1

EMIL DUMEA

PELERIN LA SANTIAGO

(Lourdes-Santiago de Compostela)

IAŞI 2016

2

3

Prezentare

Este al cincilea an când în vacanțele de vară îmi încarc

bateriile sufletului pe drumuri în care reîntâlnirea cu mine însumi, cu

natura și mai ales cu oamenii reprezintă un privilegiu pentru care nu

știu cum să mulțumesc Cerului.

Cu rucsacul pe spate, mergând doar pe jos, zilele mele

petrecute ca pelerin sunt cele mai frumoase din tot timpul anului.

Deși, nu aș putea spune că sunt și cele mai ușoare; dimpotrivă.

Anul acesta, 2015, pe 24 iulie, dimineața, exact la ora opt, am

plecat în pelerinaj din fața grotei aparițiilor Sfintei Fecioare Maria la

Lourdes (Franța), iar după 32 de zile de mers am ajuns la catedrala

Sfântul Iacob Apostolul din Santiago de Compostela (Spania),

parcurgând un drum de aproximativ 1000 km.

Frânturi din multele trăiri ale mele pe acest drum se pot citi în

paginile care urmează. Am scris aceste rânduri doar cu speranța că ar

putea fi folositoare cuiva. Adevărata bogăție a trăirilor pe drumul de

pelerinaj al Sfântului Iacob de Compostela o poate ști doar cel care

pleacă și parcurge acest drum ca pelerin.

Ultreia y suseia! Mai departe și mai sus!

4

Arudy, vineri, 24 iulie 2015, ora 21

Abia în seara aceasta am timp şi pentru scris. Plecarea de

acasă, călătoria, cu tot amalgamul de trăiri nu mi-au permis liniştea

unei confesiuni. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, scrisul e o

confesiune. Te deschizi în faţa propriului Eu. Cu sinceritate cauţi în

urma paşilor tăi, a vorbelor tale, cauza emoţiilor, a faptelor, bune sau

rele.

Sunt în parohia Sf. Mihai din Arudy, singura parohie care are

în subordine alte 10 parohii şi ţine toate registrele parohiale. Volumul

mare de lucru l-a făcut pe preotul paroh Pierre să-şi ia un ajutor,

preotul Sebastian din Senegal. Nu e prima dată când înnoptez aici.

Locurile prin care am trecut mă fac să revin cu plăcerea reîntâlnirii

unor vechi prieteni.

Pelerinajul meu a început la ora 8 dimineața în fața grotei

aparițiilor Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, iar de aici până la

Arudy, am mers în compania unui tânăr, Tibo. Student, viitor pilot de

aviaţie, în vacanţă caută să trăiască altfel. Mă bucură să văd interesul

tinerilor pentru viaţa spirituală. Mă bucură să simt că există o

continuitate. Nu ştiu câţi dintre voi vă doriţi să mergeţi într-un

pelerinaj. E o experienţă unică. Şi aici există regului ca în orice

formă de călătorie sau mai modern spus, de turism. În Lourdes există

un centru de primire a pelerinilor pe rue de Pau – Sf. Iacob de

Compostela. Acolo am spus despre intenţia mea de a merge spre

Saint Jean Pied de Port iar dacă există cineva doritor de a mă însoţi,

m-aş bucura să ne întâlnim dimineaţă la ora 8 în faţa grotei şi să

plecăm împreună. Tibo a fost cel care s-a încumetat să răspundă

provocării.

5

Dar să revin la momentul plecării din ţară.

Nu este prima dată când plec în pelerinaj si cu voia Domnului

nu va fi nici ultima dată. De data aceasta am plecat cu un sentiment

de tristeţe. Tristeţe nejustificată de motive logice dar ceva din mine

simţea singurătatea ca pe ceva dureros. Singurătatea, solitudinea,

sunt apanajele omului spiritual şi nu numai. De ce să fiu trist? Pentru

că cei din jurul meu nu-mi acordă o mai mare atenţie? Sau pentru că

atenţia lor nu este cea pe care mi-o doresc? Probabil că mi-aş fi dorit

să discut cu colegii din seminar despre proiectul acesta şi poate că

mi-aş fi dorit să plec cu cineva la drum. Dar... . Oricum, pelerinajul

nu este pentru oricine. Şi nu mă refer doar la condiţia fizică, mentală

sau materială. E altceva. Este o dorinţă intensă aproape ca un viciu.

Ştii că pleci la un drum lung, ştii care e traseul, ştii că vei avea

însoţitori pe anumite porţiuni de drum, mai cunoşti diverse locaţii în

care ai mai fost în anii precedenţi, dar sunt multe, enorm de multe

necunoscute. Şi acestea te atrag. Te atrag şi te înspăimântă în acelaşi

timp. Şi asta e una din frumuseţile pelerinajului. Pregătirea teoretică,

cu toate datele pe hârtie înainte de plecare, cu fixarea anumitor

puncte de pe traseu care trebuie respectate, iar restul lăsat în voia

sorţii. Îţi cunoşti limitele fizice, ştii care e drumul pe care trebuie să-l

parcurgi pe jos, dar fiecare zi va fi o aventură. În fiecare din noi a

rămas un sâmbure de migrator. Alegerea scopului migraţiei şi

modului în care o vom face ne diferenţiază.

Mi-am ales pelerinajul pentru reînnoirea spiritului, a minţii

mele. E un exerciţiu de care am nevoie pentru a nu mă lăsa din nou

antrenat în cotidianul şi rutina vieţii, pentru a nu recădea într-un fel

de platitudine interioară, spirituală, mintală, relaţională; pentru a nu

mă robotiza, pentru a mă reîntoarce la ceea ce sunt eu, pentru a fi mai

6

mult om, pentru a-mi reîmprospăta relaţia mea sinceră cu mine

însumi, cu semenii şi cu Dumnezeu. Am nevoie de acest timp

privilegiat, chiar dacă recunosc că nu-i uşor, dar am nevoie pentru a

redeveni mai mult ceea ce cred că trebuie să fiu. Am această

convingere interioară şi chiar dacă este dificil, am decis să plec. Am

decis să plec şi pentru că fiecare zi de pe camino înseamnă o

experienţă cu noi oameni, aflare de noi realităţi cu care oamenii sunt

confruntaţi. Este o îmbogăţire. Frânturi din viaţa nenumăratelor

persoane cu care mă întâlnesc pătrund în viaţa mea. Cunoaşterea

oamenilor capătă o altă dimensiune. E un alt fel de cunoaştere decât

cea oferită de anturajul cotidian. Frumuseţea locurilor pe care le

parcurg pătrunde în mintea şi în sufletul meu. Sunt deschis pentru a

primi tot ceea ce-mi oferă această călătorie. Acestea ar fi în sinteză

motivele care m-au determinat să plec, în pofida acelei dureri şi

solitudini interioare, atât de apăsătoare.

Plecarea în vacanţă ne ascute simţurile. Când avem un drum

“de interes”, mintea este preocupată de ceea ce vom face la finalul

drumului. Călătoria este un mijloc, nu un scop. Când mergi în

pelerinaj, călătoria este însăşi scopul acţiunilor noastre. Vrând,

nevrând îi dăm o mare atenţie.

Sunt în trenul care mă duce la Bucureşti. De câte ori am

călătorit cu el? De nenumărate ori. Privesc pe geam, privesc la cei

din jur, văd ceea ce altădată nu vedeam. Mda, grupul de tineri care a

urcat din Bârlad mă atrage să intru în vorbă. Aşa îmi vine mie

câteodată să aud spus cu voce tare ceea ce se ştie în mod tacit.

Călătoria cu “naşul” are o motivaţie strict economică. De aceea cei

care vor să facă o economie la bugetul personal şi au destulă

îndrazneală, vor alege trenul. Cu microbuzul sau autocarul nu prea se

7

poate. Sunt curios cum va reacţiona “naşul“. Cum să reacţioneze? Ca

un „naş‟ veritabil. I-a apostrofat hotarât pe tineri, şi-a luat dreptul în

mod discret, iar tinerii au călătorit până la Bucureşti liniştiţi. Eu, ca

un cetăţean obişnuit, am avut la ce să mă gândesc în ritmul roţilor de

fier. De cele mai multe ori decăderea vine din cauze interne. Nu e

nevoie să ne saboteze ruşii sau americanii economia naţională. Ne-o

sabotăm singuri în câştigul economiei individuale, în cazul de faţă şi

„naşul‟, şi călătorii clandestini au ieşit în câstig.

Încă nu suntem obişnuiţi că trebuie să plătim pentru serviciile

primite. Iar plata să fie făcută în mod corect celor care ne oferă

serviciile. Din păcate am predicat în pustiu. Degeaba le-am spus

despre corectitudine şi legalitate, degeaba am aşteptat o altfel de

reacţie din partea celui care ar fi trebuit să reprezinte firma de

transport şi degeaba am aşteptat o reacţie din partea celorlalţi

călători. Spiritul civic nu există sau se confundă cu trădarea aşa că e

mai bine să-l evităm.

Am ajuns în Bucureşti. Trag aer în piept pregătindu-mă de o

nouă confruntare. De ani de zile cunosc ritualul debarcării mele în

Gara de Nord şi ciocnirea cu clanul taximetriştilor. Am spus clan

pentru că aşa îi percep eu. Au regulile lor, înţelegerile lor şi zonele

lor de control. Coborând din trenul de Iaşi deja am un atuu în minus

în această confruntare. Sunt imun însă la abuzurile lor verbale şi la

şmecheriile prin care îşi supraevaluează serviciile. Primii taximetrişti

nu aveau aparatul de taxat funcţionabil. Iar un drum până la Băneasa

era estimat la 50 de lei. Scurt, fără comentarii. Am timp să fac un

studiu de piaţă, pe nervii mei bineînţeles, şi remarc că în zona

respectivă acesta era tariful. Deşi ştiu că vorbesc singur, îmi fac

datoria şi le atrag atenţia ca procedează ilegal. Am norocul că sunt

8

prea ocupaţi să vâneze alţi clienţi aşa că nu mă bagă în seamă. Nu de

alta, dar nu se ştie ce fel de atenţie ar fi primit observaţiile mele. Plec

în altă zonă a Garii de Nord şi mă bazez pe instinct când abordez

următorul taximetrist. Instinctul nu mă înşeală. A patra oară a fost cu

noroc. Am călătorit cu un taxi al cărui aparat de taxat funcţiona,

plătind exact suma indicată de aparat, adică 12 lei, nu 50 de lei, cât

cereau șacalii din gară. Mai sunt şi oameni care se mulţumesc cu

câştigul cinstit. Oare de ce? Poate că firma de taximetrie la care

lucrează îl plăteşte mai bine sau poate că ceilalţi taximetrişti au mai

mare nevoie de bani. Încerc să găsesc o explicaţie a lăcomiei

oamenilor. Cine ştie ce motive îi împing la ilegalităţi. Sau poate că

delăsarea autorităţilor îi determină pe mulţi să devină hoţi. Prima

ilegalitate în general este justificată. Dacă vezi că nu se întâmplă

nimic rău, urmează a doua, a treia, în cele din urmă ilegalitatea

devenind ceva normal. Problema este că avem de suferit noi, cei care

suntem furaţi, şi implicit imaginea noastră ca naţiune.

Am ajuns la Băneasa, obosit, marcat de experienţele ultimei

zile. Am dormit la parohia Sf. Petru şi Paul unde paroh este acum

preotul Pavel Butnaru.

Dimineaţa am reluat experienţa călătoriei cu taxiul. Maşina

avea aparat de taxat funcţionabil, a taxat corect până la aeroport,

problema a fost omul. Taximetristul voia şi plata retur. Lui cine îi

plăteşte drumul până în Bucureşti? Hm! Un alt client, bineînţeles.

Dar nu eu. Doar nu se aştepta să fac o plimbare la aeroport şi să mă

întorc. Cred că am început călatoria cu stângul. Voi avea grijă să nu

mă afecteze prea mult aceste incidente. Sunt convins că mulţi din noi

am trecut şi trecem zilnic prin experienţe care denotă lipsa interesului

9

din partea autorităţilor pentru respectarea legislaţiei daca nu au şi

reprezentanţii lor ceva de câştigat.

Zborul spre Paris m-a liniştit. De la Paris am schimbat

aeroportul Charles de Gaulle la Orly. Am ajuns la limită de timp şi

am plecat spre Toulouse. Totul a fost în grabă de parcă eram

condiţionat de respectarea unor ore. Sunt în vacanţă. De ce mă

grăbesc? Din Toulouse am luat trenul spre Lourdes. Ajungând în

gara de aici, m-a prins un fel de nostalgie pentru celelalte pelerinaje

pe care le-am făcut în anii 2000 şi 2012. Ultima dată am ajuns pe jos

de la Genova urmându-mi drumul spre Spania. Cum este normal în

astfel de călătorii, m-am dus la centrul de primire al pelerinilor.

Centrul funcţiona în casa lui Jean Luc, lângă un spital. O casă

frumoasă, el un om extrem de amabil, care mi-a oferit toate

informaţiile posibile. Mi-a dat paşaportul pelerinului pe care a pus

prima ştampilă cu plecarea mea din Lourdes. Şi pelerinajul a devenit

o instituţie cu acte în regulă. Mi-a oferit o medalie cu Fecioara Maria

miraculoasă, care are sanctuarul principal pe rue de Bac din Paris,

sanctuar în care fusesem nu cu mult timp în urmă. M-a rugat să iau

medalia cu mine iar când voi termina pelerinajul să o dau unui copil

sau tânăr, explicându-i istoria acestei medalii, iar el la rândul lui să o

poarte şi să o dea mai departe. M-a impresionat gestul lui şi pasiunea

pe care a pus-o în tot ceea ce mi-a explicat. Primii pelerini întâlniţi

acolo erau din ţări diferite, un german, o americancă, o tânără

voluntară care-l ajuta pe Jean Luc şi tânărul francez Tibo, care m-a

însoţit a doua zi. După ce am primit toate informaţiile şi au fost

completate datele în paşaport, am plecat la Sanctuar unde mă aştepta

pr. Mihai Percă. Punctualitatea a lăsat de dorit din partea mea dar

preotul Mihai a înţeles care sunt motivele întârzierii mele. Dat fiind

10

că nu cinez seara am mers împreună la procesiunea cu bolnavii din

faţa bazilicii de la ora 21.

Stând în faţa bazilicii, preotul Mihai îmi explica şi

mozaicurile pe care preotul Ivan Rupnik le-a pus pe frontispiciul

bazilicii. Acestea redau misterele rozariului de lumină. După mine,

care nu sunt un artist, acestea nu se armonizează ca stil cu ansamblul

arhitectonic al bazilicii. Mi se pare că mozaicurile acestea se află

într-un loc nepotrivit lor. Cu siguranţă că cei care au decis ştiu mai

bine.

Erau foarte mulţi pelerini cu lumânări aprinse și toți se rugau

misterele rozariului de lumină. M-a emoţionat ca şi altădată evlavia

acestor oameni. Atâţia bolnavi, atâţia voluntari, atâtea servicii pentru

a invoca ajutorul divin. Multă suferinţă fizică, multă durere în trupul

sau în sufletul unora dintre pelerini. Oameni pe care societatea sau

ştiinţa nu-i mai poate ajuta să-şi rezolve problemele. Oameni care au

o ultimă speranţă în spiritualitate. Cântecele cântate cu atâta

devoţiune sensibilizează mai mult pe participanţi. Procesiunea de la

grota apariţiilor, peste care se ridică bazilica actuală. Toată această

atmosferă pe care o simţi aici, toate m-au emoţionat profund şi m-am

rugat Fecioarei Maria să mă ajute să am un pelerinaj bun. Cât mai

bun. Aceasta am cerut-o din tot sufletul pentru mine.

O altă intenţie pe care am avut-o: I-am prezentat lui

Dumnezeu prin Fecioara Maria pe colegii mei, pe cei cu care

locuiesc, rugându-l pe Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să facă ca

între noi să fie cât mai multă dragoste, unire, spirit sacerdotal. Să

formăm o comunitate animată mai mult de iubire. I-am prezentat

Fecioarei Maria şi dorinţele altor persoane care m-au rugat să o fac în

11

numele lor. Cu aceste rugăminţi, invocaţii, prezentări ale problemelor

atâtor oameni, m-am întors la casa unde am fost găzduit. Rectorul

Sanctuarului mi-a făcut o favoare fiind colegul preotului Mihai şi am

fost primit ca oaspete, fără să plătesc cazarea.

M-am retras în cameră plin de emoţii şi de sacralitatea acestui

loc şi mă gândeam: câte persoane au ajuns aici purtându-şi

suferinţele lor. Îmi venea în minte o altă reflecţie puţin amară. Fiind

în locurile acestea de pelerinaj, îşi aduc aminte oamenii de

Dumnezeu şi aleargă aproape cu disperare la El. O invocă pe fecioara

Maria în suferinţele lor. Poate că ar trebui ca la acest sanctuar să vină

şi oamenii cu bucuriile lor. Să-i prezinte lui Dumnezeu fericirile lor,

toate visurile şi speranţele împlinite. Să fie sanctuarul acesta şi locul

în care oamenii să-i prezinte realizările lor. Nu doar invocarea

aceasta continuă de cerere, aproape disperată. Oare de ce oamenii

apelează la Dumnezeu mai mult atunci când sunt în suferinţă şi nu-i

spun lui Dumnezeu cu voce tare şi bucuriile lor? Poate pentru că

omul a rămas un etern adolescent în relaţia cu Tatăl Ceresc. Un

adolescent care uită de părinţi prins în vârtejul vieţii, al bucuriilor

mărunte, al ispitelor care-i înfrumuseţează visele şi viaţa. Fericirea

şi-o trăieşte alături de cei asemeni lui. Dar la necaz se întoarce să

ceară sprijin părinţilor. Poate pentru unii e umilitor gestul acesta dar

e necesar pentru a se ţine pe linia de plutire. Puţini sunt cei care

preferă să cadă în loc să ceară ajutorul. Puţini sunt cei care cerşesc

din vocaţie. E normal să apară şi un fel de credinţă a cerşetorului,

milogului pentru că oamenii sunt atât de deosebiţi în modul de a se

exprima încât uneori ne şochează prin comportamentul lor.

12

Am adormit cam greu la Lourdes, pătruns de toată încărcătura

aceasta emoţională, de toată spiritualitatea pe care o simţeam aici.

Sunt un pelerin.

Dimineaţa, la ora 7 am coborât la sala de mese pentru a lua

micul dejun cu preotul Mihai. Mai erau şi doi episcopi acolo şi alţi

preoţi. La masă cu noi a stat un preot italian care este şi el aici pentru

spovezi. Am mâncat bine şi apoi doamnele care servesc acolo mi-au

pregătit un sandviş, o sticlă cu apă şi un măr. Le-am pus în rucsac.

M-am spovedit, după care mi s-au oferit câteva lucruşoare necesare

plerinajului, inclusiv 50 de euro. Preotul Mihai m-a însoţit până în

faţa grotei. M-am rugat Fecioarei Maria pentru binecuvântarea

pelerinajului, cu emoţie şi cu foarte mare trăire. Simţeam ceva

deosebit în momentul acela de rugăciune, de meditaţie. Ochii mi s-au

umplut de lacrimi. I-am închis pentru a putea ţine în mine cât mai

mult acele senzaţii. În starea aceea am aşteptat să văd dacă apare

cineva de la centrul de primire al pelerinilor unde anunţasem

intenţiile mele. A venit Tibo. M-a surprins tare plăcut şi am pornit

împreună, urmând indicaţiile pe care domnul Jean Luc mi le dăduse

pe nişte foi care formează un mic ghid al drumului până la Saint Jean

Pied de Port.

Tibo s-a dovedit un bun tovarăş de drum, plin de energie,

simpatic, deschis. Am mers, am discutat, am tăcut, am admirat

peisajul pe unde treceam şi totul a fost făcut cu voie bună chiar dacă

vremea a fost cam noroasă. Am ajuns la Grotele de Betharam,

mergând mereu pe lângă râul Gave. Am vizitat sanctuarul si calea

crucii după care, părăsind Gave-ul ne-am continuat drumul spre

Ason. Aici am făcut o pauză mai mare. Tibo avea la el un aragaz

micuţ cu o butelie şi a pregătit o supă de legume. Eu aveam sandvişul

13

de la Lourdes aşa că am avut parte de o masă copioasă sub un copac,

lângă biserica din piaţă.

Ne-am reluat drumul pe la ora 14.30 în direcţia Arudy. Pe

drum ne-am întîlnit cu un militar care căra un bagaj enorm. Venea de

la Carcassone şi se îndrepta spre Madrid. Pe drum întâlneşti mulţi

oameni. Cu unii dintre ei îţi continui drumul pe anumite porţiuni, cu

alţi nu. Pe militar l-am lăsat în urmă. Nu putea ţine ritmul cu noi. Ar

fi fost un efort prea mare pentru el şi nici nu avea motiv să se

grăbească. Ne apropiem de Arudy şi tânărul meu prieten este obosit.

Probabil că ritmul impus de mine a fost un pic mai dur pentru el.

Rezistenţa fizică nu este apanajul tuturor tinerilor din ziua de azi.

Experienţa maturităţii ne face să abordăm altfel drumul, indiferent de

natura lui. Sunt oameni care pierd multă energie străbătând un drum

iar alţii nici nu simt oboseala chiar dacă parcurg acelaşi traseu. Merg

şi mă gândesc la drumurile mele, drumul carierei, pelerinajele,

drumurile inimii. O invoc des pe Fecioara Maria în gând să mă

sprijine în acest pelerinaj, să-mi umple inima de dragoste şi de

înţelegere faţă de cei din jur. Să-mi deschidă ochii şi sufletul să pot

primi dragostea celorlalţi semeni.

După un drum de aproximativ 40 de kilometri am ajuns la

destinaţie, Arudy. La centrul de primire al pelerinilor de la casa

parohială ne aştepta părintele Petru şi preotul din Senegal. În casa

parohială era prezentă şi Claire, o tânără dedicată voluntariatului.

Făcuse o săptămână de voluntariat la Lourdes, acum era la Arudy,

cine ştie unde va fi mâine? Gazdele pregătiseră cina: omletă, salate,

orez, supă de legume. Am luat un pic de supă pentru a le ţine

companie celorlalţi la masă. Deşi obosiţi, compania plăcută ne-a

făcut să stăm indelung la discuţii. Din anul 2009 preotul Pierre ţine o

14

evidenţă a pelerinilor care trec pe acolo. Cei mai mulţi sunt francezi,

apoi italieni, germani, spanioli. Doar doi români au trecut pe la

parohia lui în pelerinaj, adică eu acum a doua oară.

Sunt cazat într-o cameră cu Tibo. Eu stau şi înregistrez aceste

impresii ca să nu le pierd. Mâine la ora 7 vom lua micul dejun

împreună şi apoi vom pleca pentru a înfrunta o nouă zi, cu

problemele ei. Am făcut duş, sper să pot dormi bine, pentru că am

nevoie de noi forţe. Fecioară Maria, veghează-mi somnul, căci eşti

mama mea şi a tuturor celor care te invocă.

Sâmbătă, 25 iulie, ora 10 dimineaţa

Am avut parte de un somn bun la Arudy, în casa parohială.

Toată lumea este matinală. La ora 7 dimineaţa ne-am adunat în sala

de mese pentru micul dejun pregătit de parohul Pierre. Îmi place să

iau masa în compania oamenilor liniştiţi care discută amiabil pe

diverse teme. Îmi place să ascult vocile lor urcând sau coborând în

ritmul dat de povestire. Parohul a fost principalul vorbitor. Avea

multe de povestit iar noi nu ne cunoşteam încă suficient de bine ca să

ne permitem abordarea oricărui subiect. Sunt frumoase momentele

acestea, când porneşti la drum alături de o persoană şi toate simţurile

sunt în alertă. Vrei să cunoşti, să fii cunoscut şi e normal să te

cenzurezi un pic.

După micul dejun ne-am adunat într-o cameră destinată

rugăciunii. Am primit un model interesant de rugăciune. Ne rugăm

pentru ziua care a început, să fie binecuvântată, să fie bună pentru

pelerinaj, pacea şi dragostea să ne însoţească în peregrinările noastre.

15

Frumos acest moment de rugăciune, mângâietor, plin de linişte, de

seninătate sufletească.

La plecare am semnat în registrul parohiei. Eu, în acest an,

sunt al 275-lea pelerin. Un număr mare, mic? Nu-mi pot da seama.

Depinde la ce ne raportăm. Ne-am luat rămas bun de la preotul paroh

Pierre, mulţumindu-i pentru ospitalitate şi am plecat la drum. Am

ajuns în piaţa de lângă biserică. Ca orice piaţă este amplasată

strategic. Şi primăria, şi biserica şi magazinele erau în jurul ei. Am

cumpărat jambon, pâine neagra şi roşii inimă de bou. Şi aici soiul

acesta de roşii poartă acelaşi nume ca şi în România. Oamenii au

aceleaşi repere în comparaţiile pe care le fac indiferent de zona

geografică unde locuiesc.

În piaţă am surpriza de a întâlni un grup de pelerini din zonă.

Majoritatea sunt persoane în vârstă, care s-au organizat la iniţiativa

Asociaţiei Sf. Iacob de Compostela. Domnul care este inima acestei

asociaţii este şi fotograful grupului. Împreună cu Claire şi Tibo am

hotărât să ne alăturăm acestui grup. Spontaneitatea deciziilor luate în

timpul pelerinajului este una din particularităţile lui. Planificăm în

mare traseul de acasă dar modul cum îl parcurgem îl stabilim la faţa

locului pas cu pas. Dimineaţă ştiam că am doi tovarăşi de drum, Tibo

şi Claire. Acum, la câteva ore distanţă, sunt într-un grup de oameni

simpatici, cu inimă largă, voioasă, toţi cu rucsacul lor mai mare sau

mai mic în spate, îmbrăcaţi mai mult sau mai puţin ca pelerini. Ne

îndreptăm spre Oloron de Saint Marie şi ghidul nostru actual ne-a

împărţit nişte foi cu explicaţii despre locurile pe unde trecem.

Ziua de azi se construieşte din mers. Acum sunt într-un grup

de pelerini, peste câteva ore drumurile ni se vor despărţi. Mergem pe

16

o potecă plină de verdeaţă, prin pădure. Totul este proaspăt şi verde.

Ploaia de noaptea trecută a dat o strălucire umedă plantelor. Este

răcoare dar nu plouă şi asta e cel mai important. Este o zi numai bună

de mers.

La Oloron este o locaţie pentru pelerini, iar Tibo a telefonat

deja şi i s-a răspuns că mai au doar două locuri libere. Noi suntem

trei şi eu nu sunt hotărât dacă mă voi opri sau nu acolo. Interesant

pelerinajul meu cu doza lui de neprevăzut. Puţină îngrijorare simt,

dar am încredere în Cel de Sus, în bunăvoinţa oamenilor, aşa că

deocamdată mă bucur de prezent şi chiar mă simt împăcat cu mine

însumi în mijocul acestei vegetaţii atât de frumoase.

Duminică, 26 iulie, după ora 10

Am ieşit din Oloron de Saint Marie. Ieri, împreună cu Tibo şi

Claire ne-am continuat drumul spre Oloron. Iniţial Tibo telefonase

pentru a se interesa de cazare. Apoi am telefonat şi eu şi am făcut

rezervări la Gite le Bastet. Este un local nou, cu 17 paturi. În trecut a

fost bar dar transformarea lui a fost benefică pentru pelerini.

Ieri am discutat mult şi cu Claire. Este profesoară de limba

franceză în Normandia, de unde este originară. În timpul vacanţei

face voluntariat însoţind un grup de bolnavi la Lourdes. Fiecare

voluntar este instruit ce să facă pentru pelerini, in special pentru cei

bolnavi; sunt noţiuni minime de infirmierat. Voluntarii învaţă să le

aranjeze patul, să îi ajute să se îmbrace, să facă duş, să meargă la

toaletă, la masă. Îi însoţesc la Sanctuar, pentru procesiune, pentru

celebrarea Sf. Liturghii. Sunt oameni plini de compasiune şi nu au

17

cui să le-o ofere. În mediul în care trăiesc nu au în jurul lor persoane

care să aibă nevoie de ea. Preaplinul acesta de dragoste îi face să

devină voluntari. Pentru o perioadă scurtă de timp sunt alţi oameni.

Trăiesc pentru a avea grijă de semenii lor. Oameni necunoscuţi care

se bucură de atenţia şi grija ce li se oferă. O săptămână de voluntariat

o epuizează de energie. Poate şi pentru că e foarte devotată şi atentă

cu cei cu care lucrează. După voluntariat merge în pelerinaj. Dar se

odihneşte înainte de a pleca la drum. Un somn bun, de 10-12 ore o

reîncarcă. Speră ca până la sfârşitul lunii august să ajungă la Santiago

pentru ca apoi să se întoarcă la liceul ei.

Cum e şi normal am discutat despre învăţământ, despre

programele şcolare din ţările noastre, despre nivelul de salarizare al

cadrelor didactice, despre toate aspectele vieţii de dascăl. Sunt multe

diferenţe între dascălii din cele două ţări, între felul în care e abordat

învăţământul. Dar să nu uităm că şi ţările noastre sunt foarte diferite

ca structură politică şi socială. Nu mai vorbim de mentalităţi. Claire

predă într-un liceu statal. Religia nu este disciplină de învăţământ. In

schimb au educaţie civică, oră în care elevii învaţă despre noţiuni

generale legislative ale bunei convieţuiri pentru a deveni buni

cetăţeni. În cadrul acestei ore primesc informaţii şi despre religie.

Prinşi în discuţii şi analize era să greşim poteca. Noroc că cineva din

grup a sesizat şi am revenit la drumul bun.

Seara am ajuns la Oloron şi voluntarii de la Gite de Bastet

ne-au ajutat să ne cazăm. Dacă la noi, în România, oaspeţii sunt

întâmpinaţi cu pâine şi sare, aici am fost întâmpinaţi cu limonadă

proaspătă. Şi cu multă amabilitate şi voie bună. Ceea ce uneori

lipseşte la noi în ţară. Camera unde am înnoptat avea patru paturi.

Noi eram trei aşa că am avut încă un coleg, un tânăr francez. Iar am

18

fost luat prin surprindere de mărimea bagajului la fel ca şi în cazul

militarului pe care l-am întâlnit în prima zi de pelerinaj. Tânărul

francez avea şi cortul cu el, în caz de forţă majoră putea înnopta în el.

Om prevăzător. Eu mă bazez pe bunăvoinţa oamenilor şi pe sprijinul

Celui de Sus.

Mi-am făcut câteva cumpărături, mâncare în special, după

care am mers la biserica din apropiere să particip la Sf. Liturghie.

Preotul care prezida era african şi după cum mă aştepam predica a

fost frumoasă dar şi teatrală, preotul gesticulând foarte mult, ceea ce

pe mine puțin m-a amuzat, dar am încercat să-l privesc și ca pe un

actor; mai are nevoie de școală. Sunt popoare, rase, care au în sânge

dramatismul, altele sunt mai reci, mai seci. Multe din trăsăturile unei

naţii se reflectă în activitatea omului de rând, dacă activitatea nu se

rezumă la ceva maşinal, robotizat. Orice activitate care cere emoţie,

trăire, va fi făcută în mod diferit de cineva din Suedia faţă de cineva

din Balcani. Chiar dacă emoţiile sunt aceleaşi, exteriorizarea lor va fi

diferită. Să revin la liturghie. Fiind sărbătoarea Sf Iacob, după

liturghie a urmat cina în curtea hanului pentru pelerini. O cină bogată

cu mâncăruri specifice de aici, din Bearnes.

Bearnesii, locuitorii acestei zone, sunt mândri de originea lor.

Ieri, însoţind grupul celor cu care ne-am văzut la Arudy am vorbit

mai mult cu o localnică. Femeie născută aici, se consideră bearnesă

chiar dacă un strămoş de-al ei este din Ucraina. Originiile nu mai

contează aşa mult. Eşti omul locului unde trăieşti, unde simţi că eşti

acceptat. Îmi vorbea mult despre tradiţiile, obiceiurile şi ceea ce le

este specific. Au o limbă proprie care se predă în şcoli particulare, în

învăţământul primar. Sunt şcoli în care toate materiile se predau în

această limbă în dorinţa de a o menţine vie. În învăţmântul gimnazial

19

este studiată ca o disciplină. Mai specific, este o limbă bască, diferită

însă de limba bască a bascilor.

Cina s-a lungit până pe la orele 22.30. Am stat lângă

preşedintele asociaţiei Sf. Iacob. Erau prezenţi membri ai acestei

asociaţii din Oloron şi din împrejurimi, cam 25 de persoane şi micul

grup de pelerini, dintre care la biserică, la liturghie am fost patru, eu

şi colegii mei de cameră. S-a servit o supă tipică bearnesă cu legume

şi carne, apoi orez, dulciuri deosebite, pâinea lor locală, brânzeturi

făcute de ţăranii de aici. Preşedintele asociaţiei Sf. Iacob e mulţumit

că oamenii pot să se ocupe cu creşterea animalelor şi să trăiască din

asta. Laptele este predat pentru prelucrare la fabricile de brânzeturi

iar carnea are şi ea piaţă de desfacere. În general se cresc vaci şi oi.

Mai sunt şi persoane care cresc porci. Nu prea am văzut porci dar

nici în ţară porcii nu sunt lăsaţi sa cutreiere imaşurile. Deşi nu cinez

de obicei, de voie, de nevoie am luat câteva linguri de supă şi am

băut mult suc de mere.

Dimineaţa am simţit că ceva a deranjat-o pe Claire. Ceva din

atitudinea ei m-a pus pe gânduri. Mă simţeam vinovat şi nu ştiam

care e motivul. Sunt un om cu bun simţ, civilizat, oare unde am

greşit? Ceva ce nu pot controla a deranjat-o. Normal, am uitat că

sforăi când sunt obosit. Spăşit am întrebat-o dacă sforăitul meu este

cauza supărării ei. Faţa ei s-a destins într-un râs afirmativ. Toată

încordarea dispăruse. Dispăruse din privirea ei dar mă încărcase pe

mine cu o nouă grijă. Mi-am cerut scuze regretând că nu s-a putut

odihni cum trebuie. Somnul este foarte important în pelerinaj.

Refacerea de peste noapte asigură energia continuării drumului în

ziua următoare. Băieţii au dormit buştean. Nu au auzit nimic. Am

mâncat în grabă, jos la bucătărie, unde membrii asociaţiei continuau

20

să facă ordine şi curăţenie după cina extrem de bogată de aseară.

Apoi am pornit din nou la drum, însă în Oloron drumurile noastre s-

au despărţit.

Eu şi Claire am decis să urmăm drumul spre Col de Somport,

iar Tibo cu celălalt tânăr au luat drumul spre Saint Jean Pied de Port.

Am luat adresa de e-mail a lui Tibo, promiţându-i că îi voi trimite

fotografiile făcute împreună. Am rămas cu o impresie deosebit de

bună despre acest tânăr serios, simpatic, dornic de a cunoaşte lumea.

