ARGUMENT

Autorul cărţii Pedepsiţi prin recompense este Alfie Kohn, scriitor şi lector american care a explorat o

serie de subiecte în domeniul educaţiei, parentigului şi comportamentului uman.

Alfie Kohn s-a născut la 15 octombrie 1957 în Miami Beach, Florida. Studiază psihologia la

Universitatea Brown din Providence, Rhode Island şi îşi urmează cursurile de masterat la Universitatea din

Chicago, Illinois.

El crede într-un constructivism continuu în învăţare, în care rolul elevului nu este acela de a absorbi

informaţiile, ci de a participa activ şi conştient la procesul de învăţare. Acesta este motivul pentru care critică

mai multe aspecte tradiţionale ale ocupaţiei de părinte, ale profesiei de cadru didactic, ale managementului şi

societăţii americane.

Ideea centrală a cărţii Pedepsiţi prin recompense este aceea că atât pedepsele, cât şi recompensele sunt

mijloace de manipulare a comportamentului unei persoane. Unica diferenţă dintre cele două forme de

manipulare este aceea că recompensele sunt o formă de “control prin seducţie”. Deşi manipularea prin

stimulente a oamenilor pare să aibă succes pe termen scurt, se observă că aceasta este o strategie care până la

urmă eşuează, iar efectele sale nocive persistă un timp îndelungat. Această idee este confirmată de sutele de

studii pe care Kohn le aminteşte şi le analizează în carte.

Autorul este convins că locurile noastre de muncă şi sălile de clasă vor continua să decadă până când

vom pune sub semnul întrebarii încrederea noastră într-o teorie a motivaţiei derivată din experimente făcute pe

animale de laborator.

În prefaţă, autorul îşi dezvăluie aversiunea şi dezaprobarea faţă de curentul numit behaviorism şi faţă de

adepţii acestui curent. Ne mărturiseşte că această aversiune împotriva practicilor behavioriste a simţit-o încă din

facultate: “Privind în urmă, pot spune că n-am prea văzut cu ochi buni behaviorismul când am început să-l

studiez. Şi pe măsură ce anii au trecut, nu m-am simţit mai apropiat de el. ”

Tot în prefaţă ne face o destăinuire, aceea că era cât pe ce să rămână restanţier la cursul de “Introducere

în psihologie”, unde singurul lucru care li se cerea studenţilor în afară de a asista la prelegeri, era să dreseze

nişte şobolani captivi să apese pe o bară micuţă pentru a primi hrană. Kohn remarcă faptul că, înfometaţi fiind,

aceşti şobolani ar fi făcut orice pentru hrană. La activitatea de laborator îşi îndeplineşte cu succes sarcina, însă

când elaborează raportul scris, acesta îl scrie din punctul de vedere al şobolanului, prin care descria cum, prin

simpla apăsare a unei bare, dresase un student să adopte un comportament de servire a micului dejun.

STRUCTURA CĂRŢII

Cartea este împărţită în trei părţi:

1. ARGUMENTATIE ÎMPOTRIVA RECOMPENSELOR – cuprinde primele 6 capitole, care expun

argumentul central al cărţii.

Capitolul 1- Cutia lui Skinner: Moştenirea behaviorismului , vorbeşte pe scurt despre behaviorismul

tradiţional, răspândirea behaviorismului aplicat în societatea noastră şi oferă câteva argumente care

încearcă să explice acceptarea sa atât de răspândită.

Capitolul 2- Este bine să recompensăm?, enumeră câteva motive pentru care oamenii simt nevoia să

recompenseze, iar apoi expune argumente solide împotriva acestei practici.

Capitolul 3- Este recompensa eficientă?, prezintă consecinţele practice ale recompenselor, amintind

anumite experimente care arată că recompensele nu funcţionează pentru a promova o schimbare de

lunga durată, şi de cele mai multe ori înrăutăţesc lucrurile.

Capitolul 4- Problema recompensei: patru motive pentru care recompensele eşuează şi Capitolul 5-

Micşorarea dobânzii: al cincilea motiv pentru care eşuează recompensele oferă cinci argumente care

explică esecul sistemului de recompense, toate acestea culminând cu o critică serioasă a practicii în sine.

Capitolul 6- Problema laudei este dedicat în întregime unei recompense pe care foarte multă lume o

consideră inofensivă: lauda.

2. RECOMPENSELE IN PRACTICA cuprinde capitolele 7, 8 şi 9, în care sunt examinate efectele

recompenselor.

Capitolul 7: Plata în funcţie de performanţă: de ce behaviorismul nu da rezultate cand e aplicat la locul

de muncă analizează influenţa pe care recompensele o au asupra performanţei la locul de muncă.

Capitolul 8: Momeli pentru învătare: de ce behaviorismul nu funcţionează în sălile de clasă analizează

influenţa pe care recompensele o au asupra procesului de învăţare.

Capitolul 9: Mituim pentru comportament adecvat: de ce behaviorismul nu ajuta copiii sa devina

oameni mai buni analizează influenţa pe care recompensele o au asupra comportamentului copiilor.

3. DINCOLO DE RECOMPENSE cuprinde capitolele 10, 11 şi 12, în care se discută despre alternativele

recompenselor.

Capitolul 10: Doamne, bine că e luni! Sursa motivaţiei la locul de muncă prezintă alternativele

recompenselor la locul de muncă.

Capitolul 11: Dependenţi de învăţare: sursa motivaţiei în sala de clasă prezintă mijloace prin care

putem înlocui recompensele pentru a ajuta elevii să înveţe.

