patriotul emil a. dandea si vremurile in care a trait - ioan bembea

IOAN BEMBEA

PATRIOTULEMIL DANDEA ŞI

VREMURILE ÎN CARE A TRĂIT

Coperta: Patricia Puşcaş Copyright © autorii, 2009 Descrierea CIP ISBN: 978-973-133-753-1 Casa Cărţii de Ştiinţă Director: Mircea Trifu Fondator: dr. T.A. Codreanu Tehnoredactare computerizată: Andrei Doboş Tiparul executat la Casa Cărţii de Ştiinţă 400129 Cluj-Napoca; B-dul Eroilor nr. 6-8 Tel./fax: 0264-431920 www.casacartii.ro; e-mail: [email protected]

IOAN BEMBEA

PATRIOTUL EMIL DANDEA ŞI

VREMURILE ÎN CARE A TRĂIT

Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2010

CUVÂNT ÎNAINTE Personalitatea lui Emil Dandea1 este mult prea puţin cunoscută

în raport cu activitatea şi meritele sale în actul măreţ de înfăptuire şi consolidare a unirii poporului român, ideal visat şi aşteptat de ardeleni secole la rând. Împlinirea acestor aspiraţii ale românilor din Transilvania a constituit obiectivul vieţii acestui mare patriot român ce poate fi oricând, dar mai ales în zilele noastre, un model pentru oamenii politici.

În preajma Unirii din 1918 şi-a desfăşurat activitatea la Cluj, iar din 1922 la Târgu-Mureş, ca primar; pe unde a trecut, a sfinţit locul, cum spune un proverb românesc, Omul sfinţeşte locul - elogiu omului cinstit şi harnic. Ca dovadă, marele patriot român dr. Emil Dandea este revendicat de cele două mari oraşe ce se mândresc cu el. Astfel, prof . univ. dr. Ioan Silviu Nistor îi dedică o monografie „prima lucrare din seria «PERSONALITĂŢI CLUJENE»” intitulată Emil A. Dandea în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri, iar la Târgu-Mureş Fundaţia Culturală «Vasile Netea», prin directa implicare a lui Dimitrie Poptămaş, publică în 1995 o culegere de comunicări sub titlul Un om pentru Târgu-Mureş – EMIL A. DANDEA. Tot acolo mai apare în 1996 un volumul din publicistica lui E. Dandea, Politică şi administraţie o culegere de texte selectate de Dimitrie Poptămaş şi Mihail Artimon Mircea cu un cuvânt înainte de Victor Suciu.

Frumos şi meritat omagiu, cinste autorilor, dar, fără a le face un reproş, nici una din cele două lucrări nu amintesc decât în treacăt de lumea Ţării Moţilor, locul de obârşie, unde s-a format în anii

1 În actele de stare civilă este înregistrat cu numele Emil Aurel Dandea, ţinând însă cont de faptul că toate actele semnate de el în calitate de primar, deputat sau avocat, precum şi că pe coperta cărţilor sale, ca autor, foloseşte doar numele Emil Dandea, că şi-a asumat acest nume mai scurt, vom proceda şi noi în consecinţă, recomandând tuturor să ţină seama de dorinţa lui…Emil Dandea. (n.a.)

Patriotul Emil Dandea şi vremurile în care a trăit

6

copilăriei şi ai adolescenţei adevărata personalitate, ferma atitudine civică românească, a luptătorului de mai târziu Emil Dandea.

Dacă cele două mari oraşe se mândresc cu o astfel de personalitate, de ce nu ar face-o şi satul său natal, Buciumul ascuns în inima Munţilor Apuseni? Receptiv la tot ce s-a petrecut acolo şi atunci, tânărul Emil Dandea porneşte în viaţă cu convingerea ca istoria este nedreaptă cu românii şi că ea trebuie schimbată. Măreţ şi îndrăzneţ ideal!

Fără a nega că aparţine din punct de vedere istoric şi oraşelor ce i-au dedicat monografii, studii, nume de străzi şi chiar statui, Dr. Emil Dandea, cu întreaga sa personalitate, trebuie redat Buciumului, ca un act de târzie dreptate făcută locului natal.

Consătean fiind cu eroul cărţii, ştiam multe despre Emil Dandea, dar de ce să nu recunosc, am pornit în scrierea acestei lucrări impulsionat de Societatea Cultural-Patriotică «Avram Iancu », prin preşedintele Filialei Judeţene Alba, prof. Emil Jurca şi la insistenţele binevenite, lăudabile, ale d-lui ing. Ioan Felea din Cluj-Napoca, om de aleasă cultură, care îmi reproşa că buciumanii nu fac nimic pentru o personalitate cu care ar trebui să se mândrească.