Poate ne vom reîntâlni pe camino. Am decis în ultimul moment să

merg pe această variantă spre Spania. Drumul celălalt îmi este

cunoscut şi vreau să cunosc un alt drum vara aceasta. Am o zi mai

mult de mers, iar drumul se întâlneşte cu Camino Frances la Puente

la Reina, după opt sau nouă zile de mers. Am ales această variantă şi

pentru că o am de tovarăşă de drum pe Claire, o femeie cu o

motivaţie religioasă destul de serioasă şi profundă şi cred că îmi vor

folosi discuţiile cu ea, cât vom merge împreună. Aşa voi afla multe

lucruri despre şcoala franceză, despre Franţa, pe acest drum de

pelerinaj. Ne îmbogăţim reciproc. Am plecat din Oloron,

despărţindu-ne în două grupuri, şi... am greşit direcţia. Deşi am urmat

culorile alb-roşu, aceste culori ne conduceau tot în direcţia Saint Jean

Pied de Port. Am traversat oraşul şi am ajuns la catedrala dedicată

Sfintei Fecioare Maria, un edificiu frumos, splendid, cu mulţi

episcopi înmormântaţi aici. Lista lor începe în primele decenii ale

secolului şase şi se termină în 1795. Aici ne-am dat seama că nu

mergem pe drumul bun pentru noi şi ne-am întors înapoi la biserica

Sf. Cruce, de unde plecasem. Întotdeauna când te rătăceşti, este bine

să te întorci în punctul din care ai plecat. Nu încerci să te reorientezi

în punctul în care ai conştientizat că te-ai rătăcit. Aşa că iată-ne iar la

21

biserica Sf. Cruce asistând la căutările unei pisicuţe pierdute de un

copil. Fiecare caută ceva. Unii pierd drumul, alţii un animal de

companie. De remarcat rapiditatea cu care s-a mobilizat mama

copilului pentru a găsi mica vietate: erau deja afişe lipite pe peretele

bisericii si pe uşa casei lor cu solicitarea de ajutor pentru găsirea

pisicii și o fotografie a patrupedului rătăcit.

De aici am găsit drumul corect pentru destinaţia zilei de

astăzi, la Sarrance, unde vom fi găzduiţi la mănăstirea călugărilor

premonstratenzi. Un drum de peste 20 de km.

Ieşind din Oloron, ne-am întâlnit din nou cu pelerinul soldat

pe care l-am văzut în prima zi când eram cu Tibo. Claire are o

discuţie interesantă cu el pe tema pelerinajului. Fiecare din noi

vedem călătoria altfel. El a spus că e randoneur, călător, nu pelerin.

Claire a spus că este pelerin, explicând ce este specific unui pelerin:

destinaţia către un loc religios, sanctuar; aceasta este motivaţia

principală. Un călător face o excursie, are motivaţii sportive, de

contact cu natura, de relaxare. Dar dacă numai destinaţia este ceea ce

defineşte un pelerin ar fi cam prea simplu. Pelerinul are şi o chemare

spre locurile acestea. Dorinţa lui de a le vedea este generată de

dorinţa de a fi mai aproape de divinitate. Faptul că parcurge pe jos

drumul spre Sanctuar face parte din ritualul pelerinajului dar dacă

gândurile, faptele, vorbele din această călatorie nu se armonizează cu

scopul ei, atunci nu e un pelerinaj. Este interesant să îi ascult cum

discută şi în acelaşi timp să încerc să definesc şi eu pelerinajul.

Pelerinajul meu.

Ne despărţim iar de soldat şi ne continuăm drumul pe o

potecă de o frumuseţe rară, prin pădure, la umbra copacilor. Mergem

22

admirând natura, respirând aerul curat şi povestind despre viaţă,

despre societate. Este o duminică liniştită, însorită, mai însorită decât

ieri. De fapt, ieri ca şi alaltăieri nu a fost soare, dar nu a plouat.

Astăzi este puţin soare. În zilele anterioare îmi spuneau că aici au

fost călduri mari, peste 30 de grade. Acum este plăcut, foarte plăcut.

Suntem însoţiţi de cântecul păsărelelor şi ne continuăm drumul prin

pădure.

Linişte. Gânduri nerostite. Reflecţii şi rugăciuni în ritmul

paşilor pe potecă.

Sarrance, 26 iulie, ora 21

Am ajuns după amiază în Sarrance, o localitate nu prea mare

în care îşi are sediul mănăstirea premonstratenză. Privesc crestele

munţilor de jur împrejur; localitatea este ca într-o oală mare,

înconjurată din toate părţile de piatră şi copaci, vegetaţie şi stâncă.

Iar omul în mijlocul acestei uniuni. Ultimii trei kilometri au fost pe

un drumeag care flanchează râul, pentru a evita şoseaua. O potecă

mai bine zis. Îngustă şi în multe locuri periculoasă. Dacă aluneci de

pe ea, ajungi într-un fel de prăpastie și în loc să ajungi după un

număr de zile la capătul pelerinajului tău pământesc, este foarte

posibil ca în câteva secunde să ajungi în fața tronului de judecată al

Celui de Sus. Mă întreb cum se poate merge când plouă sau este

umed. Încordarea ne face să fim tăcuţi. Toată atenţia este îndreptată

spre modul cum păşim iar o eventuală discuţie, ştim din experienţele

anterioare, ne distrage atenţia. Una e să rătăcim drumul, alta e să ne

accidentăm. Sunt persoane care pot discuta pe orice temă şi să

23

rezolve probleme de matematică în acelaşi timp. Poate că au atenţie

distribuitivă, poate că discuţia e doar convenţională şi o fac în mod

mecanic. Eu, când discut, sunt cuprins de entuziasm iar cuvintele îmi

captează toată energia. Vorbele nu sunt făcute să fie doar un zgomot

de fond. Ele sunt vii iar viaţa lor îmi aparţine mie şi sunt răspunzător

pentru ele. Dar şi tăcerea este benefică. Şi ea îmi face parte din fiinţa

mea.

Ne-am cazat după care am participat la rugăciunea rozariului.

Numărul în scădere al călugărilor face ca şi mănăstirea să-şi piardă

din frumuseţea de odinioară. Câteva camere libere de la etaj au fost

amenajate pentru pelerini, dând un alt scop spaţiului disponibil din

mănăstire. Grădina interioară este lăsată într-o semisălbăticie fiind

folosită ca loc de campus pentru cei care vin cu cortul. Liniştea din

spaţiul monahal este ruptă din când în când de răgetul unui măgăruş.

Mă surprind sunetele scoase de urecheat. Îl văd, ştiu că va rage la un

moment dat, dar totdeauna o face pe neaşteptate. Iar sunetul vocii lui

este suficient de puternic ca să te facă să tresari. Este măgăruşul

unuia dintre călugări. Va fi partenerul lui de drum în pelerinajul Sf.

Iacob iar acum işi face ucenicia pentru a fi un bun tovarăş.

Seara am participat la Sf. Liturghie celebrată într-o capelă

alăturată mănăstirii. Au concelebrat doi preoţi în vârstă, călugări. Ce

a fost curios la această celebrare a fost faptul că celebrantul principal

din tot ritul Liturghiei a citit doar Evanghelia şi apoi a ţinut o omilie

destul de lungă şi cu multe exemple din viaţa lui personală. Partea a

doua, liturgia euharistică, a urmat-o din ritul celebrării Liturghiei şi a

urmat-o îndeaproape. După Liturghie a urma cina împreună cu

voluntarii care sunt aici, cu alte persoane, personalul casei, călugării

şi câţiva novici sau simpatizanţi. Eu am mâncat o supă de legume;

24

ceilalţi au mâncat orez, carne, peşte, legume şi un desert. După cină

ne-am rugat rugăciunea înainte de culcare (în termen latinesc,

completoriul) în capela unde a fost celebrată Liturghia.

S-a lăsat o seară răcoroasă. Nu este frig dar este răcoare şi

umiditatea destul de mare accentuează senzaţia de rece. Sau poate

este doar o impresie a mea. O durere în gât îmi dă de gândit. O

simplă inflamaţie se poate transforma în infecţie, ceea ce nu-mi

doresc. Nu sunt adeptul antibioticelor dar dacă e cazul le voi folosi.

Voi vedea mâine ce voi face.

Legat de această zi, am avut timp să mă rog mai mult.

Simţind oboseala drumului de munte mi-am îndreptat gândul spre

Dumnezeu. Pelerinajl este alegerea mea, este modul meu de a evada

din civilizaţia nonspirituală şi-mi place să simt oboseala mersului pe

jos. Este o oboseală plăcută. Efortul meu fizic pentru a mă apropia de

locurile încărcate de spirit şi istorie. Sunt conştient de efort şi asta mă

face să trăiesc mai mult plăcerea călătoriei. Şi gândul îmi fuge la

“Citadela “ lui Saint-Exupery... .

A fost o zi frumoasă, cu reflecţii interesante. Într-una din

discuţiile cu Claire am abordat şi tema fanatismului religios al

tinerilor musulmani. Este un fenomen nou, neaşteptat. Deşi istoria ne

atenţionează mereu că o generaţie va răsturna valorile clădite de

generaţia precedentă. Noua generaţie de musulmani nu seamănă cu

părinţii lor care au venit în Occident pentru că voiau altceva decât le

oferea societatea de unde au plecat. Şi nu mă refer doar la

schimbările materiale sau profesionale. Voiau un alt mod de viaţă,

respectând principiile de bază ale islamismului. Ei nu s-au convertit

după ce au ajuns în Occident şi nu au renunţat la islam. Religia făcea

25

parte din personalitatea lor şi au transmis mai departe copiilor

mesajul ei. Curios lucru, dar se întâmplă adesea ca învăţămintele

unei generaţii să aibă efectul invers celui dorit. Din păcate fiecare

secol are derapajul lui. S-ar zice că secolul 21 este pus sub semnul

fanatismului religios. Şi suntem abia la începutul lui. Mă gândesc că

el reprezintă o formă de manifestare a contestării, a neadaptării, a

punerii sub semnul întrebării a multor valori sau al unui status quo al

societăţii. Forme care sunt prezente la tânăra generaţie; oricând

aceasta are ceva de contestat faţă de ordinea socială sau generaţiile

dinainte. Fanatismul este o formă de manifestare a nemulţumirii care

nu cere decât entuziasm. Nu ai nevoie de cultură politică, religioasă,

de pregătire sau bani. E suficient să fii revoltat iar alţii vor da o

formă acestei revolte. Manipularea spiritelor în derivă.

Au trecut trei zile de drum. Nu sunt obosit şi mă bucur de tot

ce mi s-a întâmplat de când am plecat din Lourdes. Aş fi vrut să fi

dormit singur în cameră în această noapte. Dacă pot evita

disconfortul unei alte persoane, îl evit. Din păcate nu a fost posibil.

Când pleci la drum cu cineva, împarţi şi relele şi bunele. Pelerinajul

implică şi renunţarea la un anume confort. Este bine pentru că în

timpurile actuale confortul i-a însingurat pe oameni. Am devenit

dependenţi de el. Mă gândesc la prietenii mei, la colegi, la rude. Îi

port în gândurile şi în rugăciunile mele. Mă rog lui Dumnezeu să-mi

permită să-mi continui drumul. S-a lăsat liniştea. E timpul pentru

odihnă.

Luni, 27 iulie, ora 7.30 după amiază

Am ajuns la Etsaut, în apropiere de Borce. Drumul a urmat

cursul râului Gave de Aspe. Merg pe o potecă înşelătoare, îngustă şi

26

periculoasă. Pe anumite porţiuni în peretele muntelui este prins un

cablu pentru a oferi un plus de siguranţă drumeţilor. Din fericire

vremea a ţinut cu noi şi poteca era uscată aşa că am păşit pe ea fără

teama de a aluneca îngăduindu-ne să admirăm din când în când

natura in susurul râului din vecinătate. Poteca trece prin mai multe

proprietăţi. Dacă la noi trecerile se fac prin cunoscutele pârleazuri,

aici erau portiţe din metal cu o închizătoare simplă. Majoritatea erau

la fel, făcute după același model. Din când în când am întâlnit şi

garduri electrice puse pentru a împiedica animalele să iasă de pe o

anumită proprietate.

Între Borce şi Etsaut este un fel de pasaj, strada urcă spre

vârful muntelui şi peste ea trece o pasarelă. Acum trec peste ea. Mă

întorc la Borce, pe malul celălalt al râului. Am înţeles că este un

magazin alimentar. Vreau să-mi iau un litru de lapte sau ceva de

mâncare, să-mi astâmpăr setea şi foamea. Sunt om, am nevoie de

mâncare.

Dimineaţă am plecat de la călugării premonstratenzi de la

Sarrance. Deşi seara au fost destul de multe persoane la cină, puţini

dintre ei erau pelerini. Spaţiul liber al mănăstirii, transformat în

camere de dormit, a fost închiriat de către tinerii care fac practică sau

studiază diferite subiecte legate de zona respectivă. În modul acesta

mănăstirea mai câştigă câte ceva pentru a putea supravieţui. Familia

de voluntari întâlnită acolo venise să ajute la reparaţiile şi întreţinerea

clădirilor. Orice formă de ajutor este bine venită.

După cum se ştie Franţa este o ţară laică. Am discutat cu

Claire despre raportul Statului cu Biserica. Este o ţară care îşi apără

cu îndârjire laicitatea ei totală şi nu acceptă în spaţiul public

27

prezenţa, vizibilitatea niciunei biserici. Acest stat, prin laicitate,

apără democraţia şi libertatea tuturor cetăţenilor. Statul nu se

amestecă cu nimic în problemele bisericii, dar nu permite nici

acesteia să se amestece cu ceva în problemele statului şi ale societăţii

civile. Situaţia este cea stabilită juridic în concordatul din anul 1905.

Laicitatea pronunţată, aproape agresivă se manifestă prin absenţa

oricărui simbol în spaţiul public. Ea este profesoară de literatură

franceză, iar la şcoală nu poartă niciun însemn religios. Ca cetăţean

catolic, este liberă să-şi trăiască credinţa ei, dar în spaţiul şcolii nu

are voie cu niciun însemn religios. Laicitatea aceasta merge până

acolo încât sunt unii şi contra sunetului clopotelor, spunând că acest

sunet religios învadează în mod nepermis spaţiul laic. Mă întreb ce ar

zice de sunetul muzicii din maşinile noastre sau din unele

apartamente. După cum bine se ştie omul sfinţeşte locul. Sunt

primari care au diverse iniţiative pentru a celebra o anume

sărbătoare religioasă. Chiar daca mass media îşi face şi ea datoria de

a apăra laicitatea statului francez, iniţiativele îşi urmeaza cursul lor şi

nu se iau măsuri restrictive. Mai greu este când se doreşte ceva

permanent. Mulţi credincioşi ai Franţei sunt admiratori, simpatizanţi

şi se roagă sfântului papă Ioan Paul al II-lea. Ei şi îşi doreau o

statuie unde să poată să-l venereze. Doreau un simbol. Bineînţeles ca

mass media s-a revoltat, afirmând că această statuie, care reprezintă

un papă declarat sfânt, nu poate fi instalată în spaţiul public, deoarece

reprezintă un personaj religios, şi dacă pun statuia în spaţiul public,

asta înseamnă că va rămâne acolo. Aşa ceva nu se poate. Ar fi un

precedent care ar declanşa o colonie de statui din diverse culte

religioase. Îmi şi închipuiam cum ar fi arătat piaţa respectivă. Ar fi

fost interesant. Un loc de pace şi armonie între toate cultele

28

religioase, reprezentanţii lor de seamă împărţind acelaşi spaţiu,

veghind asupra liniştii şi păcii din comunitatea respectivă.

Istoria şi-a pus amprenta pe memoria oamenilor şi teama de

greşelile din trecut îi face să fie circumspecţi. Au fost perioade

dificile, tensionate, sângeroase chiar şi au fost pierderi de ambele

tabere, si laice si clericale. Fiecare stat încearcă să găsească un

echilibru pentru liniştea cetăţenilor lui. În unele state există

reprezentanţi ai cultului religios care sunt recunoscuţi şi participă la

treburile ţării. În altele deţin puterea. Şi sunt și state în care nu sunt

băgaţi în seamă chiar dacă în trecut s-au bucurat de multă trecere.

Poate acesta este şi motivul decăderii lor.

Statul francez are aceeaşi politică cu toate bisericile. Nu face

concesii niciuneia dintre ele. Şi musulmanii, şi creştinii, şi evreii, şi

hinduşii şi orice altă religie este permisă. Dar nu este permisă

afişarea în spaţiul public al însemnelor caracteristice. Statul nu

distruge spaţiile monahale dar nici nu le ajută în mod vizibil. Clerul

este din ce în ce mai puţin numeros şi îmbătrânit. Tinerii nu sunt

atraşi de viaţa monahală cu toate că sunt foarte mulţi profund

religioşi. Din fericire există voluntariatul, există donaţii, există multe

forme sub care se poate ajuta biserica să supravieţuiască. Iar

comunitatea catolică este o comunitate mare. Nu se limitează în

interiorul graniţelor Franţei. Sunt sigur că va veni şi o perioadă de

prosperitate pentru biserica catolică din Franţa.

29

28 iulie, ora 11 dimineaţa

La Gite d‟Etape Etsaut am fost opt persoane în dormitor,

patru bărbaţi şi patru femei. În noaptea trecută nu am fost singurul

care a sforăit. Mi-au ţinut isonul, din spirit de solidaritate cred, şi

ceilalţi bărbaţi. A fost o noapte cu somn întrerupt, agitat. Una e să

sforăi tu, alta e să sforăie şi alţii. În plus o parte din pelerini au plecat

la drum dis de dimineaţă, pe la ora 5.30. Noi ne-am păstrat

programul obişnuit, am luat micul dejun, lapte cu cafea, pâine, gem

de prune. Am plătit cazarea şi micul dejun 20 de euro după care am

plecat pe ultima etapă de drum spre Col de Somport, unde se află

frontiera cu Spania. Studiind ghidul pelerinului am urmat indicaţiile

şi am luat autobuzul pentru a evita o zonă foarte periculoasă a

traseului nostru. Am coborât la La Forge d‟Abele. Făcusem un ocol

cu autobuzul, dar am recuperat folosind o şosea lăturalnică.

Ne apropiem de frontieră şi se simte. Grupuri vesele de

spanioli răsar tot mai multe în drumul nostru. Răsună strada de vocile

şi râsetele lor. Sunt foarte dezinvolţi şi au o spontaneitate şi o

volubilitate care mă uimeşte mereu ori de câte ori îi întâlnesc. Urcăm

spre culmea muntelui şi m-am încălzit. Dimineaţile răcoroase mă fac

să mă îmbrac mai gros, peste zi încep să dau jos hainele şi să le pun

în rucsac. Soarele este destul de puternic şi voi avea un pic de bronz

franţuzesc. Doar eu voi şti acest lucru. Stratul al doilea de bronz este

franţuzesc. Primul este românesc, căpătat pe meleagurile ieşene. Iar

ultimul strat va fi spaniol şi cred că va fi cel mai intens. Deşi nu m-

am odihnit foarte bine am o stare de spirit foarte bună. Privesc

crestele munţilor aureolate de soare, pădurile verzi care-mi amintesc

de Carpaţii noştri şi mă simt acasă. Sunt acasă pe drumul pelerinilor

pentru că sunt un pelerin.

30

În timp ce mă îndrept spre Spania mă gândesc la ţara pe care

tocmai am străbătut-o pe o porţiune mică. Nu e prima dată când merg

prin Franţa. Cunosc şi marile oraşe, cunosc şi zonele rurale mai

retrase. Este o ţară frumosă, cu o eleganţă stilistică specifică ei.

Casele Franţei sunt plăcute. Nu au duritatea sau austeritatea celor

germane. Şi coloritul lor este cald. Predomină culoarea albastru

celest în jurul ferestrelor sau uşilor. Omul şi-a pus amprenta pe

mediul în care trăieşte. Politicoşi, uneori chiar protocolari, amabili,

eleganţi în gesturi şi vorbe francezii sunt oameni plăcuţi. Claire îmi

spunea că aici în Bearnes, oamenii sunt mai reci, mai rigizi, mai

închişi în ei înşişi. Poate că are dreptate dar mie nu mi s-au părut

aşa. Depinde ce termen de comparaţie folosim.

În aceste patru zile de pelerinaj, de la Lourdes la Somport, mi

s-a umplut sufletul de frumuseţea locurilor. Pirineii au fost şi vor

rămâne mereu un loc sacru pentru pelerini. Nu este uşor să parcurg

acest drum prin munţi. Nu este ca un drum prin câmpie, dar este un

drum minunat de o frumuseţe rară şi nu ştiu cum să-i mulţumesc lui

Dumnezeu şi Sfintei Fecioare pentru că îmi acordă acest privilegiu al

pelerinajului. Spiritualitatea pe care am gustat-o puţin la Lourdes,

pietatea mariană, bisericile pe care le-am vizitat, Sfânta Liturghie la

care am participat, primirea Împărtăşaniei, spovada de la Lourdes,

toate sunt foarte importante pentru mine şi m-au încărcat cu energie

pentru drumul spre Santiago şi apoi Fatima.

Oamenii pe care i-am întâlnit, discuţiile frumoase pe care le-

am avut, deşi au fost scurte, m-au îmbogăţit sufleteşte şi m-au ajutat

să înţeleg ceva din gentileţea, educaţia și spiritul francez. Toate puse

la un loc reprezintă o bogăţie a spiritului meu. Tare mult aş dori ca şi

alţii să aibă acest privilegiu, acest noroc pe care îl am eu. Este o

31

formă de întărire a comuniunii cu oamenii în locurile unde dormi

împreună cu atâtea alte persoane. Contactul pe care îl ai cu ei te fac

să te confrunţi şi să înţelegi că lumea este diferită şi că universul tău

de gândire, de sentimente este frumos, dar poate să se îmbogăţească

mult în dialogul cu ceilalţi. Astfel devii mai om, mai universal,

înţelegi mai bine că fiecare fiinţă are propria frumuseţe şi propria

demnitate, propriile căutări, propriile probleme.

Şi fiozofând la drumul parcurs, la beneficiile pelerinajului

merg cu hotărâre spre Col de Somport. Din fericire Claire este mai

vigilentă şi mă atenţioneaza că nu suntem pe drumul bun. Am ajuns

într-o mlaştină. Am spus eu în zilele trecute că nu pot vorbi şi să

urmez un drum întortocheat sau periculos. Se vede că nici nu pot

gândi că pierd cărarea bună. Trebuie doar să mă rezum la privitul

peisajului. Natura mă trage de mânecă în felul ei discret: “Sunt aici,

acordă-mi şi mie atenţie. Pentru tine am îmbrăcat hainele verzi.

Pentru tine strălucesc astăzi”. Aşa este. În jurul meu totul este viu,

şopârle micuţe merg grăbite prin iarbă. Copacii foşnesc uşor. Iar eu

mă gândesc la beneficile spiritului meu. Mă voi gândi la aceasta la

noapte, înainte de culcare. Acum să caut poteca spre culme.

28 iulie, ora 19.30

Deja de câteva ore am trecut în Spania pe la Col de Somport.

M-am uitat cu drag înapoi spre munţii Franţei, maiestoşi şi strălucind

în soare. Am mulţumit Franţei pentru ospitalitatea pe care am simţit-

o şi apoi mi-am îndreptat privirea spre Spania. Punctul de frontieră

are câteva clădiri şi nu te întreabă nimeni ce faci acolo. Există un

indicator mare pe care scrie Espana, iar apoi urmează un complex de

clădiri, unde găseşti mâncare şi poţi bea o bere sau un suc. Este exact

32

pe vârful muntelui la peste 1600 metri altitudine. Soarele străluceşte

cu putere dar vântul este un pic mai răcoros. Acolo m-am oprit şi am

băut prima bere fără alcool pe teritoriul Spaniei. Sunt multe grupuri

de pelerini, mai mari sau mai micuţe. Un grup mi-a atras atenţia prin

pitorescul lui. Era un grup eterogen, adulţi, copii, fiecare purtând

rucsace mai mari sau mai mici în spate şi având patru măgăruşi pe

post de hamali. Erau foarte veseli şi atrăgeau privirile celorlalţi

pelerini. Am făcut fotografii şi noi la fel ca majoritatea pelerinilor

care ajung aici. Spre surprinderea mea, plăcută bineînţeles, am

reîntâlnit un cuplu, Andre şi Claire, pe care i-am văzut şi la Sarrance,

în seara în care am fost la cina dată cu ocazia sărbătorii Sf. Iacob de

Compostela. Împreună cu ei ne-am continuat drumul, coborând

Camino de Santiago, Itinerar european protejat de UNESCO, ajutaţi

de alte indicatoare pe care le vezi în toată Spania.

De la Col de Somport, drumul a fost o continuă coborâre spre

Canfranc Estacion, la aproape opt km de vârful muntelui. Pe drum

am avut ocazia să vorbesc mai mult cu Andre, un bărbat volubil,

vorbăreţ, care ştie multe şi vorbeşte mult. Discutam despre situaţia

socială, despre gândirea oamenilor din Franţa pe care o cunoaşte atât

de bine. Eram curios să văd cum gândeşte el laicitatea franceză. Este

o problemă continuă a Franţei. Biserica nu s-a reconciliat încă cu

societatea civilă şi invers. Îmi spune că, din păcate, mulţi din clericii

Franţei nu sunt chiar aşa de bine pregătiţi pentru confruntarea cu

societatea, că Biserica a rămas în urmă, conservatoare, cu un cler

îmbătrânit şi nostalgic pentru timpurile trecute. El are nişte rude, un

unchi preot şi o mătuşă călugăriţă. Mătuşa a părăsit de mai mult timp

viaţa consacrată, a lăsat vălul de călugăriţă şi abia atunci a simţit că

este cu adevărat liberă. Continuă să facă mult bine, dar nu mai vrea

33

să fie înregimentată în vreo instituţie a bisericii. Poate că viaţa

monahală nu este pentru oricine. Chemarea şi dorinţa de a face bine

semenilor nu sunt suficiente. E nevoie de multă supunere şi nu toţi

oamenii sunt dispuşi să accepte acest lucru. Mai ales în timpurile

actuale.

Am ajuns la Canfranc Estacion şi ne îndreptăm spre biserica

parohială, clădire nouă şi interesantă ca arhitectură. Fiecare vede

frumosul în felul lui iar aşteptările noastre de la unele edificii sunt

relativ tipizate. Ştii că este o biserică deci trebuie să arate într-un

anume fel. Nu totdeauna acceptăm schimbările. Nu suntem obişnuiţi

ca ele să apară în anumite domenii.

Din păcate cuplul cu care am parcursul ultima porţiune de

drum a primit o veste tristă. Tatăl lui Claire – soţia lui Andre - a

decedat de curând la vârsta de 93 de ani. Pelerinajul lor s-a oprit aici.

La ora 18 au reuşit să ia un autobuz spre Oloron de Sainte Marie, şi

de acolo să se îndrepte spre Pau şi apoi spre casă, în sudul Franţei, în

apropiere de Geneva. Ne-am despărţit; mi-a părut rău că ne-am

despărţit de acest cuplu voios, jovial, cu care timpul a trecut în mod

foarte plăcut.

Am căutat cazare în mai multe locuri dar peste tot sunt tineri

în vacanţă. Până la urmă am găsit la Canfrac, într-un han micuţ,

Pepito Grilo. Sunt singur în cameră.Voi dormi bine şi voi lăsa şi pe

alţii să se odihnească cu condiţia ca pereţii despărţitori să nu fie

foarte subţiri. Este un han în care confortul este şi nu prea este. Au

camere foarte mici, amenajate superficial, pentru a pune cât mai

multe paturi, pentru a câştiga cât mai mulţi bani. Am mai văzut aşa

ceva, nu este o noutate. Poate că nici localnicii nu dispun de resurse

34

pentru a oferi mai mult confort clienţilor dar serviciile ar trebui să fie

plătite la adevărata lor valoare. Hm, sunt pornit pe critică.

Intrând în Spania, vezi diferenţa în stilul clădirilor faţă de

Franţa. Francezii sunt mai eleganţi în construcţii. Stilul şi

rafinamentul francez se opreşte la frontieră. În Spania, casele sunt

mai simple, rudimentare chiar şi nu au eleganţa stilistică a caselor

franceze. Se vede cum fiecare ţară are specificul ei. In schimb,

spaniolii, spre diferenţă de francezi, sunt mai volubili, mai direcţi,

mai simpli, mai apropiaţi. Mie îmi sunt simpatici şi sper ca intrarea

în Spania să fie de bun augur şi să pot merge spre ţinta mea.

La Col de Somport sunt indicaţi 854 km până la Santiago.

Varianta aceasta este mai lungă cu 100 de km faţă de Camino

Frances. Am fost la Officina de turismo pentru a mă informa. Am

luat nişte materiale publicitare. Până la Puente a Reina trebuie să

merg şase zile şi să parcurg în jur de 200 km. Mâine voi ajunge la

Jaca şi acolo voi întâlni Camino Aragones. La Puente a Reina

Camino Aragones se uneşte cu Camino Frances. Sunt curios câţi

pelerini voi vedea pe Camino Aragones.

Cam atât pentru ziua de astăzi, care a fost uşoară şi frumoasă,

în care nu a plouat. A fost înnorat dimineaţă, dar nu a plouat. După

amiază soarele a strălucit destul de puternic. Coborând din Pirinei,

este mai cald şi mai plăcut, spre diferenţă de aerul răcoros şi umed pe

care l-am respirat de când am ajuns la Lourdes până acum.

35

Marţi, 29 iulie, ora 11

În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme, pe la ora 6, pentru

a porni în direcţia Jaca. Uneori nu e suficient să fii obosit şi să fii

singur în cameră pentru a avea un somn bun. Experienţa nopţii

trecute mi-a demonstrat că somnul nu e condiţionat doar de factorii

enumeraţi mai devreme. Ieri a fost o zi cu multe impresii, cu multe

schimbări. Subconştientul le-a preluat iar în timpul nopţii și le-a

prelucrat dându-mi o stare de insomnie. Sau poate supa rece de roşii

cu un pic de usturoi a fost cauza lipsei de somn. Cine ştie? Cert este

că în loc să accept că nu pot dormi şi să-mi găsesc ceva de făcut, mai

ales că eram singur în cameră, m-am încăpăţânat să-mi bag capul în

pernă, să strâng ochii tare, tare, poate păcălesc cumva insomnia. Pe

cine să păcălesc? În loc să mi se adoarmă simţurile, ele s-au ascuţit.

Simţeam mirosul învechit, umed din camera pentru care am plătit 25

de euro. Nu numai că simţeam, dar mă şi deranja. Am deschis

fereastra să intre aerul curat al nopţii. Degeaba. Mirosul de învechit

era mai puternic. Am adormit cu greu, spre dimineață.

Micul dejun l-am luat în curte. Eram obosit de mirosul

învechit, mucegăit al hanului care-mi pătrunsese până în ultima

alveolă a plămânilor. Nu mai voiam să-l simt în timp ce mâncam. A

ieşit şi Claire şi ne-am aşezat pe o băncuţă şi împreună am mâncat

pâine, pateu şi brânză. Apoi am plecat din Canfranc Estacion spre

Canfranc, iar de aici spre Vilanueva şi acum în drum spre Castillo de

Jaca şi apoi Jaca. Drumul a coborât pe malul pârâului Aragon. De

fapt, acest pârâu dă şi denumirea provinciei în care mă aflu, Aragon,

cândva regat important al Spaniei.

36

Se pare că nici Claire nu a dormit bine; a avut trei vecini şi

probabil au sforăit. Am văzut-o astăzi mai tăcută decât ieri. Am

încercat să leg o conversaţie cu ea, pe diferite teme, dar a răspuns la

toate scurt şi nu a avut nicio iniţiativă de a discuta ceva. Probabil

vrea să rămână cu gândurile ei. Fiecare din noi are momente când

comunicarea cu persoanele din jur este greoaie sau apăsătoare. Starea

de spirit nu este propice discuţiei cu un om anume. Vrei să discuţi cu

tine însuţi şi liniştea se lasă peste grup. Este o linişte aparentă, de

exterior. În sinea ta îţi pui întrebări, tragi concluzii, emiţi judecăţi

despre diverse lucruri, persoane, întâmplări. Am tot mers aşa tăcuţi

amândoi, fiecare cu problemele lui. Ne-am oprit în Vilanueva şi am

cumpărat de la o alimentară o conservă de peşte, două piersici şi

două banane. Am mai băut apă şi ne-am continuat drumul.

Dar ceva mă intrigă. Claire m-a rugat să-mi continui drumul

în ritmul meu, eu oricum merg mai repede decât ea. Am încercat să o

înţeleg, să nu-i deranjez gândurile. Mergeam înainte, mă opream şi o

aşteptam să ajungă, dar nu spunea nimic când ne reîntâlneam. Merg

înainte, ea este undeva în urmă. Mai este până la Jaca. Experienţa

aceasta, de când am plecat de la Arudy şi până acum, mi-a arătat încă

o dată faptul că fiecare are ritmul lui. Eu am încercat să mă adaptez

ritmului ei, dar ea m-a rugat de mai multe ori să merg în ritmul meu.

O înţeleg. Nu poţi constrânge pe cineva să meargă în ritmul tău. Se

crează un stres suplimentar în afara oboselii fizice. Şi în fond, este

normal ca fiecare să-şi urmeze propriul ritm şi propriul drum. În

toate aceste zile de mers prin Pirinei, de mai multe ori am avut ocazia

să reflectez asupra acestui fapt. Fiecare om are drumul lui. Drum pe

care îl parcurge în propriul ritm. Chiar dacă drumurile a două

persoane coincid, dacă rimul lor este diferit, ele îl vor parcurge

37

separat. Mersul împreună ar fi un chin. Nu mă gândisem înainte la

acest lucru. Ştiam de dans că e un chin dacă cei doi nu au acelaşi ritm

şi nu percep muzica la fel. Dar uite că şi pentru mers trebuie să fie o

compatibilitate.

Şi mergând singur cu gândurile mele , aşteptând-o din când în

când pe Claire, am început să despic firul în patru. Ceva nu merge în

relaţia cu Claire. E mai reţinută faţă de mine, e mai puţin volubilă

când suntem doar noi doi. Mă întreb dacă modul defectuos al vorbirii

mele în limba franceză o face să fie aşa. Dar ea a negat. Consideră că

nu sunt probleme în modul în care mă exprim. Ceva din atitudinea

mea o face mai reţinută. Am remarcat că în prezenţa altor persoane

este mai deschisă. Uneori ceva din tine este perceput de cel de alături

într-un fel pe care nu îl pricepi. Ceva din atitudinea ta, din

personalitatea ta. Nu pot să definesc ce anume, dar asta face ca doi

oameni să fie mai apropiaţi sau mai distanţaţi. Nu vorbesc despre

simpatii sau antipatii la prima vedere. Mi s-a întâmplat şi altădată

acest lucru. Poate că e o formă de respect sau poate că e indiferenţă.

Claire susţine că face acest drum pentru a cunoaşte alte

persoane, alte locuri, pentru a face experienţa drumului împreună cu

alţii. Alături de francezi se simte bine, dar drumul îl face alături de

mine. Chiar dacă nu vorbim prea mult şi chiar dacă nu are iniţiativa

unei discuţii pe o temă oarecare, faptul că parcurgem acelaşi drum

împreună, fiecare în ritmul lui cu concesiile de rigoare, spune destul

de multe.

Oricum, respect fiecare persoană, modul ei de a gândi; nu

forţez nimic. Dacă pot să ofer ceva, ofer. Dacă place altora, bine;

dacă nu, nu, şi merg mai departe. Revenind la mine însumi şi la

38

drumul meu pe camino, anul acesta mi se părea greu la început. Simt

povara drumului, însă mă simt mai interiorizat acum, mai în

profunzimea mea şi îmi dau seama mai bine că trebuie să-mi urmez

drumul pe care conştiinţa şi instinctul îmi spun că-i bun, fără să mă

împiedic în nimic din afară, fără să car după mine un balast inutil.

Este bine să-mi urmez propriul drum, fără să ţin cont de ce spune

unul sau altul. Chiar dacă părerea altora contează, important este să

mă ştiu eu împăcat în propria conştiinţă şi depinde ce înseamnă acest

drum. Şi un Cezar şi un Hitler dar şi un Dalai Lama au fost îndîrjiţi

pe propriul drum. Drumul meu este efort zilnic, înseamnă exerciţiu

fizic şi psihic, de antrenament total. Prin efort continuu, susţinut

devin mai puternic în ceea ce cred că trebuie să fiu ca om.

Parcurgerea unor spaţii înseamnă cunoaşterea lor cu ceea ce le

aparţine; întâlnirea cu oamenii este o nouă experienţă de viaţă şi

aceasta te ajută să rămâi om. Spiritualitatea drumului spre un

sanctuar, te păstrează într-un ambient spiritual în care ceea ce este

important nu este comoditatea, moliciunea unui pat, nici vraja unei

satisfacţii culinare, nici plăcerea fizică a unei relaţii cu o altă

persoană, ci este un continuu mers spre spirit, în spirit, spre ceea ce

înfrumuseţează materia, omul din tine; îl face mai strălucitor, mai

curat, mai aproapiat de ceea ce este Dumnezeu.

