ACADEMIA ROMÂNĂ

INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE „COSTIN C.KIRIŢESCU”

TEZA DE DOCTORAT

Sectorul informal pe piaţa muncii

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC, Prof. univ. dr. Valentina VASILE

DOCTORAND, Silvia PISICĂ

BUCUREŞTI 2011

2

C U P R I N S Introducere

Capitolul 1. Abordare conceptuală generală 1.1. Importanţa cunoaşterii ocupării în sectorul informal 1.2. Scurt istoric al premiselor care au condus la apariţia şi recunoaşterea sectorului informal 1.3. De la presupuneri la cunoaştere; cauzalitate 1.4. Sectorul informal versus sectorul formal – caracteristici, delimitări 1.5. Principalele trăsături ale economiei informale

1.5.1. Definirea economiei informale – o problemă deschisă 1.5.2. Economia informală – vechea şi noua viziune 1.6. Unele concluzii

Capitolul 2. Concepte şi definiţii ale sectorului informal pe piaţa muncii 2.1. Conceptualizarea sectorului informal

2.1.1. Origine şi evoluţii ale conceptului 2.1.2. Accepţiunea actuală a „informalităţii”

2.2. Teorii sau curente de gândire 2.3. Legătura cu creşterea economică şi cu sărăcia

2.3.1. Legătura cu creşterea economică 2.3.2. Legături cu sărăcia. Relaţia sector informal şi dinamica sărăciei

2.4. Definiţii internaţionale instituţionalizate pentru sectorul informal, din perspectivă statistică

2.4.1. Raportul informalitate / ilegalitate 2.4.2. Informalitatea în termeni de ocupare. Principalele caracteristici 2.5. Concluzii şi consideraţii personale

Capitolul 3. Metode de măsurare a ocupării informale pe piaţa muncii 3.1. Ocupare în sector informal sau ocupare informală - operaţionalizarea definiţiilor 3.2. Principalii indicatori pentru măsurarea ocupării din sectorul informal şi ocuparea

informală 3.3. Surse de date statistice oficiale. Metode de măsurare a ocupării informale

3.3.1. Metode indirecte 3.3.2. Metode directe

3.4. Câteva concluzii; aprecieri şi recomandări

Capitolul 4. Analiza dimensiunii şi formelor ocupării informale pe piaţa muncii 4.1. Caracteristici ale ocupării informale

4.1.1. Participanţii la ocuparea informală 4.1.2. Forme şi dimensiuni ale muncii informale

4.2. Particularităţi ale economiei şi ocupării informale, pe grupe de ţări 4.3. Estimări ale ocupării informale

4.3.1. Metoda unităţilor de muncă 4.3.1.1. Exemplul italian, câteva rezultate ale estimărilor 4.3.2. Evaluări ale ocupării informale în România 4.3.2.1. Precizări necesare pentru estimări statistice 4.3.2.2. Rezultate ale estimărilor asupra ocupării în sectorul informal în România 4.3.2.3. România, studiu de caz: ocuparea informală şi ocuparea în sectorul

informal 4.3.2.4. Trăsăturile „ocupatului” în sectorul informal

4. 4. Concluzii principale

3

Capitolul 5. Strategii şi politici ale tranziţiei de la sectorul informal la sectorul formal 5.1. Principalele cauze ale apariţiei muncii nedeclarate

5.1.1. În Uniunea Europeană 5.1.2. În România

5.2. Prevalenţa muncii nedeclarate 5.2.1. În Uniunea Europeană 5.2.2. În România

5.3. Particularităţi privind impactul muncii nedeclarate în UE 5.3.1. Asupra protecţiei sociale şi finanţelor publice 5.3.2. Asupra indivizilor 5.3.3. Asupra competitivităţii

5.4. Politici şi măsuri pentru combaterea muncii nedeclarate 5.4.1. Perspective de abordare a politicilor 5.4.2. Tipuri de măsuri aplicate în statele membre ale UE. Direct versus indirect în

măsurile de “gestionare” a combaterii muncii nedeclarate 5.4.3. Strategie integrată a UE – trei exemple de succes. Sancţiuni versus stimulente

pentru trecerea de la informal la formal 5.4.4. Politici şi măsuri pentru combaterea muncii nedeclarate în România. Necesitate,

oportunitate, eficacitate 5.5. Câteva concluzii

Capitolul 6. Concluzii 6.1. Efecte economico-sociale ale ocupării informale 6.2. Concluzii cu caracter teoretico-metodologic 6.3. Concluzii privind metodele de dimensionare a ocupării informale 6.4. Concluzii privind strategiile şi politicile care să permită trecerea din informal spre formal

Bibliografie

ANEXE Anexa 1 - Sarcina fiscală asupra costului forţei de muncă Anexa 2 - Mărimea economiei ascunse (ca pondere în PIB) în 145 de ţări, ierarhizare descrescătoare după valorile estimate pentru perioada 2002-2003 Anexa 3 - Întrebări adresate în scopul identificării ocupării informale în ancheta din 2011 Anexa 4 - Metodologia anchetei privind sectorul informal, martie 2011 Anexa 5 - Populaţia ocupată în funcţie de cele trei sectoare – formal, informal şi gospodării, în anul 2008 Anexa 6 - Ocuparea informală şi ocuparea în sectorul informal – rezultate pe anul 2011 Anexa 7 - Variabilele independente utilizate în modelul de regresie logistică de tip logit

4

Sinteza tezei de doctorat

Teza de doctorat intitulată „Sectorul informal pe piaţa muncii”, elaborată sub coordonarea ştiinţifică a doamnei prof. univ. dr. Valentina Vasile, reprezintă o nouă abordare a problematicii ocupării informale. Cunoaşterea acestui segment şi măsurarea lui prezintă o importanţă deosebită din punctul de vedere al ştiinţei economice. Producţia realizată în segmentul informal al economiei nu este înregistrată şi nu este, de regulă, cuprinsă în indicatorii care măsoară nivelul de dezvoltare şi de bunăstare a populaţiei. Există estimări potrivit cărora acest segment al economiei reprezintă, în unele ţări, aproximativ jumătate şi chiar mai mult din echivalent PIB. De aceea, este vital să se cunoască – de către guvernanţi şi factori decizionali, dar şi de economişti şi lumea academică – dacă şi cât de mari sunt resursele economice de care o ţară dispune în realitate, comparativ cu datele cunoscute şi înregistrate în statisticile şi în documentele oficiale.

