Academia de Studii Economice Bucuresti, 2014

Facultatea de EconomieSeria A, Grupa 1416

Proiect Politici EconomicePOLITICA AGRARĂ

Prof. Coord. George Ştefan

Studenţi: Ţiplea Anca

Iancu Cristina- AnaMareş Adrian- Florin

1

Cuprins

1.Politica Agrară

Definitie Obiective Argumente economice Instrumente

2.Evoluția agriculturii în România în perioada comunistă

3.Politica agricolă după 1989

4.Introducerea politicii agricole comune a UE în România (PAC)

Istoricul Politicii agricole comune (PAC) Trasături distincte ale Politicii agricole comune (PAC) Obiectivele politicii agriculturii comune Situația actuală Politica agricolă în România Previziuni 2014-2020

5.Concluzii

6.Bibliografie

7.Anexe

2

1. POLITICA AGRARĂ

În sens restrâns politica agrara cuprinde totalitatea măsurilor întreprinse de instituțiile și organismele create de stat, menite să influențeze agricultura.

În sens larg politica agrară are ca obiect de studiu nu numai acțiunile statului, ci și toate acțiunile, măsurile și organizațiile care pornesc din inițiativă privată pentru sprijinirea agriculturii.

- este un instrument de interventie prin care se analizeaza alocarea resurselor in sectorul agricol. Doua probleme principale stau la baza sustinerii politicii agricole:

-problema securitatii alimentare

-problema veniturilor producatorilor agricoli

Daca rata de crestere a cererii a productiei agricole > rata de crestre a ofertei => Pretul productiei agricole creste => statul intervine prin politica agricola pentru a sustine cresterea productiei prin masuri precum (subventionare, extinderea terenurilor cultivate, urbanizare, dezvoltarea sistemelor de irigatie).

Daca rata de crestere a cererii < rata de crestere a ofertei => P scade => statul intervine prin masuri de sprijinire a producatorilor agricoli prin : (subventionare, credite subventionate, preluarea supraproductiei etc).

Obiectivul principal al politicii agricole - stabilitatea pietelor agricole si asigurarea veniturilor producatorilor agricoli.

Observatie: In tarile dezvoltate prin politica agricola se urmareste sustinerea veniturilor producatorilor agricoli. In tarile mai putin dezvoltate se urmareste mentinerea preturilor produselor agricole la un nivel atractiv pentru investitiile care folosesc produsele agricole ca materie prima.

Alte obiective:

1) Economice

- cresterea productivitatii

- cresterea productiei

- preturi ale produselor agricole care sa sustina veniturile producatorilor, dar care sa fie atractive si pentru consumatori

2) Sociale

- siguranta alimentara

- ocuparea eficienta a resurselor de munca

3

4) Ecologice

- protectia mediului

- dezvoltarea produselor ecologice

Argumentele economice care stau la baza adaptarii politicii agricole sunt:

1. argumentul echitabilitatii

2. argumentul eficientei ( cresterea productivitatii muncii, siguranta alimentara, cresterea calitatii a produselor agricole )

3. argumentul comertului exterior ( fluidizarea comertului european si dorinta tarilor exportatoare de a avea o siguranta in planul produselor agricole pe diferite piete )

4. argumentul esecului pietei ( instabilitatea prturilor, mobilitatea redusa a factorilor de productie din agricultura si ciclitatea veniturilor )

Instrumentele politicii agricole

- subventionarea

- impozite, taxe

- preturi

- plati compensatorii

- cumpararea si stocarea surplusului de catre stat

- legislatia ( ex. reglementari care sa sustina asocierea producatorilor ).

Exemplul 1 : interventia pentru sustinerea preturilor ( in vederea sustinerii producatorilor agricoli )

- pretul va fi mai mare decat pretul de echilibru de pe piata libera

- pretul de interventie are ca scop sustinerea veniturilor ofertantilor

- pe termen scurt oferta creste si cererea scade

- pe termen lung excesul de oferta va determina scaderea pretului

- aceasta metoda de interventie presupune cheltuieli ridicate

Exemplul 2 : taxe de la import

- pot urmari cresterea preturilor la produsele importate pentru a sustine productia interna si consumul produselor productiei interne.

Efectele acestei masuri sunt:4

- cresterea ofertei

- scaderea consumului bunurilor

- taxele de import merg la bugetul de stat

2. Evoluția agriculturii în România în perioada comunistă

• După Primul Război Mondial-una dintre primele țări agricole din Europa• Perioada interbelică-unul dintre principalii producători agricoli din Europa• Martie 1945-adoptarea legii pentru înfăptuirea reformei agrare• 1947-1962-colectivizarea forțată a terenurilor agricole• 1959-aplicarea Decretului 115/1959-ca terenurile care nu puteau fi muncite în regie proprie să treacă în

folosința gospodăriilor agricole colective sau a altor organizații socialiste

Situația grea a agriculturii noastre în 1989 de care trebuie să se țină seama în proiectarea unor transformări fundamentale în structura agrară este reflectată de o serie de fenomene

• a) Potențialul productiv al pamântului a fost afectat de sistemul de agricultură practicat.•  b) Dotarea cu tractoare, mașini și instalații era insuficientă• c)Îngrășăminte chimice insuficiente• d) Pronunțat proces de deteriorare biologică la bovine și ovine mai ales, ca urmare a neasigurării

condițiilor de furajare și îngrijire a acestora.• e) Îmbatrânirea si feminizarea forței de muncă din agricultură •  f) Nivelul atins de agricultură este oglindit în rezultatele de producție  obținute în 1989, care se situează

cu mult sub cele realizate de o serie de țări europene.

Principalele elemente care au frânat în perioada comunistă dezvoltarea agriculturii ca ramură a economiei naționale și a tărănimii în special ca formațiune socială au fost urmatoarele:

• a) Agricultura, ca de altfel și celelalte ramuri ale economiei naționale, și-a desfășurat activitatea în cadrul general al unui sistem excesiv de centralizat

• b) Prețurile produselor agricole erau mult sub valoarea lor reală, nu asigurau un nivel minim de profitabilitate, nu asigurau un nivel de viață acceptabil producătorilor agricoli

• c) Nu a existat o corelație între planul de producție, elaborat și transmis de stat și mijloacele necesare realizării sarcinilor planificate

•  d) S-a creat un raport neechitabil, un dezechilibru, între producția vegetală și producția animală

5

•  f) Plusprodusul creat în agricultură a fost sistematic extras din această ramură prin scumpirea mijloacelor de producție necesare agriculturii

• g) Statul își asigură producția agricolă necesară prelucrării în unitățile agroindustriale aflate în proprietatea sa prin intermediul contractelor obligatorii în care, bineînțeles, statul stabilea atât cantitatea contractată și mai ales prețul de contractare

• h)Teoria polului integrator ca instrument de polarizare, de centralizare a veniturilor create în agricultură, rolul de pol integrator jucându-l cel ce prelucrează produsele agricole (de obicei fabricile din industria alimentară).

Până în 1989 infrastructura multor state asiatice era asigurată de utilajele şi tehnica de lucru din România şi chiar de specialişti români. Acum au dispărut practic schimburile comerciale masive cu state asiatice deosebit de importante. Mai mult decât atât, produsele româneşti erau foarte bine vândute şi în America de Sud sau în Africa. Însă, în prezent, România are doar o prezenţă nesemnificativă pe aceste pieţe.

• Înainte de 1989, politica privind agricultura în România avea caracteristicile comune cu cea a tuturor statelor cu economie de comandă, dar cu accente puternice de centralizare excesivă. Preţurile majorităţii produselor agricole nu se stabileau de către piaţă, ci administrativ, la nivel central, iar susţinerea agriculturii nu viza veniturile agricultorilor, ci creşterea randamentelor la produsele considerate de bază în alimentaţie şi menţinerea preţurilor de consum.