Şi în starea aceasta de reflecţie m-am întâlnit cu două

frumoase amazoane, mamă şi fiică. Mi-au urat buen camino, iar eu

le-am dorit o zi bună şi am complimentat caii. Poate că trebuia să

complimentez şi doamnele dar caii mi-au atras atenţia. Erau

deosebiţi. Alb cu gri, curaţi, sănătoşi plini de viaţă şi energie.

39

Joi, 30 iulie, ora 9

Am ieşit din Jaca şi plouă. Ploua şi dimineaţă când m-am

trezit; s-a oprit puţin, iar acum a reînceput. M-am oprit la marginea

localităţii; sunt în direcţia Pamplona, până unde mai sunt pe şosea

107 km. M-am oprit și privesc blazonul oraşului Jaca. Stau sub un

acoperiş, căci plouă tare. Mi fac curaj și prin ploaie plec mai departe.

Găsesc un magazin de unde mi-am cumpărat nişte fructe uscate şi

pansamente pentru eventuale bătături sau răni. Mi-am luat alte

încălţări şi trebuie să fiu prevăzător.

Ieri, după amiază, pe la ora 16 am ajuns la Jaca, pe o vreme

călduroasă. Jaca este un orăşel unde am putut să vizitez biserica

catedrală şi lângă ea, în clădirile ei, este muzeul diecezan care m-a

încântat. Mi-au atras atenţia picturile, evoluţia acestei arte din

secolele XIII până în perioada secolului XIX. Un muzeu bine

organizat. Am găsit cazare la o casă a bisericii evanghelice de aici, o

casă cu două etaje, foarte curată, îngrijită, iar domnul care ne-a

primit este de o ospitalitate exagerată. Uf, plouă din nou, zdravăn de

tot. Am o geacă de ploaie, dar ar fi bine să se îndrepte timpul. Nu

cred că mă poate proteja prea mult de umezeală și de apa care

continuă să cadă, constant, rece și care îmi seclanșează o stare de

frig, aproape de tremur. Stau sub un copac dar ploaia mă ajunge şi

aici. Necazul cauzat de această ploaie rece se împletește cu amintirile

de la casa unde am dormit. La casa bisericii evanghelice toate m-au

încântat. Bărbatul care ne-a primit pe mine şi Claire înţelege

româneşte. Începând cu anul 1990 a fost cel puţin de 40 de ori în

România pentru a ajuta copii din orfelinate. Pronunţa multe cuvinte

în limba română cu accentul specific spaniolilor ceea ce mă amuza

un pic. Somnul a fost destul de agitat şi în noaptea aceasta. Oboseala,

40

impresiile de peste zi şi gălăgia tinerilor de pe stradă toate au

contribuit la alungarea lui. Poate m-am obişnuit să dorm mai puţin.

Resurse fizice am, menţin ritmul de mers constant aşa că trupului

meu nu-i mai trebuie foarte mult somn.

Dimineaţă am vizitat şi capela din această casă, în mijlocul

căreia tronează Biblia pe un pupitru foarte frumos, iar de jur împrejur

sunt băncile şi cărţile de rugăciune şi de cântece. Tot ieri seara mi-am

schimbat ghetele cu care am mers până acum. Tălpile se înmuiaseră

şi simţeam toate denivelările. Noile ghete au talpă dură Vibram,

despre care se spune că este cea mai de calitate. Sper să mă ţină mai

mult şi mai bine. Sunt ermetice, tip bascheţi, nu boncanc. Şi uite cum

fac reclamă mascată la anumite produse. Sper să pot merge, căci mi

se înfierbântă piciorul în încălţări închise. Aoleu, ploaia se înteţeşte

şi este rece, brrr. Curge şi te pătrunde şi nu-mi place. Am căile

respiratorii cam afectate şi iau medicamente; acum mai lipsea ploaia

asta rece. Ieri era cald, acum este ploaie şi s-a răcit afară. Sunt în

direcţia Arres, pe drumul pelerinilor, paralel cu şoseaua. Sunt pe

Camino Aragonesc, care a început la Oloron de Saint Marie și se va

termina la Puente la Reina, unde se unește cu Camino Frances. Până

la Arres sunt 26 km, iar pe drum mai sunt nişte localităţi. Am de

mâncare şi apă, aşa că pot merge mai departe. Am cu mine fructe,

conservă de ton, câteva felii de jambon şi o pâine. În spatele meu se

întrezăreşte Col de Somport, acoperit de nori. Cerul este întunecat,

apa curge, curge şi este rece. Ştiu că trebuie să merg mai departe

chiar şi în aceste condiţii.

Dimineaţă. Cum ar fi să fiu acum la o masă şi să-mi sorb în

linişte laptele cu un strop de cafea, să mănânc ceva bun şi să fac o

pauză după? Ce bine ar fi! Vise! Am ieşit pe front, iar situaţia este

41

alta. Nu am acest confort, dar am privilegiul de a mă lupta cu

intemperiile şi propriile comodităţi şi să merg mai departe. Omul este

sortit să-şi încerce mereu forţele. Dacă în viaţa de zi cu zi nu mă

confrunt cu astfel de încercări, le găsesc în vacanţă. Şi când dau de

greu mă gândesc la ‚‚ce bine ar fi‟‟. Voi avea timp tot anul să-mi

amintesc de ploaia rece care m-a udat . Şi gândul îmi fuge la un citat

‚‚unii simt ploaia, alţii doar umezeala‟‟. Depinde de moment, acum

sunt unul dintre cei care simt doar umezeala. Şi răcoarea. Momentan

sunt singur. Claire a plecat devreme cu o familie de francezi. Ne vom

întâlni după amiază la Arres. Am ieşit din munţi şi merg pe lângă un

pârâu la o altitudine de patru sau cinci sute de metri sperând să se

oprească ploaia.

30 iulie, ora 15.30

În sfârşit, ploaia s-a oprit. M-a udat până la piele şi am tot

tremurat de frig. A plouat bine iar drumul meu prin pădurile de pini,

urcând şi coborând mereu, a fost şi un exerciţiu de rezistenţă şi

răbdare. Ghetele cumpărate ieri îşi fac datoria. Dacă le-aş fi avut pe

cele dinainte, ar fi fost destul de greu să merg. În drum spre Arres am

întâlnit un camping cu bar-restaurant şi mi-a prins tare bine. Am

mâncat orez cu carne şi calamari cu cartofi şi salată. Păreau cam

vechi şi fără gust, dar când ţi-e foame, orice ţi se pare bun. Am

sandviş-ul meu în rucsac, dar nu am putut să-l mănânc căci a plouat

continuu. Va fi bun şi mâine. Măcar aici am stat la adăpost. Acum,

norii s-au mai răsfirat şi mai am de mers şase km până la Arres. Nu

ştiu dacă o să merg mai departe. După informaţiile pe care le am,

următorul albergue este la 13 km după Arres. M-a obosit mult

drumul acesta pe ploaie şi totul este ud pe mine, aşa că mă voi opri la

Arres. Mă tem de pericolul unei pneumonii.

42

Acum drumul este pe lângă şosea. Pe potecă şi prin pădure,

cât a plouat, mi-a fost destul de greu să merg. Puţin mai înainte a

fost un indicator care m-a îndepărtat de stradă şi m-a dus la nişte case

în ruină în jurul cărora era noroi şi buruieni prin care m-am afundat

până aproape de genunchi și nu mai ştiam încotro s-o apuc. În final

am reuşit să ies de acolo şi am regăsit indicatorul care m-a adus iar

lângă stradă. Eram murdar de noroi până şi zgârâiat de buruieni.

Noroc de ploaie că mi-a spălat tot noroiul de pe mine, iar apa care se

prelingea pe picioare îmi spăla rănile sângerânde; mă uitam la ele și-

mi ziceam că apa care le spăla era ca un dezinfectat și o alifie, oferite

gratis de mama natură. Zgribulit, cu picioarele zgârâiate și din care se

prelingeau picuri de sânge mi-am continuat drumul, şfichiuit de

ploaia rece și clănțănind din dinți de frig. Mă uitam cum arăt, mă

analizam din mers și mă gândeam în mine însumi că ar trebui să-i

schimb atitudinea faţă de ploaie. Decât să mă încrunt în faţa ei, mai

bine să o consider un antrenor care mă ajută să devin mai puternic.

Mi-am amintit de titlul unui film, Cântând în ploaie. De când am

plecat de la Lourdes, am mers doar prin munţi, iar acum sunt cam la

finalul acestui drum montan, un final însoţit de ploaia aceasta rece

care-ţi loveşte faţa şi te udă bine, iar ca răspuns, poţi să cânţi şi să

mergi înainte. Dacă te opreşti, sigur de îmbolnăveşti. Deocamdată,

îmi este bine şi singura durere este în pulpa piciorului stâng; iar

zgârâieturile sângerânde spălate acum de ploaie reprezintă o varietate

și un mic divertisment de moment.

30 iulie, ora 16

Mai am câteva sute de metri şi intru în localitatea Arres.

Merg pe drumul asfaltat în paralel, spre stânga, pe deal, printre

copaci. Este şi o potecă, dar este plină de noroi. Adineaori m-a ajuns

43

din urmă o maşină cu două doamne, iar cea de la volan m-a întrebat

dacă poate să-mi ducă rucsacul până în sat. Am apreciat gestul ei, i-

am mulţumit dar i-am spus că nu este cazul. Ne-am salutat şi ne-am

despărţit.

Din Franţa până la Jaca drumul nostru este GR 523, cu

marcajul alb-roşu, aşa cum este şi în Franţa şi ajunge până la Jaca.

De aici, acest drum se uneşte cu cel spaniol numit Camino Aragones,

care pleacă din sudul Spaniei, din Barcelona şi urcă spre Camino

Frances, cu care se întâlneşte la Puente a Reina. Aici suntem în

Aragon, iar acolo vom fi în Navarra. Acum urc spre Arres şi mai este

un km şi jumătate, iar eu sunt tot ud.

30 iulie, ora 20

Ajung la albergue de peregrinos din cătunul Arres, un sătuc

cocoţat pe vârful unui deal, cu locuinţe doar din piatră, netencuite.

Case cu acoperiş din ţiglă. La albergue există un minim de confort:

câteva duşuri, toalete înguste, o bucătărie şi sală de mese la etaj. La

etajul 1 sunt două dormitoare, fiecare cu câte opt paturi suprapuse.

Stăm cam înghesuiţi şi dacă întinzi mâna ajungi în patul celuilalt. Cu

mine în dormitor sunt nişte spanioli gălăgioşi, o familie de francezi

pe care i-am întâlnit şi la Jaca, la casa comunităţii evanghelice şi

Claire. Şi ei au mers tot timpul, fără pauză de frica răcelii.

În han, pelerinii iau cina, voioşi, zgomotoşi, unii cântă. Eu

am ieşit afară să admir cătunul şi să fac câteva poze, deşi tare aş mai

sta în pat, acoperit de mai multe pături, să mă încălzesc. Mă întreb

din ce trăiesc oamenii aici. Este interesant acest cătun, cu casele una

în alta, dar destul de mari. Sunt şi case părăsite. Privind de jur-

44

împrejur de pe vârful acestei coline se văd altele, acoperite cu copaci

şi verdeaţă

Am discutat puţin cu o doamnă din cătun. Aici, mai locuiesc

38 de persoane; biserica este închisă, preotul vine să celebreze

sâmbăta şi duminica. Comunitatea aceasta aparţine de o parohie cu

centrul la opt km de aici. În mijlocul satului, alături de biserică este

un turn de pază şi apărare, restaurat nu de mult timp. Acum nu are

nicio utilitate dar a fost restaurat pentru a reda ceva din trecutul

acestei aşezări. Există un bar care deschide dimineaţa la ora 9, iar

seara este deschis până la miezul nopţii. Este linişte deplină, nu se

aude nicio maşină şi de fapt, nici nu poţi întra cu maşina aici. Au

lumină electrică, antenă pentru canalele tv dar parcă trăieşti în

timpuri de altădată, faţă de aglomeraţia şi viaţa trepidantă a oraşelor.

Aici, timpul s-a oprit, pietrificat în aceste case frumoase, liniştite.

Deasupra, cerul cu unele pete albastre printre norii pufoşi de culoare

gri-deschis. Pe crestele colinelor din jur, plutesc alţi nori. Vezi şi

câmpuri care au avut grâu, dar acesta a fost treierat deja. Proprietăţile

sunt delimitate prin arbori sau arbuşti şi totul pare ordonat şi bine

îngrijit. De jur împrejur, câmpurile în culori galben-ruginii, alternate

cu verdele copacilor şi arbuştilor crează o atmosferă demnă de un

bun pictor. Sunt în faţa unei căsuţe pe acoperişul căreia este o pisică

tare frumoasă; am dorit să o fotografiez, dar a plecat.

Ruesta, 31 iulie, ora 22

Aseară, după ce am urcat pe dealul pe vârfului căruia este

cătunul Arres, am stat la cină la albergue din Arres împreună cu

45

grupul de pelerini cazaţi acolo: o italiancă din Siena, Carmella,

franţuzoaica Claire, un grup de spanioli din Catalania, o familie de

francezi, o altă doamnă, câţiva tineri. A fost o cină veselă cu

mâncăruri bogate. Eu am mâncat două yougurt. Sunt doi bărbaţi

hospitaleros. După cină am ieşit să vedem apusul soarelui. Ne

bucuram să-l vedem apunând în speranţa că ne va însoţi pe drum a

doua zi. Splendid peisajul de pe vârful dealului. După apusul soarelui

şi nişte fotografii de grup, ne-am întors la albergue pentru a dormi în

cele două dormitoare. În primul dormitor, în care eram şi eu, erau

vreo trei sforăitori, alături de două doamne, la fel de sforăitoare. Într-

o cămăruţă pitită undeva, era un spaniol care sforăia îngrozitor. Din

nefericire pereţii subţiri permiteau să auzim bogăţia de sunete emisă

de respectivul domn. Nu ştiu dacă am mai cunoscut un om care să

sforăie aşa tare. Sau poate am devenit mai sensibil. Am reuşit să

adorm şi m-am trezit pe la 2 din noapte, speriat de sforăitul acelui

domn spaniol. Apoi am adormit din nou după vreo oră. Deasupra

mea doarme Carmella care m-a întrebat cât este ceasul, trezită şi ea

de sforăitul spaniolului. Spre dimineaţă, am reuşit să adorm din nou.

Dimineaţă am luat micul dejun cu toţii şi apoi am pornit la

drum. Din fericire, ploaia s-a oprit şi vreo două ore am mers bine

alături de Carmella care mi-a vorbit despre Siena, despre

comunitatea parohială în care ea trăieşte. Locuieşte într-un

apartament al bisericii, la patru km depărtare de oraş. După vreo

două ore a reînceput ploaia. Aceeaşi ploaie care ieri m-a pus la

încercare. Cred că vrea să ne însoţească în pelerinajul nostru. Am

ajuns din urmă grupul de spanioli din Catalonia. Un bărbat simpatic

cu soţia, are un poncho pe care este desenat răţoiul Donald. Am făcut

şi nişte fotografii hazlii şi ne-am continuat drumul şi am mers vreo

46

13 km prin ploaie. Am întâlnit şi un izvor unde am luat apă. La

amiază, ploaia s-a oprit suficient de mult ca să avem timp să

mâncăm. Ne-am aşezat lângă o casă abandonată şi acolo am făcut

pauza de masă. După care ne-am reluat drumul în direcţia de astăzi şi

am ajuns pe la ora 16 la Ruesta. Când ne-am apropiat şi am văzut

numai ruine, am zis că nu este aici locul. Ei bine, aici este o casă

restaurată complet de către o asociaţie a sindicatului muncitorilor şi

transformată în refugiu, loc pentru pelerini. Sunt condiţii foarte bune

de cazare; vreo 62 locuri. Am întâlnit un francez brav, care a pornit

dis de dimineaţă de la Jaca. A parcurs un drum lung în condiţii

meteorologice nefavorabile. Am întâlnit şi un român din Răşinari,

care are o fată căsătorită în Spania. El câştigă atât cât să trăiască;

dacă ar mai fi cu cineva, ar putea să economisească ceva, dar singur

nu reuşeşte să economisească nimic. Probabil îşi doreşte să fie cu

cineva şi unul din argumente este şi cel financiar. Dar cine nu poate

economisi sau nu are ce economisi când este singur, nu va putea nici

dacă va fi într-un cuplu. Un partener vine cu un bagaj de griji,

obligaţii personale, alături de bugetul propriu.

Albergue de aici este în mijlocul ruinelor. Am stat la cină

alături de ceilalţi pelerini şi după ce am mai discutat, ne-am retras în

dormitoare. Să vedem care sforăie mai tare în noaptea aceasta. Unde

sunt eu, mai este familia de francezi, un Antonio, spaniol atletic,

Claire, Carmella, francezul campion la mers şi eu. Se aude un greier

care cântă cu foc; în rest, tăcere completă în mijlocul acestor ruine.

Mă retrag pentru odihnă, sperând într-o noapte reconfortantă.

Sunt în grupul cu care am dormit la Arres iar mâine vom

pleca mai departe tot împreună. Noaptea trecută, ascultam respiraţia

pelerinilor sau sforăitul altora şi mă simţeam solidar cu ei; mă

47

gândeam la discuţiile pe care le-am avut, la tot ce am trăit peste zi. În

noapte, simţul de solidaritate cu ceilalţi pelerini creşte şi capătă chiar

un farmec deosebit, împletit cu oftaturile lor prin somn. În acelaşi

timp, îi mulţumeam lui Dumnezeu că-mi acordă acest privilegiu de a

fi împreună cu aceşti oameni, simţindu-mă mai om alături de ei. Oare

dacă în viaţa de zi cu zi aş fi fost înconjurat de oameni cum sunt

acum, m-aş fi bucurat de compania lor?

Sâmbătă, 1 august, ora 11.30

Am plecat în dimineaţa aceasta de la Ruesta, controlându-mi

bine rucsacul, să nu uit ceva şi rugându-mă încă o dată lui Dumnezeu

să-mi binecuvânteze ziua, şi dacă se poate, să nu mai plouă. Am

dormit bine acolo, chiar foarte bine. M-am trezit doar o dată în

timpul nopţii şi dimineaţă pe la 6.15, când deja au început să se

foiască pelerinii. Am luat micul dejun împreună cu toţi ceilalţi, lapte,

ceai, puţină marmeladă, o bucăţică de unt, câteva felii de pâine

prăjită. După ora 7 am pornit. Astăzi este o zi splendidă. Soarele

străluceşte şi este o căldură plăcută, după două zile de ploaie. La

plecare, am mai schimbat câteva vorbe cu un hospitalero care ne-a

servit cu toată atenţia. Îmi spunea că acolo este doar el cu soţia. El

este pe post de primar, poliţai şi orice altă autoritate. Am mers pe

malul râului Aragon; din loc în loc am văzut o piatră albastră şi un

indicator care o explică. Conform unei tradiţii locale, ea apără zona

de inundaţii. Din păcate în apropiere de Ruesta a fost un camping,

inundat şi abandonat. Se văd construcţii părăsite. Este dezolant. În

câţiva ani natura va acoperi resturile construcţiilor umane. Efemere

48

sunt cele lumeşti.... Apoi am tot urcat, ajungând la un moment dat pe

o culme de unde se deschide o panoramă enormă, foarte frumoasă.

Ne-am continuat drumul cu Carmella, originară din sudul

Italiei, secretară la universitatea din Siena. O femeie de 37 de ani,

deschisă, volubilă, plină de energie. Auzind vorbindu-se de acest

drum, şi-a spus că este bine să-l parcurgă şi ea. Are 10 zile la

dispoziţie, dar se gândeşte să ceară permisiunea şefei să-i permită să-

şi continuie drumul până la Santiago. Am tot discutat, despre toate şi

aşa timpul a trecut mai repede. După 11 km am ajuns într-un sătuc

unde la un bar am luat un bocadillos; aici am întâlnit şi ceilalţi

pelerini şi ne-am simţit foarte bine împreună. Ne-am continuat

drumul spre Sanguesa, până unde mai sunt 4,5 km. După ce am ieşit

din sătuc, drumul este plan, bine bătătorit. Chiar este o plăcere să

mergi pe el. Mi-a povestit multe Carmella despre greutăţile din Italia.

Salariile nu sunt prea mari, iar cu ceea ce câştigă abia dacă reuşeşte

să-şi acopere toate cheltuielile. Din micile economii pe care a reuşit

să le adune, şi-a putut permite acest pelerinaj.

Eu îi vorbeam despre românii din Italia, cum sunt ei plătiţi

mai bine sau mai rău, despre lipsurile de perspectivă pentru noua

generaţie, despre lipsa unei locuinţe, a unui serviciu şi a unei

stabilităţi a vieţii. Comparativ cu generaţia dinainte, actuala generaţie

este mai nesigură, mai în pericol, mai fără viitor. Curios lucru că

responsabili pentru acest fapt suntem noi, cei maturi, cei care aveam

viaţa foarte bine organizată de către societate. Intrai într-un angrenaj

cunoscut şi ştiai ce te aşteaptă la capătul lui. De multe ori schimbările

politice duc la schimbări sociale neanticipate şi necontrolabile.

Tinerii s-au adaptat la stilul “trăieşte clipa“ şi nu pot fi condamnaţi.

49

Trec pe lângă câmpuri cu lanuri de grâu treierat, cu baloţi

enormi de paie şi mă apropii de Sanguesa.

Sanguesa,1 august, ora 17

Stau sprijinit de zidul bisericii Santiago de Compostela. Este

un monument istoric din secolele 12-14. Am intrat în această biserică

dedicată apostolului Iacob spre mormântul căruia mă îndrept, pentru

a mă ruga lui să mă conducă acolo unde tradiţia spune că este

mormântul lui, sub altarul catedralei. Vreau să ajung acolo sănătos.

Am intrat în biserică, purtând în gând dorinţele mele şi sunt convins

că toţi pelerinii care au întrat în acest lăcaş au făcut la fel ca mine.

Am păşit pe urmele lor cu aceeaşi încărcătură de speranţe, bucurii,

dorinţe. Eu, cu visul de a vedea steaua mea. Nu am atins-o; sunt în

drum spre ea şi cred că într-o zi o voi atinge, o voi îmbrăţişa.

Ne-am oprit în acest orăşel. Am mâncat în linişte, am vizitat

localitatea şi ne-am odihnit. Albergue de peregrinos este în zona

veche a oraşului. Are un dormitor cu 14 paturi la etaj, iar jos este sala

de primire cu băile, toaletele şi mica bucătărie. Un local frumos,

curat, igienic, unde din grupul celor care am fost la Ruesta mai toţi

am ajuns aici.

Am văzut aici o biserică importantă, San Salvador, unde pe

un panou din stânga poţi citi o informare şi anume că aici se găseşte

o pictură foarte importantă, gotică, din secolul XIV. Sunt câteva

fotografii cu respectiva pictură. Din păcate, biserica este închisă. Am

vizitat biserica Sf. Maria în apropierea podului peste care vom trece

mâine. M-a impresionat arhitectura gotică şi portalul bisericii, iar în

altar este un monument sculptat, strălucitor, maiestos, în culori vii,

50

pătrunzătoare. O artă a altarelor bine dezvoltată în Spania. Un baroc

spaniol al întregii decoraţiuni a altarului. Acesta cuprinde un întreg

mesaj pe care ţi-l transmite, aşa cum este şi catapeteasma în

bisericilor ortodoxe. Liturghia este la ora 19.30 şi voi fi prezent şi eu.

Biserica aceasta a sfântului Iacob este foarte frumoasă şi este

dedicată pelerinilor. Mă bucur că pot să ating aceste ziduri pe care le-

au atins atâţia pelerini de-a lungul secolelor. Astăzi am intrat în

provincia Navarra, lăsând în urmă provincia Aragon. La albergue

este bine, iar Carmella împreună cu alţi pelerini pregătesc o cină

bogată din legume, zarzavaturi şi cărnuri, cred. Eu merg la Liturghie.

Astăzi a fost un drum frumos, plăcut, sub un cer binevoitor, luminos,

însorit, cu o căldură plăcută. În sfârşit mi-a intrat puţină căldură în

oase, după cele două zile de ploaie.

Bisericile Evului Mediu ne vorbesc despre timpurile trecute,

despre locurile unde creştinii se rugau. Arhitectura, decoraţiile lor

poartă peste veacuri starea de spirit a timpului în care au fost ridicate.

Acum, din ce în ce mai puţini credincioşi vin să se roage în ele. Îmi

face impresia că lumea actuală merge pe nişte drumuri străine în

bună parte drumurilor Bisericii. Mesajul acesteia este nesemnificativ

în raport cu masele de oameni care trăiesc ca şi cum Dumnezeu nu ar

exista sau nu este important pentru ei. Oamenii merg pe drumuri

laice; Biserica merge pe drumuri religioase şi nu mai reuşeşte să

convingă această lume de importanţa mesajului ei. Oamenii nu se

schimbă în mod profund. Au aceleaşi trăiri, aceleaşi dureri ca şi în

urmă cu secole. Dar se schimbă condiţiile socio-culturale. Se

schimbă condiţiile materiale. Aceste schimbări afectează percepţia

asupra spiritualului, asupra instituţiilor care îl reprezintă. Revenirea

la Dumnezeu nu e grea, cei mai mulţi îl poartă în propria conştiinţă

51

dar nu se exteriorizează. Revenirea la Biserică, aceasta e într-adevăr

o problemă.

Sanguesa, ora 20.25

Tocmai am ieşit din biserica Sf. Maria unde am participat la

Sfânta Liturghie prefestivă. Au fost pomeniţi şi câţiva decedaţi ai

căror rude erau la intrarea în biserică şi toţi cei prezenţi i-au

îmbrăţişat. După Liturghie, în faţa altarului, din nou cei prezenţi au

trecut pe la rudele decedaţilor comemoraţi şi i-au îmbrăţişat. Un

semn expresiv şi emoţionat de solidaritate. Ce m-a impresionat era

faptul că biserica era plină; mulţi stăteau în picioare. Corul a cântat

foarte frumos cântece într-o interpretare specifică bisericii. M-a

impresionat apoi în faţa altarului decoraţiunea măreaţă în mijlocul

căreia este Fecioara Maria; la bază sunt cei patru evanghelişti, iar în

registrele superioare sunt prezentate evenimente din viaţa Fecioarei

Maria. În centru, este o statuie a Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în

braţe. Statuia are o strălucire cu totul deosebită. Îi mulţumesc

Fecioarei în numele căreia am început pelerinajul la grota ei de la

Lourdes. Privind acum statuia ei atât de luminată şi strălucitoare, am

retrăit sentimentele simţite de atâtea ori încă din copilărie în faţa

statuii Fecioarei Maria din biserica satului natal. Copil fiind, o

vedeam ca pe o mamă. Frumoasă, delicată, sensibilă. Altfel de mamă

decât mamele din jurul meu. Fecioara reprezentată în atâtea forme,

impresionează prin felul în care transmite dragostea, protecţia, natura

umană împodobită, încărcată cu atâta splendoare a cerului, a lui

Dumnezeu care se întrupează în sânul ei. Am simţit această

comuniune cu mama cerească şi cred, sunt convins, că ea îmi va

călăuzi paşii în acest pelerinaj până la capăt. Simt o bucurie

interioară desebită aici în această biserică dedicată ei. Este un

52

moment de întărire sufletească de care am absolută nevoie.

Mulţumesc lui Dumnezeu şi Mamei sale!

Sanguesa, ora 21.

Pe o stradă din centrul acestui orăşel am fost la magazin şi am

cumpărat carne de curcan, un suc de portocale, o bere şi un mic

şampon. Am observat aici, la acoperişurile caselor mai importante,

că streaşina care protejează zidul este ieşită mult în afara celorlalte

streşini. Este o lucrătură deosebită în lemn, o scupltură care vrea să

sublinieze importanţa, frumuseţea, măreţia respectivei case. Este un

mod de a ieşi în evidenţă a celor care aveau o anumită putere între

localnici. Aceste streşini îţi atrag atenţia şi te opresc pentru a le

admira şi pentru a te întreba cine o fi locuit în aceste case. Nu am

mai întâlnit aşa ceva până acum. La una din case am văzut o

inscripţie care spune că în ea a locuit un organist important al

catedralei din Sevilla.

Viaţa de seară aici este destul de vie; barurile sunt unul lângă

altul, oamenii socializează în faţa unui pahar cu vin, bere sau suc.

Stau şi se simt bine în atmosfera serală; copiii se joacă, femeile

vorbesc fără pauze şi gesticulează. O viaţă tipică spaniolă pe care o

admir de pe o băncuţă în faţa unui magazin închis, bându-mi liniştit

doza mea de bere fără alcool.

Duminică, 2 august, ora 11

În drum spre Izco. În această noapte am dormit la hanul

pelerinilor din Sanguesa. Aseară, Carmella şi cu o spanioloaică au

53

pregătit o cină pe cinste din care nu s-a consumat nici jumătate. Ce a

rămas au lăsat în frigider pentru a se bucura alţi pelerini de mâncarea

gătită. Principală problemă este somnul. De cele mai multe ori nu

dorm profund. Am somnul agitat şi deseori mă trezesc peste noapte.

Nu mă simt prea bine. Lipsa somnului şi consumarea unor produse

din comerţ mi-au dat o stare de slăbiciune, indispoziţie. Dar îmi revin

după ce încep să merg. Pe la ora 6 eram treji cu toţii: eu, Claire,

Carmella, familia din Catalonia, Maria cu soţul ei, o amică de-a lor,

familia de francezi, Antonio din Andaluzia. O mulţime gălăgioasă şi

veselă.

Am mâncat în grabă şi apoi la 7 eram deja pe drum. Ieşind

din Sanguesa, am trecut râul Aragon şi ne-am urmat drumul spre

Rocaforte, la aproape 2 km de Sanguesa. Am continuat prin pădure,

pe poteci, având mereu pe lângă noi eolienele care se învârt liniştite,

în acelaşi rimt lent. Sunt ciudate şi aduc un plus de pitoresc zonei

prin care trecem. Este soare, bate puţin vântul şi mergem mereu în

acelaşi ritm destul de susţinut. De curând ne-am intersectat cu un

pelerin, un călugăr îmbrăcat în rasa monahală maro, cu un baston

mare în mână, cu un rucsac pe spate şi o gentuţă pe şold. Arată ca şi

pelerinul medieval. Un om simpatic, plin de viaţă, cam la 40 de ani,

care vine de la Santiago şi se îndreaptă spre Lourdes. I-am spus că

noi venim de la Lourdes, trecând prin Col de Somport. Am dorit să

facem o fotografie, dar a refuzat. Este primul pelerin pe care-l

întâlnesc, îmbrăcat ca pelerinii din secolele trecute. Nu ştiu cât este

de recomandată rasa lui groasă pentru zilele călduroase. Dar, dacă

materialul este natural şi permite corpului să respire, s-ar putea să se

simtă mai bine el în hainele groase decât noi în hainele moderne şi

subţiri.

54

Îmi continui drumul şi sper să treacă efectul neplăcut al

pastramei de curcan; nu mă simt bine şi mai am mult de mers.

Destinaţia de astăzi este Montreale. După ce vom ajunge la Iţco vom

mai avea 10 km de parcurs.

Monreal, 2 august, ora 20.30

Am ajuns aici, după un drum de vreo 28 km. A fost o zi

însorită şi toridă în primele ore ale după amiezii, când soarele frigea.

În grup cu toţi ceilalţi am discutat mult cu unii sau cu alţii şi aşa

timpul a trecut destul de repede. La Izco ne-am oprit la albergue care

are şi un bar şi am mâncat sandvişul pe care îl aveam. Am mâncat şi

o conservă cu ton. Am experimentat şi o conservă cu fructe de mare,

dar nu mi-a plăcut deloc şi am băut o sticlă cu suc de mere să alung

gustul conservei. Ne-am continuat drumul în bună parte prin pădure.

Am ajuns la Monreal, o localitate nu prea mare, unde am găsit şi

două baruri, o farmacie, o biserică, ambele închise, la fel cum era

închisă şi biserica din Izco. Mă întristează să văd bisericile închise.

În această seară, cina a fost pregătită de familia de francezi. Am mers

la un bar care are şi tienda şi am cumpărat mai multe fructe şi un suc

pe care l-am băut împreună cu spaniolii. Acum, toţi se simt bine după

cină şi vorbesc ca toţi spaniolii, adică cu glas tare şi cu voie bună.

Mă uitam la mersul lui Claire, ea care s-a definit ca broasca

ţestoasă, adică cu un rimt lent, dar constant, continuu. Este a şaptea

oară pe camino, multe din drumurile anterioare au fost fragmente pe

drumul Le Puy, dar şi un drum de 50 de zile, din Franţa până la

Santiago şi mai departe la Fisterra, de cca 1300 km. Ea nu se

grăbeşte niciodată, iar în urcare nu forţează deloc şi comparativ cu

ceilalţi, merge cu un ritm mai lent decât ei. Ştie să-şi dozeze foarte

55

bine forţele şi chiar dacă ajunge cu o jumătate de oră după ceilalţi,

ajunge mai odihnită. Câştigul celor care se grăbesc este mic,

comparativ cu cineva care merge într-un ritm lent, dar susţinut,

continuu. În felul acesta, o văd mai odihnită şi observând-o cu

atenţie, cred că am învăţat ceva de la ea. Deşi eu pe teren drept am un

ritm destul de rapid şi aceasta pentru mai multe ore, pe o distanţă mai

mare, să zicem 15 km, ajung cu maximum jumătate de oră înaintea

ei, dar ea ajunge mai odihnită decât mine. Şi atunci mă întreb cine

este mai câştigat?

Îmi spunea apoi că acest drum este o terapie, o caminoterapie.

Am impresia că în interiorul ei ascunde ceva profund, deosebit, poate

dureros. Nu este o persoană obişnuită, extrovertită, expansivă ci mai

mult introvertită, interiorizată. Nu este o fire timidă şi nici fricoasă.

Doar că este mai rezervată şi nu vorbeşte nimănui despre drumul ei.

Dacă este întrebată, răspunde dar nu iniţiază ea dialogurile şi e foarte

diferită de Carmella sau de spanioli.

De la aceşti pelerini, înveţi multe, afli multe. Cei din

Catalonia, din Barcelona, au un centru de recreiere, de turism, cazare

şi camping. Mi-au dat site-ul instituţiei lor. Îmi voi face timp să văd

despre ce este vorba când voi ajunge acasă. Jose merge bine, dar

soţia lui Maria are dureri mari la un picior şi abia se mai târâie.

La barul hanului pentru pelerini din Izco, au venit localnicii.

Joacă cărţi, bărbaţi şi femei, în frunte cu hospitalera de acolo, Carla.

Asta este recreierea lor duminicală. Se adună în jurul unui pahar de

vin, joacă cărţi, discută, râd şi timpul trece în mod plăcut.

56

Astăzi aş fi putut să merg mai departe, dar am rămas cu

grupul la Monreal, pentru a discuta cu toţi, mai mult cu Claire în

franceză şi cu Carmella în italiană. Franţuzoaica consideră că cel mai

mare scriitor al Franţei rămâne Victor Hugo, şi nu doar ca scriitor,

dar şi ca om politic implicat în viaţa ţării ei. Carmella este şi ea

umblată prin lume. A fost prin Spania şi într-un stage de trei luni la

Bruxelles. Îmi place să discut cu ele, este antrenant şi pentru minte

folosirea consecutivă a limbilor franceză şi italiană. Acum sunt iar în

formă, mi-am revenit complet. Mersul pe jos, discuţiile, masa mai

bună m-au făcut să mă simt bine.

Aici este un singur dormitor. Suntem mulţi şi cam gălăgioşi.