Sectorul informal este omniprezent, manifestându-se în economii de piaţă şi în economii cu planificare centralizată, în ţări aflate în cele în curs de dezvoltare, precum şi în ţări dezvoltate. În acest sector se obţin rezultate care se difuzează în economie, respectiv, se distribuie şi antrenează lucrători care muncesc, obţin venituri şi consumă. Ocuparea informală aduce atingere veniturilor bugetare reducând capacitatea guvernelor în a furniza servicii sociale şi contribuind la generarea unor distorsiuni în sistemul fiscal; de asemenea, slăbeşte autoritatea guvernamentală în implementarea cadrului legal şi aplicarea eficientă a lucrărilor de politici. Dar tot ocuparea informală reprezintă sursa de venituri şi de siguranţă socială în absenţa unei protecţii sociale formale; de asemenea, ea este o sursă a creşterii economice în contextul în care birocraţia, reglementările greoaie şi corupţia pot sufoca activitatea antreprenorială privată în sectorul formal al economiei.

Ultimele trei decenii au fost bogate în dezbateri pe tema originii, compoziţiei şi rolului informalului şi contribuţiei acestuia la dezvoltarea economiei naţionale. Economistul englez Keith Hart este „părintele” termenului de sector informal, fiind cel care l-a utilizat pentru prima dată într-un articol intitulat „Informal Income Oportunities and Urban Employment în Ghana”. Hart a descris sectorul informal ca format din activităţi economice desfăşurate de segmentele de forţă de muncă cu venituri mici din Accra, care formau sub-proletariatul urban în care, cea mai mare parte, era reprezentată de migranţi analfabeţi şi necalificaţi. Termenul de muncă nedeclarată a fost introdus spre sfârşitul anilor ‘90 de Comisia Europenă1 şi definită ca “totalitatea activităţilor remunerate care sunt în principal legale, dar sunt ascunse faţă de stat în sensul că ele nu sunt declarate autorităţilor publice chiar dacă declararea lor este cerută de sistemul de reglementare al unui anumit stat”. OECD2 a propus o definiţie similară, utilizând termenul de ocupare ascunsă (hidden) pentru a se referi la munca/activitatea “care deşi nu este ilegală în sine, n-a trebuit să fie declarată uneia sau mai multor autorităţi administrative”. Biroul Internaţional al Muncii, prin două dintre Conferinţele Internaţionale ale Statisticienilor Muncii - cea de a 15-a în 1993 şi cea de a 17-a în 2003 - a adoptat două concepte care se completează reciproc: ocuparea în sectorul informal şi ocuparea informală. Potrivit primului concept definirea s-a realizat în termeni de caracterizare a unităţilor de producţie în care se desfăşoară activitatea economică (abordarea sau perspectiva producţiei sau întreprinderii), iar conform celui de al doilea concept, în termeni de caracterizare a persoanelor ocupate şi locurilor lor de muncă (abordarea sau perspectiva locului de muncă).

1 COM (98) – 219 final, Communication of the Commission on Undeclared Work, 7 April 1998 2 OECD Employment Outlook, 2004

5

Un nou interes în problema ocupării informale a fost reflectată în, şi promovată de, Rezoluţia şi concluziile Conferinţei Internaţionale a Muncii din anul 20023 privind munca decentă şi economia informală. Rezoluţia include concluzii asupra definiţiei şi diagnozei economiei informale, asupra caracteristicilor principale ale lucrătorilor şi unităţilor economice informale şi deficitelor de locuri de muncă decente, asupra unei game de acţiuni adresate acestor deficite de muncă decentă şi pentru facilitarea integrării acestora în economia formală. Termenul de „economie informală” a fost considerat preferabil tradiţionalului „sector informal”, deoarece lucrătorii informali şi activităţile informale nu aparţin unui singur sector al activităţii economice, ci întretaie numeroase sectoare. Economia informală se referă la toate „activităţile economice desfăşurate de lucrători şi unităţi economice care - în drept sau în practică - nu sunt reglementate sau sunt insuficient reglementate prin acorduri formale”. Ocuparea informală este un concept extins care include şi ocuparea de natură informală din întreprinderi formale, ca şi salariaţii şi lucrătorii pe cont propriu din întreprinderi informale şi gospodării.

Cunoaşterea formelor pe care le îmbracă, modurilor de manifestare ale ocupării informale, precum şi cauzelor şi efectelor evoluţiei acestui fenomen consider că este esenţială deoarece permit înţelegerea mai bună a relaţiilor care se stabilesc pe piaţa muncii şi a impactului pe care îl generează sub forma blocajelor economice, financiare şi sociale, dar şi alterarea şi precarizarea sistemului de protecţie socială a forţei de muncă, care fac obiectul acestei pieţe. Obiectivul principal în cadrul prezentei teze a fost cel de lămurire a conceptelor şi definiţiilor care trebuie utilizate pentru măsurarea ocupării informale şi de dezvoltare a setului specific pentru ţara noastră, inclusiv a listei de indicatori (cu metode şi formule de calcul) şi potenţialelor surse de date în funcţie de tipul metodei propuse şi de realizare efectivă, în practică, a unui studiu de caz pentru România, aplicând teoriile propuse. Un alt obiectiv a fost cel de conturare al strategiilor de urmat în vederea transformării muncii nedeclarate în muncă declarată şi înregistrată.