Capitolul 12: Copii buni fără ceva bun ne oferă câteva sfaturi despre cum putem creşte copii buni fără a

le promite stimulente.

CAPITOLUL 1: Cutia lui Skinner: Moştenirea behaviorismului , vorbeşte pe scurt despre behaviorismul

tradiţional, răspândirea behaviorismului aplicat în societatea noastră şi oferă câteva argumente care încearcă să

explice acceptarea sa atât de răspândită.

Ideea centrală a cărţii este aceea de a combate curentul numit behaviorism. Acest curent afirmă că

modul prin care putem obţine ceva este să oferim o recompensă oamenilor atunci când aceştia au

comportamentul dorit de noi. Folosirea unor lucruri drept recompense, oferirea lor condiţionată cu scopul de a

controla felul în care oamenii se comportă este o forma de manipulare:“Fă aşa şi primeşti asta“.

A. Kohn compară lumea cu o imensă cutie a lui Skinner şi critică credinţa acestuia conform

căreia o întărire pozitivă va atrage după sine repetarea comportamentului dorit, şi o întărire negativă va diminua

şansele de apariţie a unui comportament nedorit.

A. Kohn vorbeşte despre metodele pe care le aplicăm atunci când ne dorim să facem elevii să înveţe.

Ca să îi motivăm să înveţe le oferim abţipilduri, steluţe, diplome, premii, trofee şi mai presus de toate, note.

Dacă notele sunt suficient de bune, unii părinţi le cumpără biciclete, maşini, le dau bani, oferindu-le astfel

recompense pentru recompense. Astfel, asemeni păsării lui Skinner, elevii vor adopta comportamentul dorit de

părinţi sau profesori în schimbul unor stimulente. Aceasta reprezintă asemănarea dintre educaţie şi dresaj.

Pentru a întări ideea de manipulare, Kohn enumeră mai multe experimente.

- la un liceu din Georgia, studenţii primeau carduri de identitate aurii dacă aveau media generală A,

argintii pentru media generală B şi albe simple pentru rezultate mai slabe;

- unele magazine făceau reduceri studenţilor în funcţie de media generală;

- Pizza Hut a elaborat o strategie prin care să determine copiii să citească mai mult. Programul “Book it!”

presupunea ca elevul care citea un anumit număr de cărţi să primească de la profesor un certificat pe care

mai apoi îl putea schimba pe pizza gratis;

- un colegiu din West Georgia oferea copiilor de la clasa a 3-a doi dolari pentru fiecare carte citită,

mergând pe premisa:“Dacă adulţii sunt motivaţi de bani, de ce nu ar fi şi copiii?”

- sistemul de recompensare prin jetoane: atunci când oamenii care deţin autoritatea constată ca elevii sau

pacienţii se comportă în modul considerat corect le înmânează jetoane pe care mai apoi le pot da la schimb

pentru dulciuri sau privilegii.

În viaţa de zi cu zi, fiecare dintre noi apelăm la diferite tertipuri pentru a face copiii să facă ce vrem noi.

Acasă, oferim timp în plus petrecut la tv sau deserturi; la şcoală, profesorii promit pauze mai lungi, petreceri

speciale pentru elevii ascultători, iar locurile de muncă funcţionează pe baza principiului conform căruia “cu cât

dăm cuiva mai mulţi bani, cu atât va munci mai mult”.

Utilizarea de recompense şi pedepse este un exerciţiu de putere şi creează un grad de confort, acesta

fiind motivul care explică popularitatea behaviorismului.

CAPITOLUL 2: Este bine să recompensăm?, enumeră câteva motive pentru care oamenii simt nevoia să

recompenseze, iar apoi expune argumente solide împotriva acestei practici.

Pe de o parte, adepţii behaviorismului susţin că este în mod inerent de dorit sa oferim recompense,

deoarece oamenii ar trebui să se se simtă apreciaţi şi răsplătiţi pentru munca lor sau, dimpotrivă, să suporte

consecinţele acţiunilor lor indezirabile. Pe de altă parte, contestatarii behaviorismului, printre care şi A. Kohn,

susţin că această practică este greşită.

În cadrul acestui capitol, autorul susţine că adesea confundăm educaţia cu dresajul atunci când aplicăm

principiile şi tehnicile folosite când ne dresăm animalul de companie şi în domeniul creşterii copiilor. El susţine

că folosirea recompenselor sau a pedepselor este dezumanizantă, deoarece practica în sine este un mijloc prin

care încercăm să controlăm oamenii. Când promitem în mod repetat recompense copiilor pentru buna lor

purtare, sau elevilor pentru a învăţa ceva nou, sau angajaţilor pentru a face o muncă de calitate, sugerăm că ei n-

ar putea sau n-ar dori să facă acele lucruri de bunăvoie.

Atât recompensele, cât şi pedepsele sunt instrumente de control la fel de puternice. Diferenţa dintre cele

două este modul prin care acestea operează. Pedepsele sunt o formă de control prin agresivitate (Fă aşa sau uite

ce păţeşti!), pe când recompensele sunt o formă de control prin seducţie (Fă aşa şi uite ce primeşti!).

Această caracteristică a recompenselor este mult mai usor de inţeles atunci când suntem controlaţi, mai

degrabă decât atunci când noi suntem cei care controlează. Unui profesor îi vine uşor să obiectiveze împotriva

unui sistem de plată în funtie de merite, în timp ce acelaşi profesor trebuie să facă un efort mai mare pentru a

realiza că acelaşi principiu se aplică si in sistemu de notare sau atunci cznd oferă pauze mai lungi.