• Pe ansamblu, agricultura României nu era competitivă• Un număr restrâns de întreprinderi de stat deţineau monopolul comerţului cu ridicata• Comerţul cu amănuntul al micilor producători individuali era limitat• Dificultăţile în aprovizionarea populaţiei cu alimente create de performanţa slabă pe ansamblul

agriculturii şi cantităţile de produse agricole mari exportate pentru plata datoriei externe, în preajma revoluţiei din 1989

3. Politica agricolă după 1989

În 1990, în agricultură, s-a înregistrat o creştere a PIB-ului datorită reaşezărilor de preţuri, care au avantajat produsele agricole faţă de produsele industriale. Valori minime ale PIB-ului agricol s-au înregistrat în anii 1992 şi 2000, ani de secetă puternică.

În 1995, datorită politicii de supraprotejare a agriculturii prin taxe vamale la import foarte ridicate, s-a înregistrat o valoare artificial mai mare a producţiei agricole. Începând cu 1997, preţurile încep să devină apropiate de evoluţiile preţurilor mondiale, astfel încât diferenţa faţă de evoluţiile pieţelor externe devine din ce în ce mai mică.

În perioada premergătoare integrării României în UE, se observă o diferenţă substanţială de producţii medii la hectar. Astfel, la cereale, zahăr şi rapiţă, randamentele reprezintă mai puţin de 30% faţă de cele din UE. O situaţie mai bună se înregistrează în cazul florii soarelui, unde randamentul este de peste 60%. În acest caz, rezultatele cercetării agricole (în principal în ameliorare) şi-au arătat cuvântul. De asemenea, situaţii mai bune se înregistrează la lapte şi la vin.

După 1990, România a devenit net importatoare de produse agroalimentare. În evoluţia deficitului comercial agroalimentar se pot stabili câteva repere. Din 1990 până în 1993 s-au înregistrat importante deficite datorită liberalizării forţate a importurilor prin scutirile de taxe vamale la majoritatea produselor. În perioada 1995-1996, taxele vamale excesive practicate au creat în jurul României un zid vamal care a dat iluzia unei protecţii a producţiei agroalimentare naţionale. În aprilie 1997, taxele vamale au fost reduse la nivelurile normale. Notăm că din iulie 1997 au intrat în vigoare regulile CEFTA (Central European Free Trade Agreement), care au surprins producţia agricolă românească nepregătită pentru a face faţă rigorilor concurenţei de pe pieţele externe. Aceste reguli şi-au redus

6

substanţial aria de aplicare din mai 2004, odată cu ieşirea din CEFTA a statelor fondatoare ale acordului şi intrarea lor în UE.

Un element important în definirea sectorului agricol îl reprezintă structura consumului menajelor. În timp ce menajele rurale îşi menţin un consum foarte ridicat din gospodăria proprie (50%), consumul urban tinde să se desprindă de consumul rural, înregistrând o continuă scădere a autoconsumului (10% în 2003).

Indicele Băncii Mondiale de politică agricolă şi reformă instituţională nu face decât să confirme ritmul diferit al reformelor înregistrate în ţările care şi-au depus candidatura la calitatea de membru al UE. Astfel, ţările care au aderat în 2004 au înregistrat cele mai bune performanţe. Performanţe mai slabe le-au înregistrat România şi Bulgaria; în urma lor se clasează ţările potenţial candidate. Iată că şi din acest punct de vedere, România şi Bulgaria se clasează pe ultimele locuri între ţările central-est europene. Aceste două ţări, cu mari probleme, sunt totuşi diferenţiate de ţările clasate pe poziţiile următoare prin ritmul reformelor care le propulsează în rândul viitoarelor membre.

Introducerea politicii agricole comune a UE în România

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comunitare, creată cu obiectivul asigurării necesarului de alimente în cadrul Comunităţii. PAC reprezintă un set de reguli şi mecanisme care reglementează producerea, procesarea şi comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană şi care acordă o atenţie crescândă dezvoltării rurale.

Istoricul Politicii agricole comune (PAC)

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa principala fiind cea de a sprijini preturile si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si sistemelor de protectie frontaliere. Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit in primul importator si al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munti de unt, lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au aparut tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile subventionate ale UE in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici au ajuns sa fie inacceptabile. Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme. In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai radicala din istoria sa.

Trasături distincte ale Politicii agricole comune (PAC)

7

Politica agricolă comuna este nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante. Importanta ei deosebita in cadrul constructiei comunitare este reflectata prin câteva trasaturi distincte:

a) Este o politica prin excelenta integrationista, in mai mare masura chiar decât Piata Interna,unde standardele armonizate le-au Inlocuit doar in proportie de circa 10% pe cele nationale. In ce priveste PAC, politicile agricole nationale au fost inlocuite, pentru marea majoritate a productiei agricole, de reglementari comune de functionare a pietelor si comercializare a produselor

b) Este o politica mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricola consuma, prin sistemul complex de subventii si alte stimulente financiare, circa jumatate din bugetul comun.

c ) Manifesta un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea in luarea deciziei de politica agricola.

Obiectivele politicii agriculturii comune

PAC a fost politică comună cea mai importantă și unul din elementele esențiale ale sistemului instituțional al Uniunii Europene. Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (In prezent, articolele 32-38, dupa modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam). Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileste ca: „piața comună se va extinde și asupra sectorului agricol și comerțului cu produse agricole” și ca „operarea și dezvoltarea pieței comune pentru produsele agricole vor fi însotite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidata a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

a) Creșterea productivității agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole, și prin utilizarea optimă a 6 factorilor de producție, în special a forței de muncă

b) Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă, în special prin creșterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli

c) Stabilizarea pietelor

d) Asigurarea siguranței aprovizionărilor

e) Asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau sa fie realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniștrii agriculturii din cele șase state semnatare ale Tratatului s-au intâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole. Ei au stabilit trei principii care sa guverneze PAC:

1) Principiul pietei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fara restricții

8

2) Principiul preferinței comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeana, prin impunerea de prețuri mai mari la produsele din import față de producția internă

3) Principiul solidarității financiare: măsurile comune sunt finanțate dintr-un buget comun

Situația actuală

Politica agricolă comună este construită în jurul a doi piloni :

Primul, cel al organizaţiilor comune de piaţă, cuprinde măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole.

Al doilea, cel al dezvoltării rurale, cuprinde măsuri structurale, care ţintesc dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului

Pilonul 1: Organizaţii comune de piaţă

Pentru realizarea obiectivelor PAC definite în Tratatul de la Roma şi în spiritul principiilor stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de organizaţii comune de piaţă. Treptat, organizaţiile comune de piaţă le-au înlocuit pe cele naţionale pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC. În prezent, circa 90% din 13 produsele agricole din Uniunea Europeană fac parte dintr-o organizaţie comună de piaţă, şi anume: cereale, carne de porc, ouă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate, banane, vin, lapte şi produse lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv ulei de măsline şi plante oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi cânepă, hamei, seminţe, carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse cărora li se aplică numai anumite reglementări. Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, comunitatea are ladispoziţie următoarele instrumente:

1. preţurile2. intervenţia pe piaţă,3. ajutoarele financiare,4. cotele de producţie5. protecţia vamală comună

1. Prețurile

Mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor agricole în Uniunea Europeană este bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor. Astfel, anual se

9

stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub incidenţa PAC: preţul indicativ, preţul de intervenţie, şi preţul prag.

Prețul indicativ: este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole pe Piaţa Internă. Prețul de intervenție : este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia comercializată pe piaţa internă. Prețul prag : este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde în Uniunea Europeană.