Structura tezei Structura tezei de doctorat cuprinde şase capitole. Contribuţiile proprii asupra

domeniului cercetat sunt prezentate în special în capitolele care tratează cadrul metodologic, conceptele, definiţiile şi metodele de măsurare ale ocupării informale, precum şi în capitolul referitor la strategiile şi politicile de urmat pentru tranziţia de la sectorul informal la cel formal, cu accent pentru cazul particular al României.

Primul capitol contribuie la o mai bună înţelegere a conceptului de „sector informal” pe piaţa muncii. Prezintă cauzele şi factorii care îl generează sau îl modifică, pe tipuri de economii – dezvoltate, în curs de dezvoltare şi care au traversat perioada de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă - precum şi formele pe care le îmbracă şi principalele caracteristici. De asemenea, face un paralelism între sectorul informal şi sectorul formal, punând faţă în faţă trăsăturile celor două şi delimitările dintre ele şi aduce clarificări şi altor concepte adiacente sau care se utilizează pentru descrierea sectorului informal. Evidenţiază tranziţia de la conceptul de sector informal la cel de economie informală cu sublinierea teoriilor şi trăsăturilor dintre vechea şi noua viziune. Practic, anul 2002 (Conferinţa Internaţională a Muncii privind munca decentă şi economia informală3) a constituit punctul de inflexiune dintre vechea şi noua viziune, dintre informalul definit numai în termeni ai unităţilor de producţie şi informalul definit atotcuprinzător – în termeni şi ai unităţilor de producţie şi ai locurilor de muncă.

Al doilea capitol contextualizează abordarea sectorului informal pe piaţa muncii, în sensul că acesta se află într-o indestructibilă relaţie cu „economia informală”. Lămureşte

3 Resolution and conclusions concerning decent work and the informal economy, adopted on 19 June 2002, ILC, 90th Session, Geneva, 2002, http://www.ilo.org/public/english/standards/relm/ilc/ilc90/pdf/pr-25res.pdf

6

înţelesul diverselor concepte utilizate în literatura de specialitate şi prezintă traseul parcurs până la consensul agreat de statele membre ale Naţiunilor Unite asupra termenului atotcuprinzător propus de BIM de economie informală, definită ca totalitatea „activităţilor economice care - în drept sau în practică - nu sunt reglementate sau insuficient reglementate prin acorduri formale” (ILC, 2002).

Tratează diversitatea şi modelul de comportament economic în segmentul informal din perspectivă macroeconomică - producţia realizată în segmentul informal nefiind, de regulă, cuprinsă în indicatorii care măsoară nivelul de dezvoltare şi de bunăstare a populaţiei - şi din perspectivă microeconomică – unde veniturile obţinute şi situaţia socială se cunosc numai pentru gospodăriile unde există cel puţin o persoană angajată în sectorul formal.

Se prezintă traseul parcurs de segmentul informal, sub aspect conceptual şi al semnificaţiei şi sferei de cuprindere, de la origini şi, în evoluţie, până în perioada contemporană, respectiv de la începutul anilor 1970 când a fost utilizat, în premieră, termenul de sector informal de către Keith Hart4, până în anii 2000 când s-a agreat conceptul de economie informală. În teză, a fost accentuată accepţiunea actuală a informalităţii aşa cum a fost popularizată de trei importante organizaţii internaţionale. Ne referim la (i) munca nedeclarată introdusă de Comisia Europeană5 ca „totalitatea activităţilor remunerate care sunt în principal legale, dar sunt ascunse faţă de stat în sensul că ele nu sunt declarate autorităţilor publice chiar dacă declararea lor este cerută de sistemul de reglementare al unui anumit stat”, la (ii) ocuparea ascunsă definită de OECD6 ca muncă/activitate “care deşi nu este ilegală în sine, n-a trebuit să fie declarată uneia sau mai multor autorităţi administrative” şi la (iii) munca în contextul economiei informale, abordarea BIM7 conform căreia sunt cuprinse “toate activităţile economice efectuate de unităţi economice şi de lucrători, care - conform legii sau în practică - nu sunt acoperite sau sunt insuficient acoperite de aranjamente formale”.

Tot în acest capitol sunt prezentate şi principalele teorii şi curente de gândire care s-au conturat de-a lungul anilor: şcoala dualistă, şcoala structuralistă, şcoala legalistă şi şcoala ilegalistă. Actualele discuţii referitoare la regândirea economiei informale sugerează necesitatea unei abordări integrate care să ia în considerare acele elemente din teoria dualistă, structuralistă, legalistă şi ilegalistă care sunt cele mai potrivite acelor segmente de ocupare informală în fiecare context. Conturarea curentelor de gândire cu privire la ocuparea şi economia informală este strâns legată de identificarea, pe baza observaţiilor şi cercetărilor empirice, a principalelor cauze care determină existenţa şi evoluţia acestui fenomen în diferite contexte spaţial-temporale. Literatura de specialitate a identificat trei tipuri de ocupare informală în funcţie de cauzele determinării sale: ca opţiune (cazul celor care optează, voit, pentru informal în scopul realizării unor venituri şi profituri mai mari prin evaziune fiscală), din necesitate (cazul celor care nu-şi găsesc loc în segmentul formal din diverse motive – nivel slab de calificare, vârstă etc. – şi care sunt, de regulă, săraci care lucrează în condiţii precare de muncă) şi prin tradiţie (de regulă cazul celor care continuă ocupaţii ereditare în familie sau în grupul lor social, care se moştenesc de la o generaţie la alta).

