Tema: Introducere

1. Conţinutul cursului economie agrară.2. Obiectul disciplinei economice.3. Metodele de studiere.4. Importanţa şi necesitatea cunoaşterii.5. Noţiune de economie de piaţă.

1. Conţinutul cursului economie agrară.Cursul economie agrară prevede studierea legităţilor economice din sectorul

agrar. Republica Moldova este o ţară cu dezvoltare economică accentuată în agricultură. Politica agrară a statului presupune asiguarea ţării cu produse alimentare necesare societăţii în ansamblu.

Cunoştinţele economice permit de a stabili tendinţele de dezvoltare, precum şi rezolvarea problemelor cu care se confruntă activitatea de antreprenoriat. Obiectivul major al cursului se concentrează la formarea competenţelor la elevi în domeniul activităţii legilor economice în agricultură, stabilirea relaţiilor de producere între antreprenori. Pentru ca acest obiectiv să fie realizat este necesar de a cerceta sistematic factorii ce stau la baza activităţii antreprenoriale în sectorul agrar.

Economia agrară este ştiinţa care se bazează pe ajunsurile altor ştiinţe (ştiinţe tehnice, politice).

2. Obiectul disciplinei economice.Necesitatea cunoaşterii economiei la momentul actual este necesară ca

niciodată. Viaţa ne impune să participăm la diferite relaţii de producere, de afacere. Fiecare dintre noi are diferite scopuri în viaţă, dar toate ele luate în ansamblu-pretind spre o viaţă mai bogată, adică mai devreme sau mai tîrziu pentru a supravieţui sau solicita o activitate de antreprenoriat (afacere, bussines). Economia agrară vine ca o ştiinţă–suport întru soluţionarea diferitor probleme cu conţinut economic.

Economia agrară este ştiinţa ce studiază acţiunile obiective ale legilor economice, precum şi modalitatea de manifestare la producerea agricolă.

Economia agrară – este disciplina ce studiază relaţiile de producere între agenţii economici din sectorul agrar.

Economia agrară – este ştiinţa ce operează cu fenomenele în aplicarea tehnologiilor avansate la producerea culturilor agricole, determinarea veniturilor şi costurilor.

Ca ştiinţă economia agrară are nevoie de surse informaţionale din următoarele domenii:

1. Managementul producerii – presupune găsirea rezervelor de majorare a eficacităţii producţiei (se ocupă de organizarea proceselor de producere).

2.Geografia economică – presupune amplasarea şi specializarea producţiei.

1

3. Statistica agrară – presupune cercetarea informaţiei şi determinarea tendinţelor de dezvoltare.

4. Evidenţa contabilă – presupune ţinerea evidenţei informaţiei economice în documentele primare.

5. Marketing – presupune studierea relaţiilor dintre producerea producţiei şi piaţa de desfacere.

Reieşind din cele menţionate mai sus, şi stabilirea relaţiilor de piaţă, în faţa economiei agrare stau următoarele sarcini:

1. Stabilirea unui plan de acţiuni întru folosirea eficientă a resurselor funciare, mijloacelor de producţie, resurselor de muncă.

2. Dezvoltarea mecanismului economic între agenţii economici din sectorul agrar şi alţi agenţi din alte ramuri ale economiei naţionale.

Factorii de producere în agricultură

3. Metodele de studiere. Metodele de studiere a economiei agrare presupun calea pe care trebuie să mergem pentru a pătrunde în esenţa disciplinei studiate. Se întîlnesc următoarele metode:

1. Metoda dialectică – totul se află în legătură, nimic nu se studiază separat; toate procesele sunt strîns legate între ele .

2. Metoda statistică – presupune asigurarea cu bază de informaţie pentru analiza rezultatelor; descoperirea tendinţelor de dezvoltare.

3. Metoda economico–matematică – presupune efectuarea calculelor în baza operaţiilor matematice a indicatorilor.

4. Metoda logică – abstractă – presupune dezvoltarea gîndirii logice în baza fenomenelor cercetate.

5. Metoda experimentală – presupune efectuarea diferitor experimente, observaţii personale ce ar asigura corectitudinea cercetărilor.

Toate aceste metode în ansamblu, fiind utilizate, ne permit să descoperim, implementăm, avansăm în activitatea antreprenorială.

2

Procesul de producere în agricultură

Pămînt,

resurse

naturale

Mijloace de

producţie,

MF+AC

Resurse de

muncă

(lucrători)

Tema: Agricultura ca ramură principală a economiei naţionale

1. Importanţa agriculturii şi particularităţile ei.2. Perspectivele de dezvoltare.3. Formele de proprietate în sectorul agrar şi formele de gospodărire.

1. Importanţa agriculturii şi particularităţile ei.

Economia oricărei ţări intercalează o mulţime de ramuri şi anume: - industria grea;- industria uşoară;- industria alimentară;- agricultura.

Agricultura este considerată ramura principală a economiei Moldovei. Această ramură aprovizionează populaţia republicii cu produse alimentare. Asigură industria de prelucrare cu materie primă, asigură dezvoltarea altor ramuri din interiorul ei. Orice ţară se consideră independentă economic şi politic dacă se rezolvă problema alimentării populaţiei. Republica Moldova este o ţară agrară, deoarece bogăţia naturală este pămîntul cu fertilitate înaltă. De asemenea sectorul agrar aduce mari venituri în bugetul statului. O atenţie deosebită în dezvoltarea agriculturii o are Parlamentul şi Guvernul. În Republica Moldova o mare parte din populaţie locuieşte la sate, deaceea pentru mulţi cetăţeni agricultura este unica sursă de existenţă. La momentul actual se implementează tehnologii avansate de cultivare a culturilor agricole, folosirea tehnicii moderne. La rîndul său agricultura, spre deosebire de alte ramuri ale economiei naţionale, are următoarele particularităţi:

1. Procesele de producere în agricultură depind de condiţiile climaterice.2. Producţia obţinută depinde de fertilitatea solului.3. Pămîntul este principalul mijloc de producţie.4. În industrie predomină mijloace fixe, iar în agricultură – mijloace mobile

(cele care se mişcă) - tractoare, combine, semănători.5. Producerea agricolă în agricultură poate fi utilizată pentru scopuri de

semănături, pe cînd în industrie lucrul acesta e imposibil.6. Producerea agricolă în agricultură se desfăşoară pe suprafeţe mari.7. În agricultură putem întîlni diferite forme organizatorico-juridice.

3

Tema: Complexul agro-industrial şi rolul lui în agricultură

1. Noţiune de infrastructură şi clasificarea ei.2. Legăturile economice şi de producţie între ramurile complexului agro-industrial.

1. Noţiune de infrastructură şi clasificarea ei.Rezultatele finale ale activităţii de antreprenoriat depind nu numai de nivelul

de dezvoltare a factorilor de producere, dar şi de ramurile de deservire. Odată cu majorarea volumului de producere în agricultură cresc şi necesităţile în resurse tehnico-materiale, materie primă, materiale adăugătoare; creşte necesitatea în energie electrică, transport, mijloace de comunicaţie, rezervelor pentru păstrarea producţiei.

La producerea şi prelucrarea producţiei agricole se urmăreşte aprovizionarea tehnico-materială, serviciul veterinar, hidrometeorologie, de protecţie a plantaţiilor, de carantină, fitosanitar, agro-pedologic, de semnalizare, de evidenţă şi pronostic, de dispecer, de marketing, etc.

Ansamblul acestor sfere şi servicii în economie se numeşte infrastructură.Infrastructura reprezintă un complex de ramuri şi produceri, menite să

asigure condiţii normale pentru reproducerea economică şi socială. Infrastructura favorizează funcţionarea eficientă a complexului agroindustrial (CAI) pe calea realizării legăturilor organizaţionale, economice, tehnologice etc. apărute în procesul de producţie.

Infrastructura este orientată spre sporirea cantităţii şi calităţii producţiei.Infrastructura apare ca unul din factorii principali ai intensificării producţiei

agricole şi creşterii eficienţei ei.Transportarea la timp a materiei prime, materialelor, producţiei finite, în

mare măsură determină preventiv cantitatea de resurse aflate în circulaţie.Condiţia principală pentru formarea ramurilor infrastructurii este creşterea

potenţialului economic al ţării.În condiţiile dezvoltării relaţiile de piaţă s-au schimbat esenţial funcţiile

ramurilor infrastructurii. Lipseşte sistema de esenţial funcţiile ramurilor infrastructurii. Lipseşte sistema de asigurare a agriculturii cu resurse materiale, tehnice, utilaj.

Pe baza fostelor întreprinderi s-au format şi se mai formează diferite societăţi pe acţiuni şi întovărăşiri care se ocupă cu realizarea resurselor materiale, reparaţia tehnicii întreprinderilor din agricultură.

Sarcina principală a infrastructurii de producere materială este eliberarea treptată a întreprinderilor agricole de deservire a producerii şi concentrarea puterilor la activitatea de producere de bază.

Toate elementele CAI pot fi clasificate după următoarele 4 particularităţi: După nivelul de acţiune asupra procesului de producere;

4

După caracteristica teritorială; După caracteristica ramurală; După funcţia stabilită.

Infrastructura CAI

Infrastructura economiei naţionale reprezintă o sistemă de ramuri şi servicii care deservesc funcţionarea eficientă a economiei naţionale în întregime.

Infrastructura regională se ocupă cu dezvoltarea regiunilor în parte (de nord, sud, centru) a judeţelor, sectoarelor, formarea complexelor teritoriale.

Infrastructura locală sau de producere constă din elementele care asigură activitatea unor întreprinderi aparte.

Infrastructura interramurală este menită să deservească multe sfere a economiei naţionale, în primul rînd transporturile, comunicaţiile.

Infrastructura din interiorul ramurii favorizează funcţionarea unei sfere concrete. Exemplu: dezvoltarea legumiculturii care nu e posibilă fără sistema de creare, încercare a soiurilor etc. Necesitatea în această deservire se manifestă mai ales în condiţiile dezvoltării specializării şi concentrării producerii în ramură.

5

După nivelul acţiunii asupra procesului de producere

După caracteristica teritorială

De producere

Socială

După caracteristica ramurală

Interramural

În interiorul ramurii

Infrastructura economiei naţionale

De regiune (judeţ)

Locală

După funcţia stabilită

Sfere

Pentru deservirea agriculturii

Pentru transmiterea producţiei pînă la consumator

După funcţia stabilită în infrastructura CAI se observă două sfere principale:- sfera pentru deservirea nemijlocită a agriculturii;- sfera care asigură distribuirea producţiei finite de la producător la

consumator.Din prima sferă fac parte ramurile şi întreprinderile care se ocupă cu

reparaţia şi deservirea tehnică, organizaţiile de transport, serviciu de informare.A doua sferă constă din organizaţii sare se ocupă cu achiziţionarea,

transportarea şi păstrarea producţiei.La formarea infrastructurii de producere acţionează mai mulţi factori:- condiţiile climaterice;- relieful;- solul; - asigurarea cu apă;- starea drumurilor;- amplasarea întreprinderii;- tehnicile folosite la producere;- nivelul specializării lucrărilor.Infrastructura socială reprezintă partea forţei societăţii îndreptate la

formarea condiţiilor suficiente pentru funcţionarea eficientă a lucrătorului în procesul de producere, asigurarea lui cu loc de trai şi cu necesităţi comunale.

Sarcina principală a infrastructurii sociale constă în îmbunătăţirea de mai departe a condiţiilor de trai a populaţiei de la sate.

Ramurile infrastructurii sociale nu participă la crearea produsului finit, dar asigură premize pentru dezvoltarea normală a procesului de producere.

Tema: “Fondul funciar şi utilizarea lui”

6

1. Pămîntul – principalul mijloc de producţie în agricultură.2. Fondul funciar şi utilizarea lui.3. Fertilitatea solului şi tipurile.

Pămîntul – principalul mijloc de producţie în agricultură.Pămîntul reprezintă cea mai mare parte a avuţiei naţionale şi aparţine

poporului care-l prelucrează. Folosirea lui efectivă constituie condiţia de bază a dezvoltării agriculturii. Mai mult ca atît, pămîntul pentru agricultură spre deosebire de alte ramuri ale economiei naţionale, unde e folosit ca teren pentru amplasarea producţiei în agricultură exercită funcţia de mijloc de producţie. Deci fără pămînt este imposibil existenţa agriculturii ca ramură productivă. În agricultură pămîntul are două roluri:

1. Se prezintă ca obiect de muncă;2. Se prezintă ca mijloc de muncă.Ca obiect al muncii pămîntul apare atunci cînd oamenii acţionează asupra

stratului fertil cu ajutorul uneltelor de muncă pentru producrea agricolă. Prin prelucrarea solului omul foloseşte capacităţile mecanice, fizice şi chimice prin intermediul cărora se acţionează asupra plantelor asigurînd în acelaşi timp condiţiile necesare de creştere. În aşa anturaj pămîntul joacă rolul de mijloc de muncă. Reieşind din cele sus menţionate pămîntul se consideră ca principalul mijloc de producere în agricultură.

Pămîntul ca mijloc principal de producţie se deosebeşte esenţial de alte mijloace de producţie folosite în agricultură şi anume: (particularităţile pămîntului).

1. Toate mijloacele de producţie (maşini, clădiri, construcţii tehnice, inventar agricol) reprezintă rezultatul muncii omeneşti şi producerea lor poate fi repetată de atîtea ori, cît este necesar. Pămîntul ca dar al naturii devine mijloc de producţie numai după antrenarea lui de către om în procesul de producţie şi ca mijloc de producţie el este de neînlocuit.

2. Mărimea sau suprafaţa pămîntului e mărginită şi nu poate fi mărită după dorinţa oamenilor. Cu părere de rău se poate constata că în procesul de producţie folosirea nechibzuită a pămîntului duce la reducerea suprafeţelor agricole.

3. Pămîntul e limitat în spaţiu, adică el nu poate fi deplasat şi poate fi folosit în condiţii concrete climaterice.

4. Pămîntul, spre deosebire de alte mijloace de producţie, nu se uzează, nu-şi pierde calităţile sale, dar dimpotrivă, fiind prelucrat şi întreţinut bine îşi sporeşte productivitatea sa.

5. Terenurile de pămînt se deosebesc între ele după fertilitate, relief şi alte caracteristici care influenţează asupra creşterii producţiei agricole.

2. Fondul funciar şi utilizarea lui.

7

În conformitate cu Codul funciar al Republicii Moldova, terenurile de pămînt se impart în şapte categorii:

1. Pămîntul destinat agriculturii.2. Pămîntul destinat localităţilor (satelor, oraşelor, municipiilor).3. Pămîntul destinat industriei, transporturilor, telecomunicaţiilor, apărării şi

pămîntul cu alte destinaţii.4. Pămînturi destinare ocrotirii naturii, activităţii de regenerare, pentru

odihnă şi ocrotirea sănătăţii, în scopuri istorico-culturale ale zonelor suburbane şi ale spaţiilor verzi.

5. Pămînturi ale Fondului silvic.6. Pămînturi ale Fondului de apă.7. Pămînturi de rezervă.Fondul funciar după conţinutul său are diferite tipuri de pămînturi, dar după destinaţia lor se impart în două tipuri:

a) terenuri agricoleb) terenuri neagricole

Pămînturile agricole reprezintă loturile de pămînt care sistematic sînt folosite în scopul obţinerii producţiei agricole. Terenurile agricole după clasificarea organelor statistice de stat, se impart în subgrupe speciale:

1) arături; 2) plantaţii perene; 3) fîneţe; 4) păşuni; 5) pîrloage.Arăturile sînt acele loturi de pămînt care sînt folosite în fiecare an pentru

cultivarea culturilor agricole. Mai poartă denumirea de terenuri prelucrate. În structura terenurilor agricole, arăturilor le revine cea mai mare cotă, în dependenţă de specilizarea gospodăriei.

