PEDEPSE ŞI RECOMPENSE ÎN EDUCAŢIAE

În viaţă, fie că suntem adulţi sau doar copii, cu toţii suntem motivaţi de două lucruri: pedeapsa şi

recompensa.

Orice greşeală se plăteşte iar performanţele sunt răsplătite prin daruri sau laude, indiferent de

vârstă.

Copilul se confruntă în mod constant cu experienţe de învăţare, reacţia lui va conduce la

consecinţe care vor fi urmate, fiecare din ele, de recompense sau pedepse, iar acestea, la rândul lor , vor

influenţa copilul. Interacţiunea dintre stimulii primiţi şi reacţiile la consecinţele produse va modela copilul

ca persoană unică.

Educatoarea trebuie să accepte că fiecare copil este o ”premieră” irepetabilă de trăsături şi, ca

urmare, deşi există mai multe metode de disciplinare, nu se pot oferi reţete omniprezente şi că doar

afecţiunea faţă de copil, tactul pedagogic şi bunul simţ îi poate inspira soluţia cea mai fericită în fiecare

caz concret.

Educatoarea trebuie să traseze foarte clar nu numai limitele a ceea ce îi este permis copilului în

grădiniţă dar, mai ales, să fie consecventă faţă de ele, altfel îşi compromite definitiv autoritatea.

Este ştiut că utilizând cele mai diverse provocări, copilul testează în permanenţă vigilenţa

educativă a adultului, atât acasă cât şi la grădiniţă. De aceea educatoarea, păstrând moderaţia între asprime

şi toleranţă, se va strădui să iasă întotdeauna învingătoare în altercaţiile sale cu copilul.

Aşadar unul din primele principii de acţiune îl reprezintă măsura: să nu pedepsim sau să

recompensăm în exces. În orice situaţie vrem să le aplicăm, trebuie să analizăm faptele în funcţie de

gravitate, de vârsta copilului, de capacitatea lui de aînţelege şi de motivele care au generat greşeala sau

fapta bună. Dacă pedepsele sau recompensele sunt date de fiecare dată la fel, în loc să fie utile în formarea

unui caracter integru, ele pot deveni, dimpotrivă, arme care se pot întoarce împotriva personalităţii

copilului, transformându-l într-un revoltat sau răsfăţat.

Trebuie să avem mare grijă deoarece, dacă pedepsim copilul permanent, pentru orice mică

greşeală, sau chiar pe nedrept, nu numai că nu-i vom îndrepta comportamentul, ci îl vom porni împotriva

noastră. Copilul va deveni violent cu cei din jur, îi va „taxa” de fiecare dată când greşesc şi chiar se va

obişnui cu pedepsele, care nu vor mai avea nici o eficienţă în cazul lui: „Mă urc pe băncile de pe hol, chiar

1

dacă doamna nu-mi dă voie, dar nu-i nimic, o să mă pedepsească şi nu mai ies pe hol să-mi duc ghizdanul

două zile, dar ştiu că azi m-am jucat!”

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul recompenselor: dacă va primi un dar de câte ori s-a purtat

frumos, copilul va ajunge să nu mai facă nimic fără a primi ceva în schimb. Important este să apelăm la

recompensele nemateriale, cum ar fi laudele, gesturile apreciative. Mare grijă trebuie să avem la

recompensele prea dese şi laudele exagerate. Copilul va ajunge să-şi construiască o imagine despre sine

mult mai bună decât este el în realitate, se va supraaprecia, iar când nu va reuşi să realizeze sau să

finalizeze o activitate suferinţa îi va fi profundă. De asemenea, pedepsele se pot limita la discuţii

dojenitoare, în care i se explică copilului ce a greşit. Un copil pedepsit foarte des va avea o imagine de

sine denaturată, se va considera o persoană slabă, incapabilă, iar mai târziu nu va fi în stare să-şi ducă

până la capăt acţiunile, de teamă să nu eşueze şi să fie ”taxat”. Expresiile ironice şi jignitoare tulbură

atitudinea copilului faţă de educatoarea lui şi îngreunează climatul favorabil activităţii la grupă. Cu cât

formele de penalizare ( ironia, jignirea, ridiculizarea) sunt mai des folosite cu atât efectul lor scade.

