politica comercialĂ a ue

5/12/2018 POLITICA COMERCIALĂ A UE - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/politica-comerciala-a-ue 1/20

1

POLITICA COMERCIALĂ A U.E.

Fundamentele politicii comerciale a U.E se regăsesc înprevederile Tratatului de la Roma. Acestea au fost completate ulterior prin tratatele multilaterale şi bilaterale încheiate de CEE pe parcursulevoluţiei sale şi prin legislaţia şi reglementările adoptate. Ţările care auaderat mai târziu la grupare s-au angajat să se conformeze normelor şi

reglementărilor deja adoptate. Reglementările de ordin comercial au vizat atât constituirea uniunii

vamale şi realizarea pieţei unice, cât şi relaţiile comerciale cu ţările terţe. 1. Crearea Uniunii vamale a fost unul dintre principalele obiective

formulate în documentele din anii `50 semnate de Franţa, RFG,Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, care au pus bazeleinstituţionalizării spaţiului integrat european:

- Tratatul de la Paris de constituire a Comunităţii Europene aCărbunelui şi Oţelului – CECO, semnat în 1951

- Tratatul de la Roma privind crearea Comunităţii Europene pentru

Energia Atomica – EURATOM, semnat la 25 martie 1957- Tratatul de la Roma de creare a Comunităţii Economice Europene – semnat la 25 martie 1957.

Dintre acestea, semnificaţia cea mai mare pentru crearea uniuniivamale o are tratatul de la Roma. În bazele acestui tratat crearea uniuniivamale a însemnat un proces complex de liberalizare progresivă, dar completă a schimburilor comerciale reciproce, de creare a unui teritoriuvamal mic şi de reglementare uniformă a fluxurilor comerciale cu ţărileterţe. Ultimele două aspecte presupuneau:

- adoptarea unei politici comerciale comune faţă de statele terţe

- adoptarea unui tarif vamal comunÎn textul său, Tratatul de la Roma cuprindea un calendar relativ precis al măsurilor vizând crearea uniunii vamale, însoţit de prevederimai generale referitoare la uniunea economică şi monetară, şi în perspectivă şi politică. Astfel, în linii mari, uniunea vamală urma să fie înfăptuită în perioada detranziţie a creării CEE, prevăzută a se extinde pe parcursul a 12-15 ani.

Dacă avem în vedere că Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la1 ianuarie 1958, dar primele măsuri de aplicare a lui au fost promovateîncepând cu 1 ianuarie 1959, uniunea vamală urma să fie înfăptuită cel

mai devreme pana în 1971. Faţă de prevederile tratatului, această perioadă a fost redusă la 10 ani, încheindu-se la 1 iulie 1968.

Conform prevederilor din tratat, uniunea vamală s-a creat prinaplicarea unor măsuri care vizau pe de o parte comerţul intracomunitar,iar pe de alta parte comerţul cu ţările terţe.

Dintre măsurile care au vizat comerţul intracomunitar sunt demenţionat:

1. desfiinţarea taxelor vamale de export încă din 1960 2. reducerea treptată, până la eliminarea completă la 1 iulie 1968 a

taxelor vamale de import3. eliminarea, în aceeaşi perioadă a restricţiilor cantitative şi a altor

bariere netarifare din schimburile reciproce.Dintre măsurile referitoare la comerţul cu ţările terţe mai

importante sunt:1. adoptarea de către ţările membre, în conformitate cu angajamentele

asumate de CEE în GATT, a unor contingente tarifare, care stabileau plafoane cantitative sau valorice în limita cărora puteau fi efectuate

importuri din ţările terţe cu scutiri sau reduceri de taxe vamale. 2. ajustarea treptată a tarifelor vamale naţionale în vederea adoptăriitarifului vamal comun. Potrivit prevederilor tratatului, nivelul taxelordin tariful vamal comun urma să se situeze la nivelul medieiaritmetice a taxelor vamale în vigoare în statele membre la 1 ianuarie1957. Către acest nivel au fost realizate trei ajustări succesive: primacu 30% la 1 ianuarie 1961, a doua cu 30% la 1 iulie 1963 si ultima cu40% la 1 iulie 1968.

3. ca urmare, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful vamal comunfaţă de ţările terţe.

Se poate aprecia că 1 iulie 1968 este data finalizării în liniigenerale a creării uniunii vamale. Spunem în linii generale întrucât altemăsuri stipulate în tratat care vizau direct sau indirect realizarea libereicirculaţii a mărfurilor urmau sa fie aplicat ulterior.

Printre acestea se înscriu:- instituirea unui regim fiscal comun între ţările membre - armonizarea legislaţiilor vamale şi administrative a ţărilor membre - elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind concurenţa pe plan

intracomunitar, etc.



2

La acestea adăugăm şi faptul că în schimburile comerciale reciproceau persistat, chiar mult după expirarea perioadei de tranziţie o serie de bariere netarifare şi restricţii, atât în comerţul cu produse manufacturate,cât mai ales în cel cu mărfuri agricole.

2. Evoluţia uniunii vamale către piaţa unică internă Se poate aprecia că la sfârșitul primei etape a creării ei, uniunea

vamală avea o dimensiune preponderent tarifară. În contextul evoluţiilor ulterioare, uniunea vamală a progresat cu fiecare nou moment şi pas pecalea adâncirii integrării. În acest sens s-au înregistrat: pe de o parte oextindere a teritoriului vamal, iar pe de altă parte o evoluţie progresivăspre libera circulaţie a mărfurilor care reprezintă unul din principaleleatributuri ale pieţei interne unice şi spre reglementări unitare în relaţiilecu terţii.

Ca urmare a acestei evoluţii, uniunea vamală a dobândit alături dedimensiunea tarifară şi o dimensiune fundamental economică.

Teritoriul vamal a uniunii s-a extins prin valurile succesive ale

aderării, respectiv:- Anglia, Danemarca şi Irlanda care au aderat de la 1 ianuarie 1973;- Grecia de 1 ianuarie 1981;- Spania şi Portugalia din 1986; - Austria, Suedia şi Finlanda de la 1 ianuarie 1995; - Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cipru, Slovacia, Letonia,

Lituania şi Malta la 1 mai 2004; - România şi Bulgaria de la 1 ianuarie 2007.

În prezent, teritoriul vamal al U.E. însumează teritoriile vamaleale tuturor celor 27 de ţări membre, precum şi cu titlul de excepţie unele

teritorii din afara U.E. care în virtutea tratatelor în vigoare au adoptatregimul vamal al U.E. (ex: San Marino, Principatul Monaco, etc.)Cel de-al doilea aspect al evoluţiei: progresul considerabil pe

calea înlăturării barierelor din calea schimbărilor intracomunitare şi areglementării unitare a relaţiilor cu terţii s-a realizat în contextul reformeiCEE.

Cele mai importante documente care au stat la baza reformeisunt:

- aşa numita Carte Alba” (adoptată la reuniunea la nivel înalt de laLuxemburg) din 1985, care cuprindea proiectele de ref ormă aleCEE;

- Actul Unic Vest-European intrat în vigoare de la 1 iulie 1987 carereprezintă un acord între ţările membre privind reforma Tratatului dela Roma.

Ambele documente vizau crearea pieţei interne unice” până la

sfârşitul anului 1992. Efectele creării pieţei interne unice asupracomerţului intracomunitar pot fi apreciate ca deosebit de importante,daca avem în vedere că, potrivit unui studiu la nivelul anului 1987numeroase obstacole existau în calea schimburilor reciproce. În ordinedescendentă a frecvenţei lor, acestea constau în:

- obstacole tehnice;- bariere administrative;- formalităţi vamale; - asimetrii în ce priveşte costurile de transport; - diferenţe în ce priveşte nivelele de TVA;

- conţinutul asupra pieţelor de capital; - achiziţii guvernamentale discreţionar acordate, etc. Având în vedere aceste realităţi în Cartea Alba au fost înscrise

279 de măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale dincalea circulaţiei intracomunitare a mărfurilor.

Toate aceste măsuri aveau în vedere ca libera circulaţietransfrontalieră a bunurilor în cadrul Comunităţii presupunea în modfiresc şi suprimarea dispoziţiilor comunitare sau naţionale din legislaţiavamala care impunea efectuarea de formalităţi sau de controale pentrubunurile comunitare la frontierele intracomunitare.

Totodată măsurile de reformă care vizau dezvoltări pe liniauniunii vamale au luat în consideraţie şi necesitatea utilizării în comerţulcu terţii a unei legislaţii vamale comunitare, omogene şi obligatorii.Pasul decisiv în această direcţie a fost făcut în 1992 prin adoptareaNoului Cod Vamal Comunitar.

Având în vedere cele de mai sus putem afirma că, de la momentulcreării ei la 1 iulie 1968, uniunea vamală a cunoscut o evoluţie continuă pe parcursul a 24 de ani către obiectivul realizării unei pieţe interneunice. Piaţa internă unică a început sa funcţioneze de 1 ianuarie 1993.Acest moment a reprezentat de fapt şi intrarea în etapa realizării uniunii



3

economice şi monetare. Acest fapt este consfinţit prin tratatul de laMaastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, care preschimbă însăşidenumirea comunităţii în Uniunea Europeană.

De remarcat că odată cu intrarea în funcţiune a pieţei interneunice, comunitatea europeană a devenit un spaţiu fără frontiere” aşacum s-a preconizat prin Actul Unic Vest-European.

Primul pas al intrării în funcţiune al pieţei interne unice l-a

reprezentat desfiinţarea vămilor interne. Formalităţile la frontiereleinterne au fost înlocuite cu sisteme noi (statistice şi fiscale) care nunecesitau controale sau documentaţie la trecerea mărfurilor pestegraniţele interne.

Se poate aprecia ca piaţa internă unică se bazează în mod esenţial pe uniunea vamală extinsă şi aprofundată printr -un efort îndelungat decreare, armonizare şi unificare a legislaţiei şi instituţiilor comerciale.Legislaţia vizând aspectele tarifare, netarifare şi economice ale uniuniivamale a fost creată progresiv şi are ca principal scop ca orice marfăimportată să fie subiectul aceloraşi reguli tarifare şi prevederi vamale şi

ca tariful vamal să fie aplicat în acelaşi fel pe tot cuprinsul comunităţii.Astfel :1 au fost elaborate regulile comune de origine2 au fost adoptate proceduri comune de antrepozitare şi de tranzit 3 în contextul pieţei unice au fost eliminate atribuţiile punctelor vamale

în colectarea accizelor şi a TVA-ului4 a fost adoptat Documentul Administrativ Unic (DAU sau SAD-

Single Administrative Document) cu rol de declaraţie vamală care aînlocuit 150 documente diferite utilizate anterior de administraţiilevamale din statele membre

5 în 1992 a fost adoptat Codul Vamal Comun care a intrat în vigoare în1994.El a concentrat întreaga legislaţie comunitară într -un singur text,

creând un cadru adecvat pentru export şi import. Un rol important în consolidarea uniunii vamale l-au avut

programele Uniunea Vamală 2002 şi Uniunea Vamală 2007. Deşi obiectivul creării unei vămi comunitare ar fi fost de dorit, în

practică este mai greu de realizat. Accentul s-a pus pe unificarea procedurilor vamale şi pe creşterea gradului de interoperabilitate. Deja în

2002 se aprecia că serviciile vamale ale celor 15 ţări membre acţionau caunul singur.

Aderarea noilor ţări din Europa Centrală şi de răsărit a generat noipresiuni asupra sistemului vamal al U.E.

