă însă investitorilor un venit stabil.

Există un şir de avantaje a plaţii dividendelor stabile şi previzibile faţă de politica de dividende reziduală. În primul rând, investitorii conferă o valoare mai mare dividendelor pe care sunt siguri că le vor primi: dividendele fluctuante au un grad de risc mai mare decât dividendele stabile. În consecinţă, aceeaşi medie a sumei de dividende de încasat de la o companie care urmează o politică fluctuantă a dividendelor poate să aibă o valoare ks mai mare decât cea aplicabilă dividendelor de încasat de la o companie care urmează o politică stabilă de dividende, şi, de aici, un preţ mai scăzut al acţiunilor pe piaţă.

În al doilea rând, mulţi acţionari utilizează dividendele pentru consumul curent, iar aceştia sunt puşi într-o situaţie neplăcută dacă sunt siliţi să vândă câteva acţiuni, pentru a face rost de numerar, doar fiindcă firma nu mai plăteşte dividende. În plus, renunţarea la plata dividendelor le provoacă anxietate.

În al treilea rând, un dividend stabileşte în concordanţă cu cerinţele de listare legală. Listarea legală reprezintă liste de valori mobiliare în care pot investi fondurile de pensii şi companiile de asigurare. cerinţele pentru ca o valoare mobiliară să fie inclusă pe o listă legală pentru companiile de asigurare au fost modificate pentru a include companiile care plătesc dividende, sau au capacitatea de a plăti dividende. Astfel, chiar dacă un dividend stabil nu este esenţial pentru ca o companie să fie inclusă pe o listă legală, existenţa acestui dividend stabil face ca probabilitatea includerii companiei pe lista respectivă să fie mai mare. Astfel, aparenţa pe listele legale poate încuraja urmarea unei politici de dividende stabile.

În al patrulea rând, dividendele stabilite permit echipei manageriale să utilizeze dividendul ca pe un semnal pentru profitabilitatea intrinsecă a companiei. Cu toate că cifrele ce reprezintă profitul raportat pot fi modificate prin diverse metode contabile, manipularea dividendelor este mai puţin posibilă, deoarece plata dividendelor reprezintă o ieşire de numerar pentru corporaţie. Pentru ca acest semnal să se dovedească util, dividendele trebuie să fie stabile, astfel încât orice schimbare a dividendului să fie repede interpretată de către investitori ca fiind un semn al unei profitabilităţi viitoare îmbunătăţite.

2. Politica de stabilitate sau de prudenţă, conform căreia întreprinderea îşi propune să asigure un dividend constant sau, mai mult, o rată anuala constantă a dividendului, indiferent de variaţiile mărimii profitului obţinut. Mărimea dividendului, pentru anul curent "t" va fi egală cu mărimea dividendului din anul trecut, până la o decizie ulterioară a adunării generale. Dacă profiturile obţinute de firmă vor scădea, dividendele vor descreşte, chiar dacă scăderea profiturilor nu este de durată. Astfel, o asemenea politică nu va duce la maximizarea valorii de piaţă a acţiunilor firmei care o practică.

3. Politica plăţii minimului garantat şi a extra-dividendului - este o dezvoltare a politicii precedente şi constă în distribuirea constantă a unei mărimi fixate a dividendului, iar periodic se plătesc extra-dividende, care se mai numesc "prime". Aceste extra-dividende pot fi plătite o dată în 3, 5, 8 ani sau peste fiecare 2, 3 ani în funcţie de realizările întreprinderii, însă, nu se poate vorbi despre o periodicitatea stabilă. Un compromis între plata unui dividend stabil şi o proporţie constantă din profit distribuită sub formă de dividende este reprezentat de plata unui dividend regulat de valoare scăzută plus surplusuri. O astfel de politică oferă firmei flexibilitate, iar investitorii, pot să se bazeze cel puţin pe încasarea unei sume minime din dividende. Directorii firmei pot stabili un dividend regulat de valoare relativ scăzută, astfel

încât să poată fi menţinut chiar şi în anii cu profituri mici, şi apoi să suplimenteze această sumă cu un extra-dividend în anii în care există disponibile fonduri în exces. Dacă profiturile şi fluxurile de numerar ale firmei au o volatilitate (imprevizibile, nu sunt constante) mare, această politică se poate dovedi cea mai bună alegere.