Şi ca un bonus, în acest albergue sunt pureci. Este vară, este cald, si

se scapă foarte greu de ei. Am scuturat totul în faţa hanului. Mâine

vom scutura iar totul, să nu avem pasageri clandestini printre

lucrurile din rucsac.

Puente la Reina, luni, 3 august, ora 20

La ieşirea din localitatea Puente la Reina, în direcţia Santiago,

Claire cu ajutorul unui spaniol a reuşit să găsească loc pentru mine,

Carmella şi pentru ea. În localitate, hanurile sunt toate pline şi nu mai

sunt locuri libere. Văd că mai sosesc pelerini cu rucsacele pe spate;

sper să aibă loc şi ei.

În dimineaţa aceasta, la ora 5 grupul nostru, Jose, soţia Maria

şi Maria Angeles, famila de francezi, Claire, Carmella şi eu ne-am

trezit și prima activitate pe care toţi am făcut-o a fost aceea de a ne

scutura cu multă hotărâre tot ce aveam la ferestre sau ieşind afară, în

57

faţa hanului, pentru a ne elibera de pureci. Asta a fost problema

noastră din acest han din Monreal, problema purecilor.

În plus iar am dormit rău. Am adormit greu, după miezul

nopţii. Când dormi cu persoane care sforăie, trebuie să adormi

înaintea lor. Dacă apucă să înceapă concertul de sforăituri, greu mai

poţi aţipi.

Dimineaţa ne-am adunat în sala de mese şi apoi am făcut o

fotografie de grup, presimţind parcă că grupul, care a fost compact

câteva zile, se va destrăma. Pornim la drum şi ne răsfirăm în timp.

Fiecare păstrează ritmul lui. Pe drum, Maria mergea foarte greu;

soţul i-a luat rucsacul peste al lui, iar ea abia se târa. A fost o

dimineaţă plăcută; am mers bine, căci era înnorat. Doar spre amiază

soarele pişca; din loc în loc ne mai întâlneam între noi. Cuplul

francez este interesant. Ambii sunt foarte curioşi şi doresc să vadă

totul. Se bucură din plin de această călătorie. Analizau casele cu

minuţiozitate, rămânând în urma noastră, iar apoi accelerau ritmul şi

ajungeau din nou la grup.

Eu am discutat mai mult cu Carmella pe teme care privesc

familiile, probleme pe care şi ea le cunoaşte foarte bine. Am ajuns la

amiază într-un cătun şi aici un domn mai în vârstă ne-a spus că este

şi un mic restaurant. Nu era deschis, dar am mers vis-a-vis la

proprietari, rugându-i să ne gătească ceva. Doamna s-a arătat foarte

amabilă şi ne-a gătit o salată mixtă foarte bună şi o friptură de vacă

cu cartofi. Am mâncat cu poftă, iar ca desert, am mâncat o piersică.

Meniul a costat 8, 50 euro, destul de economic. Am mai vorbit între

noi, apoi pe la ora 2, ne-am pornit din nou la drum. Claire era

înaintea noastră. Ea nu s-a oprit să mănânce, având un sandviş în

58

rucsac. Carmella este expansivă, se uită în toate părţile, face multe

fotografii, apoi iar porneşte, vorbind cu toţi. Râde, face glume,

gesticulează. Emană multă energie. Claire, merge liniştită în acelaşi

ritm, cu acelaşi zâmbet zen şi o ţine sistematic înainte. Aşa se face că

ea a ajuns mai devreme la Puente la Reina şi s-a interesat de locuri

pentru noi la campingul Santiago Apostolo.

La ieşirea din localitate, urcând spre dreapta dai de han în

vârful dealului. Este un întreg complex aici şi am întâlnit nenumăraţi

pelerini italieni, francezi, germani, spanioli, şi de alte naţionalităţi.

Aşa a trecut ziua de astăzi, admirând casele frumoase, lanurile de

porumb sau floarea soarelui cu un sistem de irigaţii bine pus la punct.

Spaniolii au o reţea de canale pe care am observat-o în multe locuri,

iar din aceste canale apa este preluată de pompe şi trimisă în tuburile

care ajung la rădăcina plantelor sau în stropitori înalte care udă

lanurile de porumb şi floarea soarelui. Aşa se face că în această climă

aridă cresc culturi excelente, de invidiat. Şi noi am avut sisteme de

irigaţii bine puse la punct. Din păcate, după 1989 s-a distrus tot ce s-a

construit înainte sau s-a lăsat în paragină. Acum nu mai avem

puterea de a le reface.

Mă bucur că am ajuns astăzi 3 august, pe Camino Frances,

după ce pe 24 iulie am plecat din Lourdes. De fapt, conform

planurilor pe care le-am făcut împreună cu Claire şi Carmella, ar

însemna să mergem de acum în medie 30 de km zilnic, pentru ca pe

28 august să ajungem la Santiago. La această dată, ele trebuie să se

întoarcă în ţările lor, iar eu să-mi continui drumul spre Fatima. Cam

asta este pe scurt ziua de astăzi. Stau în faţa acestui albergue şi

privesc toţi aceşti pelerini; mulţi sunt la cină acum, alţii stau afară pe

bănci, la mesele de lemn; mai mănâncă şi ei ceva sau stau de vorbă.

59

Sunt şi corturi instalate pe iarba din curtea hanului. O mulţime de

pelerini pe care parcă îi văd mâine dimineaţă la cinci că se trezesc şi

se pregătesc să pornească mai departe.

Am acumulat multă oboseală pe acest drum pentru că am

dormit puţin. Dar fac faţă şi merg mai departe, alături de ceilalţi. Mă

interesează să cunosc cât mai mult, să învăţ cât mai mult de la

ceilalţi. Mă uit cu atenţie la pelerini şi încerc să înţeleg mai bine ce

sunt şi ce doresc ei.

Este o atmosferă plăcută aici, nu de distracţie, nu de întreceri

sportive, ci un loc de oprire a pelerinilor care îşi duc bagajul şi

poverile zilnice şi sunt foarte mulţumiţi atunci când îşi lasă rucsacul

şi se aruncă pe pat, pentru a se odihni. Eu am în mintea mea drumul,

mereu mai departe, zi după zi, aşa cum este fiecare, mai uşoară sau

mai grea. Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi tuturor cu care am fost astăzi

împreună, cu speranţa că mâine va fi o zi cel puţin la fel de frumoasă.

Marţi, 4 august, ora 9.30

La albergue Santiago Apostolul din Puente la Reina, unii s-au

culcat foarte târziu; au venit în dormitor târziu, au aprins lumina fără

să le pese că ceilalţi dormeau, aşa că mi-au deranjat somnul, şi nu

numai mie. În plus, prin ferestre se vedeau fulgerele şi se auzeau

tunetele destul de bine. În mod normal ploile cu tunete şi fulgere sunt

frumoase, au măreţia lor, dar în această noapte nu eram dispus să

apreciez frumuseţea naturii. De oboseală într-un târziu am adormit.

La 4.30 s-au trezit câţiva pelerini şi chiar dacă nu au fost zgomotoşi

tot au trezit o parte din cei care dormeam. La 5.30 ne-am ridicat cu

60

toţii din pat, ne-am îmbrăcat, ne-am spălat şi am mers în sala de mese

unde am mâncat fiecare ce avea. Eu am mâncat o bucată de caşcaval,

cu carne şi două felii de pâine. Se făcuse lumină şi am pornit la

drum. Încet-încet, am lăsat în urmă localitatea în care am mai dormit

odată acum cinci ani. Drumul merge pe lângă şoseaua principală, iar

la patru km întâlneşti o altă localitate, apoi după alţi doi km este o

alta, pitorească, foarte frumoasă, aşezată pe o colină. În faţa ei este

un teren cultivat cu viţă de vie. Drumul este bine marcat, plin cu

pelerini şi nu-i niciun pericol să te rătăceşti, spre diferenţă de Camino

Aragonez, unde mergi şi rareori întâlneşti alţi pelerini. Carmella îmi

spune că a rămas aproape şocată la acest albergue Santiago. Pe

Aragonez eram aşa de liniştiţi, iar aici este o maree de pelerini.

Ne continuăm drumul în pas alert şi la un moment dat am

ajuns-o pe Claire, pe care am recunoscut-o de la distanţă după mersul

ei cadenţat, fix. Am ajuns apoi la un pod din piatră unde s-a oprit o

familie cu doi copii şi cu un câine frumos, Max. Bineînţeles că şi el

are paşaportul pelerinului. Lăbuţele din faţă sunt protejate cu

încălţăminte. Doamna îmi spune că-i va încălţa şi lăbuţele din spate,

pentru ca să nu-i intre pietricele între pernuţe. Vor merge cu toţii

până la Los Arcos. Pe camino, întâlneşti de toate. Dar toate sunt

bune.

De la un magazin am cumpărat un litru de suc de ananas pe

care aproape l-am terminat. Am băut prea mult şi era prea dulce.

Acum simt o stare neplăcută. Pe viitor, o să fiu mai atent. Dacă ar fi

fost limonadă, mergea şi un litru odată. Mă răcorea, dar să bei odată

un litru de suc de ananas, nu-i tocmai sănătos.

61

Drumul pe care merg este flancat de arbuşti şi copaci. Avem

umbră şi e foarte plăcut de mers. În stânga lanul de grâu s-a

transformat în mirişte. A fost treierat, secerat şi nici paiele nu se mai

văd. Totul a fost strâns şi pus la adăpost. În faţă se profilează o

pădurice dincolo de care se văd câteva case. Acest camino este mult

diferit de Aragones dar aceeaşi pace pluteşte în aer.

Los Arcos, 4 august, ora 21

În albergue La fuente, Casa de Austria din Los Arcos. Ziua de

astăzi a fost lungă, foarte lungă. În sfârşit, am găsit loc aici, în acest

han pentru pelerini, după ce am mers 44 de km. Am plecat de la

Puente la Reina înainte de ora 7 şi în primele ore ale după amiezii am

ajuns la Vila Major de Monjardin unde ne-am oprit la albergue

parohial, în centrul cătunului. O doamnă a venit şi a plasat un afiş în

faţa noastră pe care scria ”completo” şi am înţeles că nu mai este loc.

Ne-a recomandat să încercăm la un alt han, puţin mai jos. Acolo, o

domnişoară amabilă ne-a spus că este tot ”completo”. Am încercat să

găsim un loc pe la privaţi, dar nu am găsit niciun privat care să aibă

locuri disponibile. Domnişoara ne-a indicat o cazare la Los Arcos,

într-o casă ”La bela”, unde a telefonat şi ne-a găsit loc, la preţul de

38 de euro camera. Ca atare, din nou la drum, încă 12 km. Cu toate

facilităţile moderne de comunicare se mai întâmplă să te bazezi pe

soartă şi să nu-ţi rezervi din timp loc de cazare. Aşa că mai faci

câţiva kilometri în plus faţă de ce ai planificat. Ne era cam sete, apă

puţină în termos şi cu toate că primisem indicaţii că vom da de o

fântână pe drum, nu ne-am putut potoli setea. Fântâna nu era

funcţională. Sperăm să găsim un bar care fusese şi el menţionat dar

nu am găsit decât pereţii unui container. Probabil dăduse faliment.

Soare puternic, apă puţină, oboseală, praf dar noi ne continuăm

62

drumul. Pe drum întâlnim un tânăr înalt, frumos, atletic, Alex, care se

recomandă că este din München. După câteva fraze în limba germană

constat că este originar din Braşov aşa că schimb germana cu

româna, limba materna a amândurora.

A ajuns la Saint Jean Pied de Port şi de aici a pornit în

pelerinaj. Nu avea nimic aranjat pentru cazare şi am mers cu toţii la

casa “La Bella “. Nu ne-a plăcut cum arăta, am căutat în altă parte şi

am ajuns aici. Sunt într-un dormitor cu 10 paturi şi sper să mă pot

odihni. Căldura şi setea din ultimele ore au fost la fel de obositoare

ca ploaia din ziua precedentă. Natura e mai puternică decât noi dar

voinţa umană ne ajută să o înfruntăm şi să nu ne dăm bătuţi prea

uşor.

În centrul localităţii am găsit o alimentară de unde mi-am

cumpărat iaurt pe care l-am mâncat în linişte pe o bancă de lângă

biserică. Mă simt obosit după acest drum lung şi sper să dorm bine,

pentru a-mi reface forţele. Rareori am simţit atât de mult oboseala,

iar Carmella mă tot întreba ce rost are să facă toate aceste sacrificii,

când concediul ei este pentru a se odihni, a se relaxa? Iar noi, aici ne

epuizăm pe drum, umplându-ne de dureri? Nu i-am dat niciun

răspuns, lăsând-o pe ea să-şi răspundă. Cred că oboseala se manifestă

la fiecare din noi în mod diferit. În plus, ce a constatat ea este faptul

că pe drum nu prea a întâlnit mult spirit creştin sau specific

pelerinajului. Unde ajungi, plăteşti, te cazezi iar a doua zi pleci mai

departe. Nu interesează pe nimeni cine eşti, ce doreşti. Constatările

Carmellei mă dor mai mult decât durerile mele fizice. Discuţiile

avute în ultimele zile nu au arătat că ne interesează aproapele nostru?

Probabil îşi doreşte o mai mare atenţie din partea localnicilor. Dar ei

sunt obişnuiţi, chiar plictisiţi de pelerinii care trec prin zonă. Au viaţa

63

lor, problemele lor şi nu mai au energia pentru a se interesa de

problemele altora.

Din păcate şi eu eram un pic nemulţumit de organizarea

pelerinajului. Hanurile pentru pelerini ar trebui să aibă şi o rezervă de

saltele, unde să se poată odihni unul care ajunge epuizat. Să nu fie

trimis mai departe, la 12 km. În hanurile pentru pelerini ale bisericii,

găseşti şi altceva, un alt spirit, dar sunt puţine .

Pe camino ţi se întâmplă să nu te odihneşti prea bine noaptea

din cauza altora, iar a doua zi va trebui să pleci mai departe,

înfruntând arşiţa, ploaia, foamea sau setea. Nimănui nu-i pasă că tu

te-ai trezit obosit, că îţi este mai greu astăzi decât ieri. Eşti tu, doar tu

cu povara propriului trup şi a rucsacului, mergând înainte, sperând că

noaptea care va veni va fi una mai bună şi vei putea să te odihneşti

suficient de mult şi de bine pentru a începe apoi încă o zi din drumul

tău, al cărui capăt este încă hăt departe. Dar nu eşti singur. În jurul

tău sunt ceilalţi pelerini care trec prin aceleaşi probleme. E suficient

un zâmet cald, o vorbă bună şi te simţi altfel. La rândul tău zâmbeşti

celorlalţi şi priveşti senin spre următoarea destinaţie.

Joi, 6 august, ora 12

Aseară n-am reuşit să înregistrez nimic, deşi am ajuns pe la

ora 16 la Logroño, după un drum destul de lung. La Viana, stând şi

mâncând ceva la umbra bisericii de pe strada principală, ne-a ajuns

din urmă Claire. A avut o noapte albă din cauza sforăiturilor aşa că s-

a hotărât să rămână la Viana, la hanul parohiei.

64

Noi, adică eu cu Carmella, am plecat la drum. De la Viana

până la Logroño era o căldură dură; soarele te frigea. Dar nu era

nimic de făcut, decât de mers înainte sub un soare torid. Înainte de

Logroño intri în provincia La Rioja, care este renumită în vinuri. La

întrarea în ea m-am întâlnit cu un pelerin îmbrăcat atipic: pantaloni

de culoare galbenă, barbă, mustăţi şi o pălărie interesantă pe cap.

Apropiindu-mă de el, am simţit un miros tare neplăcut şi m-am

întrebat când se spălase ultima dată. L-am întrebat de unde vine şi-mi

răspunde că vine de la Fatima şi se îndreaptă spre Roma. Continuă,

spunându-mi că este mereu în pelerinaj pe acest drum. M-a surprins

ce-mi spunea şi m-am întrebat oare ce o fi în mintea lui. Profesia lui

este cea de pelerin după câte se pare. Nu are niciun serviciu, niciun

ban şi trăieşte numai din pomana, mila altora, mergând de la un capăt

la altul al pelerinajului. Oare acesta este un adevărat pelerin?

Ne-am despărţit apoi, el mergând în drumul lui, iar eu cu

Carmella în drumul nostru spre Logroño. Soarele ne-a înfierbântat

rău de tot, dar nu aveam nicio scăpare, nicio alternativă. La intrarea

în oraşul care este capitala acestei provincii, pe dreapta erau locuri

unde se vindeau sucuri şi fructe şi îţi puneau ştampilă în paşaportul

de pelerin. Ne oprim, bem ceva, eu o bere, după care mergem mai

departe, copţi de căldură. Intrăm în localitate, trecem peste râul Ebro

şi ajungem la Albergue Santiago Apostol, pe stânga. Aici găsim

cazare. Este o clădire modernă cu toate serviciile necesare. Preţul

este convenabil. Îmi fac un duş în voie, îmi spăl hainele şi apoi mă

trântesc pe pat, aproape epuizat.

Seara am ieşit în centrul oraşului, animat şi plin de baruri şi

lume. Spaniolilor le place mult să savureze viaţa în faţa unei mâncări

bune şi a unui pahar cu vin şi să discute mult şi zgomotos, cu veselie

65

şi bună dispoziţie. Îmi place temperamentul lor; sunt oameni amabili

şi plini de viaţă. Vizitând partea veche a oraşului, am ajuns pe o

stradă mai deosebită cu multe bodegi şi baruri şi mâncăruri tipice,

mai ales tapas-ul. Nu am cumpărat nimic din aceste meniuri; ne-am

oprit la o alimentară de unde am cumpărat iaurt, jambon, pâine şi

patru banane. Ne-am întors apoi la albergue şi aici am dormit destul

de bine, deşi lângă mine erau doi biciclişti şi amândoi sforăiau de

zor. Dar cu dopurile pentru urechi, problema a fost parţial rezolvată.

Dimineaţă ne-am trezit la 5.30, ne-am făcut rucsacul pe

întuneric chiar dacă am observat că şi vecinii se trezeau. Am coborât

la parter, în sala unde am luat micul dejun. Constat din nou că nu

prea mai suport jambonul şi caşcavalul, deşi sunt alimente foarte

hrănitoare. Mereu am cerul gurii uscat şi o senzaţie neplăcută, un

disconfort în stomac. Ce este prea mult strică. De câteva zile consum

în mod frecvent aceste alimente şi am ajuns la saţietate. O să încerc

să mai schimb meniul cu altceva mai suportabil pentru mine. Nu este

uşor, ştiu că am nevoie de hrană consistentă, dar o soluţie voi găsi eu.

Carmella, încălţată în bocanci, are băşici care o deranjează rău şi se

lamentează mereu pentru cele două băşici pe care le are în laterala

labei piciorului. Nu-i mai tace gura. I-am sugerat să-şi schimbe

bocancii şi să-şi ia o încălţăminte mai aerisită. Aerul este cald, adesea

chiar fierbinte. Am convins-o şi după ce am căutat în câteva

magazine, am găsit nişte ghete bune, marca North Pole. Cum şi eu

mă încingeam în ghetele mele, am cumpărat o altă pereche, aceeaşi

marcă ca ale Carmelliei. În ele, picioarele rămân mai aerisite şi mai

puţin fierbinţi. Ghetele vechi le-am lăsat la Logroño în albergue;

poate că cineva le va folosi. Sunt bune, dar nu sunt pentru sezonul

acesta atât de cald. Căldura, transpiraţia şi mai ales mersul pe jos duc

66

la apariţia băşicilor sau a bătăturilor. O încălţăminte bună pe camino

trebuie să aibă o talpă rezistentă, cu o bună aderenţă la sol. În primul

rând materialul din care este confecţionată să fie piele, nu înlocuitori.

Să permită pătrunderea aerului şi în interior să fie cât mai moale, cât

mai comodă. Trebuie să ai o şosetă sau un ciorap din bumbac, care să

absoarbă bine transpiraţia. Bocancii sunt buni în sezonul rece, dar nu

vara. Cu toate că cineva spunea odată că e indicat să mergi cu

bocancii vara, dar să ai mai multe rânduri de ciorapi. Prima pereche,

cea care e în contact direct cu pielea, obligatoriu va fi de bumbac.

Urmeaza o alta din lână şi ultima poate să fie un amestec, care să-i

confere rezistenţă. Eu nu am încercat, dar persoana în cauză susţine

că poţi merge liniştit şi pe străzile înfierbântate din oraş şi piciorul nu

va avea de suferit.

Deşi s-a încălţat cu noile ghete, Carmella continuă să se

lamenteze şi de acestea. O ating pe rana nevindecată. Oboseala ne

face mai sensibili la durere. Şi sunt oameni care reacţionează mai rău

în faţa durerilor fizice. Au un psihic foarte bun, sunt optimişti din

fire, trec uşor peste diverse neplăceri dar când e vorba de durere

fizică clachează. Poate fi şi un pic de exagerare din partea ei, dar nu

cred. S-a încumetat la un drum lung, ştia ce o aşteaptă şi nu s-ar

lamenta dacă suferinţa nu ar fi reală. Pe camino sunt şi mici suferinţe

sau probleme care supără dar trebuie acceptate. Se întâmplă deseori

ca prin lamentările cu voce tare să avem impresia că ni se uşurează

suferinţa. Chiar dacă cei din jur ne privesc cu sau fără compasiune.

Prin simplu fapt că spui cu voce tare că te doare ceva, ai impresia că

vecinul va reacţiona, va simţi că-ţi pasă. Şi discutând despre

suferinţă, despre durere, am ajuns la Navarette, la 12 km de Logroño.

Aici ne-am oprit la un bar şi am cumpărat un suc de portocale şi o

67

sticlă cu apă minerală. Este bună şi apa de la fântâni, dar o prefer pe

cea minerală fiindcă este mai bogată în minerale, iar organismul are

mare nevoie de ele.

De la Navarette ne continuăm drumul spre Ventosa. Mi-am

adus aminte că la ieşirea din Navarette, în primul pelerinaj, am

întâlnit un om fără picioare, cu proteze, însoţit de alţi doi pelerini. M-

a impresionat profund acest pelerin înalt cu un rucsac mare pe spate

şi care mergea în ritmul însoţitorilor lui. Multă voinţă, multă putere

trebuie să aibă o astfel de persoană. Totdeauna mă uimeşte curajul şi

energia pe care o au unele persoane cu handicap. Deseori ele sunt

mai motivate în ceea ce fac decât persoanele sănătoase.

Până la Ventosa mai sunt opt km pe care i-am parcurs destul

de repede şi la primul bar pe care l-am întâlnit am băut două sucuri

de portocale. A sosit şi vremea să-mi analizez picioarele.

Încălţămintea nouă mi-a produs şi mie o băşică plină cu apă la

degetul mic de la piciorul stâng. Probabil ca să sufăr şi eu alături de

Carmella. Am spart-o, am lăsat un pic piciorul să respire, am pus un

pansament şi m-am simţit mult mai bine și nu am simțit deloc nevoia

să mă lamentez; o bășică la picior, dacă nu este pe talpă, nu

reprezintă o mare problemă; pentru însoțitoarea mea italiancă

reprezintă un motiv continuu de lamentare și devine obositoare

pentru cei din jur.

Merg şi analizez peisajul. Terenurile sunt pline cu viţă de vie;

arată foarte bine, sunt îngrijite şi ţi-e mai mare dragul să le admiri.

Vom ajunge la Najera, unde am mai poposit odată în ziua de 25 iulie,

ziua apostolului Iacob. În curtea hanului pentru pelerini era întinsă o

masă pentru toţi, pentru a-l sărăbători pe patronul pelerinilor. Să

68

vedem ce surpriză ne va rezerva această localitate. Mi-e cam foame

şi nu mai am nimic în rucsac, iar jambonul este prea sărat şi mai bine

rabd un pic decât să-l mănânc. Sper să găsesc o supă, ceva lichid,

căci m-am săturat de jambon şi caşcaval.

6 august ora 20.30

Pe malul pârâului Najerita, privesc cerul şi gândurile îmi

zboară în toate părţile. M-am cazat la albergue municipal , unde am

dormit prima dată acum cinci ani. Dormitorul este enorm,

aproximativ 100 de paturi. Totul este foarte înghesuit aici şi foarte

aglomerat. Este plin cu pelerini. Am ajuns devreme, înainte de ora

14. M-am cazat şi apoi am făcut duş şi am plecat să mănânc; îmi era

foarte foame, aproape că ameţeam și mă clătinam pe picioare. Am

mâncat două feluri: spaghete alla bolognese şi apoi peşte. Totul a fost

foarte bun. Foamea este cel mai bun bucătar.

Este a treisprezecea zi de când am început pelerinajul.

Adineaori am fost în biserica franciscană de aici, pentru o jumătate

de oră de rugăciune. Aceasta a însemnat o prezentare pe un ecran a

unor imagini, însoţite de text şi de un fond muzical. Textele sunt

luate din ce a spus sfântul Francisc din Assisi, ilustrative pentru

pelerinaj. Chemarea şi trimiterea lui Avram şi apoi texte din Noul

Testament centrate pe cuvintele lui Isus: Eu sunt calea, adevărul şi

viaţa. Ca şi Avram, am fost chemat să parcurg acest drum. Reflectez

şi acum şi mă întreb ce m-a făcut pe mine să plec. Iniţial,

curiozitatea. Am auzit de la unul sau altul tot felul de informaţii şi

asta mi-a trezit curiozitatea. Primul pelerin pe care l-am cunoscut a

fost tânărul frumos și simpatic Iosif Dîm, acum tată de familie.

Curiozitatea a devenit dorinţă, care s-a îndeplinit în anul 2011, în

69

primul pelerinaj de la Pamplona la Santiago. Cred că în spatele

drumurilor pe care le-am făcut este un plan al lui Dumnezeu cu mine,

şi nu doar rezultatul dorinţei mele, ci intră în planul Domnului care

mă cheamă să mă regăsesc pe mine şi să-i regăsesc pe oameni mai

bine, aşa cum sunt ei. Apoi, pentru a vedea şi cunoaşte atâtea locuri

frumoase; este un mare privilegiu acesta. Un drum mereu spre un

necunoscut. Nu ştii cu cine vei vorbi peste zi, cum te vei simţi. Este

un necunoscut pe care îl ai mereu în faţa ta, comparativ cu

necunoscutul lui Avram. Îi cer lui Dumnezeu curaj şi o forţă mai

mare, o schimbare mai mare în bine a gândurilor şi vieţii mele

zilnice. Pe acest drum, în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, cu

Cristos care este calea noastră; Dumnezeu întrupat în Isus din

Nazaret şi în fiinţa fiecărui om. El păşeşte acum cu mine şi nu mă

lasă niciodată. Am mare nevoie de o credinţă mai puternică pentru a

putea merge bine pe acest drum, pentru a-l considera ca o

binecuvântare.

În seara aceasta, discutând cu Claire, îmi spune câte

schimbări observă pe camino de la un an la altul. De exemplu, a

observat că foarte mulţi pelerini caută informaţii despre cazare, masă

şi altele, folosind telefonul mobil. Acolo caută şi găsesc repede orice

informaţie. La foarte multe baruri acum ai serviciu gratuit wifi.

Tehnica comunicării se dezvoltă foarte repede şi pe camino. În

mulţimea informaţiilor, atât pe net cât şi la albergue, nu prea am

văzut informaţiile religioase, spirituale. Promovarea scopului religios

al pelerinajului lasă foarte mult de dorit. Sunt uşurate unele din

sarcinile pelerinului dar principala lui sarcină, aceea de a-şi găsi

drumul spre propria spiritualitate, rămâne strict în grija lui. Cei din

exterior pot doar să-i înlesnească modul de a găsi o cazare mai bună,

70

o masă mai gustoasă, să-l ajute să afle informaţii despre calitatea

drumului pe care îl are de făcut, a vremii care îl va însoţi dar nu pot

sa-i călăzuiască gândurile, rugăciunile, dorinţele. Asta rămâne

datoria lui de pelerin.

Majoritatea pelerinilor sunt tineri şi-i văd că sunt veseli şi

mulţumiţi şi asta îmi spune că drumul le foloseşte şi va contribui la

schimbarea în bine a multor lucruri din viaţa lor. Cu cât îl faci cu mai

multă pregătire, cu atât drumul devine un maestru care te învaţă mai

multe lucruri. Fiecare zi este o nouă lecţie pe care drumul ţi-o dă.

Trebuie doar să fii atent la învăţămintele pe care ţi le transmite.

Dumnezeu vorbeşte în timp ce tu mergi, iar tu trebuie să păstrezi

tăcerea interioară pentru a-i auzi glasul, iar El îţi va spune multe.

S-a lăsat seara la Najera. Păsările s-au culcat, soarele a apus,

dar oamenii continuă să stea afară, mâncând, bând, vorbind

zgomotos, simţindu-se bine. Pe băncuţele din faţa hanului unde m-

am cazat, văd bătrâni ai locului care se uită curioşi la pelerini. Ei

reprezintă elementul de noutate în rutina lor zilnică. Probabil că stau

în fiecare seară pe aceste bănci, uitându-se la pelerini. Merg să mă

culc şi sper să adorm repede în dormitorul acesta atât de mare.

Vineri, 7 august, ora 6.30

Am plecat deja din Najera. La ora 5, în albergue municipal

pelerinii au început să se trezească şi să-şi aranjeze rucsacul în

linişte. Am dormit bine în această noapte. M-am trezit doar o singură

dată pe la ora 2.30. Interesant, într-un dormitor în care sunt 91 de

paturi, toate ocupate, nu sforăia nimeni. Stăteam în liniştea nopţii, şi

71

mă uitam în dormitorul luminat uşor de farurile din faţa hanului

ascultând respiraţia liniştită a pelerinilor. Ascultam respiraţiile unora

sau altora şi trăiam o senzaţie plăcută, cumva misterioasă. Un mister

care iese din trupurile pelerinilor adormiţi, din pacea nopţii, din

semiîntunericul din cameră, din tot ce mă înconjoară. Pelerinii îşi

abandonează oboseala de peste zi pe salteaua pe care dorm şi se

reîncarcă cu energia somnului. Este plăcut să-i asculţi pe oameni

când respiră liniştiţi, unul lângă altul, pe paturi suprapuse, respiraţii

care îmi dădeau un fel de deja vue. Şi în anii anteriori, şi acum, parcă

mă contopesc cu respiraţia celorlalţi. Participăm cu toţii la aceeaşi

viaţă de pe camino, împărtăşim aceleaşi condiţii de drum. Simt că fac

parte dintr-un întreg. Un întreg divers, ciudat, în continuuă schimbare

dar în care sunt şi eu. O mică parte din el alături de multe alte părţi.

Şi mă simt binecuvântat.

Dimineaţă mi-am făcut bagajul în linişte pentru a nu-mi

deranja vecinii. Lângă mine dormea un italian de peste 60 de ani,

înalt, robust, cu o voce pătrunzătoare şi plăcută. Aseară, stând alături

aproape cot la cot, am mai schimbat câteva vorbe cu el. El a plecat de

la Col de Somport. Îi place să meargă în pelerinaj. Chiar dacă

porneşte singur la drum, întotdeauna găseşte oameni cu care să

meargă pe anumite porţiuni, oameni cu care să discute şi este

bucuros că are puterea să continue traseul.

La barul La passerela, unde am mâncat ieri, la 6 dimineaţa era

deschis deja şi aici am luat o cafea cu lapte şi două cornuri. Domnul

care servea mi-a plăcut mult. Şi înfăţişarea şi modul amabil în care

servea, totul m-a atras. Seamănă leit cu actorul de film, Coonley. L-

am întrebat dacă îl cunoaşte pe acest actor. Mi-a zâmbit şi mi-a

răspuns afirmativ. Nu cred că sunt prima persoană care a remarcat

72

asemănarea. Mi-a zâmbit din nou şi-mi spune că este argentinian. Îi

povestesc că am fost în Argentina pentru a cunoaşte ţara actualului

papă şi că mi-a plăcut mult carnea lor, asado. Mi-a urat din nou buen

camino după care ne-am despărţit. Am pornit la drum. Cerul este

înnorat şi încep să apară zorii zilei. Deja sunt pelerini pe acest drum,

înaintea mea, în aerul răcoros al dimineţii. Ieri am avut senzaţia de

ameţeală, poate din cauza alimentaţiei deficitare, poate din cauza

somnului agitat. Eram tentat să fac o pauză. Nici în dimineaţa aceasta

nu sunt restabilit complet. Dar îmi voi reveni. Am mâncat bine ieri,

am dormit foarte bine noaptea trecută, sunt înconjurat de oameni

buni aşa că voi merge înainte.

7 august, ora 10

La 16 km de Najera există o localitate pe vârful unui deal

unde majoritatea caselor sunt noi. Multe duplex-uri. Stilul este diferit

de stilul tradiţional spaniol; unele seamănă cu casele englezeşti. Şi nu

mă mir. Mulţi englezi îşi fac case de vacanţă în ţinuturile cu o climă

mai plăcută decât în Marea Britanie. Au un mic spaţiu verde în faţa

casei şi unul la fel de mic în spate. Se mai construieşte încă, însă

puţine din ele le-am văzut locuite. Sunt şi câteva case mai vechi, un

bar, vreo câteva hanuri pentru pelerini, dintre care unul se numeşte

Victoria şi pe care l-am văzut pe nenumărate afişe. Probabil vrea să

se facă cunoscut mai mult decât altele.

Îmi continui drumul spre Santo Domingo de la Calzada. La 6

km de aici ajungem la Cirueña. Este înnorat, nu plouă, adică o vreme

ideală pentru mers. Soarele nu te arde, este cald dar nu sufocant şi te

mai ajută şi vântul. În faţa mea sunt pelerini, la fel şi în spate. A

trecut pe lângă mine un grup mare de biciclişti, cred că sunt vreo 20.

73

Este multă mişcare pe acest camino. Încet, încet, încerc să-mi

reamintesc cum era acum cinci ani în urmă. În minte fac o

comparaţie între cel de atunci şi cel de acum. Drumul dar şi cei care

îl parcurg sunt în schimbare. Am mai spus deja că sunt foarte mulţi

tineri. Sunt mai multe hanuri pentru pelerini, pensiuni, baruri,

restaurante, ceea ce înseamnă că există o cerere mai mare pentru

astfel de servicii. Merg printre câmpuri treierate şi din loc în loc câte

un teren arat. Regiunea are dealuri şi coline line pe care le urci

mereu, apoi iar cobori lin, îndelung, pentru a urca apoi pe o alta şi o

alta şi tot aşa înainte. E un traseu sinusoidal, dar pe verticală. Mă

bucur de priveliştea pe lângă care trec, de frumuseţea momentului,

fără să mă gândesc cât de mult mai este până la capăt. Este bine să

trăieşti din plin clipa prezentului, cu bucuriile sau necazurile ei. Aşa,

secvenţă după secvenţă, minut după minut, ia contur drumul; acesta

este format ca un film, din nenumărate secvenţe, şi fiecare are

importanţa ei. Nu poţi să te gândeşti la viitor, ignorând prezentul.

Abordez drumul aşa cum este el. Frumuseţea lui este determinată de

frumuseţea fiecărui moment, de ceea ce ştii şi poţi să oferi

prezentului. Aşa se construieşte. Un drum este format din paşi

mărunţi, unul după altul, în ritm mai alert sau mai lent, mai obosit

sau mai odihnit, dar sunt paşi. Şi tu mergi pe urmele unor pelerini şi

pe urmele tale vor păşi alţi pelerini. Dacă amprenta paşilor omeneşti

ar avea dimensiuni, cât de mici, probabil că drumul acesta s-ar fi

înălţat cu mult deasupra terenurilor învecinate. Observ la fiecare km

un stâlp mare din lemn pe care este scris “A Sanatiago” („Până la

Santiago”) iar deasupra numărul kilometrilor de parcurs până la final.

Merg şi privesc peisajul, coline frumoase, lanuri de cereale şi drumul

care le străbate însufleţit de pelerinii care merg mereu într-o curgere

lentă, domoală.