Cele două programe Uniunea Vamală 2002 şi Uniunea Vamală2007 au inclus şi ţările noi aderente şi au vizat : creşterea gradului de interoperabilitate între serviciile vamale generalizarea informatizării sistemelor vamale simplificarea birocraţiei pentru vamă şi comerţ.

O atenţie deosebită s-a acordat creşterii rolului vămii înmanagementul integrat al frontierelor exterioare.

3. Raţiunile, funcţiile, obiectivele şi principiile politicii comercialecomunitare

Paralel cu progresele pe calea realizării liberei circulaţiiintracomunitare a mărfurilor şi serviciilor s-a structurat şi a căpătatcoerenţa şi tot mai mare eficacitate politică comercială comună faţă dețările terţe. Ea cuprinde ansamblul de mărfuri şi instrumente de ordin

comercial sau din sfera altor politici, utilizate pentru reglementarearelațiilor comerciale externe ale U.E .

Adoptarea unei politici comerciale comune a presupus transferul puterii de decizie şi implicit un transfer de suveranitate dinspre statelemembre spre instituţiile comunitare. Un astfel de transfer în scopul aplicării unei politici comerciale comuneare mai multe raţiuni: mai întâi, libera circulaţie transfrontalieră a bunurilor şi serviciilor în

interiorul comunităţii nu se putea realiza cu politici naţionale diferite.Acestea ar fi putut genera externalităţi negative pentru alţi parteneri

din spaţiul integrat. Cerinţele pieţei interne unice ţi ale concurenţeilibere şi nedistorsionate impun o politică comercială la nivelcomunitar

apoi, instrumentele de politică comercială comună asigură menţinereaintegrităţii pieţei interne şi au condus la transformarea comunităţii într-un bloc comercial bine delimitat şi eficient.

In al treilea rând politica comercială comună a fost menită săsporească puterea de negociere a comunităţii pe piaţa internaţională,comparativ cu cea a fiecărui stat membru considerat separat.



4

Comunitatea a dobândit statutul de partener de negociere în numelestatelor membre în cadrul Rundei Dillon din GATT(1961-1962)

Pornind de la aceste raţiuni, politica comercială comună a fostastfel concepută încât să îndeplinească o serie de funcţii, cum sunt : protejarea pieţei interne unice şi a producătorilor amatori faţă de

concurenţa externă evitarea şi eliminarea externalităţilor negative în schimburile

intracomunitare susţinerea internă şi promovarea sectoarelor în formare(infantile) favorizarea economiilor de scară şi a dotării cu tehnologii avansate corectarea distorsiunilor interne de producţie şi de consum combaterea comerţului neloial apărarea mediului înconjurător apărarea securităţii naţionale protecţia pieţei forţei de muncă respectiv combaterea şomajului cauzat

de importurile mai ieftine (aşa numitul dumping social)

obţinerea de venituri bugetare din încasările fiscale, vamale, etc. Obiectivele politicii comerciale comune aşa cum au fost eledelimitate prin Tratatul de la Roma şi reafirmate prin Tratatul U.E. sereferă la aspecte ca : încheierea de acorduri internaţionale care să reducă protecţia

tarifară(art.18) promovarea schimburilor comerciale dintre statele membre şi statele

terţe(art. 29) evoluţia condiţiilor de concurenţă în direcţia creşterii forţei

competitive a întreprinderilor(art. 29 şi art. 110)

dezvoltarea armonioasă a comerţului internaţional (art. 110 şi art. 131) eliminarea progresivă a restricţiilor în schimburile internaţionale (art.

110 şi art. 131) reducerea barierelor tarifare (art. 110 şi art.131)

Mai succint am putea spune că politica comercială a U.E. are treiobiective principale:

1. promovarea comerţului cu ţările terţe 2. promovarea liberului schimb3. creşterea forţei competitive a firmelor comunitare.

Principiile de bază ale politicii comerciale a U.E. sunt:

1. uniformitatea care în sensul art. 113din Tratatul asupra U.E. presupune că politica comercială este construită pe principiileuniforme în ceea ce priveşte modificările tarifare, încheiereaacordurilor comerciale, masurile de liberalizare, etc.

2. un al doilea principiu (art. 3 din Tratatul U.E.) este o economie de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă. Acest principiu nu presupune excluderea oricărei protecţii comerciale, ci doar a tendinței

de accentuare a protecționismului şi de obstrucţionare a liberuluiacces pe piaţa comunitară.

3. principiul centralizării la nivel comunitar a deciziilor majore care sematerializează în componenţele aproape exclusive ale instituţiilor europene în materie de acorduri comerciale internaţionale şi măsuricomerciale faţă de terţi.

4. Distribuţia competenţelor în procesul decizional privindpolitica comercială

Pe măsura individualizării ei în pachetul vast al politicilor economice, politica comercială comună a intrat tot mai mult în aria de

competenţă a instituţiilor comunitare. În prezent în ce priveşte comerţulcu bunuri, transferul la nivel comunitar a competenţelor statelor înmaterie de politică comercială este aproape total. Nici un stat membru nupoate modifica unilateral regimul şi reglementările vamale, nu poateîncheia acorduri bilaterale cu terţii, etc. Aceste competenţe revin înexclusivitate organelor comunitare care acţionează în numele statelor membre. Dintre acestea, principalii actori decizionali în materie de politică comercială sunt: - Consiliul U.E. – numit şi Consiliul de Miniştri, este principalul organde decizie şi autoritatea legislativă finală. Consiliul de miniştrii se

constituie în general din miniştrii de externe sau în funcţie de naturaproblemelor din miniştrii unor domenii sau ramuri. Pregătirea întruniriiConsiliului se face de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER. Consiliul de Miniştrii răspunde în faţa parlamentelor naţionale. Consiliul funcţionează în mare măsură pe principiulconsensului. Dar majoritatea deciziilor de politică comercială se iau cumajoritate calificată. Pentru anumite sectoare cum ar fi serviciile(audiovizuale, educaţia, sănătatea) se practică unanimitatea. Principaleleatribuţii ale Consiliului U.E. în planul politicii comerciale sunt:



5

- autorizează Comisia Europeană să deschidă şi să reprezinte U.E. lanegocierile comerciale cu statele terţe sau cu organizaţiileinternaţionale.

- Ratifică prin vot cu majoritate calificată acordurile încheiate de cătrecomisie;

- Examinează, aduce modificări şi validează prin vot măsurilecomerciale şi netarifare, regulile de aplicare a tarifului vamal

comunitar şi în general legislaţia de comerţ exterior propuse deComisia Europeană Deţinând prin dreptul de vot puterea legislativă, rolul Consiliului

Ministerial este apreciat ca similar cu cel al Congresului SUA.Consiliul European este format din conducătorii Statelor membre,

șefii de stat sau primii miniştrii, la care se adaugă preşedintele ComisieiEuropene. Are rol de arbitru în caz de conflict sau criză, de reprezentareşi promovare a intereselor statelor membre şi de orientare a politicilor comune inclusiv a politicii comerciale.

Comisia Europeană este organ executiv, din punct de vedere

legislativ având doar rol consultativ. Deşi Consiliul Ministerial deţinecheia puterii decizionale, Comisia joacă de facto un rol mult maiimportant. Ea este formată din comisari-înalţi funcţionari numiţi pecriterii de competenţă de statele membre, sprijiniţi de o suită de comiteteşi cabinete cu grupuri de experţi specializaţi pe domenii. Deşi suntnumiţi de state membrii comisiei nu reprezintă statele respective, ci suntindependenţi şi reprezintă interesele uniunii. Comisia administrează şiimplementează toate politicile U.E., inclusiv politica comercială. Rolul ei poate fi asimilat cu cel al Preşedintelui SUA. Ea răspunde în faţaParlamentului European. Printre atribuţiile Comisiei în plan comercial se

înscriu:- reglementarea comerţului intracomunitar - promovarea unor principii uniforme în relațiile cu ţările terţe - definirea poziţiilor de adoptat de către U.E. în cadrul organizaţiilor

economice internaţionale: OMC, OCDE, etc. - formularea de propuneri către Consiliul Ministerial privind nivelul

taxelor vamale şi modificarea lor; introducerea temporară a unor taxeantidumping şi compensatorii pentru anihilarea prejudiciilor aduse producătorilor interni etc.

- elaborarea sau după caz modificarea legislaţiei de comerţ exterior, iar după aprobarea de către Consiliul Ministerial, ia măsuri pentruimplementarea lor

- rezolvă, ca organ operativ numeroase probleme de politică comercialăprin negocieri între diferite seturi de vizaţi etc. pentru îndeplinireaatribuţiilor sale în planul politicii comerciale Comisia Europeanădispune de două directoare generale şi anume d.g. Trade şi d.g.

Customs and Taxes.Parlamentul European are rol de supervizor a tuturor

instituţiilor cârmuitoare ş mai ales a Comisiei Europene. MembriiParlamentului European sunt aleşi în mod direct pentru un mandat de 5ani şi sunt organizaţi în grupuri parlamentare în funcţie de orientarea politică şi nu de ţara de provenienţă. În domeniul legislativ, atribuţiileParlamentului European sunt de ordin consultativ. De exemplu în cazulextinderii, respectiv a acordurilor de asociere şi aderare a fo st nevoie deconsimţământul Parlamentului, dar aprobarea prin vot a revenitConsiliului.

Curtea Europeană de Justiţie urmărește şi la nevoie impunerespectarea de către cetăţeni şi statele membre a legislaţiei comunitare,inclusiv cea comercială care prevalează în raport cu legislaţia naţională.De asemenea, pentru că adesea regimul politicii comerciale stipulat înTratatul de la roma şi în Tratatul U.E. nu este foarte clar sau explicitformulat, Curtea este chemată să clarifice modul de interpretare şiaplicare a diverselor prevederi. De exemplu în 1994 Curtea Europeană de justiţie a interpretat diversele prevederi ale Tratatului U.E. şi aconcluzionat că anumite servicii nu intră sub incidenţa politiciicomerciale comune, iar aspectele comerciale ale drepturilor de

proprietate intelectuală fac obiectul competenţelor partajate. Prin urmarestatele şi-au mai păstrat o serie de competenţe în domeniul reglementăriiserviciilor şi al drepturilor de proprietate intelectuală.

În rest statele membre nu mai apar ca entităţi autonome în cadrulOMC, nu pot negocia şi încheia acorduri comerciale, şi nu pot modificanivelul taxelor vamale. Dacă până în momentul instaurării pieţei unicestatele mai aveau dreptul de a solicita anumite derogări de la regulilecomune în anumite ramuri considerate sensibile, începând din 1994aceste drepturi au fost desfiinţate.



6

Totuşi nu trebuie să se creadă că statele rămân în afara procesuluidecizional. Procesul decizional este foarte complex şi el implică oconfruntare de interese exprimate de politicieni- birocrați şi exponenţiiagenţilor economici. Raportul OMC din anul 2000 privind revizuirea politicii comerciale a U.E. identifică şi delimitează peste 800 de grupuride interese cu mare forţă economică şi financiară a căror putere depersuasiune asupra structurilor instituţionale europene nu poate fi

ignorată. Concluzia este că, deşi în UE funcţionează reglementări vamaleşi de politică comercială comună, totuşi nu se poate vorbi de ouniformitate de interese şi de o atitudine comună unică a ţărilor participante în ceea ce priveşte politica comercială.