Plantaţiile perene reprezintă loturile ocupate cu livezi, vii, pomuşoare, căpşune, zmeură etc.

Fîneţele sînt loturile ce se utilizează pentru pregătirea fînului uscat.Păşunile sînt loturi de pămînt acoperite cu iarbă pentru păscutul animalelor

agricole.Pîrloagele sînt loturi de pămînt neprelucrate în decursul a mai multor ani,

dar cîndva erau folosite ca arături.Terenurile neagricole – prezintă loturile de pămînt care la momentul de

faţă nu pot fi folosite în agricultură, ele au o altă destinaţie (pădurile, pămînturile ocupate sub diferite tipuri de transport, telecomunicaţii, linii energetice, conducte de gaz, petrol etc.)

Din ele fac parte următoarele subgrupe:1. Pădurile:2. Arbuştii sau tufarii (se are în vedere acele loturi ce nu intră în Fondul

silvic);3. Mlaştinile;4. Pămînturile de sub apă, adică ocupate de lacuri, iazuri, rîuleţe, bazine

speciale;5. Pămînturi sub construcţii, pieţe, bulevarde;6. Alte pămînturi ce nu pot fi folosite în agricultură (dealuri, rîpe).

8

1. Fertilitatea solului şi tipurile.Fertilitatea este una din cele mai principale calităţi ale pămîntului.

Folosirea raţională a pămîntului e baza creşterii recoltelor culturilor agricole.Se deosebesc următoarele tipuri de fertilitate:

a) Naturală;b) Artificială;c) Economică.

Fertilitatea naturală e o calitate din partea naturii a pămîntului. Este rezultatul unui proces îndelungat a formării conţinuturilor şi structurii. De aici deosebim loturi de pămînt fertile şi mai puţin fertile. În Moldova loturile de pămînt sînt bogate în muţi componenţi care contribuie la creşterea diferitor culturi agricole, însă recolta culturilor agricole nu depinde numai de calităţile fizice, chimice şi biologice, dar şi de implementarea capitalurilor suplimentare în pămînt.

Fertilitatea artificială. La administrarea corectă a proceselor de producere fertilitatea solului creşte. Asupra fertilităţii artificiale influenţează numai omul.

Îmbinarea corectă a fertilităţii naturale cu cea artificială îşi găseşte elucidarea în fertilitatea economică.

Fertilitatea economică este îmbinarea naturii şi omului în ridicarea fertilităţii pămîntului. Aceasta îşi găseşte amprenta în recolte înalte, producţie calitativă, ecologic pură, profituri înalte la unitate de suprafaţă.

5. Cadastrul funciar şi bonitatea pămîntului

Cadastrul funciar ne reprezintă totalitatea de informaţii despre starea pămîntului. El are următoarele părţi:

1. Înregistrarea pămînturilor în dependenţă de documente de înregistrare şi formele de proprietate.

2. Evidenţa cantităţii şi calităţii se înregistrează pe tipuri de soluri, pe tipuri de proprietate, gospodării, raioane.

3. Bonitatea solului – aprecierea fertilităţii solului. Fertilitatea este de trei tipuri:

a) Naturală.b) Artificială.c) Economică.

4. Aprecierea economică ce se efectuează după următorii indicatori: a) Recolta la 1 ha.De exemplu: De stabilit fertilitatea solului în gospodărie dacă pe terenurile

apreciate cu 100 baluri roada constituie 55 q de boabe de porumb. În gospodărie roada e de 48,5 q/ha. 100 b…………………..55 q x b…………………..48,5 q

x = Terenurile apreciate cu 100 b sunt terenuri de ciornoziom

9

b) PG la 1 ha c) PM la 1 ha d) Profit la 1 ha

5. Costul 1 q de producţie / cost unitar

6. Căile de sporire a folosirii raţionale a pămîntului

Pentru a folosi raţional pămîntul trebuie de efectuat următoarele măsuri:

1. Folosirea tehnologiilor avansate de prelucrare a solului.2. Folosirea raţională a îngrăşămintelor, ţinînd cont de normele stabilite la

fiecare cultură.3. Mecanizarea complexă.4. Utilizarea/respectarea asolamentelor.5. Folosirea soiurilor şi hibrizilor culturilor mai rezistente la îngheţuri,

secetă.6. Irigarea solurilor.7. Lupta cu dăunătorii şi bolile.8. Plantarea plantaţiilor multianuale/perene cu soiuri înalte (progresive).9. Efectuarea arăturilor în termeni stabiliţi.10.Transmiterea în folosinţă temporară – în arendă.11.Cointeresarea lucrătorilor în obţinerea rezultatelor înalte.12.Folosirea formelor progresive a muncii.13.Organizarea ştiinţifică a muncii.14.Consolidarea terenurilor.15.Specializarea agriculturii, ţinînd cont de condiţiile climaterice.

Tema : Cadastrul funciar

10

1. Esenţa şi rolul Cadastrului funciar2. Proprietatea asupra pămîntului. Arendarea terenurilor agricole

1. Esenţa şi rolul Cadastrului funciar

În scopul asigurării controlului de stat asupra stăpînirii, folosirii şi protecţiei pămîntului, toţi titularii care au aceste drepturi se conduc obligatoriu după cerinţele Cadastrului funciar de stat.

Cadastrul funciar de stat are menirea (conform Codului funciar al Republicii Moldova) de a asigura organizaţiile administrativ-locale, gospodăriile, organizaţiile şi cetăţenii cointeresaţi cu informaţia despre starea pămîntului şi scopul organizării folosirii raţionale şi protecţiei pămîntului, reglementarea relaţiilor funciare, fundamentarea proporţiilor plăţii pentru pămînt, precum şi alte măsuri legate de folosirea pămîntului.

Cadastrul funciar de stat are un sistem de date şi documente necesare despre regimul juridic al pămînturilor, repartizarea lor proprietarilor, beneficiarilor folosirii pămînturilor după categorii.

Cadastrul funciar de stat este ţinut de organele pentru reglementarea regimului proprietăţii financiare.

La momentul actual modul deţinerii cadastrului se stabileşte de către Guvernul Republicii în care se stabileşte şi evidenţa pămîntului.

Documentul primar care stă la baza evidenţei pămîntului este Actul de repartizare elaborat prin hotărîrea organelor administrativ-locale (primăria). Aici se indică:

- suprafaţa totală a pămîntului care se repartizează;- suprafaţa terenurilor agricole concrete (arături, plantaţii perene,

fîneţe, păşuni);- hotarele terenurilor agricole şi planul general al pămîntului.

Datele acestui act sînt apoi înregistrate în Cartea Cadastrului funciar care se duce la beneficiarii folosirii pămînturilor. Această carte se mai numeşte uneori Cartea gospodărească.

2. Proprietatea asupra pămîntului. Arendarea terenurilor agricoleOdată cu procesul de privatizare, care s-a început în anii 90, asupra

pămîntului predomină următoarele tipuri de proprietăţi:1. Publică.2. Privată.3. Colectivă.

E de menţionat faptul că pămîntul a devenit marfă şi, într-o economie de piaţă, predomină proprietatea privată. La momentul actual cea mai mare suprafaţă se află în proprietate privată şi colectivă (bazată de asemenea pe proprietatea privată). În proprietatea publică se află mai mult suprafeţe utilizate pentru desfăşurarea diferitor experimente agricole cu scopul obţinerii unor soiuri de culturi. De exemplu: Institutul de Cercetări Ştiinţifice în domeniul selecţiei culturilor cerealiere din municipiul Bălţi.

11

O răspundere largă în sectorul agrar o are arendarea terenurilor agricole, adică sînt transmise pe un termen determinat în folosinţă temporară. Multe persoane din lipsa de cunoştinţe, insuficienţă de resurse financiare, materiale nu pot prelucra pămîntul. În bază de contract de arendă ei au dreptul să transmită altor persoane. De regulă, acest contract se întocmeşte în trei exemplare: I exemplar - rămîne la arendator, al II-lea – la arendaş, al III-lea – la Primărie. Contractul de arendă poate fi întocmit nu mai puţin decît pe termen de 1 an, formă scrisă. Cel mai răspîndit termen e de 3 ani, deoarece condiţiile climaterice pot favoriza sau defavoriza un an faţă de altul.

Tema: Indicatorii utilizării pămîntului12

1. Noţiune de activitate şi felurile.2. Indicatorii nivelului de utilizare a pămîntului.3. Indicatorii eficacităţii economice de utilizare a pămîntului.4. Preţul normativ al pămîntului şi necesitatea lui. Piaţa resurselor

funciare.5. Cadastrul funciar şi bonitatea pămîntului.6. Căile de sporire a folosirii raţionale a pămîntului.

1. Noţiune de activitate şi felurile

Pentru realizarea sarcinilor care stau în faţa întreprinderilor agricole – pentru a produce mai multă producţie în volum şi calitate cu consumuri optime, trebuie de înfăptuit un volum mare de lucru numit Activitate. Întreprinderile agricole înfăptuiesc următoarele tipuri de activităţi:

1. Activitatea de aprovizionare – e legată de prelucrarea mijloacelor de producţie necesare (combustibil, îngrăşăminte, seminţe, pesticide, mijloace de transport, tehnică etc.)

2. Activitatea financiară şi de evidenţă e legată de acumularea mijloacelor băneşti, repartizarea lor şi evidenţa strictă de utilizare a tuturor mijloacelor de producţie.

3. Activitatea de producere e principalul tip de activitate a întreprinderii agricole, deoarece are loc producerea bunurilor materiale şi a producţiei agricole.

4. Activitatea comercială este legată cu încheierea contractelor de vînzare-cumpărare, precum şi realizarea nemijlocită a producţiei.

5. Activitatea socială este legată de dezvoltarea infrastructurii satului, localităţii (îmbunătăţirea condiţiilor de trai a lucrătorilor, îmbunătăţirea stării drumurilor, casei de cultură, punctului medical, îmbunătăţirea instituţiilor preşcolare şi şcolare).

2. Indicatorii nivelului de utilizare a pămîntului

Principalul mijloc de prodicţie este pămîntul. El este carcaterizat de două grupe de indicatori. Prima grupă ne caracterizează nivelul de folosire a pămîntului, adică măsurile efectuate pentru utilizarea raţională a pămîntului. Către aceşti indicatori se referă:

1. Terenuri ocupate sub diferite culturi ( ex. grîu – 40 ha, porumb – 25 ha, livadă - 60 ha. În total 120 ha de terenuri agricole);

2. Ponderea acestor terenuri, adică suprafaţa fiecărui teren în suprafaţa totală;3. Ponderea terenurilor agricole în suprafaţa totală a gospodăriei:

Psa =

13

4. Coeficientul de arătură sau ponderea arăturilor în suprafaţa agricolă (pentru coeficienţi nu x 100%)

Cam / Pam =

5. Coeficientul de ameliorare/ ponderea suprafeţelor ameliorate: Cam / Pam =

6. Ponderea plantaţiilor perene în suprafaţa agricolă: Ppl per / Sagr = 7. Suprafaţa prelucrată în gospodărie: S prel = S arabila + Splant. perene

8. Consumurile cu lupta contra eroziunii: Cons. cu lupta de eroziune la 1 ha = 9. Cantitatea de îngrăşăminte pe feluri la 1 ha (îngrăşăminte organice – în

tone, minerale – kg substanţă activă) = 10.Cheltuielile de muncă în om/ore la 1 ha:

Cheltuielile de muncă la 1 ha = 11.Nivelul mecanizării: Nivelul mecanizării =

Cu cît rezultatele vor fi mai aproape de 80-90-100 %, cu atît mai mult vom putea confirma că în gospodărie se foloseşte mai mult lucrul mecanizat decît cel manual.

Indicatorii sus-menţionaţi ne caracterizează ramura vegetală. În ramura animalieră se cunosc următorii indicatori:

1. Şeptelul de animale pe feluri de VMC (vaci, VMC la îngrăşare, porcine, păsări, ovine);

2. Cantitatea de producţie la un cap de animal, pasăre (productivitatea animalului);

3. Densitatea animalelor la 1 m2 sau cîţi m2 revin la 1 animal;4. Nivelul mecanizării: Nivelul mecanizării = Participarea omului este de neînlocuit la unele procese.5. Nivelul automatizării (unele procese sunt dirijate de la punctul de

comandă):

14

Nivelul automatizării= 6. Cheltuielile de muncă în om/zile/ om/ore în calcul la 1 animal sau pasăre:

=

7. Productivitatea animalelor:Cantitatea de lapte = adaosul total ]n greutate

Numărul de ouă la o pasăre pe an =

Adaosul în greutate pe sutca a animalului = 8. Şeptelul de animale condiţionat. Pentru efectuarea unor calcule şeptelul de

animale pe fiecare grupă are coeficientul său de transformare.9. Numărul de VMC în calcul la 100 ha terenuri agricole = 10.Numărul de porcine în calcul la 100 ha terenuri arabile =11.Numărul de păsări în calcul la suprafaţa de cerealiere 100 ha

=

12. Capitalul fix utilizat la 1 ha =

13. Reţin resurse energetice la 1 ha =

3. Indicatorii eficacităţii economice de utilizare a pămîntului

Indicatorii eficienţei economice de utilizare a pămîntului ne caracterizează rezultatele obţinute a măsurilor efectuate pentru utilizarea raţională a lor.

1) Recolta culturilor agricole la 1 ha R1/ha = 2) Producţia totală în unităţi naturale.3) PG în unităţi valorice la 1 ha =

4) S-a obţinut ouă la 100 ha cerealiere = 5) Cantitatea de lapte.6) S-a obţinut carne de porcine la suprafaţa arabilă;7) Cantitatea de unităţi nutritive la 1 ha8) Profitul în calcul la 1 ha P1ha =

4. Preţul normativ al pămîntului şi necesitatea lui. Piaţa resurselor funciare

Odată cu reformele efectuate în agricultură pămîntul, ca principalul mijloc de producţie, a devenit marfă, adică el poate fi şi vîndut, şi cumpărat. În 1997 a

15

fost adoptată legea Republicii Moldova cu privire la preţul normativ al pămîntului. La început preţul 1 ha de pămînt era apreciat în sumă de 22000 – 24000 lei/ha. La etapa actuală preţul pămîntului e foarte mic şi variază între 1000-5000 lei/ha. În localităţile rurale cauza preţurilor joase la pămînt este explicată de lipsa mijloacelor de producţie, de prelucrare. A doua cauză este că în sectorul agrar sînt antrenaţi în procesele de producere mai mult pensionarii şi ei nu sînt în stare să prelucreze loturile, deaceea sînt nevoiţi să le vîndă la un preţ destul de jos. Cele mai înalte preţuri de realizare a pămîntului sînt în municipiile Chişinău, Bălţi, precum şi în raioane şi satele din apropierea lor. Pentru a reglementa preţurile, organele de stat au efectuat o apreciere a pămînturilor pe raioane aparte şi au stabilit preţurile normative pentru următoarele cazuri: pentru vînzare, pentru repartizarea sub construcţii preţul normativ e stabilit pentru 1 grad/ha sau bal/ha. De exemplu: pămîntul, în dependenţă de fertilitatea lui e apreciat în baluri sau grade. Cele mai fertile soluri sînt apreciate mai înalt şi invers. Aprecierea fertilităţii o numim Bonitate şi se apreciază în baluri pînă la 100. Dacă bonitatea e egală cu 60 baluri suprafaţa 1 ha înseamnă că vom avea 60 bal/ha, adică gr/ha = S x bonitate bal/ha 60 bal/ha = 1 x 60 b

Pentru preţul normativ al pămîntului se înmulţeşte cu nr. de grade/ha la preţul normativ a unui bal/ha din raionul dat: Pm = nr. Grad/ha x Pr gr./ha (din raion)

Pentru raionul Donduşeni pentru prima dată preţul normativ a 1 grad/ha = 258, 8 lei. Preţul normativ s-a stabilit cu scopul de a calcula corect suma impozitelor în fondul funciar în urma cumpărării – vînzării lui sau repartizarea/ restabilirea pierderilor în urma repartizării sub construcţii, expropriere – 577,66 lei de grad/ha, iar pentru excluderea din circuitul agricol 8214,16 lei. Preţul normativ al pămînturilor ocupate cu obiecte de construcţii, de transport, precum şi terenuri neagricole se calculează aparte. Calculele au fost efectuate cînd pentru 1 dolar american se plătea 4 lei (anii 94 - 96). Impozitul funciar se stabileşte de la suma reală de la contractul de vînzare-cumpărare, dar nu mai mic decît la preţul normativ. Dacă e mai mare suma indicată decît preţul normativ, atunci impozitul se ia de la suma reală. La momentul actual mărimea în fondul funciar pentru localităţile rurale e de 1,50 lei/ha. Pentru a calcula corect preţul normativ la etapa actuală e necesar de a cunoaşte cursul dolarului la moment.