Desfăşurând activităţi cu un număr mare de preşcolari deseori educatoarea se confruntă cu mai

multe situaţii delicate în acelaşi timp. În timp ce aleargă spre un colţ unde cineva plânge, dojeneşte un

copil: „Măi, măi găluşcă, lasă-i păpuşa!” sau îi aruncă altuia care scrie pe tablă cu carioca: „ În-ge-raş,

lasă carioca jos imediat!”. Deşi nici găluşcă şi nici îngeraş nu sunt în sine ironice în acest context devin.

Mai mult, tonul şi accentul îi transmit copilului exact conţinutul mascat al intervenţiei. Educatoarea va

rezolva conflictul spre care se îndrepta însă copiii nu vor uita mult timp ironia.

O mustrare făcută de educatoare are efect nu numai asupra copilului vizat, ci şi asupra restului

grupei. Acest efect a fost denumit de Kounin efect de undă.

Pedepsa se administrează imediat după săvârşirea actului de indisciplină iar conţinutul ei se

ajustează în funcţie de gravitatea faptei comise, evitându-se cu înţelepciune, supleţe şi calm nu numai

supradimensionarea, dar şi subdimensionarea ei (la fel de păgubitoare ca şi cealaltă alternativă).

În fine, după consumarea pedepsei, pacea trebuie restabilită între cele două părţi, nefiind

recomandată continuarea unei atitudini revanşarde.

Pedepsele induc frica, creează atitudini pline de mânie şi aduc şi mai mult conflict. Copiii se vor

retrage, se vor răzvrăti şi se vor scufunda în interiorul lor, plini de ură. Nu vor uita prea repede pedeapsa

aplicată, uneori amintindu-şi de ea toată viaţa. Aşa se face că discutând peste ani despre perioada

grădiniţei cei mai mulţi îşi amintesc cu uşurinţă că au fost pedepsiţi (când, de ce, cum şi mai ales de către

cine). Uneori amintirea neplăcută a pedepsei se revarsă asupra întregului personal din unitate. Spre

2

exemplu, discutând odată cu tânărul care mă ducea cu maşina spre grădiniţă (el se oferise şi tot el iniţiase

conversaţia) am aflat că îl pusesem la colţ când avea 5ani pentru că rupsese desenele colegilor A şi B. Mi-

am amintit că A şi B nu fuseseră elevii mei şi l-am întrebat cum îl cheamă. După ce mi-a spus numele am

răsuflat uşurată. Nu fusese elevul meu! ”Nu sunteţi doamna X?” a întrebat el. Chiar şi după ce a aflat că

nu sunt cea care l-a pedepsit a continuat să povestească despre pedeapsa primită şi simplul fapt că lucram

în acea grădiniţă mă culpabiliza.

CÂND FOLOSESC PEDEPSE LA GRUPA CU CARE LUCREZ?

1.Atunci când comportamentul unui copil pune în pericol integritatea corporală a lui sau a unui coleg;

2.Atunci când prin comportamentul său îi deranjează pe ceilalţi;

Sunt situaţii în care comportamentul copilului nu pare să-i deranjeze pe colegi (răspunde fără să se anunţe,

se bagă sub masă în timpul povestirii etc.), dar îngreunează demersul educativ al educatoarei.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ ALEGEREA PEDEPSEI

1.Gravitatea faptei;

2.Intenţia;

3.Repetabilitatea,frecvenţa;

4.Momentul în care are loc;

5.Modul în care copilul este pedepsit acasă;

6.Tradiţia grădiniţei;

7.Reglementările legale;

CE URMĂRESC PRIN APLICAREA PEDEPSEI

1.Schimbarea comportamentului nedorit;

2.Înăbuşirea comportamentului perturbator;

REGULI PENTRU APLICAREA PEDEPSEI

1.Aplicarea promptă – pedeapsa eficientă se aplică imediat;

2.Înţelegerea pedepsei – care este comportamentul greşit;

3.Prevenirea sustragerii de la pedeapsă – copilul să înţeleagă că nu este pedepsit pe viaţă;

4.Reamintirea comportamentului dorit – „Este bine să te porţi .....”