74

7 august, ora 11

Urcând încă o colină după Cirueña, în faţa mea se deschide o

panoramă foarte frumoasă. În vale este localitatea San Domingo de la

Calzada, cu multe blocuri, iar în mijloc tronează turnul unei biserici.

De altfel, în toate localităţile, în mijlocul lor, mai înaltă decât toate

celelalte construcţii, se vede biserica. Imagine care ne vorbeşte de

alte timpuri, când biserica era în centrul nu numai fizic al unei

localităţi, dar şi în centrul de gândire, de spiritualitate, de viaţă al

unei acesteia. Astăzi, pe camino, cele mai multe biserici sunt închise.

În multe curţi ale bisericilor sunt bălării, porţile sunt încuiate iar

edificiile de cult se găsesc într-un stadiu evident de degradare.

Aceasta este realitatea în Spania pe care am cunoscut-o. Suntem în

alte timpuri, cu alte mentalităţi şi cu oameni preocupaţi de multe

probleme, în primul rând grija zilei de mâine. Spania, ca şi alte ţări

din Europa, a trecut printr-o criză economică care a lăsat urme. Şi

acestea se văd în paragina care înconjoară tot ce nu este rentabil

economic. Se construiesc hanuri, baruri, restaurante dar nu se întreţin

bisericile. În trecut mai marii zilei aveau grijă de edificiile religioase,

era o cinste de care se bucurau numai anumite persoane. Acum, cei

care dispun de bani, putere politică, faimă preferă să-şi canalizeze

veniturile în alte direcţii, cu o mai mare publicitate şi cu un mai mare

impact asupra mass mediei. Biserica nu mai are rolul pe care îl avea

în trecut, rămânând mai mult un element decorativ.

Zilele trecute am discutat cu Carmella, angajată a universităii

din Siena. Ea locuieşte în chirie într-o casă lipită de biserică şi care

aparţine acesteia. Pentru acest spaţiu de peste 30 metri pătraţi plăteşte

o sumă destul de mare chiria şi toate utilităţile şi se plânge că nu-i

prea rămân bani. Salariul ei este de puţin peste 1000 euro. Mi se pare

75

mic. Ştiu multe femei care îngrijesc persoane în Italia pentru sume

apropiate şi au cazare şi masă asigurate. Pentru preoţi parohia şi

comunitatea asigură chiria şi utilităţile iar salariul le rămâne intact.

În timp ce vorbeşte devine foarte însufleţită. De felul ei este volubilă

dar dacă subiectul o interesează sau o afectează personal,

volubilitatea se transformă în pasiune. Era puţin revoltată de mai

multe aspecte care privesc gestiunea economică şi financiară pe care

a observat-o în parohia ei şi în alte comunităţi. Îmi spunea că dacă

astăzi oamenii se îndepărtează de biserică, nu se îndepărtează de

Dumnezeu şi de credinţă, ci sunt nemulţumiţi sau chiar scandalizaţi

de felul cum unii clerici îşi trăiesc vocaţia lor. Una este ceea ce zic şi

alta este ceea ce practică. Locuind în coasta bisericii, am avut

senzaţia că a căpătat o mică antipatie faţă de cler. Se întâmplă de

multe ori ca invidia să intre pe furiş în sufletul omului. Nici nu-ţi dai

seama cum a pătruns, dar începi să judeci pe cei care au alt stil de

viaţă, alte posibilităţi. Cu cât ştii mai multe despre o persoană cu atât

ai impresia că eşti defavorizată de soartă comparativ cu ea. În cazul

în care persoana sus menţionată are un nivel de trai mai bun. O viaţă

mai liniştită şi chiar dacă are un zâmbet mai luminos. După care

generalizezi. Carmella este afectată de faptul că ea o duce mai rău,

financiar vorbind, decât clericii care locuiesc în aceeaşi casă. Aşa că

inconştient antipatizează pe toţi clericii. Eu nu i-am făcut nicio

nedreptate şi totuşi simt antipatia ei. Nu mă deranjează prea mult. Nu

este prima persoană care îşi manifestă nemulţumirea faţă de clerici la

modul general pentru că a fost nedreptăţită de unul cândva sau e

nemulţumită de viaţa personală a unui cleric. Nu ştiu de ce, dar viaţa

personală a unui om afectează percepţia lui de către ceilalţi prin

prisma profesiei lui. Dacă artiştilor, indiferent de domeniul de

activitate, li se acceptă un comportament mai extravagant, celorlalte

76

profesii nu li se iartă nimic şi mai ales nu li se iartă abaterile de la

ceea ce se consideră că ar trebui să facă, de la ce este etic sau moral.

Oare cum e privit un medic care nu respectă regulile elementare de

igienă? Sau un profesor violent, agresiv verbal sau fizic? Profesiile

care cer chemare, care se exercită pe alţi oameni nu pot fi făcute de

oricine. Cei care le practică trebuie să îngroape sau să nege trăsăturile

de bază ale omului, trăsături care au şi aspecte negative. Mai uşor

este să fii muncitor cu brațele.

7 august, ora 14

Tocmai am ieşit din Grañon. Înainte de Santo Domingo de la

Calzada, m-am întâlnit din nou cu Claire şi ne-am continuat drumul

spre această localitate. Înainte de a intra în Grañon ai o panoramă

foarte frumoasă. Facem o pauză şi admirăm priveliştea. Respirăm

aerul curat şi privim în jurul nostru cu pace şi încântare. În Grañon

ne facem aprovizionarea cu fructe, avocado, o conservă de ton şi o

sticlă cu apă. Ne-am oprit la umbra catedralei şi am mâncat prânzul.

În timp ce mâncăm, Clarie mi-a destăinuit un lucru

interesant. La mănăstirea călugăriţelor carmelitane şi-a clarificat

drumul ei în viaţă, vocaţia ei. Până aici, umblase pe camino, având

chiar şi coşmaruri, deoarece trăia o profundă incertitudine referitoare

la drumul vieţii ei. Era ruptă între viaţa laică şi dorinţa după viaţa

într-o mănăstire. Nu ştia încotro s-o apuce. Am întrebat-o cum de aşa

târziu a avut această dilemă. Mi-a răspuns că înainte nu s-a preocupat

de viaţa ei spirituală și nici cea strict personală, ca fată care are o

relație cu un tânăr; au preocupat-o doar studiile şi formarea ei

profesională. Şi în Franţa ca şi în multe alte ţări, încă din copilărie

oamenii sunt îndrumaţi spre ceva care să le asigure traiul zilnic. Nu

77

există preocuparea educării spirituale sau perfecţionarea ei. Se insistă

pe intelect şi pe creearea unor deprinderi necesare convieţuirii în

societatea modernă. Abia după ce a avut o siguranţă materială şi

socială a început să-şi pună întrebarea ce va face în viaţă. Dacă e

mulţumită cu statutul de profesor şi cu ceea ce trăişte zilnic în clasele

de elevi. Dacă să-şi întemeieze o familie sau să rămână singură. Dacă

viaţa monahală n-ar fi o opţiune pentru ea, deoarece simţea chemarea

spre meditaţie, spre studiul religiei, spre multe din aspectele vieţii

unei bune călugărițe.

Era în pelerinaj cu o prietenă şi a ajuns aici, la mănăstirea

carmelitanelor, după 36 de km de mers. Obosite dar încrezătoare, au

cerut găzduire. Măicuţa care le-a ieşit în întâmpinare nu numai că nu

le-a primit, dar le-a refuzat cu un fel de ciudă. Poate că exagerează

când povesteşte, dar refuzul neaşteptat din partea cuiva la care te

îndrepţi cu speranţă, dragoste este mult mai greu de acceptat. Acela a

fost momentul de cotitură în dilema ei. Şi-a dat seama că mănăstirea

nu e un loc idilic, lipsit de probleme emoţionale, probleme legate de

unele alegeri pe care trebuie să le facă cei din interior. Poate nici

pentru măicuţă nu a fost simplu să refuze cererea unor drumeţi. Poate

că ceea ce se vedea pe faţa ei era ciuda că nu poate ajuta mai mulţi

oameni. Nu poţi face binele oricând şi oricui. Eşti limitat de unele

condiţii legate de spaţiu, de posibilităţile materiale. Şi totuşi ceva din

atitudinea măicuţei a mâhnit-o foarte mult. De atunci nu a mai bătut

la porţile vreunei mănăstiri cu toate că în trecut a petrecut mult timp

în ambientul bisericii, în exerciţii spirituale şi întruniri organizate de

iezuiţi şi alţi preoţi. Cu refuzul maicii de aici a înţeles că Dumnezeu

nu o vrea în mănăstire.

78

M-a impresionat istoria pe care ea mi-a spus-o. De la

începutul pelerinajului am perceput ceva la ea ea care are legătură cu

biserica. Experienţele din viaţă îsi pun amprenta pe chipul şi

atitudinea fiecăruia. După ce am mâncat, ne-am continuat drumul şi

am ajuns după şapte km la Grañon. Localitatea este aşezată pe vârful

unui mic deal. Claire a spus că se opreşte aici, fiindcă aici a avut o

găzduire deosebită din partea responsabililor şi un program foarte

frumos seara. Îmi aduc aminte că şi eu am trăit aici o seară minunată,

deşi condiţiile de cazare sunt destul de modeste. Îmi amintesc foarte

bine şi de coşmarul pe care acum cinci ani l-am avut în sala de la

etaj, pe salteaua subţire întinsă pe jos. Rareori am coşmaruri şi când

le am, le trăiesc cu toată fiinţa mea. E o luptă care se duce în

interiorul meu. O luptă în care conştientul este un simplu spectator.

Forţe întunecate ies la iveală şi încearcă să mă domine. Sunt atacat

efectiv de ele. Trezirea din coşmar nu este uşoară. Fizic sunt

dărâmat. Inima îmi bate nebuneşte, respiraţia este precipitată, sunt

transpirat tot şi mă simt obosit şi trist. Poate şi înfricoşat dar mai ales

trist. Am ieşit speriat în curtea de lângă biserică. Mi-am reglat

ritmurile respiraţiei, am privit spre zidurile clădirii şi încet, incet m-

am liniştit. M-am întors apoi la etaj şi am adormit privind la un

tablou religios ce se întrezărea pe perete, deasupra unei mese. În

semiîntunericul din sală îl întrezăream pe Cristos Răstignit şi-l

imploram să-mi dea liniştea şi pacea inimii. Rugăciunea este singura

armă cu care să-mi domin temerile mele. Dar trebuie să mă trezesc ca

să o folosesc. Subconştientul nu ştie să se roage. Ar fi mai multe de

spus despre noaptea petrecută aici la Granon, dar sunt aspecte care

aparțin strict zonei mele intime.

79

Gândindu-mă la experienţele trecute îmi continui drumul. Am

ieşit din localitate, sunt pe un drum printre mirişti şi vreau să mai

merg vreo10 km, profitând de faptul că este soare, dar şi puţin înorat;

bate şi vântul, deci se mai poate merge. Merg însoţit de amintiri, de

planuri, de visuri, de dorinţe. Şi de rugăciuni. Mă rog mereu

Fecioarei Maria. Simt prezenţa ei benefică şi mă simt viu, plin de

compasiune şi înţelegere pentru tot ceea ce mă înconjoară. Iar drumul

continuă.

Pe la ora 17 m-am oprit la un bar dintr-un mic sătuc. Am

mâncat un ou şi legume. Îmi place să iau masa alături de alte

persoane. Intru în vorbă şi mă destind. Şi simplul fapt că-i privesc pe

cei din jurul meu mă destinde. La masa alăturată stau doi spanioli

biciclişti iar la o altă masă erau doi biciclişti din Brazilia, foarte tineri

şi încrezători. Încrederea, speranţa sunt apanajele tinereţii. Spaniolii

erau în pragul pensionării, vorbăreţi, sfătoşi, plini de energie. Unul

dintre ei îmi spune că nu sunt 10 porunci, aşa cum spune Biblia, ci

doar patru. Îl întreb care sunt acestea. Îmi răspunde: Să-l iubeşti pe

Dumnezeu; să iubeşti vinul; să iubeşti femeia şi a patra şi ultima, să

te culci cu ea. În aceasta constă esenţa vieţii, conclude el. Vinul,

adaugă, nu te trădează niciodată, dar femeia, da. Se vedea că este un

om căruia îi place viaţa. Sau mai bine zis, unele aspecte ale vieţii. Şi

totuşi, mă întrebam, dacă ştii că te trădează femeia, de ce o iubeşti?

Pentru că face parte din fiinţa ta. Iubind femeia te iubeşti pe tine

însuţi, cu toate neajunsurile tale. Am plecat apoi mai departe şi m-am

oprit la un bar să-mi cumpăr apă. La tejghea era o doamnă cu care

discut puţin. Aflând că sunt român şi că sunt în pelerinaj îmi spune

că şi ea este în pelerinaj iar domnul care serveşte la bar este un

român. Mă îndrept spre el şi-i mulţumesc pe româneşte. Bărbatul

80

zâmbeşte cu toată faţa. E totdeauna bucuros să întâlnească

conaţionali. Îmi zice că este din Braşov şi dacă vreau să-l aştept

puţin, mă duce el cu maşina la Belorado. Îi mulţumesc frumos pentru

bunăvoinţă dar plec mai departe pe jos. Timpul ţine cu mine. Drumul

merge paralel cu strada nr. 120, în direcţia Belorado şi Burgos. Sper

ca într-o oră să ajung la destinaţie, încheind astfel o zi bună, cu o

climă prielnică.

Sâmbâtă, 8 august, ora 9

Am dormit bine la albergue A Santiago, la intrarea în

Belorado. Aseară era înnorat, bătea vântul iar buletinul meteo spunea

ploaie. În dimineaţa aceasta s-a adeverit: ploaie! M-am îmbrăcat şi

am venit la barul şi restauranul de aici unde aseară am mâncat o supă

de dovleac. Tot priveam prin fereastră cerul înnorat şi ploaia

mocănească şi aşa nu-mi venea să ies afară... . Am husă pentru

rucsac şi o geacă contra ploii, dar mai stau puţin, sperând că ploaia se

va opri. Până la urmă am ieşit. Nu era nicio perspectivă de

îmbunătăţire a vremii. Ajung în localitate şi găsesc un poncho, mai

bun decât geaca pe care o am acum. Meteo spune că toată ziua vom

beneficia de ploaie şi trebuie să mă echipez corespunzător. In hanul

unde am dormit erau pelerini din multe naţiuni. Ieşind din albergue,

am văzut şi două persoane cu handicap, îmbrăcate ca pelerini, una în

cărucior, iar un bărbat părea autonom ca mers, dar cu alte probleme.

Prinvindu-i, m-am întrebat ce poate să fie această ploaie în

comparaţie cu handicapul pe care îl au aceste persoane. Le-am

admirat, ca şi pe cei care îi însoţeau. Mă întreb cum o să meargă ei

81

prin ploaie, mai ales doamna din cărucior. Dorinţa este mai puternică

decât natura uneori. Minunate sunt căile pelerinajului!

Am plecat prin ploaie iar acum sunt în spatele unui canadian,

un bărbat care îşi poartă bagajul pe un suport cu o roată, suport pe

care şi l-a legat de talie. Îmi spune că şi în Canada este un drum de

pelerinaj cu numele sfântului Iacob de câteva sute de km în zona

Quebec.

Când plouă, privesc acest fenomen din perspective diferite.

Pentru mine, acum, este o înfruntare fizică. Trupul simte efectele

neplăcute ale ploii. Apa care se îmbibă în haine făcându-le mai grele

şi incomode, drumul devine lunecos şi noroios şi-mi creează o stare

de nesiguranţă când merg. Vântul îmi suflă cu ostilitate. Umezeala

intră prin haine şi o simt cum pătrunde în oase. Toate îmi dau o stare

de disconfort. Uneori simt această confruntare şi la nivel psihic.

Monotonia ploii mă poate enerva. Sau dacă e o ploaie cu descărcări

electrice devine chiar agresivă. Dar ploaia e bună. Agricultorii sunt

mulţumiţi. Şi copii. Deseori am observat bucuria sinceră a micuţilor

care se joacă în ploaie, privesc spre cer primind stropii de apă pe faţă.

Iar bălţile sunt cel mai bun loc de ţopăit. Zâmbesc imaginându-mi

cum ar fi ca şi oamenii maturi să se comporte la fel ca cei mici. Deja

am o altă stare de spirit, mult mai bună. Voi merge prin ploaie

cântând, sărbătorind acest fenomen care mă însoţeşte pe Camino de

Santiago. Din anul 1993 a fost declarat de UNESCO Patrimoniu al

Umanităţii şi miile de pelerini care îl străbat se bucură de frumuseţea

lui. Cântând prin ploaie, ies din Belorado şi merg spre destinaţia

mea. Chiar dacă plouă, îmi continui drumul, este drumul meu acum.

Domnul este cu mine şi nimic nu mă opreşte să termin ceea ce am

început. Merg hotărât prin ploaie, cântând cu voce tare, căci nu este

82

nimeni prin preajmă să mă audă și constat că am o voce bună,

puternică, un timbru plăcut și armonios. Demult nu am mai cântat cu

atâta poftă de viață.

Ploaia această mă face să mă gândesc la sensul vieţii şi la

conţinutul ei. Îmi aduc aminte de o persoană pe care am vizitat-o în

spital. Avea o boală TBC şi suferinţa fizică a adus cu ea şi depresia.

Medicii i-au administrat un medicament care i-au indus o stare de

euforie. La vizitele pe care le-am făcut după ce i s-a schimbat

medicamentaţia am găsit o altă persoană, veselă, optimistă, exagerat

de volubilă. Manifestările ei nu erau normale, nu era ea cea care

vorbea, cea care mă privea, cea care gesticula, ci totul era efectul

medicamentelor. Un sentiment profund de revoltă m-a cuprins. Eram

revoltat pe schimbarea care se produce din exterior, prin

medicamentaţie. Efectele secundare ale tratamentelor sunt greu de

anticipat şi greu de suportat pentru cei din jur. Falsitatea veseliei ei

era dureroasă pentru rude, pentru prieteni care cunoşteau adevărata

situaţie. Revoltat şi în acelaşi timp compătimitor nu ştiam ce ar fi mai

bine de făcut într-o astfel de situaţie: să laşi bolnavul să suporte

durerea fizică şi psihică şi să păstreze o urmă de demnitate, o urmă a

personalităţii lui, sau să-l droghezi să nu mai simtă nimic? Indiferent

ce soluţie s-ar alege, bolnavul tot va suferi şi cei de lângă el vor

asista neputincioşi la suferinţa lui.

Am văzut atunci neputinţa omului în faţa durerii, neputinţa

ştiinţei în faţa naturii, a vieţii. Mi-am amintit de mama. Şi ea a suferit

mult. Cancerul care a măcinat-o putea fi domolit doar cu morfină.

Morfină care a dus la schimbarea mamei mele. Nu numai durerea era

înlăturată, dar erau înlăturate şi alte sentimente și contactul cu

realitatea. Medicamentul a distanțat-o de cei din jur. S-a înstrăinat de

83

ea însăși și de durerea pe care, fără morfină, ar fi fost încapabilă să o

suporte. A fost una din cele mai dure probe pe care mi le-a

adminsitrat viața. Aceasta este o altă faţă a realităţii umane, a dramei

pe care omul încleştat în durerile lui este obligat să o suporte. Cum

trebuie procedat? Să-l laşi pe om să cadă în abisul durerii, sau să-l

duci într-o lume ireală? Grea întrebare şi greu de răspuns. Ceea ce

știu este doar că atunci când mama a murit, o dorință pe care nu o

puteam controla și stăpâni îmi spunea să cobor după ea în mormânt.

M-am speriat de mine însumi și cred că atunci Dumnezeu m-a tras cu

forța înapoi la viață.

Meditez pe acest drum asupra sensului şi conţinutului vieţii

omului şi-mi dau seama din nou că fără iubire viaţa este ca un hău.

Un vid în care omul este aruncat, fără căldură, fără lumină, singur cu

el însuşi şi cu propriile neputinţe. Singurătatea în propriile neputinţe

este o pedeapsă pe care omul nu o poate suporta. Deseori nu poate

suporta nici să fie privit de alţii în starea de boală în care se află. Dar

să ştie că cineva se gândeşte la el, se roagă pentru el, are speranţă

pentru el. Asta îi va da putere să mai reziste o zi, o lună. Poate doar o

oră. Fără iubire, omul moare cu zile. Fără să iubească, viaţa lui nu

duce nicăieri şi nu are nicio ieşire.

Merg pe acest drum, acceptând şi depăşind dificultăţile lui,

care sunt ale mele, pentru ca astfel să devin capabil ca în viaţa

cotidiană să accept şi să depăşesc dificultăţile cu care mă voi

confrunta. Dificultăţile din viaţa cotidiană sunt limitele mele. Drumul

meu de eliberare de acum va continua în viitor, zi de zi. Camino din

Spania devine camino de oriunde, drum care mă poartă spre o stea,

Compostela, care apoi va străluci pe bolta cerească a fiecărei zile. Iar

dacă aş încerca acum să scurtez acest drum sau să-l fac mai uşor

84

printr-un mijloc de transport, nu aş face altceva decât să mă înşel

singur şi să devin un om fals, un pelerin fals. Iar falsitatea de acum se

va repeta apoi în viaţa cotidiană. Nu pot să accept o astfel de

autopăcăleală şi periclitare a identităţii mele. Niciodată scopul

nu scuză mijloacele; mai grav, mijloacele false te fac fals. Camino te

învaţă să fii tu însuţi, înfruntându-te pe tine şi depăşindu-ţi limitele,

învingând tentaţiile şi slăbiciunile. În propria ta slăbiciune,

acceptând-o, o vei depăşi. Dacă fugi de ea, te va domina şi vei

rămâne în continuare un om slab.

Viaţa mea este o continuă zbatere între propriile limite şi

greşeli şi visurile şi aspiraţiile pe care le am. O luptă pentru a vedea

mai multă lumină şi pentru a simţi mai multă căldură. Mă frământă

lucruri şi situaţii în care sufletul şi inima mea au plâns, sau au plâns

alţii din cauza mea. Nu port ranchiună nimănui şi încerc să înţeleg pe

toţi cu propriile calităţi şi limite şi să privesc lumea cu o privire plină

de iubire. Pentru limitele şi greşelile ei are nevoie de iertarea lui

Dumnezeu şi de iubirea mea. Pentru propriile greşeli, cred că şi cel

mai rău om plânge măcar câteodată. Şi el merită o mână întinsă şi are

nevoie să fie înţeles şi iertat.

Privesc norii deasupra mea şi simt cum cade ploaia, udându-

mă până la piele, făcându-mă să-mi fie frig. Ploaia cade nu numai pe

mine, ci şi peste aceste ogoare, udându-le şi făcându-le fertile. Pe

mine mă face să tremur de frig, dar pe acest pământ îl alimentează,

continuând să-i dea viaţă. Aceasta este ploaia, iar dincolo de nori este

soarele care va străluci din nou pe chipul meu şi mă va încălzi din

nou, nu numai pe mine, dar şi pământul acesta pe care calc acum.

Dincolo de nori, să nu uităm niciodată că este un soare care va

străluci din nou pe drumul nostru.

85

Ziua de astăzi a fost deosebită. Ploaia m-a dus cu gândul la

întâmplări şi la oameni din viaţa mea care acum nu mai sunt alături

de mine. După ora 14 ploaia s-a oprit şi încet, încet vremea s-a

îndreptat. Pe la ora 16 soarele strălucea şi încălzea drumul

pelerinilor. Am ajuns la popas. Aici am întâlnit din nou pe cele două

tinere din Danemarca; sunt şi două unguroaice din Debrecen, nişte

francezi, italieni şi spanioli. Sper că mă voi odihni. Gândurile de azi

şi reflecţiile la durere m-au tulburat puţin.

Duminică, 9 august, ora 7

Deja ies din Atapuerca, în cântecul cocoşilor care nu s-a oprit

încă. E de preferat cântecul lor, deşi strident, altor zgomote. Îmi

aminteşte de copilărie. Atapuerca este un sat interesant, important

din punct de vedere arheologic pentru situl omului de Atapuerca, din

apropiere. Nu am avut timp să merg să-l vizitez şi cred că nici nu mai

era deschis când am ajuns în această localitate. Încerc să cunosc

locurile pe unde merg, istoria lor, oamenii şi obiceiurile actuale.

Pelerinajul este mult mai cuprinzător decât pare la prima vedere.

Călătoria făcută pe jos alături de oameni de diverse naţionalităţi, de

diverse condiţii socio-culturale, nopţile petrecute în aceleaşi spaţii,

mesele luate împreună, la care se adaugă bogăţia de informaţii pe

care o aduc locurile prin care treci, te îmbogăţesc spiritual.

A fost plăcut la hanul El peregrino, un han nou, deschis în

anul 2005, modern, dar cu spaţii înguste. Aseară, grupul de ialieni

împreună cu cel francez au desfundat mai multe sticle de vin. Buna

dispoziţie a fost sporită de consumul vinului. Ca peste tot oamenii

86

cântă, râd, se distrează cam la fel. S-au potolit greu după ce în

repetate rânduri au fost rugaţi să înceteze. Nu întotdeauna veselia

este molipsitoare. Uneori asişti la veselia altora şi nu numai că nu eşti

tentat să râzi sau măcar să zâmbeşti, dar te deranjează. O găseşti

nepotrivită cu locul, cu momentul respectiv sau pur şi simplu eşti

prea obosit şi-ţi doreşti să te odihneşti în linişte.

În mica sală de mese am stat de vorbă cu vecinii de dormitor,

un german din sud, de lângă Baden Württenberg, o familie de

francezi din Amiens și o doamnă din Italia, din apropiere de San

Giovanni Rotondo. Germanul era un om cu prestanţă, fusese cândva

şi primar şi din ce povestea am dedus că avea o situaţie materială

foarte bună. Locuieşte singur într-o casă cu trei etaje şi nu se plânge

nici de singurătate, nici de sănătate, de nimic. Familia de francezi era

deosebită. Oameni manieraţi, culţi, educaţi. El lucra la universitate,

ea era profesoară de franceză şi nu numai că se bucurau de locurile

pe unde treceau, dar analizau comparativ cu ceea ce mai văzuseră

prin alte călătorii. Interesantă mi s-a părut remarca lui despre una din

diferenţele artei religioase în Spania faţă de Italia. Arta barocă

spaniolă insistă mai mult pe pătimirile şi moartea lui Cristos în timp

ce arta barocă italiană este mai deschisă, mai rafinată, mai elegantă şi

redă cu precădere gloria lui Cristos, Învierea Lui. S-ar spune că arta

religioasă reflectă şi spiritul poporului din perioada când a fost

realizată. Această insistenţă pe suferinţele lui Cristos poate fi legată

şi de Inchiziţie, ca un avertisment adresat oamenilor: pocăiţi-vă,

tribunalul nostru este neîndurător!

O altă temă de discuţie aseară a fost legată de Padre Pio.

Italianca l-a cunoscut direct, iar mama ei mergea cu regularitate la

liturghiile celebrate de el. Se spovedea la el chiar dacă era o figură

87

controversată în biserica catolică. Se întâmpla să iasă din confesional

şi să alunge pe unii enoriaşi care aşteptau la spovadă. Sau îi alunga

din confesional. Uneori contraria şi şoca prin ieşirile lui, dar era

apreciat de foarte mulţi credincioşi. Şi în prezent mulţi folosesc

citatul său „Roagă-te, crede şi nu-ţi fă griji”. Îi călăuzea pe creştini

sa îl recunoască pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să îşi dorească mai

presus de orice să facă voia Lui. Sanctuarul lui a dat naştere la multe

discuţii, multe comentarii. Abundenţa de lucruri, somptuozitatea,

acumularea de obiecte preţioase, un sanctuar care nu redă simplitate

şi sărăcie, ci opulenţă. Bazilica nouă de aici este departe ca

arhitectură de spiritul lui Padre Pio. Poate aşa îşi manifestă oamenii

recunoştinţa, respectul, dragostea faţă de amintirea lui. Mie mi se

pare mai mult un spirit comercial care nu este deloc evanghelic. In

Italia, mai ales în sud, sunt veneraţi mulţi sfinţi, dar padre Pio îi

întrece pe toţi. În Franţa, el nu este venerat chiar dacă este cunoscut,

aşa spuneau francezii cu care am discutat.

Acestea ar fi, în sinteză, discuţiile de aseară, după care ne-am

retras în dormitor, după ce am băut un ceai pregătit de profesoara

franţuzoaică. Am dormit bine; nu ştiu dacă am sforăit, nu am primit

observaţii pe tema aceasta. Dimineaţa, în general, ne trezim devreme.

Unul din zgomotele neplăcute când se stă la comun, este zgomotul

unei uşi trântite. Sau a unei uşi care scârţâie. Nu prea poţi evita

aceste zgomote, mai ales acum, vara. Este curent de la ferestrele

deschise şi oricât de precaut ai fi tot se mai trânteşte uşa câteodată.

La ora 6.30 eram deja ieşit. Din fericire aici magazinele alimentare

sunt deschise la ora aceasta şi am servit o cafea cu lapte şi o

plăcintuţă cu ton. Merg în direcţia Burgos. Este o zi splendidă, senină

88

şi frumoasă. S-ar putea să fie un pic prea călduroasă dar după ploaia

de ieri, reprezintă o schimbare în bine.

Pelerinajul te pune în contact cu oameni pe care nu i-ai văzut

niciodată, profesori, oameni cu funcţii publice şi mulţi alţii, iar acesta

reprezintă un mare avantaj. A dormi împreună cu aceste persoane în

spaţii înguste, unde condiţiile de intimitate sunt precare, te ajută să-ţi

dezvolţi mai mult simţul fraternităţii cu toţi oamenii. Măcar câteva

zile din an, avem ocazia de a fi împreună cu oameni pe care îi vezi

pentru o perioadă scurtă de timp şi poate nu-i vei mai vedea

niciodată. Laşi deoparte tot confortul de acasă, accepţi benevol

restricţiile impuse de pelerinaj şi devii alt om. Un om simplu. Este un

lucru extraordinar pe care camino ni-l descoperă, simplitatea din noi

toţi. Cred că cine merge pe acest drum, reuşeşte mai mult decât alţii

să fie înainte de toate om, frate cu semenii lui, egal cu toţi. Mă

gândeam că în aceste hanuri ar putea la fel de bine să doarmă papa cu

Obama şi cu Putin şi cu Johannis, sau să doarmă un mare infractor cu

un sfânt. Folosim toţi aceleaşi toalete, chiuvete, mâncăm la aceeaşi

masă şi ne descoperim simple creaturi, nimic altceva. Iar ziua drumul

pe care îl parcurgem, cu bucuriile sau durerile lui, este acelaşi, egal

pentru toţi. Camino este un loc al fraternităţii universale a tuturor

oamenilor; loc unde redescoperi că nu eşti altceva decât un simplu

călător prin lumea aceasta. Este un loc în care poate înveţi că ceea ce

trebuie să acumulezi în această viaţă este mai multă umanitate,

simplitate, mai multă dezgolire de măşti şi clişee de gândire şi

comportament. Redescoperi pe camino pe omul adamic din tine,

omul universal, indiferent de ocupaţie, vârstă, sex, religie, avere,

stare socială şi altele.

89

9 august, ora 9.30

Sunt într-un sătuc înainte de Burgos. Pe drum, la Atapuerca,

am urcat apoi o colină pe vârful căreia se deschide o panoramă

splendidă spre Burgos. Coborând, am întâlnit un grup de italieni şi

am intrat în vorbă cu ei. Situaţia actuală a Italiei este destul de

tensionată. Lumea politică încearcă să-l ţină deoparte pe Berlusconi

din cauza stilului dictatorial abordat de el. Decenii de-a rândul

italienii au evitat, au refuzat să gândească în mod profund realitatea

ţării lor. S-au bucurat de patrimoniul acumulat în deceniile

anterioare, au dus o viaţă uşoară, cu tot confortul şi nu au realizat

cum unii pun mâna din ce în ce mai mult pe bani şi pe putere. Ca în

orice ţară condusă prost şi aici, cei care suferă sunt tinerii. Aşa se

face că acum în Italia, mai ales în sud, în jur de 80 % dintre tineri nu

au un loc de muncă. În nord, procentul este mai mic. Generaţie fără

viitor, fără perspectivă se bucură de lucruri mici şi se ocupă cu tot

felul de fleacuri, fără să se gândească cu seriozitate asupra propriei

vieţi, asupra societăţii în care trăiesc. Se lasă duşi de un stil uşor de

viaţă care i-a pus într-o nesiguranţă din ce în ce mai greu de suportat.

Această generaţie evită să gândească critic şi să abordeze realitatea

cu seriozitate, fuge de ea.

De fapt aşa stau lucrurile, în mare măsură, şi la noi. Cu toate

că la ultimele alegeri, românii din diaspora au privit realitatea cu

multă seriozitatea şi şi-au pus în Johannis speranţele lor. De aceea l-

au votat. Poate că şi în ţară, datorită lungii perioade de criză prin care

au trecut, oamenii încep să se trezească la realitate şi să înţeleagă mai

bine adevăratele valori şi ce trebuie să facă pentru binele lor şi pentru

binele tuturor. Este nevoie de o trezire la realitate, aşa cum este ea.

Faptul că şi la noi şomajul este atât de ridicat, se datorează coaliţiei

90

între oamenii politicii şi cei ai economiei pentru a se sprijini unul pe

altul, pentru a avea ei mai multă putere şi mai mulţi bani, mărind

astfel numărul celor care trăiesc în sărăcie şi nesiguranţă. Este o

realitate tristă. O soluţie de a ieşi din această situaţie este ca oamenii

să se preocupe mai mult de binele public, să reflecteze mai mult

asupra realităţii sociale în care trăiesc şi mai puţin asupra canalelor tv

care te duc într-o lume a conflictelor sau în nişte iluzii şi banalităţi.

Mass media face un deserviciu oamenilor, chiar umanităţii. Trebuie

găsită o alternativă, un alt mod de a petrece timpul liber care să fie la

îndemâna oricui. Şi asta ar trebui să fie una dintre preocupările

majore ale societăţii de oriunde. Nu e de mirare că generaţia actuală

de tineri este dependentă de internet şi televiziune. Nu este de mirare

că au o viziune deformată asupra realităţii. Realitatea care îi

înconjoară este ostilă aşa că-şi găsesc refugiul în altă dimensiune.

Este un fel de drog.

Am întrebat cum de sunt aşa mulţi italieni pe camino. Eu

credeam că ei sunt pe locul doi, după spanioli. Dar jumătate dintre

pelerini sunt italieni iar celălaltă jumătate o alcătuiesc spaniolii

împreună cu alte naţionalităţi. Una din explicaţii pe care mi-a dat-o

un domn din grupul de italieni ar fi şi situaţia din Italia. Acolo nu se

poate aborda cu seriozitate nici o problemă deoarece cei din jur vor

reacţiona negativ. Pe camino sunt oameni serioşi care vor să aibă

timpul şi ocazia propice de a se gândi la ei şi la ţara lor. Ambientul

de trezire la realitate este mai favorabil pe camino decât în propria lor

ţară. Şi nu e de mirare pentru că aici se pot rupe de invazia

informaţiilor pe care le oferă mass media dar şi societatea modernă în

general. Informaţii pe care nu le cere nimeni, nu sunt nici necesare,

nici utile, doar ocupă spaţiul din jurul nostru obosindu-ne mintea.

91

Aici oamenii încearcă să-şi pună probleme existenţiale cu toată

seriozitatea. Interesantă această constatare a italianului!

