1. Conceptul de Elita Politica. Teoria Elitei lui G. Mosca si V. Pareto

Elitologia (teoria elitelor), fiind considerate de majoritatea cercetatorilor stiinta politica speciala sau de ramura, poate fi prezenta ca un ansamblu de gindire, avind ca scop sa explice natura, locul si rolul grupurilor sociale in mainile carora se afla concentrate influenta politica si puterea decizionala. Oricum, elita, ca subiect politic , persista in ambele definiri ale obiectului de studiu al Elitologiei. Termenul “Elita” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poarta un caracter polisemantic. Daca cei neavizati folosesc termenul dat in unele imbinari de cuvinte pentru a reflecta anumite trasaturi pronuntate (“griu de elita”, “ostiri de elita”, “cai de elita”, “elita hoteasca” etc.), culturologii il utilizeaza pentru a evidentia unele personalitati marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului atristocratic”), iar reprezentantii stiintelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.) folosesc termenul in cauza pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate, care prin staut si rolul sau constituie “structura de putere” si exercita o influeta majora sau controleaza direct elaborarea si realizarea deciziilor politice, economice si sociale intr-o comunitate umana. Conceptul de Elita desemneaza o realitate constitutiva a politicului, consacra funciara disimetrie a raporturilor, in jurul puterii, intre guvernanti si guvernati. Termenul de Elita acopera o realitate distinct, constituita din individualitatile politice si sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaseaza de masa membrilor societatii. Este vorba de ascendentul unei minoritati active si activizante asupra unei majoritati, mai mult sau mai putin pasive. Un precursor al Teoriei Elitelor este Machiavelli, care in lucrarea sa “Principele” exalta virtutile de exceptie ale printului, ce stie sa se slujeasca de calcul, viclenie si forta pentru cucerirea, exercitarea si pastrarea puterii in scopul consolidarii unui Stat. Teoria Elitelor – formulata la inceputul secolului de sociologii italieni V. Pareto si G. Mosca, aparea ca unidimensionalei viziuni marxiste asupra claselor sociale si a puterii. Criticind fundamentul conceptiei marxiste, conform caruia puterea politica nu reprezinta decit consecinta fireasca a dominatiei economice exercitate de clasa care detine mijloacele de productie, reprezentantii “scolii elitiste italiene ” propun o noua abordare, care va face cariera nu doar in sociologie ci si in celelelalte stiinte sociale. Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedica un intreg capitol din al sau “Trattato di sociologia generale” (1916) celei ce s-ar putea numi “classe elette”. Se postulau acum observatiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din “Elementi di scienza politica” (1896), cu privire la existenta si importanta, in orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acest monarhic sau republican ) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de personae care exercita o dominatie incontestabila asupra societatii respective. In tratatul sau, Pareto

definea elitele din doua perspective pe cit de diferite, pe atit de complementare. Pe de o parte, dintr-un punct de vedere strict statistic, elita semnifica acea categorie sociala cuprinzind indivizii cei mai apreciati in domeniul lor de activitate. Se poate astfel vorbi de o elita diplomatica, religioasa, politica sau chiar interlopa. A doua abordare paretiana este, insa, cea care s-a inpus si anume cea bazata pe exercitarea puterii. Aparea acum importanta distinctie dintre elita guvernanta (dominanta) sic ea guvernata (dominata), prima desemnind ansamblul indivizilor care participa direct sau indirect la luarea deciziilor ce privesc intreaga comunitate. Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a paturii suprapuse care, actionind coordonat, isi asigura dominatia politica si sociala in raport cu o majoritate dezorganizata, lipsita de vointa, de o ideologie coerenta, neavind o organizare si un plan comun de actiune, numit de Mosca “formula politica”. Calitatile elitelor sunt predominant de natura materiala (bani, functii, pozitii sociale si politice). Factorul moral este, in buna masura, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politica si a insela pe cea dominata. Incapabila de a-si crea un discurs original, de a se constitui intr-o grupare exemplara, elita guvernantă, în accepţiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori şi de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.      Două asemenea reziduuri (din cele şase identificate de sociologul italian) sunt cele mai importante, primul stimulând curajul şi puterea fizică, celălalt inteligenţa şi compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, şi că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcţie de nevoile societăţii, Pareto formula celebra "teorie a circulaţiei elitelor".      Astfel, evoluţia societăţilor era explicată prin alternanţa a două tipuri de elite, numite metaforic (după Machiavelli) "lei" şi "vulpi". Geneza oricărei societăţi era rezultatul acţiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizaţi prin predominanţa primului tip de reziduu, înclinaţi către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupţiei şi a anarhiei). Odată stabilizată situaţia, scade necesitatea exercitării calităţilor "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilităţi ale "vulpilor", de corupţia şi de şiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanţi este "cel ce cunoaşte cel mai bine arta de a-şi slăbi adversarul prin corupţie, de a recupera prin fraudă şi înşelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forţei". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci când haosul, corupţia şi lipsa de perspectivă a societăţii respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor". "Aristocraţiile nu dăinuie... Indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocraţii."      Dispariţia elitelor este explicată de Pareto atât funcţie de criterii demografice, cât şi psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulaţie socială", semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru perpetuare, clasa guvernantă trebuie