Pr 1 ha = Curs dolarului la etapa actuală x 258,88 / x 577,66 / x 8214,16 4

Tema: “Baza tehnico-materială în sectorul agrar”.

1. Noţiune. Importanţa şi particularităţile BTM.2. Parcul de maşini şi tractoare şi indicatorii de utilizare.3. Mijloacele de transport. Clasificarea lor. Indicatorii de utilizare.

16

4. Indicatorii utilizării automobilelor.5. Componenţa şi structura resurselor energetice.

1. Noţiune. Importanţa şi particularităţile BTM.

La etapa actuală pentru a rezolva sarcinile care stau în faţa gospodăriilor agricole şi anume: - de a produce un volum de producţie înalt, calitativ, cu consumuri optime este necesar ca gospodăria să dispună de bază tehnico-materială.

Resursele materiale ale agriculturii includ:1. Construcţii de producere.2. Încăperi.3. Maşini şi utilaj agricol.4. Mijloace de transport.5. Plantaţii perene.6. Seminţe.7. Furaj.8. Combustibil.9. Chimicate.10.Îngrăşăminte etc.Resursele materiale constituie partea componentă principală a bazei tehnico-

matriale, inclusiv şi pămîntul.Baza tehnico-materială reprezintă totalitatea resurselor materiale

(mijloacelor de producţie) plus pămîntul ca principalul mijloc de producţie (sau este patrimoniul gospodăriei agricole).

BTM reprezintă totalitatea elementelor principale de producţie ce asigură dezvoltarea produsului tehnico-ştiinţific.

În componenţa BTM se include:- pămîntul;- toate mijloacele de producţie (tractoare, combine, utilaj, combustibil,

carburanţi, seminţe, îngrăşăminte…)- animale productive şi tinere;- animale de tracţiune;- plante perene;- clădiri şi construcţii.BTM a agriculturii are următoarele particularităţi faţă de alte ramuri:1. Pămîntul este principalul factor de producţie. Pentru a obţine recolte de

diferite tipuri de fertilitate este necesar să fim asiguraţi cu diferite mijloace de producţie. De felul cum este utilizat pămîntul depinde mult şi eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.

2. Se uzează mai repede deoarece în afară de uzura folosirii se adaugă şi uzura sub condiţiile climaterice.

3. Se utilizează sezonier (în dependenţă de îndeplinirea proceselor tehnologice în agricultură).

4. În componenţa BTM a agriculturii se includ organisme vii (animale, plante).

17

5. În componenţa BTM a agriculturii trebuie să predomine mijloace de producţie mobile. Acest fapt necesită asigurarea cu drumuri starea cărora trebuie să fie la nivel satisfăcătoare. Necesitatea în reparaţie a mijloacelor de transport (cheltuieli suplimentare).

6. Nivelul BTM a agriculturii depinde de progresul tehnico-ştiinţific, precum şi de progresul industriei.

7. BTM a agriculturii trebuie să fie într-o strînsă legătură cu BTM a altor întreprinderi din complexul agro-industrial. Resursele energetice includ puterea motoarelor: puterea motoarelor electrice, puterea motoarelor mecanice, electrice şi totalitatea animalelor de tracţiune (cai, boi, măgari).

2. Parcul de maşini şi tractoare şi indicatorii de utilizare

O parte componentă a BTM constituie parcul de maşini şi tractoare (PMT). PMT include toate tipurile de tractoare, maşini, automobile. La momentul actual în mai multe gospodării agricole PMT este învechit şi necesită o renovare, dar din lipsa de mijloace financiare, fermierii nu reuşesc să cumpere tehnică nouă. Alţii dintre ei apelează la credite bănoase, la relaţii le Leasing. În multe gospodării la iniţiativa guvernului s-au format şi activează staţii de tractoare, care prestează servicii şi îndeplinesc lucrări pentru antreprenorii anevoiaşi.

Indicatorii care caracterizează PMT se divizează în două grupe:1. Indicatorii generali ne caracterizează PMT în ansamblu.

Către ei se referă:a) Numărul de tractoare convenţionale (ca etalon se ia T-74 sau

tractoarele pe mărci aparte).b) Volumul total de lucrări efectuat de PMT timp de 1 an în ha

etaloane convenţionale.c) Numărul de maşini/zile lucrate de PMT.d) Numărul de maşini/schimburi lucrate de PMT.e) Cheltuielile şi consumurile pentru întreţinerea PMT.

Pentru o apreciere economică se utilizează a doua grupă de indicatori care se numesc indicatori individuali.

1. Coeficientul de schimb: C sch =

Şi ne arată cîte schimburi s-au lucrat într-o zi.2. Productivitatea la un tractor pe an: Prod. la 1 tract pe an =

3. Productivitatea unui tractor pe zi: Prod. 1 tract pe zi = 4. Productivitatea unui tractor pe schiumb:

Prod. 1 tract pe schimb= 18

5. Nivelul tehnic de pregătire: N.T.P. =

6. Numărul de maşini-zile lucrate de 1 tractor pe an: Num. maşini-zile lucr. 1 tract. pe an=

7. Numărul de maşini-schimb lucrate de 1 tractor:Num. maşini-schimb lucr. 1 tractor =

8. Costul efectiv al 1 ha etalon-convenţionale: C ef. =

9. Consumuri şi cheltuieli totaleConsumuri şi cheltuieli =

10.Numărul de agregate necesare:Numărul de agregate necesare=

Unde Nsch – norma pe schimb T. – termenul în care trebuie de înfăptuit lucrul.

4. Mijloacele de transport, clasificarea lor. Indicatorii de utilizare.

O importanţă mare în activitatea gospodăriei agricole o au mijloacele de transport. În componenţa mijloacelor de transport se includ:

1. Automobile pentru mărfuri şi călători.2. Animale de tracţiune.3. Prin conducte.4. Transportul feroviar.5. Transportul aerian.6. Transportul maritim.Indicatorii care ne caracterizează transportul auto sînt:

1. Coeficientul de utilizare a P.A.(parcului auto).C. util =

2. Coeficientul de pregătire tehnică a PA. C. preg. tehn. = 3. Coeficientul de folosire a timpului de muncă (pe o zi, o săptămînă, o

lună).

19

C. timp. muncă = 4. Coeficientul de folosire a distanţei parcurse. C. folos. dist. parcurse = 5. Coeficientul de folosire a capacităţii de greutate

C. folos. capacit. de greutate =

Tema: “Mijloace de producţie în agricultură”

1. Esenţa economică a mijloacelor de producţie.2. Clasificarea mijloacelor de producţie.3. Indicatorii utilizării şi eficienţei economice a mijloacelor fixe.

1. Esenţa economică a mijloacelor de producţie.

Pentru desfăşurarea activităţii economice, de rînd cu resursele de muncă, pămînt sînt necesare mijloace de producţie, care sînt formate la rîndul lor din mijloace şi obiecte de muncă.

Către termenul de mijloace de muncă se referă acele mijloace care direct sau indirect participă la producerea bunurilor materiale, prestarea de servicii sau crează condiţii necesare pentru desfăşurarea procesului de producere.

20

Uneltele de muncă sînt: maşini, utilaje, instrumente, inventar de producţie.Către obiectele de muncă putem referi: mijloacele de transport, reţelele,

electrice, conductele de apă, sistemele tehnice. În literatura de specialitate mijloacele de muncă poartă denumirea de mijloace fixe (MF) sau fonduri fixe. Termenul “Fondurile fixe” se utilizează atunci cînd MF primesc o formă valorică. Conform SNC mijloacele de muncă sînt numite ca mijloace fixe şi ca obiecte de evidenţă, intră în componenţa activelor pe termen lung de rînd cu investiţiile capitale. De aici, rezultă că mijloacele de producţie constituie parte componentă a procesului de producere în agricultură. Fiind puse în acţiune de către om, ele contribuie la obţinerea producţiei, ridică fertilitatea solului, în fine, atingerea obiectivelor majore a activităţii antreprenoriale (ridicarea productivităţii muncii, gestionarea raţională a resurselor materiale şi financiare, obţinerea rezultatelor financiare avantajoase).

2. Clasificarea mijloacelor de producţie.

În procesul de producere în agricultură mijloacele de producţie se divizează în două grupe:

a) Mijloace fixe.b) Mijloace circulante.Mijloacele fixe ca active materiale pe termen lung prezintă acele mijloace de

muncă care îmbracă o formă naturală, participă la procesul de producere de mai multe ori, au o durată de funcţionare mai mare de un an, preţul unitar depăşeşte valoarea de 1000 lei; nu-şi schimbă forma iniţială; valoarea lor o transmite treptat în costul produsului nou-format sub formă de uzură. De exemplu: tractoare, combine, agregate agricole, animale productive, animale de tracţiune, plantaţii perene în perioada de rod. În componenţa mijloacelor fixe se include şi pămîntul ca mijloc principal de producţie. Evidenţa lui se duce în Cartea cadastrală a Gospodăriilor. MF fiind utilizate în procesul de producere, se uzează.

Uzura este pierderea calităţilor iniţiale. Se întîlneşte uzură fizică şi uzură morală. Uzura fizică se produce în urma condiţiilor climaterice.

Uzura morală se întîlneşte cînd se învecheşte BTM şi este necesar de a înlocui cu cea mai nouă, adică cu ajunsurile PTŞ.

Mijloacele circulante prezintă obiectele de muncă care mai poartă denumirea de active materiale circulante/circulante. Ele sînt utilizate complect o singură dată (nu mai mult de un an), îşi pierd forma iniţială.

Valoarea lor o transmit în întregime în costul producţiei finite. Preţul unitar este mai mic de 1000 lei. Exemplu: seminţe, combustibil, chimicate, îngrăşăminte. Conform sistemului contabil mijloacele circulante vor fi numite active materiale pe termen scurt/active circulante/active circulante. Mijloacele de producţie pot fi clasificate şi după următoarele criterii:

1. După modul de folosire pot fi: agricole- producţie, neagricle – neproductive.

2. După forma de proprietate:- proprii

21

- arendate- collective.

Cunoaştem MF mobile (active) sau imobile (pasive).

3. Indicatorii utilizării şi eficienţei economice a mijloacelor fixe.

Pentru ca activitatea unei gospodării să se desfăşoare în mod normal este necesar ca ea să fie asigurată şi înzestrată cu MF. Pentru aceasta se calculează următorii indicatori:

Indicatori de asigurare cu MF.1. Revin mijl. fixe la 1 ha =

2. Revin RE la 1 ha = Indicatori de înzestrare

3. Revin MF la 1 lucr. ocupat în agricult.=

4. Revin RE la 1 lucrt.ocupat în agricult. =

Aceşti indicatori ne caracterizează cît de îndestulată cu MF este şi suprafaţa şi lucrătorii. De regulă, aceşti indicatori, daca au o tendinţă de creştere, atunci noi putem confirma ca gospodăria renovează baza materială. Însăşi aceşti indicatori nu ne caracterizează efectul economic, adică cît de eficient am utilizat mijloacele disponibile. Pentru aceasta se calculează următorii indicatori ai eficienţei economice a utilizării mijloacelor de producţie:

1. Randamentul mijloacelor de producţie:Revine producţiela 1 leu de mijloace =

2. Capacitateamijloacelor de producţie=

3. Venit global la 1 leu de mijloace:VG la 1 leu de mijl. =

VG ne caracterizează efectul economic al activităţii de producere a agentului economic

4.Venit net la 1 leu de mijl. de prod.=

22

VG = PG – Consumuri şi cheltuieli de producere

5. Rentabilitatea generală (Rata P) =

Tema: “Activele circulante”

1. Esenţa, clasificarea şi sursele de formare.2. Indicatorii ce ne caracterizează utilizarea eficientă a activelor

circulante.3. Căile de sporire a eficienţei utilizării mijloacelor fixe şi activelor

circulante.

1. Esenţa, clasificarea şi sursele de formare.

Activele circulante, numite şi active curente sînt alcătuite din stocuri, investiţii financiare, mijloace băneşti. Stocurile au o pondere mai mare în structura activelor circulante. La rîndul lor ele includ următoarele bunuri:

- materie primă şi materiale;- producţia în curs de dezvoltare;- animale tinere şi la îngrăşat;- produse finite;- mărfuri;- OMVSD.Caracteristic pentru activele circulante este următoarea:

23

VN = VG – Consum direct privind retribuirea muncii (CDRM)

- participă o singură dată în procesul de producere;- îşi schimbă forma iniţială;- total îşi trec valoarea lor în costul nou format;- valoarea unitară este mai mică de 1000 lei.O grupă specifică o constituie OMVGD. Ele sînt mijloace de muncă după

conţinut etc., dar totuşi se includ în obiecte de muncă, fiindcă au valoarea mai mică de 1000 lei.

Investiţiile financiare pe termen scurt reprezintă titluri de valoare (acţiuni, obligaţii). Ele sînt legate de susţinerea procesului de producere pe termen scurt, adică pentru finanţarea materiei prime, materiale etc.

Mijloacele băneşti reprezintă resursele financiare ale întreprinderii. De regulă, ele pot apărea în bani lichizi/cheşi, în numerar. Mijloacele băneşti ce sînt pe conturile bancare, pe contul bancar al întreprinderii pot fi desfăşurate prin virament. Mijloacele băneşti au o circulaţie şi prin casa întreprinderii. De regulă, aici figurează mai mult banii lichizi.

2. Indicatorii ce ne caracterizează utilizarea eficientă a activelor circulante.

Indicatorii care ne caracterizează eficienţa economică a mijloacelor circulante sînt:

Durata unei rotaţii =

Numarul de rotaţii = Din punct de vedere economic aceşti indicatori ne caracterizează viteza de

rotaţie a AC. Însă agentul economic trebuie să tindă spre următoarea: numărul de rotaţii să se micşoreze.

Coeficientul de rotaţie =

Termenul de rotaţie= Valoarea activelor circulante este luată-n consideraţie cînd determinăm

eficienţa economică de la utilizarea mijloacelor de producţie.

3. Căile de sporire a eficienţei utilizării mijloacelor fixe şi activelor circulante.

Căile de folosire raţională a mijloacelor de producţie sînt:a) pentru mijloacele fixe:- condiţii normale de păstrare a tehnicii;- pregătirea mecanizatorilor calificaţi;- de organizat lucrul în mai multe schimburi după posibilitate;- predarea în arendă;- de organizat lucrul din punct de vedere ştiinţific;- ţinerea evidenţei şi controlului după folosire;b) pentru active circulante:- condiţii normale de păstrare;- lupta cu incendiile, dăunătorii, şobolanii;

24

- evidenţa strictă a utilizării lor.- Respectarea normelor de utilizare;- Respectarea termenilor de utilizare.