2. Intervenţia pe piaţă (stocarea)

Atunci când preţurile de piaţă ale unor produse ating niveluri mai mici sau apropiate de cele stabilite prin sistemul preţurilor de intervenţie, agenţii autorizate cumpără şi stochează aceste produse pentru a restabili nivelul preţului. Este încurajată şi stocarea de către producătorii privaţi, prin acordarea de sprijin financiar către aceştia. Produsele stocate sunt fie revândute când se restabileşte echilibrul pe piaţă, fie exportate la preţuri derizorii pe pieţele internaţionale, fie distruse (în scenariul negativ al alterării, ca urmare a stocării îndelungate). Intervenţia s-a aplicat mai ales la cereale, produse lactate, zahăr, ulei de măsline, seminţe oleagionase. Măsura a determinat, în timp, cheltuieli bugetare însemnate în planul intern şi tensiuni comerciale în planul extern. De aceea, tendinţa actuală este de a diminua la limită rolul intervenţiei în mecanismul de funcţionare a PAC.

3. Ajutoarele financiare (subvenţii)

Această categorie cuprinde: plăţi directe alte ajutoare financiare refinanţări la export.

Plăți directe

Plăţile directe sunt formate din: ajutoarele pentru producţie plăţile compensatorii.

Subvenţiile pentru producţie se aplică produselor al căror consum ar fi descurajat în situaţia unui preţ prea mare, obţinut spre exemplu prin impunerea unui nivel ridicat al protecţiei vamale. Ele se calculează şi se acordă fie pe unitate de produs, fie la suprafaţă, sau pe cap de animal. Rolul lor este dublu: pe de o parte, preţul pentru consumatori este menţinut la un nivel rezonabil, iar pe de altă parte, veniturile producătorilor rămân ridicate. Astfel de ajutoare se acordă pentru: ulei de măsline, seminţe oleaginoase, carne de oaie, tutun. Tot în această categorie se încadrează şi plăţile care au ca scop influenţarea unor anumite comportamente ale producătorilor (cum sunt primele pentru calitate la grâu dur, primele pentru vacile care alăptează, prime pentru sacrificare), precum şi plăţile pentru procesare (ajutoare pentru uscarea cerealelor/seminţelor, pentru procesarea fructelor/legumelor).

10

Plăţile compensatorii au fost introduse odată cu reformele McSharry din 1992, pentru a compensa pierderile suferite de fermieri în urma scăderii nivelurilor preţurilor de intervenţie înspre preţurile de pe piaţa mondială. În acest fel, o parte din eforturile financiare pentru subvenţionarea agriculturii au trecut de la consumatori (care subvenţionau prin preţurile mari plătite) la contribuabili. Plăţile compensatorii se acordă fie sub forma unei sume anuale fixe la hectar - indiferent deci de cantitatea produsă -, fie pe cap de animal. Plăţile la hectar sunt calculate pe baza evidenţei statistice a producţiei obţinute în perioada de referinţă 1986-1991. Astfel, ele nu coincid de la o ţară la alta sau de la o regiune agricolă la alta. Consiliul stabileşte un cuantum uniform al subvenţiei valabil pentru toate ţările membre (de exemplu, 63 Euro/tonă la cereale), dar în continuare, subvenţia la hectar se calculează în funcţie de producţia medie la hectar specifică fiecărei regiuni, evidenţiată de datele statistice din perioada 1986-1991.

Alte ajutoare financiare

Producătorii agricoli mai pot primi diverse alte ajutoare financiare, acordate fie din bugetul comun, fie individual de către statele membre, în ambele situaţii cu respectarea condiţiilor stabilite de Comunitate. Spre exemplu, ajutoare financiare suplimentare se acordă: • în situaţii când are loc o scădere justificabilă a veniturilor din producţia şi comercializarea unui produs, cum ar fi în cazul unor calamităţi naturale • pentru îngheţarea voluntară a terenurilor şi/sau conferirea unei alte destinaţii, cum ar fi cultivarea cu plante pentru biomasă • pentru comercializarea produselor lactate • asociaţiilor de producători/comercianţi care doresc să implementeze anumite măsuri de creştere a calităţii produselor • statele membre pot acorda ajutoare suplimentare fermelor mici care nu beneficiază în proporţie egală cu cele mari de sprijinul comunitar, ş.a.

Restituţiile (refinanţările) la export

Datorită nivelului mai ridicat al preţurilor produselor agricole pe Piaţa Internă faţă de piaţa mondială, producătorilor le lipseşte motivaţia financiară de a exporta, ei având certitudinea că prin plasarea produsului pe piaţa Uniunii Europene nu vor obţine un preţ mai mic decât preţul de intervenţie, superior preţului mondial. De aceea, exporturile de produse agricole către alte ţări sunt încurajate de Uniunea Europeană prin acordarea, către exportatori, a unor sume reprezentând diferenţa dintre preţul indicativ şi preţul mai mic care se obţine pe piaţa internaţională. Măsura este importantă mai ales în cazul produselor pentru care Uniunea se confruntă cu surplusuri: cereale, produse lactate, carne de vită, carne de porc, carne de pasăre, ouă, unele fructe şi legume, ulei de măsline, orez, vin, zahăr. În 2000, cheltuielile cu refinanţările la export au însumat 5,646.2 milioane Euro, adică aproximativ 14% din totalul cheltuielilor agricole, din care peste jumătate au revenit laptelui şi produselor lactate şi zahărului.

4. Cotele de producţie

11

Aşa cum am arătat mai sus, diversele stimulente financiare acordate producătorilor agricoli, şi mai ales susţinerea prin preţ, îi determină pe aceştia să producă mai mult pentru a câştiga mai mult. Cu cât producţia obţinută este mai mare, cu atât sunt mai mari şi costurile pentru finanţarea PAC. De aceea, pentru a preveni şi limita supraproducţia, în anii ’80 a fost introdus instrumentul cotelor de producţie. Cotele reprezintă cantităţile maxime admise pentru producţia anumitor produse (lapte, legume/fructe, zahăr, cartofi cu destinaţia amidon, banane, furaje uscate, in şi cânepă pentru fibre, ulei de măsline, tutun). Cotele se stabilesc anual la nivel comunitar, iar apoi se negociază şi se repartizează pe ţări, şi în continuare pe ferme, la nivelul naţional. Pentru producţia în surplus faţă de cotă, fermierii sunt fie penalizaţi, fie preţul de intervenţie pentru anu agricol următor scade.

5. Protecţia vamală

În linii generale, pentru realizarea importului produselor agricole în Uniunea Europeană est necesară obţinerea unei licenţe de import – condiţionată de constituirea unui depozit până în momentul în care importatorul dovedeşte că produsele sale respectă normele sanitare şi fitosanitare, precum şi cerinţele de calitate europene - şi plata taxelor vamale. În Uniunea Europeană funcţionează în prezent un sistem unic de impunere la import pentru toate produsele agricole. Potrivit acestuia, produsele agricole care intră în spaţiul comunitar sunt supuse nivelului de impunere vamală care se regăseşte in tariful vamal comunitar. De asemenea, potrivit angajamentelor internaţionale asumate de Uniunea Europeană, pentru o serie de produse agricole există contingente tarifare.

Pilonul 2: Dezvoltarea rurală

Componenta de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000, devenind astfel al doilea pilon al PAC. Sunt două raţiuni majore care justifică necesitatea unei abordări în această direcţie: prima, este dată de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene. A doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene, a cărui realizare ar deveni utopică fără acordarea atenţiei cuvenite dezvoltării armonioase a zonelor rurale.