să fie întreţinută, numeric şi calitativ, de indivizi dotaţi din păturile de la baza societăţii. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care şi-au pierdut calităţile necesare pentru a face parte din elită.      Această circulaţie a indivizilor constituie elementul determinant al stabilităţii unei societăţi, absenţa sa generând mişcări sociale profunde. În funcţie de viteza de circulaţie şi de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluţionare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbţia indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluţionare. "Revoluţiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulaţiei elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le menţină la putere, şi ele evită să facă uz de forţă, în vreme ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna şi care sunt dispuse să facă uz de forţă". Schema îi permitea lui Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca şi ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc şi socialist ("faza descendentă a libertăţii şi ascendentă a organizării").      Această circulaţie neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în sine însăşi, cum considerau teoreticienii marxişti. Tot în contradicţie cu aceştia, se declară imposibilitatea existenţei unei societăţi lipsite de clase, postulându-se obligativitatea existenţei unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.      La jumătatea drumului între o teorie a puterii şi una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societăţii umane, ca şi a distribuţiei inegale a puterii. Mosca recunoştea, totuşi, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forţe sociale se echilibrau reciproc. În pofida acestor explicaţii oarecum formale şi aistorice, teoria "şcolii elitiste italiene" a fost periodic repusă în discuţie atât de sociologi, cât şi de istoric.

2. Directiile principale ale Teoriei Elitiste Contemporane

Directiile elitiste sunt corpusuri conceptuale, cuprinzând valori şi simboluri care incorporează concepţii asupra naturii umane şi care indică ce este posibil sau imposibil pentru oameni să dobândească; reflecţii critice asupra naturii interacţiunilor sociale; valori pe care oamenii ar trebui să le respingă sau la care să aspire; corecţii tehnice privind îmbunătăţirea în abstract a realităţii umane privind viaţa politică, economică şi socială a unei naţiuni sau chiar a întregii umanităţi.

Liberalismul: Doctrina liberală constituie una dintre componentele esenţiale ale sistemului doctrinar contemporan şi deopotrivă ale gândirii politice trecute şi actuale. Dezbaterile privind originea liberalismului sunt întinse şi nu au finalitate încă. Şi aceasta deoarece, deşi nu este o ideologie nouă, liniile sale de demarcaţie pot fi întâlnite încă din Antichitate. O parte din şcolile de prestigiu identifică apariţia liberalismului în contextul apariţiei statelor naţiuni - pentru că liberalismul german italian, englez sau francez au aproximativ acelaşi tip de formare. O altă parte din şcoli identifică apariţia liberalismului în contact cu apariţia industrializării ca şi fenomen social total a cărui reflexie în politic se identifică cu revoluţia franceză, şi cu tendinţele ideologice ce se nasc din această mişcare uriaşă ce pune o frontieră istorică şi paradigmatică în gândirea umanităţii.Exista si voci care spun ca liberalismul, in varianata sa politică, s-anăscut in urma războaielor religioase din secolele XVI-XVII, ca o incercare de rezolvare acelebrei probleme teologico-politice. Toleranţa statului in raport cu diferitele doctrine religioase afost singura cale de a impune pacea socială unor comunităţi, divizate pană atunci de interminabile lupte intestine. Liberalismul, fiind o doctrină ce s-a dezvoltat continuu pe parcursulsecolelor, poate fi etapizat, deşi aceasta etapizare este discutabilă. In primnul rind trebuie să operăm o distincţie între liberalismul clasic şi liberalismul modern căci cele doua doctrine se diferenţiază din multe puncte de vedere aşa cum sublinia şi Lionel Jospin*,un cunoscut demnitar francez. Liberalismul clasic, situat temporal la sfârşitulsecolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este perioadaîn care se definitivează şi se coagulează ceea ce numim gândirea liberală. Acum sepun bazele liniilor de forţă ce definesc liberalismul şi se constituie doctrina liberală.După a doua jumătate a secolului XIX putem vorbi de un liberalism aflat deja laputere şi de o construcţie politică şi socială pusă sub semnul liberalismului. În această perioadă, liberalismul a suferit mai multe mutaţii în special legate de asumarea puterii şi de aplicarea principiilor liberale în spaţiul public. O dimensiune pregnantă pe care o adoptă liberalismul este aceea legată de ideea de naţiune, în special pe continent.Construcţia politică impusă de liberalism este aceea a unei democraţii instituţionale puternice, care se focalizează în special pe construcţia statului naţional. De altfel, duşmanul liberalismului în această perioadă încetează să mai fie în special conservatorismul, noii challengeri fiind socialismul şi anarhismul, două erezii ce îşi au orginea tot în liberalism. În perioada de după primul război mondial liberalismul încearcă să îşi revizuiască relaţia cu ideea socială adoptând modelul economic keynesian care se va repercuta şi în politicile sociale şi în cele ce ţin de însăşi esenţa liberalismului (în special individualismul). Construcţia teoretică ce se impune acum este una vizând drepturile şi libertăţile persoanei în raport cu ansamblul social şi cu statul.După al doilea război mondial asistăm la o reîntoarcere a