Aşa stând lucrurile, am pornit pe urmele lui Dandea şi am descoperit prin cărţi şi arhive documente, fotografii, consemnări emoţionante din acele vremuri de-a dreptul eroice. Şi, ca să nu zacă necunoscute, am reprodus o parte dintre ele, bănuind că vor face plăcere cititorului, prin ineditul şi parfumul lor de epocă.

Am mai avut apoi satisfacţia să constat că o carte despre Emil Dandea este aşteptată cu viu interes în Bucium; mi-au mărturisit acest lucru Preotul Vasile Marta din Bucium Sat, Preotul Eugen Cândea din Bucium Poieni, Prof. Ioan Dumitraş - fostul director al şcolii, precum şi consilierul Gheorghe Armeana care şi-au oferit sprijinul şi cărora le aducem pe această cale cuvenitele mulţumiri.

Autorul

Turda, 27 aprilie 2010

PRIN LUMEA COPILĂRIEI

Cine nu ştie oare unde e Abrudul, nucleul economic şi cultural, cu o rezonanţă istorică cu totul aparte, în jurul căruia gravitează întreaga Ţară a Moţilor? Este locul unde se intersectează principalele drumuri din Apuseni; cel ce duce spre Ţara Zarandului trecând prin Brad şi Ţebea, apoi drumul ce coboară şi însoţeşte Arieşul spre Turta, cu ramificaţia lui din Câmpeni spre Avram Iancu şi Scărişoara – Arieşeni - Beiuş, iar cea de a treia arteră principală a zonei vine sau duce spre Zlatna şi Alba Iulia.

Din vechi vremuri, Abrudul este o inimă ce pulsează prin aceste artere care la rândul lor se ramifică în alte şi alte drumuri, în cărări şi poteci înguste până la cele mai îndepărtate sate şi cătune ascunse pe văi strâmte sau risipite sus pe plaiurile largi de sub bolta cerului. Şi toate aceste drumuri de piatră tare de la poalele munţilor, cărările de prin păduri sau potecile înguste de prin fâneţe coboară şi duc de când lumea spre Abrud. În acest minuscul orăşel, poate cel mai mic de pe glob, se întâlnesc săptămânal lunea la târg puzderie de oameni din împrejurimi. Aici se vând sau se cumpără vaci cu viţei, boi roşii sprinteni, obişnuiţi cu urcuşul muntelui, se vând oi şi cai, porci graşi sau purcei pentru iernat, aici sosesc dinspre câmpie, trecând cu greutate peste Dealul Mare, zeci şi zeci de căruţe încărcate cu cereale sau zarzavaturi. La tarabele aliniate în piaţa centrală găseşti mărfuri fabricate, ţesături, opinci sau ghete, prime de


8

toate culorile ce vor atârna în cozile fetelor la joc, turte în formă de păpuşă, căluţ sau inimă cu oglindă, mărgele şi cercei, baticuri înflorate, lămpaşe sau sticle de lampă.

Târgurile mari de peste an, cel de primăvara de la Sângeorz, cel din mijlocul verii de la Ilie Proroc, sau cel de la Sf. Nicolae când iarna intra în drepturi cu multă-multă zăpadă de se închideau drumurile, erau adevărate expoziţii de artă populară sau spectacole decorative şi teatral-folclorice prin îmbrăcămintea oamenilor veniţi din diferite zone în portul lor de sărbătoare, prin feluritele obiecte aduse aici spre vânzare dar mai ales prin felul cum se negociau preţurile, cum îşi lăudau vitele, cum cumpărătorii aflând cât cer pe marfă se făceau că pleacă, ca să fie chemaţi înapoi iar vânzătorul să mai scadă din preţ. Până să se bată palma era un adevărat ceremonial. O atracţie aparte şi o mare trecere, după vite, o aveau vasele din lemn; doniţele şi şuştarele înflorate cu fierul înroşit, ciuberele de toate mărimile, sălăriţa de atârnat pe perete, fluierele, coşercile pentru spălatul lânii, greble şi cozi de coasă, căzi mari din lemn de brad sau de stejar, pentru murat varza şi câte şi mai câte nu găseai la bulciul de la Abrud. Nici vasele de pământ nu erau mai puţin căutate, ele nu puteau lipsi din nici o casă, că de fiecare dată la mâncare mama înşira pe masă o mulţime de bliduţe pentru toţi ai casei şi de cele mai multe ori nu aveau toţi loc la masă, că familiile erau numeroase, în aceeaşi încăpere locuiau bunici, părinţi şi copii. În oale mari de pământ, uneori legate în drot, se fierbeau sarmalele, apa se aducea şi se păstra într-un ulcior mare, tot de ceramică, pe toarta căruia se găsea o ţâţă prin care toţi ai casei beau apa întotdeauna rece.