În funcţie de interesele ce stau la baza definirii obiectivelor lor de politică comercială, la nivelul anului 1999 (Hofhansel şi Ivans) puteau fidelimitate următoarele patru grupuri de state:

1 un grup de orientare net liberală care cuprinde: Germania, Olanda,Danemarca, şi Marea Britanie. Obiectivul lor comercial este legat de o

mai mare deschidere comercială a UE, reducerea protecţionismuluitarifar şi netarifar şi promovarea multilateralismului comercial2 un al doilea grup este format din aşa numiţii oportunişti care vizează

protejarea intereselor sectoriale. Este vorba de: Belgia(catalogată deHofhansel ca o ţară cu atitudine intermediară între liberalism şi protecţionism), Italia, Luxemburg şi Spania

3 al treilea grup ar fi apărătorii PAC, format din Franţa, Irlanda, Belgia,Grecia, Portugalia şi Spania care militează pentru un protecţionismagricol ridicat

4 al patrulea grup compus din ţările UE cu venituri mai scăzute -

Irlanda, Grecia şi Portugalia care susţin protecţionismul comercial faţăde terţi. 5. Principalele caracteristici ale politicii comerciale a U.E.Rigiditatea s-a înscris de la început ca o caracteristică a politicii

comerciale a UE. Aceasta a avut ca sursă iniţială protecţia sectorialăselectivă generată de tratatele de bază: CECO a scos din sfera politiciicomerciale cărbunele şi oțelul pentru 50 de ani, până la expirareatratatului în 2002; similar este cazul energiei, reglementate prin tratatulEURATOM. Aceeaşi abordare sectorială este caracteristică tratatuluiCEE, de exemplu în 1957 acestuia i-a fost ataşat un protocol separat

privind importul de banane, rămas în vigoare până la aniversarea a 50 deani de la încheierea tratatului de la Roma, când s-a adoptat un tarif unicde import pentru banane. Un alt exemplu îl constituie PAC lansată în1964, ca o condiţie de Guvernul francez pentru trecerea la cea de-a douaetapă de eliminare a barierelor comerciale intra-europene la produselemanufacturate. Bazată pe conceptul de autosatisfacere, PAC a instituit unregim comercial diferit pentru produsele agricole, care s-a dovedit

costisitor, diferit de regulile GATT şi greu reformabil. În al doilea rând, politica comercială a UE se caracterizeazăprintr-un sistem de decizie bazat pe negocieri îndelungate şi dificile .Dificultatea negocierilor decurge din necesitatea armonizării intereselor statelor şi din tensiunile generate de distribuirea competenţelor întreguverne şi instituţiile comunitare pe de o parte şi între diferiteleorganisme comunitare pe de altă parte.

Semnificative pentru ultimul aspect sunt disputele în materie decompetenţe decizionale între Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană.Fricţiunile instituţionale la acest nivel intervin ca urmare a faptului că, de

regulă Comisia are o viziune mai largă asupra politicii comerciale,considerând că tot ceea ce afectează schimburile cu terţii face parte din politica comercială şi este de competenţa sa; la nivelul său Consiliul areo viziune mai restrânsă asupra politicii comerciale pe care o reduce la barierele comerciale tarifare şi netarifare şi la acordurile preferenţiale.

Procesul decizional anevoios s-a înscris pe parcursul anilor ca o adoua sursă de rigiditate a politicii comerciale UE. Avem în vedere deexemplu că până în 2001, pentru a nu se aduce atingeri intereselorstatelor membre, deciziile privind barierele comerciale s-au bazat peregula unanimităţii. Atingerea unanimităţii decizionale în sectoarele

sensibile, agricultură sau servicii presupuneau negocieri laborioase şiîndelungate. Abia în 2001, în perspectiva lărgirii UE, Tratatul de la Nisaînlocuieşte unanimitatea cu votul bazat pe majoritatea calificată în cadrulConsiliului pentru aprobarea propunerilor Comisiei.

Ca o a treia caracteristică subliniem subordonarea politicii

comerciale intereselor politice. Tratatul de la Roma definea scopul politic al CEE în termenii verificării europenilor”, ceea ce presupunesituaţii diverse de la convieţuirea paşnică până la unificarea politică. Învirtutea acestui scop de multe ori beneficiile economice ale integrării aufost sacrificate în favoarea beneficiilor politice. În planul politicii



7

comerciale această abordare explică acceptarea costurilor mari derivatedintr-o politică protecţionistă motivate de beneficii politice.

În al patrulea rând ar fi de subliniat interconexiunea strânsă între politica comercială şi celelalte politici şi domenii de activitate

din UE. Pe de o parte politica comercială este utilizată pentru realizareaunor obiective specifice politice agricole, politicii industriale, politiciiconcurenţei, politicii externe etc, iar pe de altă parte politica comercială

foloseşte instrumente specifice altor politici, respectiv: politica financiar-valutară, politica concurenţei sau altor domenii, de exemplu: instrumentelegislative, administrative(proceduri de investigaţii etc), juridice,instituţionale etc.

O a cincea caracteristică a politicii comerciale a UE ar fiprevalenţa bilateralismului în detrimentul multilateralismului. Spredeosebire de SUA, UE nu este în practică un susţinător frecvent almultilateralismului. Din contra, specific abordărilor de politicacomercială a UE este bilateralismul. În funcţie de scopul urmărit, bilateralismul european ar pute fi clasat în două tipuri:

- bilateralismul defensiv, care cuprinde acordurile din zona gri”dereducere voluntară a exporturilor terţilor către UE. Acest tip debilateralism este specific anumitor sectoare cum sunt: textilele,automobilele, electronica, etc. Şi s-a manifestat îndeosebi în relaţiilecu: SUA, Japonia, Taiwan, etc.

- bilateralismul ofensiv care cuprinde acorduri comerciale preferenţiale, prin care UE vizează de fapt deschiderea pieţelor pe baze bilaterale şisectoriale.

Deşi toate acordurile afirmă principiul GATT al egalităţii detratament, prin regimurile comerciale diferenţiate pe care le instituie,

privite comparativ ele apar ca acorduri comerciale discriminatorii.Prin aceasta reţea destul de bogată de acorduri comercialediscriminatorii, UE şi-a delimitat zonele de influenţă şi şi-a extins întimp teritoriul de la 6 la 27 de membrii. Reţeaua acordurilor comercialereflectă o subtilă clasificare a statelor de la statutul de partenercomercial, până la statutul de membru UE cu drepturi depline.

Astfel, putem distinge principalele secvenţe ale politiciicomerciale ale UE cu ţările terţe şi anume:

A. Politica comercială faţă de ţările care fac obiectultratamentului nepreferenţial în regimul clauzei naţiunii celei mai

favorizate, vizează un grup de doar 9 ţări, dar care deţin o pondere decca 45% în totalul importurilor UE. Este vorba de : Australia, Canada,China, Hong-Kong, Japonia, Koreea, Noua Zeelandă, Singapore şi SUA.Dintre acestea un loc aparte îl deţine SUA, cu care începând din 1995UE intenţionează crearea unei zone de liber schimb. Negocierile în acestsens au început pe baza documentului intitulat: Noua AgendăTransatlantică”, care viza:

- Crearea unei zone de liber schimb UE-SUA în domeniul serviciilor;- Eliminarea taxelor vamale la importurile de produse industriale;- Reducerea barierelor netarifare din schimburile reciproce;- Armonizarea standardelor tehnice;- Prevenirea conflictelor comerciale;- Masuri de reglementare a drepturilor de proprietate intelectuală.

Agricultura şi audiovizualul nu au fost incluse în negocieri.Rezultatele primelor runde de negocieri nu au fost validate de ConsiliulEuropean, fiind considerate de Franţa şi Germania ca neconforme cunormele GATT/OMC. Negocierile au fost reluate în 1998 pe un proiect

îmbunătăţit intitulat Noua Piaţă Transatlantică”, care urmărea doar: - Reducerea barierelor tarifare din schimburile reciproce cu produseindustriale

- Crearea unui mecanism de avertizare timpurie” cu privire laeventualele conflicte de natură comercială.

Nici pe baza acestor negocieri nu s-a ajuns, până în prezent, la unacord.

B. Politica UE faţă de AELS urmăreşte, începând din 1972,crearea unei zone de liber schimb intracontinentale între cele două blocuri. Primul pas în această direcţie a fost realizat prin rețeaua de

acorduri de liber schimb semnată în anii 1972-1973 de CEE cu fiecaredin cele 7 state pe atunci membre AELS (Austria, Suedia, Finlanda,Elveţia, Portugalia, Islanda şi Norvegia). Prin această reţea de acorduri s-a creat o zonă de liber schimb numai pentru produse industriale şi s -aureglementat anumite probleme punctuale din schimburile reciproce cuanumite produse.

Din anul 1984 s-a lansat ideea creării spaţiului economiceuropean”. În 1993 a intrat în vigoare Acordul privind crearea SpaţiuluiEconomic European, care cuprindea prevederi menite să creezecondițiile realizării celor patru libertăţi de circulaţie între UE şi AELS.



8

Prin acest acord s-a creat o zonă de liber schimb AELS-UE pentruprodusele industriale, produsele agricole prelucrate (de genul: lactate,alimente congelate şi paste făinoase) şi pentru produsele industriale deorigine agricolă.

Spre deosebire de statele UE, ţările AELS şi-au păstratcompetenţele vizând negocierea acordurilor comerciale cu terţii.

C. Politica UE faţă de statele mediteraneene s-a materializat în

anii 70 în încheierea de acorduri preferenţiale care f acilitau intrarea produselor din această zonă pe piaţa CEE. Interesul pentru această zonăse accentuează o dată cu aderarea la UE a Greciei, Spaniei şi Portugaliei.Ca urmare în 1995, la Barcelona este semnat Parteneriatul UE cu ţărilemediteraneene”. Este vorba de 12 ţări din bazinul mediteranean: Algeria,Maroc, Tunisia, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Siria, Turcia, Cipru, Maltaşi Autoritatea Palestiniană.

Cu Cipru şi Malta parteneriatul s-a materializat prin aderare iarTurcia a căpătat statut de asociat. Facilităţile comerciale convenite dinacest parteneriat sunt similare cu regimul comercial al asocierii ţărilor

din Europa Centrală şi de Răsărit. D. Politica UE privind relaţiile cu ţările sud-americane din

grupul MERCOSUR, are ca obiectiv strategic contracararea influenţeiSUA în America Latină. Acordul cadru dintre UE şi MERCOSUR încheiat în 1995 prevede liberalizarea progresivă, pe parcursul unei perioade de 10 ani a schimburilor comerciale cu produse industriale şiservicii. Alte secvenţe importante ale politicii comerciale a UE delimitate prin acorduri preferenţiale sunt:

E. Politica de cooperare comerciale cu ţările ACP - 71 de ţărişi teritorii în curs de dezvoltare din Africa, Bazinul Caraibelor şi Pacific,

participante la Convenţia de la Lome. F. Schema comunitară de preferinţe comerciale acordateţărilor în curs de dezvoltare

G. Regimurile comerciale de asociere la UE a ţărilor EuropeiCentrale şi de Răsărit, finalizate prin aderarea la UE

O altă caracteristică a politicii comerciale a UE o constituiepersistenţa protecţionismului. Obiectivul promovării liberuluischimb” înscris în documentele constitutive nu a fost respectat întocmaide Comunitate. În contrast cu acest obiectiv Comunitatea a practicat de-alungul anilor un protecţionism viguros, diferenţiat pe zone geografice şi

selectiv sub aspect sectorial. Sectoarele cele mai protejate au fost:siderurgia, industria chimică, maşinile şi echipamentele electrice,automobilele, industria textilă, agricultura.