Aşadar, recompensa nu doar reflectă lipsa de putere, dar şi contribuie la aceasta, fiind mai degrabă un

beneficiu pentru cel puternic, adică persoana care recompensează.

CAPITOLUL 3: Este recompensa eficientă?, prezintă consecinţele practice ale recompenselor, amintind

anumite experimente care arată că recompensele nu funcţionează pentru a promova o schimbare de lunga

durată, şi de cele mai multe ori înrăutăţesc lucrurile.

Se încearcă gasirea unor răspunsuri pentru trei întrebări esenţiale:

Pentru cine sunt recompensele eficiente?

Kohn constată că recompensele sunt mai mult un beneficiu pentru persoana care recompensează decât

pentru cea recompensată. De exemplu, un părinte care a descoperit că cei mici îşi fac imediat patul atunci când

li se promite îngheţată va utiliza tot mai des această practică în loc să încerce să îi convingă să îşi facă patul. O

profesoară care a descoperit că elevii săi stau cuminţi atunci când li se promit steluţe aurii, va folosi tot mai des

aceasta practică, decât aceea de a le explica constant elevilor de ce le cere să stea cuminţi.

Cât timp sunt recompensele eficiente?

S-a constatat că recompensele funcţionează pe termen scurt. Pentru a se observa schimbări în

comportamentul unei persoane care a fost obişnuită cu această practică, este nevoie să oferim constant

recompense. Presupunem că folosim bomboane pentru a încuraja un anumit tip de comportament al copilului. Îl

putem determina să facă ordine în cameră atâta timp cât îi oferim dulciuri. Însă, pentru a spune că o recompensă

este eficientă trebuie analizat efectul asupra comportamentului atunci când recompensa se epuizează. Studiile

arată că, atunci când evaluăm efectele recompenselor în funcţie de rezultatele pe care le produc pe termen lung,

acestea eşuează lamentabil. Orice comportament pentru care răsplătim o persoană este ceva ce am dori ca ea să

facă pe termen lung, însă atunci când se opresc recompesele, oamenii revin la comportamentul iniţial. Elocvent

este un studiu desfăşurat în sala de clasă la elevii de clasa a 4-a, pe parcursul a 12 zile. Copiii au fost

recompensaţi pentru că au utilizat diferite jocuri legate de matematică şi nu au fost recompensaţi pentru faptul

ca s-au jucat cu altele. Când au început să le fie oferite recompense, copiii s-au îndreptat spre jocurile care

duceau la rasplată. Când recompensele au dispărut, interesul lor faţă de acele jocuri s-a diminuat semnificativ.

Este firesc să se întâmple astfel, deoarece un copil căruia i s-a promis ceva bun pentru un anumit comportament

nu are niciun motiv să păstreze acel comportament atunci când nu mai are nimic de câştigat.

La ce anume sunt bune recompensele?

Aceste încurajări prin stimuli externi nu modifică atitudinile şi angajamentele emoţioanale pe care se

bazează comportamentul nostru, nu produc schimbări profunde care să dureze, deoarece ţintesc doar ceea ce

facem. Singurul lucru pe care reuşesc să-l facă recompensele şi pedepsele este acela de a induce obedienţa.

Prin intermediul recompenselor şi al pedepselor, putem face ca elevii sa se supună unui ordin, să fie punctuali,

să facă ce li se spune, dar nu-i putem determina să gândească atent, să înveţe din proprie motivaţie, să-şi

dezvolte un set de valori morale.

Referitor la performanţe, se pare că acestea nu sunt îmbunătăţite de recompense, ci dimpotrivă.

Majoritatea celor care recompensează presupun că oamenii pe care i-au recompensat vor face o treabă mai bună

în prezenţa acestor stimulente. Cercetarile demonstrează exact contrariul.

Un abslovent al univeristătii din Kentucky, Sam Glucksberg, a realizat un studiu pe un grup de 128 de

studenţi, care fuseseră aduşi într-un laborator unul câte unul. Fiecaruia i se dăduseră chibrituri, pioneze şi cutiile

acestora şi li se ceruse să pună pe perete o lumânare, folosindu-se doar de aceste materiale. Unii dintre studenţi

au fost informaţi că vor fi recompensaţi dacă reuşesc, iar altora nu li s-a promis nimic. S-a constatat că aceia

cărora nu li se promiseseră recompense au reuşit să rezolve sarcina într-un timp mult mai scurt decât ceilalţi.

S-a observat că oamenii cărora le sunt oferite recompense tind să aleagă sarcini mai uşoare, sunt mai

puţin eficienţi în rezolvarea sarcinilor, tind să fie mai expeditivi.

CAPITOLUL 4:Problema recompensei: patru motive pentru care recompensele eşuează oferă patru

argumente care explică eşecul sistemului de recompense.

Principala problemă pentru care recompensele eşuează este aceea că ele distrag oamenii de la sarcina în

sine. Dacă ne gândim la ce vom primi se poate să nu ne mai concentrăm la ceea ce facem.

Pe lângă aceast neajuns al recompenselor, se mai adaugă încă patru motive pentru care recompensele

eşuează, care sunt tratate pe larg în acest capitol.

1. Recompensele pedepsesc

Anumite curente de opinie susţin ideea potrivit careia ar trebui să nu mai criticăm sau să pedepsim, ci

să încercăm să surprindem oamenii când fac ceva bun şi să-i recompensăm cu privilegii sau laude. Presupunerea

care stă la baza acestei tehnici este că dispunem de două variante, care se exclud una pe cealaltă: fie răspunsuri

punitive, fie stimulente pozitive; fie nuiaua, fie bomboana. Adevărul este că pedepsele şi recompensele nu sunt

deloc opuse, cu sunt două faţete ale aceleiaşi monede.