Lucrarea tratează şi problema legăturilor care se stabilesc între creşterea economică şi sectorul informal, evidenţiind relaţia strânsă, biunivocă: sectorul informal influenţează economia reală şi invers, economia reală are efect asupra sectorului informal – cele două

4 În articolul intitulat „Informal Income Oportunities and Urban Employment in Ghana”, unde a descris sectorul informal ca format din activităţile economice ale segmentelor de forţă de muncă cu venituri mici din Accra, care formau sub-proletariatul urban în care, cea mai mare parte, era reprezentată de migranţi analfabeţi şi necalificaţi. 5 COM (98) – 219 final, Communication of the Commission on Undeclared Work, 7 April 1998 6 OECD Employment Outlook, 2004 7 ILC 2002, Decent work and the informal economy, http://www.ilo.org/public/english/standards/relm/ilc/ilc90/pdf/rep-vi.pdf

7

sensuri ale acestei relaţii fiind argumentate şi prin două analize tip SWOT. De asemenea, a abordat şi relaţia dintre sectorul informal şi dinamica sărăciei, principala concluzie fiind aceea că, dacă pe termen scurt, sectorul informal poate fi considerat ca o “plasă de siguranţă” pentru cei săraci, în general slab calificaţi şi necompetitivi pe piaţa muncii, pe termen mediu şi lung, relaţia între informalitate şi sărăcie devine un “cerc vicios”.

Ultima parte a acestui capitol prezintă cadrul metodologic de operaţionalizare a definiţiilor, utilizat în prezent în statisticile oficiale pentru evaluarea mărimii, componenţei şi caracteristicilor sectorului informal în general, ale celui de pe piaţa muncii, în special, precum şi sursele de date identificate a fi necesare acestui scop.

Cel de al treilea capitol prezintă, în preambul, instrumentele parametrice şi non-parametrice posibil de utilizat pentru măsurarea ocupării informale. O parte importantă a acestui capitol s-a ocupat de delimitarea şi explicitarea ocupării în sectorul informal şi ocupării informale. Prima s-a realizat în 1993 (a 15-a ICLS), definirea ocupării în sectorul informal făcându-se în termeni de caracterizare a unităţilor de producţie în care se desfăşoară activitatea economică (perspectiva întreprinderii). Cea de a doua s-a adoptat 10 ani mai târziu, în 2003 (a 17-a ICLS), definirea ocupării informale făcându-se în termeni ai locurilor de muncă (perspectiva ocupării) ca totalitate a locurilor de muncă informale, indiferent de localizarea lor - în întreprinderile aparţinând sectorului formal, în întreprinderile aparţinând sectorului informal, în gospodăriile populaţiei. Tot documentele celei de a 17-a ICLS au propus şi o schemă care pune în relaţie legăturile dintre tipul de unităţi de producţie şi statutul profesional al locului de muncă, în scopul evidenţierii sferei de cuprindere a ocupării informale, precum şi un algoritm de alocare a elementelor componente în vederea compunerii ocupării în sectorul informal, ocupării informale şi ocupării informale din afara sectorului informal. Considerăm că una din contribuţiile proprii esenţiale în cadrul acestei teze o reprezintă propunerea de completare şi modificare a definiţiei ocupării informale prin identificarea şi adăugarea elementelor corespunzătoare categoriei lucrătorilor familiali neremuneraţi cu loc de muncă în sectorul gospodăriilor – evidenţiată prin celula 11 în Diagrama de mai jos.

Sfera de cuprindere revizuită a ocupării informale pe tipuri de unităţi de producţie şi după statutul profesional

Tipuri de unităţi de producţie

întreprinderi aparţinând

sectorului formal

întreprinderi aparţinând

sectorului informal gospodării

Informal 3 9 LCP

Formal Informal 4

Patroni Formal

LFN Informal 1 5 11 Informal 2 6 10

Salariaţi Formal 7 Informal 8

Locuri de muncă după statutul profesional

MCOOP Formal

LCP - lucrători pe cont propriu; LFN - lucrători familiali neremuneraţi; MCOOP - membrii ai cooperativelor de producţie. Sursa Completări proprii la Ralf Hussmanns, Measuring the informal economy: from employment in the informal sector to informal employment, Working paper no 53, ILO, Geneva, December 2004

O altă contribuţie – importantă după părerea noastră – se referă la stabilirea categoriei distincte şi algoritmului aferent de alocare a ocupării în sectorul gospodăriilor;

8

beneficiul creării şi implementării acestei categorii este de flexibilizare a dimensionării ocupării informale (şi ocupării în economia informală) permiţând şi estimări separate ale fenomenului în două variante: cu şi fără segmentele de populaţie angrenate în sectorul gospodăriilor, sistem necesar pentru ţările, precum România, unde ponderea populaţiei ocupate în agricultură este foarte mare. Această delimitare este extrem de utilă pentru o bună cunoaştere a structurii şi compoziţiei ocupării informale astfel încât să se poată elabora politici şi strategii adecvate de combatere a muncii informale. Propunerea celei de a 17-a ICLS din 2003 se rezuma la algoritmul de determinare a ocupării în sectorul informal şi ocupării informale, niciuna dintre ele nefiind atotcuprinzătoare: categoria salariaţilor cu loc de muncă formal în întreprinderi informale fiind inclusă în ocuparea în sectorul informal, dar exclusă din ocuparea informală. Prin urmare propunerea formulată în cadrul tezei de introducere a unei dimensiuni atotcuprinzătoare – ocuparea în economia informală – inclusiv cu descrierea algoritmului de alocare, considerăm a fi de utilitate majoră. Ocuparea în economia informală reprezintă o reuniune a tuturor elementelor componente din ocuparea în sectorul informal (principiul unităţilor de producţie) şi din ocuparea informală (principiul locurilor de muncă), adică, practic, reprezintă o extindere a sferei de cuprindere a ocupării informale cu elementul regăsibil numai în sectorul informal, respectiv categoria salariaţilor cu loc de muncă formal în întreprinderi informale.