Nivelul protecţionismului european depinde de domeniul în careeste aplicat, de progresele înregistrate pe linia reducerii protecţieicomerciale în cadrul sistemului comercial multilateral GATT/OMC, precum şi de gama instrumentelor prin care este promovat.

Instrumentarul protecţionist este extrem de variat. El se clasifică în douămari grupe:- Instrumente tarifare, în speţă TARIC; - Instrumente netarifare.

Ca evoluţie în timp, începând cu anii 70 şi până în prima jumătatea anilor 90, preponderent a devenit protecţia netarifară. Barierelenetarifare cantitative au afectat îndeosebi textilele, confecţiile,încălţămintea, produsele electronice, autoturismele, motocicletele, etc. După intrarea în vigoare a Actului Unic, protecţia cantitativă s-a redusconsiderabil deoarece:

- Statele şi-au pierdut competenţa de introducere şi aplicare a barierelor cantitative- La nivel comunitar, ca urmare a Rundei Uruguay s-a trecut la tarifarea

unor bariere netarifare, iar cotele şi limitările voluntare au fosteliminate; în plus în contextul pieţei unice interne s-a trecut tot maimult de la barierele aplicate la frontieră la bariere regulatorii, care privesc piaţa internă, dar care afectează şi bunurile şi serviciileimportate.

6. TARIFUL VAMAL INTEGRAT COMUNITAR (TARIC)Tariful Vamal Integrat Comunitar, desemnat prin acronimul

TARIC a fost adoptat în baza Regulamentului Comisiei Europene nr.2658 din 1987. Prin complexitatea structurii şi informaţiile pe care leoferă, ca şi prin multiplele sale utilizări, TARIC reprezint mai mult decâtun simplu tarif vamal.

El se constituie de fapt într-o bază electronică de date, revizuită şi publicat anual, dar actualizată zilnic. Această bază este pusă la dispoziţiaautorităţilor comunitare, statelor membre şi agenţilor economici spre a-iservi ca instrument operativ de lucru, în scopuri preponderent vamale şistatistice.



9

Prin felul în care este concepută această bază de date, eaîndeplineşte în principal următoarele funcţii:1. codificarea unitară şi integrarea tuturor reglementărilor comunitare şi

naţionale cu aplicabilitate în domeniul vamal;2. interpretarea unitară şi aplicarea cât mai uniformă în procesul de

vămuire a reglementărilor vamale comunitare şi a măsurilor de politică comercială comună;

3. furnizarea datelor de conţinut pentru tariful vamal uzual; 4. crearea posibilităţii de colectare a statisticilor vamale, pe mărfuri şi peţări, la scară comunitară.

Biroul Comisiei Europene pentru Publicaţii Oficiale publică lafiecare început de an versiunea actualizată a TARIC. Deoarece pentruprodusele agricole taxele vamale se modifică la început de sezon agricol,respectiv la 1 iulie a fiecărui an, capitolele 1 – 24 din TARIC, care sereferă la acestea pot fi publicate de două ori pe an.

Ca principale elemente de conţinut ale TARIC, menţionăm: 1. lista legislaţiei comunitare cu aplicabilitate în domeniul vamal;

2. nomenclatorul vamal, compus din codificarea şi denumireamărfurilor; 3. cele cinci coloane de taxe vamale, aplicabile importurilor, funcţie de

provenienţă; 4. coloanele de remarci” pentru importuri şi exporturi; 5. regulile de interpretare şi notele de subsol; 6. listele de coduri adiţionale, sigle de ţări şi unităţi de măsură, de măsuri

comerciale etc.Secţiunea 1 din Partea I a TARIC cuprinde legislaţia comunitară

cu aplicabilitate în domeniul vamal, publicată în Jurnalul Oficial al

Comisiei Europene (J.O.C.E.) până la data editării. Actele normativepublicate ulterior sunt integrate în mod curent în baza de date TARIC.Actualizarea zilnică are loc în cadrul Comisiei Europene. În cadrul ei,toate serviciile specializate în avizarea de proiecte de acte normative cuaplicabilitate în domeniul vamal, au obligaţia prezentării respectivelor proiecte pentru examinare şi integrare în conţinutul TARIC.

Nomenclatorul Vamala al TARIC este elaborat pe bazaSistemului Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor şi estecunoscut sub denumirea de Nomenclatura Comunitară sau Nomenclatura Combinată (NC).

În cadrul ei, mărfurile sunt în 21 de secţiuni (indicate prin cifreromane) şi 96 de capitole (indicate cu cifre arabe). NomenclaturaCombinată de bază cuprinde circa 10.000 de poziţii tarifare, desemnate prin coduri de câte 8 cifre: primele şase reprezintă capitolul, poziţia şisupoziția din Sistemul Armonizat, iar ultimele două subdiviziunea NC”.Aceste coduri de opt cifre sunt folosite pentru încadrarea tarifară şievidenţa statistică a schimburilor intracomunitare şi a exporturilor spre

ţările terţe. Pentru a asigura detalierea necesară la nivel comunitar în vedereatratării în vamă a importurilor din ţările terţe, codului de 8 cifre i se maiadaugă cifrele a noua şi a zecea pentru a exprima subdiviziuneaTARIC”.

Prin urmare, o poziţie tarifară, în TARIC, privit ca tarif propriu-zis de import al UE este exprimată printr -un cod de zece cifre. Deexemplu, poziţia tarifară 22.04.10.11.00 are următoarea semnificaţie:

Având în vedere că multe produse cad sub incidenţa unor regulicomunitare specifice, pentru a asigura încadrarea lor tarifară,

nomenclatorul vamal TARIC poate fi detaliat prin adăugarea la cele zececifre a unor coduri adiţionale formate, de obicei, din patru cifre.Codurile adiţionale permit încadrarea tarifară a unor produse care

fac obiectul:- taxelor anti-dumping şi de compensaţie referitoare la întreprinderi; - reglementărilor referitoare la anumite componente agricole; - măsurilor specifice aplicate substanţelor farmaceutice cuprinse în

Partea a III-a, Secţiunea II a NC; - prevederilor Convenţiei de la Washington (3 martie 1973, la care

România este membră din 1994) referitoare la comerţul internaţional

cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (aşa numiteleproduse CITES)- oricăror altor măsuri de import sau export, pentru care o subdiviziune

NC este necesară. Astfel de măsuri pot fi: suspendări tarifare,contingente tarifare, preferinţe tarifare, prohibiţii sau restricţii laimport-export,măsuri de supraveghere etc.

Prima cifră din codul adiţional indică tipul de măsură (deexemplu, 7 pentru măsurile privind componentele agricole), iar celelaltetrei indică subdiviziunile necesare pentru produse. Codurile adiţionale segăsesc, de regulă, înscrise în coloanele Remarci” sau sunt trecute ca



10

poziţii tarifare distincte la sfârşitul fiecărui capitol. Considerânddetalierile pentru subdiviziunile TARIC şi cele prin coduri adiţionale,nomenclatorul vamal cuprinde circa 15.000 de subdiviziuni tarifare.

Partea din TARIC care cuprinde tariful vamal propriu-zis estestructurat pe coloane dispuse pe câte două pagini: paginile din stânga(pare) şi paginile din dreapta (impare).

În aceste condiţii, codificarea mărfurilor este evidenţiată pe

paginile pare astfel:- Coloana 1 – codul nomenclaturii combinate la nivel de 8 cifre;- Coloana 2 – cuprinde codul de două cifre pentru supozițiile

nomenclaturii TARIC, urmat de alte două cifre care nu fac parte dincod, ci reprezintă cheia internă a bazei de date informatice;

- Coloana 3 – cuprinde denumirea mărfii codificate în primele douăcoloane, editată în toate limbile oficiale ale UE. În unele cazuri, lasfârşitul denumirii sunt notate anumite abrevieri, a căror semnificaţieeste oferită în notele explicative de subsol. De exemplu, pentruprodusele din sectorul agricol, putem întâlni acronimul REX” urmat

de un număr de la 1 la 15, acre indică faptul că marfa în cauză este pretabilă pentru restituiri la export, diferenţiate prin ReglementareaEEC nr. 3446 din 1987 pe 15 grupe de produse.

- Coloana 4 – menţionează unitatea de măsură suplimentar, alta decâtcaracteristica de greutate exprimată în kg. (de exemplu: l, m, perechietc.)

- Coloanele 5(a) şi 5(b) – sunt intitulate Remarci”. Remarcile constau,de fapt, în menţionarea abreviată a anumitor măsuri în vigoare pentruimport – înscrise în coloana 5(a), sau pentru export – înscrise încoloana 5(b). De exemplu:

LPR – restricţie la import; PRO – prohibiţie la import; PRX – prohibiţie la export; RX – autorizaţie (sau restricţie) la export

Pe paginile impare, din dreapta, după Coloana 6 care reia dinmotive practice codul TARIC cu zece cifre, urmează coloanele de la 7 la11 în care sunt înscrise taxele vamale autonome sau convenţionale, precum şi cele preferenţiale, pe ţări şi grupe de ţări de origine. Astfel: - Coloana 7 – este intitulată Taxele vamale pentru ţările terţe” şi

cuprinde, fără a preciza natura lor, taxele vamale autonome sau

convenţionale aplicabile în general produselor provenind din ţările dinafara UE. În această coloană, taxele convenţionale sunt preluate dinAnexa la Regulamentul Comisiei Europene nr. 2261 din 1998,coloanele 4, 4a şi 4b,unde sunt listate drepturile vamale aplicabileimporturilor din ţările terţe, membre ale GATT şi OMC, precum şi dinţările cu care UE a încheiat acorduri care cuprind clauza naţiunii celeimai favorizate. Dacă nu există dispoziţii contrare, aceste taxe

convenţionale pot fi aplicate şi ţărilor terţe cărora nu li s-a acordatCNCF.La rândul lor, taxele autonome sunt preluate din Anexa I a

Regulamentului Comisiei Europene nr. 2086 din 1997, de regulă, încazurile în care nivelul lor este mai mic decât cel al taxelorconvenţionale. În cazul produselor agricole, drepturile de import sunt preluate din reglementările privind politica agricolă comună sauregimurile specifice aplicabile anumitor mărfuri care rezultă dinprelucrarea produselor agricole.

În general, în coloana 7, ca şi în următoarele, taxele sunt înscrise ad -

valorem, ca procent din valoarea mărfurilor. În unele cazuri, însă, taxelesunt specifice, ca sumă fixă pe unitatea de produs sau mixte, când aparenotat procentul taxei ad-valorem, plus o taxă specifică sau adiţională. Caregulă generală, se practică taxe ad-valorem la produsele prelucrate şitaxe specifice sau mixte la cele agricole.

În afară de taxele convenţionale sau autonome, ori de combinaţiile adouă taxe, în coloana 7 mai putem găsi înscrise simbolurile unor măsuricomerciale. Astfel, dacă o măsură de modificare a mărimii acestor taxe poate fi aplicată pentru toate ţările terţe, ea este indicată în coloana 7 prinsimboluri ca: S – suspendarea taxei vamale, K – reducere de taxă vamală

aferentă unui contingent tarifar etc. Dacă nivelul taxei sau măsuraindicată expiră pe parcursul anului în curs se menţionează şi dataexpirării. De exemplu, găsim notat: 7;S.31.07.07, ceea ce înseamnă ctaxa vamală este de 7%, dar este suspendată până la 31.07.2007. - Coloanele de la 8 la 11 au ca titulatură comună Ratele particulare ale

taxelor vamale. În ele, sunt înscrise tot în formă ad -valorem, specificăsau combinată, taxele preferenţiale aplicabile produselor din diferite ţărisau grupe de ţări, cu condiţia prezentării certificatului de circulaţie sau deorigine. În absenţa unui asemenea certificat, se aplică taxele listate încoloana 7.