3

5.Avertizarea – „Dacă mai faci aşa ceva o să ....”

6.Consecvenţa educatoarei – atitudinea faţă de acelaşi comportament;

PEDEPSELE UTILIZATE LA GRUPA MEA

1.Contactul din priviri – „Ce se întâmplă?”

2.O privire – o privire pe fruntea copilului şi educatoarea devine oficială, mai rece;

3.Răsucirea capului, dezabrobator – „Nu face asta!”

4.Balansul degetului arătător stânga-dreapta – „Nu!”

5.Balansul degetului arătător înainte-înapoi – „Atenţie!”

6.”Fermoarul” – se imită gestul tragerii unui fermoar în dreptul gurii – „Linişte.”

7.Reamintirea regulii – „Cum ne purtăm la spălător?”

8.Stabilirea limitelor – „Acum ieşi de sub măsuţă şi aşează-te pe scăunel”

9.Mustrarea între patru ochi – „Dacă îţi pictezi bluza o să fi ca Maricica din poveste, o murdărică.”

10.Mustrarea în faţa grupei – „Dacă eşti atent la ce spun o să realizezi corect tema!”

11.Remedierea – să adune resturile date pe jos, să şteargă masa „decorată” cu cerate, etc.

12.Suportarea faptelor comise – să înlocuiască o carioca stricată colegului cu una din trusa sa etc.

13.Privarea – de activităţi agreabile: jocul cu o anumită jucarie, un rol preferat în dramatizări, etc.

14.Izolarea – pe un scăunel, cu faţa la colegi, într-o zonă liniştită – „Ionel, nu o să mă cert cu tine. Nu e

bine să-ţi loveşti colegul şi vreau să iei o pauză acum. Va trebui să stai pe scaunul de acolo:”

15.Ignorarea – când încearcă să-mi atragă atenţia iritându-mă;

16.Sesizarea părinţilor – la sfârşitul programului, numai copilul şi familia;

CUM EVIT PEDEPSELE

Plictiseala îi face pe copii aroganţi. Nu-i las să se plictisească! Dacă se poartă arogant, înseamnă că

au nevoie de o nouă provocare şi de noi orizonturi. Folosindu-le creierul şi ţinându-i ocupaţi obţin

cel mai bun mod de a îi opri să facă trăznăi.

Îi ofer copilului posibilitatea de a alege şi îi arăt care sunt consecinţele. Disciplina îi îndrumă pe

copii, oferind consecinţe logice şi realiste. Ea le arată ce nu au făcut bine, îi face stăpâni pe

situaţie, le oferă moduri de a rezolva problema pe care au creat-o şi le lasă demnitatea întreagă.

Experimentarea consecinţelor logice şi realiste îl învaţă pe copil că el deţine un control pozitiv

asupra propriei lui vieţi, că poate lua decizii şi că îşi poate rezolva propriile lui probleme.

4

Fixez şi păstez limite clare şi totuşi suficient de flexibile ca să poată fi modificate şi ajustate când

creşterea şi evoluţia copiilor o cer. Este necesar să fim ferme, dar corecte.

Toţi copiii au nevoie de atenţie, timp, încurajare şi îndrumare. Încerc ca tonul discuţiilor să fie plin

de grijă, mângâietor, stimulator şi limpede din punct de vedere intelectual. Mesajele trimise trebuie

să fie plăcute şi să aducă iubire nu ură. Evit să emit ordine.

Previn neînţelegerile potenţiale, dând explicaţii simple.

Mă ţin de cuvânt.

Un rol important în managementul şi controlul grupei îl au recompensele. La vârsta preşcolară

recompensele externe sunt mult utilizate (stimulente, medalii, diplome, premii, laude, etc.) educatoarea

urmărind treptat apariţia motivaţiei interne (sentimentul de împlinire provocat de lucrul bine făcut,

satisfacerea curiozităţii, plăcerea resimţită la rezolvarea unor provocări ). Deşi nu se află sub controlul

direct al educatoarei, recompensele interne pot fi influenţate prin intermediul celor externe. Educatoarea

poate printr-un şir de mesaje verbale şi non-verbale, deschise şi încurajatoare, să dezvolte încrederea

copiilor şi să le deschidă motivaţia internă de a evolua, a învăţa, a se strădui şi a creea. Copilul le poate

interpreta astfel: „Sunt un copil bun, lumea mă acceptă şi mă iubeşte.”