4. Politica plăţii dividendelor prin distribuirea de acţiuni. În acest caz, în locul banilor, acţionarii primesc acţiuni. Cauzele pot fi diferite: probleme cu mijloace băneşti, nevoia de mijloace băneşti pentru finanţarea unor investiţii, cointeresarea personalului angajat în obţinerea profiturilor mai mari, etc. Aceasta politică este avantajoasă, pentru ca întreprinderea reduce fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile existente şi, totodată, se obţine o creştere a capitalului social.

5. Politica reziduală sau oportunistă, în care mărimea dividendului este determinată de decizia de investire şi de finanţare. Dacă sunt oportunităţi de investire rentabile, atunci acestea vor fi acoperite, în primul rând, prin autofinanţare, iar dividendul de distribuit va fi egal cu suma din profit rămasa neinvestită. În practică, politica de dividende este foarte mult influenţată de oportunităţile de investiţii şi de disponibilitatea de fonduri cu care să se finanţeze noile proiecte de investiţii. Acest fapt a dus la dezvoltarea unei politici de dividende reziduale, care declară că o firmă trebuie să urmeze următorii patru paşi pentru a decide proporţia din profituri distribuită sub formă de dividende: (1) determinarea bugetului optim de investiţii; (2) determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget; (3) utilizarea profiturilor acumulate în cadrul componenţei capitalului propriu, pe cât posibil, şi (4) plata de dividende numai dacă profiturile disponibile sunt mai mari decât cele necesare fondurilor pentru bugetul de investiţii. Cuvântul rezidual înseamnă rămas, iar politica reziduală implică plata de dividende numai din profiturile rămase.

Baza de la care se porneşte în această teorie este aceea că investitorii preferă ca firma să reţină şi să reinvestească profiturile mai degrabă decât să le distribuie sub formă de dividende, dacă rata de rentabilitate pe care firma o poate obţine prin reinvestirea profiturilor este mai mare decât rata de rentabilitate pe care investitorii o pot obţine pentru alte investiţii cu grad comparabil de risc. Dacă firma poate să reinvestească profiturile acumulate la o rată de rentabilitate de 20%, în timp ce rata cea mai buna de rentabilitate pe care o pot obţine acţionarii, dacă ei primesc aceste venituri sub formă de dividende, este de 10%, atunci acţionarii preferă ca firma să reţină şi să reinvestească profiturile.

Costul de oportunitate reflectă ratele de rentabilitate disponibile pentru acţionari. Dacă acţionarii unei firme pot să cumpere alte valori mobiliare cu acelaşi grad de risc şi să încaseze un profit de 10% format din câştig de dividende plus câştig din capital, atunci 10% reprezintă costul profiturilor acumulate ale firmei. Costul obţinerii de capital propriu din exterior, prin emisiunea şi vânzarea de acţiuni obişnuite, este mai mare, deoarece intervin costurile de emisiune.

8.2. Teorii privind politica dividendelor.

Problema majoră existentă în cadrul politicii de dividende este găsirea optimului între distribuirea profitului net sau utilizarea lui pentru finanţarea activităţii întreprinderii. Pe parcursul mai multor ani, cercetările în aceasta materie au condus la formularea următoarelor teorii, referitoare la politica de dividend: de neutralitate, de favorizare si de descurajare distribuirii de dividende.

1. Teoria irelevanţei dividendului sau Teoria neutralităţii politicii de dividend. A fost demonstrată de către economiştii Merton Miller şi Franco Modigliani în 1961. Ei au argumentat că valoarea unei firme depinde numai de venitul generat de activele acesteia, şi nu de felul în care acest venit este repartizat între dividende şi profituri acumulate ( şi deci creştere). Ideea de baza a acestei teorii este ca în absenţa costurilor de emisiune a acţiunilor noi şi existenţei unui mediu economic cert, valoarea întreprinderii este independentă (neutră) în raport cu politica de dividend şi depinde doar de politica sa de investire şi de rată de rentabilitate economica. Deci, nu există nici o politică optimă de dividende - orice politica de dividend este la fel de bună ca oricare altă.