Principiile care stau la baza politicii de dezvoltare rurală, definite în acelaşi regulament, sunt:

1.Principiul multifuncţionalităţii agriculturii, în sensul unei interpretări mai largi acordate activităţilor agricole, în plus faţă de rolul tradiţional de furnizor de produse agricole 2.Principiul abordării multisectoriale şi integrate a economiei rurale, în sensul diversificării activităţilor, creării de surse suplimentare de venit şi ocupare, şi prezervării patrimoniului rural 3.Principiul flexibilităţii financiare în sprijinirea dezvoltării rurale, în sensuldescentralizării deciziei, subsidiarităţii, şi implicării partenerilor locali 4.Principiul transparenţei în elaborarea programelor de dezvoltare rurală, bazat pesimplificarea legislaţiei

Măsurile de politică de dezvoltare rurală sunt de două feluri: a. Primele, sunt măsurile însoţitoare:

12

1.Pensionarea anticipată. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii şi lucrătorii agricoli în vârstă de peste 55 de ani care se retrag din activităţile/muncile agricole cu caracter comercial înainte de vârsta legală de pensionare. Sprijinul este condiţionat de îndeplinirea anumitor cerinţe de vechime în muncă şi/sau participare la o schemă de asigurări sociale. Un fermier poate primi până la 150 000 Euro în tranşe anuale de cel mult 15 000 Euro până la vârsta de 75 de ani, iar un lucrător agricol, până la 35 000 Euro, în tranşe anuale a câte 3500 Euro, pe perioada rămasă până la vârsta pensionării. 2.Agricultura ecologică. Se acordă sprijin financiar pentru promovarea metodelor de producţie agricolă care au în vedere protejarea mediului înconjurător şi conservarea patrimoniului rural. Ajutorul se acordă fermierilor care timp de cel puţin 5 ani au practicat metode agro-ecologice, în limita a 600 Euro/ha pentru recoltele anuale, 900 Euro/ha pentru recolte perene, şi 450 Euro/ha pentru alte recolte. 3. Exploatarea zonelor defavorizate. Se acordă sprijin financiar pentru fermierii din zonele defavorizate (cum ar fi cele montane) sau cele cu probleme specifice de mediu, pentru a se asigura continuitatea exploatării terenurilor, un standard de viaţă echitabil pentru fermieri, conservarea peisajului ambiant, şi protejarea mediului. Plăţile variază între 25 şi 200 Euro/ha şi se acordă numai în condiţiile respectării stricte a standardelor de mediu, inclusiv a metodelor de producţie ecologice.

b. A doua categorie a măsurilor de dezvoltare rurală sunt cele de modernizare şi diversificare a exploataţiilor agricole:

4.Investiţii. Se acordă sprijin financiar pentru investiţiile în exploataţiile agricole (spre exemplu, echipamente agricole) care au ca scop eficientizarea producţiei, diversificarea acesteia, îmbunătăţirea calităţii produselor, inclusiv prin standarde de igienă şi sănătate, protejarea mediului, sau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor. Ajutorul financiar (comunitar şi naţional, cumulate) se acordă în limita a 40% din valoarea investiţiei, excepţie făcând zonele defavorizate (50%) şi fermierii tineri (între 45-55%). Sprijinul se acordă numai pentru fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor. Se acordă de asemenea sprijin financiar pentru investiţii în ameliorarea procesului de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, în scopul creşterii competitivităţii şi valorii adăugate a producţiei agricole. Contribuţia Comunităţii este de maximum 50% din valoarea proiectului. 5. Instalarea fermierilor tineri. Se acordă sprijin pentru înfiinţarea de ferme de către persoanele în vârstă de cel mult 40 de ani, care nu au mai condus o fermă agricolă anterior. Ajutorul se acordă fie sub forma unei prime de până la 25,000 euro, fie prin subvenţionarea dobânzii unui împrumut bancar. Sunt eligibile numai fermele care îndeplinesc standarde minime de mediu, igienă, şi de bunăstare a animalelor. 6. Activităţi de formare profesională, în special în domeniile calităţii produselor şi protejării mediului 7. Conservarea şi protejarea pădurilor. Se acordă sprijin financiar persoanelor fizice, asociaţiilor sau autorităţilor locale pentru ocrotirea patrimoniului forestier, incluzând activităţi de împădurire, ameliorarea tehnicilor de exploatare forestieră, prelucrarea şi comercializarea produselor forestiere, ş.a. În cazul împăduririlor suprafeţelor cu destinaţie agricolă, în plus faţă de ajutorul propriu-zis pentru împădurire, se acordă şi compensări anuale de până la 725 Euro/ha pentru asociaţii şi autorităţi locale şi de până la 185 Euro/ha pentru persoanele fizice, pentru o perioadă de până la 25 de ani. 8. Sprijin pentru alte activităţi: reparcelarea terenurilor, dezvoltarea serviciilor în mediul rural, renovarea satelor, protejarea patrimoniului, promovarea turismului şi activităţilor meşteşugăreşti, ş.a.

13

Politica agricolă în România

Negocierile privind capitolul cel mai sensibil al negocierilor României cu UE, Capitolul 7 –Agricultura, au fost deschise în noiembrie 2002. Puncte specifice deosebit de importante au fost măsura în care alocările financiare ale PAC sub formă de plăţi de susţinere directă vor fi extinse la fermierii români după aderare şi cotele aferente pentru producţie şi susţinere, măsuri de piaţă în special pentru prelucrarea produselor agricole şi măsuri de dezvoltare rurală. Pentru România, adoptarea politicilor agricole de tip PAC a reprezentat o modificare semnificativă a tipului de susţinere agricolă existenta (aşanumitul pilon 1 al PAC) şi a politicilor de dezvoltare rurală (pilonul 2 al PAC).

În perioada 2001-2003, politica agricolă a României a încercat, cu paşi repezi, să se apropie de coordonatele PAC. Accentul a fost pus, în tot acest interval, pe adoptarea acquis-ului comunitar, precum şi pe pregătirea structurilor instituţionale ce vor fi necesare implementării politicii europene. Punctul central al măsurilor de politică agricolă l-a constituit lansarea demersurilor pentru apropierea României de mecanismele comunitare. Printre masurile luate in acest sens amintim:

a fost adoptată Legea privind organizarea şi funcţionarea pieţelor produselor agricole şi alimentare (Legea nr. 73 din 2002); ea stabileşte cadrul general pentru introducerea organizaţiilor comune de piaţă. Totuşi, nu sunt încă introduse mecanismespecifice pentru fiecare produs sau categorie de produse, aşa cum se întâmplă în UE;

au fost puse bazele pentru crearea Reţelei de Informare Contabilă Agricolă (Farm Accountancy Data Network);

au fost adoptate o serie de prevederi cu privire la agricultura ecologică, înregistrându-se o creştere a fermelor din România care recurg la practici specifice.

Şi în ceea ce priveşte dezvoltarea rurală, au fost adoptate unele măsuri în spiritul acquis-ului comunitar. Spre exemplu, în 2002, au fost implementate o serie de activităţi pilot vizând investiţiile în exploataţiile agricole, îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole, dezvoltarea infrastructurii rurale etc. Pe de altă parte, prin bugetul de stat au fost prevăzute şi alte tipuri de măsuri de dezvoltare rurală, precum crearea de întreprinderi mici şi mijlocii în mediul rural. În ceea ce priveşte dimensiunea ecologică a dezvoltării rurale, în 2002 a fost realizat un cod de bune practici agricole.

În domeniul sanitar şi fitosanitar s-au făcut progrese semnificative de transpunere a acquis-ului comunitar în legislaţia românească. Exemple relevante sunt: adoptarea legislaţiei în domeniul sănătăţii plantelor, al controlului reziduurilor de pesticide şi al organismelor dăunătoare, Legea nr. 266 in 2002 privind producerea, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de plante.

Unul dintre succesele perioadei analizate l-a constituit acreditarea, la 31 iulie 2002, a Agenţiei SAPARD, cererile de finanţare putând fi depuse chiar de la 1 august.O încununare a pregătirii României pentru adoptarea mecanismelor comunitare este dată de finalizarea, în februarie 2003, a Strategiei agricole şi rurale pentru aderarea la Uniunea Europeană, elaborată de Ministerul Agriculturii. În acest document sunt identificate problemele specifice legate de adoptarea PAC şi ajustările care mai trebuie aduse legislaţiei şi instituţiilor naţionale.