liberalismului lamodelul clasic, deşi această etapă este mai degrabă pusă sub spectrul conservatorismului. Totuşi ideea liberală cu modificările apărute în perioada interbelică continuă să reprezinte şi ea o tendinţă a liberalismului contemporan.Vedem astfel că termenul de liberalism poate fi plurisemantic, fiind necesară în permanenţă o asumare a termenilor în care este el folosit. La nivel axiologic, liberalii îşi afirmă voinţa de a impune în realitate conceptele de libertate, egalitate, individualitate şi raţionalitate – aşa cum erau ele înţelese încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ei construiesc conceptele de egalitate şi libertate plecând de la dreptul natural, care decurg din calitatea lor intrinsecă.Pentru ca libertatea individuală să poată fi într-adevăr respectată este necesar catoţi indivizii să se bucure de drepturi egale (pentru că toţi sunt subiecţi ai dreptului natural). Astfel, este evident că liberalii acceptă în continuare o serie de reguli şi legi capabile să menţină ordinea în societate. Dreptatea, consideră liberalii nu trebuie să intre în conflict cu libertatea indivizilorde a-şi urmări interesul, şi de aceea ei se pronunţă mai degrabă pentru o dreptate de tip procedural (commutative justice) care se preocupă doar de rezultatele pe care indivizii le obţin în urmărirea intereselor lor (adică să nu aducă atingere intereselor şi libertăţii altorpersoane). Din punctul de vedere al liberalilor, justiţia trebuie să se preocupe doar de a permite indivizilor să îşi folosească libertatea şi să nu interfereze violent unii cu alţii, şi ea nu trebuie să intervină decât în cazul în care libertatea este încălcată. Liberalismul a impus două linii de forţă în plan politic – una la nivel individual ca spaţiual moralei, cât şi una la nivelul raportului cetăţeanului cu statul, germinând astfel o nouă dimensiune instituţională. Dimensiunea morală constă în toate acele drepturi care garantează protecţia individului în faţa guvernământului. Aceste drepturi trebuie să fie garantate printr-o lege cu proceduri cunoscute. Libertatea socială – se referă la ceea ce numim astăzi egalitate de şanse şi mobilitate social. Libertatea civilă trebuie să fie apărată printr-o lege fundamentală –Constituţia – care să se raporteze egal la toţi cetăţenii. Dimensiunea politică porneşte de la idea reprezentării si ale guvernului reprezentativ . Pentru liberali problema crucială a fost şi este identificarea zonei de intersecţie a statului cu sfera privată. În prima fază s-a impus ideea jandarmului de noapte, care nu are alt rol decât să menţină ordinea şi să păzească sfera privată de alţi indivizi, lăsând o autonomie totală iniţiativei particulare şi sociale. În a doua fază liberalismul se va transforma în neliberalism, condamnat si acum de unii liberali. Probabil liberalismul este cel mai bine cunoscut pentru dimensiunea sa economică, şi anume pentru ideea de piaţă liberă şi de capitalism, ale cărui creator a fost.Dar capitalismul, în sensul propus de liberali, nu era neapărat un concept economic, ci mai degrabă unul moral şi politic căci acesta duce la bunăstarea cetăţenilor.