Tema: “Investiţiile de capital”1. Noţiune, importanţa şi direcţiile investiţiilor de capital la momentul

actual.2. Clasificarea şi sursele de formare a investiţiilor de capital.3. Indicatorii eficacităţii economice de utilizare a investiţiilor de capital.

1. Noţiune, importanţa şi direcţiile investiţiilor de capital la momentul actual.Investiţiile de capital (IC) reprezintă cheltuieli legate cu achiziţionarea

(procurarea) reconstrucţia, lărgirea şi modernizarea MF.După rolul în procesul de producere IC se divizează în: IC productive şi IC

neproductive.La prima grupă putem referi: procurarea tehnicii, inventarului, utilajului,

construcţia frigiderelor, fermelor, plantarea livezilor (plantaţiilor perene), (pînă la perioada de rod plantaţiile perene se consideră că sînt IC. Din momentul cînd ele au intrat în rod, se consideră MF). Acelaşi lucru e considerat şi la formarea cirezii de bază. Pînă la fătare – IC, după fătare, vitele mulgătoare MF. La grupa a doua putem referi cheltuielile legate cu construcţia obiectelor de menire social-culturală, de sănătate ş.a. IC joacă un rol deosebit, după sensul lor economic ele se consideră ca principala sursă a procesului de reproducere. Utilizarea lor corectă poate servi la ridicarea productivităţii muncii, obţinerea unei producţii calitative, competitivă pe piaţă, iar gestionarea lor raţională poate

25

contribui la micşorarea/economisirea resurselor materiale care în rezultat ar determina costul producţiei. Toate acestea în ansamblu analizate ne orientează la obţinerea unor profituri suplimentare.

Acest fapt ne denotă că obţinerea profiturilor suplimentare îi permit antreprenorului să-şi lărgească activitatea economico-financiară.IC sînt îndreptate la reproducerea simplă şi lărgită a MF. Acest fapt se efectuează din contul lichidării MF, renovării prin procurare sau reparaţie a MF.

IC sînt viitoarele MF. IC sînt utilizate la:1. Construcţia obiectelor de menire productivă şi neproductivă;2. La procurarea tractoarelor, mijloacelor de transport, utilaj, inventar;3. La plantarea livezilor, viilor şi a plantaţiilor perene.4. La formarea cirezii de bază a animalelor productive şi de lucru.5. Alte IC.

2. Clasificarea şi sursele de formare a investiţiilor de capital.IC se clasifică după modul de utilizare care sînt redate în întrebările

precedente.În structura IC în agricultură se observă o pondere mai mare la procurarea

tractoarelor, mijloacelor de transport, agregatelor agricole (semănătoare, plug…). La momentul actual fermierii se ciocnesc cu dificultăţi în ceea ce priveşte IC. Lipsa de mijloace financiare în multe gospodării agricole nu le permite de a lărgi raza IC. Alţii îşi finansează IC din diferite surse.

Către sursele de finanţare a IC se referă:1. Surse proprii (se formează din contul mijloacelor proprii ale gospodăriei,

adică din contul profitului).2. Surse împrumutate (se referă creditele acordate de către instituţiile

financiare la solicitarea persoanelor).3. Subsidiile statului (la susţinerea plantării cu livadă,viţă-de-vie Guvernul

Republicii Moldova acordă subsidii la procurarea materialului săditor).4. Surse atrase (sponsori, ajutoare din partea rudelor sau prietenilor).În condiţiile actuale pentru respectarea principiului de autofinanţare cea mai

bună sursă este prima – surse proprii de formare a IC. Însă aceasta este o problemă dificilă. Pentru ca gospodăria să treacă la autofinanţare este necesar ca să se obţină o rentabilitate de nu mai mică de 70-80 %. Finanţarea IC poate fi efectuată şi din partea băncilor, care acordă credite de scurtă durată (1-5 ani) şi credite de lungă durată (10-15 ani). În majoritatea cazurilor băncile solicită întocmirea contractului de gaj. De regulă, gajul trebuie să acopere volumul creditului 30%. La momentul actual finanţarea IC prin credite, burse a crescut. Politica de creditare mai mult se orientează la stimularea economică a proceselor de producere. Creşte cointeresarea în obţinerea rezultatelor înalte la întreprindere.

3. Indicatorii eficacităţii economice de utilizare a investiţiilor de capital.Eficacitatea economică a IC se determină cu scopul demonstrării efectului

economic de la împlementarea investiţiilor. Către indicatorii eficacităţii economice a IC se referă:

26

1. Sporul profitului =∆P = Pn - Pv) (P nou - P vechi) Pn -P după implementarea IC; Pv – P pînă la implementarea IC.1. S-a obţinut profit la 1 leu de IC

Revine P la 1 leu IC =

2. Termenul de recuperare a IC T = 3. Suma de economie (-) /supracheltuieli în urma IC Z = Zn – Zv = + (supr) = - (economie de resurse materiale) ZVP = (Zn – Zv) x VP = +/-4. Suma economisită/supracheltuieli de muncă: Z munc = Z mun nouă - Z munc veche = +/- Z m VP = (Z mn - Z mv) x VP

Căile de sporireCăile de sporire a eficacităţii economice a IC este mai raţional de verificat

după termenul de recuperare a IC, deoarece cu cît e mai mic termenul de recuperare a IC, cu atît mai efectiv ele sînt utilizate.

Eficacitatea IC se ridică în urma reconstrucţiilor încăperilor de producere, renovarea construcţiilor trebuie să fie efectuate în termenii stabiliţi.

6. Numărul de automobile necesar pentru transportarea unei încărcături: Nr. autom. = Capacitatea care trebuie transformată Potenţialul auto

7. Costul unitar al unei tone/kmCun = Consumurile pentru întreţinerea a 1 automobil

Nr. de t/km

Nr. de t/km = L x greutatea, unde l - distanţaUn rol important în ridicarea productivităţii muncii precum şi a eficienţei

economice a activităţii gospodăriei agricole o au automatizarea şi mecanizarea proceselor. La mecanizarea complexă omul participă nemijlocit, iar la automatizare el numai dirijează şi supraveghează.

Mecanizarea poate fi:a) Parţială – în acest caz o parte din volumul de lucru este

efectuat mecanizat.b) Complexă – volumul de lucru este efectuat mecanizat. În

ramura vegetală se întîlneşte mai mult mecanizarea complexă, iar automatizarea este folosită în sectorul zootehnic.

Indicatorii care ne caracterizează procesul mecanizării sînt:1. Nivelul mecanizării pe fiecare fel de lucru aparte şi în întregime.2. Nivelul de reducere a cheltuielilor de muncă:

N red. munca = x 100%

unde Ch m n – Cheltuielile de muncă a tehnicii noi la ha după implementare.

27

Ch n v - cheltuielile de muncă3. Nivelul de micşorare a cheltuielilor de exploatare la 1 tractor.

N. ch expl. =

4. Nivelul de micşorare a consumurilor şi cheltuielilor de

N m ch =

5. Suma economisită în urma implementării mecanizării S E = (Ch p.v. - Ch p.n.) x Q unde Q - volumul de producţie.6. Termenul de recuperare a investiţiilor noi legate cu mecanizarea.

T.r. = Profit la 1 leu investiţii de capital.

Tema: “Resursele de muncă şi productivitatea muncii”

1. Noţiunea de muncă şi de resurse de muncă şi trăsăturile folosirii lor.2. Indicatorii folosirii resurselor de muncă.3. Esenţa productivităţii muncii şi indicatorii ei.4. Piaţa forţei de muncă şi rolul ei.5. Căile de folosire raţională a resurselor de muncă şi de sporire a

productivităţii muncii.

1. Noţiunea de muncă, de resurse de muncă şi trăsăturile folosirii lor

Al treilea factor care participă la procesul de producţie sînt resursele de muncă. Acesta este un factor principal, deoarece numai în urma unirii mijloacelor de producţie cu resursele de muncă, acţionînd asupra pămîntului – se începe procesul de producere.

În lucrarea “Capitalul” de Karl Marks se spune, că pămîntul e mama bogăţiei, iar munca este tatăl ei.

Munca – reprezintă activitatea utilă a omului cu natura cu scopul de a-şi satisface cerinţele materiale şi spirituale.

Resursele de muncă – sînt cetăţenii Republicii Moldova apţi de muncă: bărbaţi 16-62 ani, femei 16-57 ani.

28

În diferite tipuri de gospodării componenţa resurselor de muncă de asemenea este diferită. De exemplu: la întreprinderile de stat către resursele de muncă se includ toţi cetăţenii care au depus cerere şi prin ordin sînt angajaţi. Ei se impart în următoarele categorii:

1. Permanenţi.2. Temporari.3. Sezonieri.4. Ingineri tehnici.5. Personalul de deservire6. Personalul inferior de deservire.7. Lucrătorii cu lupta contra incendiilor şi paznicii.

I. În S.A. se includ următoarele categorii de lucrători:1. Acţionarii societăţii pe acţiuni (S.A.) cu capacitatea aptă de muncă.2. Adolescenţii.3. Invalizii.4. Pensionarii.5. Lucrătorii înămiţi pe bază de contract.

II. Gospodării ţărăneşti (G.Ţ.)1. Membrii familiei, rudele.2. În unele cazuri lucrătorii înămiţi.

III. În cooperative:1. Membrii cooperativei.2. Pensionarii.3. Invalizii.4. Adolescenţii.5. Oamenii înămiţi.Particularităţile folosirii resurselor de muncă în agricultură:1. Caracter sezonier.2. Nivelul de calificare este mai jos decît în celelalte ramuri.3. Cel mai rău plătit.

2. Indicatorii folosirii resurselor de muncă

Indicatorii care ne caracterizează utilizarea resurselor de muncă sînt:1. Coeficientul de asigurare cu resurse de muncă:

CAS =

Dacă coeficientul este mai mic decît 1 gospodăria nu este asigurată cu resurse de muncă.

2. Coeficientul de atragere în procesul de producere.

Coef.de atragere =

29

3. Coeficientul de folosire a timpului de muncă C.t.m. =

Numărul de om/ore posibile este egal cu:a) pentru bărbaţi: Numarul de zile stabilite x numărul de ore într-un schimb x numărul de ore pe schimb.b) pentru femei: numărul de femei x numărul de zile stabilite x numărul de

ore într-un schimb c) (a+b) se adună.

4. Coef. =

5. Amplituda maximă Aabs. = Max om/ore – min om/ore

6. Amplituda relativă:

A rel. =

7. Coeficientul fluxului de cadre de primire la lucru: Coef. Flux.de cadre =

Coef. Flux de cadre = de eliberare

3. Esenţa productivităţii muncii şi indicatorii ei

Productivitatea muncii ne exprimă volumul de producţie obţinut într-o unitate de timp sau timpul consumat pentru a obţine o unitate de producţie.

Cu cît mai multă producţie se va obţine într-o unitate de timp şi cu cît se va consuma mai puţin timp pentru a produce o unitate de producţie, cu atît acest indicator va fi mai înalt.

Esenţa productivităţii muncii rezultă din timpul economisit. Creşterea productivităţii muncii este una din sarcinile principale pentru a efectua creşterea reproducerii lărgite şi satisfacerea continuie a necesităţilor consumatorilor. Rolul primordial în procesul de producere îi revine muncii vii.

Productivitatea muncii în agricultură se caracterizează de o sistemă de indicatori şi anume:

a. direcţib. indirecţi

Către indicatorii direcţi se referă:

30

1. Cantitatea de producţie sau volumul de lucru efectuat într-o unitate de timp.

PM1 = PM2 = unde PG - producţia globală q - volumul de lucru T - timpul

Aceşti indicatori se calculează pentru fiecare tip de producţie, pentru fiecare cultură aparte deoarece se măsoară în inităţi naturale.

Aceşti indicatori ne permit deasemenea să determinăm productivitatea muncii în unităţi naturale, adică kg, t, q… Dar PG se exprimă în unităţi valorice (lei). Productivitatea muncii poate fi calculată cum pe fiecare cultură aparte aşa şi pe ramură, precum şi pe gospodărie în ansamblu.

Indicatorii valorici.3. PG produsă în calcul la 1 lucrător timp de 1 an. PM3 =

4. Productivitatea pe oră (PG produsă la 1 om/oră) PM4 = = ≈ lei

Indicatorii naturali nu pot fi adunaţi între ei, fiindcă nu putem aduna grîul cu porumbul în natură. Însă, dacă exprimăm în unităţi valorice, valoarea de producţie: acest fapt ne permite să calculăm productivitatea muncii pentru fiecare cultură aparte, pe ramură, în întregime, sau în ansamblu pe gospodărie.

Următoarea grupă de indicatori sînt indirecţi. Către ei putem referi:1. Cheltuielile de muncă la 1 ha. Chelt. de muncă la 1 ha =

2. Roada la 1 ha =

3. Nivelul mec. =

4. Prod. an. = Sporul mediu zilnic =Resursele de muncă în agricultură sînt mărginite, pe cînd productivitatea

muncii nu poate fi mărginită.Creşterea volumului de producere poate fi obţinut numai datorită creşterii

productivităţii muncii. Nivelul productivităţii muncii depinde foarte mult de PTŞ (produsul tehnico-ştiinţific). O cale spre ridicarea productivităţii este şi procesul de intensificare, adică creşterea nivelului de asigurare cu MF, ceea ce ar permite reducerea muncii manuale.

Înarmarea cu resurse energetice de asemenea contribuie la ridicarea nivelului productivităţii muncii, cointeresarea materială în obţinerea rezultatelor finale, remunerarea la timp, premii în formă bănească sau în formă de natură.

4. Piaţa forţei de muncă şi rolul ei.

31

Odată cu restructurarea fostelor gospodării şi implementarea procesului de privatizare în agricultură ca şi în alte ramuri a apărut un surplus de forţe de muncă, acest fapt a servit la apariţia şomerilor.

Creşterea numărului de şomeri permite la moment unui patron să selecteze cei mai buni lucrători în bază de concurs, convorbiri, în bază de cotract.

Cu părere de rău rata şomajului în Republica Moldova este în creştere. În fiecare raion activează AFM care are următoarele funcţii:

- A lua la evidenţă persoanele reduse în urma reorganizării, lichidării întreprinderilor.

- Organizează cursuri de perfecţionare, reciclare a persoanelor solicitate din rîndurile şomerilor.

- Duce evidenţa fluxului de şomeri.- Plăteşte indemnizaţii pentru şomeri.

5. Căile de folosire raţională a resurselor de muncă şi de sporire a productivităţii muncii.

Căile de sporire a productivităţii muncii.- Creşterea PM este nelimitată, pentru ridicarea economiei ţării sporirea

PM este o cheie de succes.- Sporirea PM este legată de implementarea ajunsurilor progresului

tehnico-ştiinţific.- Trecerea la mecanizarea complexă care deasemenea contribuie la

sporirea PM.- Ridicarea şi respectarea disciplinei de muncă, precum şi de producere.- Pentru utilizarea timpului de muncă de folosit normarea ştiinţifică a

lucrărilor agricole.Stimularea materială a lucrărilor pentru rezultate obţinute în activitate

32

Tema: “Progresul tehnico-ştiinţific şi intensificarea în agricultură”

1. Esenţa, importanţa şi direcţiile PTŞ în agricultură.2. Esenţa, necesitatea obiectivă şi direcţiile intensificării în agricultură.3. Indicatorii nivelului şi a eficienţei economice a intensificării. Indicatorii

progresului tehnico-ştiinţific.4. Problemele ecologice ce apar în urma proceselor de intensificare.