De fapt, pe camino majoritatea sunt tineri şi vin pentru că

viaţa lor necesită o reflecţie profundă. Dacă uneori se mai şi

distrează, e de înţeles. Buna dispoziţie nu e interzisă pe camino. Dar

în principal se întreabă ce vor face cu viaţa lor. Vin aici cu speranţa

iluminării interioare asupra lor înşişi şi asupra căutării de sens şi

valoare pentru viaţă. Vin în speranţa regăsirii a ceea ce s-a pierdut în

vâltoarea existenţei moderne. Spunea italianul că atâţia italieni, în

deceniile dinainte, dar şi astăzi se amăgesc cu tot felul de lucruri

superflui sau chiar inutile, încât nu e de mirare debusolarea lor. Vor

să trăiască într-o lume în care totul să fie roz, dar nu se poate aşa

ceva. Cred că acest camino este şi un fel de refugiu în care oamenii

caută o salvare din nesiguranţa şi necunoscutul care planează înaintea

lor. De fapt, în paralel cu exerciţiile spirituale, cu zilele de

reculegere, camino este un timp şi un loc privilegiat în care omul se

întoarce în el însuşi, redescoperind în inima lui bătăile inimii lui

Dumnezeu, iar în natura aceasta atât de frumoasă redescoperă

frumuseţea Creatorului.

Ora 10

Am intrat în Villafria, o localitate înainte de Burgos. La

periferia oraşului este aeroportul. Înainte de această localitate,

camino se bifurcă. O variantă merge pe malul unui pârâu, ocolind

aglomerarea urbană, iar cealaltă variantă, cea veche, urmează drumul

care trece prin Villafria. De aici începe şi zona industrială a oraşului.

Am ajuns din urmă pe câţiva pelerini şi am discutat despre traseul pe

care îl vor urma. Ei se opresc în Villafria, vor lua un autobuz până în

92

centru. De acolo îşi vor continua drumul pe jos. Alţi pelerini aleg

ruta ocolitoare. Chiar dacă este mai lungă, este mai puţin obositoare.

Se evită zgomotul maşinilor, aglomeraţia urbană şi mersul pe asfalt

sau trotuar. Pentru talpa piciorului contactul cu duritatea betonului

este destul de dureroasă. De preferat ar fi mersul pe iarbă sau drum

bătătorit. Dacă încălţămintea nu are în interior o căptuşeală care să

amortizeze duritatea drumului, atunci durerile în tălpi sunt mai mari.

Ora 11

Eu am ales să traversez zona industrială prin Villafria şi am

intrat în oraş. Pe stânga am întâlnit o biserică din secolul XIV, cu

vitralii foarte frumoase. Am intrat în ea şi m-am rugat Domnului să

mă ajute să merg mai departe cu mult curaj, seninătate şi încredere în

Maica Domnului căreia îi este încredinţată această biserică.

Sunt aproape de catedrala din Burgos. Am ajuns într-o zonă

superbă, Paseo del Espolon, acoperită de platani tăiaţi în aşa fel încât

acoperă cu totul acest pasaj spre catedrală. Tot pasajul pietonal este

umbrit de minunații platani.

Ora 12

Clopotele catedralei din Burgos umplu tot spaţiul din jur cu

sunetul lor solemn, impunător. Cântecul lor este atât de mare, de

puternic încât îţi pătrunde până în adâncul sufletului; te infioară, te

domină, te înalţă spre ceruri. Simt Spania catolică de odinioară în

sunetele acestea care sunt capabile să scoale şi morţii din mormintele

lor. Pentru a înţelege măreţia (de odinioară) a Spaniei trebuie să

asculţi cântecul clopotelor catedralei din Burgos!

93

Primele ore ale după amiezii

Înainte de ora 12, cu câteva minute, am ajuns la catedrala Sf.

Maria la Mayor, care este o capodoperă a stilului gotic şi

monumentul cel mai important al provinciei cu acelaşi nume,

declarată patrimoniu UNESCO. Impresioantă această capodoperă;

solemne şi pătrunzătoare sunt clopotele catedralei. Toată lumea s-a

oprit şi privea fascinată clopotele care se mişcau în turnuri şi-ţi

trimiteau sunetul lor solemn în suflet, dar şi spre ceruri. După ce s-au

oprit, am intrat în catedrală şi într-o capelă din partea stângă am

participat la Sf. Liturghie, celebrată în această frumoasă, splendidă

duminică de august. Nu poţi să treci prin Burgos, fără să vizitezi

catedrala care adăposteşte osemintele lui El Cid şi ale soţiei lui

Jimena. Acest erou legendar al Spaniei este imortalizat în literatură şi

artă şi poate că merită redate câteva rânduri din spaniola veche care-l

arată intrând solemn în Burgos: ”Don Cid Ruy Diaz a intrat în

Burgos, Însoţit de şaizeci de persoane. Ieşeau să-l vadă femei şi

bărbaţi, burgalezi şi burgaleze stăteau la ferestre, plângând cu mare

durere, Şi toţi ziceau acelaşi lucru: Doamne, ce slujitor bun, dac-ar

avea şi un domn bun!„

La Lourdes, am început pelerinajul în grota Fecioarei Maria.

Aici am participat la sfânta Liturghie într-o catedrală dedicată tot

Fecioarei Maria. Decor diferit, aceeaşi trăire. De înălţare, de

smerenie, de dragoste, de speranţă. După ce s-a terminat liturghia am

mers la un magazin de unde am cumpărat ceva de mâncare, iar apoi

la o tavernă am mâncat o strachină cu linte şi un suc de portocale. Mă

îndrept spre podul bolnavilor mergând pe sub aleea splendidă de

platani de lângă râul Arlanzon. După ce trec de pod, merg printr-un

parc frumos, plin cu copaci, iar la capătul lui, pe stânga se află

94

universitatea de aici, într-o clădire veche din piatră. Aici este

rectoratul şi facultatea de drept. Văd un campus universitar care mă

impresionează. Se vede că aici au fost investite sume mari.

Trecerea prin Burgos este frumoasă, mai ales prin partea

veche a oraşului. În zona centrală, unde este şi catedrala, eşti pătruns

de frumuseţea platanilor, iar catedrala te copleşeşte cu dantelăria ei în

piatră. Sunetul clopotelor merită ascultate măcar o dată în viaţă. Să le

laşi să te pătrundă sunetul lor puternic şi să te înalţe spre ceruri.

Aceste câteva ore pe care le-am trăit în centrul oraşului, m-au

edificat, m-au îmbogăţit dar m-au şi emoţionat profund. Ies din oraş

şi mă uit la indicatoarele stradale ce-mi arată direcţia Leon, Camino

de Santiago, Ruta Peregrination.

Astăzi este un soare care te arde. Interesantă clima de aici:

dacă stai la umbră, este răcoare şi trebuie să-ţi pui ceva peste cămaşă,

dar dacă ieşi sub razele soarelui, te arde. Sunt diferenţe mari de

temperatură. Merg în continuare pe malul râului curat, aproape

cristalin, pe aleile frumoase, la umbra copacilor, mulţumit că am

ajuns până aici, cu dorinţa de a merge mai departe sub ocrotirea

cerului şi cu binecuvântarea Mamei cereşti, a cărei protecţie o simt

aproape palpabil în fiinţa mea.

În alţi ani îmi veneau deseori ispitele de a încetini sau de a mă

opri, iar diavolul îmi şuşotea ideea de a traversa măcar oraşele în

mijloacele de transport. Anul acesta nu am avut nici măcar o ispită de

acest fel. Dimpotrivă, sunt foarte convins şi merg înainte fără să am

cea mai mică tentaţie, nici de a mă opri, nici de a încerca să urc într-

un mijloc de transport. Poate că în trecut mă şi grăbeam. Vroiam să

ajung mai repede la următoarea destinaţie. Eram mai nerăbdător să

95

cunosc mai multe şi mai uşor. Dar acum sunt altfel. Merg fără să mă

găndesc că există un alt mijloc de a ajunge unde îmi doresc. Paşii

mei sunt toţi pe pământ, pas cu pas, pas după pas.

Luni, 10 august, ora 7

În sunetul clopotelor, de fapt al difuzorului care redă sunetul

clopotului, din sătucul Rabe de las Calzadas, îmi continui drumul,

încep o nouă zi după ce în noaptea aceasta am dormit într-un

albergue foarte curat, îngrijit, cu servicii ireproşabile din partea

administratorilor. Are un nume interesant Libera nos Domine. Ne-a

primit o doamnă pricepută, dezgheţată care pregăteşte şi cina şi micul

dejun pentru pelerini. În ghid mai era indicat un albergue, lângă

biserică, dar nu era deschis. Am dormit foarte bine în casa

transformată în albergue.

Ieri, ieşind din Burgos am întâlnit un şantier în lucru pentru

refacerea străzilor şi autostrăzii şi a trebuit să ocolesc cam mult până

să regăsesc camino. Un panou mare te avertizează că sunt lucrări în

curs. M-am oprit apoi într-un alt sat. Duminică, zi de odihnă. La

barul din localitate, sătenii satului stăteau în jurul mesei preocupaţi

de jocul lor de domino, sau cu alte jocuri de cărţi. Nu era nicio

femeie, doar bărbaţi. Stând lângă ei, îl întreb pe unul dacă aici sunt

doar bărbaţi şi unde-s femeile? Îmi răspunde că ele nu au obiceiul să

iasă la bar; stau acasă sau se adună la vreo altă femeie şi se simt şi

ele bine împreună, dar nu cu bărbaţii. Aşa sunt obiceiurilor, conclude

spaniolul zâmbindu-mi larg şi continuându-şi jocul. Sătucul unde am

poposit este nou, cu case moderne; are şi o parte veche cu case din

96

piatră, bine îngrijite, aşa cum este şi casa unde am dormit. Am

discutat cu un cuplu care vorbea limba engleză. Pentru ei, este prima

zi pe camino, căci au pornit de la Burgos. De fapt, sunt mulţi pelerini

care încep camino de la Burgos. Dimineaţă nişte italience au coborât

scările de la etaj cu noaptea în cap şi au plecat repede să parcurgă pe

răcoare câteva ore din drum. Le-am întrebat cum au dormit şi mi-au

răspuns strâmbând din nas. Câţiva colegi de dormitor au sforăit

zgomotos. Am întâlnit şi un spaniol care mi-a spus şi el că nu a putut

să doarmă din cauza celor care au sforăit. E o problemă destul de

mare sforăitul. În trecut oamenii dormeau la comun. Şi acum în unele

localităţi, mai ales iarna, se doarme într-o singură încăpere. Cum s-au

adaptat la sforăitul partenerilor de somn? Întrucât am rezerve de

dopuri pentru urechi, i-am dat şi spaniolului două, pentru a le folosi

în nopţile care vor urma. Sper să-i folosească.

La masă m-am întâlnit din nou cu românul din Braşov, Alex.

Este tare obosit. Îl dor picioarele pentru că nu este obişnuit cu mersul

pe jos şi cu parcurgerea de distanţe lungi. Constată o greşeală pe care

o face mereu. Forţează mersul şi nu păstrează ritmul dictat de trup ci

impune el un ritm anume care nu-i este propriu. Parcă duce o luptă

cu propriile picioare din care nu iese nimeni învingător.

De partea cealaltă a mesei este germanul pe care l-am întâlnit

la Atapuerca. Domnul a început să explice cum trebuie procedat pe

camino pentru a merge cât mai bine, mai eficient . Îi explică

românului stabilit în Germania cum să meargă pe camino; se vede că

are experienţă. Aşa este în viaţă: până nu te loveşti cu capul de sus,

nu te uiţi în jos. Iar sfaturile le accepţi după ce constaţi pe propria

piele că nu procedezi corect.

97

Mă doare tendonul de la piciorul stâng, jos la laba piciorului.

M-am tratat cu ibuprofen primit de la o tânără care vorbeşte engleză

şi sper să-mi mai treacă. Ieri am simţit această durere, drept la

fluierul piciorului, jos. Sper să nu se agraveze.

Astăzi am parte de o dimineaţă frumoasă; soarele încă nu a

răsărit şi îl aştept să apară de după deal. În liniştea dimineţii, merg,

merg, ascultându-mi paşii pe drumul acesta pietruit. Astă-noapte m-

am trezit pe la ora două şi am coborât pe hol. Am citit la lumina

becului de veghe din hârtiile care sunt pe o comodă. Sunt tot felul de

materiale publicitare, rugăciuni ale pelerinului, iconiţe şi altele.

Acum mă gândesc la ele, la conţinutul lor. Sunt oare de folos

pelerinilor aflaţi în trecere?

Merg printre câmpuri de grâu treierat, printre coline dulci,

admirând această minunată nouă zi cu sufletul plin de recunoştinţă

faţă de ceruri şi admiraţie pentru acest camino pietruit, de culoare

alb-cenuşiu, care îşi face loc printre lanuri nesfârşite, urcând şi

coborând mereu, drum pe care păşesc zi de zi, noi şi noi pelerini. Îmi

spunea doamna de la albergue că în acest an, sunt mai puţini pelerini

comparativ cu anii anteriori. Probabil că unii s-au speriat de căldurile

care au fost şi au renunţat să mai vină pe camino. Încep încă o zi,

răcoroasă, în care mi-am propus să merg cam 30 de km. Sper să nu

se agraveze durerile de la picior. Stau cu polarul pe mine. Este

răcoare, aproape rece şi merg mai departe.

98

Marţi, 11 august, ora 15

Sunt într-un părculeţ din localitatea Fromista. Ieri am avut de

mers de la Rabe de las Calzadas, urcând uşor până la Hornillos del

Camino. Pe o distanţă de 8 km nu găseşti nimic, iar în această

localitate am mâncat ceva la un bar, nişte banane şi am băut suc.

Apoi mi-am continuat drumul, ajungând la San Bol iar de aici la

Hontanas, care este un cătun într-o vale, ca într-o găleată. Îmi aduc

aminte că în primul pelerinaj am dormit la albergue Santa Brigita.

Mi-am amintit că aici mi-am răcorit mult timp picioarele

înfierbântate într-o fântâniţă din curtea acestuia. Amintiri ale unui

pelerinaj bogat în emoţii şi trăiri. Apoi mi-am continuat drumul spre

Castrojeriz, unde m-am cazat împreună cu Alex la albergue Casa

nostra, o casă cu condiţii modeste, precare. Localitatea este

frumoasă, la poalele unui deal care seamănă cu un cort, înconjurând

o bună parte a localităţii. Am cumpărat de mâncare şi am pregătit o

supă bună cu legume şi pui. Am dormit relativ bine spre deosebire

de Alex care nu prea e în formă din cauza somnului agitat. Eu nu mă

simt bine din cauza piciorului. Mi s-a inflamat partea de jos a

piciorului stâng şi m-a durut rău de tot. Am mers strângând din dinţi,

urcând dealul la ieşirea din localitate, pentru ca apoi să cobor

aproape abrupt.

Ne-am îndreptat spre Puente Fitero, unde este un refugiu. O

doamnă din Roma, voluntară aici, îi serveşte pe pelerinii aflaţi în

trecere cu ceai, cafea, apă. Aici, pe râu, este limita de provincie cu

Palencia. Lângă albergue, pe o băncuţă, Alex mi-a făcut un masaj

puternic la picior şi mi-a mai scăzut puţin durerea. Mi-am continuat

drumul pe malul canalului Castilia până la Boadilla del Camino, iar

de aici am mers pe malul canalului până la Fromista. Aici am mâncat

99

la un restaurant destul de bine şi la un preţ acceptabil. Mi-am mai

luat apoi ceva de mâncare de la o alimentară. Apoi ne aşezăm la

umbra unui copac într-un părculeţ, am şi dormit puţin pentru ca apoi

să ne ridicăm şi să plecăm mai departe.

Pe drum am constatat că de la primul pelerinaj de acum cinci

ani şi până acum au apărut mai multe hanuri pentru pelerini şi mai

multe baruri. Sunt mulţi spanioli care încearcă să profite de pelerini

şi nu afişează preţurile la produsele lor. Într-un loc, pentru două

banane mici de tot, mi s-a cerut 1 euro şi 60 de cenţi. M-am uitat la

domnul de la magazin, i-am spus că cere mult prea mult şi în formă

ilegală şi am plecat mai departe. Oameni sunt doritori de câştig uşor.

Ce îi motivează în lăcomia lor? Deseori m-am întrebat şi nu am găsit

încă un răspuns acceptabil.

11 august, ora 20

Am ajuns în sătucul Villarmentero de Campos şi ne-am cazat

împreună cu Alex la Albergue Amaneser, un albergue atipic în sensul

că este cam boem spre rustic. Este din chirpici, acoperit cu ţiglă, are

o terasă acoperită cu stuf, o altă terasă lângă sala de mese cu nişte

ferestre improvizate. La intrarea în curte, în stânga sunt toaletele,

doar două. Sunt vizibile de la distanţă. Curtea este mare, cu câţiva

copaci, cu gâşte gălăgioase, un câine, un cocoş; în spate este un câmp

la marginea căruia se vede o mică turmă de oi şi un copil care are

grijă de ele.

Cei care s-au cazat în acest albergue sunt tatuaţi, îmbrăcaţi

într-un mod mai ciudat. În curte este şi un copac pe care este legat un

afiş pe care scrie Reikiterapie. Deci, aici ai parte de terapia Reiki.

100

Lângă copac este un domn care împleteşte tot felul de brăţări şi alte

podoabe ieftine. Lângă el stă o creolă. Nu ştiu ce terapie se poate

face lângă acest copac, dar aşa scrie pe afişul legat de el. Nu am fost

tentat să întreb. Uneori o simplă curiozitate sau o întrebare de

politeţe te face să nu mai scapi de cei care vor să te lămurească.

Albergue arată cam jalnic. Ne-a întâmpinat ospitalero, care

vorbeşte perfect limba germană, şi el cam atipic, ca tot ce văd aici.

Nu am acceptat să dorm în dormitoarele de aici. Mi se par nu

mizerabile, ci mai ales neîngrijite. Pereţii sunt din chirpici, lipiţi sau

nu. Lângă han, am găsit o saltea într-o căsuţă din lemn şi cu 18 euro

voi sta eu cu Alex pe un pat mai mare. Este interesantă atmosfera de

seară de aici, înfrumuseţată de prezenţa unui cocoş care stă lângă

mine fără nicio teamă. Îi admir creasta lui mare, roşie şi foarte

frumoasă. Văd copii care se joacă în curte şi prin grădină. O doamnă

îmi spune că a ajuns aici de la Alicante, unde temperaturile sunt peste

40 de grade. Aici se simte mult mai bine. În pofida curiozităţilor pe

care le observ, sper să dorm bine. A fost o zi lungă şi am mers destul

de mult. Piciorul stâng m-a durut rău de tot; noroc de Alex că mi-a

făcut masaj cu voltaren şi m-a mai lăsat durerea. Poate se mai

dezumflă piciorul până mâine, ca să pot merge mai bine.

Pe drum am vorbit mult cu Alex. De la 15 ani a plecat de

acasă, a urmat în Germania o şcoală de cofetari, apoi a lucrat în

asigurări şi la o sală de fitness, iar acum dă consultaţii pe probleme

mentale. Deşi nu are o specializare propriu zisă, în afara unor

instruiri mai mult sau mai puţin recunoscute, este o persoană care are

pacienţi, are oameni care vin la el pentru ajutor, pentru sfat. Sunt

mulţi psihoterapeuţi şi chiar psihologi care nu reuşesc să-şi apropie

pacienţii, să pătrundă în tainele minţii lor. Inteligenţa, intuiţia, atenţia

101

şi experienţa pot suplini o diplomă luată uneori prin cine ştie ce

concurs de împrejurări.

Miercuri, 12 august

Mărşăluiesc prin Meseta monotonă. Un drum fără sfârşit

printre câmpuri treierate sau arate. Sunt 17 km fără niciun fel de

servici pentru eventualii călători. Fără apă, măcar o ciuşmea sau o

fântână din loc în loc, fără bar, restaurant, nimic. Un drum drept în

care experimentezi răbdarea; răbdare şi iar răbdare de a merge înainte

pe un drum fără de sfârşit. Durerea din piciorul stâng mă face

irascibil. Este inflamat deşi l-am dat cu voltaren forte. Am intrat într-

o farmacie din Carrion de los Condes. Îmi pare rău că nu am luat un

bandaj elastic pentru el şi eventual nişte medicamente. Unguentul

este bun dar acum organismul trebuie ajutat mai mult. Nu este nimic

altceva de făcut decât de mers înainte, mai departe. Dacă te opreşti,

drumul de parcurs rămâne acelaşi. Degeaba stai, drumul trebuie

continuat. Este o lecţie necesară chiar dacă este cam amară. Este o

Meseta prin care toţi trecem; depinde de spiritul cu care abordezi

acest drum, acest mers, această monotonie, plictiseală, această

durere; depinde de felul cum priveşti toate acestea. Dacă te agiţi,

crâcneşti, dacă îţi manifeşti nemulţumirea, drumul devine şi mai

greu. Trebuie acceptat totul.

În faţa mea se profilează turla unei biserici. Nu ştiu dacă aici

este şi sătucul în care se termină aceşti 17 km de Meseta, dar privind

de departe turnul biserici, îmi zic că tare bine ar fi să fie punctul

terminus al zilei. Mă gândesc că fiecare pas făcut mă apropie de locul

102

destinaţiei. Aşa trebuie să privim orice ţel, orice dorinţă, la care vrem

să ajungem. Nu vom privi distanţa fizică sau mentală care ne

desparte. Vom merge. Vom acţiona. Fiecare pas ne va apropia de

destinaţie. Fiecare acţiune va scurta drumul spre ţelul nostru. Nu mă

gândesc că Santiago este încă la sute de km depărtare, ci că fiecare

pas mă apropie de final. Fiecare pas este un pas mai puţin până la

destinaţie.

Vineri, 14 august

În drum spre Villarente, la 13 km înainte de Leon. Ieri, nu am

mai avut timp să înregistrez. A fost o zi răcoroasă cu un vânt puternic

care ne bătea mereu din faţă, făcându-ne drumul mai dificil. Am

ajuns obosiţi în satul La Virgen del Camino, la un albergue, hostal

mai bine zis, la un privat unde am dormit împreună cu Alex. Era atât

de obosit încât mi-a spus că nu mai poate dormi la un albergue

împreună cu mulţi pelerini. Ieri, la amiază, la Sahagun, am cumpărat

meniul pelerinului de 10 euro. Mai bine nu l-aş fi luat. Mâncarea era

de proastă calitate şi învechită. Din cauza aceasta noaptea nu prea

am dormit. Mi-am zis că un astfel de meniu nu o să-l mai cumpăr

deloc. Am observat în multe locuri cum spaniolii s-au şmecherit faţă

de acum cinci ani, când am mai trecut pe aici. Acum, ei profită de

numărul crescut al pelerinilor şi se gândesc că oricum ar fi, trebuie să

mănânce. Au produse slabe şi la preţuri mari. La fel, ieri am luat un

suc de portocale într-un pahar în care dacă au fost folosite două

portocale, iar preţul era 2,5 euro. La fel se întâmplă cu bananele;

multe sunt mici, înnegrite şi-ţi cer nişte preţuri foarte mari. Profită

spaniolii de pelerini şi nu-mi place lucrul acesta, chiar deloc. Câţi

103

dintre ei se gândesc că unii pelerini fac sacrificii materiale un an de

zile pentru a-şi permite acest drum? Acest drum pentru mulţi dintre

ei reprezintă o terapie, o cale spre vindecarea sufletească. De ce să le

împovăreze drumul prin această lăcomie? Vor să se înavuţească

profitând de pelerini. Şi s-au înavuţit. La Reliegos, de exemplu, acum

cinci ani era doar un bar şi un albegue amărât; acum sunt două

albergues, o tienda şi mai multe case noi. Cu siguranţă din banii

pelerinilor. Asta este o realitate generală pe care o reprezint pe

Camino. Este bine că ei câştigă, dar nu-mi place deloc spiritul de

căpătuială care i-a cuprins pe mulţi spanioli şi mai ales produsele şi

serviciile de proastă calitate.

Un alt aspect, de altă natură, este că ieri mă durea rău de tot

piciorul stâng. Am strâns din dinţi tot timpul şi mă temeam să nu se

inflameze şi articulaţia călcâiului. Mă întreb cum o să merg mai

departe. M-am rugat Domnului să mă ajute să pot să merg. Astăzi mă

simt puţin mai bine. Durerea este suportabilă şi merg mai departe.

Dimineaţă, când am plecat, era destul de rece şi mi-am luat polarul

pe mine. Când este rece, merg mai repede şi mai uşor şi nu simt aşa

mult povara drumului. La prânz am mâncat o supă cu tăiţei şi o

bucată de peşte şi acum ne continuăm drumul pentru faza finală a

zilei de astăzi. Sper să ajungem bine. Pe drum am tot discutat cu

Alex. Speră ca acest drum să-l lumineze puţin ce să facă cu viaţa lui

acum şi în viitor. Strada din apropiere ne aminteşte de locul de unde

am plecat, civilizaţia cu avantajele şi dezavantajele ei. Cu zgomotele,

luminile şi comodităţile date de tehnica modernă.

104

Sâmbătă, 15 august

Noaptea trecută ne-am cazat la Villarente, la albergue San

Pelayo în apropierea pârâului Rio Porma. Un loc de cazare foarte

curat, stil rustic, îngrijit, cu un personal foarte ospitalier. Se oferă

pelerinilor cină şi micul dejun. Dar nu am dormit mai deloc. Doar în

scurte reprize. Durerile de la piciorul stâng nu au încetat nicio clipă.

Degeaba l-am dat cu voltaren, că tot inflamat şi fierbinte era. Nici în

noaptea dinainte nu prea am dormit; m-am trezit de multe ori, m-am

învârtit pe toate părţile, iar dimineaţa nu eram în apele mele. Alex, a

pus ceasul să sune la 5.30 ceea ce nu mi-a făcut nicio plăcere, dar nu

am zis nimic. Spre dimineaţă am aţipit şi numai ceasul lui Alex nu

doream să-l aud. Vrând-nevrând m-am sculat. El a dormit mai bine şi

am înţeles din nou, pentru a nu ştiu câta oară, că în caz de suferinţă

empatia nu prea funcţionează. Durerea, suferinţa le simţim doar noi,

cei care le avem. Cei de lângă noi pot să ne sprijine, să ne încurajeze

dar nu ne pot uşura povara. Alex îmi vorbeşte mereu de preocupările

lui de mental training, ţinându-mi un fel de lecţie referitoare la

atitudinea mintală pe care noi trebuie să o avem pe Camino. Pe mine

mă deranjează faptul că am două nopţi aproape albe şi asta îmi face

drumul şi mai greu. Atitudinea mea este foarte pozitivă dar nu face

faţă durerilor şi oboselii fizice şi psihice acumulate. În minte am doar

ceasul care a sunat prea devreme şi mă supără că nu am fost întrebat

de ora de trezire dar şi mai mult mă supără că nu am spus de aseară

să lăsăm timpul să curgă şi să ne trezim când vom fi odihniţi. Deseori

am observat că greşelile mele mă supără mai mult decât ale altora.

Mi-am strâns totul în rucsac şi am ieşit din dormitor. Am

coborât în sala de mese unde am mâncat destul de frugal, pentru ca

apoi să pornim spre Leon, acest oraş frumos şi binecuvântat. Pe drum

105

am încercat să depăşesc starea interioară de oboseală, de durere. Am

piciorul bandajat bine şi ca să mai cedeze durerea, am luat o pastilă

de Ibuprofen. Am încercat cât am putut să fac o companie bună cu

Alex. După 13 km, am ajuns la Leon. Oraşul era aproape pustiu.

Astăzi este sărbătoare şi totul e închis. Nu circulau nici maşinile şi

aveai impresia că ai întrat într-un oraş din care oamenii au dispărut.

După vreo cinci km de mers prin oraş, am ajuns în partea lui veche,

la catedrală. Este impresionantă! Merită toată lauda şi admiraţia. Am

făcut câteva fotografii şi apoi am băut o ciocolată caldă cu ciuros la

un bar. M-am mai înviorat puţin. Am căutat apoi o farmacie de unde

mi-am luat Ibuprofen forte. Farmacista mi-a recomandat să iau două

pastile pe zi şi sper să mă lase durerile. De câteva zile mă lupt cu ele

şi am impresia că pierd teren. Cred că am forţat prea mult mersul iar

acum suport consecinţele. Niciodată nu am avut piciorul atât de

inflamat şi cu dureri atât de puternice. Lecţia aceasta nu o voi uita.

Am învăţat însă cum să mă comport faţă de durere. Discutam cu

Alex că ar trebui să luăm fiecare zi aşa cum este ea şi să ne bucurăm

cât putem de mult de fiecare clipă.

Deşi programul nostru este cam de 30 de km zilnic, astăzi nu

am reuşit să mergem decât vreo 20 de km. Cred că ar trebui să ne

adaptăm mai mult condiţiilor fiecărei zile, circumstanţelor

prezentului, fără a ne programa totul dinainte. Eu doream să ne oprim

la Leon şi acolo să mă odihnesc mai mult. Aşa nu mai pot merge.

M-am cazat la hostalul Julio Cezar, învechit, îmbâcsit,

neaerisit din La Virgen del Camino, la 8 km după Leon. Se vede că

nu a călcat multă lume pe aici. Am ajuns ieri pe la ora 15 şi ne-am

luat fiecare câte o cameră. Sper să mă odihnesc mai bine. Am mai

106

discutat cu Alex despre drum, despre programul pe care nu îl mai pot

susţine din motive evidente. Nu are rost să forţez, mai rău îmi fac.

Mă rog Domnului şi Maicii Sale ca în noaptea aceasta să

dorm mai bine iar pastila pe care am luat-o să-şi facă efectul asupra

muşchilor inflamaţi, asupra tendonului, iar mâine să mă trezesc în

formă şi să pot să-mi reiau distanţa de 30 de km zilnici. Acum,

important este să accept totul cu seninătate, curaj şi să merg mai

departe, chiar dacă planul meu nu pot să mi-l îndeplinesc aşa cum am

dorit. Viaţa ne arată că nu ne putem programa totul. Dar asta nu

înseamnă să abandonezi drumul. Doar schimbi unele detalii. Nu

renunţ la mers; merg mai departe.

Luni, 17 august, ora 8

Am plecat de la hostalul Julio Cezar din San Justo de la Vega,

care este înainte de Astorga. Cum am spus, mi-am luat singur o

cameră ca să mă pot odihni mai bine. Jos era bar, se mai auzeau

zgomote. Eram la etajul 2 şi am reuşit să dorm cu dopurile în urechi.

Ieri a fost o zi lungă, nu a fost prea cald, ceea ce reprezintă un mare

avantaj. O temperatură acceptabilă şi am mers peste 40 de km.

Inflamaţia mai persistă la piciorul stâng dar a scăzut în intensitate

datorită dozei mari de Ibuprofen. Cu mici pauze la şase, şapte km,

am reuşit să merg destul de mult, dacă ţin cont de starea piciorului.

Ce mult contează să dormi şi dacă ai dureri, să fie cel puţin

suportabile! Am discutat multe cu Alex; vorbeşte mult despre

profesia lui, de mental training. Interesantă această profesie ce şi-a

ales-o. Îmi tot vorbea cum reuşeşte să pătrundă în subconştientul

107

creierului şi cum încearcă să-i ajute pe oameni să se elibereze de

fricile pe care le au, de complexele acumulate. Îi ajută să-şi pună în

valoare patrimoniul genetic pe care îl au şi care de multe ori este

folosit doar parţial. O bună parte vegetează, dormitează în fiinţa

noastră şi îl purtăm cu noi neştiindu-i conţinutul, valoarea, ajutorul

pe care l-am avea dacă am fi conştienţi de el.

Utilizarea bagajului nostru genetic de care îmi vorbeşte Alex

mi se pare interesantă. Cum poate un om să-şi depăşească propriile

bariere? Bună întrebare. Din răspunsurile pe care le dă, Alex, care s-a

luptat din greu cu viaţa, scoate bani frumoşi. A învăţat căi, metode şi

mijloace pentru a câştiga bani. Dar şi ajută multă lume, sau poate

provoacă mai mult în cliențiun efect placebo; este bun și acesta.

Altfel nu ar putea supravieţui în domeniul lui. Concurenţa este mare

ca în orice alt domeniu de activitate şi reclama cea mai bună este cea

care ţi-o fac clienţii. Îmi spune că el face totul sub îndrumarea unui

mentor, a unui specialist. În drumul parcurs împreună cu el, am văzut

cum mereu intră pe internet, să-şi citească poşa electronică, pentru a

vedea dacă datornicii i-au plătit şedinţele pe care le-a avut cu ei.

Pentru o şedinţă cu un privat ia 90 de euro; la firme ia 180 de euro pe

şedinţă, adică bani destul de mulţi. Probabil se merită. Eu beneficiez

de sfaturile lui în mod gratuit.

Ieri înainte de San Justo de la Vega, de pe un deal unde este o

cruce, vezi Astorga. Eram mort de oboseală şi m-am aşezat pe o

bancă, ridicându-mi piciorul ca să mă mai răcoresc şi să-mi mai

treacă puţin durerea. Apoi am coborât şi am ajuns în localitatea unde

ne-am cazat. Am preferat să stau mai mult în pat, să mă refac mai

bine. Dimineaţă, am coborât în bar unde era un miros greu de tutun,

108

iar o doamnă care făcea curăţenie m-a servit cu o cafea şi pâine

prăjită cu dulceaţă.

Din experienţa mea am constatat de nenumărate ori faptul că

în relaţiile de pe Camino sau din altă parte, fiecare îşi urmăreşte

propriul interes. M-a durut mereu această constatare şi continuă să

mă doară. Am mai spus-o şi altădată şi continui să o repet. Poate aşa

este făcut omul, să se folosească de semenii săi. Nu vreau să cobor în

moralisme ieftine, dar cred că realizarea prin deschidere este

adevărata realizare a omului. Folosirea potenţialului pozitiv care

există în fiecare, iubind şi dăruind, conceperea relaţiilor într-o optică

a generozităţii, a altruismului este calea pe care ar trebui să păşim cu

toţii. Sunt oameni care dăruiesc dar cei mai mulţi aşteaptă ceva la

schimb. Rare sunt gesturile de spontaneitate în această societate de

consum când totul a devenit un produs.

Pe mine nu ar trebui să mă preocupe faptul că de multe ori am

fost folosit de semeni dar fără să-mi doresc, realizez că se profită de

bunăvoinţa mea. De exemplu, în ultimele două nopţi eu am plătit

cazarea şi pentru mine şi pentru Alex, iar el nu mi-a dat partea care-i

revine. Nici nu a zis nimic de acest aspect. Un om care câştigă atât

de mult, care are o casă de 220 metri pătraţi spaţiu locativ, care şi-a

cumpărat o maşină Audi A6 de 80 mii euro, oare nu ar fi fost cazul

să-şi plătească partea lui pentru cazare? Am observat şi altădată

persoane care deşi au o situaţie financiară deosebit de bună, se

bucură de orice favor primit de la oricine. Chiar şi de la persoane

sărmane. Nu am înţeles niciodată de ce. Probabil au suferit foarte

mult în trecut din cauza lipsurilor şi acum se cramponează de fiecare

bănuţ. Nu mă blochez în astfel de neplăceri. Mă ridic deasupra

acestor modalităţi greşite de gândire şi comportament ale altora. Nu

109

mă las afectat de ele. Mă consider în continuare egal cu toţi ceilalţi,

dar vreau ca prin modul meu de a gândi şi de a mă comporta faţă de

semeni să fiu deasupra acestor micimi omeneşti. Aceasta reprezintă

ceva din demnitatea mea care mă umple de seninătate şi linişte

interioară. Poate că am fost perceput de Alex sau de alţii asemeni lui,

ca un om darnic sau ca un fraier. Prefer prima variană. Important

este ceea ce eu sunt, iar acţiunile altora nu mă vor schimba. Această

lecţie am aprofundat-o mai bine pe Camino; el este un maestru care

îţi vorbeşte clipă de clipă, iar modul de a gândi viaţa îl aprofundezi

pe acest drum. Camino nu reprezintă o simplă parcurgere pe jos a

unui mare număr de km, un fel de palmares sportiv, ci este un drum

personal, face parte din viaţa mea pe care o abordez acum într-o altă

manieră. Camino te ajută să devii mai mult ceea ce trebuie să fii.