Economiştii au ajuns la concluzia că o creştere a dividendelor cere ca firma să emită capital social suplimentar, pentru a finanţa bugetul de investiţii stabilit anterior. Rezultatul existenţei la deţinători a mai multor acţiuni este o reducere a ratei de creştere a dividendului pe acţiune pentru acţionarii existenţi. Creşterea dividendului este neutralizată de o rată de creştere estimată mai mică, preţul de piaţă al acţiunii rămânând astfel neschimbat. Economiştii şi-au bazat argumentele lor pe principii teoretice, ei au presupus următoarele: (1) nu există impozite pe venitul corporaţional sau personal; (2) nu există costuri de emisiune sau de tranzacţie; (3) levierul financiar nu are nici un efect asupra costului capitalului; (4) investitorii şi managerii au aceleaşi informaţii asupra perspectivelor firmei; (5) distribuţia veniturilor în dividende şi

profituri acumulate nu are nici un efect asupra costului capitalului propriu al firmei, ks, şi (6) politica de stabilire a bugetului de investiţii pentru o firmă este independentă de politica de dividende. Evident aceste ipoteze nu sunt valabile în practică. Atât firmele, cât şi investitorii plătesc impozite pe venit; firmele trebuie să suporte costuri de emisiune; de tranzacţie; atât impozitele, cât şi costurile de tranzacţie pot să ducă la un ks care să fie influenţat de politica de dividende.

2. Teoria „vrabiei din mână”sau Teoria necesităţii de distribuire a dividendelor, ca factor de creştere a valorii întreprinderii. Are la bază modelul cercetătorilor M.Gordon, E.Shapiro şi J.Lintner, care propun ca ipoteza - distribuirea dividendelor, crescătoare an de an, într-o rata constanta, mai mică decât rata de randament a dividendelor viitoare. Cu cât dividendele şi rata lor anuală de creştere sunt mai mari, cu atât valoarea acţiunilor întreprinderii va fi mai mare. Este o concluzie simplista, dar care fundamentează anticipările mai multor analişti financiari privind evoluţia cursului acţiunilor la bursa.

A cincea ipoteză în teoria irelevanţei dividendului elaborată de Miller şi Modigliani este aceea că politica de dividende nu afectează rata de rentabilitate cerută de investitori pentru capitalul social, ks. Această ipoteză a fost dezbătută în cercurile academice. De exemplu, M. Gordon şi John Lintner au argumentat că ks creşte o dată cu reducerea dividendelor, deoarece investitorii sunt mai puţini siguri de câştigurile de capital ce urmează a fi generate de profiturile acumulate reinvestite, decât de plata dividendelor. Gordon şi Lintner au spus că investitorii conferă o valoare mai mare unui dolar din dividende, decât unui dolar din câştiguri de capital estimate, deoarece componenta câştigului din dividende, Div1/P0, are un grad de risc mai mic decât componenta g din ecuaţia ratei de rentabilitate cerută:

ks = (Div1/P0) + g;

Miller şi Modigliani nu au fost de acord cu aceasta. Ei au susţinut că k s nu depinde de politica de dividende, ceea ce implică faptul că investitorii au aceeaşi atitudine faţă de Div1/P 0, ca şi faţă de g, şi, deci, nu este o discriminare între câştigurile din dividende şi cele de capital. Ei au numit argumentul Gordon – Lintner greşeala „vrabiei din mână”, deoarece în opinia adoptată de Miller şi Modigliani, cei mai mulţi investitori oricum planifică reinvestirea sumelor primite ca dividende în acţiuni ale aceleiaşi firme sau în altele similare, şi, în orice caz, gradul de risc al fluxurilor de numerar ale firmei pe termen lung este determinat numai de gradul de risc al fluxurilor de numerar din operare şi nu de politica de dividende.

Acest model (2), deşi foarte simplu, prezintă o serie de inconveniente, dintre care două sunt importante. În primul rând, valoarea unei acţiuni este definita doar de o singura variabilă explicita, dividendul. Orice eroare de estimare a dividendului conduce la deformare accentuata a valorii acţiunii. În al doilea rând, valoarea acţiunii este foarte dependenta de estimările asupra ratei anuale de creştere a dividendului. Mai mult, în model nu este integrat gradul de risc şi poate fi aplicată doar la întreprinderile ce distribuie constant dividende

Aceste 2 teorii oferă concluzii contradictorii managerilor întreprinderilor, iar testarea empirică a acestora a dat rezultate neclare, adică: ambele teorii pot fi corecte în unele situaţii, şi ambele pot fi incorecte în alte. S-a studiat, de asemenea, efectul câştigului din dividende dintr-o perspectiva CAPM (capital assets prising model), care nu au dat rezultate concludente.