14

A continuat procesul de liberalizare a comerţului cu produse agricole dintre România şi UE. Începând cu ianuarie 2003, au fost eliminate sau reduse taxele vamale la importurile de cereale, produse lactate, carne de vită şi carne de oaie din UE. De asemenea, pentru anumite produse agricole, România şi UE au convenit să elimine subvenţiile la export. Se observa faptul ca o mare parte a eforturilor Romaniei in domeniul agricol se fac in sensul adoptarii si transpunerii acquis-ului comunitar. Notiunea de “Acquis comunitar” in agricultura presupune respectarea si indeplinirea obiectivelor generale ale PAC, stabilite prin Tratatul de la Roma. Obiectivele si principiile PAC sunt cele prezentate in partea de inceput a acestei lucrari.

A. Probleme şi ajustări necesare în sectorul agricol din Romania

Aspectele problematice– necesitând acţiuni concrete atât în perioada de pre-aderare, cât şi după aceea– pot fi sintetizate după cum urmează mai jos. Problemele structurale ale agriculturii româneşti sunt probabil cel mai dificil de rezolvat. Spre deosebire de majoritatea statelor care au devenit membre în 2004, în România dezechilibrele structurale din sectorul agricol sunt mai mari, făcând corecţiile mai complicate. Totodată, rezolvarea aspectelor structurale constituie o condiţie sine qua non pentru ca transpunerea agriculturii pe coordonatele europene să devină avantajoasă pentru România.Problemele şi ajustările necesare în sectorul agricol din Romania sunt legate de:

1. Fragmentarea excesivă a proprietăţii agricole este unul dintre neajunsurile cele mai importante ale sectorului agricol naţional. UE nu are competenţe directe în această problemă, putând acţiona numai indirect, prin anumite măsuri de dezvoltare rurală sau prin stabilirea criteriilor de susţinere a veniturilor agricultorilor. În prezent România orientează fondurile bugetare către fermierii medii şi mari, dar, în vederea PAC va fi nevoită să modifice Legea 166/2002, astfel încât şi fermele familiale să fie eligibile pentru subvenţii. O astfel de reorientare a intervenţiei vine în contradicţie cu interesul naţional de consolidare a terenurilor.

2. O altă problemă structurală importantă a agriculturii naţionale o reprezintă numărul mare de ferme de subzistenţă şi de semisubzistenţă. Aşa cum s-a stabilit în urma negocierilor de aderare ale celor 10 state care au devenit membre în 2004, fermele de semisubzistenţă vor primi un ajutor financiar anual de maxim 1000 EUR/fermă, cu condiţia ca fermierii să prezinte un plan de restructurare prin care să arate în ce mod exploataţiile respective pot fi transformate în „ferme comerciale” (adică pot deveni viabile economic). Şi autorităţile române urmăresc să realizeze o schemă de restructurare a fermelor de semi-subzistenţă pe aceleaşi principii.

3. O altă disfuncţionalitate structurală majoră a agriculturii româneşti o reprezintă ponderea mare a agricultorilor în totalul populaţiei ocupate, precum şi numărul mare de fermieri vârstnici. Pentru acest al doilea aspect, prezent – e adevărat, într-o proporţie mai mică - şi în agricultura comunitară, UE propune aplicarea unei scheme de pensionare anticipată (early retirement scheme). La rândul lor, autorităţile române urmează să aplice o astfel de schemă, care va presupune ca fermierii mai în vârstă să înceteze definitiv toate activităţile agricole comerciale, iar utilizarea terenului agricol să fie transferată altor fermieri mai tineri, care vor trebui să demonstreze că vor putea îmbunătăţi viabilitatea exploataţiilor.

4. În fine, un ultim aspect structural ţine de industria alimentară, insuficient dezvoltată pentru a asigura o piaţă de desfacere atrăgătoare pentru produsele agricole de bază.

Privind numarul mare de ferme, definirea lor este totuşi destul de imprecisă. Comisia Europeană a propus ca prin ferme de semi-subzistenţă să se înţeleagă exploataţiile agricole cu suprafeţe cuprinse între 3 şi 15 hectare, urmând ca fermele mai mici de 3 hectare să fie considerate ferme de subzistenţă. Dar, tot Comisia Europeană a considerat oportun ca stabilirea definiţiilor şi a limitelor minime şi

15

maxime pentru cele două tipuri de eploataţii să fie diferenţiate pentru fiecare stat candidat în parte, în cursul negocierilor de aderare.

Respectarea standardelor de calitate, precum şi a reglementărilor sanitare şi fito-sanitare constituie o altă direcţie de maximă importanţă în procesul de adaptare a agriculturii româneşti la structurile comunitare. Cunoaşterea şi aplicarea prevederilor de acest tip de către fermieri sunt vitale din cel puţin două motive. Pe de o parte, ele constituie o condiţie pentru accesul la mecanismele comunitare de sprijin (conform principiului condiţionalităţii – cross-compliance). Pe de altă parte, nerespectarea standardelor de către producători atrage după sine imposibilitatea comercializării produselor agricole pe piaţa comunitară.

În ultimii ani, în România s-a înregistrat o transpunere accelerată a acquis-ului comunitar din domeniul calitativ, sanitar şi fito-sanitar. Totuşi acest ritm ridică o serie de probleme atât pentru fermierii şi procesatorii români – care riscă să nu aibă capacitatea de a se informa cu privire la modificările survenite – cât şi pentru autorităţi – Comisia Europeană exprimându-şi îndoielile cu privire la capacitatea de implementare a noii legislaţii din cauza resurselor umane insuficiente. Totodată, transpunerea acquis-ului comunitar în legislaţia naţională presupune, pe lângă problemele de informare, şi costuri suplimentare de adaptare pentru agricultori şi procesatori. Or, aceste costuri se pot dovedi o piedică semnificativă în calea obţinerii avantajelor PAC de către fermieri.

Tot în acest context, stimularea activităţii în domeniul agriculturii ecologice ar trebui să constituie o prioritate, dat fiind că România ar putea deveni competitivă în acest gen de produse. Trebuie precizat că un produs agricol, pentru a obţine eticheta de „ecologic”,trebuie să îndeplinească criteriile generale, aplicabile tuturor produselor agricole realizate şi comercializate în spaţiul comunitar, la care se adaugă şi o serie de criterii specifice. România a făcut în ultimii ani progrese în adoptarea legislaţiei în domeniul agriculturiiecologice. Asigurarea fondurilor de co-finanţare este o altă provocare cu care se confrunta autorităţile naţionale. Cea mai mare parte a măsurilor vitale pentru restructurarea sectorului agricol românesc se înscriu, în cadrul politicii comunitare, în rândul componentei de dezvoltare rurală. Or, această componentă presupune şi o contribuţie naţională, care să suplimenteze fondurile de la bugetul comunitar. Iniţial această contribuţie naţională era de 50% din valoarea totală a proiectului de finanţat.

B. Institutii nou create in scopul aplicarii PAC

În lipsa unui sistem adecvat de implementare a măsurilor comunitare, accesul la bugetul comunitar poate fi blocat. Sau, dacă sistemul de implementare funcţionează defectuos, verificările ulterioare ale Comisiei Europene pot conduce la restituiri importante ale banilor primiţi în contul aplicării PAC. Managementul aplicării PAC este o ultimă problemă importantă cu care se confrunta România, tara noastra trebuind să finalizeze pregătirile pentru instituirea:

1. Agenţiei de Plăţi – prin intermediul ei, se realizeaza cel mai mare volum alactivităţilor de implementare a PAC (preluarea plăţilor directe către fermieri, intervenţia pe piaţă, acordarea restituţiilor la export, emiterea licenţelor de import şi export); România doreşte ca Agenţia de Plăţi să fuzioneze, după aderare, cu Agenţia SAPARD, astfel încât la nivel naţional să existe o singură instituţie care să gestioneze atât fondurile agricole, cât şi pe cele de dezvoltare rurală.