Ţinând cont de argumentele de mai sus, algoritmul propus se rescrie în felul următor: Ocuparea în economia informală: celulele de la 1 la 11; Ocuparea informală: celulele de la 1 la 6 şi de la 8 la 11; Ocuparea în sectorul informal: celulele de la 3 la 8; Ocuparea informală din sectorul gospodăriilor: celulele 9, 10 şi 11; Ocuparea informală din afara sectorului informal: celulele: 1, 2 şi de la 9 la 11.

Capitolul cuprinde şi lista propusă pentru principalii indicatori prin care să se realizeze măsurarea ocupării din sfera informalităţii, pentru fiecare categorie în parte: ocuparea în sectorul informal, ocuparea informală totală, ocuparea informală în sectorul gospodăriilor, ocuparea în economia informală. Pentru fiecare indicator – primar sau/şi derivat - am elaborat definiţiile şi formulele de calcul corespunzătoare. Indicatorii derivaţi permit exprimarea mărimii ocupării în condiţii de informalitate în raport cu totalul populaţiei ocupate şi cunoaşterea structurii acesteia pe diferite elemente componente şi categorii. Unul dintre indicatorii derivaţi care se abate de la aceste caracteristici se referă la determinarea – oportună, după părerea noastră – a unui ecart între mărimea informalului exprimat în termeni economici (ponderea economiei informale în PIB) şi exprimat în termeni de ocupare (ponderea ocupării în economia informală în totalul populaţiei ocupate).

A doua parte a acestui capitol am dedicat-o prezentării metodelor de măsurare a ocupării informale – metode indirecte şi metode directe. Am prezentat şase dintre metodele indirecte cele mai utilizate în literatura de specialitate, cu descrierea avantajelor şi dezavantajelor, respectiv: metoda Discrepanţei, metoda Unităţilor de Muncă, metoda Gradului de Participare, metoda Tanzi, metoda Indicatorilor Globali (Consumul de electricitate), metoda Variabilei Latente. De asemenea, pentru ultimile trei dintre aceste metode, am prezentat şi principalele tipuri de modele econometrice: metode Monetare, metode privind Indicatorii Globali, metode privind Variabila Latentă (MIMIC8/DYMIMIC9). Pentru metodele directe – care presupun efectuarea de cercetări în teren, prin interviu – am descris principalele categorii de cercetări care se pot realiza: anchete în gospodăriile populaţiei, anchete în întreprinderi (subunităţi, unităţi locale) şi anchete mixte în gospodării şi unităţi. Prezentarea a fost îmbogăţită cu descrierea tipurilor de anchete care se pot organiza şi efectua: anchete independente în sectorul informal (special proiectate în scopul captării informaţiilor privind 8 MIMIC - multiple indicators and multiple causes (indicatori multipli şi cauze multiple) 9 DYMIMIC - dynamic multiple indicators and multiple causes (indicatori multipli dinamici şi cauze multiple)

9

ocuparea informală), module pentru sectorul informal ataşate anchetelor în gospodării (spre exemplu, ca modul ataşat la ancheta fortei de muncă în gospodării) şi anchete integrate (proiectate pentru a îndeplini mai multe obiective, măsurarea sectorului informal apărând ca un obiectiv suplimentar într-o secţiune sau modul special).

Capitolul al patrulea precizează cine sunt participanţii la ocuparea informală (persoane cu nivel scăzut de educaţie, fără calificare sau cu nivel redus de calificare, şomeri şi pensionari care lucrează „la negru”, tineri şi vârstnici care întâmpină obstacole în ocuparea unui loc de muncă în sectorul formal, persoane fără venituri sau cu venituri mici care aleg informalul pentru supravieţuire etc.) şi care sunt caracteristicile lor. De asemenea, descrie cele mai frecvent întâlnite forme ale muncii informale şi exemplifică metode de măsurare şi dimensiuni estimate conform acestor metode. Tratează particularităţi ale economiei şi ocupării informale pe grupe de ţări:

- în ţări dezvoltate: între 7% şi 16% din PIB în Uniunea Europeană (UE-15) sau între 7% şi 19% din ocuparea totală declarată10;

- în ţări în tranziţie: ponderea în PIB a muncii nedeclarate (Glovackas, 2005) variază de la 8-9% în Estonia (2001), la 18% în Ungaria (1998), 21% în România (2001), 22-23% în Bulgaria (2002/03);

- în ţări în curs de dezvoltare: atinge valori covârşitoare, ponderea economiei ascunse în PIB (Schneider, 2006) depăşind jumătate din valoarea acestuia - Bolivia (68.3%), Georgia (68.0%), Ucraina (54.7%).

Cea mai mare parte a celui de al patrulea capitol al tezei cuprinde informaţii privind estimări ale ocupării informale realizate prin metode indirecte şi directe. Metodele indirecte descrise şi utilizate sunt: metoda unităţilor de muncă şi metoda discrepanţelor.