Disciplinarea este un proces de învăţare a unui comportament adecvat care cere efort şi răbdare, atât

din partea copilului, cât şi a educatoarei. Obiectivul principal al disciplinei priveşte viitorul şi este de

durată. Este important ca în faza de învăţare a unui comportament să fie recompensată orice aproximare a

acestuia de către copil. Astfel, el va avea curaj să continue. Pentru a consolida un comportament e

important să încerci să-l recompensezi doar din când în când, la intervale neregulate. Când se doreşte

creşterea frecvenţei sau durata unui comportament recompensa trebuie să încurajeze dorinţa copilului de a

repeta acel comportament. Prin urmare, nu putem fi siguri că o recompensă este bună decât după ce o

aplicăm şi vedem efectul ei, adică dacă produce sau nu repetarea comportamentului.

Putem să oferim cadouri unui copil de fiecare dată când el realizează comportamentul dorit, dar în

viaţa reală el se va întâlni foarte rar cu astfel de situaţii. În viaţa de zi cu zi suntem recompensaţi prin

laude, aprobări, acordarea atenţiei, o strângere de mână, etc. Cu cât sunt mai naturale recompensele

utilizate cu atât este mai mare şansa consolidării şi persistenţei comportamentului dorit.

Copiii au nevoie de recunoaştere şi de încurajare. De cele mai multe ori o facem sub formă de laude.

Uneori este greu să-ţi dai seama care este graniţa dintre laudă şi încurajare. De exemplu într-o întrecere

sportivă educatoarea exclamă:„ Excelent! Ai nimeri ţinta!”. Într-o asemenea conjunctură lauda devine o

5

încurajare pentru că este o apreciere sinceră a eforturilor copilului. Măsura în care lauda este sau nu una

încurajatoare depinde de anumite detalii cum sunt: intenţia clară de a încuraja nu de a controla copilul prin

laude; motivaţia pentru care copilul se străduieşte; momentul în care o primeşte. Prin urmare, lauda este

constructivă în relaţia copil-educatoare numai atunci când are valoare de încurajare. Efectul real al laudei

depinde în mare măsură de încrederea pe care o are copilul în educatoarea care îl laudă, dacă aşteaptă sau

nu să fie lăudat şi dacă are tendinţa de a deveni dependent de ea. Lauda exagerată poate fi descurajatoare

şi nu ajută copilul prea mult în a-şi crea o imagine pre buna despre sine. Ea trebuie astfel exprimată încât

să se adreseze eforturilor,progreselor şi realizărilor copilului sub forma recunoaşterii şi aprecierii lor, în

acelaşi timp cu exprimarea încrederii în capacitatea copilului de aface faţă schimbărilor vieţii, oricare ar fi

ele.

În concluzie, încurajarea presupune valorizarea copiilor, sublinierea aspectelor pozitive ale

comportamentelor lor, exprimarea repetată a încrederii în copii ( astfel încât aceştia să ajungă să aibe

încredere în ei), recunoaşterea îmbunătăţirilor şi mai ales a eforturilor pe care le face copilul, mulţumirea

pentru orice contribuţie pe care o aduce el.

O altă modalitate de a încuraja copilul sunt premiile: acele stimulente care îi sunt date în vederea

atingerii unui ţel, în deprinderea unui obicei bun sau renunţarea la unul rău. Premiile sunt recompense

exterioare palpabile folosite pentru a motiva copilul să se străduiască într-un anumit domeniu. Ele sunt

folosite pentru motivarea acţiunilor asociate deprinderilor, talentelor şi calităţilor fizice naturale, dar nu

pentru schimbarea comportamentului. Când se abuzează cu premii, copilul devine condiţionat, chiar

dependent de primirea lor. Când le primeşte copilul s-ar putea să parcurgă toate etapele exterioare ale

bunei purtări, însă doar demonstrând o conformitate exterioară şi nu interioară. Dresat, copilul a învăţat

să-şi facă toate trucurile pentru a-şi obţine premiul de la sfârşitul demonstraţiei lui. În acest caz, ascultarea

se bazează pe stimuli exteriori şi nu pe ceva lăuntric. Mituind un copil vom obţine rezultate temporare.