În durerile mele, mă gândeam şi la un alt aspect, şi anume la

tentaţiile de a încetini mersul, de a mă opri, sau efectiv de a mă

păcăli, adică de a lua un mijloc de transport pe o anumită distanţă,

pentru a scurta oboseala şi durerea. Dacă te laşi dus de această ispită,

de fapt nu-ţi faci altceva decât să porţi şi pe camino masca pe care

uneori o porţi în viaţa obişnuită. Mai mult, aici faci un antrenament

în plus pentru ca, întorcându-te în viaţa cotidiană să porţi cu mai

multă uşurinţă aceeaşi mască; să arăţi în faţa altora o strălucire pe

care nu o ai. Să arăţi că eşti ceea ce de fapt nu eşti. Că ai ajuns

undeva prin efortul şi meritele tale, pe căi cinstite şi de fapt ai trişat,

ai ajuns pe căi necinstite. Pe Camino, este necinstit să spui că l-ai

parcurs pe jos şi de fapt să minţi, să te păcăleşti pe tine şi pe ceilalţi.

Şi ce rost ar avea minciuna? Jos masca! Să ne eliberăm de minciuni,

să fim noi înşine. Atât putem să mergem, atât mergem; dar să nu ne

mai păcălim. Aici faci un atrenament de eliberare din falsitatea

110

zilnică. În fond, Camino reprezintă o mare binecuvântare. Este

Dumnezeu care merge împreună cu noi şi în suferinţele noastre. Prin

acestea, liber acceptate, ne eliberăm de falsităţi.

Mă apropii de orașul Astorga; văd profilându-se sus în

localitate catedrala, în culori şi nuanţe de maro închis. Este solemnă

şi sobră, cu două turnuri. În jurul ei sunt blocuri. Văd alte biserici

vechi, aşa cum am văzut în toate localităţile, evidenţiindu-se

deasupra celorlalte locuinţe. Ele sunt semnele prezenţei

creştinismului, dar un creştinism în degradare. Sunt biserici pe

acoperişul cărora sunt cuiburi de berze; biserici cu curţile pline de

buruieni, cu porţile ferecate. Aşa arată multe din bisericile din

Spania. Oamenii merg înainte pe drumurile lor, iar biserica are un

mare strat de mucegai şi mizerie. Drumul pelerinilor trece pe lângă

ele. Credinţă purtată în suflet pe Camino. Credinţă care se revarsă în

afara zidurilor bisericii. Sunt aceste biserici semnul unui creştinism

decadent? Cei care au slujit în ele i-au decepţionat pe enoriaşi?

Prosperitatea bisericilor ţine şi de percepţia comunităţii faţă de

reprezentanţii ei. Nu este o critică rea, ci o constatare dureroasă.

Pe Camino mă întreb cine este Dumnezeu? De ce Dumnezeul

predicat în religia creştină a permis ca bisericile lui de aici să ajungă

în această stare de degradare? Mă întreb ce gândeşte lumea de aici

despre biserici. Prin ce se diferenţiază şi mai ales prin ce se

evidenţiază creştinii de aici? Prin ce sunt ei sare a pământului şi

lumină a lumii, aşa cum a spus Cristos? Sunt semne mari de întrebare

prin care întâi mi le pun mie. Prin ce sunt eu superior celorlalţi? Are

cineva nevoie de creştinismul meu? În discuţiile cu Alex am încercat

să-i arăt calea din mine, din experienţele mele. Într-un mod cât se

poate de sincer i-am vorbit despre convingerile mele, despre modul

111

cum văd eu relaţia cu Dumnezeu şi cu semenii. Poate că i-am

transmis ceva bun, pozitiv. Voi continua în acelaşi mod. Dincolo de a

predica un Dumnezeu care pare învechit, ca şi bisericile de aici, eu

cred că trebuie să-L arătăm aşa cum străluceşte în fiinţa noastră, care

păşeşte cu paşii noştri pe acest Camino. Cred în prezenţa Lui în

templul său care sunt eu şi semenul meu. Iar dacă aceste biserici au

ajuns în paragină, aceasta se datorează comunităţii, credincioşilor,

care nu le mai consideră un spaţiu sacru unde să vină să se încarce

spiritual.

Ieri am mâncat o supă de peşte de proastă calitate şi la un preţ

mare. Mă revoltă lăcomia celor care oferă servicii pelerinilor.

Posibilitatea unui câştig uşor îi face pe mulţi oameni hoţi. Tentaţia

banului este cu atât mai mare cu cât poţi să-ţi cumperi orice cu ei. Şi

banii nu au miros. Nu contează cum îi faci. Bine că te poţi bucura de

ei. Cu amărăciune îmi amintesc de perioada când demnitatea şi

cinstea erau mai preţuite decât averea. A crescut numărul serviciilor

de tot felul, iar Camino este înglobat într-un business de multe ori

necinstit. Asta nu-mi place pe acest drum. Le-aş recomanda celor

care îl parcurg să apeleze cât mai puţin posibil la restaurante. Dacă

tot vor să câştige, de ce nu câştigă cinstit? De ce nu oferă mâncare

bună la preţuri accesibile? Este o lecţie pentru mine, cum banii

transformă oamenii; îi fac răi, egoişti şi cu dispreţ pentru semenii lor.

Urcând colina, am ajuns în Astorga. Ce senzaţie plăcută simt

acum, recunoscând locurile pe care le-am mai văzut odată! După ce

am urcat colina, am ajuns la un albergue public al Slujitorilor Mariei.

Pe acoperiş este o cruce, iar în faţa clădirii este statuia unui călător cu

o geantă pe spate. În faţă, se află muzeul roman. Ajung la catedrala

impunătoare, sobră şi solemnă. La ieşirea din oraş se află o biserică

112

nouă, modernă, foarte frumoasă unde au şi un program pentru

pelerini. Mi-a plăcut acest lăcaş. Mi-a plăcut şi faptul că se mai

construiesc biserici.

Acum mă îndrept spre ieşire. Deja se văd în faţă câmpurile,

colinele acestea frumoase. Mă întâlnesc cu un spaniol, un bărbat

puţin mai scund decât mine, binevoitor şi amabil. Am discutat puţin

despre Spania. Sunt mulţi români care muncesc aici. M-a întrebat

cum este situaţia în România. I-am răspuns că s-a îmbunătăţit puţin.

L-am întrebat ce gândeşte despre perioada condusă de Franco şi mi-a

răspuns: depinde de istoricii care prezintă acele vremuri. Fiecare are

modul propriu de gândire şi prezentare. A făcut lucruri bune şi mai

puţin bune, ca orice om, conclude el. Dar despre regele Felipe, regele

actual? Este o persoană bine pregătită, demnă, responsabilă care

merită tot respectul. Probleme sunt cu partidele, deoarece oamenii

vor să ajungă în politică pentru bani şi putere. Reprezentanţii

partidelor duc o luptă pentru putere, din interese meschine. O luptă

care este în favoarea lor şi în defavoarea partidelor, a credibilităţii

lor. În defavoarea spaniolilor. Mai sunt unii care vor ca Spania să nu

fie condusă de un rege, ci de un preşedinte. Forma de guvernământ

are importanţă mai mult pentru imaginea ţării. După cum bine se ştie

situaţia economico-financiară nu depinde doar de aceasta. Discuţia

cu iz politic m-a făcut să mă gândesc la România, la românii care

pleacă din ţară pentru a munci în alte state. Suntem ca o familie care-

şi alungă copii dar aşteaptă ajutor de la ei în clipele de cumpănă. Nu

e normal aşa ceva şi nu e de mirare că suntem o societate bolnavă.

Am întâlnit apoi o bisericuţă, un schit frumuşel, unde poţi să-

ţi pui o ştampilă în paşaportul pelerinului. Mi-a plăcut această

bisericuţă, am fotografiat-o şi am plecat mai departe. Drumul

113

continuă pe o distanţă de 20 de km de la Astorga pe lângă şoseaua

provincială. Uneori mergi pe trotuar, alteori pe o potecă pietruită. În

multe părţi am observat cum Camino înseamnă această potecă cu

pietriş şi puţin nisip. Este o zi frumoasă, cu soare şi nori în acelaşi

timp; temperatura este acceptabilă, bună pentru mers mai ales că-mi

permite condiţia fizică. Ce bine e să fii sănătos! Mulţumesc

Domnului în gând şi-mi continui drumul pe lângă şoseaua 142.

17 august, miezul zilei

În drum de la Santa Catalina de Somoza. În continuare, la

vreo doi km de la acest sătuc, am întâlnit doi tineri, un el şi o ea. Ea,

venind din Franţa cu un măgar şi cu un câine şi el venind de pe

Camino de Vezelay. Mai aveau alţi doi câini; deci o întreagă echipă.

Au şi un cort cu ei. Se opresc acolo unde găsesc un câmp cu iarbă

pentru măgar. M-a amuzat mult acest grup simpatic. Deseori

întâlneşti situaţii deosebite pe drumurile pelerinilor. I-am întrebat

dacă o cunosc pe Geneviève Duboscq, care tot cu un măgar a plecat

din nordul Franţei spre Ierusalim. Sau dacă cunosc o tânără familie

de francezi, care au plecat în voiajul de nuntă tot pe jos, cerşind, spre

Ierusalim. Mi-au răspuns că nu cunosc niciunul din aceste cazuri.

Oricum, i-am felicitat pentru curajul lor. Le-am urat drum bun şi ei

mi-au răspuns la fel; apoi am plecat mai departe.

Am ieşit din Rabanal del Camino. Este o localitate, un sat

puţin mai răsărit decât cele dinainte, la o altitudine de 1150 metri, cu

mai multe baruri, restaurante, locuri pentru cazare. Un sat bine

îngrijit, curat şi frumos. Aici m-am oprit şi am mâncat spaghete alla

bolognese şi am băut un suc de portocale. Prin Facebook am reuşit să

discut cu Alex care ajunsese la Foncebadon, dar îşi continuă drumul

114

spre Manjarin. I-am spus că acolo vreau să ajung şi eu pentru popasul

de noapte. Aici este doar un refugiu cam amărât. La Foncebadon sunt

mai multe albergue. Să vedem cum o să fie drumul mai departe.

După El Ganso, în drum spre Rabanal del Camino, după cum

spuneam, i-am întâlnit pe cei doi tineri francezi, veseli şi simpatici.

Cât am mâncat aici, m-au ajuns din urmă şi ei cu măgarul şi câinii

lor. La El Ganso este o tienda în casa unei familii unde poţi găsi de

mâncare. Doamna, gazda, este foarte amabilă; are tot felul de lucruri

şi bunuri alimentare, adică mai tot din ceea ce-i trebuie unui pelerin,

inclusiv obiecte de primă urgenţă. Am mâncat trei ouă fierte de ea, o

bucată de brânză, pâine şi un suc de portocale. Totul a costat 5,6

euro. În timp ce mâncam am schimbat câteva vorbe cu un grup de

trei doamne din Brazilia. Una este din Curitiba, o alta din São Paulo

şi încă una, nu ştiu de unde. Cea din São Paulo îmi spunea că şi în

zona ei este un drum de pelerinaj Santiago de cca 300 km. Nu ştiam

de acest drum dedicat Fecioarei Maria Aparecida. Toate trei sunt

volubile, aşa cum sunt toţi brazilieni, de viaţă. Vorbesc cu voce tare,

mereu vesele, tonice. În timp ce mâncam, ele au pornit din nou la

drum. Acum sunt înaintea mea. Cea din São Paulo are doar un

rucsăcel pe spate; probabil rucsacul normal de pelerinaj este

transportat cu serviciul de taxi, aşa cum am mai văzut şi la alţi

pelerini. O idee care aduce un câştig localnicilor şi transformă

drumul pelerinilor într-o mică excursie.

În continuare, drumul este în lejeră urcare şi aşa va fi până

după Foncebadon, frumos, liniştit fără să te deranjeaze nicio maşină.

Merg doar eu cu cerul deasupra şi cu bucuria din inima mea. Urc, urc

lejer pe o potecă prin pădure şi simt în mine o forţă neobişnuită. Nu

ştiu ce este, dar parcă nu aş fi obosit chiar deloc. Merg ca şi cum ar fi

115

dimineaţă, ca şi cum aş fi plecat din Lourdes. Simt ca un fel de

declanşare de energie în mine care mă surprinde. Deşi tot urcă acest

drum, nu simt nicio oboseală, nicio durere în picioare. Mă apropii de

Foncebadon, un loc părăsit, fără niciun locuitor, în afară de albergue

şi baruri. Nu este niciun localnic, doar ruine. În memoria mea, acest

loc are o reputaţie nu chiar îmbucurătoare, din cauza singurătăţii lui.

Merg atât de repede, sprinten chiar, încât mă surprind pe mine

însumi. Am o energie care creşte mereu. Îmi vine să alerg pe această

potecă. Or fi oare energii în natură care îmi dau aripi? Nu ştiu.

Mulţumesc lui Dumnezeu!

Am ajuns în locul unde se află o placă din marmură pe un mic

monument din piatră, locul unde a decedat Uberlinda Cortes, născută

pe 8.12.1945, decedată pe 21. 05.2008. Citesc pe lespedea de piatră:

En su secondo camino, (pe cel de-al doilea camino al ei). Aici,

drumul ei pământesc s-a terminat şi sufletul i-a zburat spre ceruri.

Dumnezeu să o îmbrăţişeze în împărăţia lui de lumină şi pace! Amin!

Din acest loc îmi continui drumul spre o creastă de unde în

faţă văd Foncebadon. În acest loc, privind satul părăsit îmi vin în

minte spontan nişte gânduri interesante. Sunt absolut convins acum,

aici, că viaţa mea a fost şi va rămâne un drum continuu în căutarea

mea, a identităţii, a demnităţii şi frumuseţii pe care Dumnezeu şi

părinţii le-au sădit în minte. Este şi va fi un continuu drum, o

continuă căutare; o aspiraţie spre ceruri, spre infinit, spre

nemărginitul pe care îl simt că clocoteşte în sufletul meu. Nu mă voi

opri; ştiu că nu mă voi opri. Drumul pe care merg acum este doar un

pas pe un drum care va fi o continuă înaintare spre contopirea cu

divinitatea. Voi căuta să merg în căutarea stelei pe care Dumnezeu,

pe bolta cerului a creat-o pentru mine, doar pentru mine. Nu am

116

atins-o, dar merg în căutarea ei. Cred că într-o zi, Dumnezeu îmi va

face privilegiul de a mă lăsa să o ating.

17 august

Am ieşit din Foncebadon, unde mi-am cumpărat doar o sticlă

cu apă. Această localitate părăsită de locuitori se află pe munții

Leonului la altitudinea de 1440 metri. Ruine şi iar ruine! Iar peste ele

s-au ridicat baruri şi albergue. Este plin de pelerini aici. Îşi usucă

hăinuţele la soare în bătaia vântului. Au de toate în baruri, inclusiv

servicii internet wifi. Mulţi pelerini s-au oprit aici pentru ca mâine să

ajungă la Ponferrada. La ieşire, pe o pajişte văd multe vaci cu viţei.

Acum cinci ani nu era nicio vacă. Tot la ieşire, alături de ruinele

satului, văd o bucată dintr-un perete cu un ochi de fereastră care

priveşte orb, gol, în golul din jur. Pelerinii se opresc pentru o noapte,

iar a doua zi pleacă mai departe; şi tot aşa. Toţi procedează la fel. Eu

nu m-am oprit. Merg spre următorul refugiu, la aproape cinci km de

aici, Manjarin. O să ajung în curând şi acolo.

17 august, ora 18

Îmi vine să râd. Îmi aduc aminte că acum cinci ani am dormit

la Foncebadon şi de aici am plecat cu noaptea în cap. Pe un indicator

scrie Manjarin, dar indică doar refugiul de aici, nu localitatea.

Refugiu este impropriu spus. De fapt, este o şandrama cu nenumărate

steaguri şi steguleţe, insigne, statui, medalii, icoane şi iconiţe adunate

de pe tot globul pământesc, agăţate de pari, pe pereţii din lemn. Aici,

totul este atipic dar nu în sensul bun.

Intrând în această cocioabă, te întâmpină întâi un câine mare,

alb, legat şi care are o privire blândă. Lângă el văd un bărbat slab,

117

costeliv cu nişte haine murdare şi rupte. Are o privire cam pierdută,

dar zâmbeşte mereu şi chiar râde, cu un râs cam bezmetec. Îl salut şi-

mi răspunde: Bine ai venit aici! Lângă el este o femeie care nu ştiu ce

face, coase sau împleteşte ceva. Ea nu zice nimic şi-şi vede de treaba

ei. Înaintez puţin spre aşa-zisa intrare în această magherniţă şi mă

întâmpină doi domni, unul la stânga, altul la dreapta. Unul este destul

de voluminos, îmbrăcat cu haine ponosite, aproape zdrenţuite şi nu se

ştie dacă au fost spălate vreodată. De cealaltă parte, un alt bărbat cam

în aceeaşi costumaţie, cu un păr mare, vâlvoi. Parcă ar fi Maradona

după ce s-a drogat bine. El şchioapătă şi se sprijină într-o cârjă.

Întreb dacă mai sunt locuri şi mi se răspunde afirmativ. Unul din cei

doi îmi cere credenţialul iar domnul cu cârjă mă însoţeşte, ieşind din

acest mic labirint unde vezi tot felul de steaguri şi steguleţe şi alte

multe, nenumărate fleacuri. În partea opusă acestei magherniţe,

printre leaţuri văd mai multe cuşti şi alţi câini. Domnul mă conduce

vis-a-vis la o şură din lemn cu o poartă pe care o împing cam greu.

Înăuntru văd multe saltele una lângă alta și o bicicletă cu bagaje. Pe

saltele s-ar zice că ar fi un fel de cearceaf plin cu praf. În sala aceasta

este o scară de lemn în spirală. Domnul îmi spune să urc în pod şi să

aleg acolo salteaua pe care o vreau. Ajung în acest pod destul de jos,

unde trebuie să mă ghemuiesc pentru a nu mă lovi cu capul de

acoperiş. Sunt multe saltele, una lângă alta. Nu se ştie ce vechime au;

oricum, sunt foarte vechi. Unele sunt acoperite de un cearceaf de o

culoare nedefinită şi de o curăţenie îndoielnică, foarte uzate şi vechi,

ca toate lucrurile de aici. Bat cu palma pe o saltea şi se ridică un

norişor de praf care străluceşte în lumina ce pătrunde prin gemuleţul

din capătul acoperişului. Praful de pe drumul pelerinilor.

118

Mă uit peste tot şi văd sticle aruncate şi hârtii. Îmi zic că am

ajuns într-un loc nepotrivit. Este târziu şi ar trebui să rămân aici. Iau

cearceaful şi două pături zdrenţuite şi ies în faţa acestei şure. Încep să

le scutur şi din ele iese un praf care aproape îmi întunecă privirea. S-

a lăsat ceaţa instantaneu datorită prafului din pături. La zgomotul

scuturatului meu se trezesc toţi câinii din cuştile dărăpănate. Mă uit

nedumerit de jur împrejur să văd alţi pelerini, dar nu văd pe nimeni.

După ce scutur păturile, urc din nou şi pun cearceaful pe salteaua

care şi ea musteşte de praf şi aşez deasupra cele două pături.

Ceva nu-mi miroase bine aici. Cobor şi mă duc la domnii

ospitaleros şi întreb dacă mai sunt şi alţi pelerini. Îmi răspund că sunt

doar eu, singur. Îl văd din nou pe omul care m-a salutat prima dată

cum dă de mâncare la câini, cu aceeaşi privire pierdută şi puţin

tâmpă. Între timp mai apare un bărbat cu un câine şi cu un cort.

Spune că vrea să campeze aici. Îl întreb pe un ospitalero dacă câinii

dorm noaptea sau latră. El este obişnuit cu ei şi doarme oricum, aşa

că nu-i prea pasă. Noul sosit cu câinele are o faţă care nu-mi inspiră

multă încredere. Poate s-a întâmplat ceva cu mine dar tot ce mă

înconjoară aici îmi provoacă o stare de agitaţie spre nelinişte.

Ospitalero îmi spune că aici sunt şapte câini, iar cu cel acum sosit

devin opt. Cam dificil pentru mine să suport lătrarul lor pe timpul

nopţii. Ospitaliero este indiferent dacă rămân sau nu. Îmi iau

credenţialul pe care am acum şi o ştampilă de aici, de la Manjarin.

Mă uit din nou în jur la magherniţa aceasta şi la şura din faţă. Văd

atâtea vechituri şi o dezordine că mă sperie. Merg la şură, urc, îmi

iau rucsacul, cobor, le mulţumesc gazdelor pentru amabilitate şi plec.

Din mers îi mai privesc încă o dată pe toţi şi îmi zic că acolo nu-i de

rămas. E un loc unde s-ar putea turna un film de groază iar

119

personajele se pot inspira din cei care administrează acest așa-zis

albergue. Dintre cei pe care i-am văzut, niciunul nu are toate ţiglele

pe casă.

Trebuie să mai merg încă şapte km ca să ajung la El Acebo,

unde să găsesc un loc la un albergue normal pentru oameni normali.

Bine că nu am rămas acolo. Cine ştie ce idei i-ar mai fi venit unuia

sau altuia din locatarii de acolo! Pe Camino vezi multe. Manjarin

însă deţine primul loc în sens negativ, se înţelege. În aşa-zisul refugiu

de la Manjarin nu există apă şi niciun serviciu igienic, adică nu-s nici

toalete, duşuri, nimic. Doar de la barul lor poţi cumpăra o sticlă cu

apă, un suc sau o bere. Aşa ceva este inadmisibil într-un local care

oferă servicii publicului, să nu existe condiţiile minime de igienă.

Cine le-a dat autorizaţie de funcţionare? Ar trebui inchis totul aici.

Este seară târziu şi mă apropii de El Acebo. Este o coborâre

rapidă de şapte km care mă stoarce de puteri. În coborâre muşchii şi

tendoanele sunt mai solicitate decât în urcare.

Marţi, 18 august, ora 8

Acum plec din El Acebo. Am înnoptat într-un albergue nou

nouţ, mare, frumos şi modern situat la ieşirea din sătucul plin cu

hanuri pentru pelerini şi cu baruri. Aseară am ajuns frânt de oboseală,

după un drum de peste 40 km. Ultima porţiune, coborârea, a fost cea

mai grea. Am luat o cameră doar pentru mine şi bine am făcut. M-am

învârtit mult până să adorm şi aş fi deranjat ceilalţi colegi de

dormitor. Începeau să-mi revină durerile în piciorul stâng şi era

normal după un drum aşa de lung. Am dormit în reprize scurte şi

120

pentru faptul că mă durea colecistul, fierea, probabil de la cele trei

ouă de ieri pe care le-am mâncat. Mă gândeam eu că o să îmi facă

rău, dar nu am găsit altceva mai consistent ca să mănânc. Mi-au dat

energie dar au avut şi efecte secundare pe care trebuie să le suport. Pe

la ora 2-3 spre dimineaţă m-am mai liniştit şi am putut să dorm.

Acum plec mai departe, în coborâre până la Molinaseca. Este o

continuă coborâre de vreo opt km. Recomand tuturor albergue unde

am dormit. Au două categorii de cazări: în paturi suprapuse la 10

euro patul sau în camere individuale, la 25 euro camera, dar în

camere care nu au ferestre, iar ventilaţia se face cu aer condiţionat.

Camerele cu fereastră costă 35 euro. Am luat o cameră la acest preţ.

Neputând să adorm, mă gândeam astă-noapte la oboseala acumulată

până acum şi la cea care mă aşteaptă în continuare şi atunci când

mergi toată ziua, se acumulează o doză în plus. Iar pentru a te elibera

de ea, organismul are nevoie de mai multe ore de somn. Pentru un

pelerinaj normal, este recomandat să mergi doar până pe la ora 14, 15

cel târziu. După care mănânci, îţi speli lenjeria murdară, te odihneşti,

mai discuţi cu pelerinii, mai vizitezi ceva. În felul acesta, trupul se

relaxează până coboară noaptea; aşa vei adormi mai uşor. După cum

am procedat eu, ajungând pe la ora 20, e normal că am adormit

târziu. Organismul are nevoie de cinci, şase ore să-şi revină. Acest

drum este cu siguranţă şi un sacrificiu şi trebuie să ai o anumită

condiţie fizică pentru a corespunde exigenţelor şi durităţii lui. Îţi

trebuie apoi şi o stare psihică adecvată. Altfel, clachezi. Mai ales

dacă parcurgi distanţe lungi. Dacă nu îndeplineşti anumite condiţii

fizice şi psihice, mai bine să nu porneşti pe Camino. Oricâtă voinţă ai

avea trebuie să te ajute şi trupul.

121

Eu mă simt bine, dar cu sensibilităţile mele digestive şi cu

inflamarea piciorului stâng, am avut un pic de tras. Dar, am făcut faţă

până acum. Mai mult se plânge Alex, care este mult mai tânăr decât

mine. A făcut sport, culturism şi cu toate astea nu prea rezistă la

ritmul pe care-l imprim eu drumului. Eu nu prea mă plâng. Am

constatat că este inutil. Lamentaţia este ceva propriu anumitor

persoane. Nu contează genul, vârsta, condiţia socio-culturală. Poate e

şi dorinţa de a atrage atenţia, compasiunea celorlalţi, poate aşa se

descarcă ei de stresul acumulat.

Mă uit spre cer şi văd că este puţin înnorat; nu este prea cald.

Numai bine de mers. Deasupra vârfurilor dealurilor şi munţilor se

văd nori răsfiraţi pe bolta cerului, iar în faţa mea, în vale, se vede

Ponferrada, la 16 km de aici, de El Acebo. Încep această zi, invocând

binecuvântarea apostolului Iacob, protecţia Maicii Domnului şi mai

ales prezenţa lui Dumnezeu pe drumul meu. Vreau să fie o zi

luminoasă. Drumul să fie prietenul meu cel mai bun. Voi mai

parcurge o bucată din el şi voi fi mai aproape de Santiago.

Îmi vine în minte Fatima, destinaţia finală pe care mi-am

stabilit-o la Lourdes. Cu piciorul acesta inflamat, este o favoare a

cerului să ajung la Santiago, iar de acolo până la Fatima mai este

drum lung. Dar, să mă văd eu ajuns la Santiago. O să văd acolo cum

mă simt.

În coborâre prin munte spre Molinaseca. Pasul meu este

sprinten, sigur şi puternic. Dacă ar fi aşa mereu! Uneori, seara simt

dureri mari de tot în picioare şi care apoi trec de la sine. Şi ieri,

coborând spre El Acebo, aveam cam acelaşi pas ca şi acum, sprinten

şi rapid. În munte, cel mai important este să păşeşti sigur şi cu

122

prudenţă, fiind multă piatră, multe denivelări, trebuie să priveşti cu

atenţie fiecare loc pe care calci. Să calci sigur pe talpă, drept, să nu-ţi

fugă piciorul într-o parte. O greşeală te poate bloca şi chiar să-ţi

anuleze tot drumul. Atenţia şi concentrarea sunt esenţiale. Privirea

trebuie să fie fixată exact pe locul pe care calci. Pe teren drept, plan

poţi să admiri peisajele. În munte priveşti fiecare piatră pe care pui

piciorul. Lecţia aceasta am învăţat-o de mult timp, nu de acum.

Tot coborând pe poteca aceasta din piatră, în faţa mea se

deschide valea şi jos văd Molinaseca. O localitate frumoasă şi

cochetă. Îmi plac casele cu acoperişurile de culoare închisă; parcă ar

fi din ardezie, aşa cum sunt în Franţa. Îmi aduc aminte de pelerinajul

din 2011 cât de mult m-a impresionat această localitate care pare un

fel de staţiune pentru turişti.

Ponferrada, aproape de miezul zilei. Drumul spre acest oraş

îţi pune răbdarea la încercare. Şerpuieşte pe colinele din jur de parcă

l-ar ocoli. Mergi, mergi şi el tot departe este. În sfârşit ajungi. După

ce urci puţin, te întâmpină un castel impresionant cu un turn şi mai

impresionant. Ce castel minunat este acesta al templarilor, construit

în secolul al 12-lea! Trebuie să aflu mai multe despre el.

Miercuri, 19 august, ora 8

Ies din Cacabelos iar acum mă aflu de podul care trece peste

râul Cua. Aceasta este o localitate frumuşică, cu case din piatră, spre

deosebire de casele din Meseta unde multe din ele au pereţii din

chirpici. Casele spun multe despre zona prin care treci, despre

bogăţiile naturale dar şi despre starea materială a locuitorilor. Aici

123

am dormit la un hostal, Santa Maria. Ca de obicei, am adormit greu,

târziu, deşi nu mi-a mai fost rău precum ieri noapte. Am dormit

puţin, dar profund şi cred că mi-am refăcut suficient forţele.

Ieri am lăsat încălţămintea pe care o aveam, adidaşii de la

North face, pentru că talpa se înmuiase cu totul şi simţeam toate

pietrele şi denivelările. La Ponferrada am fost la Decathlon şi mi-am

cumpărat adidaşi marca Queshua, cu o talpă mai groasă. Sper să îmi

protejeze picioarele mai bine.

Văd pe lângă drum o presă pentru vin din secolele 18, 19,

foarte bine reconstituită. Este din lemn masiv iar jos are un vas unde

curgea vinul. De la atenţia asupra acestei prese-teasc pentru vin,

gândurile mele se îndreaptă din nou spre pelerinajul meu, spre

drumul pe care îl parcurg. Ţinând cont de oboseala acumulată şi de

faptul că de multe ori am ajuns târziu la albergue, îmi dau seama că

pentru a mă odihni mai bine, ar trebui să ajung mai din timp la

următorul albergue, aşa cum procedează majoritatea pelerinilor.

Distanţa pe care o parcurg eu zilnic, de 30 de km sau chiar

mai mult, este puţin forţată, dacă o compar cu cea parcursă de ceilalţi

pelerini. Din cauza oboselii îmi trebuie mai mult timp pentru a mă

linişti şi să mă pot odihni bine. Fiecare trebuie să-şi cunoască şi să-şi

respecte cu stricteţe forţele şi cerinţele organismului. Forţările nu

folosesc la nimic; dimpotrivă, dăunează. Dorinţa de a arăta sau de a-

ţi demonstra că poţi mai mult este bună, dar trebuie să fie bine

temperată, controlată. Pe Camino, rezultatele nu sunt imediate; sunt

de lungă durată şi ajungi la ele dacă faci un program zilnic, bine

calculat şi adaptat condiţiilor tale fizice şi psihice de moment.

Camino te învaţă să fii organizat, să cunoşti şi să-ţi urmezi cu

124

tenacitate un scop, în care în joc eşti tu însuţi cu tot potenţialul pe

care îl ai. Camino nu este un joc al jumătăţilor de măsură. El te

învaţă multe despre tine în primul rând; dându-ţi palme de multe ori,

dar şi mângâindu-te. Reflecţia, analiza şi autoanaliza sinceră a

propriului eu reprezintă activitatea de bază pe acest drum. Iar eu sunt

favorizat în aceasta, deoarece merg mai mult singur şi am timp şi

condiţii pentru a mă autoanaliza. În efortul zilnic, din adâncul fiinţei

mele ies la suprafaţă tot felul de acumulări care au vegetat, au

lâncezit în mine.

Săpând în adâncuri, ies la suprafaţă episoade din viaţă în care

am fost protagonist sau simplu spectator. Ajung în prim plan

persoane dragi sau situaţii tensionate, dificile. Toate au şlefuit sau au

zgârâiat fiinţa mea. În labirintul şi tainele psihicului mişună atât de

multe figuri şi situaţii încât uneori îmi pierd calea. Drumul meu este

lumânarea aprinsă care mă ajută să văd mai bine ce a fost şi de ce a

fost aşa şi nu altfel. Camino mă ajută să-mi sortez amintirile, trăirile,

să mă detaşez de ceea ce îmi îngreunează viaţa, să renunţ la tot ce

aduce mâhnire în suflet. Mă descătuşez de atitudini şi legături false,

inutile şi dăunătoare. Constat că pe măsură ce oboseala fizică se

acumulează în trup, psihicul devine mai uşor. Fiinţa mea interioară

se scutură de toate zdrenţele care-mi îngreunează existenţa. Camino

este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu mi-a dat-o cu o

gratuitate totală.

Cred că pe acest drum, mulţi dintre cei care au pornit ca

turişti sau călători devin din ce în ce mai mult pelerini, dacă au

curajul şi forţa de a se conforma cu exigenţele Camino-ului.

125

Mă scaldă razele blânde ale soarelui de dimineaţă, iar privirea

se odihneşte pe aceste câmpuri, dealuri, coline, atât de frumoase. Mă

răsfaţă căldura dimineţii şi mă simt ca un copil legănat pe braţe de

mama natură. Este ca şi cum cerul m-ar înveşmânta în lumina lui, pe

mine, călător pe acest drum al Spaniei, ducându-mi mai departe

rucsacul. În acest mers al meu, cerul mă îmbrăţişează în lumina lui.

Cred că cerul este lumină, ca şi autorul lui, Lumină. Câtă nevoie am

de această lumină pentru gândurile mele! Câtă nevoie am în inima

mea de căldura acestui soare blând de dimineaţă! Eu însumi,

mergând pe acest drum, trebuie să mă transform în lumină şi căldură.

Să reintru în armonia universului şi a creaţiei. Să rezonez cu

frumuseţea şi măreţia creaţiei. Am lăsat în urmă Cacabelos şi merg

mai departe înveşmântat în lumină şi căldură. Fiecare pas al meu este

un cuvânt pe care îl scriu în cartea mea. Alături de rândurile sacre ale

Bibliei, Dumnezeu scrie cuvânt cu cuvânt pe pământul Spaniei o

nouă istorie de lumină şi de viaţă. Ochiul meu vede acum o

frumuseţe care deschide apetitul spre frumuseţea absolută. Natura

înveşmântată în atâta frumuseţe este o chemare plină de forţă spre

frumuseţi în care eu mă voi contopi cu frumuseţea absolută. Adevărat

este că frumuseţea vine din interiorul tău. Câţi oameni nu trec

nepăsători, fără să observe ceea ce îi înconjoară? Câţi mai au timp să-

şi ridice ochii spre cer şi să admire norii, să coboare ochii spre

pământ şi să admire iarba? Şi de câte ori nu am trecut şi eu nepăsător

pe lângă toate acestea?

Ora 11.20

De aproape două ore am ajuns la Villafranca del Bierzo, unde

mi-am luat ceva de mâncare de la o alimentară. Îmi continui drumul

spre Vega de Valcarce, pe malul pârâului cu acelaşi nume, flancând

126

strada naţională. Pentru pelerini, este construită o pistă de asfalt şi

beton, despărţită de şosea printr-o bordură de beton. Maşinile te

deranjează cu zgomotul lor, dar măcar eşti protejat de posibile

accidente. Nu departe de stradă se află autostrada, cu traficul ei

intens, ca al oricărei autostrăzi. Ghetele pe care le-am cumpărat ieri

de la Ponferrada au o amortizare bună pe călcâi şi o formă a tălpii

mai adaptată mersului pe asfalt. Dacă aş fi rămas cu ghetele celelalte

care nu flexează bine pe suprafeţe drepte şi dure, mă tem că mi-ar fi

revenit inflamaţia care m-a chinuit atât de mult în zilele trecute.

Încălţămintea este decisivă, aş spune, pentru mersul pe Camino.

Armonizarea perfectă între corp şi încălţăminte este absolut necesară.

Nu înţeleg ce fel de talpă fac la încălţăminte chiar şi marile firme.

Ceea ce am constatat, este că încălţămintea este în aşa fel făcută încât

unul care merge mult, să fie constrâns să le schimbe din cauză că

talpa s-a înmuiat şi i-a scăzut mult gradul de rezistenţă. Probabil că

se consideră că omul modern nu mai merge aşa mult pe jos. Cine ştie

ce studiu s-a făcut şi la ce concluzii s-a ajuns. În baza lui orice

încălţăminte trebuie să dureze un număr limitat de paşi. Şi să nu

uităm că mersul pe suprafeţe dure grăbeşte deteriorarea încălţărilor.