2. Sistemului Integrat de Control şi Administraţie (IACS) – acesta este sistemulcomunitar utilizat pentru controlul acordării corecte plăţilor directe în agricultură; dintre măsurile care trebuie adoptate de autorităţile naţionale în acest sens, se remarcă: realizarea unui registru centralizat al tuturor exploataţiilor agricole din România, constituirea Sistemului de Identificare a Parcelelor de Pământ (prin care să devină posibilă analizarea cererilor de sprijin ale fermierilor pe baza teledetecţiei – deci pe baza unor fotografii aeriene) etc.

16

3. Reţelei de Informaţii Contabile în Agricultură (RICA) – pe baza acesteia vorfi centralizate date tehnice şi de performanţă economică, necesare formulării politicii agricole; partea română va trebui, printre altele, să: numească un „comitet naţional” pentru selectarea acelor exploataţii agricole care vor furniza date, să pregătească un plan pentru selectarea acestor exploataţii agricole, să adopte cadrul legislativ care să asigure confidenţialitatea informaţiilor oferite de fiecare exploataţie din eşantion în parte etc.

C. Rezultate obţinute în cadrul negocierilor privind introducerea PAC în România

Ca rezultat al negocierilor privind Capitolul 7 – Agricultura între UE şi Guvernul României, România a obţinut o alocare bugetară generală UE legată de PAC de peste 4 miliarde euro pentru 2007-2009. Aceste fonduri vor fi împărţite între dezvoltare rurală, susţinerea pieţei şi plăţi directe:

a) Suportul financiar propus pentru plăţile directe pentru România timp de trei ani se ridică la 881 milioane euro, sumă care include susţinerea financiară pentru produse sau sectoare pentru care sunt stabilite cote, suprafeţe de referinţă sau plafoane naţionale. Acest tip de susţinere financiară nu necesită cofinanţare de la bugetul naţional, dar implică costuri de implementare naţionale.b) Suma de 732 milioane euro propusă pentru măsurile de piaţă, care cuprinde intervenţia pe piaţă şi refinanţarea la export, nu necesită cofinanţare naţională. Această susţinere financiară a fost alocată începând cu anul 2007. Intervenţia pe piaţă este instrumentul de stabilizare a preţurilor pieţei, prin cumpărarea producţiei în surplus şi stocarea ei în stocuri publice sau private. Refinanţările la export reprezintă alocarea pentru anumite produse exportate (cum ar fi laptele şi produsele lactate, carnea de vită, cerealele, fructele şi legumele, produsele din zahăr, produsele prelucrate etc.) a diferenţei între preţul la export şi preţul internaţional, având în vedere că preţurile la produsele agricole sunt în general mai mari în Uniunea Europeană în comparaţie cu cele de pe piaţa mondială.c) Susţinerea financiară pentru dezvoltarea rurală din bugetul UE reprezintă un angajament de 2.424 milioane euro pentru 2007-2009. Ponderea de cofinanţare cerută din bugetul naţional se ridică la 25%. Conform metodologiei de alocare a acestor fonduri, volumul anual de bani angajat în fiecare an trebuie cheltuit în anul n+2.Alocările plăţilor directe şi măsurilor de piaţă au fost determinate pe baza unui sistem decantităţi de referinţă (ex.: producţii medii regionale, cote, suprafeţe de bază).

C.1 Perioadele de tranziţie obţinute pentru România

Romania a obtinut o perioada de tranzitie de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru:

Modernizarea şi retehnologizarea a 26 de abatoare şi unităţi de procesare a cărnii, precum şi a două unităţi de procesare a cărnii de pasăre, respectând cerinţele UE.

Modernizarea şi retehnologizarea unităţilor de procesare a laptelui (28 de unităţi), ca şi pentru organizarea centrelor de colectare şi standardizare a laptelui, respectând cerinţele UE.

Respectarea cerinţelor structurale ale UE privind fermele de vaci de lapte şi calitatea laptelui materie primă obţinut.

Utilizarea unei liste de produse pentru protecţia plantelor cu substanţe active care nu satisfac cerinţele UE (2 ani pentru o substanţă specifică).

O alta perioada de 8 ani, până la 31.12.2014, a fost obtinuta pentru:

17

Eliminarea soiurilor hibride de viţă de vie interzise de acquis-ul viţei de vie al UE, cultivate pe o suprafaţă de aproximativ 30.000 ha, care urmează a fi replantate.

C.2 Introducerea treptată a plăţilor directe

În conformitate cu abordarea UE pentru cele 10 NSM, plăţile directe vor fi treptat in- troduse pe o perioadă de zece ani, cu un nivel iniţial de 25% din nivelul aplicabil al unor asemenea plăţi în UE-15 la momentul respectiv; creşterile anuale vor alinia plăţile directe la nivelul sprijinului aplicabil în UE-15 până în 2016. Punctele-cheie ale introducerii PAC în România vor include detalii privind introducerea treptată a plăţilor PAC, aplicarea schemei plăţii unice pe suprafaţă (SPUS) şi posibilitatea pentru România de a spori plăţile UE cu fonduri suplimentare (ori din alocările UE pentru măsurile de dezvoltare rurală din pilonul 2 PAC, ori din bugetul naţional). Prevederile tranziţionale pentru introducerea PAC în România totuşi sunt aliniate cu reforma generală cea mai recentă care a fost implementată în statele membre ale UE-15. Pentru a înţelege impactul aderării la PAC asupra stimulării fermierilor români, este necesar să înţelegem cum vor primi aceştia noile plăţi şi sume. Este şi mai important să înţelegem că rezultatele negocierilor stabilesc cadrul alocărilor bugetare; Guvernul României mai rămâne totuşi să decidă asupra multor opţiuni (ex., specificarea criteriilor de eligibilitate, realocarea resurselor bugetare între pilonii PAC etc.).

În această perioadă,de zece ani, fermierii din România vor primi doar un procent din plăţile directe aplicabile în UE-15. Plăţile directe au inceput de la 25% din nivelul UE în 2007, vor creşte cu 5% anual până în 2009 şi apoi vor creşte cu 10% anual, pentru a atinge 100% din nivelul UE aplicabil la momentul respectiv în 2016. Procentul de introducere treptată a plăţilor directe PAC în România, Bulgaria şi NSM-10 este redat mai bine in tabelul urmator:

Doar plăţile directe acordate fermierilor vor fi introduse treptat. Plăţile pentru susţinerea pieţei şi dezvoltarea rurală sunt efectuate la 100% din cele la nivelul UE înca din momentul aderării României la Uniunea Europeană.

C.3 Suplimentarea plăţilor directe

În cadrul unor limite definite cu atenţie, România (la fel ca toate NSM) va avea opţiunea de a suplimenta plăţile directe ale UE prin aşa-numitele plăţi directe naţionale compensatorii (PDNC); acestea sunt, de asemenea, cunoscute sub numele de plăţi “de suplimentare”. PDNC sunt parte a compromisului la care s-a ajuns cu NSM-10 pentru compensarea impactului perioadei de 10 ani de introducere treptată a plăţilor directe; în cadrul principiului tratamentului egal, PDNC vor fi, de asemenea, aplicabile în România şi Bulgaria. România, ca nou stat membru, are posibilitatea de a suplimenta plăţile directe acordate ori prin aşa-numita “formulă 30%”, ori prin aşa-numita “formulă de preaderare”.În condiţiile formulei de 30%, România ar putea să suplimenteze plăţile directe UE (pentru toate produsele agricole sau pentru un număr de produse) cu până la 30% peste nivelul de introducere