CÂND FOLOSESC RECOMPENSELE

1.Când copilul învaţă un comportament nou;

2.Când doresc să consolidez un comportament;

3.Când copilul nu este motivat, nu vrea să facă;

CE URMĂRESC PRIN FOLOSIREA RECOMPENSELOR

1.Sporirea frecvenţei comportamentului dezirabil;

6

2.Anularea comportamentului perturbator;

3.Tratarea copiilor cu respect, demnitate, iubire;

RECOMPENSELE UTILIZATE LA GRUPA MEA

1.O privire – „Bravo!”

1.Un zâmbet – „Aşa te vreau!”

2.O înclinare afirmativă a capului – „Bine!!”

3.O mângâiere pe cap – „Ce copil bun!”

4.O strângere de mână – „Felicitări

5.Încurajarea verbală – „E bine!”, „Aşa da!”, „Corect!”

6.Lauda – „Ce drăguţ că mă ajuţi să împart culorile!”

7.Lauda în faţa părinţilor -

8.Stimulent cu o faţă zâmbitoare - pe foi, la semnul lui individual, sub formă de medalie;

9.Expunerea lucrărilor - pe hol, la panoul grupei, al grădiniţei;

10.Acordarea unor privilegii – să ia acasă o carte, un joc; să primească primul costumul la jocul de rol

etc.

11.Acordarea unor premii – o jucărie, o carte, o cutie de culori, dulciuri etc.

RECOMANDĂRI PENTRU APLICAREA RECOMPENSEI

1. Definirea comportamentului pe care vreau să-l formez sau să-i cresc frecvenţa, durata, intensitatea;

2.Identificarea recompenselor potrivite;

3.Utilizarea recompenselor disponibile – lucruri simple, aflate la îndemână, atractive pentru copii;

4.Utilizarea unei game largi de recompense – evitarea saturaţiei;

5.Notarea comportamentului copilului în momentul aplicării recompensei;

Fiind un act care ţine de sfera relaţiilor interpersonale, actul educativ din grădiniţă, eficienţa sa, se

decide pe terenul raporturilor concrete zilnice, dintre educatoare şi copil. În problema relaţiei educatoare-

copil, pe lângă o bogată experienţă pozitivă ce s-a acumulat în decursul anilor, se constată că încă mai

predomină practici învechite şi prejudecăţi pe care o atitudine conservatoare le menţine. Relaţiile dintre o

educatoare şi grupa ei se polarizează în general în sentimente de simpatie, încredere reciprocă sau,

dimpotrivă, de antipatie, neîncredere şi chiar ostilitate. Educatoarea trebuie să ţină seama de legea

7

esenţială a relaţiilor afective interumane potrivit căreia simpatia şi bunăvoinţa naşte simpatie şi

bunăvoinţă, antipatia şi ostilitatea trezesc sentimente de aceeaşi calitate, trebuie să conducă şi să dirijeze

aceste relaţii spre o bună colaborare.

Practicarea unui sistem de recompense şi pedepse suplu, corect şi diversificat demonstrează faptul

că educatoarea nu confundă educaţia cu dresajul.

BIBLIOGRAFIE

Carrol Lee& Jan Tober, Copiii indigo, Editura For You, Bucureşti, 2003

Cioană Oana, , Hiperactivitatea- „Boala secolului”, în Revista Învăţământului Preşcolar, Nr.1/2007,

Editor Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei

Cucoş Constantin, Pedagogie, Polirom - Iaşi, 2002

Stan Emil, Despre pedepse şi recompense în educaţie, Institutul European – Iaşi, 2004

Voiculescu Elisabeta, Pedagogie preşcolară, Editura Aramis, 2001

8