Liberalismul a apărut ca o doctrină anti-statală şi s-a dezvoltat ca o doctrină anti-etatistă,căci se bazează pe libertatea inalienabilă a indivizilor văzuţi ca şi persoane separate, de aceea accentul cade pe particular şi nu pe general. Modelul liberal consideră că există două sfere de existenţă separate – sfera publică (statul şi instituţiile sale) şi sfera privată (individul, societatea civilă şi instituţiile acesteiaCând cele două sfere interferează, intersecţia lor trebuie să acopere doar o zonă limitată şi uşor recognoscibilă. Statul are doar obligaţia de a apăra individul şi sfera acestuia şi nu are dreptul de a influenţa în nici un fel libera iniţiativă. J.St. Mill considera ca “Orice restricţie impusă de stat este rea. Chiar dacă un individ nu poate face ceva bine,statul nu trebuie să intervină, căci astfel se limitează independenţa şi iniţiativa particular. Orice creştere a puterii statului este în mod automat rea şi prejudiciază libertăţile individuale, scade libertatea individuală”. Social-Democratia: Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi politice şi economice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. Apariţia noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ideile doctrinei social-democrate au apărut in mişcarea socialistă europeană spre sfarşitul secolului XIX, in condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti -susţinătorii socialismului revoluţionar – şi revizionişti – adepţii socialismului democratic reformist. In general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale in beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate in cadrul democraţiei, libertăţii şi sistemului parlamentar. Din această perspectivă se poate afirma conţinutul mixt, compozit al doctrinei social-democrate. Astfel, o definiţie concisă oferă Leszek Kolakowski: social-democraţia este “un compromis intre liberalism şi socialismul marxist sau, chiar mai mult, o versiune socială a liberalismului”.Social-democraţia incearcă să fie o sinteză a teoriei şi acţiunii, a scopului socialist şi a mijloacelor politice democratice, un compromise rezonabil între ideea echităţii sociale şi realitatea diferenţierilor individuale, reformismul distributive operat prin statul de drept şi concurenţa intereselor particulare şi de grup. În perioada interbelică, social-democraţia s-a trezit în situaţia extrem de ambiguă de a seafla undeva la mijloc, fără o identitate ideologică foarte clară, fiind situată undeva aproape de linia democrat-creştină şi liberalismul social şi în contradicţie cu comunismul ce tocmai luase fiinţă în fostul Imperiu Ţarist. Mai mult, datorită transformărilor sociale şi de mental colectiv suferite de ţările din Europa, social-democraţia a fost pusă în situaţia de a avea competirori ideologici pe chiar propriul ei teren politic, în condiţiile în care şi liberalismul

începea să aibă tente sociale, şi democraţia creştină Pe de altă parte, social –democraţia încă mai era dependentă de moştenirea ideologică marxistă pe care o împărţea cu comunismul, fiind, deci, deseori echivalată cu el. De aceea, ea s-a poziţionat pe un fel de a treia cale între capitalism şi comunism, între piaţă şi planificare, singurul lucru pe care nu l-a negat niciodată fiind democraţia şi acceptul pus pe statul de drept. O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu perioada interbelică, când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei mixte care şi-au dovedit apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului, inflaţiei şi în asigurarea stabilităţii sociale postbelice. Într-o enumerare succintă, aceste instituţii sunt:- coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi system economic;- raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă; la nivel macro urmând să predomine planificarea, iar la nivel micro, adică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii,concurenţa, conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller: „Concurenţă atât cât este nevoie, planificare atât cât este necesar“;- etica redistribuirii produsului social;- principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase necuvenite pe seama exploatării altuia;- creşterea intervenţionismului în viaţa economică, pe măsura complexificării relaţiilor sociale;- valoarea egală a muncii şi a capitalului, vizând transformarea proprietăţii în funcţie socială în cadrul „capitalismului popular“. Dar după 1951, social-democraţia îşi afirmă propriul drum, renunţând la problema proprietăţii şi afirmând-o pe cea a conducerii şi repartiţiei. Ca regim politic socialismul democratic nu este posibil decât acolo unde însăşi puterea de stat este controlată în mod democratic de societatea civilă, iar statul devine un garant al controlului societăţii asupra puterii economice. Conform Declaraţiei de la Frankfurt social-democraţia defineşte puterea econmică “ nu ca exploatare a indivdului, ci satisfacerea tutror nevoilor trebuie să fie scopul activităţii economice” Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei Occidentale după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului revoluţionar marxist şi accentuarea strategiei reformist-pragmatice confirmată in praxisul politic. O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social democraţiei. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, in mod autorestrictiv, partide ale clasei muncitoare. Lărgind apelul către populaţie, social-democraţii au slăbit preeminenţa generală a clasei ca determinant al comportamentului politic al indivizilor. Partidele social-democrate servesc deseori ca armă politică pentru forţa muncitorească organizată, iar pe de altă parte se prezintă ca reprezentantele