Ioan Bembea

9

Obiecte din Târgul Abrudului2

Doniţă Ciubăr

2 Foto Doniţă, Ciubăr, Ulcior: N. Dunăre, Bulgăraş de aur: Bazil Roman


10

Nimeni nu se întorcea cu mâna goală de la bulciul de la Abrud; pentru copii, o turtă, bomboane, o cârâitoare de alungat ciorile şi uliul de la puii de cloşcă sau de la cireşe, sau măcar o minge cu elastic, o tiribombă. Flăcăii aduceau fetelor dragi „puiul târgului” iar gospodinele purtau adesea pe umăr o funie de ceapă roşie de Turda. Rar de tot, când părinţii nu mai aveau bani pentru a cumpăra „dulceţuri”, le spuneau copiilor că s-a răsturnat trenul sau căruţa care aduceau bomboanele.

Pe lângă acest târg „la vedere” aici la Abrud mai exista un alt târg aproape nevăzut dar mult mai bănos, târgul de aur. Minerii din împrejurimi, mai ales cei din Bucium şi Roşia, aduceau bulgăraşii de aur de mărimea unei alune sau a unei nuci ca să-l schimbe. Legal, aurul trebuia predat la banca de stat, la Cameră, dar aici preţul era mai scăzut decât în schimbul la negru. Şi, ca să nu dea de bănuit, proprietarii de mine treceau mai întâi pe la Camera de schimb a aurului unde schimbau o mică parte din aur apoi treceau pe la un croitor, cizmar sau intrau într-o prăvălie, ştiau ei unde, pentru a vinde cantitatea mare de aur. Reţelele de contrabandă cu aur funcţionau perfect. Cu teancurile mari de bani primiţi pe aur, minerii intrau în târg şi cumpărau tot ce-şi doreau fără să se mai tocmească la preţ. După sosirea lor, târgul se înviora; se vindea şi se cumpăra tot. Banii ca şi mărfurile treceau din mână în mână, se beau adălmaşuri, se mâncau grătare sau fripturi de la tarabele ce răspândeau un miros ademenitor peste întreaga piaţă. Era mare forfotă şi bucurie pentru toţi.

Treptat târgul se sparge dar pentru aurari petrecerea abia acum începe. Ei intră în restaurant, sunt serviţi cu mâncăruri alese, beau vin din cel mai scump, muzicanţii le cântă la masă pentru care primesc bacşişuri grase în hârtii de mare valoare înfipte în arcuşul viorii sau lipite pe frunte. La sfârşit, când fac plata, ei scot din traista de piele întregul „floştoloc” de bani din care iau fără să se cunoască. Pentru banii primiţi „pe deasupra”, ospătarii fac adevărate închinăciuni. Şi nu de puţine ori

Ioan Bembea

11

petrecerea ţine zile în şir că buciumanii mergeau lunea la oraş şi vin miercuri mintenaş, după cum le-a rămas de pomină povestea.

Târgul din Abrud, prin 1920 (după Bazil Roman)

Sub acest aspect, al târgului, este cunoscut Abrudul celor

mai mulţi locuitori din localităţile învecinate, dar el mai era cunoscut ca oraş cu prestigiu mai ales pentru şcolile lui, pentru măreaţa şcoală de peste pod, de la poalele Ştiurţului. Aşa îl cunoştea în anii copilăriei şi ai adolescenţei şi Emil Dandea, oraşul unde e şcoala şi de unde poţi cumpăra tot ce-ţi doreşti. Vara dădea des câte o fugă până la Abrud să cumpere o fele sau două de cireşe sau moacre din acelea bune aduse de la Blăjeni în corfe mari desăgite pe cai. Începuturile acestei aşezări şi a celor din împrejurimi se pierd în negura vremurilor. Se pare că meleagurile de aici au fost locuite de când lumea, cu mult înainte ca omul să