3. Teoria reziduala a dividendului. Este propusa de către economistul american J. Walter, care considera ca politica de dividende nu este o decizie financiara foarte importantă. Cele mai importante sunt deciziile de investiţii şi apoi deciziile de finanţare. Dacă criteriile VAN şi CC determină selecţia anumitor proiecte de investiţii şi anumite surse de finanţare, atunci dividendul va fi suma rămasă din profitul neinvestit, după adoptarea deciziilor de mai sus. Suma dividendelor distribuite variază de la o perioadă la alta, în funcţie de oportunităţile de investiţii ce apar.

Ideea centrala a acestei teorii este de a utiliza, cu prioritate, profitul pentru autofinanţarea proiectelor de investiţii, ori de cate ori rentabilitatea scontată a acestora este mai mare decât costul capitalului întreprinderii. Firma trebuie să urmeze următorii 4 paşi importanţi: 1. determinarea bugetului optim de investiţii; 2.determinarea capitalului necesar pentru finanţarea acestui buget; 3. utilizarea profitului acumulat în cadrul componentei capitalului propriu, pe cât posibil şi 4. plata de dividende numai dacă profiturile sunt mai mari decât cele necesare finanţării investiţiilor. În concluzie, politica de dividende este, mai curând, o politica de autofinanţare, iar distribuirea de dividende trebuie sa fie cât mai redusă pentru a obţine maximizarea valorii. Această concluzie nu este prea departe de comportamentul real al agenţilor economici (mai ales în ţările aflate în tranziţie) şi nici prea departe de dezvoltările teoretice recente.

Însă, întreprinderile mari, din ţările dezvoltate, practică rate constante de distribuire a dividendelor, ceea ce susţine concluziile teoriei necesităţii distribuirii de dividende. Politica de dividend are o

influenţă semnificativă asupra valorii întreprinderii, iar practica realizării acesteia trebuie efectuată ţinând seamă de strategia de dezvoltare a întreprinderii.

8.3. Formele dividendelor şi Procedurile de plată a dividendelor

Elementele de baza a politicii de dividend sunt: sursele de plata, formele dividendelor şi periodicitatea distribuirii de dividende.

În ceea ce priveşte sursele de plata a dividendelor, ele pot fi: profitul net al exerciţiului financiar curent, profitul nerepartizat al perioadelor precedente, o finanţare adiţională cum ar fi un credit bancar obţinut în condiţii avantajoase şi fondurile speciale, constituite in acest scop (fonduri speciale sunt utilizate, in general, pentru plata dividendelor al acţiunilor privilegiate).

Periodicitatea distribuirii dividendelor.

Distribuirea de dividende de către societăţile comerciale pe acţiuni este o operaţiune periodică, care concretizează dreptul acţionarilor la remunerarea capitalului plasat în acţiuni. Periodicitatea distribuirii dividendelor este reglementată de către legislaţia fiecărei ţări. Astfel, dividendele pot fi plătite trimestrial, semestrial şi anual. De regulă, periodicitatea efectuării plăţii este stipulată la emiterea acţiunilor şi este indicată pe versoul acţiunii sau certificatului de acţiune.

I . Dividendele sunt plătite în mod normal trimestrial, şi, dacă condiţiile o permit, ele cresc o dată pe an. Procedeul efectiv de plată a dividendelor este următorul:

1. data declarării. Să presupunem că membrii consiliului de administraţie au o şedinţă pe data de 17 noiembrie şi declară dividendul regulat. La această dată, ei fac o declaraţie de genul:” Pe data de 17 noiembrie 2006, directorii companiei XZY s-au întrunit în şedinţă şi au declarat dividendul trimestrial regulat de 50 cenţi, plătibil acţionarilor aflaţi în registru la data de 18 decembrie, plata realizându-se la 15 ianuarie 2007”. Dividendele declarate devin o datorie efectivă pe data declarării lor, şi dacă s-ar face bilanţul contabil, suma de 0,5$ *numărul de acţiuni la deţinători va apărea ca datorie pe termen scurt, iar poziţia profituri acumulate va fi redusă cu suma respectivă.

2. data înregistrării acţionarilor. Pe data de 18 decembrie, data acţionarilor înregistraţi, compania închide registrele de transfer de acţiuni şi întocmeşte o listă cu acţionarii înregistraţi la data respectivă. Dacă compania XZY este anunţată în legătură cu vânzarea şi transferul unor acţiuni înainte de ora 17:00 pe data de 18 decembrie, noul posesor al acţiunilor va primi şi dividendul corespunzător acestora. Dacă anunţul de vânzare are loc după 18 decembrie, noul posesor al acţiunilor va primi cecul cu suma corespunzătoare pentru dividende.