unor interese trans-clasiale.Conform teoriei lui Adam Przeworski, social-democraţia este complet integrată in sistemul “democraţiei capitaliste”. O altă caracteristică a social-democraţiei este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi a celui privat. Rudolf Hilferding analiza trecerea de la capitalismul industrial fondat pe libera concurenţă la capitalismul organizat, ca pe o posibilitate de intervenţie etatică in gestiunea economiei prin instrumentul planificării. Economia mixtă se caracterizează, în concepţia social–democrată,prin asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică. Aceasta se manifestă prinstimularea investiţiilor, subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare, favorizarea unorpolitici de creditare a cererii. Statul apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de interes public, care necesită alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie că nu le au, fie că nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut. Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de cel de al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate democratic trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. Statul trebuie mai întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“.. După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei, social–democraţia a devenit polul de referinţă ideologică a stângii şi axa ei de identitate în faţa noilor sfidări ale Istoriei. Sub presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de forţe, economice şi geopolitice partidele socialiste şi mai ales cele comuniste s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi să recunoască superioritatea paradigmelor economice ale neoliberalismului şi neoconservatorismului anglo-saxon.

3. Sistemul de selectare si recrutare a elementelor Politice

In stiintele sociale, conceptul de sistem a fost introdus dupã al doilea rãzboi mondial, atât sub presiunea diversificãrii proceselor social-politice, cât si sub influenta dezvoltãrii unor discipline noi. Sub ambele aspecte, a fost acut resimtitã nevoia de a fi analizat sistemul politic ca un ansamblu coerent si unitar de elemente componente, aflate în relatii de interdependentã, ca un tot integrat în viata socialã si aflat în raporturi de interconditionare cu societatea în ansamblul ei. Conceptul de sistem a fost considerat cel mai pertinent pentru analiza acestui ansamblu, ca un tot unitar si integrator, dar si ca parte, ca

element intinsec al unuia mai larg — societatea sau, în termeni sistemici, sistemul social global. Cel care a fundamentat abordarea sistemului politic prin prisma analizei sistemice a fost americanul David Easton. El a definit sistemul politic ca „ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritarã într-o societate”. Originalitatea abordãrii sistemice a lui D. Eastori constã în faptul cã el a fixat granitele sistemului politic în mediul sãu social ‚ a relev at capacitatea de reactie la in fluentele mediului extem, pe care calitatea de sistem deschis i-o permite. Acest lucru iese si mai clar în evidentã prin urmãtorul lant de rationamente:— viata politicã nu poate exista într- un spatiu vid;— ea „trebuie sã fie consideratã în raport cu mediul sãu fîzic, biologic, social si psihologic”— viata politicã este compusã din interactiunile politice;— acestea constituie „un sistem de comportamente, inserate într- un mediu, la influentele cãruia sistemul politic este el însusi expus si reactioneazã”— „prin natura sa însãsi de sistem social analitic distinct de altele, viata politicã trebuie sã fie interpretatâ ca fîind supusã la influentele care rezultã din celelalte sisteme printe care ea este inseratã în reali-tate. Plecând de la acestea din urmã, se scurge un curent constant de evenimente si de informatii care determinã conditiile în care membrii sistemului trebuie sã reactioneze”. Tinând cont de natura fluxurilor care intrã si ies din sistemul politic, ca si de mecanismele transformãrii lor, Almond distinge urmãtoarele functii ale sistemului politic:— functiile de mentinere si ada ptare ale sistemului, care vizeazã crearea se noi roluri politice si înlocuirea celor vechi, în raport cu exigentele sistemului;— functiile de conversie politicã, care vizeazã transformarea cererilor în bunuri de valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dinte legislativ, executiv si juridic în cadrul separatiei puterilor;— functia de extractie, vizând capacitatea de a mobiliza, în profîtul sistemului politic, resursele materiale si umane ale mediului sãu intem ss intemational. „Studiul capacitãtii extractive tebuie sã ia în considerare resursele prelevate la diferitele niveluri de guvernare (municipal, departamental, federal etc.); costul acestei prelevãri în termeni de slãbire corelativã a sprijinului politic; structure specializate în extactie (birocratia, de exemplu); în sfârsit, mijloace de extractie (persuasiune, conslrângere)”;— functiile de reglementare, care privesc activitatea desfasuratã de structurile specializate ale sistemului politic în controlul comportamentului politic al indivizilor si grupurilor. Aceasta functie vizeazã capacitatea sistemului politic de a repartiza resursele politice, în functie de cerinte (inputuri), si de a le transforma în rezultate (out-put-uri), în conformitate cu vointa politicã, în vederea obtinerii performantei.