11

În coloanele 8-11 pot fi întâlnite următoarele înscrieri: abrevierile ţărilor sau grupelor de ţări însoţite de nivelul taxelor vamale; o liniuţă - careindică neacordarea unei taxe preferenţiale pentru grupa respectivă de ţăriurmând să se aplice aceeaşi taxă prevăzut în coloana 7; zero 0” când produsele de la poziţia respectivă sunt exceptate de la plata drepturilor deimport.

Grupele de ţări cărora în TARIC le sunt alocate coloane cu taxe

preferenţiale sunt următoarele: - Coloana 8 – cuprinde taxele care se aplică importurilor din ţările încurs de dezvoltare, beneficiare ale SGP;- Coloana 9 – intitulată Spaţiul Economic European”, listează taxeleaplicabile produselor provenind din ţările extra-comunitare din aceastăzonă, cum sunt: Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia - AELS,Macedonia etc.- Coloana 10 – cuprinde taxele aplicabile importurile din Andorra, SanMarino şi Turcia. - Coloana 11 – listează taxele preferenţiale aplicabile importurile din:

statele ACP, statele Mashreq (Egipt, Iordania, Liban, Siria), stateleMagreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Ceuta şi Melilla, Feroe, Israel, BCR (Bosnia-Herţegovina şi Croaţia), Teritoriile Ocupate (Fâşia Gaza) etc.

De remarcat că nivelul, gradul de diferenţiere şi de dispersie aletaxelor vamale sunt principalele elemente ce determină intensitatea protecţiei tarifare. În timp se poate constata că taxele vamale au avut unrol mai important în protecţia pieţei comunitare în anii 50 şi 60. Chiar şi în anii 60, dar mai ales în deceniile care au urmat, ca urmare aconcesiilor tarifare convenite în rundele de negocieri din cadrul GATT, protecţionismul tarifar european s-a diminuat progresiv. Astfel,

reducerile medii ale taxelor vamale practicate de comunitate au fost de:7-8% în urma rundei Dillon din 1962; o reducere de 35-40% convenită înRunda Kennedy (1967), dar aplicată din 1972; o reducere a taxelor vamale cu o treime la produsele industriale convenită în Runda Tokyo; oreducere tarifar global de circa 38% în urma Rundei Uruguay.

Ca urmare, la nivel anului 2000, nivelul mediu al taxelor vamaleaplicabile de UE în baza CNCF era de 7%, procent care combină unnivel mediu de 4,5% pentru produsele industriale şi de 17,3% pentruprodusele agricole.

La acestea se adaugă faptul că, la nivelul anului 1997, dispersiatarifară în cadrul TARIC era inferioară celei practicate de SUA şiJaponia. În plus, efectul real al protecţionismului tarifar al UE apare mairedus şi dacă avem în vedere numărul mic de ţări cu care comerţul sedesfăşoară pe baza CNCF; cea mai mare parte a schimburilor comercialeale UE sunt reglementate prin acorduri preferenţiale în cadrul căroranivelul taxelor este mai mic decât cel practicat în baza CNCF.

În orice coloană pot apărea înscrise prin coduri note de subsol.Acestea sunt redactate la sfârşitul fiecărui capitol şi oferă informaţiisuplimentare utilizatorilor pentru înţelegerea cât mai bun a condiţiilor cetrebuie îndeplinite sau a scopurilor diferitelor reglementări.

Regulile de interpretare pot fi împărţite în câteva categorii şianume:

- reguli generale pentru interpretarea nomenclaturii;- reguli generale privind drepturile vamale;- reguli aplicabile anumitor categorii de mărfuri. Regulile generale pentru interpretarea nomenclaturii sunt

necesare pentru a clarifica incertitudinile care apar atunci cânddenumirile sau starea mărfurilor nu sunt în concordanţă cu textul poziţiilor.

Potrivit acestor reguli:- dacă articolul prezentat în vamă se află în stare nemontată sau

demontată, ori incompletă sau nefinită, dar prezintă caracteristicileesenţiale ale produsului finit, el va fi încadrat ca şi acesta din urmă;

- produsele amestecate, articolele compuse din materii diferite sauconstruite prin asamblarea unor articole diferite şi mărfurile prezentate înseturi condiţionate pentru vânzarea cu amănuntul vor fi încadrate tarifar

î n funcţie de materia sau articolul care le conferă caracterul esenţial; - când, datorită compoziţiei lor, mărfurile ar putea fi încadrate la douăsau mai multe poziţii tarifare, încadrarea se va face la poziţia cea maispecifică, adică cu gradul de detaliere cel mai mare (mai exact, la codulcu numărul de cifre cel mai mare) dintre cele vizate;

- mărfurile care nu pot fi încadrate nefiind descrise în termenii utilizaţi pentru nici una din poziţiile tarifare vor fi încadrate la poziţia aferentăunor articole asemănătoare;

- ambalajele sub formă de cutii, casete susceptibile de a avea o utilizareîndelungată, prezentate împreună cu articolele cărora le sunt destinate se



12

încadrează împreună cu acestea; dar dacă respectivele ambalaje suntfolosite în mod repetat, ele se încadrează potrivit caracterului esenţial, privit ca ansamblu de sine stătător.

Regulile generale privind drepturile vamale precizează modul destabilire a cuantumului taxei în anumite cazuri. Astfel:

- pentru băuturile alcoolice încadrate în cap. 22, taxele sunt indicatesub forma: x eur % vol/hl + y eur/hl.

- pentru mărfurile care conţin o componentă agricolă” într -o cantitatecare se încadrează în cantităţile prevăzute în Anexa 1, taxele aferenteacestei componente se determină după regulile care guvernează comerţulcu produse agricole;

- mărfurile care nu pot fi încadrate nefiind descrise în termenii utilizaţi pentru nici una din poziţiile tarifare vor fi încadrate la poziţia aferentăunor articole asemănătoare;

- ambalajele sub formă de cutii, casete susceptibile de a avea outilizare îndelungată, prezentate împreună cu articolele cărora le suntdestinate se încadrează împreună cu acestea; dar dacă respectivele

ambalaje sunt folosite în mod repetat, ele se încadrează potrivitcaracterului esenţial, privit ca ansamblu de sine stătător. Printre categoriile de mărfuri pentru care TARIC cuprinde reguli

speciale se numără: - mărfurile destinate anumitor categorii de nave(plutitoare,

submersibile necesare întreţinerii sau reparării) şi platformelor de forajsau de producţie, pentru care taxele vamale sunt suspendate;

- aeronavele civile şi mărfurile destinate acestora(pentru reparare,întreținere, reconstituire, etc) care sunt exceptate de la plata taxelor vamale;

- o serie de substanţe şi produse farmaceutice cunoscute subdenumirea internaţională comună (DCI) care le-a fost atribuită de OMS,care sunt exonerate de la plat taxelor vamale;

- pentru anumite calităţi de făină şi zahăr, indicate în coloanele 7-11 prin simboluri ca ADS/Z sau ADF/M se aplică taxe adiţionale al căror nivel este prevăzut tot în anexa 1 la TARIC;

- mărfurile aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise de o persoană particulară alteia.

Acestea sunt scutite de taxe vamale dacă nu sunt de naturăcomercială, adică: au caracter ocazional, sunt destinate folosinţei

personale a destinatarului sau familiei sale şi nu au o valoare sau ogreutate din care să rezulte un interes comercial, iar în cazul coletelor sunt trimise cu titlu gratuit.

Dacă condiţiile de natură necomercială nu sunt întrunite, aceste bunuri în limita unui plafon de 350 euro pe călător sau pe colet i se aplicăo taxă forfetară de 3,5%.

7. Protecţionismul netarifar al UE

Pentru a face faţă în competiţia internaţională, UE a recurs de-alungul timpului la o gamă variată de instrumente cu caracter paratarifar şinetarifar. Dintre acestea cele mai importante sunt:

- licenţele de import sau export; - cotele sau contingentele de import;- restrângerile voluntare la export;- prelevările variabile; - restricţiile şi prohibiţiile la import; - măsurile antidumping; - taxele compensatorii;

- standardele şi normele tehnice, de mediu, de calitate şi etichetare; - evaluările de conformitate; - diverse prevederi şi reglementări complicate la import; - subvenţionarea şi alte măsuri de promovare a exporturilor.

Ponderea şi modul de utilizare a fiecăruia din instrumente a fostdiferită de la o perioadă la alta. În perioada ‟60-‟90 preponderentă a fostprotecţia cantitativă realizată mai întâi prin contingente, apoi şi prinlimitări voluntare la export. Astfel, în anii „60 şi prima jumătate aanilor ‟70 statele membre practicau contingentele naţionale pentruimporturile de textile, confecţii şi alte produse. În a doua jumătate a

anilor ‟70 şi în anii ‟80, sfera protecţiei cantitative s-a extins continuu,recurgându-se şi la restrângeri voluntare naţionale la export. De exemplu, în 1974 s-a încheiat Acordul Multifibre între CEE, AELS şi SUA, acordcare viza reglementarea comerţului cu textile din bumbac, lână, in şifibre sintetice. Acordul s-a bazat pe restrângeri voluntare la exportnegociate de Comunitate, dar repartizate pe statele comunitare. Îndeceniile respective, protecţia cantitativă prin contingente şi restrângerivoluntare la export s-a practicat şi pentru numeroase alte produse ca:autoturismele din Japonia, oţelul, televizoarele color, rulmenţii, maşinilede scris electronice, motocicletele, produsele de înaltă tehnologie, etc.



13

Sub impactul Rundei Uruguay şi a intrării în funcţiune a pieţeiinterne unice, protecţia cantitativă a intrat pe un trend descrescător. Maiîntâi, restrângerile voluntare la export şi contingentele naţionale au fostsuprimate şi înlocuite cu restricţii voluntare şi contingente comunitare,iar nivelul acestora a fost progresiv diminuat. Ca urmare, la nivelulanului 2000 protecţia cantitativă la importul în UE s -a atenuatconsiderabil: practica introducerii unor noi restricţii voluntare

comunitare la export a fost eliminată, dintre restricţiile introduse anterior au mai persistat cele convenite prin Acordul Multifibre, care au fosteliminate gradual în perioada 1995-2004. La rândul lor, plafoanelecantitative ale contingentelor comunitare au fost majorate simţitor.Limitarea cantitativă prin contingente este în continuare practicată. Dar astăzi cea mai mare parte a contingentelor îmbracă formacontingentelor tarifare” şi sunt integrate în grupa aşa-numitelormecanisme derogatorii de aplicare a tarifului vamal comun”. Înprincipal, aceste mecanisme au ca obiect acordarea în mod unilateral aunui tratament preferenţial pentru anumite importuri considerate absolut

necesare la un moment dat. În acest sens, UE poate decide să modifice înmod autonom nivelul taxelor vamale sau chiar să le suspende temporar. Instrumentele de aplicare ale mecanismelor derogatorii sunt

contingentele tarifare. Acestea reprezintă plafoane cantitative sauvalorice în limita cărora importurile pot fi operate cu reduceri sau scutiride taxe vamale. În baza Regulamentului Consiliului nr. 138/1996,Comisia Europeană reglementează cotele- părţi care revin statelor membre din aceste contingente, precum şi competenţele care li se acordă în gestionarea lor. Cotele pot fi administrate pe baza a trei metode:

- metoda bazată pe fluxurile comerciale tradiţionale;

-

metoda bazată pe ordinea înaintării cererilor (primul venit, primulservit);- metoda alocării cotelor proporţional cu cantităţile solicitate.