Metoda unităţilor de muncă a fost dezvoltată încă de la începutul anilor 80 de către specialiştii Institutului Naţional de Statistică al Italiei (ISTAT) care identifică economia subterană în scopul realizării unei abordări complete de estimare a PIB, în conformitate cu sistemele conturilor SCN 93 şi SEC 95. Se bazează pe identificarea problemelor economiei subterane şi a problemelor statistice de măsurare asociate. Estimările unităţilor de muncă sunt proiectate pentru a realiza exhaustivitatea în conturile naţionale prin asigurarea cuprinderii întregii forţe de muncă productive care îşi aduce contribuţia la crearea PIB-ului. În rezumat, metoda presupune estimarea numărului de locuri de muncă şi apoi convertirea în echivalent timp complet (FTE). Estimarea numărului de locuri de muncă se realizează printr-un algoritm complex, pe mai multe etape, de reconciliere a datelor din mai multe surse de date – statistice (anchete în gospodării, anchete în întreprinderi, recensământul populaţiei, recensământul întreprinderilor, recensământul agricol etc.) şi administrative (în principal, date gestionate de Ministerul Finanţelor privind TVA-ul, Registrul Comerţului etc.). Reconcilierea datelor se realizează, unde este posibil, la nivel de unitate de observare (pe baza unui identificator comun), dar şi la nivel de date agregate detaliate după diferite caracteristici demografice şi economice şi în profil teritorial. Pentru ocupare se aplică definiţia conform conceptului domestic care diferă de cea a ocupării la nivel naţional: prima nu include rezidenţii care lucrează în unităţi de producţie non-rezidente, dar include non-rezidenţii care lucrează în unităţile de producţie rezidente; cea de-a doua include toate persoanele rezidente, angajate în unităţile de producţie rezidente şi non-rezidente şi exclude lucrătorii non-rezidenţi. În teză am prezentat şi analizat unele estimări pe care le-am determinat conform metodei unităţilor de muncă pornind de la o serie de informaţii disponibile de la partenerii italieni (forţa de muncă neînregistrată care a produs 6,4% din PIB a reprezentat 12% din totalul forţei de muncă, exprimată în echivalent timp complet FTE, adică 2 969 mii în 2006). În România, metoda

10 Decizia Consiliului din 22 iulie 2003 privind liniile directoare pentru politicile de ocupare ale statelor membre (2003/578/EC).

10

unităţilor de muncă se aplică practic şi conceptual similar modelului italian, dar reconcilierea datelor se realizează exclusiv la nivel de date agregate (nivel macro). Estimările realizate pe baza datelor disponibile în conturile naţionale ale INS şi calculelor proprii conduc la un rezultat de 2284 unităţi de muncă (transformate în echivalent timp complet) pentru volumul ocupării informale în 2010 (reprezentând 28,8% din totalul populaţiei ocupate exprimate tot în unităţi de muncă), de 2,2 ori mai mare decât în 2008 (1050 unităţi de muncă reprezentând 12,9%), această creştere dramatică fiind efect al recentei crize financiare.

Metoda discrepanţelor prezentată pentru România am dezvoltat-o special în cadrul activităţilor desfăşurate în perioada de pregătire pentru teza de doctorat. Dimensiunea populaţiei cuprinse în ocuparea informală am estimat-o pe baza unui algoritm, în patru paşi, de ajustare pornind de la reconcilierea datelor din două surse primare: ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO) şi ancheta costului forţei de muncă. Ancheta forţei de muncă în gospodării furnizează informaţii asupra ofertei forţei de muncă şi se realizează în gospodăriile individuale ale populaţiei, cu periodicitate trimestrială pe un volum de eşantion care la nivel de an ajunge la circa 112.320 locuinţe. Ancheta costului forţei de muncă furnizează informaţii asupra cererii forţei de muncă şi se realizează în unităţile cu personalitate juridică, cu periodicitate anuală, pe un volum de eşantion de circa 30 000 agenţi economici şi sociali.

Evoluţia ponderii persoanelor ocupate în sectorul informal în total populaţie ocupată (inclusiv sector agricol)

24.8 24.4

30.8

32.6

23.3 23.3

28.6

26.1

27.3

25.426.5

27.7

26.0

26.825.6

20.0

22.0

24.0

26.0

28.0

30.0

32.0

34.0

2002 2004 2006 2008 2010

anii

- % -

total B F

Sursa: Calcule proprii utilizând metoda discrepanţelor Principalele rezultate ale estimărilor realizate pe baza acestei metode arată amploarea

ocupării informale în România care în 2010, în varianta inclusiv sectorul agricol a ajuns să reprezinte 30,8% din totalul populaţiei ocupate (faţă de 24,4% în 2008), iar în varianta exclusiv sectorul respectiv, 27,0% (faţă de 18,4% în 2008).

Evaluarea ocupării informale în România am realizat-o şi prin metodă directă, prin proiectarea şi realizarea în teren a unei cercetări statistice în gospodăriile individuale ale populaţiei, în luna martie 2011. Personal am avut o contribuţie esenţială la proiectarea cercetării, precum şi în analiza rezultatelor obţinute, în calitate de expert colaborator la proiectul cofinan�at din Fondul Social European POS DRU 2007-2013, al cărui beneficiar este Blocul Naţional Sindical. Rezultatele cercetării au fost utilizate pentru elaborarea Raportului11

11 Voinea L., Albu L. (coord.), Voineagu V., Pietreanu M.,s.a., Pisică S. (expert colaborator), Economia informală şi impactul ei asupra pieţei muncii, proiect cofinan�at din Fondul Social European POS DRU 2007-

11

privind Economia informală şi impactul ei asupra pieţei muncii, prezentat la Seminarul organizat de Blocul Naţional Sindical la începutul lunii iulie 2011. Metodologia utilizată a fost cea descrisă în capitolul trei al tezei care a avut ca bază de plecare recomandările celei de a 17-a ICLS, cu completările şi modificările personale propuse. Acest lucru înseamnă că au fost definite şi explicitate cele 11 categorii de persoane rezultate prin încrucişarea tipului unităţii de producţie cu statutul profesional al locului de muncă, indicatorii rezultanţi privind ocuparea în sectorul informal, ocuparea informală, ocuparea în sectorul gospodăriilor şi ocuparea în economia informală, pentru fiecare descriindu-se şi algoritmul de alocare şi selecţie.