Pe lângã aceste functii enuntate de Almond, din opera altor specialisti în teoria sistemelor, precum H. W. Wiseman, Karl W. Deutsch, Morton A. Kaplan, David B. Truman, se mai pot deduce si alte functii ale sistemului politic, interferând în anumite relatii cu cele enuntate de Almond si Easton. Aceste functii ar putea fi identificate astfel:— functia de mobilizare a resurselor politice, exprimând capacitatea sistemului politic de a identifica aceste resurse, de a-si da seama dacã ele sunt suficiente sausãrace, de a constientiza „costurile” si de a gãsi mijloacele cele mai adecvate de orientare a acestor resurse spre îndeplinirea obiectivelor urmãrite. Dacã sistemul politic îsi fixeazã scopuri si sarcini de atins care depãsesc cu mult posibilitãtile si resursele necesare pentu îndeplinirea lor, atunci se ajunge la aventurism si voluntarism politic, fapt care va conduce mai devreme sau mai târziu la colaps; iar dacã, invers, scopurile si sarcinile stabilite sunt cu mult sub posibilitãtile si resursele de care se dispune la un moment dat, atunci sistemul dã semne de slãbiciune si incompetentã, se „descalificã”, mergând sigur spre esec. Si într- un caz, si în celãlalt, sistemul politic tebuie sã procedeze la renovarea structurilor sale, la înlãturarea disfunctiilor si a elementelor de erodare, de uzurã, la perfectionarea activitãtii, realizând ceea ce sis temistii sÎ functionalistii au numit „adaptarea structuralã” a sistemului politic, „stabilitatea si conservarea sa”, dezvoltarea politicã;— functia de determinare a scopurilor si sarcinilor sociale isigãseste expresia în acte normative programatice, formulate în concordantã atât cu interesele celor care ocupã pozitii-cheie în viata politicã, cât si cu interesele legitime ale guvematilor. Ele cristalizeazã ceea ce este esential si tendential în ceea ce sistemistii numesc „impulsurile” venite, în flux, de la „mediu”, cãrora sistemul tebuie sã le dea curs, sã le satisfacã. Aceastã functie a sistemului politic materializeazã capacitatea lui de a regla activitatea socialã, rapor-turile sale cu „mediul” si impactul asupra acestuia;— functia de integrare a elementelor societãtii în structuri social-politice si întãrirea coeziunii lor în jurul obiectivelor generale. Sistemul politic îndeplineste aceastã functie prin controlul asupra indivizilor si grupurilor, ca si asupra clivajelor si tensiunilor, prin socializare, recrutare si mobilizare politicã în vederea configurãrii unei baze sociale cât mai largi de adeziune si sustinere, ca si mai ales, prin dezvoltarea democratiei, care sã permitã participarea cetãtenilor la luarea deciziilor si la activitatea politicã si încrederea lor în sistemul politic. În legãturã cu functiile sistemului politic, se impun câteva precizãri:a. toate aceste functii sunt specifice oricãrui sistem politic, dar ele diferã, în fiecare tarã si în fiecare etapã, prin continutul lor concret, —dat de scopurile si sarcinile specifice —‚ prin formele de manifestare si mecanismele de realizare;