Procesul de recompensare presupune un aspect punitiv, pe care mulţi dintre noi nu-l conştientizează.

Acest aspect punitiv reiese din următoarele două situaţii:

- Recompensele exercită tot atât de mult control ca şi pedepsele, chiar dacă operează prin seducţie.

Întrebarea nu este dacă putem prinde mai multe muşte cu miere sau cu oţet, ci de ce prindem muştele şi cum se

simte musca în ambele situaţii.

- Se poate ca unii oameni să nu primească recompensa la care se aşteptau, din motive variate. Chiar

dacă nu li se face ceva rău, această strategie de a nu li se întâmpla ceva bun, la care se aşteptau, va fi resimţită

ca o pedeapsă.

Un părinte îi promite copilului său că dacă va continua să se comporte frumos, drept recompensă duminică îl va

duce la circ. Sâmbătă copilul face ceva deranjant pentru părinte, iar acesta îi retrage privilegiul de a merge la

circ. Acest lucru va fi resimţit de copil drept o pedeapsă.

2. Recompensele distrug relaţiile

Recompensele abundă în relaţiile asimetrice, în care o persoană deţine puterea. Mai grav este că

pedepsele şi recompensele creează un dezechilibru. Recompensele distrug relaţiile atât în plan orizontal (cu

oameni egali nouă ca statut social), cât şi în plan vertical (cu oameni cu statut social diferit – este cazul relaţiilor

profesor-elev, părinte-copil, supervizor-angajat).

Unul dintre mesajele communicate indirect de cei care recompensează este: “Vreau să văd ce poţi tu să

faci, nu colegul tău”. Această concepţie nu ajută la formarea şi menţinerea unei relaţii pozitive care să

promoveze performanţa şi învăţarea optimă, ci distruge cooperarea şi contribuie la crearea unui climat de

invidie şi dezbinare.

În plan vertical, se întâmplă acelaşi lucru. Un părinte sau un pedagog doreşte să creeze o relaţie

afectuoasă cu fiecare copil, să-l ajute să se simtă protejat astfel încât acesta să-i ceară ajutorul atunci când are

probleme. Acest principiu se aplică şi la locul de muncă, unde este vitală stabilirea unei bune relaţii

profesionale, caracterizată prin încredere, transparenţă, comunicare şi dispoziţia de a solicita ajutorul atunci

când este cazul.

Exact aceste lucruri sunt distruse de recompense şi pedepse. S-a constatat că oamenii sunt mai puţin

dispuşi să ceară ajutorul atunci când persoana la care ar apela este cea care deţine şi bomboana, dar si biciul.

Părintele s-ar putea să trimită copilul la el în cameră pentru că a luat o notă proastă; profesorul s-ar putea să

pună o notă de doi în catalog pentru că nu a înţeles lecţia; supervizorul ar putea scrie un raport despre

performanţa scăzută a celui vizat.

3. Recompensele ignoră motivele

Recompensele nu sunt soluţii, ci sunt tertipuri, scurtături, cârpăceli care maschează problemele şi ignoră

motivele. Recompensele nu ne cer să fim atenţi la motivele care au declanşat o problemă.

Să luăm exemplul unui copil care iese din camera lui iar şi iar când e ora de culcare.

Behavioristul A preferă pedeapsa: “Număr până la trei, domnişoară, şi dacă până atunci nu eşti în pat, n-

ai voie o săptămână la televizor!”

Behavioristul B preferă recompensele: “Draga mea, dacă în următoarele trei nopţi stai in pat până

dimineaţa, îţi cumpăr ursuleţul acela pe care ţi-l doreşti.

Dar non-behavioristul se întreabă cum poate cineva să ofere o soluţie, fără să ştie de ce se tot dă copilul

jos din pat. Poate este trimis prea devreme la culcare şi nu îi este somn, poate îi este frică să doarmă singur,

poate vrea să mai petreacă timp cu parinţii săi.

Să presupunem că un elev întârzie în mod repetat la ore sau nu este atent la explicaţiile profesorului.

Oricare ar fi motivul pentru care elevul face aceste lucruri, ele rămân aceleaşi dacă interven ţia noastră constă

doar în a promite o recompensă pentru mai multă punctualitate sau atenţie.

4. Recompensele descurajează asumarea de riscuri

Recompensele pot mări şansele ca noi să acţionăm conform dorinţelor cuiva, dar în acelaşi timp

schimbă total modul în care ne implicăm într-o situaţie. Obiectivul nostru nu va mai fi acela de a duce la bun

sfârşit activitatea, ci de a reuşi să obtinem recompensa. Dacă am putea obţine ce ni s-a promis fără a termina

sarcina, am abandona-o imediat. Sarcina în sine va fi văzută drept un obstacol, fapt ce va conduce la preferinţa

pentru sarcinile uşoare.

Dacă ne dorim ca elevii să se concentreze asupra notelor pe care le vor primi, putem să îi determinăm să

facă asta, însă ei vor ajunge să prefere exerciţiile uşoare în locul celor dificile; vor încerca să obţină o notă mare

depunând cât mai puţin efort.

CAPITOLUL 5: Micşorarea dobânzii: al cincilea motiv pentru care eşuează recompensele dezbate pe

larg un al cincilea motiv pentru care recompensele eşuează, şi poate cel mai important, acela că recompensele şi

pedepsele subminează motivaţia intrinsecă care promovează performanţa optimă.