1. Esenţa, importanţa şi direcţiile PTŞ în agricultură.Dezvoltarea ştiinţei întotdeauna a contribuit la accelerarea activităţii

gospodăreşti, deaceea un mecanism/pîrghie în dezvoltarea economiei naţionale îi revine progresului tehnico-ştiinţific, implementarea tehnicii progresive care ar asigura creşterea PM precum a eficienţei economice a activităţii gospodăreşti.

PTŞ reprezintă perfecţionarea permanentă a tehnicii existente precum şi perfecţionarea procesului de producere prin prisma descoperirilor tehnice care ridică potenţialul de producere. De aici, rezultă că PTŞ serveşte ca bază pentru obţinerea rezultatelor economice înalte. În agricultură un factor important ce ţine de PTŞ îi revine utilizării raţionale de ierbicide, pesticide. Principalele elemente ale PTŞ sunt maşinile care permit de a economisi munca vie precum şi micşorarea costului de producţie. PTŞ se reprezintă prin 2 forme:

1. Evoluţionară.2. Revoluţionară.Prima formă presupune o dezvoltare încetinită şi parţială a bazei tehnico-

materiale BTM, cea revoluţionară se contopeşte în revoluţia tehnico-ştiinţifică, se efectuează cotituri radicale care simţitor se răsfrîng asupra PM, înfluenţează asupra intensificării producerii în agricultură.

33

PTŞ are direcţiile: formarea tehnicii noi şi modernizarea celei existente. - favorizarea lucrărilor cu privire la selecţie şi genetică.- Elaborarea tehnologiilor şi perfecţionarea celei vechi în procesul de

producere, procesare şi desfacere.PTŞ este caracterizat de indicatorii: Cheltuieli de muncă. Nivelul mecanizării. Nivelul de micşorare a cheltuielilor de muncă la 1 ha. Nivelul roadei la 1 ha pe cultură. Sporirea PM. Profitul. Sporirea profitului.

2. Esenţa, necesitatea obiectivă şi direcţiile intensificării în agricultură.

Intensificarea este o măsură efectivă în agricultură, orice întreprindere tinde să-şi sporească volumul de producţie fabricat.

Procesul de producere se efectuează pe 2 căi:- Calea extensivă – urmăreşte majorarea suprafeţelor, dar pămîntul este

mărginit şi suprafeţele ocupate în agricultură nu pot fi mărite, ci din contra. Acest fapt se explică prin aceea că o parte din terenuri sînt destinate construcţiilor, drumurilor, această cale presupune creşterea şeptelului de animale, adică majorarea producţiei se datorează creşterii suprafeţelor, şeptelului de animale.

- Calea intensivă –pe baza consumului suplimentar la una şi aceeaşi suprafaţă (1 ha) (la 1 cap de animal) de a obţine o recoltă mai înaltă şi a productivităţii mai înalte, această cale este cea mai raţională din punct de vedere economic, deoarece suprafaţa este mărginită şi nu o putem mări.

- Intensificarea - reprezintă consumuri de capital suplimentar la o unitate de suprafaţă sau la un cap de animal cu scopul de a obţine producţie în volum şi calitate înaltă cu consumuri optime la o unitate de producţie. O direcţie a intensificării o constituie mecanizarea complexă – înlocuirea lucrului manual cu mijloace tehnice.

Indicatorii mecanizării complexe sînt: 1. Nivelul de micşorare a cheltuielilor de muncă, om/ore= Chelt. de muncă după mecanizare – chelt. de muncă pînă la mec. x 100% Cheltuieli de muncă pînă la mecanizare2. Nivelul de micşorare a cheltuielilor de exploatare la 1 ha = Chelt. de exploatare după mec. – chelt. de expl. pînă la mec. x 100 % Cheltuielile de exploatare pînă la mecanizare3. Nivelul de micşorare a consumului de producţie= Cons. de prod. după mecanizare – cons. de prod. pînă la mec. x 100%

34

Cons. de prod pînă la mecanizare4. Nivelul de mecanizare = Volumul de lucru mecanizat x 100% Volumul total de lucrări

ChimizareaUtilizarea îngrăşămintelor, erbicidelor, otrăvurilor. Respectarea normelor de

aplicare în caz contrar să nu aducă pagube mediului.Ameliorarea

Lupta cu eroziunea terenurilor agricole:- sădirea făşiilor forestiere;- lucrul de selecţie;- creşterea soiurilor şi hibrizilor progresivi.

3. Indicatorii nivelului şi a eficienţei economice a intensificării. Indicatorii progresului tehnico-ştiinţific.

Intensificarea se caracterizează de două grupe de indicatori. Indicatorii nivelului de intensificare – aceşti indicatori ne caractzerizează nivelul de asigurare cu mijloace de producţie şi alte materiale în calcul la 1 ha sau un cap de animal. Indicatorii N.I. se asigură pentru – fitotehnie, zootehnie.

Pentru fitotehnie1) Roada la ha = 2) Vol. la 1 ha =

3) Cheltuieli de producţie în calcul la 1 ha = Suma cheltuielilor de producţie S. agricolă

4) Cheltuielile de muncă în calcul la 1 ha = Suma cheltuielilor de producţie S. agricolă

5) Revin RE la 1 ha =

6) Cantitatea de îngrăşăminte Vol. resurselor minerale/organice minerale sau organice la 1 ha = S. agricoleă

În zootehnie1. Cheltuieli de producţie la 1 cap de animal.2. Productivitatea animalelor.3. Cheltuieli de nutreţ la 1 cap de animal.4. Nivelul mecanizării complexe.5. Cheltuieli legate de lucru genetic. Intensificarea – proces care asigură creşterea sistematică a producţiei de la

unitate de suprafaţă sau la cap de animal cu scopul folosirii optime a consumului. Aceasta este o condiţie de bază la intensificare.

35

Procesul de intensificare nu poate fi caracterizat numai prin creşterea asigurării cu M. de producţie, dar şi prin efectul economic de la folosirea lor. Indicatorii E.E. a intensificării ne caracterizează rezultatele obţinute în urma activităţii gospodăreşti în ansamblu, către aceşti indicatori se referă:

- roada la un ha;- productivitatea animalelor;- PG în preţuri comparabile;- PM la 1 ha =- profitul la 1 ha;- nivelul rentabilităţii culturilor şi a grupului de animale.- costul unitar.

4. Problemele ecologice ce apar în urma proceselor de intensificare.Intensificarea este o măsură efectivă în ce priveşte deservirea agriculturii

însă paralel cu aceasta apar o serie de probleme legate de ecologie precum:- distrugerea fertilităţii în urma folosirii neraţionale a mecanizării;- poluarea mediului ambiant la pregătirea soluţiilor;- utilizarea erbicidelor şi otrăvii neraţional;- ameliorarea adeseori contribuie la eroziunea solului, pot apărea sărături

sau mlaştini.Ecologia derivă din geografie, ambele studiind mediul şi încurînd să aducă

(într-o măsură mai mică sau mai mare) soluţionarea problemelor şi soluţionarea lui. Încălzirea globală, efectul de seră, poluarea atmosferică sînt cîteva probleme amplu discutate la nivel mondial. Însă soluţiile nu s-au demonstrat a fi atît de numeroase şi eficiente.

O problemă ecologică ce nu au hotare este încălzirea globală. Chiar oamenii sînt cei ce o provoacă, prin folosirea permanentă a autovehiculelor, parfumurilor, deodorantelor, toate acestea duc la poluarea mediului şi acumularea gazelor de seră sau este principala cauză a încălzirii globale. O soluţionare a ei ar putea fi că în primul rind trebuie ca concentraţia gazelor de seră din atmosferă să scadă, aceasta înseamnă că trebuie scăzute emisiile, utilizarea combustibilului, consumul de energie mai mic şi utilizarea mai mult a energiei eoliană, solară, biologică. Pentru a îndeplini aceste cerinţe este necesar ca fiecare dintre noi să conştientizeze gravitatea acestei probleme, nu doar teoretic, dar şi practic.

O altă problemă ar fi poluarea mediului care este una de prin ordin pentru conducerea societăţii, deoarece omul şi mediul sînt eternităţi inseparabile, existenţa omului fiind dependentă de mediu, iar factorii de mediu se modifică în urma folosirii lor de către om. O soluţionare ar fi încetarea folosirii bombelor atomice, sădirea pădurilor, reconstrucţia ecologică a bazinelor şi rîurilor, de sădit mai multe fîşii forestiere împotriva vînturilor puternice şi a ploilor torenţiale, de valorificat luncile şi înălţimile unde pămîntul s-a scurs şi s-au format straturi groase de cernoziom.

Poluarea solului.

36

Este o problemă globală, care se rezultă în urma devansărilor de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenuri agricole, transportul agenţilor poluanţi de către vînt de pe un loc pe altul. Poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă, precum şi de natura solului.

Poluarea atmosferei se datorează expulzării în aer, mai ales deasupra marilor aglomerări urbane a 3 categorii de substanţe: gaze, particole lichide şi particole solide.

La agravarea situaţiei şi atingerea limitelor superioare ale gradului de poluare participă o serie de factori: chimia, poziţia geografică, natura şi extinderea activităţii industriale. Cîteva măsuri de protecţie a aerului:

1. Exploatarea raţională a tehnologiilor selecţionate pentru o anumită producţie fiind mai puţin poluată.

2. Recuperarea şi valorificarea substanţelor reziduale utilizabile.3. Adoptarea de sisteme şi mijloace de transport cît mai puţin poluate.4. Amplasarea surselor de poluare pe baza unui studiu ştiinţific al

consecinţelor pe care le are ambianţa geoclimatică.

Tema: “ Consolidarea terenurilor agricole. Amplasarea şi specializarea în agricultură”

1. Noţiune de ramură şi clasificarea din punct de vedere economic.2. Esenţa, principiile şi formele de specializare.3. Indicatorii nivelului specializării şi eficacitatea economică a ei.4. Consolidarea terenurilor agricole.

1. Noţiune de ramură şi clasificare din punct de vedere economic.Economia naţională a RM, precum şi a oricărei ţări, include în componenţa

sa a mulţime de ramuri. Printre aceste ramuri putem evidenţia: agricultura, industria de prelucrare, industria grea, textilă, chimică, industria comerţului.

Agricultura Moldovei de asemenea este caracterizată printr-o structură de ramuri. Acest complex de ramuri sînt în strînsă legătură şi produc diferite tipuri de produse agricole.

Ramură reprezintă o parte a procesului de producere, care se deosebeşte de alte părţi prin tehnologie, organizarea producerii, precum şi a calificării specialiştilor.

Se deosebesc în agricultură două tipuri de ramuri:1. Fitotehnie2. Zootehnie.

La rîndul său fitotehnia are ramurile sale: - culturi cerealiere şi boboase;- culturi tehnice;

37

- legumicultura;- pomicultura;- viticultura.La rîndul său şi zootehnia:- creşterea bovinelor;- porcinelor;- ovinelor;- avicolă;- piscicolă;- apicultura.Din punct de vedere economic ramurile pot fi clasificate:1. Ramura de bază (principală)- aceste ramuri ne dau cel mai mare volum

de producţie agricolă.2. Ramura suplimentară – aceste ramuri ne asigură crearea condiţiilor

pentru dezvoltarea ramurii principale.3. Ramura de prelucrare – cuprinde un spectru de obiecte ce transformă

materia primă în produse finite.4. Ramura de deservire - ramurile de mai sus indicate vor avea nevoie de

mijloace de transport, ateliere de reparaţie, brigadă de construcţie.

2. Esenţa, principiile şi formele de specializare.Specializarea este o formă concretă de separare a muncii îndreptată spre

folosirea raţională a pămîntului, resurselor de muncă şi a mijloacelor de producţie.Specializarea este evidenţierea ramurii principale în dependenţă de

condiţiile economice şi climaterice.Principiile ce trebuie să fie respectate la specializare sînt următoarele:- efectul economic, adică venitul să fie mai mare şi să depăşească

consumurile. Activitatea să fie profitabilă;- condiţiile climaterice (to, umiditatea…);- asigurarea cu resurse de muncă şi deprinderile lor practice;- amplasarea centrelor industriale/comerciale din apropierea GŢ;- asigurarea cu drumuri satisfăcătoare;- asigurarea gospodăriei din punct de vedere etnic, material şi financiar.Deosebim următoarele forme de specializare:1. Specializare teritorială – în acest caz se evidenţiază o ramură pe un

anumit teritoriu.2. Specializare zonală – se evidenţiază o ramură într-o anumită zonă.3. Specializare ramurală – se evidenţiază o subramură în interiorul ramurii.4. Specializare interramurală – se evidenţiază o ramură în spectrul a două

ramuri.5. Specializare la nivel de gospodărie.

3. Indicatorii nivelului specializării şi eficacitatea economică a ei.38

Indicatorii nivelului de specializare sînt:

1. Coeficient de specializare =

unde ∑yx (suma yx) – suma ponderii pe fiecare tip de produs comercializat.

I – m de ordine a producţiei comercializate după pondere.În dependenţă de acest coeficient deosebim următoarele gospodării:

- Gospodării îngust specializate, coeficientul = 0,8-1.- Gospodării specializate, coeficientul 0,5 – 0,6.- Gospodării multiramurale, coeficientul variază între 0,3–0,4.

2. Suprafaţa terenurilor agricole (ponderea lor).3. Structura VV – se determină ponderea fiecărei culturi şi dacă în structura

VV respective o cultură va ocupa 80-90%, atunci această gospodărie are o specializare îngustă.

Dacă în structura VV se evidenţiază mai multe ramuri, 5-6, ponderea cărora nu depăşeşte 9-12%, atunci noi putem confirma că este o gospodărie multiramurală.

Indicatorii eficacităţii economice a specializării sînt:1. Productivitatea culturilor la 1 ha pentru fiecare cultură aparte (roada la 1

ha).Roada la 1 ha = 2. Productivitatea animalelor: 2.1. Vol. de lapte la o vacă =

2.2. Greutatea în masa

vie a VMC 100p =

3. PG la 1 ha în preţuri comparabile:Revine PG la 1 ha =

4. Revine PM la 1 ha =

5. Revine P la 1 ha =

6. Randamentul MF = Acest indicator ne arată ce producţie au obţinut la 1 leu investit a MF.7. Nivelul rentabilităţii =

8. Rentabilitatea generală =

9. Costul unitar=

4. Consolidarea terenurilor agricole.

39

Regulamentul cu privire la consolidarea terenurilor agricole a intrat în vigoare. Autorităţile mizează pe impulsionarea procesului de consolidare, care nu a înregistrat mari succese în ultimii doi ani.

Potrivit documentului, la prima etapă, vor fi selectate localităţile care doresc consolidarea terenurilor agricole. La a doua etapă, va fi elaborat proiectul de consolidare cu implementarea acestuia de către beneficiar. Ulterior, va urma autentificarea drepturilor deţinătorilor de teren, în cadrul terenurilor consolidate, prin înregistrarea actelor la oficiile cadastrale.

Consolidarea terenurilor agricole presupune atît comasarea parcelelor dispersate ale unui singur proprietar, cît şi comasarea unor terenuri în cadrul unor exploataţii corporative, în baza metodelor de vînzare-cumpărare, arendă, cooperare, asociere.

Cheltuielile pentru elaborarea unui proiect de consolidare a unor suprafeţe mari de terenuri agricole se ridică la 50-70 mii lei. Perfectarea drepturilor de proprietate va costa cca 120 lei, iar înregistrarea actelor la cadastru – 40 lei.