18

treptată a plăţilor aplicabil pentru anul respectiv. Acest lucru ar permite României să atingă 100% din nivelul plăţilor în UE-15 până în anul 2013 în loc de 2016. Până în 2009, României i se va permite să finanţeze această suplimentare a plăţilor, în parte, prin devierea a până la 20% din fondurile de dezvoltare rurală pe care UE le va acorda după aderare (fondurile pilonului 2). În timp ce plăţile directe ale UE nu sunt supuse cerinţelor de cofinanţare naţională, toată această suplimentare a plăţilor trebuie să fie însoţită de fonduri de la bugetul naţional. Începând cu anul 2010, România va trebui să finanţeze această suplimentare a plăţilor în întregime de la fondurile naţionale. Niveluri maxime SPUS şi PDNC în România comparativ cu UE-15 in perioada 2007-2016 sunt cele din tabelul urmator:

Previziuni 2014-2020

Comisarul european pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală, Dacian Cioloş, a prezentat în 12 octombrie a.c. propunerile Comisiei Europene de reformă a PAC pentru perioada 2014-2020. Propunerile legislative transmise Parlamentului European şi Consiliului Uniunii Europene, care trebuie dezbătute şi aprobate până la finalul anului 2013, vizează:

1. reorganizarea plăţilor directe2. mecanismele de gestionare a pieţei 3. măsuri de dezvoltare rurală în spaţiul comunitar, în perspectiva anului 2020

1. REORGANIZAREA PLĂŢILOR DIRECTE

După 2013, actualele sisteme de plăţi directe vor fi înlocuite cu Schema de Plată de Bază. Convergenţă la nivel naţional şi între Statele Membre. Toate Statele Membre vor trebui să aplice un sistem unitar de plată la hectar la nivel naţional sau regional până la începutul lui 2019 (aceeaşi sumă pe fiecare hectar dintr-o regiune sau stat, în funcţie de alegerea statului). Bugetele naţionale pentru plăţile directe vor fi ajustate astfel încât statele care primesc o plată la hectar mai mică de 90% din media UE27 să primească mai mult. Diferenţa până la 90% din media europeană va fi redusă cu o treime. (De exemplu, dacă un stat membru primeşte o sumă pe hectar care este, în medie, 75% din media UE27, adică cu 15% sub 90%, suma va creşte gradual până la 80%.) Datorită suprafeţei mari de teren agricol, prin redistribuire, România va primi bugetul cel mai mare. Plată pentru practici agricole durabile. Pe lângă plata de bază, fiecare fermă va primi o plată adiţională pentru respectarea anumitor practici agricole „verzi”. Pentru aceste subvenţii, statele membre

19

vor folosi 30% din fondurile PAC destinate plăţilor directe. Este o prevedere obligatorie, exclusă de la plafonarea plăţilor directe.Cele trei măsuri vizate de practicile durabile sunt: menţinerea păşunilor permanente, diversificarea culturilor (un agricultor trebuie să cultive cel puţin 3 culturi, nici una pe mai mult de 70% din terenul arabil, iar cea de-a treia pe cel puţin 5% din acesta) şi menţinerea unor rezerve ecologice de cel puţin 7% din terenul agricol, fără păşunile permanente (ex.: capete de teren, copaci, elemente de peisaj, biotopuri, zone tampon, perdele forestiere). Producătorii certificaţi ecologic sunt consideraţi a respecta practicile agricole durabile. Sprijin pentru micii fermieri. Până la 15 octombrie 2014, orice beneficiar de plăţi directe pe 2014 poate decide să participe la Schema pentru Micii Fermieri, prin care un Stat Membru va putea face o plată fixă de 500-1.000 euro/an, indiferent de mărimea fermei, necondiţionată de practicile agricole durabile („verzi”) şi cu proceduri mult simplificate privind eco-condiţionalitatea. Suma exactă va fi decisă de fiecare Stat Membru, în funcţie de plata medie pe beneficiar sau de plata medie pe hectar, la o fermă de 3 ha. Bugetul schemei nu poate depăşi 10% din bugetul Statului Membru pentru plăţi directe. Schema este opţională pentru agricultori şi va fi însoţită în programele de dezvoltare rurală de o schemă de restructurare agricolă care încurajează ieşirea micilor agricultori şi transferul permanent al terenurilor către alţi fermieri, printr-o plată egală cu 120% din plata pe care micul fermier ar fi primit-o în cadrul Schemei pentru mici fermieri. Studiul de impact al reformei PAC arată că aprox. o treime din fermierii UE au maxim 3 ha de teren, iar fermele lor nu acoperă mai mult de 3% din terenul agricol al UE, dar aceştia reprezintă cca. 33% din beneficiarii de plăţi directe. Sprijin pentru tinerii agricultori. Plata de bază pentru un nou tânăr fermier (până în 40 de ani) va fi suplimentată cu 25% pe perioada primilor 5 ani. Regula va fi, însă, limitată la dimensiunea medie maximă a fermelor în fiecare Stat Membru. Pentru statele cu ferme mici, limita este de 25 ha. Măsura va fi finanţată cu până la 2% din fondurile PAC destinate fiecărui stat. La nivel european, 55% din fermieri au peste 55 de ani, în timp ce numai 6% au sub 35 de ani. Plăţi directe cuplate. Statele membre vor putea acorda un ajutor suplimentar sub formă de plăţi directe cuplate, adică legate de un factor de producţie (ex.: creşterea oilor în zonele de munte) sau de producerea unui anumit produs (o anumită cultură). Fiecare stat va putea folosi pentru aceste plăţi maxim 5% din fondurile pentru plăţile directe, dacă folosea până acum 0-5% din fonduri pentru plăţi cuplate, sau maxim 10%, dacă statul folosea 5-10% din fonduri. O rată mai mare pentru plăţile cuplate va putea fi aprobată de Comisie în cazuri justificate. Plăţi directe numai pentru agricultorii activi . Definiţia agricultorului activ exclude de la plăţi persoanele/firmele pentru care subvenţiile PAC ar reprezenta mai puţin de 5% din încasările lor din acţiuni non-agricole sau care deţin terenuri potrivite pentru păşunat sau cultivare, dar pentru care nu efectuează activităţile minime cerute de legislaţia naţională. Vor fi exceptaţi de la aceste reguli fermierii care, în anul anterior, au primit ca plăţi directe mai puţin de 5.000 euro. Plafonarea plăţilor directe. Plăţile directe primite de o singură fermă prin Schema de Plată de Bază nu vor putea depăşi 300.000 euro/an. Plăţile directe vor fi reduse cu 70% pentru fermele care primeau între 250.000 şi 300.000 euro, cu 40% pentru cele între 200.000 şi 250.000 euro şi cu 20% pentru cele între 150.000 şi 200.000 euro.Pentru a nu defavoriza fermele care creează locuri de muncă, acestea pot scădea costurile cu salariile (inclusiv impozitele şi contribuţiile sociale) din anul anterior, înainte de a calcula suma plăţilor directe supusă regulilor plafonării. Fondurile economisite prin plafonare vor rămâne la dispoziţia fiecărui stat, fiind transferate către programul de dezvoltare rurală şi putând fi folosite pentru finanţarea nerambursabilă integrală a proiectelor pentru investiţii şi inovare.

20

Sprijin pentru zonele defavorizate natural. Statele Membre (sau regiunile) pot oferi zonelor defavorizate natural o subvenţie suplimentară de maxim 5% din fondurile alocate plăţilor directe. Măsura este opţională şi nu afectează plăţile destinate acestor zone din fondurile de dezvoltare rurală. Transferul fondurilor între cei doi piloni ai PAC. Statele Membre vor putea transfera până la 10% din fondurile primite prin PAC pentru plăţi directe (Pilonul I) către programul de dezvoltare rurală (Pilonul II), dar, totodată, statele care primesc mai puţin de 90% din media la nivel european a plăţilor directe vor putea transfera până la 5% din fondurile de dezvoltare rurală către plăţi directe (din Pilonul II în Pilonul I). Terenul eligibil. Viitoarea PAC propune 2014 ca an de referinţă pentru terenurile eligibile, dar va lua în considerare beneficiarii de plăţi directe în 2011, pentru a evita speculaţiile cu terenuri agricole.Simplificarea criteriilor de eco-condiţionalitate. Numărul Cerinţelor Statutorii de Management va fi redus de la 18 la 13, şi cel al Bunelor Condiţii Agricole şi de Mediu (GAEC), de la 15 la 8, iar Directiva Cadru a Apei şi Directiva Utilizării Durabile a Pesticidelor ar putea fi, de asemenea, incluse în măsurile de eco-condiţionalitate.