Acest lucru este demonstrat prin numeroase experimemnte. Unul dintre acestea a fost realizat pe un grup

de elevi. Lepper a oferit copiilor carioci pentru a desena cu ele. Totuşi, unora dintre ei le-a spus că dacă le

folosesc vor primi un certificat personalizat, decorat cu o panglică roşie şi o stea aurie. Două săptămâni mai

târziu, copiii au fost observaţi în sala de clasă şi s-a constatat că cei care fuseseră recompensaţi erau acum mai

puţin interesaţi de a desena cu carioci decât ceilalţi copii. Acest studiu ne determină să tragem concluzia că

motivaţia extrinsecă reduce motivaţia intrinsecă.

Astfel procedează mulţi dintre noi: manageri, părinţi, profesori bine intenţionaţi- oamenilor pe care-i

recompensăm le ucidem interesul faţă de lucrurile pe care-i mituim să le facă. Orice recompensă are puterea de

a face o sarcină să pară mai puţin interesantă. Când spunem “Fă tema la mate ca sa primeşti ciocolată“ facem ca

tema la mate să fie văzută drept mai puţin atractivă. Copilul se poate gândi că dacă trebuie să fie mituit ca să

facă tema, probabil este ceva ce nu şi-ar dori să facă.

Chiar şi oamenii pot fi devalorizaţi, dacă interacţiunea umană este percepută drept un mijloc de a atinge

un scop. Când copiii au fost invitaţi să se joace cu altcineva pentru a avea acces la una dintre juc ăriile acelui

copil, s-a observat că au fost mai puţin interesaţi de interacţiuni ulterioare cu acel copil.

Motivaţia intrinsecă este deseori contaminată şi de alte circumstanţe, pe lângă recompense, cum ar fi

când suntem ameninţaţi, monitorizaţi, când ne aşteptăm să fim evaluaţi, cand suntem forţaţi să respectăm un

termen de execuţie, când ni se dau ordine sau când intrăm în competiţie cu alţii. Fiecare dintre aceste forme ale

controlului este destul de nocivă şi nu face altceva decât să accelereze pierderea motivaţiei interioare.

Recompensele, la rândul lor, fac destul rău din cauza sentimentului redus de autonomie pe care-l creează.

Efectele psihologice ale recompenselor pot fi devastatoare. Percepţia noastră despre noi înşine ca fiind

competenţi şi merituoşi, sănătatea noastră mintală poate fi primejduită dacă motivaţia extrinsecă ajunge să o

înlocuiească pe cea intrinsecă. Cercetările arată că oamenii orientaţi extrinsec tind să se simtă mai neajutoraţi

decât cei cu orientare intrinsecă. Acest sentiment de neajutorare este firesc având în vedere că altcineva se afl ă

în postura de a decide când vine vorba de recompensarea noastră pentru o muncă săvârşită.

CAPITOLUL 6- Capitolul 6- Problema laudei este dedicat în întregime unei recompense pe care foarte

multă lume o consideră inofensivă: lauda.

Lauda îşi propune să atingă trei scopuri: îmbunătăţirea performanţei, promovarea unui comportament

corespunzător sau a unor valori pozitive şi creşterea stimei de sine a subiectului. Însă Kohn susţine că, pe

termen lung, aceasta formă de recompensare verbală este contraproductivă. Ea împiedică performanţele

deoarece semnalizează o abilitate scăzută, pune presiune asupra oamenilor, invită la folosirea unei strategii de

neasumare a riscurilor pentru evitarea eşecurilor şi reduce interesul faţă de sarcina în sine.

Un studiu realizat pe un grup de copii a constatat exact acest lucru. Copiii erau rugaţi să bea kefir, un

iaurt cu aromă de fructe pe care nu-l mai gustaseră până atunci. Au fost împărţiţi în trei grupe:unora li s-a dat

pur şi simplu un pahar plin, alţii au fost lăudaţi (Aşa, foarte bine, bea-l pe tot!), iar altora li s-au promis bilete la

film pentru a bea. Scopul experimentului era acela de a afla cum vor afecta stimulentele pe termen lung

preferinţele copiilor. Peste o săptămână, s-a constat că acelora care nu primisera nimic le plăcea la fel de mult,

iar cei care primiseră în schimb bilete sau laude, o vedeau acum mai puţi atractivă.

Un alt mare dezavantaj al laudei este acela că face oamenii dependenţi de alţii, de părerea lor, îi face

incapabili să se gândească singuri la valoarea propriilor acţiuni şi produse, aşteptând în permanenţă de la ceilalţi

să le spună că au făcut o treabă bună.

Ca o alternativă a laudei, Kohn propune feed-back-ul pozitiv. El face distincţia între feed-back-ul

pozitiv, în care este expusă o informaţie despre cât de bine a realizat cineva o sarcină, şi laudă, care exercită

control şi face o persoană dependentă de aprobarea alteia.

El spune că şi lauda este tot o formă de manipulare, deoarece aceasta, la rândul ei, are ca scop

determinarea oamenilor de a face ceva ce ne dorim. De asemenea, ca şi recompensele materiale, lauda este de

multe ori în beneficiul celui care o oferă (oamenii pe care îi lăudăm ne vor plăcea mai mult, ne poate face să

simţim că noi deţinem controlul etc).

Problema cu recompensele în general, cu lauda în particular, nu este că le oferim prea uşor, ci că sunt

factori de exercitare a controlului care se dovedesc ineficienţi şi care au şanse mari să submineze interesul

intrinsec.