Importul produselor supuse cotelor se face pe baza licenţelor deimport. Există un Comitet de administrare a cotelor alcătuit dinreprezentanţii ţărilor membre şi prezidat de un reprezentant al Comisiei.

Depăşirea plafoanelor stabilite prin contingente şi respectivcotele- părţi repartizate atrage aplicarea tratamentului general prevăzut detariful comunitar. Pentru a răspunde cerinţelor reglementărilor OMC, înanul 2000 UE a instituit 105 noi contingente tarifare menite să mărească

accesul importurilor din ţările membre OMC pe piaţa comunitară. Peansamblu, la nivelul anului 2000, în UE erau în vigoare circa 3000 decontingente tarifare. După cum vedem, aceste contingente tarifarevizează practic o discriminare pozitivă la adresa importurilor. Multe dincele de ordin restrictiv, generatoare de discriminare negativă au fosteliminate prin anulare sau prin procesul de tarificare. Restricţionărileimporturilor prin contingente ca şi prin alte bariere netarifare tradiţionale

sunt aplicate ca măsuri de apărare comercială.În grupa aşa-numitelor măsuri de apărare comercială” seîncadrează:

- restricţiile şi prohibiţiile la import; - măsurile antidumping; - taxele compensatorii;- măsurile de combatere a comerţului incorect; - măsurile de supraveghere; - măsurile de salvgardare.Restricţiile şi prohibiţiile la importul de mărfuri în UE au de

regulă două motivaţii: 1. politica externă şi de securitate comună. În funcţie de cerinţele acestei politici şi în conformitate cu rezoluţiile ONU, UE poate aplica laimport sancţiuni, constând în restricţii şi prohibiţii, mergând chiar până la embargouri. Ca exemple pot fi amintite limitarea relaţiilor comerciale cu Irakul şi embargoul impus în anul 2000 asupraimporturilor provenind din Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru).

2. O a doua motivaţie o constituie protecţia consumatorilor şi a mediului.În acest sens este interzisă utilizarea şi introducerea pe teritoriul UEde substanţe periculoase, lista acestor produse fiind periodic publicată

de Comisie şi notificată la OMC. De asemenea UE aplică măsuri de protecţie a speciilor. De exemplu: - prohibirea importului de produse provenind din balene şi alte cetacee;- Prohibirea importului de piei de pui de focă; - Prohibiţii şi prescripţii în materie de licenţe pentru importul de

produse ale faunei şi florei sălbatice ameninţate cu dispariţie (conformConvenţiei CITES de la Washington);

- Interzicerea importului de blănuri ale unor specii sălbatice (castor,nutrie, vizon) provenind din ţări care nu respectă normeleinternaţionale de capturare.



14

De asemenea, UE controlează prin prohibiţii şi prescripţii înmaterie de licenţe importul de substanţe care sărăcesc stratul de ozon şimişcarea deşeurilor radioactive.

Măsurile antidumpingMăsurile antidumping reprezintă o componentă a politicii

comerciale dar şi a politicii concurenţei. Sunt instituite în conformitatecu Acordul GATT antidumping, pe baza Regulamentelor Consiliului

European (384/96, 2331/96 şi 2238/2000). Măsurile instituite în bazaacestor regulamente se aplică terţilor şi tuturor produselor, cu excepţiacelor agricole pentru care sunt instituite prevederi speciale.

Se consideră că un produs este exportat la preţ de dumping în UEatunci când preţul se situează sub cel practicat în ţara exportatorului defirma respectivă sau de alte firme. Când nu există preţuri comparabileraportarea se face la costurile de producţie din ţara de origine. Marja dedumping este egală cu diferenţa dintre valoarea normală a produsului şi preţul de export. Alături de diferenţa de preţ Regulamentul Consiliuluistipulează drept condiţie a dumpingului şi legătura de cauzalitate între

importurile acuzate şi prejudiciul adus producţiei şi pieţei comunitare. Îndefinirea prejudiciului se au în vedere elemente ca: volumul importurilorla preţ de dumping, nivelul preţului comparativ cu preţul comunitar şiimpactul asupra industriei comunitare reflectat prin: nivelul producţiei,gradul de utilizare a capacităţii de producţie, angajarea forţei de muncă,volumul vânzărilor, al stocurilor, cota de piaţa, rata profitului, etc.

Procedura de investigare a unui caz de dumping este iniţiată în baza unei reclamaţii scrise aduse Comisiei de către o persoană fizică sau juridică, o asociaţie care reprezintă interesele unei industrii comunitaresau de către un stat membru.

Reclamantul trebuie să facă dovada dumpingului, furnizândinformaţii despre produsul importat şi produsul comunitar, şidemonstrând legătura cauzală dintre import şi prejudiciul adus industrieicomunitare. Reclamaţia este organizată de un Comitet Consultativalcătuit din reprezentanţii statelor membre şi un reprezentant al Comisieica preşedinte. Dacă dovezile aduse sunt suficiente, Comisia este obligatăsă declanşeze procedura de dumping în termen de 40 de zile, publicândîn Jurnalul Oficial al CE notificarea de iniţiere a investigaţiei.Investigaţia întreprinsă de Comisie împreună cu statele vizate trebuiedemarată în cel mult 6 luni de la iniţierea procedurii. Investigaţia constă

în întâlniri cu părţile implicate, inspecţii şi verificări în ţările de origine şidestinaţie sau chiar în terţe ţări.

Termenul de finalizare a investigaţiei nu poate depăşi 15 luni dela iniţierea procedurii. Investigaţia poate duce la concluzia respingeriiacţiunii sau a impunerii de taxe antidumping. În baza concluziilor,Comisia poate impune taxe antidumping provizorii şi informează despreaceasta Consiliul. Consiliul decide asupra taxelor definitive în termen de

90 de zile. Pentru luarea deciziei sunt luate în consideraţie nu numaiinteresele industriei comunitare, ci şi ale consumatorilor şi utilizatorilor.Dacă Consiliul consideră că impunerea de taxe antidumping nu

este în interesul UE, el poate infirma decizia Comisiei şi taxele încasatesunt returnate. Mărimea taxelor antidumping nu poate depăşi marja dedumping, iar ca durată expiră în termen de cinci luni de la impunerea lor.

Luând în considerare motivaţiile şi repercusiunile economice aledumpingului, în literatură sunt delimitate trei tipuri de dumping (JacquesPelkmans):

- dumping pe termen lung, când preţurile de export scăzute vizează o

perioadă îndelungată; - dumping ciclic, care implică exporturi la preţuri sub costurile medii înperioade de recesiune;

- dumping strategic, care vizează subminarea producătorilor locali şi aconcurenţei străine pe piaţa unică.

Mulţi consideră măsurile antidumping ca fiind principalulinstrument al neo- protecţionismului actual. În materie de dumping, UEeste clasată pe locul al doilea după SUA: la nivelul anului 1999, spreexemplu, în UE erau în vigoare 192 de seturi de măsuri instituite pentrucazuri de dumping dovedite şi erau deschise 66 de noi investigaţii.

Privind sectorial, cele mai afectate de măsurile antidumping aufost produsele siderurgice, produsele electronice de consum şi produselechimice. Ca ţări, măsurile antidumping instituite de UE au vizat înspecial: China, Federaţia Rusă, Polonia, India, Tailanda, Japonia,Malaiezia, Republica Coreea, Ungaria, Indonezia, Mexic, Cehia, Norvegia, Singapore şi SUA. Ca exemple, pot fi citate măsurileantidumping impuse de UE de-a lungul timpului pentru:

- importurile de produse siderurgice din ţările Europei Centrale şi deRăsărit (care anterior anului 1990 practicau uzual preţuri de dumping, posibile datorită subevaluării factorilor de producţie);



15

- importurile de produse chimice şi materiale prelucrate din China,ţările foste comuniste şi ţări în curs de dezvoltare;

- importurile de fibre textile şi ţesături din Turcia şi din ţările asiatice; - importurile de produse electronice din Japonia şi tigrii asiatici; - importurile de televizoare color din Malaiezia, Coreea de Sud,

Singapore, Tailanda şi China, de fotocopiatoare din Japonia, etc.Efectul protecţionist al taxelor antidumping decurge din:

- mărimea lor, ele având un nivel mai ridicat faţă de taxele vamale; - efectul de descurajare produs de ameninţarea cu măsuri antidumpingsub presiunea căreia pot fi impuse restrângeri voluntare la export;

- întreruperea livrărilor pe perioada procedurilor de investigare, chiar dacă în final s-ar dovedi că acuzaţia de dumping este neîntemeiată.

Taxele compensatoriiTaxele compensatorii sunt asemănătoare cu taxele antidumping şi

sunt instituite împotriva importurilor de produse care în ţara de origine beneficiază de subvenţii pentru a fi livrate la preţ competitiv pe piaţacomunitară. Legislaţia UE în materie de taxe compensatorii se aplică atât

produselor agricole cât şi celor industriale, din 2002, după expirareatratatului inclusiv produselor CECO.Frecvenţa recurgerii de către UE la taxele compensatorii este mai

mică: în 1999 erau în vigoare 6 măsuri compensatorii (5 faţă de India şi 1faţă de Norvegia) şi erau declanşate 23 de anchete vizând importărisuspectate de subvenţii. Ca produse, mai frecvent taxele compensatorii s-au aplicat pentru textile şi produse agricole.

Măsurile de combatere a comerţului incorect Măsurile de combatere a comerţului incorect îşi au temeiul în

aşa-numitul nou instrument comercial” adoptat prin Reglementarea

2641 din 1984. Acest nou instrument vizează practicile comercialeilicite, faţă de care permite protecţia prin: - majorarea taxelor vamale;- introducerea unor restricţii cantitative; - retragerea concesiilor acordate.Măsurile de supraveghere Măsurile de supraveghere pot fi decise de Consiliu sau de

Comisie pentru importul anumitor produse a căror tendinţă este de naturăsă cauzeze prejudicii producătorilor comunitari şi intereselor Comunităţii. Măsurile constau de regulă în introducerea de verificări care

pot fi anterioare sau retrospective (pe baza statisticilor de import).Produsele aflate sub supravegherea autonomă a Comisiei pot fi puse înliberă circulaţie pe baza documentelor de import emise de state p entrutoţi importatorii. Măsurile de supraveghere nu acoperă neapărat întreagaComunitate. În fiecare lună statele vizate vor informa Comisia asupradocumentelor de import emise sau asupra importurilor efectuate.

Măsurile de salvgardare

Acestea sunt aplicate de UE în baza a două regimuri: - un regim pentru produsele neagricole, instituit prin dispoziţiileordinare de salvgardare prevăzute de articolul XIX al GATT 1994 şide Acordul OMC privind măsurile de salvgardare;

- un regim definit în baza mecanismului special de salvgardare alAcordului OMC privind agricultura.

Potrivit acestor regimuri, măsurile de salvgardare pot fi aplicatecând cantităţile de produse importate sau condiţiile de import cauzeazăsau ameninţă să cauzeze prejudicii serioase producătorilor comunitari.