Majoritatea pelerinilor folosesc o încălţăminte nepotrivită pentru

Camino. Cele mai multe modele sunt atrăgătoare, dar analizate de un

ochi specialist, constaţi că sunt făcute în aşa fel încât după o folosire

de câteva sute de km să trebuiască să le schimbi. În primul rând talpa

se înmoaie sau îşi arată micile imperfecţiuni. După experienţa mea,

exteriorul tălpii trebuie să fie cât mai rezistent şi aderent la teren.

Partea interioară trebuie să fie mai moale, iar piciorul să se muleze

perfect pe ea. Materialul din interior nu trebuie să înfierbânte pielea

piciorului şi să o lase să respire. Cele mai bune tălpi sunt cele de la

Vibram, dar şi Vibram pune pe multe tălpi doar un strat subţire, ceea

127

ce face ca încălţămintea să nu dureze prea mult. Fiecare firmă îţi ia

ochii; este totul un comerţ, cu scopul ca omul să cheltuie cât mai

mult. Majoritatea produselor nu sunt făcute în serviciul

cumpărătorului, ci pentru câştigul fabricantului şi al vânzătorului.

Comerţul acesta redă mentalitatea generalizată, care din punct de

vedere etic eu o consider negativă; te foloseşti de banii

consumatorului, în interesul tău, ca firmă de construcţie, fabricant,

agent de vânzări. Întreg comerţul are nevoie de o etică în favoarea

omului. Din lipsa unei informări bune, constat că mai bine de

jumătate din pelerini au probleme cu mersul pe Camino. Iar într-un

magazin de încălţăminte, constatarea mea este că majoritatea

produselor nu sunt făcute pentru a rezista pe distanţe mari. Gratis, aş

putea să ofer consultanţă oricui vrea să pornească pe camino în baza

experienţei dobândite.

Ora 15

Am ieşit din Vega de Valcarce şi mă îndrept spre muntele O

Cebreiro. În Vega am găsit o pensiune, un meson cum se numeşte, şi

aici am luat meniul zilei, la 10 euro; macaroane şi păstrăv. Am mai

mâncat eu meniul pelerinului la acelaşi preţ. Din nefericire văd că se

repetă experienţa, adică eşti servit cu o mâncare de proastă calitate şi

puţină. Este un fel de păcăleală de meniu. Nu ştiu cum au prins

păstrăvi aşa de mici, iar macaroanele însemna o mână de paste cu

puţin kech-up; o sticluţă cu apă şi un desert simbolic. Iarăşi, aceeaşi

lăcomie. Nu-mi place lucrul acesta! Cine vine pe Camino, dacă vrea

să mănânce bine, să caute un restaurant şi nu meniul pelerinului.

Vega de Valcarce este aproape de muntele Cebreiro pe care

voi începe să-l urc în curând. Vreau să ajung la altitudinea de 900 de

128

metri, în localitatea La Faba, unde intenţionez să mă cazez. La

intrarea în Vega, unde se intersectează strada regională cu autostrada,

este o casă frumoasă, pe stânga, care are o Panaderia care îţi oferă

produse de panificaţie excelente. Mi-am amintit de ea pentru că şi

acum cinci ani m-am oprit acolo şi am mâncat nişte produse

deosebite. Şi acum suntem mulţi la rând ca să cumpărăm bunătăţi de

la patiserie. Îmi dau seama că în memorie s-au imprimat multe locuri,

dublate de un fel de emoţii şi sentimente care îmi revin în minte de

parcă le-aş fi trăit ieri. Puţin estompate de timp îmi umplu sufletul de

bucurie. Şi acest moment este unul special. Trăiesc din nou senzaţiile

din trecut. Îmi continui drumul sub soarele fierbinte. Dar mă apropii

de munte şi sper să găsesc un pic de răcoare acolo.

În timp ce merg gândul mă duce la prieteni dragi, colegi pe

care i-am lăsat acasă. Nu pot să mă separ de ei. Ofer aceste zile

minunate ca un semn şi de comuniune cu mulţi alţii care fac parte

din viaţa mea. Îi port pe toţi în mintea şi în inima mea oriunde merg

şi nu mă simt singur. Mă detaşez de viaţa de acasă, dar oamenii care

mă înconjoară acolo au rămas în mine. Amprenta lor nu am cum să o

şterg. Şi ei fac parte din fiinţa mea. Sunt sigur că şi ei îşi doresc să

urce pe înălţimile spiritului, să trăiască intens iubirea şi comuniunea

cu natura. Sunt dorinţe şi nostalgii pe care cu siguranţă fiecare inimă

le are.

La poalele muntelui se află un sat Ruitelan unde este şi o

bisericuţă părăginită lângă care se contruieşte un albergue. Am intrat

în această biserică şi am aprins o lumânare ca semn de solidaritate cu

toate acele persoane pe care le-am cunoscut pe drumul meu şi pentru

toţi cei care se roagă pentru mine. Un moment de reculegere într-un

lăcaş de cult uitat.

129

Joi, 20 august

Urcând spre vârful O Cebreiro. Sunt cam la 1 km de creastă.

Ieri după amiază am ajuns la La Faba, unde este un alebergue

parohial. M-am cazat la un refugiu, El Refugio. Intrând în localitate,

pe stânga am întâlnit acest refugiu care a fost înainte o şcoală pentru

copiii satului. Este interesant şi mult diferit de cel de la Manjarin,

întrucât are serviciile sanitare de bază. În dormitorul unde am dormit

împreună cu trei nemţoiace şi o alta, profesoară de limbă germană,

este amenajată o baie şi o toaletă în cameră, izolată cu nişte pereţi

subţiri şi o uşă care nu se închide bine. Din baie se aude totul în

dormitor ceea ce face să fie destul de jenant. În cameră ajungi,

urcând pe o scară de lemn. Jos este o sală de mese şi o bucătărie cu

tot felul de suveniruri dar şi instrumente muzicale şi o staţie de

amplificare. Aseară am beneficiat de muzică live la chitară şi tobă

din partea a doi tineri care ne-au delectat pe toţi cei prezenţi. Muzica

era liniştită, puţin melancolică. Îi priveam de aproape şi simţeam

cum ritmul tobei mă invada şi vibram la unison cu el. Corzile chitarei

mângâiate de tânăr mă încântau cu un fel de romantism nostalgic. O

altfel de seară faţă de serile precedente. Cu o altfel de frumuseţe şi

bucurie. Când a apus soarele, s-a lăsat imediat frigul şi m-am retras

în pat, sub pătură, dar era destul de rece şi m-am mai acoperit cu o a

doua pătură. Era rece dar sub pături era cald.

Astăzi m-am trezit cu grijă să nu deranjez pe cei din jurul

meu. Am mâncat micul dejun, adică pâine, marmeladă şi o ceaşcă de

cafea cu lapte după care am pornit la drum. Urc mereu, liniştit, spre

culme, O Cebreiro, la 1330 metri altitudine. Mai este un alt vârf,

chiar la începutul drumului, urcând de la Saint Jean spre

Roncesvales. Este minunat! Soarele este deja deasupra crestelor şi

130

colinelor. Un cer senin de un albastru plăcut îmi încântă privirea. Nu

este niciun nor pe cer, iar soarele luminează totul. Merg într-o linişte

totală pe aceste creste ale muntelui, o linişte care îmi inundă sufletul.

Urcând ultimii metri, port cu mine toate năzuinţele şi aspiraţiile mele

spre mai bine, mai frumos. Dorinţa de perfecţiune o simt acum mai

intens. O Cebreiro reprezintă aspiraţia mea spre înălţimi.

Întâlnesc acum o piatră de demarcaţie; din acest punct se

termină provincia Palencia şi începe ultima provincie a Spaniei,

Galicia. Văd sabia sfântului Iacob în mijloc; în stânga este un blazon

cu doi îngeri care îl adoră pe Isus Cristos, iar în partea de jos sunt doi

lei care susţin un turn. Peste toate este coroana regală. În dreapta,

este un blazon albastru cu şapte cruci, iar în mijloc este Potirul şi

Ostia în care Cristos este prezent. Dedesubt, citesc: Camino de

Santiago, iar în stânga se află scoica, prezentă peste tot pe Camino.

De pe coasta lui O Cebreiro am intrat în Galicia. Mulţi şi-au lăsat

însemnele, amintirile, numele, expresii pe această piatră de

demarcaţie între provincii.

Pe O Cebreiro este şi o biserică din piatră, simplă. În

prezbiterul ei tronează un crucifix. Lăcaşul are câteva ferestruici prin

care pătrund razele soarelui, luminând altarul. Am intrat aici,

rugându-l pe Cristos de pe cruce să mă ajute să-mi port şi eu crucea

durerilor mele, să-i ofer iubirea mea aşa cum El mi-o oferă pe a lui.

Razele soarelui care umpleau altarul parcă purtau cu ele durerile

mele. Toată durerea mea era prezentă acolo, pe altar şi o mare

mângâiere îmi pătrunse atunci în inimă. Aveam impresia că

suferinţele mele urcau prin ferestrele bisericii înapoi pe razele

soarelui spre Dumnezeu Tatăl. Revelaţiile apar mereu şi în locuri

deosebite.

131

Am simţit în aceste momente o mare determinare să-mi

continui drumul, să nu mă opresc, indiferent de câte dureri voi avea

parte. Cristos, scăldat în razele soarelui din această bisericuţă, va păşi

împreună cu mine. Iar acolo unde pasul meu va deveni mai greu, mă

va ajuta El să merg mai departe. Ultreia y suseia! Mai departe şi mai

sus!

Pe creasta muntelui încep să văd mai bine Galicia. Peisajul

este superb, mirific. În razele blânde de dimineaţă, totul străluceşte

cu prospeţime. O boare de vânt mă răcoreşte şi-mi animă forţele

trupului. Totul mă încântă, aerul, natura, starea mea de contemplaţie.

Prelungesc mai mult pauza pentru a mă bucura de liniştea, pacea,

împăcarea pe care le simt aici.

Cobor spre sătucurile din vale şi dau de aceleaşi realităţi pe

care le-am văzut şi în primul pelerinaj. Intrând în satele Galiciei, ceea

ce te surprinde şi loveşte în acelaşi timp, este mirosul de bălegar şi

mizeria de pe drum. După cinci ani, nu s-a schimbat nimic; văd

aceeaşi mizerie. Sătucurile acestea nu se dezvoltă, aşa cum o fac cele

din provinciile Palencia sau Leon. Aici vezi tienda şi barul satului şi

cam atât. Doar la Alto de Poio am văzut un bar mai bine dotat, cu o

varietate mai mare de bunuri alimentare. În sătucurile următoare văd

aceeaşi sărăcie şi aceeaşi mizerie. Mă apropii de Triacastela pe o alee

umbrită din toate părţile de copaci care formează o boltă verde şi

foarte frumoasă protejând călătorii de căldura soarelui. Acuşi voi

intra în această localitate unde sper să găsesc ceva de mâncare pentru

ca apoi să-mi continui drumul spre Samos.

Înainte de Triacasetela am intrat într-un sătuc care nu are

niciun indicator. În chimb, am întâlnit un castan cu o inscripţie care-

132

mi spune că vârsta lui este de 800 de ani. Un castan care a văzut

multe şi a adăpostit la umbra lui oameni de tot felul.

Vineri, 21 august, ora 7

Am ieşit deja din Samos, unde m-am cazat la un hostal

Victoria, vis-a-vis de centrul monastic benedictin. Centru este un

mare complex, renumit, cu peste 70 de locuri de cazare pentru

pelerini în dormitoare cu paturi suprapuse. Nu m-am dus acolo din

două motive: de a nu mai deranja pe alţii cu sforăitul meu şi pentru

ca să mă pot odihni mai bine. Am nevoie de odihnă, altfel nu ştiu

cum îmi pot continua drumul. Am mâncat puţin la barul de la hostal,

un croissant aparent vechi, dar, după gust era încă în termen de

garanţie. Drumul până la Sarria este mereu pe lângă şoseaua

naţională; sunt doar 13 km până în acest oraş. Este o dimineaţă

frumoasă, liniştită. Soarele nu a răsărit încă iar pe la case mai cântă

cocoşii. Deja văd pelerini pe stradă în această dimineţă liniştită, toţi

îndreptându-se în aceeaşi direcţie. Pot să spun că încep această nouă

zi invocând binecuvântarea de sus. În Samos te surprind pe marginea

străzii, pe balustrade, scoicile gravate în metal. Semn al drumului de

pelerinaj. Deşi de la Triacasela la Sarria există un alt drum de

pelerinaj care se spune că este mai vechi decât acesta, în ghidul meu

este menţionată varianta aceasta prin Samos. Celălalt este puţin mai

scurt şi trece prin mai multe sătucuri. Am ales această variantă pentru

că aici am găsit loc de cazare.

Astăzi mă simt bine, liniştit, odihnit şi îmi dau seama cât de

important este să dormi suficient. Cânde eşti obosit totul devine

133

foarte greu iar drumul se transformă într-un mic calvar. Am timp să

reflectez, să meditez despre drumul meu de astăzi, şi plecând de la el

să reflectez asupra drumului meu prin viaţă. O viaţă de om! Frumos

spus. Un drum lung este compus din porţiuni scurte iar acum

reflectez asupra drumului de astăzi; atât. Şi asupra vieţii mele de

acum.

Încep să dispară umbrele nopţii, iar lumina creşte în

intensitate. Păsările se trezesc din nou la viaţă, la o nouă zi. Le aud

deja ciripitul plăcut. Totul începe să se agite în faţa ochilor mei. Este

atât de frumos să intri în acest ritm al naturii care se trezeşte pentru o

nouă zi, în vraja şi în dificultăţile ei.

Sâmbătă, 22 august

Am ajuns la Palas de Rei. Ieri am călătorit bine şi am mers

împreună cu Alex pe care l-am întâlnit în Sarria. Am mers până la

ora 18, când am ajuns la Portomarin. În această localitate ajungi după

ce treci peste un râu. Apoi urci multe trepte, treci pe sub un arc şi

intri în localitate. La stânga, ne-am oprit la un albergue mare,

modern, care are alături şi un hotel. La hotel camera costă 80 euro.

La albergue este doar 10 euro. O diferenţă semnificativă dar şi

confortul este diferit. Astăzi ne-am continuat drumul, discutând de

toate, în limba română. Pe drum, ajungem din urmă două românce de

etnie maghiară, din Târgul Mureş. Una lucrează la Teatrul de stat din

acest oraş, iar cealaltă la Caritasul catolic. Ele au început pelerinajul

la Pamplona. Sunt primii români care trăiesc efectiv în România şi pe

care îi întâlnesc pe Camino, exceptând domnul din Răşinari. Un timp

134

am mers împreună, apoi ne-am despărţit, dându-ne întâlnire la Palas

de Rei. Peste tot întâlneşti baruri, unde eu beau suc de portocale iar

Alex coca cola light. Aşa am ajuns la Palas de Rei. Alex spune că se

opreşte aici, nu-l mai ţin picioarele. Eu cu cele două doamne vrem să

ne continuăm drumul până la Melide unde ne-am rezervat un loc la

un albergue.

Duminică, 23 august, ora 14

Ieri a plouat aproape tot timul şi după un drum care parcă nu

se mai termina, am ajuns la Melide unde ne-am cazat la albergue

Apalpador, la etajul 2, în condiţii cam modeste. M-am culcat pe patul

dedesubt. Trăgea curentul în dormitor, era frig aşa că am schimbat

patul. Am găsit un pat deasupra unde am dormit ceva mai bine.

Dimineaţă am luat micul dejun cu cele două românce, Kate şi Judith.

Aseară ne-am cumpărat de mâncare de la o alimentară, iar la 11 ne-

am culcat, doar că am adormit greu.

Sunt interesante aceste două românce, mai ales Kate cu care

am discutat mai mult. Este licenţiată şi a urmat un masterat în

etnografie şi folclor. S-a interesat de situaţia etnografică şi culturală a

unor comunităţi catolice din Moldova; Cleja, de exemplu. Cunoaşte

realităţile de aici. Este o persoană care lucrează în proiecte pentru

promovare culturală. Îmi spunea că responsabilii din zonele

culturale, din instituţii administrative, se pricep la date financiare sau

aspecte de suprafaţă şi mai puţin sau chiar deloc la conţinutul şi

importanţa unor proiecte de promovare culturală printre maghiari sau

rromi. Despre maghiari îmi sunea că UDMR a câştigat o poziţie în

135

spectrul politic românesc, dar diferite asociaţii maghiare, în loc să

promoveze interesele reale ale minorităţii, de fapt se limitează să se

plângă mereu că nu li se acordă drepturi şi organizează marşuri. Dar

ca şi conţinut de promovare, nu fac mai nimic. Era cam

neîncrezătoare faţă de aceste asociaţii.

Astăzi am continuat drumul nostru prin ploaie şi iar ploaie.

Ploaie rece care îmi pune la încercare sănătatea, răbdarea şi

capacitatea de rezistenţă. Îmi dau seama că rezist, chiar cu brio. Mă

apropii de Salceda, unde voi mânca, pentru ca apoi să-mi continui

drumul spre O Pedrouzo. Este a doua zi de ploaie şi mă plouă, iar mă

plouă. Dar sunt mult mai puternic decât ploaia şi voi merge mai

departe.

Luni, 24 august, ora 7.30

Ieri am ajuns zgribulit de frig, ud complet şi înfometat la O

Pedrouzo, unde telefonasem înainte la pensiunea Maribel. Am ajuns,

iar un domn mi-a arătat casa care nu era acolo unde este indicată

pensiunea, ci la peste un km depărtare. Am dormit singur într-o

cameră cu două paturi. Am plătit 45 de euro şi nu mi s-a dat nicio

chitanţă. Este şi acesta un mod de a câştiga bani în plus şi ar trebui să

nu mă mai mire sau să nu mă mai consum. Dar nu pot. Aş vrea să

văd un pic de corectitudine şi de bun simţ în această industrie a

pelerinajului. Dimineaţa, la ora 6 deja pelerinii erau gata de drum.

M-am alăturat lor şi am plecat cu toţii, pe întuneric. La vreo 5 km am

întâlnit un bar unde m-am oprit şi am mâncat tortilla, croissant, cafea

cu lapte şi un suc de portocale. S-a luminat, este înnorat, dar bine că

136

nu plouă. Bornele de pe marginea drumului indică 13 km până la

Santiago, până la catedrală. Trebuie să spun că sunt emoţionat, foarte

emoţionat. Am o bucurie interioară care mă domină şi care crește cu

fiecare pas. Drumul este deja plin cu pelerini şi printre ei mă simt aşa

de mulţumit, că nu-mi găsesc cuvintele să exprim ce simt. Parcă sunt

un copil.

Mă gândeam adineaori la un fapt ce s-a petrecut cu mine pe

acest drum şi pe care nu l-am mai trăit în niciun alt pelerinaj. De

când am plecat din faţa grotei Fecioarei Maria din Lourdes şi unde

am cerut binecuvântarea lui Dumnezeu şi ocrotirea ei de mamă

pentru acest drum, am crezut cu fermitate că voi fi ocrotit; şi am fost

ocrotit de o mână nevăzută. În acest pelerinaj nu am avut niciodată

măcar tentaţia de a încetini, de a mă opri, de a folosi autobuzul prin

oraşe. Nu am avut deloc această ispită. Am fost total imun la astfel

de tentaţii. De la primul pas la Lourdes şi până acum a fost în mine

dorinţa fermă, clară de a merge doar pe picioarele mele. Şi aşa cum

de când am încetat să fumez în 1995, după moartea mamei, şi până în

prezent nu am avut niciodată tentaţia de a mai fuma vreo ţigară, la

fel, în această lună o astfel de ispită nu a existat. Am folosit doar pe o

porţiune scurtă, accidentată autobuzul pentru că aşa prevedea ghidul

pelerinului, pentru ca apoi acea porțiune cu autobuzul să o parcurg pe

jos, ca recompensă. Nu înţeleg acest lucru, nu caut explicaţii doar îl

constat. Sunt total vindecat de o astfel de tentaţie. Există doar

hotărârea de a merge fără nicio şovăire pe acest drum, doar pe

picioarele mele. Nu contează dacă plouă sau dacă mi-a fost inflamat

piciorul. Când Alex m-a îndemnat să mă opresc măcar pentru o zi,

am refuzat categoric. Nici atunci nu am avut gândul să fac o pauză

137

mai lungă. Cu pastile, am ţinut sub control inflamaţia şi mi-am

continuat drumul.

Spre diferenţă de alţi ani, când vedeam şoseaua în apropiere

sau treceam prin localităţi, îmi venea ispita să caut alte căi de a

merge, acum nu am avut nici măcar această ispită. Pot să consider

acest lucru ca o ocrotire a Fecioarei Maria pe care am invocat-o? A

alungat ea ispita diavolului? Sau maturizarea unei convingeri, o

creştere interioară a mea m-au ajutat să merg pe acest drum fără nicio

şovăire? Dacă te-ai înscris pe un drum, mergi până la capăt,

indiferent cât de greu ar putea să ţi se pară. Nu te abate, nu te opri, nu

te păcăli şi nu înşela pe alţii. Mergi înainte, tu, doar tu, cu puterile

tale. Doar aşa, drumul acesta înseamnă ceva cu adevărat pentru tine.

Mă apropii de Santiago şi sper să ajung la Liturghia de la ora

12 dedicată pelerinilor. Pe drumul de acum vezi nenumăraţi eucalipţi

cu parfumul lor specific. Îţi pătrunde în nări ca un fel de balsam

spiritual care-ţi fortifică spiritul. Sunt înalţi, falnici şi parcă te atrag

spre ceruri.

Constat că pe această parte finală a drumului toţi pelerinii

sunt voioşi. Îi văd pe toţi că sunt plini de elan, te salută cu salutul

Hola şi Buen Camino. Este o emulaţie în aer care îi cuprinde pe toţi.

Este ca un fel de aureolă nevăzută care pluteşte în aerul cu parfum de

eucalipt; un aer sfinţit de efortul fiecăruia; un aer care te învăluie

contopindu-te cu ceilalţi. Un aer sacru ca cel pe care-l respiri în

biserică în noaptea sfântă a Învierii Domnului.

Am ajuns în zona aeroportului şi din când în când aud

avioanele care decolează sau aterizează. Este înnorat şi mici picuri de

138

ploaie mă udă din nou, dar nu cum era ieri. Nu contează, poate să

înceapă să toarne cu găleata. Merg mai departe prin picurii de ploaie.

Îmi pun din nou poncho şi merg, merg şi privesc spre cer, să văd

dacă nu cumva norii se vor răsfira, făcând să apară măcar o rază de

soare. Deocamdată cerne o ploaie liniştită şi destul de rece. Sunt

transpirat şi mi-e rece, iar pentru a evita să răcesc, în afară de mersul

alert care pune sângele în mişcare, am găsit o rezolvare. La baruri

sau de la vreo tienda îmi cumpăr orice este din hârtie, o mototolesc şi

mi-o aşez pe spate, direct pe piele, ca să creieze un tampon între

spate şi cămaşa udă. Dacă acest tampon de hârtie rămâne cât de cât

uscat măcar pentru o jumătate de oră, deja am căldură la spate, iar

când se udă, scot această hârtie şi îmi pun o alta uscată pe care am

grijă să mi-o procur de undeva, de pe drum.

Este emoţionantă, impresionantă mulţimea de pelerini care se

scurge acum în grupuri mai mari sau mai mici spre catedrala din

Santiago. Sunt cu totul emoţionat, prezent în mijlocul acestei

mulţimi, toţi cu rucsacul pe spate, spre aceeaşi destinaţie. Tocmai m-

a depăşit un pelerin care aleargă. Eu merg cu ritmul meu alert, grăbit,

aşa cum merg de obicei când sunt singur. Acum mă simt şi mai unit

cu ceilalţi, solidar cu fiecare dintre ei, deşi nu cunosc personal pe

nimeni. Avem o identitate comună: suntem pelerini. Sintetizând acest

pelerinaj, aş putea spune că el înseamnă: Un Dumnezeu, un drum, un

om.

Puţin mai înainte, pe zidul unei clădiri am văzut două

inscripţii: Singura cale care duce spre Dumnezeu este Isus Cristos.

Mergi pe această cale. În dreapta acesteia este o alta: Turism plăcut!

Sunt două moduri diferite de a merge pe acest drum. Eu am încercat

să merg pe prima variantă, cu mine însumi, încercând să-l văd pe

139

Dumnezeu din mine, din ceilalţi şi din natură. Să-L văd pe

Dumnezeul întrupat, Isus Cristos. Cred că Dumnezeu ia trupul

fiecărui om. Fiecare este un fel de ”dumnezeu”, cu trupul său de lut,

dar care poartă germenul nemuririi.

În faţa mea este o mamă cu fiul ei. Acesta aleargă zburdalnic,

iar ea îl urmează îndeaproape. Mă întrebam câtă bucurie poate exista

în inima ei, însoţindu-şi copilul pe acest drum. Doar ea ştie.

Adineaori am trecut pe lângă doi pelerini care cred că sunt

surdomuţi. Privindu-i din spate, observam cum comunică prin gesturi

ale mâinilor. Trecând pe lângă ei, i-am salutat iar ei mi-au răspuns,

zâmbindu-mi. Îmi aduc aminte că am întâlnit şi alte persoane cu

handicap. Tineri în cărucior, cu sindromul down, etc. Mă

impresionează de fiecare dată voinţa şi credinţa lor.

Am ajuns la Monte de Gozo, cu monumentul cunoscut de

toţi. A izbucnit în mine un strigăt de bucurie pe care nu-l pot opri, un

strigăt care ajunge la ceruri. Privesc în vale spre catedrala apostolului

şi continui să strig de bucurie, fără limite. Este strigătul meu după

Dumnezeu pe care l-am căutat mereu pe acest drum.

Am intrat în Santiago de Compostela. Adineaori am trecut pe

lângă binecunoscuta Poartă de Santiago, cu acele gravuri în metal,

medalioane ale unor personalităţi care au ajuns aici în pelerinaj.

Merg prin oraşul nou, modern, frumos, curat în direcţia oraşului

vechi, unde voi ajunge la catedrală şi la mormântul apostolului. Am

ajuns în partea veche a oraşului, pe străduţele de acum înguste care

conduc spre catedrală. O simt aproape; acuşi o voi vedea; mai este

puţin, foarte puţin şi-mi voi vedea din nou visul împlinit. Strada

coboară; văd turnul şi crucea de pe el deasupra acoperişurilor caselor

140

din jur. Am văzut deja crucea înălţată spre ceruri. Sunt aproape de

catedrală, iar printre nori soarele îşi aruncă razele de soare. Începe să

se lumineze în jurul catedralei. Soarele îşi face loc după trei zile de

nori şi ploaie; soarele luminează catedrala şi pe mine care mă apropii

de ea.

Marţi, 25 august, ora 10.10

De la Santiago de Compostela spre Madrid. M-am urcat în

tren cu o nostalgie care aproape doare. Privesc de pe fereastră oraşul

acesta unde m-am simţit îmbrăţişat de Dumnezeu în catedrală. Ieri

am participat la Liturghia pentru pelerini de la ora 12. Pune un copil

să-ţi descrie îmbrăţişarea mamei. Îţi va surâde; se va uita cu drag la

tine şi atât. Nu pot să descriu sentimentele pe care le-am simţit în

catedrală, starea sufletească pe care am avut-o în acele momente în

care şedeam din nou pe lespedele de piatră ale catedralei, sprijinit de

una din coloanele ei, în spate, aproape de uşa principală, cam în

acelaşi loc în care am stat şi acum cinci ani. Alături de o mare

mulţime de pelerini, un timp nu am reuşit să-mi ridic privirea spre

altar. Stăteam cu capul plecat, copleşit de o bucurie interioară, de o

mulţumire fără margini. Sentimentele acestea mă dominau. O linişte

imensă, infinită îmi pătrunsese întreaga fiinţă. Stăteam ghemuit,

sprijinindu-mi spatele de coloana bazilicii. Cine poate număra

pelerinii care s-au sprijinit de ea, ca şi mine?!

Sacralitatea momentului mă domina. Eram unul din

nenumăraţii pelerini care au păşit pe uşa catedralei, la finalul

pelerinajului lor. Eram unul dintr-o mulţime pe care nimeni nu o ştie

141

decât cerul. Faptul acesta m-a făcut să mă simt mic, foarte mic într-o

mulţime nenumărată care s-a scurs de pe drumurile Europei spre

acest loc. Aici, ea s-au contopit cu măreţia şi sacralitatea catedralei,

îmbrăţişaţi ca şi mine de acelaşi Dumnezeu, tată al tuturor.

Cântecele, rugăciunile, întreaga desfăşurare a Liturghiei

curgea prin mine. Mă hrănea cum este hrănit trupul la un banchet

regesc. Curgea totul în mine ca o apă care îmi regenera orice fibră a

fiinţei mele. Simţeam cum pătrunde în mine fiecare cuvânt şi fiecare

notă muzicală; totul intra în mine ca într-un burete care absoarbe

totul. Totul era o binecuvântare care intra, intra continuu în mine.

Toată oboseala şi toate suferinţele mele, toate erau stropite cu apa

purificatoare a dumnezeirii. Când m-am apropiat de Împărtăşanie,

primindu-l pe Cristos, am simţit îmbrăţişarea lui Dumnezeu. Mă

simţeam copil îmbrăţişat de Dumnezeul-Mamă, Tată.

Acest final de pelerinaj s-a încheiat sub bolţile catedralei din

Santiago de Compostela cu renumita cadelniţă. Ieri, în sărbătoarea

Sfântului Bartolomeu, s-a balansat din nou pe sub boltă, în transept şi

a umplut lăcaşul de cult cu fumul ei îmbălsămat. Aşa s-a terminat

pelerinajul meu, cu inima plină, plină până la refuz de o mulţumire

fără margini. Aş fi dorit să-mi continui drumul până la Fatima aşa

cum mi-am planificat iniţial, dar îmi privesc piciorul stâng şi îmi

spun că este mai prudent să mă opresc aici. În plus, obligaţiile de

servici mă cheamă acasă.

Ultima noapte pe camino, la Santiago, am petrecut-o la

marele albergue Aquario, unde pe pereţi găseşti tot felul de texte din

înţelepciunea şi spiritualitatea multiplă a popoarelor, din toate

religiile lumii; aceasta este particularitatea acestui albergue. Aici am

142

dormit destul de bine într-un fel de rezervă împreună cu un cuplu de

surdo-muţi, pe feţele cărora citeam o bunătate deosebită. În

dimineaţa aceasta ei au plecat cu autobuzul spre Fisterra. Eu m-am

urcat în autobuzul 6 spre gară, de unde am luat primul tren spre

Madrid. În seara aceasta mă aşteaptă părintele Leonard, pentru a mă

găzdui. Totdeauna a fost amabil şi primitor cu mine. Plec din acest

oraş, dar inima este în catedrală. Îmi pare rău că nu am putut să

continui drumul la Fatima. Poate că aşa a vrut Dumnezeu ca să mă

opresc la Santiago, deşi moral, psihic aş fi avut forţa să merg până la

Fatima. Dar, trebuie să fiu realist. Înainte de Leon am forţat prea

mult, iar lecţia pe care mi-a dat-o greşeala mea este dură. Plec de aici

cu o strângere de inimă, dar în acelaşi timp am simţit din plin

binecuvântarea lui Dumnezeu.

Acest pelerinaj m-a ajutat să devin mai bun. M-a purificat.

Mi-a curăţat gândurile, sentimentele, atitudinile. M-a făcut mai

sincer, mai transparent. Este un pelerinaj al purificării mele

interioare. Este al cincilea pelerinaj şi an după an, am lăsat pe aceste

drumuri câte ceva din balastul fiinţei mele acumulat în decursul

anului. Toate sunt momente privilegiate ale drumului meu spre

Dumnezeu, spre semeni şi mai ales spre mine însumi.

Fiecare zi pe Camino a fost o nouă experienţă, o nouă

confruntare cu diferite probleme şi situaţii. Şi totul a trecut atât de

repede, ca o clipă. Nici nu-mi vine să cred. În fiecare noapte am

dormit într-un alt pat, într-un alt loc. În fiecare zi am văzut alţi

oameni. Totul s-a desfăşurat ca un vis din care nu-mi revin şi nici nu

vreau să-mi revin.

143

Cum a fost posibil ca totul să meargă atât de repede şi atât de

bine? Nu ştiu. Spre diferenţă de alţi ani, partea finală a fiecărei zile

nu mai era aşa grea. Mergeam mai liniştit spre destinaţie, iar

oboseala psihică nu mă afecta aproape deloc. Mă întreb cum a fost

posibil totul? Găsesc doar un răspuns: Am fost mai încrezător în

Dumnezeu, mai deschis de a fi lângă El. Faptul că la Lourdes m-am

abandonat în ocrotirea Fecioarei Maria, ea m-a răsplătit şi am simţit-

o ca mamă. Forţa mea vine de sus, dar este prezentă în trupul meu.

Harul lui Dumnezeu a dat aripi fiinţei mele. Doar aşa îmi explic cât

de uşor şi cât de repede a trecut totul.

Voi reuşi să păstrez spiritul acestui drum în rutina vieţii în

care mă întorc? De la Lourdes la Santiago: Aproximativ 1000 de km

parcurşi doar cu picioarele mele. Am plecat pelerin şi mă întorc

pelerin în cotidianul existenţei mele.

144

CUPRINS

Prezentare..................................................................................................................3

Arudy, vineri, 24 iulie 2015, ora 21 ......................................................................... 4

Duminică, 26 iulie, după ora 10 ............................................................................. 16

Luni, 27 iulie, ora 7.30 după amiază ...................................................................... 25

28 iulie, ora 11 dimineaţa ....................................................................................... 29

28 iulie, ora 19.30 ................................................................................................... 31

Joi, 30 iulie, ora 9 ................................................................................................... 39

30 iulie, ora 15.30 ................................................................................................... 41

30 iulie, ora 16 ........................................................................................................ 42

30 iulie, ora 20 ........................................................................................................ 43

Ruesta, 31 iulie, ora 22 ........................................................................................... 44

Sâmbătă, 1 august, ora 11.30 .................................................................................. 47

Duminică, 2 august, ora 11 ..................................................................................... 52

Monreal, 2 august, ora 20.30 .................................................................................. 54

Marţi, 4 august, ora 9.30 ........................................................................................ 59

Joi, 6 august, ora 12 ................................................................................................ 63

6 august ora 20.30 .................................................................................................. 68

Vineri, 7 august, ora 6.30 ....................................................................................... 70

7 august, ora 10 ...................................................................................................... 72

7 august, ora 11 ...................................................................................................... 74

Sâmbâtă, 8 august, ora 9 ......................................................................................... 80

145

9 august, ora 9.30 ................................................................................................... 89

Ora 10 ..................................................................................................................... 91

Ora 11 ..................................................................................................................... 92

Ora 12 ..................................................................................................................... 92

Primele ore ale după amiezii .................................................................................. 93

Luni, 10 august, ora 7 ............................................................................................. 95

Marţi, 11 august, ora 15 ......................................................................................... 98

Miercuri, 12 august .............................................................................................. 101

Sâmbătă, 15 august ............................................................................................... 104

Luni, 17 august, ora 8 ........................................................................................... 106

17 august, miezul zilei .......................................................................................... 113

17 august .............................................................................................................. 116

Marţi, 18 august, ora 8 ......................................................................................... 119

Miercuri, 19 august, ora 8 .................................................................................... 122

Ora 11.20 .............................................................................................................. 125

Ora 15 ................................................................................................................... 127

Joi, 20 august ........................................................................................................ 129

Vineri, 21 august, ora 7 ........................................................................................ 132

Sâmbătă, 22 august ...............................................................................................133

Duminică, 23 august, ora 14 .................................................................................134

Luni, 24 august, ora 7.30 ......................................................................................135

Marţi, 25 august, ora 10.10 .................................................................................. 140