CAPITOLUL 7: Plata în funcţie de performanţă: de ce behaviorismul nu da rezultate cand e aplicat la

locul de muncă analizează influenţa pe care recompensele o au asupra performanţei la locul de muncă.

Recompensele sunt des utilizate şi la locul de muncă. Există credinţa că dacă recompensăm oamenii,

aceştia vor munci mai bine. Majoritatea corporaţiilor folosesc un program al cărui scop este să motiveze

angajaţii, condiţionând salariul (sau alte forme de recompense) de o valoare sau alta a performanţei.

Unii consultanţi argumentează că pentru a face managerii să-şi recompenseze angajaţii, ar trebui să

fluturăm recompense chiar e sub nasul managerilor. Această idee este explicată de A. Kohn prin itermediul unei

imagini cel puţin hilare: un câine care întinde un biscuite unui câine mai mic, care întinde alt biscuite unui câine

şi mai mic, şi tot aşa, până când câinii şi biscuiţii se estompează.

După cum am argumentat deja, plata în funcţie de performanţă este contraproductivă, deoarece distruge

interesul intrinsec şi cooperarea dintre oameni. Elocvent este un experiment ce s-a realizat într-un grup de

sudori, unde s-a eliminat brusc sistemul de recompensare cu bonusuri care fusese adesea folosit până în acel

moment. La început, productivitatea a scăzut, însă apoi a început să crească rapid, până ce a atins un nivel mai

înalt decât înainte.

Aşa cum am arătat şi în capitolele anterioare, deşi par să funcţioneze pe termen scurt, pe termen lung

recompensele eşuează.

Recompensele pedepsesc: Dacă cineva se aşteapta la un bonus şi nu-l primeşte, acest lucru va avea un

efect nedorit asupra performanţelor sale ulterioare;

Recompensele distrug relaţiile interumane: Programele de stimulare reduc posibilitatea cooperării cu

cei implicaţi. Iar când lipseşte cooperarea, lipseşte şi calitatea.

Recompensele ignoră motivele: Pentru a rezolva problemele la locul de muncă, trebuie să stim ce

anume le-a cauzat (lipsa de pregătire a angajaţilor, lipsa abilităţilor de colaborare, rigiditatea ierarhiilor,

suprasolicitarea).

Recompensele descurajează asumarea de riscuri: Oamenii vor face doar ceea ce este absolut necesar

pentru a obţine o recompensă, mai ales dacă aceasta este semnificativă.

Recompensele subminează interesul pentru sarcina în sine, aceasta va fi percepută drept o condiţie

obligatorie şi neplăcută pentru a obţine un lucru bun. Cu cât un manager îşi determină mai tare angajaţii să se

gândească la câştigul rezultat din munca lor, cu atât mai puţin vor fi aceştia interesaţi de munca lor.

Putem conchide folosind o afirmaţie de-a lui Philip Slater: “Dacă facem oamenii să fugă după bani,

obţinem doar oameni care fug după bani. Folosirea bunurilor drept factor motivant duce la o degradare

progresivă a calităţii producţiei generale.”

CAPITOLUL 8: Momeli pentru învătare: de ce behaviorismul nu funcţionează în sălile de clasă

analizează influenţa pe care recompensele o au asupra procesului de învăţare.

Recompensele sunt folosite în mod constant aproape în fiecare clasă în încercarea de a motiva copiii şi

de a le îmbunătăţi performanţa. Li se oferă abţipilduri, alimente, pauze mai mari, petreceri surpriză, note şi

premii. Deseori primesc recompense pentru recompense: o medie bună înseamnă un loc în panoul de onoare, un

coş de cumpărături gratuite în magazinele locale, bani din partea parinţilor.

Se crede că niciun sistem nu poate funcţiona fără stimulente, aceasta fiind o credinţă tipic behavioristă.

La o analiză mai atentă însă, vom observa că efectele recompenselor sunt in detrimentul elevilor şi

uneori, recompensele chiar nu sunt necesare.

În primul rând, copiii mici nu au nevoie de recompense pentru a învaţa, deoarece această dorinţă este

naturală, ei sunt inetersaţi să înţeleagă tot ce-i înconjoară- se joacă cu numerele, cuvintele, pun întrebări.

În al doilea rând, dacă sunt interesaţi de ceea ce învaţă, copiii vor învăţa eficient. Milioane de copii se

potrivesc următorului profil: lucrează bine, fac toate temele, învaţă pentru teste, iau note mari, îi multumesc pe

cei mari, dar resimt toate acestea ca pe o povară.

În al treilea rând, recompensarea învăţatului subminează motivaţia intrinsecă. Pe lângă faptul că sunt

ineficiente şi uneori dăunătoare, recompensele subminează acel tip de motivaţie care chiar ajută.

Prin controlul permanent al elevilor îi forţăm sa se adapteze unei programe şcolare prestabilite, le

spunem nu doar ce au de învăţat, dar şi cum să înveţe şi ce vor păţi dacă nu invaţă sau ce vor primin dacă

reusesc. Recompensele, alături de celelealte forme de constrângere, contribuie la transformarea elvilor în nişte

furnicuţe harnice, cu ochii pe ceas.

Dacă le spunem elevilor exact ce au de facut, sau dacă folosim stimulente extrinsece pentru a-i

determina să înveţe, contribuim adeseori la apariţia unor sentimente de anxietate şi neajutorare. Unii copii

renunţă la autonomie şi vor avea o performanţă scăzută şi orientată extrinsec (note, buline). Toţi aceşti stimuli

artificiali sunt instrumente de control care determină elevii să se concentreze pe întrebarea “CUM MA

DESCURC?”