3. data ex-dividend. Companiile de brokeraj au declarat că dreptul la dividend rămâne cu acţiunea până la patru zile lucrătoare înaintea datei înregistrării acţionarilor; a patra zi înaintea închiderii registrului, dreptul la dividend nu mai rămâne cu acţiunea. Data la care dreptul la dividend este separat de acţiune se numeşte data ex-dividend. Ăn cazul nostru aceasta este cu 4 zile înainte de 18 decembrie, adică 14 decembrie.

4. data efectuării plăţii. Data plăţii este data la care compania transmite efectiv sau achită cecurile cu sumele reprezentând valorile dividendelor către acţionarii înregistraţi; în cazul nostru, această dată este 15 ianuarie.

Formele dividendelor . Dividendele distribuite de către societăţile comerciale pe acţiuni pot îmbrăca 3 forme: în bani, în natură şi în acţiuni.

Cea mai răspândită formă de acordare este în bani, ca urmare a operativităţii cu care se desfăşoară operaţiunile de casă. Această formă este convenabilă atât acţionarilor, care îşi obţin câştigurile direct şi imediat, cât şi pentru societatea comercială (rapiditate, costuri reduse), dar presupune apariţia unor fluxuri financiare negative. În consecinţă, societatea va aplica această formă de dividend cu condiţia de a nu micşora prea mult volumul lichidităţilor, pentru a nu pune în pericol situaţia creditorilor.

Distribuirea de dividende în natură este o formă mai rar întâlnită, se aplică cu acordul acţionarilor şi numai în cazurile când societăţile comerciale produc şi desfac mărfuri de interes pentru acţionarii proprii, cum ar fi combustibili, cherestea, materiale de construcţie, etc. Avantajul pentru societatea comercială: nu-şi micşorează lichidităţile şi realizează, concomitent, o creştere corespunzătoare a

volumului vânzărilor. Pentru acţionari avantajele constau în acoperirea unor nevoi de consum individual sau gospodăresc la preţuri avantajoase, care nu includ rabatul comercial.

Distribuirea de dividende în acţiuni este o practică a societăţilor comerciale care doresc să-şi protejeze lichidităţile sau nu dispun realmente de astfel de lichidităţi pentru a face plata în bani. În acest caz, se emit noi acţiuni, distribuindu-se fiecărui acţionar corespunzător volumului dividendelor datorate. Acţiunile noi sunt de aceeaşi categorie cu cele vechi, pe care acţionarii le deţineau şi până atunci. Acţionarii care primesc acţiuni în loc de dividend le pot păstra sau le pot vinde la bursă, procurându-şi astfel lichidităţile de care au nevoie.

Plata dividendelor în acţiuni este o metodă avantajoasă pentru că societatea reduce fluxurile negative, îşi conservă lichidităţile existente şi, totodată, se obţine şi o creştere a capitalului social.

II. În cazul în care dividendele se distribuie sub forma de acţiuni, procedură este diferită.Planurile de reinvestire a dividendelor (dividend reinvestment plans - DRP), permit acţionarilor să

reinvestească toate dividendele primite de la o companie, în acţiuni ale aceleiaşi companii. Un astfel de plan permite unei firme să îşi menţină politica de dividende oferind în acelaşi timp acţionarilor posibilitatea să îşi mărească investiţiile în corporaţia respectivă. Există 2 tipuri de bază de planuri de reinvestire a dividendelor: (1) planuri care implică numai acţiuni deja existente, emise anterior, şi (2) planuri care implică acţiuni nou emise. În ambele cazuri, acţionarul trebuie să plătească impozite pe venit pentru suma plătită ca dividend, deşi el primeşte acţiuni şi nu bani lichizi (cash).

Conform planurilor care implică acţiuni emise anterior, acţionarul alege între a continua să primească cecuri pentru dividende, sau a utiliza aceste fonduri pentru a cumpăra alte acţiuni ale corporaţiei respective. Dacă acţionarul alege varianta reinvestirii, un broker sau o companie de garanţie, acţionând ca garant, preia toate fondurile disponibile pentru reinvestire (mai puţin un comision), achiziţionează acţiuni ale corporaţiei respective de pe piaţă şi alocă acţiunile achiziţionate în acest mod acţionarilor participanţi la plan, proporţional cu fondurile acestora. Costurile de tranzacţie pentru cumpărarea acţiunilor, sunt mici, deoarece se fac achiziţionări de volum, astfel încât de pe urma acestor planuri beneficiază micii acţionari care nu au nevoie de dividende sub formă de bani lichizi pentru consum.