Măsurile pot să constea în:

- prelungirea documentelor de import emise pentru supraveghere;- introducerea unei proceduri de autorizare a importului;- introducerea unui sistem de cote de import.

În principiu, cotele nu pot fi stabilite sub nivelul mediu alimporturilor din ultimii trei ani şi ele pot fi alocate pe ţările furnizoare.Măsurile de salvgardare pot viza anumite regiuni ale Comunităţii sautoate produsele de un anumit gen puse în liberă circulaţie.

Măsurile de salvgardare se iau de Comisie în termen de 5 zilelucrătoare de la cererea adresată de un stat membru. Decizia Comisieieste comunicată Consiliului şi statelor membre. Dacă în termen de 3 luni

Consiliul nu ia nici o hotărâre, decizia Comisiei se consideră revocată.Măsurile de salvgardare nu se pot aplica pentru produsele provenind dinţările în curs de dezvoltare dacă ponderea importurilor din ţara respectivănu depăşeşte 39% din importurile comunitare. Măsurile de salvgardare pot fi instituite pentru o durată de maxim 4 ani, cu posibilitate de prelungire în aceleaşi condiţii.

Alături de barierele netarifare clasice, un rol important înrealizarea protecţiei revine reglementărilor tehnice şi standardelor privind produsele. UE este parte a Acordului OMC privind obstacoleletehnice din calea comerţului. Ea s-a aliniat principiilor şi regulilor de



16

bază în materie de reglementări tehnice şi standarde privind produsele,formulate în cadrul OMC, fără ca aceasta să însemne în fapt eradicareatotală a efectului protecţionist al acestora.

În conformitate cu cerinţele Acordului, s-a trecut de la vecheaabordare” la noua abordare” a reglementărilor tehnice şi standardelor.Vechea abordare” de reglementare a produselor defineşte prescripţiiletehnice şi se aplică în special la autovehicule, produse chimice, produse

alimentare şi produse farmaceutice. Noua abordare” restrânge sfera deaplicare a prescripţiilor a căror respectare este obligatorie la obiectiveleesenţiale legate de protecţia sănătăţii şi securităţii umane, a vieţii sausănătăţii animalelor şi plantelor şi de protecţia mediului; celelaltestandarde au caracter voluntar, căzând în sarcina pieţei să impună soluţiade conformitate.

Activităţile de elaborare a standardelor şi cele de evaluare aconformităţii cu standardele sunt complet separate. Elaborarea serealizează prin trei organisme europene cu activitate normativă:

- Comitetul european de standardizare;

- Comitetul european de standardizare electronică; - Institutul european de standarde în telecomunicaţii. Din 1992 s-a pus la punct şi sistemul voluntar Marguerite” de

atribuire a etichetelor ecologice. Eticheta poate fi atribuită unui fabricantsau importator al unui produs care răspunde criteriilor ecologice stabilitede Comisia Europeană. În general, produsele introduse pe piaţacomunitară, indiferent că sunt produse naţionale sau importate, trebuie sărespecte reglementarea aplicabilă pentru a satisface obiectivele în materiede sănătate, securitate şi mediu.

UE a încheiat acorduri de recunoaştere mutuală privind evaluarea

conformităţii cu standardele produselor cu mai mulţi parteneri comerciali printre care SUA, Canada, Japonia, Noua Zeelandă şi Elveţia. Deasemenea, UE a încheiat cu o serie de ţări acorduri în domeniul veterinar,instituind mecanisme de recunoaştere a echivalentelor pentru măsurilesanitare şi de igienă, care se aplică la animalele vii şi la produse animale.În baza acestora UE a interzis importul de carne provenind de la bovinetratate cu hormoni specifici, utilizaţi în scopuri anabolizante. Aceastăinterdicţie a declanşat un diferend comercial cu SUA.

În afara barierelor netarifare la import, protecţia comercială înUE se realizează într -o anumită măsură prin măsurile generale de

încurajare şi susţinere a exporturilor sau prin măsuri speciale deprotecţie la export.

Dintre măsurile generale, impactul cel mai consistent l-au avutdecenii la rând subvenţiile, acordate în special agriculturii. În prezent, practica subvenţiilor este considerabil restricţionată în baza acordurilor convenite pe această temă în Runda Uruguay. În măsura în care ele semai practică, ele au un caracter de excepţie şi impactul lor promoţional şi

protecţionist este aproape anihilat. Tot ca măsură de ordin general pentru încurajarea schimburilor comerciale externe – atât a exporturilor cât şi aimporturilor – în UE s-a procedat şi la armonizarea dispoziţiilor legislative şi administrative privind zonele libere, porturile franco şiantrepozitele vamale. Potrivit reglementărilor comunitare, zona liberăreprezintă o enclavă teritorială creată de către autorităţile competenteale fiecărui stat membru pentru a considera mărfurile care se găsesc aicica neaparţinând teritoriului vamal comunitar”1. Aceasta înseamnă cămărfurile intră în aceste zone direct sau din ţara de provenienţă fără a lise plica taxe vamale sau alte măsuri cu efect echivalent. La ieşirea din

zonă şi intrarea în teritoriul comunitar se plică regimul vamal în vigoare pentru ţările terţe.În ce priveşte zonele libere de tip duty free”, acestea au fost

desfiinţate începând cu 1 ianuarie 1999 pentru a se asigura un regimuniform mărfurilor.

Reglementările UE stipulează principiul libertăţii exporturilor comunitare către terţi şi neaplicarea de restricţii cantitative. Totuşi, înanumite condiţii, anumite măsuri speciale de protecţie la export pot fiinstituite. Astfel de măsuri fac posibilă pr evenirea sau remedierea uneisituaţii critice cauzate de insuficienţa unor produse – de regulă primare –

sau permit îndeplinirea angajamentelor internaţionale ale unui statmembru ori ale UE. Dacă din cauza situaţiei de piaţă, un stat membruconsideră a fi necesare măsuri de protecţie, el informează Comisia.

În cadrul Comisiei, un Comitet Consultativ compus dinreprezentanţii statelor membre şi un preşedinte din partea Comisieianalizează cererea. Comisia poate cere statelor membre să furnizeze datestatistice privind tendinţele pieţei produsului în cauza pentru a evalua



17

situaţia comercială şi economică. Pe această bază sunt stabilite măsurilece trebuie adoptate, care sunt supuse aprobării Consiliului şi comunicatestatelor membre. Măsurile pot să constea în:

- instituirea unui regim de supraveghere a exporturilor;- introducerea autorizaţiilor de export; - instituirea unor restricţii cantitative la export, mergând în

cazuri de excepţie până la embargouri.

Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) Sistemul Generalizat de Preferinţe - SGP a apărut în anul 1968,când UNCTAD a recomandat statelor dezvoltate să acorde tarife preferenţiale ţărilor în curs de dezvoltare. Acest sistem a fost specialcreat pentru a impulsiona creşterea exporturilor, industrializarea şiaccelerarea creşterii economice. Acordul privind instituirea SGP prevedecă “tratamentul tarifar special trebuie să fie aplicat exporturilor tuturor ţărilor,teritoriilor sau regiunilor care pretind, de bună credinţă, statutul de«mai puţin dezvoltat»”.

SGP al UE a fost introdus în anii 1970, iar preferinţele acordate

urmăresc ca Politica Comercială Comună să fie complementară cu politica de cooperare pentru dezvoltare, în favoarea ţărilor în curs dedezvoltare, reprezentând un sistem de preferinţe tarifare acordatunilateral de către UE unor produse originare din aceste state. În cadrulsistemului, produsele industriale şi unele produse agricole originaredinţările în curs de dezvoltare beneficiază de reduceri sau scutiri de taxevamale, iar produsele originare din ţările cel mai puţin dezvoltate auacces liber la exportul pe piaţa comunitară. UE reprezintă piaţa dedesfacere pentru 1/5 din exporturile acestor ţări, 40% din importurile saleprovenind din aceste state. Sistemul actual este o parte a planului SGP

pentru o perioadă de zece ani (2006-2015), ale cărui principii au foststabilite în comunicarea Comisiei din 7 iulie 2004 denumită “Ţări în cursde dezvoltare, comerţ internaţional şi dezvoltare durabilă - funcţionareaSistemului de Preferinţe Generalizate UE pentru o perioadă de zece ani,2006-2015”.Principiile care stau la baza reglementărilor pentru perioada2006 - 2015urmăresc îmbunătăţirea sistemului prin:

1. Menţinerea de taxe vamale preferenţiale avantajoase; în acestsens Comisia a propus: extinderea SGP şi asupra altor produse decât celedeja existente în schemă;transferarea unor produse clasificate ca fiind

“sensibile” în categoria celor “nesensibile”; menţinerea şi chiar îmbunătăţirea nivelului de reducere a taxelor.

2. Orientarea SGP către ţările mai puţin dezvoltate şi cele maivulnerabile dintre statele în curs de dezvoltare (ţări cu economie slabă,cu venituri mici) pentru a putea participa la comerţul internaţional.

3. O schemă SGP mai simplă şi mai accesibilă, iar pentru aceastaComisia a stabilit înlocuirea schemei formate din cinci acorduri SGP, cu

una formată doar din trei acorduri: acordul general, acordul special pentru ţările mai puţin dezvoltate şi acordul pentru încurajareadezvoltării durabile şi bunei guvernări.

4. Transparenţă pentru acordarea preferinţelor în mod gradualcătre beneficiari,astfel că preferinţele SGP pot fi retrase ţărilor care numai au nevoie de acestea pentru creşterea exporturilor către piaţa UE laanumite produse. În acest mod, celelalte ţări vor beneficia de o parte maimare din avantajele SGP.

5. Introducerea de noi stimulente pentru încurajarea dezvoltăriidurabile şi bunei guvernări, iar în această direcţie, Comisia a înlocuit cele

trei acorduri speciale separate(droguri, social şi mediu) cu unul singurdenumit SGP+. Acesta va asigura stimulente speciale pentru ţările careau semnat principalele convenţii internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului, buna guvernare, precum şi combaterea producţiei şitraficului de droguri.

6. Îm bunătăţirea regulilor de origine, prin simplificarea lor,ajustarea criteriului de origine şi a cumulării originii, precum şi a procedurilor privind formalităţile şi controlul. Tarifele preferenţiale încadrul SGP se aplică importurilor pentru produsele care fac dovada că provin din ţările beneficiare ale acestor acorduri. Pentru

aceasta, produsele trebuie să îndeplinească anumite cerinţe conţinute înregulile de origine. Sistemul poate fi îmbunătăţit prin cumularea originiipe regiuni, promovând cooperarea regională între ţările beneficiare.

7. Reanalizarea acordurilor de retragere temporară a preferinţelor,a clauzelor de salvgardare şi anti-fraudă, prin redefinirea retrageriitemporare a SGP şi luarea în considerare a noii abordări graduale, pentruobţinerea credibilităţii şi flexibilităţii.