CAPITOLUL 9: Mituim pentru comportament adecvat: de ce behaviorismul nu ajuta copiii sa devina

oameni mai buni analizează influenţa pe care recompensele o au asupra comportamentului copiilor.

Oamenii îşi doresc de la copilul lor să fie sigur pe sine şi responsabil, să aibă aptitudini sociale si

afective, să reusească in viaţă, să gândească într-o manieră critică şi creativă, să fie încrezător în propria sa

valoare, dar şi deschis la critici şi idei noi. În încercarea de a ajuta copiii să capete aceste valori şi atitudini,

recompensele şi pedepsele sunt inutile, chiar dăunătoare. Ele pot cumpără obedienţa, însă valorile morale şi

atitudinile demne trebuie să vină din interior. Ele împiedică dezvoltarea autonomiei unei persoane, care este o

condiţie esenţială pentru ca aceasta să devină responsabilă.

Uluitoare sunt concluziile unui studiu realizat cu ajutorul elevilor din mai multe clase. Când au fost

întrebaţi ce îşi dorec profesorii de la ei, elevii nu au răspuns să punem întrebări, să luăm decizii responsabile, să-

i ajutăm pe alţii, ci au spus cu toţii că profesorii se aşteaptă ca ei să fie cuminţi şi să îşi facă temele la timp.

Acest tip de disciplină se numeşte disciplină asertivă şi se bazeaza pe ameninţări şi mite care să susţină

regulile create de profesor. Motivele pentru care profesorii recurg la acest tip de disciplină sunt variate. Unul

dintre aceste motive este acela că sunt judecaţi adesea prin prisma obedienţei şi cuminţeniei elevilor lor.O altă

idee este aceea că singurul mod prin care pot face douăzeci de oameni să înveţe este să-i ţină sub control. Un alt

motiv este că puterea unilaterală poate fi plăcută.

S-a constatat ca profesorii şi părinţii care evită pedepsele au obiceiul de a cumpăra comportamentul

corect al copilului cu bani şi cadouri. Dar, referitor la valorile morale, dovezile arată că oricine este recompensat

pentru un act de generoziatate, va fi mai puţin dispus să se considere o persoană grijuie sau altruistă, ci va

atribui acel comportament recompensei, conform motto-ului “Fapta bună să n-o faci dacă nu te vede nimeni”.

Şi ajungem din nou la motivele pentru care recompensele eşuează.

Recompensele pedepsesc: acest tip de stimulente nu ajută copiii să devină mai autonomi decât o fac

pedepsele. Faptul că recompensele pot fi reţinute sau retrase deoarece copiii nu se comportă în maniera

specificată, conferă un aer punitiv intregii experienţe.

Recompensele distrug relaţiile: creează un abis între părinte si copil, între cel care recompensează şi

cel recompensat.Copiii vor fi mai puţin dispuşi să ceară ajutorul ştiind că acest lucru poate primejdui şansele de

obtinere a unui beneficiu.

Recompensele ignoră motivele pentru care un copil se comportăegoist, agresiv, nerespectuos, şi tot ce

fac este să cumpere obedienţa.

Recompensele reduc dorinţa copilului de a se comporta într-un anumit fel , sarcina pentru care a fost

recompensat va parea mai putin atractivă.

Pedepsele, dar şi recompesele, subminează motivaţia intrinsecă şi orientează copilul extrinsec.

Pedepsele determină copilul să se întrebe “Ce-ar trebui să fac si ce mi se va întâmpla dacă nu fac?”, iar

recompensele determină copilu să se intrebe “Ce-ar trebui să fac şi ce primesc dacă fac?”.

După cum mărturiseşte scriitorul, în cadrul conferinţelor pe care le organizează este întrebat adesea care

sunt alternativele. În această a treia parte, A. Kohn încearcă să ne ofere soluţii pentru a putea fi părinţi, profesori

sau manageri buni fără a flolosi instrumente de control.

CAPITOLUL 10: Doamne, bine că e luni! Sursa motivaţiei la locul de muncă prezintă alternativele

recompenselor la locul de muncă.

Putem determina oamenii să facă ceva cu ajutorul recompenseor sau pedepselor, însă nu putem face pe

cineva să-şi dorească să faca acel lucru bine.

Un manager care-şi propune ca oamenii aflaţi în subordinea sa să poată şi să dorească să dea tot ce au

mai bun, trebuie să ţină cont de trei factori fundamentali. Aceştia sunt abreviaţi drept cei trei C ai motivaţiei:

community, content, choice.

Colaborare: în majoritatea sarcinilor de serviciu, în special în cele care presupun un oarecare grad de

complexitate şi generozitate, oamenii se descurcă mult mai bine în grupuri decât de unii singuri. De asemenea,

sunt mai predispuşi să fie entuziasmaţi de munca lor. Ambele efecte se datorează schimbului de talent şi resurse

care are loc, dar si susţinerii emoţionale oferite de suportul social.

Conţinut: Pentru ca oamenii să fie motivaţi să facă o treabă bună, trebuie să aibă ceva bun de făcut.

Sentimentul că facem ceva care contează, dar şi faptul că produsul realizat pare important poate creşte

motivaţia. Kohn atrage atenţia asupra unor lipsuri ale societaţii, deoarece unele meserii devalorizează oamenii.

Este vorba despre acele meserii plictisitoare, de exemplu muncitorii care lucrează la fabricile de mâncăruri

congelate.