2. MECANISMELE DE GESTIONARE A PIEŢEI

Reforma PAC propune flexibilizarea şi eficientizarea sistemelor existente de intervenţie publică şi ajutor pentru stocaj privat, dar este introdusă şi o nouă clauză de salvgardare pentru toate sectoarele agricole, care va permite Comisiei să ia măsuri de urgenţă la dezechilibre generale de piaţă (ex.: criza E-coli), măsuri ce vor fi finanţate din Rezerva de Criză prevăzută în bugetul UE pe 2014-2020. Totodată, pentru a întări poziţia de negociere a fermierilor în lanţul alimentar, Comisia doreşte o mai bună organizare pe sectoare, iar regulile existente pentru recunoaşterea Organizaţiilor de Producători şi a organizaţiilor inter-sectoriale vor fi extinse pentru toate sectoarele şi finanţate din programul de dezvoltare rurală. În plus, Comisia va închide şi ultimul regim de cotă, cel pentru zahăr, ce expiră pe 30 septembrie 2015, dată după care zahărul alb va fi eligibil pentru ajutorul de stocaj privat şi vor fi stabilite standarde pentru acordurile dintre fabricile de zahăr şi producători.

3. DEZVOLTARE RURALĂ - NOI PRIORITĂŢI

Răspunzând obiectivelor Strategiei Europa 2020, cele şase noi priorităţi ale dezvoltării rurale vor fi: încurajarea transferului de expertiză şi a inovării, creşterea competitivităţii, consolidarea filierelor agroalimentare şi gestionarea riscului în agricultură, refacerea, conservarea şi întărirea ecosistemelor, promovarea folosirii eficiente a resurselor şi tranziţia spre o economie cu emisii reduse de carbon, precum şi promovarea incluziunii sociale, reducerea sărăciei şi dezvoltarea economică în zonele rurale. Elementele principale ale conceptului de dezvoltare rurală, bazat pe scheme multi-anuale, co-finanţate de Statele Membre (sau de regiunile lor) vor fi menţinute şi fiecare Stat Membru va putea propune programe şi bugete combinând măsurile care răspund nevoilor sale specifice.În plan bugetar, va exista o schimbare în distribuirea fondurilor de dezvoltare rurală pe ţări, pe criterii mai obiective, ce vor fi stabilite de Comisie ulterior. Ratele de cofinanţare de către UE vor fi de 85% pentru regiunile mai puţin dezvoltate, cele periferice şi insulele mici din Marea Egee şi de 50% în alte

21

regiuni, însă pot creşte pentru măsurile de transfer de expertiză şi inovare, cooperare, crearea grupurilor de producători, instalarea tinerilor în agricultură şi proiectele LEADER.În plus, va fi posibilă crearea de sub-programe pentru categorii sensibile (tineri fermieri, ferme mici), zone sensibile (zonele montane), circuite scurte (sisteme de vânzare directă).

Puncte cheie Măsurile de dezvoltare rurală au în prim plan inovarea, printr-o cooperare mai strânsă între agricultură şi cercetare, expertiza, prin consolidarea serviciilor de Consultanţă Agricolă, restructurarea/investiţiile/modernizarea cu sprijin financiar nerambursabil, tinerii agricultori, pentru aceştia fiind propusă o combinaţie de măsuri precum granturi de până la 70.000 euro pentru instalare, formare profesională şi consultanţă, micii fermieri, care vor putea primi până la 15.000 euro/fermă pentru pornirea unei afaceri şi instrumentele de gestionare a riscului, prin asigurări şi fonduri mutuale pentru asigurarea producţiei împotriva condiţiilor de climă sau a bolilor animale. Măsurile de asigurare au fost extinse şi pentru a include opţiunea de stabilizare a veniturilor, ce va permite acoperirea cu până la 70% a pierderilor, dintr-un fond mutual, dacă veniturile scad cu 30%. Pentru fiecare euro plătit dintr-un astfel de fond mutual, UE va plăti 0,65 euro în plus. Pentru zone defavorizate natural se propune o nouă clasificare, pe baza a 8 criterii bio-fizice, Statele Membre putând defini maxim 10% din terenul agricol ca zonă cu dificultăţi specifice, iar pentru zonele montane şi pentru cele situate la peste 62°N, sprijinul financiar poate creşte până la 300 euro/ha (de la 250 euro/ha). Măsurile de dezvoltare rurală mai vizează sprijinirea diverselor forme de cooperare, inclusiv pentru promovarea noilor produse, a pieţelor locale şi a circuitelor scurte, dezvoltarea serviciilor de bază şi a satelor, prin investiţii în infrastructura de telecomunicaţii prin bandă largă şi în energii regenerabile, dar şi sprijinirea creării grupurilor şi strategiilor de tip LEADER şi promovarea flexibilităţii în combinarea altor fonduri pe plan local (ex.: cooperarea urban-rural).

5.CONCLUZII

In elaborarea Politicii Agricole Comune sunt avute in vedere caracterul special al activitatii agricole ce rezulta din structura sociala a agriculturii si din discrepantele structurale si naturale care se manifesta in diferite regiuni in care se practica agricultura; necesitatea de a opera treptat modificarile ce se impun si, mai ales, faptul ca in statele membre ale UE agricultura este un sector strans legat de ansamblul economiei.

In momentul integrarii, impactul asupra preturilor agricole asupra consumatorilor din tara noastra a fost mai mic decat impactul asupra producatorilor. Pierderile reale immediate de venit vor fi resimtite indeosebi pentru 2 tipuri de familii: cele mai sarace si de cele urbane, care nu produc alimente pentru consum propriu.

Pentru a beneficia din plin de avantajele aplicarii principiilor Politici Agricole Comune, pentru agricultura tarii noastre se impun:

Reducerea numarului de locuitori ocupati in agricultura, asigurarea de alternative de ocupare si surse de venit;

Crearea de exploatatii economice viabile, reducerea gradului de fragmentare a exploatarii fondului funciar;

Dezvoltarea infrastructurii si a unor servicii specifice zonelor rurale;

22

Cresterea capacitatii administrative – institutionale de atragere de surse si de valorificare a resurselor locale.

6. Bibliografie

1. Uniunea Europeana. Politici si preturi agricole. Pascariu, G. C. Editura Economica, Bucuresti, 1999

2. Leonte, J., Giurcă, D., Câmpeanu, V., Piotet, Ph.: Politica Agricolă Comună – Consecinţe asupra României, Institutul European din România, Bucureşti, 2003

3. www.bursaagricola.ro , www.eurosceptic.ro , www.inpolitics.ro , www.ase.ro, www.insse.ro

4. Gabriel Popescu-Probleme de politică agrară,Editura ASE Bucuresti,an 2001

5. Rühl, Christof / Dăianu, Daniel (coord) (1999) “Tranziţia economică în România – trecut, prezent şi viitor”, Editura Arta Grafică, Bucureşti

6. Www.ec.europa.eu › Comisia Europeană › Agricultură şi dezvoltare rurală

7. www.ier.ro/documente/formare/ Politica _ agricola .pdf 8. www.mae.ro › Domenii de referință › Afaceri europene › Politici UE9. www.bursa agricola .ro/Info- POLITICA _ AGRICOLA _ COMUNA __ P ...10. www. politici .ro/resurse/ Politica - agricola -3/

23

7. Anexe

24

25

26

27

28

29

30