Planurile care implică acţiunile nou emise, presupun ca dividendele să fie investite în acţiuni nou emise. Deci, printr-un astfel de plan, firma obţine capital de finanţare. Acţionarilor nu li se percep comisioane şi multe companii oferă acţiuni cu reducere de 5% sub preţul curent al pieţei. Companiile suportă aceste costuri generate de reducerile oferite în locul costurilor de emisiune care ar apărea dacă acţiunile ar fi emise şi vândute prin intermediul dealerilor şi nu prin intermediul planurilor de reinvestire a dividendelor. Companiile utilizează astfel de planuri de emisiune de noi acţiuni numai dacă necesită mai mult capital propriu decât pot dispune sub formă de profituri acumulate.

Răscumpărarea acţiunilor: este atunci când o firmă cumpără o parte din acţiunile sale de pe piaţă Motivele sunt următoarele: încercarea de a consolida controlul în mâinile echipei manageriale, pentru a evita o preluare neaşteptată; firma dispune de exces de numerar, echipa managerială consideră că acţiunile companiei sunt subevaluate etc. Avantajele şi dezavantajele răscumpărărilor: Avantajele din punct de vedere a acţionarilor: răscumpărarea are drept motivaţie ideea echipei manageriale că acţiunile întreprinderii sunt apreciate incorect; acţionarul are posibilitatea unei alegeri: să vândă sau să nu vândă, răscumpărarea poate înlătura un pachet mare de acţiuni care există în surplus pe piaţă. Dezavantaje din punct de vedere a acţionarilor: acţionarii ar putea să nu fie indiferenţi în alegerea între câştigurile din dividende şi câştigurile de capital, iar preţul acţiunii poate beneficia mai mult din dividende în numerar decât din răscumpărări; acţionarii, în general se pot baza pe dividendele în numerar, dar nu şi pe răscumpărări Acţionarii care vând ar putea să nu fie pe deplin conştienţi de toate implicaţiile răscumpărării, sau ar putea să nu deţină toate informaţiile relevante cu privire la activităţile actuale şi viitoare ale corporaţiei etc.

Avantajele din punct de vedere al echipei manageriale: dividendele nu se modifică substanţial pe termen scurt, deoarece echipa managerială nu este dispusă să crească dividendele dacă noua valoare a dividendului nu poate fi menţinută şi în viitor, acţiunile răscumpărate pot fi folosite la achiziţii, răscumpărările pot fi utilizate pentru a efectua schimbări pe scară largă în structura capitalului.

Dezavantaje punct de vedere al echipei manageriale: - principalul dezavantaj îl constituie faptul că unii investitori percep anunţarea unui program de răscumpărare drept un semnal că echipa managerială nu poate să localizeze proiecte de investiţii profitabile. Argumentul este că un program de răscumpărare ar trebui privit în acelaşi mod în care se anunţă un dividend mare, dar dacă răscumpărările sunt percepute ca fiind indicatorii unor situaţii nefavorabile pentru creştere, ele pot avea un efect negativ asupra imaginii firmei şi asupra preţurilor acţiunilor acesteia pe piaţă

Indicatorii financiari, care reflectă eficienţa politicii de dividende.

Toţi indicatori exprimă rezultatele şi procese reale, fapt pentru care sunt în atenţia permanentă a analiştilor, acţionarilor, băncilor, partenerilor de afaceri şi a participanţilor la operaţiuni bursiere.

1. dividend pe acţiune (o politică fermă de distribuire a dividendelor atrage investitorii; creşte încrederea publicului şi a partenerilor; creşte cererea pentru acţiunile date, deci, cursul bursier)

D/a =

2. Rata de distribuire a dividendelor (reflectă şi nivelul autofinanţării)

rdd =

3. Rentabilitatea unei acţiuni

R/a =

4. Beneficiu pe Acţiune (BPA) reflectă îmbogăţirea reală a acţionarilor într-un an

BPA =

5. Rentabilitatea capitalului investit în acţiuni reflectă eficienţa utilizării capitalului statutar

Rcs =

6. Coeficient de capitalizare bursieră exprimă valoarea întreprinderii

PER =

7. Activul net pe acţiune – permite estimarea exactă a valorii unei acţiuni - dacă cursul unei este mai mare decît AN/a, atunci valoarea de piaţă este mai mare valorii contabile.

AN/ a =