Alegerea: Este mai probabil să devenim entuziaşti faţă de ceea ce facem când suntem liberi să alegem

felul în care executăm o sarcină. Pierederea autonomiei, derivată din recompense şi pedepse, distruge motivatia.

Ca soluţie, angajaţilor li s-ar putea permite să-şi modifice singuri programul de muncă, sa decidă asupra

metodelor de lucru, când să înceapă şi să oprească munca, când să ia pauze, sub deviza: “Uite aici trebuie să

ajungi, tu decizi cum ajungi aici.”

CAPITOLUL 11: Dependenţi de învăţare: sursa motivaţiei în sala de clasă prezintă mijloace prin care

putem înlocui recompensele pentru a ajuta elevii să înveţe.

Misiunea pedagogilor nu este nici să motiveze elevii, dar nici să stea degeaba; misiunea lor este de a

oferi condiţiile care să faciliteze învăţarea. Elevii au devenit tot mai dependenţi de stimulente, atât materiale, cât

şi verbale. Întrebarea pe care o adresează tot mai mulţi “Avem de învăţat din asta?” nu face altceva decât să

confirme acest lucru.

Una dintre raţiunile pentru care motivatorii extrinseci distrug interesul şi reuşita este faptul că

focalizează atenţia elevilor pe performanţă. Dacă nu am mai provoca elevii să se gândească atât de mult la cât

de bine se descurcă, am reuşi să-i facem să se concentreze asupra procesului de învăţare.

Cei trei C ai motivaţiei apar şi in educaţie.

Colaborarea: Unul dintre cele mai interesante progrese din educaţia modernă este denumit învăţarea prin

cooperare. Acest mod de a învăţa este eficient deoarece face ca elevii să aibă o părere mai bună despre ei înşişi,

despre ceilalţi şi despre studiu.

Conţinut: Thoreau afirma că nu-i suficient să fii ocupat; întrebarea este cu ce te ocupi. O problemă a

educaţiei de azi este aceea că învăţarea este scoasă din context. Elevii au de îndeplinit sarcini care implică foarte

putin invăţarea creativa şi solicită foarte mult învăţarea mecanică. Subiectele sunt prezentate atunci când sunt

cerute de programă, informatiile sunt abstracte, strict legate de fiecare disciplină.

Dreptul de a alege- autonomia în sala de clasă

Presupune cerinţa de a ne asigura ca le cerem elevilor să reflecteze la ceea ce fac, cum fac, cu cine fac şi

de ce. Motivul pentru care trebuie să le oferim copiilor dreptul de a alege are la bază trei aspecte:

a. Este un mod mai respectuos de a interacţiona cu ceilalţi,

b. Munca profesorului devine mai interesantă atunci când deciziile sunt luate prin colaborare cu elevii

c. Elevii trebuie să aiba un cuvânt de spus despre activitatea lor zilnică.

Profesorul trebuie sa ofere ghidaj elevului, îndrumări, opţiuni pentru ca acesta din urmă să poată deveni

autonom. O soluţie ar fi aceea de a nu le mai impune lucruri, ci de a le oferi opţiuni:“Iată 5 cărţi, pana vineri

alegeţi una pe care aţi vrea să o citiţi.”.

CAPITOLUL 12: Copii buni fără ceva bun ne oferă câteva sfaturi despre cum putem creşte copii buni

fără a le promite stimulente.

În ceea ce priveste creşterea copiilor, majoritatea cărţilor şi seminariilor pe tema aceasta au în comun

trei trăsături. Prima este faptul că se dedică mai mult timp eliminării comportamentelor nedorite decât

promovarii valorilor şi abilităţilor pozitive; a doua, părinţilor li se oferă palnuri pas cu pas pe care să le pună în

practică; a treia, se folosesc prea mut pedepsele şi recompensele.

Cei trei C ai motivaţiei sunt abordaţi din nou, din perspectiva părintelui de data aceasta.

Conţinut: atunci când ne îngrijorează faptul că un copil nu ascultă o cerere a noastră, trebuie să începem

prin a analiza natura acelei cereri.

Colaborare: În primul rând, în loc să îi cerem unui copil să facă lucruri, putem să facem lucruri cu un

copil. În al doilea rând, procesul de a lua decizii cu privire la ce ar trebui să facă un copil ar trebui să îl implice

şi pe acesta din urmă. Părintele trebuie să îi explice, să îl asculte, să se consulte cu el, sa facă planuri impreuna

cu el. Cel mai bun mod de a caracteriza alternativa la pedepse si recompense este rezolvarea prin acord, iar în

centru acestei alternative se află colaborarea.

Alegere: Colaboarea cu copilul scoate la iveală chestiunea alegerii sau autonomiei în ceea ce-l priveşte

pe copil. Când adulii nu sunt siguri cu privire la un lucru, ar trebui să îşi cheme copilul să poarte o discuţie cu

acesta. Astfel, copilul se va simţi implicat in proces şi vor fi mai puţine probleme de gestionat.

Putem acea copii buni dacă aplicăm câteva tehnici.

Modelarea- îi modelam pe copiii nostri prin puterea exemplului propriu, prin tot ceea ce facem, atunci

câmnd îi ascultam cu respect, când încercăm să ajutăm oamenii pe care nu-I cunoastem şi când ne recunoaştem

greşelile.

Explicaţia inseamnă a indica copilului efectele comportamentelor negative, a discuta cu acesta despre ce

inseamnă sa te porţi responsabil şi şa dai dovadă de compasiune, punându-l să se gzndeasca la tot felul de

situaţii. Â

A-i oferi ocazii în care să-şi manifeste empatia