Autorităţile estimează că, potrivit practicii mondiale şi europene, consolidarea totală a terenurilor agricole ar putea dura o perioadă de 60-150 ani.

Capitolul I. REGULAMENTUL privind consolidarea terenurilor Dispoziţii generale.

Scopul Regulamentului privind consolidarea terenurilor agricole (în continuare - Regulament) este reglementarea, în cadrul legislaţiei existente, a acţiunilor proprietarilor de terenuri agricole, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, oficiilor cadastrale teritoriale, persoanelor fizice şi juridice, participante la procesul de consolidare a terenurilor agricole, orientate spre folosirea raţională şi eficientă a acestor terenuri.

În sensul prezentului Regulament, următoarele noţiuni principale semnifică:a) parcelare – divizare a cotelor de teren echivalent în mai multe

terenuri mici;b) reparcelare – complex de măsuri organizatorice, tehnice, juridice,

economice îndreptate spre reamplasarea terenurilor dispersate în teritoriu, avînd drept scop final- alipirea lor în scopul comasării într-un număr mai mic cu dimensiuni mai mari;

c) dispersare – amplasarea terenurilor în spaţiu la distanţe mari, efectuată în procesul divizării cotelor echivalente de teren;

d) comasarea terenurilor – acţiune juridică în urma căreia mai multe terenuri, obiecte independente de drept, se contopesc într-un singur obiect de drept; hotarele dintre terenurile contopite dispar.

Regulamentul reglementează acţiunile subiecţilor procesului de consolidare prin intermediul elaborării şi implementării proiectelor de consolidare a terenurilor agricole.

Proiectul de consolidare a terenurilor agricole (în continuare – Proiectul de consolidare) cuprinde un complex de măsuri avînd drept scop formarea unor terenuri compacte în spaţiu şi stabile în timp în vederea folosirii lor raţionale. Proiectul de consolidare poate fi elaborat atît de către întreprinderi de stat, cît şi de

40

către întreprinderile private, selectate prin concurs de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, în baza Regulamentului cu privire la atestarea specialiştilor în domeniul consolidării terenurilor, aprobat de Guvern.

Tema: “Consumurile şi cheltuielile de producţie”

1. Noţiune despre consumuri şi cheltuieli de producţie.2. Costul producţiei şi felurile.3. Influenţa costului asupra indicatorilor rezultativi ai activităţii

economice a întreprinderii.4. Modalitatea de calcul a costului unitar la producţia vegetală.5. Căile de reducere a costului de producţie.

1. Noţiune despre consumuri şi cheltuieli de producţie.Activitatea de antreprenoriat este indiscutabilă fără consumuri şi cheltuili.

Pentru a produce producţie în agricultură, fiecare antreprenor efectuează un volum mare de lucrări. Aceste lucrări necesită consumuri şi cheltuieli. În procesul producerii se consumă materiale, dar este inclus şi factorul uman. În cadrul întreprinderilor agricole, consumurile şi cheltuielile constituie unul din cele mai importante şi dificile sectoare.

Componenţa consumurilor şi cheltuielilor, modul de evaluare şi constatare se reflectă în prevederile Bazelor conceptuale ale pregătirii şi prezentării rapoartelor financiare şi prezentării rapoartelor financiare şi SNC3 “Componenţa consumurilor şi cheltuielilor întreprinderii”. În SNC3 componenţa consumurilor se prezintă în trei sfere principale a întreprinderii: producţie, comercializare, prestare de servicii.

Consumurile reprezintă resursele întreprinderii utilizate pentru fabricarea produselor şi prestarea serviciilor cu scopul de a obţine venituri.

41

Consumurile sînt nemijlocit legate de procesul de producţie, îşi găsesc întruchiparea materială în stocurile produselor şi producţiei în curs de execuţie. Consumurile se reflectă în bilanţul contabil la finele fiecărei perioade de gestiune ca active şi nu se iau în calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.

Consumurile se clasifică în trei grupe:1. Consumurile directe de materiale (CDM) – cuprind costul

materialelor, carburanţilor, lubrifianţilor consumaţi, piese de schimb, seminţe, îngrăşăminte, combustibil, otrăvuri, uzura tehnicii care nemijlocit participă la procesul de producere.

2. Consumurile privind retribuirea muncii includ: salariile de bază şi suplimentare ale muncitorilor încadraţi în procesul de producţie, premiile, adaosurile, precum şi contribuţiile la asigurări sociale.

3. Consumuri indirecte de producţie sînt legate de deservirea şi gestiunea subdiviziunilor întreprinderii (amortizarea activelor nemateriale utilizate în procesul de producere, uzura obiectelor de mică valoare şi scurtă durată, salariile şi contribuţiile la asigurări sociale a personalului de conducere şi de deservire a subdiviziunilor de producere).

Aceste consumuri se divizează în constante şi variabile. Consumurile constante reprezintă consumurile ce nu-şi schimbă conţinutul (mărimea) la modificarea volumului de producţie (de exemplu: uzina MF calculată în baza metodei liniare, salariile personalului de deservire).

Consumurile variabile reprezintă consumurile, mărimea cărora depinde direct de modificarea volumului producţiei (de exemplu: materialele consumate, salariile muncitorilor de la producţie).

Cheltuielile reprezintă pierderi (daune) care apar în rezultatul activităţii economico-finaciare a întreprinderii. Spre deosebire de consumuri, cheltuielile nu se includ în costul producţiei fabricate (serviciilor prestate), dar se reflectă în Raportul privind rezultatele financiare şi se scad din venituri la determinarea profitului + (pierderi -) a perioadei de gestiune.

Cheltuielile se efectuează în următoarele tipuri de activităţi:Cheltuieli ale activităţii operaţionale;Cheltuieli privind impozitul pe venit.Cheltuielile din activitatea operaţională cuprind:Costul vînzărilor;Cheltuieli comerciale;Cheltuieli generale şi administrative;Alte cheltuieli operaţionale.Costul vînzărilor reprezintă o parte din consumuri aferente produselor,

mărfurilor vîndute. La ele se referă:a) La întreprinderile de producţie în costul vînzărilor se includ

consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii (CDRM) şi consumurile indirecte de producţie aferente produselor comercializate.

42

b) La întreprinderile de comerţ în costul vînzărilor se include valoarea de bilanţ a mărfurilor vîndute.

Cheltuieli comerciale – cheltuielile aferente desfacerii produselor, mărfurilor, prestării serviciilor. De ezemplu, cheltuielile legate cu operaţiile de marketing.

Cheltuieli generale şi administrative – cuprind cheltuielile care se referă la gestiunea şi deservirea întreprinderii în ansamblu (cheltuieli privind uzura, reparaţia şi întreţinerea MF; cheltuieli de întreţinere a personalului administrativ; cheltuieli pentru protecţia muncii; cheltuieli pentru deplasările de serviciu...)

Alte cheltuieli operaţionale - cuprind cheltuielile privind vînzarea unor AC, cheltuieli sub formă de amenzi, penalităţi...

Cheltuieli din activitatea neoperaţională - aici se includ acele cheltuieli care sînt suportate de întreprindere din alte tipuri de activităţi. La ele se referă:

Cheltuieli ale activităţii de investiţii;Cheltuieli din activitatea financiară;Pierderi excepţionale.Cheltuielile din activitatea de investiţii sînt legate de ieşirea activelor pe

termen lung şi cuprind cheltuielile şi pierderile aferente ieşirilor activelor nemateriale şi materiale, terenurilor, MF, activelor financiare pe termen lung.

Cheltuieli din activitatea financiară sînt legate de modificarea mărimii şi structurii capitalului propriu, împrumuturilor şi creditelor întreprinderii.

Pierderi excepţionale - cuprind pierderile în urma evenimentelor legate cu situaţia economico-financiară, criza economică mondială, modificarea cadrului legislativ, conflicte militare, politice.

Paralel cu aceasta pot fi daune provocate de calamităţi naturale.Cheltuieli privind importul pe venit - cuprind suma impozitului pe venit,

calculată pentru determinarea mărimii profitului brut şi obţinerii profitului net a perioadei de gestiune.

2. Costul producţiei şi felurile.În procesul de producere a producţiei agricole se consumă materiale şi

muncă vie. Consumurile materiale şi de muncă exprimate în unităţi valorice constituie costul producţiei.

Costul producţiei reprezintă totalitatea consumurilor de producţie exprimate în unităţi valorice.

Costul unitar - consumurile de producere exprimate în unităţi valorice la o unitate de producţie.

Costul producţiei reprezintă o categorie economică de o mare importanţă, deoarece în el se reflectă laturile calitative ale activităţii gospodăreşti, nivelul folosirii mijloacelor de producţie, precum şi munca lucrătorilor.

Costul producţiei ca categorie economică cuprinde toate consumurile întreprinderii în formă bănească, restituirea cărora este necesară pentru realizarea procesului de producţie.

Costul ne reflectă ce sumă de bani consumăm pentru a produce şi comercializa producţia.

43

Costul unitar poate fi:1. De producere – ne reflectă consumurile aferente procesului de

producere a producţiei. Aici se includ toate consumurile legate de procesul de producere.

2. De comercializare – se includ consumurile de producţie + consumurile de comercializare.

3. Planificat – de regulă se calculează la începutul perioadei de gestiune, reieşind din consumurile plane şi producţia planificată.

4. Efectiv – se calculează de regulă la sfîrşitul perioadei de gestiune, reieşind din consumurile reale şi producţia reală obţinută.

Mai deosebim cost individual şi cost de ramură.Costul individual ne reflectă costul pe cultură aparte la nivel de

subdiviziune, iar cel ramural ne reflectă în general costul pe ramură aparte. Formula de calcul a costului unitar este: Cons. tot. de prod. la cultura respectivăI variantă: CUP = Volumul PG Cons. de producţie la 1 ha II variantă: CUP = Roada la 1 ha

3. Influenţa costului asupra indicatorilor rezultativi ai activităţii economice a întreprinderii.

Costul producţiei face parte din indicatorii economici ai gospodăriei agricole. El ne reflectă ce consumuri suportă întreprinderea pentru a produce şi comercializa producţia. Altfel spus, el stă la baza calculării indicatorilor rezultativi, ca: VV, P, NR.

Mai întîi de toate costul stă la baza formării Pr (preţului). Orice agent economic pentru a supravieţui în condiţiile dure ale economie de piaţă, trebuie să respecte principiul depăşirii venitului asupra costului, adică costul trebuie întotdeauna să fie mai mic decît Pr, dar în caz contrar gospodăria poate avea pierderi. Costul este considerat ca un indicator negativ, cînd merge vorba despre aprecierea activităţii gospodăriei, dar în acelaşi timp este indicatorul fără de care noi practic nu putem să ne evaluăm activitatea. Costul la calcularea indicatorilor rezultativi ai activităţii gospodăriei, se întîlneşte în următoarele formule:

I variantă: P = VV – CTPM (cost total a producţiei comercializate)II variantă: P = Prg - Cq

NR =

4. Modalitatea de calcul a costului unitar la producţia vegetală.Calcularea costului unitar la producţia agricolă joacă un rol important.

Aceasta ne dă posibilitatea să comparăm, să analizăm consumurile afective cu cele planificate la 1 q de producţie; să evidenţiem abaterile; să depistăm principalele

44

cauze la majorarea costului; să stabilim principalele căi concrete privind înlăturarea cauzelor care au provocat creşterea costului de producţie. Pentru a calcula costul unitar la producţia vegetală este necesar de a respecta următorul algoritm:

1. Se concretizează consumurile pentru fiecare fel de producţie (de bază şi secundară);

2. Se determină cantitatea de producţie principală şi secundară;3. În baza normativului se determină consumurile aferente producţiei

secundare;4. Din totalul de consumuri pe cultură se exclud consumurile aferente

producţiei secundare şi vom obţine consumurile aferente producţiei de bază;

5. Calculăm costul producţiei secundară, raportînd consumurile aferente producţiei secundare la volumul producţiei secundare;

6. Se determină costul 1 q de producţie de bază, raportînd consumurile pentru producţia principală la volumul producţiei principale.

Formula tradiţională de calculare a costului este: Consumuri totale V PGÎnsă, după cum am menţionat anterior, la unele tipuri de culturi vegetale

obţinem producţie principală şi secundară. Metoda de calculare a costului este puţin deosebită, ceea ce s-a relatat mai sus. Un moment important la calcularea costului în aşa cazuri este repartizarea consumurilor indirecte. Se cunosc trei variante de repartizare a consumurilor indirecte:

1. Proporţional remunerării muncii:2. Proporţional suprafeţelor semănate;3. În dependenţă de volumul de producţie obţinut.

5. Căile de reducere a costului de producţie.Micşorarea costului sau menţinerea lui la nivelul anilor precedenţi este un

factor important în creşterea eficienţei economice a activităţii gospodăriei. La momentul actual costul este influenţat de factorii interni şi externi. Către factorii interni putem referi:

1. Folosirea raţională a resurselor materiale;2. Organizarea ştiinţifică a muncii (ridicarea disciplinei de producere şi

muncă);3. Economisirea resurselor materiale (cointeresarea materială a lucrătorilor

în economisirea resurselor materiale);Reducerea costului depinde de cantitatea de producţie produsă şi de

consumurile la producerea ei, deaceea putem evidenţia două direcţii de soluţionare a problemei abordate:

1. Creşterea volumului de producţie obţinut;2. Micşorarea consumurilor de muncă şi materiale la o unitate de producţie.

45

De aici rezultă că micşorarea costului este influenţată direct de creşterea roadei la 1 ha şi a productivităţii animalelor. Cu cît va fi mai mare roada la unele şi aceleaşi consumuri, cu atît mai mic va fi costul. Ca factor intern în micşorarea costului poate servi şi reducerea consumurilor legate de dirijarea şi deservirea procesului de producere. În aşa caz se cere o analiză detaliată a structurii de dirijare.

Practica ne demonstrează că atîrnarea neconştiincioasă la recoltarea producţiei aduce pagube mari – creşterea costului (pentru obţinerea roadelor înalte la 1 ha avem nevoie de respectarea tehnologiilor, gestionarea corectă a îngrăşămintelor, pesticidelor, ierbicidelor, respectarea asolamentelor, utilizarea seminţelor de elită).

Către factorii externi se referă condiţiile climaterice (favorabile şi nefavorabile).

Tema: “Producţia globală şi producţia-marfă”

1. Esenţa producţiei globale, Componenţa şi structura producţiei finite.2. Noţiune de producţie marfă. Nivelul marfar.3. Valoarea producţiei globale. Repartizarea producţiei globale.4. Avantajele şi necesitatea reproducţiei lărgite.5. Căile de sporire a producţiei globale.6. Achiziţia.

1. Esenţa producţiei globale, componenţa şi structura producţiei finite.Obiectul major al fiecărui agent economic din sectorul agrar este de a

produce într-un volum mai mare cu o calitate mai înaltă, un asortiment diferit pentru a satisface necesităţile crescînde ale consumatorilor.

Producţia globală (PG) – producţia obţinută într-o anumită perioadă de timp, de regulă în agricultură timp de 1 an, exprimată în unităţi valorice.

În componenţa PG a gospodăriilor agricole se include producţia vegetală şi animală.

Din ramura vegetală obţinem:- Producţia culturilor cerealiere, tehnice, legume, fructe;

46

- Producţie secundară (paie, ciocălăi, frunze de sfeclă);- Producţie în curs de execuţie (consumurile efectuate în anul curent pentru

roada anului viitor, consumurile de combustibil la aratul de toamnă, costul seminţelor, salariul lucrătorilor la efectuarea lucrărilor de toamnă);

- Nu se include la PV (producţia vegetală) recolta culturilor sălbatice sau culturilor din păduri, deoarece ele nu sunt rezultat al muncii omului.