Populaţia ocupată după tipul locului de muncă şi tipul sectorului

Total populaţie ocupată

Ocupare formală

(OF)

Ocupare informală

(OI)

Ocupare în economia informală

(OEI) - mii persoane -

TOTAL 9239 6335 2904 3417 Sectorul formal (SF) 5840 5819 21 21 Sectorul informal (SI) 1209 514 696 1209 Sectorul gospodăriilor (SG) 2190 2 2188 2188 MASCULIN 5136 3510 1626 1903 Sectorul formal (SF) 3246 3233 13 13 Sectorul informal (SI) 749 277 472 749 Sectorul gospodăriilor (SG) 1141 0 1141 1141 FEMININ 4103 2825 1278 1514 Sectorul formal (SF) 2594 2586 8 8 Sectorul informal (SI) 460 236 224 460 Sectorul gospodăriilor (SG) 1049 2 1046 1046 URBAN 5122 4786 336 740 Sectorul formal (SF) 4398 4381 18 18 Sectorul informal (SI) 644 404 239 644 Sectorul gospodăriilor (SG) 80 1 79 79 RURAL 4117 1549 2568 2677 Sectorul formal (SF) 1441 1438 3 3 Sectorul informal (SI) 565 109 456 565 Sectorul gospodăriilor (SG) 2110 2 2109 2109

Sursa: Voinea L., s.a., Pisică S. (expert colaborator), (2011) Economia informală şi impactul ei asupra pieţei muncii, proiect POS DRU 2007-2013 http://www.bns.ro/fisiere.portal/economia_informala.pdf

Conform rezultatelor acestei cercetări statistice, ocuparea din economia informală în România a fost estimată la 3,4 milioane persoane reprezentând 37,0% din totalul populaţiei ocupate estimate pentru luna martie 2011. Ocuparea informală cuprindea 2,9 milioane persoane (respectiv 31,4% din totalul populaţiei ocupate), ocuparea în sectorul informal 1,2 milioane (13,1% din totalul populaţiei ocupate), iar ocuparea din sectorul gospodăriilor aproape 2,2 milioane (reprezentând 75,2% din totalul ocupării informale).

Un alt instrument utilizat în cadrul tezei a fost modelul de regresie logistică de tip logit în scopul analizării legăturii dintre numărul persoanelor care lucrează în sectorul informal şi în cel al gospodăriilor şi caracteristicile sociale ale acestora. Modelul a permis 2013 Fondul Social European INVESTEŞTE ÎN OAMENI, Bucureşti 2011, http://www.bns.ro/fisiere.portal/economia_informala.pdf

12

evidenţierea dependenţei dintre forma de ocupare şi factorii de influenţă (sex, mediu, grupa de vârstă, naţionalitate, nivel de educaţie, statut profesional, activitate economică, ocupaţie etc.). Interpretarea dependenţei dintre forma de ocupare şi factorii de influenţă s-a realizat, în principal, pe baza raportului de şanse, adică a raportului dintre probabilitatea ca individul dintr-o anumită categorie a variabilei xi să lucreze în sectorul informal şi probabilitatea să nu lucreze în sectorul informal, respectiv probabilitatea să lucreze sau să nu lucreze în sectorul gospodăriilor.

Indiferent de metoda utilizată, fie indirectă fie directă, se desprind două concluzii principale referitor la rezultatul estimărilor realizate pentru România: prima - ocuparea în activităţile informale are dimensiuni mari, a doua - fenomenul a fost acutizat de recenta criză financiară. Alte concluzii esenţiale care s-au conturat vizează metodele de măsurare utilizate. Metodele indirecte permit observarea fenomenului informalităţii în timp şi utilizarea aceleiaşi metode oferă o comparabilitate de calitate, principalul avantaj constituindu-l costurile financiare şi umane reduse (prin comparaţie cu metodele directe). Dezavantajul major îl reprezintă disponibilitatea redusă a informaţiilor privind structura şi caracteristicile ocupării informale, estimările având un caracter de agregare pronunţat. Dintre cele două metode indirecte abordate mai detaliat în cadrul capitolului – metoda discrepanţelor este mai facil de implementat şi mai rapidă, rezultatele surselor primare de date fiind disponibile pe o perioadă relativ lungă de timp, iar cercetările respective fiind deja implementate şi realizate în mod regulat de INS. Algoritmul metodei unităţilor de muncă necesită o perioadă relativ mai lungă de desfăşurare şi are ca dezavantaj unitatea de măsură care nu este numărul de persoane ci un etalon, respectiv unităţile de muncă (adică locuri de muncă convertite în echivalent timp complet). Metodele directe – cercetările statistice realizate pe teren – au ca principale avantaje bogăţia informaţiilor furnizate (care permit analize detaliate pe diferite structuri demo-socio-economice) şi posibilitatea comensurării distincte a diferitelor categorii ale ocupării în condiţii de informalitate, inclusiv a ocupării în economia informală. Dezavantajul major îl reprezintă costurile financiare şi umane ridicate şi timpul relativ lung necesar pentru finalizarea prelucrării datelor şi obţinerii estimaţiilor de interes.

Al cincilea capitol are ca obiectiv adâncirea tratării cauzelor fenomenului şi caracteristicilor impactului acestuia, în paralel, în Uniunea Europeană şi în România. În principal, în statele Uniunii Europene, cauzele majore le constituie: sarcina fiscală împovărătoare, birocraţia şi sarcinile administrative greoaie, legislaţia deficitară, inadecvată în ceea ce priveşte piaţa muncii. În particular, în România, se adaugă şi cauzele specifice perioadei traversate în cadrul procesului de tranziţie de la economia planificată la cea centralizată, precum: aplicarea reformelor economice acompaniate de închiderea marilor conglomerate industriale, retrocedarea pamântului, procesul de privatizare (care a condus la disponibilizări masive), aplicarea unui Cod al Muncii inadecvat, învechit, care a menţinut rigiditatea pieţei muncii, salarizarea neadecvată etc. În UE, munca informală se regăseşte, în principal, în trei sectoare mari de activitate: sectorul tradiţional (agricultură, construcţii, comerţ, servicii casnice), sectorul industriei uşoare (textilă şi de fabricare a îmbrăcămintei) şi sectorul cu activităţi inovative, moderne, care se bazează pe tehnologie de ultimă generaţie. În România, prevalenţa muncii informale se manifestă în activităţile şi serviciile prestate în cadrul gospodăriilor individuale ale populaţiei (curăţenie, spălat, gătit, grădinărit, mici reparaţii, supraveghere şi îngrijire copii sau bătrâni sau bolnavi), sectorul agricol, construcţii, industrie prelucrătoare, comerţ, etc. adică, practic, exceptând activităţile de administraţie publică şi apărare, informalul este prezent în toate activităţile economice însă cu intensităţi diferite. Dacă ne referim la impact, efectele cele mai severe se înregistrează asupra: a) protecţiei sociale şi finanţelor publice, reducerea fluxurilor băneşti din impozite şi taxe către bugetul de stat cauzate de evaziunea fiscală afectând semnificativ disponibilităţile pentru finanţele publice şi, în consecinţă, redistribuirea acestora, inclusiv pentru fondurile de