SGP se bazează pe trei reguli fundamentale: preferinţele suntgenerale,nereciproce şi nediscriminatorii. Astfel, UE oferă taxe vamalescăzute sau exceptări de taxe pentru 178 de ţări şi teritorii, acordând



18

beneficii speciale către cele mai slab dezvoltate 50 de ţări şi către statelecare aplică standardele de protecţie a muncii şi a mediului (produselecare primesc acest tratament pot diferi de la o ţară beneficiară la alta).SGP oferit de UE acoperă 6900 de produse, care sunt clasificate în 2categorii:“sensibile” (sunt acelea care concurează producţia autohtonădin UE şi pentru care se impune un anumit nivel tarifar de protecţie,oferind decât o reducere a taxei vamale) şi normale sau “nesensibile”

(sunt acelea care nu afectează producătorii interni şi drept urmare beneficiază de scutire de taxe vamale). Printre statele beneficiare de preferinţe se numără inclusiv China, India şi alte ţări din CSI (FederaţiaRusă, Ucraina, Belarus,Armenia, Azerbaidjan). În acest sens, trebuie săsubliniem contribuţia României la adoptarea de către Comisie, la 14noiembrie 2007, a propunerii de regulament privind introducerea preferinţelor comerciale autonome pentru Republica Moldova. Propunerea urmărea exonerarea de taxe şi restricţii cantitative acvasitotalităţii exporturilor din Republica Moldova către Uniune, cuexcepţia anumitor produse agricole pentru care sunt acordate concesii

limitate, sub forma scutirilor de taxe vamale, în cadrul contingentelortarifare sau a reducerilor de taxe vamale. Acest regulament a fostmodificat de Consiliu la 20 noiembrie.SGP al UE cuprinde trei acorduri, pentru care preferinţele tarifare diferă

în funcţie de regimul aplicat ţării beneficiare: → regimul general – acordat pentru unele categorii de produse,

se aplică fie principiul suspendării complete a taxei vamale, excepţiefiind produsele agricole, fie reducerea taxelor vamale cu valori cuprinse între 3,5% - 30%;

→ regimul special (SGP+) pentru încurajarea dezvoltării durabile

şi bunei guvernări, destinat ţărilor vulnerabile – acordă beneficii pentrustatele vulnerabile care acceptă principiile convenţiilor internaţionale privind drepturile sociale, protecţia mediului şi buna guvernare, inclusivcele privind lupta împotriva producţiei şi traficului de droguri. Ţărilebeneficiare ale acestui acord sunt cele considerate vulnerabile datoritălipsei diversificării şi a integrării insuficiente în sistemul de comerţ internaţional. Acordul se aplică statelor care nu sunt clasificate de cătreBanca Mondială ca ţări cu venituri mari pentru trei ani consecutiv, elefiind în număr de 15. Pentru perioada anilor 2006 - 2008, ţările care aubeneficiat de acest regim special au fost: Bolivia, Columbia, Costa Rica,

Ecuador, Georgia, Guatemala, Honduras, Sri Lanka, Republica Moldova,Mongolia, Nicaragua, Panama, Peru, El Salvador şi Venezuela.

→ regimul special pentru ţările cel mai puţin dezvoltate – taxelevamale sunt suspendate în întregime pentru toate produsele, excepţiefiind armele şi muniţia. Pentru anumite produse, cum ar fi orezul, zaharulşi bananele, se practică reducerea graduală a taxelor, până la suspendarealor totală.

Preferinţele contravin principiului MFN al OMC, dar o prevedereadoptată în anul 1971, cunoscută drept “clauza de abilitare”, a introdus oderogare pentru preferinţele tarifare autonome acordate ţărilor în curs de dezvoltare timp de zece ani şi reînnoită ulterior pentru o perioadănedeterminată, ca parte a rezultatului final al Rundei Tokyo de negocieriGATT din anul 1979. Aceasta a legitimizat acordarea preferinţelor generale nereciproce pentru ţările în curs de dezvoltare şi a permislărgirea suplimentară a preferinţelor în favoarea statelor cel mai puţindezvoltate. În revizuirea sistemului SGP din anul 1995, UE a renunţat lacontingente şi le-a înlocuit cu preferinţe tarifare, care variau în funcţie de

sensibilitatea produselor, iar o altă simplificare a avut loc în anul 2001.Preferinţa tarifară uzuală pentru produsele“sensibile” a fost de până la3,5 puncte procentuale.Pentru mulţi exportatori de mărfuri, aceste limite relativ mici nu meritănici măcar efortul întocmirii documentelor suplimentare solicitate pentruaplicarea statutului SGP.

Preferinţele suplimentare au fost disponibile în cadrul clauzelor sociale, de mediu şi antidrog, sistemul fiind denumit “super SGP”.Pentru produsele care beneficiază de rata preferenţială stabilă de 3,5puncte procentuale în cadrul regimului general, extra- preferinţele au fost

de 5 puncte procentuale. În cazul textilelor şi îmbrăcămintei, a fostdisponibil un supliment preferenţial de 20% în cadrulacestor aranjamente, stimulentele suplimentare sub clauza socială fiinddisponibile pentru ţările care se conformau aşa-numitelor “standarde de bază în muncă”, în timp ce stimulentele sub clauza de mediu au fostoferite statelor care se conformau cu standardele internaţionale demanagement al pădurilor, aspecte pe care le vom detalia într-o secţiuneulterioară. Stimulentele pentru încurajarea ţărilor în lupta împotriva producerii şi traficului de droguri au fost introduse iniţial subformă de acces fără taxe pentru anumite produse originare din



19

Comunitatea Andină, dar ulterior au fost extinse pentru alte state dinAmerica Centrală şi Latină, iar mai târziu pentru Pakistan. Această ultimă extindere a determinat India să aducă problema în atenţia OMC,susţinând că nu a existat nici o bază care să permită clauza de preferinţă pentru care un donator să facă o discriminare între ţările în curs dedezvoltare, în afară de posibilitatea unor preferinţe mai generoase pentrustatele cel mai puţin dezvoltate, în ansamblu lor. În decizia privind

plângerea Indiei, organul de apel al OMC a hotărât că termenulde“nediscriminare” impune ca tratamentele tarifare identice să fiedisponibile pentru toate situaţiile similare SGP, dar nu neapărat pentrutoţi beneficiarii SGP (aşa cum a susţinut India), totuşi pronunţându-se înfavoarea plângerii iniţiată de petentă, pe motiv că aranjamentul SGP alUE privind drogurile a eşuat în îndeplinirea acestui criteriu. Parţial carăspuns la această decizie, noua schemă SGP introdusă la 1 ianuarie2006a redus numărul de aranjamente de la cinci la cele trei amintite anterior,limitele preferenţiale în regimul general pentru toate ţările beneficiareSGP fiind menţinute,deşi acoperirea produselor este extinsă, mai ales în

domeniul agricol şi pescuit. Totuşi,aranjamentul SGP+ este limitat lastatele cu venituri reduse, ţările fără ieşire la mare sau la ocean, stateleinsulare mici şi acele ţări care pot demonstra că economiile lor sunt slabdiversificate. Această “listă nedeterminată”, întocmită pe bazacriteriilor enunţate, asigură faptul că noul sistem al UE este înconformitate cu normele OMC de acordare a unui tratament egal tuturorbeneficiarilor similari ai SGP. Cel de-al treilea aranjament menţinesistemul “Totul în afară de arme. Exceptând armele şi muniţia, care sunt produse permanent excluse, extinderea sistemului pentrubanane a fost amânată până în ianuarie 2006, pentru orez până în iulie

2009, iar pentru zahăr până în septembrie 2009. Valoarea esenţială aacestui acord este aceea că se extinde accesul fără taxe la acele produseagricole care altfel sunt excluse din SGP. Chiar dacă a fost consideratădrept “perla coroanei” în relaţiile comerciale ale UE cu ţările în curs de dezvoltare, importanţa sa generală nu ar trebui să fie exagerată, deoareceimpactul imediat al acordului a fost neglijabil, în mare parte datorităfaptului că ţările cel mai puţin dezvoltate exportă în prezent cantităţi micide produse dintre cele aflate în categoriile care au fost liberalizate.Sistemul UE a prevăzut întotdeauna o “dozare” a preferinţelor acordate

pentru cei mai competitivi furnizori. Acest principiu a fost susţinut pe

motiv că este destinat să asigure orientarea preferinţelor către acele ţăricare cu adevărat au nevoie de ele,fiind redusă şi presiunea concurenţialăasupra firmelor din UE. Pe baza anumitor criterii, o ţară poate fi exclusătotal sau gradual din SGP, pentru anumite categorii de produse. Înconformitate cu sistemul din anul 1995, criteriile aplicate pentruexcludere au fost combinaţii complexe între nivelul veniturilor, un indiceal dezvoltării şi un indice al specializării în export. În conformitate cu

sistemul din anul 2006, aceste criterii au fost înlocuite cu un singurcriteriu simplu - cota ţării respective pe piaţa UE,exprimată ca pondereaexporturilor din totalul statelor beneficiare de SGP. Pragul a fost stabilitiniţial la 15%, cu o limită de 12,5% pentru textile şi îmbrăcăminte. La 22iulie 2008, Consiliul a adoptat un regulament care actualizează sistemul de preferinţe tarifare generalizate al Uniunii Europene pentru anii 2009-2011. SGP permite accesul pe piaţa comunitară pentru anumite produsefabricate şi anumite produse agricole din ţările în curs de dezvoltare, cuscutire totală sau parţială de taxe vamale, constând într-un regim generalacordat pentru 176 de ţări şi teritorii beneficiare şi două regimuri

speciale, luând în considerare diferitele necesităţi ale statelor în curs dedezvoltare. La 9 decembrie 2008, Comisia a adoptat o decizie ce acordă pentru 16 ţări în curs de dezvoltare un acces fără impunerea de taxevamale, în cadrul regimului SGP+, pentru perioada anilor 2009-2011.Sistemul SGP poate avea un efect pe termen mai lung, în măsura încare acesta îmbunătăţeşte atractivitatea ţărilor beneficiare de preferinţe calocaţie pentru perfecţionare activă, stimulând ISD care doresc ca ulterior să exporte pe piaţa UE. În general, specialiştii în comerţ au avutdificultăţi în identificarea unui alt efect pozitiv al preferinţelor comerciale asupra exporturilor SGP, în afară de transferul rentei ce

însoţeşte intrarea fără taxe a mărfurilor. Au fost subliniate şi o serie de neajunsuri ale sistemului SGP. Preferinţele nereciproce, cum ar fi cele oferite de SGP, se af lă în afaranormelor OMC şi, prin urmare, pot fi modificate sau anulate unilateral înorice moment de către ţările donatoare. Această incertitudinedemantelează posibilitatea ca potenţialele ISD în ţările beneficiare să iaîn considerare preferinţele. Sistemul UE a oferit concesiiminime pentru produsele “sensibile”, care reprezintă peste jumătate dintotal, ele fiind de multe ori acelea în care ţările în curs de dezvoltare posedă un avantaj comparativ. În cazul importurilor de textile şi



20

îmbrăcăminte, contingentele au fost menţinute pentru toţi furnizoriisemnificativi, în conformitate cu Acordul Multi fibre, până când au fost eliminate la sfârşitul anului 2005. Preferinţele tarifare pentru produseleagricole au fost foarte limitate, în special datorită dificultăţii reconcilieriiaccesului preferenţial cu protecţia prevăzută prin PAC, dar chiar şi încazul produselor tropicale pe care UE nule produce, datorită intenţiei dea proteja marja de preferinţă acordată furnizorilor mai avantajaţi din zona

ACP şi ţările mediteraneene. Valoarea preferinţelor este diminuată prinregulile restrictive de origine. Pe de altă parte, regulile de origine suntnecesare pentru a determina dacă un produs provine dintr -o ţară beneficiară de preferinţe, iar dacă sunt aplicate prea strict, astfel denorme pot face mai dificil pentru firmele din ţara exportatoare să pretindă statutul de produse originare şi, prin urmare, să beneficieze deun acces preferenţial.

politica comercialĂ a ue

Documents