Producţia animalieră:1. Producţia de bază (lapte, carne, adaos în greutate, ouă, lînă, miere);2. Producţia secundară (pielicele, ceară);3. Produşi obţinuţi de la porcine, viţei, cîrlani, puişori;4. Producţia în curs de execuţie (mierea lăsată în stup, ouăle la incubator);Nu se include în producţia animalieră peştii prinşi din rîuri la care nu s-a

depus munca omului.Producţia agricolă în gospodăriile agricole după volum e mai mică decît PG,

deoarece în componenţa PG în afară de PA (producţia agricolă) se include serviciile acordate altor organizaţii sau persoane fizice, construcţii.

PG, de regulă, are expresie valorică. Pe fiecare tip de produs ea se determină în unităţi naturale. La momentul actual PG apreciată în unităţi valorice ne dă posibilitatea să tererminăm efectul economic al activităţii gospodăriei. Ea poate fi apreciată:

1. În preţuri comparabile;2. În preţuri reale/la nivelul costului;3. În preţuri de realizare la piaţă.În primul caz, volumul PG apreciată în preţuri comparabile se foloseşte

la determinarea randamentului MF, capacităţii MF, productivităţii muncii.În al doilea caz volumul PG în preţuri reale poate fi utilizată la

calcularea venitului global, venitului net, rentabilităţii mijloacelor de producţie.

În a treia variantă volumul PG se va folosi la calcularea venitului de la vînzări, profitului, nivelului rentabilităţii.

PG exprimată în preţuri de piaţă va avea destinaţia realizării şi va avea în continuare denumirea de PM (producţie marfă).

2. Noţiune de producţie marfă. Nivelul marfar.Producţia-marfă (PM) – producţia destinată pentru realizare sau realizată.

Raportul dintre PM şi PG ne exprimă nivelul PMNPM = Dacă NPM = 100, atunci putem concluziona că cît am produs, atît am şi

realizat. Dacă NPM < 100 – n-am realizat toată producţia pe care am produs-o. În condiţiile econimiei de piaţă unii agenţi economici nu se grăbesc să comercializeze producţia obţinută în acelaşi an, dar, avînd condiţii de păstrare, urmăresc avantaje în urma creşterii preţurilor şi de aceea la ei NPM poate fi mai mare de 100. PM poate fi calculată pe fiecare tip de producţie, pe fiecare subdiviziune, pe ramură aparte şi în întregime. O importanţă deosebită asupra NPM o are calitatea

47

producţiei. Calitatea reprezintă totalitatea capacităţilor pe care le satisface consumatorului.

2a. Valoarea PG. Repartizarea PG.Valoarea PG poate fi exprimată prin următoarea formulă:

PG = C + V + M1

Unde C – cheltuielile anilor trecuţi utilizaţi în anul curent (fond de recuperare). Aici se include:

1. Uzura MF;2. Costul mijloacelor de producţie;

V – fondul de consum, care include: - fondul de remunerare a muncii;

- fondul de asigurare socială;- fondul de asigurare medicală; m1 - fond de acumulare la nivel de ţară precum şi la nivel de

întreprindere, venit net/venit global.PG – C = venit global (V + m1)

PG – (C+V) = venit net (m1)În literatura de specialitate C mai poartă denumirea de consumuri materiale,

V – consumuri de muncă,, iar m1 – acumularea. PG în unităţi naturale poate fi repartizată în felul următor:

1. Repartizarea la stat.2. Vînzarea la piaţă.3. Livrarea în contul salariilor.4. Pentru furaj.5. Pentru prelucrare.6. Pentru schimb.7. La cantină.8. Barter.9. Fondul de seminţe.10.Fondul de rezervă.

3. Avantajele şi necesitatea reproducţiei lărgite.

Procesul de producţie reprezintă un process de creare a bunurilor materiale. Din an în an acest process se repetă. Repetarea acestui process de producţie poartă denumirea de reproducţie. În cadrul procesului de reproducţie sînt supuse reproducţiei:

1. Însăşi producţia.2. RM (resursele de muncă).3. Relaţiile de producere.La rîndul său reproducţia poate fi divizată în:a) simplă - procesul de producţie se repetă în acelaşi volum, fără mari

abateri;

48

b) lărgită - volumul de producţie sporeşte din an în an;c) îngust aprofundată –cînd volumul producţiei pe ramura principală/de

bază sporeşte evidenţiat, iar celelalte ramuri de gospodărie rămîn neschimbate, sau pot să se micşoreze, iar altele să dispară.

Sursele reproducţiei lărgite sînt:1. Surse proprii, care include: - o parte din profit; - o parte din fondul de rezervă; - venitul obţinut în urma lichidării MF.2. Surse împrumutate (împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung);3. Surse din partea statului sub formă de subsidii:4. Sponsorizarea.Avantajele reproducţiei lărgite pot fi:1. Obţinerea unui volum mare de producţie;2. “Cucerirea” pieţelor de desfacere în ţară şi peste hotare;3. Atingerea unor profituri înalte. Dezavantaje:1. Fiind în goana obţinerii unui volum mare de producţie, adeseori

antreprenorii poluează mediul ambiant, căuzînd impurificarea apelor, aerului, faunei şi florei.

4. Căile de sporire a producţiei globale.Căile de sporire a PG pot fi:1. Folosirea asolamentelor;2. Tehnologiilor avansate;3. Utilizarea seminţelor mai rezistente la boli, secetă;4. Utilizarea raselor animale mai productive;5. Lupta cu eroziunea;6. Organizarea ştiinţifică a muncii;7. Mecanizarea complexă a proceselor de producţie şi automatizarea ramurii

animaliere;8. Consolidarea terenurilor agricole;9. Utilizarea îngrăşămintelor (mai ales a celor organice);10.Respectarea metodelor de luptă contra bolilor şi dăunătorilor;11.Ameliorarea terenuriloe agricole.5. Achiziţia.O parte din producţia produsă se achiziţionează de către stat. Achiziţiile sînt

relaţiile dintre sat şi oraş, dintre agricultură şi industrie. Importanţa achiziţiei se reflectă în crearea rezervelor de stat în produsele agricole în caz de calamităţi ale naturii sau alte cazuri excepţionale de la un an pînă la trei.

Asigură populaţia cu produse alimentare de primă necessitate pe parcursul unui an pe teritoriul RM. Achiziţiile participă de asemenea la crearea rezervelor de producţie agricolă pentru armata şi organele de securitate, pentru efectuarea exportului de produse. Achiziţia stabileşte în unele cazuri specializarea GŢ.

49

Pe parcursul dezvoltării relaţiilor economice în stat achiziţiile au fost utilizate în diferite forme, independente de problemele economice şi politice care sunt la etapa actuală. Putem diferenţia următoarele forme de achiziţii:

5. Schimbul simplu de mărfuri;2. Predarea obligatorie a produselor agricole de bază. Această formă a dus la

desfrînarea dezvoltării agriculturii, deoarece a fost interzisă în stat vînzarea şi cumpărarea. Aceasta a contribuit ca să se treacă la o altă formă de achiziţionare: impozitarea în natură a producţiei agricole prin stabilirea cantităţii de producţie care trebuie să fie transmisă la stat. Reieşind din suprafaţa pe care o avea ţăranul şi se stabilea ce fel de producţie să predee.

3. A fost restabilită vînzarea-cumpărarea liberă care a sporit producerea producţiei agricole;

4. Predarea obligatorie la stat a lînii, cărnii, grînelor pentru serviciile staţiilor de maşini şi tractoare.

5. Pe bază de contract între producătorul agricol şi întreprinderea de stat.Preţul de achiziţie e stabilit de stat. Această formă a fost perfectată şi se

foloseşte şi la etapa actuală. Au fost perfectate următoarele momente:a) achiziţia are loc la locul de producere;b) asigurarea de ambalaj;c) pe bază de contract.

Economia de piaţă oferă un spectru larg de achiziţionare a producţiei agricole nu numai cu întreprinderile de stat. În multe cazuri se foloseşte barterul în lipsa mijloacelor băneşti.

Tema: “Formarea preţurilor la producţia agricol ă ”

1. Noţiune de preţ, importanţa, funcţiile şi principiile.2. Sistemul de preţ la producţia agricolă şi caracteristica lor.3. Relaţiile dintre preţ, costul unitar şi profit.

2. Noţiune de preţ, importanţa, funcţiile şi principiile.În economia de piaţă unde acţionează relaţii marfă-bani, acţionează şi legea

valorii, care este legată cu o serie de categorii. Una dintre aceste categorii este preţul.

Preţul este expresia bănească a valorii mărfii. Valoarea este legea preţului.

Preţul joacă un rol important în activitatea gospodăriei, deoarece este un indicator de bază prin care antreprenorul îşi determină rezultatele activităţii sale.

50

Este cunoscut faptul că rezultatele finale pot fi calculate numai în urma comercializării producţiei. La moment marfa, producţia poate avea expresie valorică cum în valută naţională, aşa şi în valută străină.

Preţul cuprinde toate consumurile pe care le suportă antreprenorul. Pentru a obţine profit, preţul trebuie să cuprindă şi cota valorii adăugată. Preţul la produsele agricole din fitotehnie şi zootehnie joacă un rol deosebit în economia ţării. În ele se intersectează problemele politice şi economice, care contribuie la dezvoltarea sectorului agrar.

La momentul actual, în multe cazuri preţurile nu acoperă cheltuielile suportate de antreprenori, în aşa cazuri ei pot avea pierderi. Adeseori piaţa îi satisface pe mulţi consumatori în privinţa preţurilor joase, dar aceasta este în detrimentul producătorului.

Funcţiile preţului:1. de apreciere2. de control3. de stimulare4. de repartizareFuncţia de apreciere ne exprimă în ce mărime îi revine producerea

producţiei sau mărfii întreprinderii. Această funcţie este un mijloc de calculare a indicatorilor valorici:

- costul producţiei- rentabilităţii- profitului

Cu ajutorul preţului putem aprecia evoluţia efectului economic de la diferite ramuri. Preţul serveşte ca instrument al mărimii economice numai în cazul cînd ele reflectă consumurile necesare la producerea producţiei, în caz contrar nu vom ilucida procesele reale care sunt în gospodărie.

Funcţia de control se reflectă la determinarea calităţii producţiei, adică calitatea şi preţul se află într-o legătură directă. De aici rezultă că dacă calitatea este înaltă, preţul este înalt şi invers. Preţul controlează calitatea mărfii.

Funcţia de stimulare joacă un rol deosebit de mare, deoarece în mărimea preţului este concentrată o cotă ce revine profitului.Preţ = Cost + m'

unde: m' – cota valorii adăugate sau cota profituluiCu cît această cotă e mai mare, cu atît şi cota profitului va fi mai mare, ceea

ce ar semnifica pentru antreprenor obţinerea rezultatelor financiare înalte. Fapt ce ar cointeresa antreprenorul în obţinerea şi creşterea volumului de producţie cu o calitate bună, care ar asigura comercializarea producţiei la preţuri avantajoase.

Funcţia de repartizare se reflectă mai mult la repartizarea venitului întreprinderii: la momentul actual agenţii economici au posibilitatea de a-şi repartiza de sine stătător veniturile obţinute. Dacă una dintre ramuri se dezvoltă mai slab, atunci veniturile trebuie repartizate în aşa mod ca să lichideze procesele de stagnare şi să amelioreze situaţia creată.

Principiile la formarea preţului:

51

1. Cererea şi oferta: cu cît cererea este mai mare, cu atît şi preţurile sînt mai înalte şi invers. Dacă oferta este înaltă, preţurile sînt joase şi invers. Rezultă că cererea este în legătură directă cu preţul, iar oferta în legătură indirectă.

Cererea este calitatea mărfii sau serviciilor prestate, necesare pentru satisfacerea necesităţilor consumatorilor. Oferta reprezintă posibilitatea întreprinderii de a pune pe piaţă cantitatea de mărfuri şi servicii.2. Calitatea produselor şi serviciilor.3. Diferenţa preţurilor pe sezon.4. Diferenţa preţurilor pe zone.5. Consumurile de producere: stau la baza formării preţurilor, este cel mai de

bază.

3. Sistemul de preţ la producţia agricolă şi caracteristica lor.

Într-o economie de piaţă, preţurile la produsele agricole sînt destul de diferenţiate.

Tipuri de preţuri:1. Preţuri stabilite de stat (preţ comparabil, de achiziţii).

Preţurile comparabile se stabilesc odată la 10 ani, cu scopul de a aprecia producţia agricolă din diferite zone ale ţării.Preţurile de achiziţie se stabilesc în bază de contract între producător şi

organizaţiile de achiziţionare. De ex: uzina de conserve, fabrica de zahăr. 2. Preţuri de stimulare: are ca scop de a menţine o anumită cultură ca ea să nu

dispară. Statul este cointeresat să stimuleze producătorul ca această cultură să nu dispară.

3. Preţuri libere: se stabilesc la piaţă în urma negocierilor dintre vînzător şi cumpărător în dependenţă de cerere şi ofertă.

4. Preţuri de cointeresare: se stabilesc la anumite tipuri de produse de importanţă mare.

5. Preţuri calculate: la ele, de regulă, se comercializează producţia la nivelul costului (se vinde lucrătorilor, producţia nu poate fi apreciată la aşa preţ ea este destinată fondului de seminţe.)

6. Preţuri planice: ele se stabilesc la începutul anului.7. Preţuri en-detail (cu amănuntul): de regulă la acest preţ se comercializează

producţia la piaţă (unităţi, bucăţi)8. Preţuri en-gross (cu ridicata): la aşa preţ se vînd partide mari de producţie, de

regulă, aceste preţuri sînt mai reduse decît preţurile en-detail.9. Preţuri contractuale: se stabilesc în contract.10.Preţuri monopol.11.Preţuri la nivel de concurenţă.12.Preţuri informaţionale.13.Preţuri psihologice.14.Preţuri mondiale.

52

4. Relaţiile dintre preţ, costul unitar şi profit.Economia de piaţă reprezintă mecanismul sau sistemul relaţiilor de vînzare-

cumpărare a mărfurilor şi serviciilor dintre diferiţi agenţi economici, fiecare din ei avînd propriul său interes şi scop. Aceasta nu este altceva decît obţinerea profitului. Profitul în sens larg reprezintă diferenţa dintre încasările totale pe care le obţine producătorul şi cheltuielile.

Reiese, că antreprenorul pentru a obţine producţie efectuează un anumit volum de lucrări, ce necesită consumuri şi cheltuieli. Consumurile de producţie exprimate în unităţi valorice la o unitate de producţie reprezintă costul unitar, Costul de producţie cuprinde toate consumurile întreprinderii în formă bănească, restituirea cărora este necesară pentru realizarea procesului de producere, reflectînd suma de bani consumată pentru a produce şi realiza producţia.

Prin urmare, orice agent economic pentru a supravieţui în condiţii dure a celei de piaţă, trebuie să respecte principiul depăşirii venitului asupra costului. Costul trebuie să fie mai mic decît preţul, în caz contrar gospodăria poate avea pierderi. Preţul cuprinde toate consumurile pe care le suportă antreprenorul. Pentru a obţine profit, preţul trebuie să cuprindă şi cota valorii adăugate.

Deoarece în mărimea preţului este concentrată o cotă ce revine profitului, antreprenorul este cointeresat în obţinerea şi creştertea volumului de producţie cu o calitate bună, care ar asigura comercializarea producţiei la preţuri avantajoase.

Din cele expuse reiese că preţul, costul unitar şi profitul se află în relaţii directe, pe seama cărora putem evalua activitatea gospodăriei.