13

protecţie şi asigurări sociale; b) indivizilor: individul în calitate de consumator, neputând beneficia de garanţii de protecţie, de calitate asupra bunurilor şi serviciilor achiziţionate de pe piaţa informalului, iar pe de altă parte, în calitate de client pe această piaţă, contribuind la menţinerea sau chiar dezvoltarea sectorului informal; c) competitivităţii, costurile de producţie cu care operează antreprenorii din informal fiind mai mici şi, implicit, şi preţurile produselor şi serviciilor.

Capitolul, de asemenea, formulează recomandări şi propune măsuri de politici economice şi de ocupare a forţei de muncă, de combatere a muncii informale şi transformare în muncă cu forme legale. În funcţie de tipologia informalului, strategiile şi politicile trebuie adecvate în scopul prevenirii, respectiv sancţionării muncii fără forme legale. În cazul României, aşa cum am subliniat şi în teză, este necesară o combinaţie de politici care să se adreseze, în mod adecvat, segmentelor principale de populaţie care activează pe piaţa muncii informale: a) grupul de persoane care se găsesc în această situaţie independent de voinţa lor şi care lucrează în sectorul informal deoarece nu au altă soluţie; b) categoria celor care au ales să opereze în ocuparea informală în scopul obţinerii de venituri şi profituri mai mari prin evaziune fiscală şi eludare a legislaţiei muncii. Una din concluziile principale pe tema politicilor de combatere a muncii fără forme legale se referă la modificările cele mai recente asupra legislaţiei naţionale de interes pentru această problematică. Mai concret, ne referim la modificările aduse Codului Muncii prin legea nr. 40/2011 care au ca scop reducerea rigidităţii pieţei muncii, din care menţionăm: încurajarea contractelor pe durată determinată, introducerea agentului de muncă temporară, posibilitatea stabilirii de programe individualizate de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, diminuarea perioadei de interdicţie a angajării lucrătorilor concediaţi prin concediere colectivă, perioada de stagiatură pentru absolvenţii de învăţământ superior etc. Alt tip de modificări sunt cele care au ca scop sancţionarea actorilor de pe piaţa informalului: sancţionarea angajatorilor (cu închisoare de la unu la doi ani sau cu amendă penală pentru primirea la muncă a mai mult de cinci persoane, fără încheierea unui contract individual de muncă) şi sancţionarea lucrătorilor (care desfăşoară muncă la negru cu amenda de la 500 la 1.000 de lei).

Ultimul capitol, al şaselea, încheie teza evidenţiind efectele economico-sociale ale ocupării informale şi prezentând concluziile principale, ideile şi aprecierile personale rezultate în urma activităţii de cercetare şi studiilor efectuate pe parcursul perioadei de pregătire pentru doctorat. Concluziile formulate sunt structurate în funcţie de problematică. Astfel, un grup se referă la cele de ordin teoretico-metodologic, totodată evidenţiind şi contribuţiile personale în această arie, precum cele referitoare la revizuirea definiţiei (recomandate de BIM) ocupării informale, rescrierii corespunzătoare a algoritmului de alocare a categoriilor de persoane angrenate pe piaţa muncii informale (rezultate din încrucişarea tipurilor unităţilor de producţie cu statutul profesional al locului de muncă), dezvoltării indicatorilor de măsurare a ocupării în economia informală şi definirii lor etc. Un alt grup vizează metodele de dimensionare a ocupării informale. Metodele indirecte sunt sensibil mai puţin costisitoare, dar fac disponibilă informaţie agregată, în principal. Metodele indirecte oferă informaţii mult mai detaliate dar necesită eforturi financiare şi umane apreciabile. În alegerea metodei de măsurare trebuie să se ţină cont de obiectivul urmărit şi de raportul cost-eficienţă. Prin urmare, am avansat şi susţinut ca propunere implementarea unui sistem alcătuit din metode indirecte realizate anual care să permită monitorizarea evoluţiei şi tendinţelor pe perioadă mai lungă de timp şi metode directe, cu periodicitate mai rară (circa 10 ani) care să furnizeze informaţii necesare pentru analize detaliate. Ultimul grup este axat pe problematica strategiilor şi politicilor care să permită trecerea din informal spre formal, cu evidenţierea direcţiilor de acţiune pe care le-am recomandat pentru cazul particular al României. Strategiile şi politicile la care ne referim – în domeniul economic, al muncii şi protecţiei sociale - trebuie să fie corelate şi să ia în considerare cauzele muncii nedeclarate şi categoriile de participanţi pe piaţa muncii

14

informale. Nu trebuie neglijate măsurile orientate pe controale, pedepse şi sancţiuni, dar acestea nu trebuie să formeze principala strategie de acţiune. Politici adecvate trebuie să acţioneze ca stimulente, să motiveze indivizii să muncească în condiţiile legii.