b. ele depind de maturizarea unor conditii obiective si subiective necesare pentu a face posibilã coordonarea sistemului social global, ca si de cresterea responsabilitãtii factorului poitic în conducerea socialã;c. calitatea si capacitatea modelatoare a acestor functii depind nemijlocit de dinamica propriuzisã a sistemului politic, determinatã de un set de factori ce provin din mediul social, din însusi sistemul politic si componentele sale, ca si din mediul international;d. aceastã dinamicã este orientatã în directia optimizãrii functiilor sistemului politic, în sensul maximizãrii posibilitãtilor de rãspuns adecvat la cerintele mediului intrasocietal si international si al minimizãrii constângerilor care tind sã limiteze aria alegerilor posibile în elaborarea acestor rãspunsuri.

4. Tipologia Elitelor Politice   Guy Rocher defineste elita ca „ansamblul persoanelor si grupurilor care, ca urmare a puterii pe care o detin sau a influentei pe care o exercitã, contribuie la actiunea unei colectivitãti, ori prin deciziile pe care le ia, ori prin ideile pe care le exprimã, simbolizeazã sau propagã”. El delimiteazã mai multe tipuri de elite:— elitele traditionale, care se bucurã de autoritatea sau de influenta ce decurge din ideile,credintele sau structurile sociale a cãror sursã se aflã departe în trecut si care se întãresc prin traditie îndelungatã (spre exemplu elitele aristocratice, religioase);— elitele economice, care sunt investite cu autoritate sau putere ori exercitã influenta asupra celorlalte elite ca urmare a veniturilor pe care le posedã si a capacitãtilor pe care le detin (mari latifundiari, îndustriasi, bancheri);— elitele tehnocratice sunt cele care detin autoritate sau exercitã influentã deoarece au fost numite sau alese dupã legi stabilite, recunoscute si acceptate si li se atribuie o anume competentã; sunt compuse din categoria superioarã a administratorilor din guvem, din corporatiile industrial sau financiare, respectiv din înalti functionari ce ocupa posturi de comandã în ierarhiile birocratice;— elitele harismatice sunt cele cãrora li se atribuie calitãti de exceptie, însusiri magice sau cvasimagice; autoritatea si influenta de care se bucurã sunt legate de persoane precise si nu de posturi sau de bunuri si, ca urmare, se vorbeste mai curând de sefi harismatici, decât de elite harismatice;— elitele ideologice sunt persoane si grupuri care participã la definirea unei ideologii, pe care o prezintã si o difuzeazã; ca si cele harismatice, pot face parte din elita puterii dar pot fi si elite de influentã, spre exemplu contraelite sau elite de opozitie, care contestã elita puterii si anuntã, de obicei, schimbãrile viitoare de structurã;

— elitele simbolice, neglijate în general, au functii importante în societate; de obicei, elitele au un caracter simbolic, dar unele au, prin chiar menirea lor, un rol simbolic: este vorba de persoanele sau grupurile care se prezintã sau sunt prezentate ca prototipuri ale unor moduri de viatã sau care întruchipeazã unele valori si calitãti (artisti populari, cântãreti, sportivii profesionisti, sotiile oamenilor politici) si care, atrase în sfera politicului, pot juca un rol important în influentarea atitudinilor si comportamentelor politice ale celorlalti indivizi. Rezultã cã notiunea de elitã politicã este definitã întotdeauna în raport cu puterea, fie cã odetine, fie cã o înfluenteazã (prin actiunea lor, elitele contribuie la luarea deciziilor, direct sau indirect, la definirea situatiilor sau obiectivelor si la constientizarea unor grupuri sociale) si ca (cel putin) virtuali agenti politici.Evident cã elita politicã este în mod constant agent politic: ea reuneste acele persoane cu acces la exercitarea puterii politice, cu influentã asupra vârfurilor sistemului politic sau care, aflându-se în opozitie, urmãresc sã obtinã puterea politicã. Este compusã din oameni ce posedã experientã politicã si prestigiu, datorate statutului, vârstei, profesiei, autoritãtii, precum si unele trãsãturi psihice deosebite, inclusiv motivatii politice si dorinta de reusitã.

UNIVERSITATEA PEDAGOGICA DE STAT “ION CREANGA”

PEDAGOGIA INVATAMINTULUI PRIMAR

DISCIPLINA: POLITOLOGIA

TEMA: Elita Poloitica

A efectuat: Nastas Sabina

Gr.302

Chisinau 2011