Tema: „ Eficienţa economică a producţiei agricole”

1. Noţiune de eficienţă economică. Importanţa.2. Indicatorii eficienţei economice şi modalităţile de calculare a lor.3. Rentabilitatea. Metode de calculare.4. Căile de sporire a eficienţei economice a gospodăriei agricole.

1. Noţiune de eficienţă economică. Importanţa.La producerea producţiei agricole, fiecare întreprindere, gospodărie

ţărănească sau de fermieri foloseşte pămîntul, mijloacele fixe şi circulante, resursele financiare, braţele de muncă.

53

Folosirea resurselor disponibile în general se reflectă în eficienţa producerii. La rîndul său, ridicarea eficienţei producerii este izvorul principal de resurse pentru accelerarea ritmului de dezvoltare a agriculturii.

În ce constă esenţa eficienţei producerii în agricultură?Eficienţa producerii este caracterizată de sporirea producţiei înalt calitative

cu cheltuieli minime de muncă şi mijloace la fiecare unitate de producţie.Referitor la agricultură, esenţa ei constă în obţinerea unei cantităţi mari de

producţie de pe fiecare hectar, de la cap din vitărit cu cheltuieli minime de vie şi întruchipată. Rezultă că eficienţa este o însuşire mai amplă decît efectul producerii, care este caracterizat de producţia globală, producţia marfă, profit, venit curat.

Efectul este rezultatul unor altor măsuri petrecute în agricultură. De exemplu, efectul la folosirea îngrăşămintelor se exprimă sub formă de adaos la roadă, de la folosirea medicamentelor veterinare prin numărul redus de capete pierite de animale etc. Dar efectul primit nu dă imagine despre profitul, rentabilitatea obţinută în rezultatul folosirii îngrăşămintelor sau medicamentelor, cum ele se răscumpără.

Care ste deosebirea dintre efect şi eficienţa economică?Numai după efect nu putem judeca despre raţionalitatea acestor măsuri. La

aceste întrebări un răspuns amplu îl oferă aşa indicator ca eficienţa economică. Eficienţa economică arată efectul folositor, rezultativ de la folosirea

mijloacelor de producere şi a muncii vii, restituirea investiţiilor capitale.Ridicarea eficienţei economice de producere contribuie la sporirea venitului

agenţilor economici, la căoâpătarea mijloacelor suplimemntare pentru remunerarea muncii, la ridicarea nivelului cultural şi social al populaţiei.Eficienţa economică se determină atît pe economia naţională, cît şi pe ramuri concrete, pe subdiviziuni, pe culturi, pe operaţii în parte.

Eficienţa economică a agriculturii, ca ramură însemnată a economiei naţionale, se manifestă prin sporirea prin sporirea producţiei alimentare şi materiei prime, în cantităţi necesare, după asortiment şi calitate în calcul pe cap de locuitor. Dar fiecare gospodărie este cointeresată, de asemenea, şi în creşterea sistematică a productivităţii muncii, în reducerea cheltuielilor de producere la fiecare unitate de producţie. De aceea o mare importanţă are folosirea raţională a fiecărui leu investit adăugător, primind de la el o restituire maximală. Cu cît este mai ieftină producţia în condiţia creşterii volumului ei, cu atît este mai eficientă producrea.

Lupta pentru eficienţă trebuie să se înfăptuiască la fiece nivel. În fiecare gospodărie, brigadă, fermă, ramură a agriculturii rezultatele producerii trebuie comparate cu cheltuielile.

Eficienţa economică a producţiei exprimă raportul dintre rezultatul (efect) obţinut în procesul de producere şi cheltuieli, legate de obţinerea acestui rezultat.

Toţi aceşti indicatori sînt în permanentă dependenţă unul faţă de altul. De aceea efectul economic rezultativ la fiecare nivel şi în întregime pe agricultură depinde de folosirea raţională a tuturor resurselor, lupta sistematică pentru economie şi păstrare, reducerea sinecostului producţiei şi ridicarea productivităţii muncii.

54

Cu cît mai mult se produce şi se vinde, cu atît mai ieftin se produce, cu atît mai mult venit se primeşte, cu atît mai multe rsurse pot fi folosite pentru reproducere şi stimulare materială.

2. Indicatorii eficienţei economice şi modalităţile de calculare a lor.

Ridicarea eficienţei economice a agriculturii este o condiţie a proceselor de intensificare şi fără aprecierea obiectivă a diferitor fenomene nu putem să constatăm acest fapt. Sînt necesari indicatori care ne reflectă situaţia obţinută ori apreciată, acţiunile întreprinse. Numai o sistemă de indicatori ne permit să efectuăm o analiză, să formulăm concluzii despre activitatea economică a antreprenorilor, cu scopiul generalizării activităţii economice şi nu în ultimul rînd de a adopta decizii manageriale. Eficienţa economică se reflectă prin:

- producerea PG;- obţinerea profitului;- venitul de la o unitate de muncă.

Aceşti indicatori ne reflectă E.E. a folosirii tuturor resurselor incomplexe.I. Indicatorii eficienţei economice a pămîntului

1. Roada la 1 ha = 2. Producţia totală în unităţi naturale.3. PG în unităţi valorice =

4. Cantitatea de MN la 1 ha =

5. Cantitatea de productie comercializata la 1 ha =

6. Profit în calcul la 1 ha = II. Indicatorii eficienţei mijloacelor de producţie

1. Randament MP =

2. Capacitatea MP =

3. Revine P la 1 leu MP =

4. Revine VG la 1 leu MP =

6. Durata unei rotaţii =

7. Numărul de rotaţii =

8. Coef. de rotaţii =

9. Term. de rotaţii =

55

III. Indicatorii E.E. a investiţiilor de capital

1. Sporul profitului ∆ P = Pn - Pv 2. Revine profit la 1 leu IC=

3. Termenii de recuperare = Un factor important în sporirea eficienţei economice le revin resurselor de

muncă. Eficienţa utilizării resurselor de muncă se exprimă prin productivitatea muncii. Cu cît mai mult se produce producţie la o unitate de timp sau la 1 lucrător mediu anual ocupat în agricultură, cu atît putem confirma că RM sînt utilizate mai eficient utilizate. Indicatorii intensificării deasemenea ne reflectă eficienţa economică a activităţii gospodăreşti.

Eficienţa economică a agriculturii este caracterizată de indicatorii: Productivitatea animalelor PG şi PM Cheltuieli de hrană pentru a obţine un q de producţie animalieră. Costul unitar Coeficientul de utilizare a mijloacelor circulante.

3. Rentabilitatea. Metode de calculare.

Indicatorul generalizator al eficienţei folosirii resurselor resurselor este rentabilitatea producţiei agricole.

Rentabilitatea este o formă a eficienţei economice care evidenţiază capacitatea agenţilor economici de a acoperi cheltuielile efectuate pentru producerea şi desfăşurarea bunurilor economice şi de a obţine profit. Rentabilitatea este o noţiune generală care măsoară raportul dintre rezultate şi mijloace. Un anumit nivel de rentabilitate este neecsar pentru menţinerea şi creşterea potenţialului economic al întreprinderii, cointeresarea acţionarilor sau asociaţilor, angajaţilor, creditorilor.

O activitate este rentabilă, dacă raportul venituri/cheltuieli este mai mare decît unitatea. Cînd acest raport este egal cu 1, activitatea nu va produce beneficiu, dar nici pierderi. O activitate va fi în pierderi, cînd cheltuielile sînt mai mari decît veniturile.

În economia nostră, ratele de rentabilitate, ce se calculează în prezent, sînt într-o anumită măsură diferite de cele din ţările cu economie de piaţă dezvoltată. Între ele menţionăm:

1. Rentabilitatea producţiei agricole realizate se determină ca raport procentual dintre beneficiul de la realizarea producţiei (Bpr) şi costul producţiei realizate (Cpr), conform relaţiei:

Rpr = (Bpr / Cpr) 100%Coefifientul dat arată cota-parte a fiecărui leu gîştigat, ce a fost folosit pentru a acoperi cheltuielile. De obicei, acest indicator se analizează în dinamică, comparîndu-se cu valoarea medie pe ramură.

56

2. Rentabilitatea generală, se determină ca raport procentual între profit brut (Bb) şi mărimea mijloacelor fixe (Mf) şi active circulante (AC) conform relaţiei:

Rgen = Acest indicator se mai numeşte rata rentabilităţii fondurilor avansate şi arată

cît trebuie să investească întreprinderea pentru a primi un leu beneficiu.

4. Căile de sporire a eficienţei economice a gospodăriei agricole.Cele mai importante căi de sporire a eficienţei producţiei – folosirea mai

bună a resurselor existente, creşterea volumului producţiei globale şi folosirea mai intensă a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, perfecţionarea formelor de organizare a producerii şi trecerea pe această bază la producerea producţiei agricole şi prelucrarea ei în produs finit pentru folosire – pîine, salamuri, conserve, grăsimi, ulei, produse lactate, etc.

Conţinutul şi ritmurile desfăşurării reformei agrare în republică, trecerea la economia de piaţă sînt îndreptate spre atingerea rezultatelor cît mai înalte a producţiei agricole.

Rezolvarea problemei de sporire a eficienţei producţiei agricole se recomandă să se înfăptuiească în trei direcţii interdependente:

1. Creştertea maximal – posibilă a producţiei de pe suprafaţa existenţă de teren.

2. Reducerea cheltuielilor la producerea producţiei.3. Ridicarea preţurilor de livrare a producţiei agricole. De asemenea la

ridicarea eficienţei producţiei agricole trebuie să fie luate la control aşa întrebări ca:

- prelungirea perioadei de păstrare a producţiei agricole pentru realizarea mai tîrzie cu preţuri mai ridicate sau în regiuni mai îndepărtate;

- conţinutul de substanţă uscată în producţia agricolă – sfecla de zahăr, grăunţoase, seminţe de floarea-soarelui, legume, fructe, care se schimbă anual în măsura acţiunii condiţiilor climaterice, agrotehnice etc.;

- Folosirea resurselor de muncă în perioada rece a anului la alte lucrări pentru a ridica productivitatea muncii lucrătorilor şi a micşora fluctuaţia cadrelor;

- Posibilitatea de a folosi materiale care pot fi schimbvate cu altele;- Completarea procesului de producere cu un sistem de mecanisme

şi utilaje care ar permite prelucrarea producţiei agricole în produse finite şi schimbarea posibilă a tehnologiilor, tot cu aceste mecanisme.

De exemplu, vara se vor produce sucuri, conserve din legume şi fructe, iarna conserve, afumături din carne, peşte, lapte.

- plata salariilor în acord tuturor categoriilor de lucrători şi slujbaşi, conducători;

57

- micşorarea termenilor de efectuare a relaţiilor circulante şi de mentenanţă tehnică a maşinilor şi mecanismelor;

- prelucrarea pînă la sfîrşit, fără deşeuri, a producţiei finite.Din resturile de la prelucrarea producţiei să se producă hrănuri combinate,

spirt, drojdie furajeră ets.Procesul de producere nu se termină cu obţinerea producţiei, el continuă în

sfera de desfacere.Rezultatele finale în mare măsură depind de organizarea comercializării

producţiei.Marketingul dă posibilitate să se realizeze producţia rentabil, datorită

reclamei, studierii cererii şi ofertei pe piaţă, păstrarea corectă a producţiei, folosirea ambalajului modern etc.

Căile descrise de sporire a eficienţei producţiei agricole nu sînt toate, ele depind de măsurile concrete ale gospodăriei, de specializarea ei şi rezultă încă multe din aceste căi, ele arată numai direcţiile generale pentru căutarea noilor rezerve de sporire a eficienţei producţiei agricole.

Tema: “Metode de evaluare a mijloacelor fixe”

1. Metodele de evaluare şi reevaluare a mijloacelor fixe.2. Indicatorii/coeficienţii stării mijloacelor fixe şi caracteristica lor.3. Uzura mijloacelor fixe.

1. Metodele de evaluare şi reevaluare a mijloacelor fixe.În gospodăriile agricole mişcarea MF mereu este documentată. De aici apare

problema evaluării şi reevaluării acestora.Evaluarea presupune aprecierea MF, stabilirea valorii. Se cunosc

următoarele forme de apreciere a valorii MF:58

1. Valoarea de intrare mai poartă denumirea de valoare venală sub formă de compensare acordată la achiziţionarea sau crearea activelor materiale pe termen lung. Ea mai poate fi denumită şi valoare de cumpărare.

2. Valoarea de bilanţ a MF reprezintă valoarea la care sînt evaluate MF la data întocmirii BC (bilanţ contabil).

3. Valoarea corectată a MF – valoarea MF după ce s-au efectuat unele lucrări de reparaţie capitală, modernizare, reconstrucţie.

4. Valoarea reevaluată – valoarea MF şi altor active materiale pe termen lung care este determinată de reevaluarea lor.

5. Valoarea de lichidare a MF – valoarea în urma demontării, expirării termenului de exploatare a MF.

6. Valoarea rămasă – reprezintă suma netă pe care întreprinderea prevede s-o obţină la expirarea duratei de utilizare a MF. Valoarea rămasă mai poartă denumirea de valoare uzurabilă.

2. Indicatorii/coeficienţii stării mijloacelor fixe şi caracteristica lor.Pentru a efectua o analiză a stării MF este necesar de a calcula următorii

coeficienţi:1. Coeficientul de reînnoire a MF = Active noi cumpărate, constituite în cursul anului

Valoarea de intrare a MF la sfîrşitul anului2. Coeficientul scoaterii din uz a MF = Volumul MF scoase din uz în timpul anului Volumul MF la începutul anului3. Coeficientul utilităţii MF = Vol. de bilanţ a MF la începutul sau sfîrşitul anului

Vol. de intrare a MF la începutul sau sfîrşitul anului4. Ritmul de creştere

A MF = Vol. de intrare a MF la sfîrşitul anului x 100 % Vol. de intrare a MF la începutul anului

5. Ritmul de spor absolut a MF = Creşterea anuală a MF

Vol. de intrare a MF la începutul anuluiSau (Ritm de creştere a MF – 100 %)

2. Uzura mijloacelor fixe.Mijloacele fixe fiind utilizate în procesul de producere sînt supuse în

permanenţă unei uzuri fizice.Uzura reprezintă pierderea treptată a însuşirilor tehnice.Expresia valorică a uzurii se transmite asupra valorii produsului nou creat

sub forma de amortizare.Amortizarea reprezintă expresia bănească a acelei părţi din valoarea MF

utilizate în procesul de producţie, care se include treptat în costul produsului nou-format.

59

Reflecţia expresiei băneşti a amortizării în contul “Uzura MF” conform SNS a condus la înlocuirea termenului “amortizare” la termenul de “Uzura MF”.

Uzura MF se calculează lunar în conformitate cu SNC 16 “Contabilitatea activelor materiale pe termen lung” se propun următoarele variante (metode) de calcul a uzurii:

1. Metoda liniară – valoarea uzurabilă a obiectului va fi repartizată uniform pe perioada duratei de funcţionare.

2. Metoda în raport cu volumul produselor fabricate (metoda de producţie) – presupune că uzura se determină ţinînd cont numai de volumul produs, pieselor, serviciilor prestate, kilometrajul parcurs.

3. Metoda degresivă sau cu rata descrescătoare (metoda cumulativă) .4. În baza acestei metode uzura e calculată ca produsul dintre

valoarea uzurabilă şi un coeficient. Coeficientul se calculează ca raportul dintre suma anilor duratei de funcţionare utilă.

5. Metoda soldului degresiv – în baza acestei metode uzura se calculează în baza normei de uzură prevăzută de metoda liniară, majorată nu mai mult de două ori.

Din aceste patru metode, cea mai răspîndită este prima, deoarece ea presupune o sumă stabilă calcualtă proporţional pe tot parcursul exploatării obiectului.

60