12

preţuiască şi să fie atras de strălucirea aurului. Preţiosul metal o fi fost descoperit de lucrătorii pământului, de crescătorii de oi şi de vite, că prea lucea frumos pe toate râpele şi în nisipul de sub apa limpede din pâraie. Oricum de aurul de aici auzise şi istoricul grec Herodot (aprox. 484-425 î.e.n.) care în Cartea a IV-a menţionează existenţa unor locuitori în Munţii Apuseni numiţi agatârşi care se ocupau cu exploatarea minelor de aur. El afirma că „exploatarea minelor de aur era atât de înaintată sub agatârşi, încât numai după o muncă de sute de ani a putut să se ridice la o aşa perfecţiune”3 şi asta era prin secolul IV î.e.n. Istoricul acestor locuri şi a mineritului este o poveste lungă şi fascinantă de care s-au ocupat mulţi cercetători, mulţi arheologi şi s-au scris un neştiut număr de cărţi, studii şi articole care de care mai interesante. Pornind din Abrud pe drumul ce duce spre Zlatna, după vreo 5 km ajungi la un punct de reper în zonă, la Gura Cerbului. Aici este locul unde se întâlneşte apa limpede a văii Cerbului cu cea întotdeauna tulbure venită de la minele de pe valea Buciumelor. De la această răspântie începe urcuşul şoselei principale spre Dealul Mare urcând prin frumoasa vale a Cerbului. Din loc în loc ea trece prin adevărate tuneluri de verdeaţă lăsând în dreapta şi în stânga falnice păduri de fag sau brad, coaste abrupte,4 iar mai sus poieni largi, fâneţe întinse în care pasc fără teamă căprioare cu iezi. Poate că de aici i s-o fi trăgând numele, Cerbu. 3 Ion Rusu Abrudeanu, Aurul românesc. Istoria lui din vechime până azi, (apărut în 1933), Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, Ediţie nouă 2006, scoasă sub îngrijirea lui Ioan Felea, pag. 71. 4 În acest defileu a fost „Posada” lui Avram Iancu în 19 mai 1849 unde buciumanii au „căsăpit” oastea maghiară ce fusese alungată din Abrud şi fugea spre Zlatna. Trufaşul comandant maghiar Hatvany a reuşit să scape, fugind peste munte şi a ajuns în satul După-Piatră cu o mică parte din oastea sa. Cea mai mare parte a armatei sale a fost însă nimicită aici. Descrierea amănunţită a luptelor în „Moţii – calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit” de Ion Rusu Abrudeanu, apărut în 1928 şi reeditat în 2007 de I. Felea.

Ioan Bembea

13

Bucium Cerbu (foto, Iulian Moraru)

Peste tot vezi case risipite pe sub streaşină de pădure. Satul se termină mai sus de serpentine în curmătura Dealului Mare. Aici vântul bate cu putere ca peste tot în vârf de munte şi ca să nu sufle fără rost, oamenii l-au pus la lucru, au construit o moară de vânt cu o elice mare ce se învârtea greoi zi şi noapte şi se odihnea rar, numai atunci când adormea vântul. Mi-a fost dat să văd şi să mă mir de această ciudată arătare, unică în partea locului, în anii copilăriei atunci când îl însoţeam pe tata în drumurile lui cu carul cu boii „spre ţară” după „bucate”.

La moară la Vinerea, că aşa se numea locul, era şi un mic han lângă drum cu grajduri şi ogradă unde poposeau drumeţii şi se odihneau dobitoacele istovite de truda urcuşului din amândouă părţile; de la Valea Dosului şi cel dinspre Cerbu.

Revenind la Gura Cerbului să urmăm drumul din stânga ce se desparte de şoseaua principală şi duce spre Aiud pe valea Buciumului. Intrăm în Bucium Sat, loc încărcat de istorie, satul natal al lui Emil Dandea.


14

Pentru a nu greşi, am solicitat date, certificatul de naştere şi cel de botez, de la sursa autorizată, de la Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale. Într-un timp relativ scurt am primit copia-extras din Protocolul botezaţilor Parohiei Ortodoxe Bucium-Sat privind pe numitul Emil Aurel fiul lui Simion Dandea şi Agaftea. Copia xeroxată cuprinde capul registrului, partea de sus cu toate cele 17 rubrici şi o altă copie orizontală, de la nr. crt. 3 pe anul 1893 unde a fost înregistrată data naşterii şi a botezului „pruncului” Emil Aurel Dandea. Din acest document rezultă că s-a născut în 22 Ianuariu 1893 ( nu în 23 ian. cum apare în multe alte lucrări biografice) şi a fost botezat ortodox pe data de 29 ian. La rubrica următoare, Prunc sau pruncă? răspunsul este, evident, Prunc. Apoi, Născut în pat legitim – nelegitim, se completează: legit., …Numele, conumele, religea, meseria părinţilor, completate, ca peste tot, cu cerneală neagră: Simeon Dandea, inspector montan, gr. or. şi mama Agaftea. Tot de aici mai aflăm că a fost botezat de trei naşe. D-na Elisabeta Danciu, Sofia Tomuş, Samfira Zurca [Jurca]. Numele moaşei: Eva Vădan, Numele şi conumele preotului botezătoriu: Al. Danciu.

Cu o foarte mică rezervă, în eventualitatea unei coincidenţe de nume, credem că naşa Samfira Zurca era din Bucium Poieni din familia Mendel, o familie înstărită, soţul ei tot inspector montan şi proprietar de mine. Numele ei se găseşte pe un impunător monument funerar, din coloane de bazalt, în cimitirul din Bucium Poieni ca soţie a lui George Bembea.

A scrie despre Emil Dandea, a-i evoca personalitatea este o datorie şi o cinste. Iată ce mai menţionează prestigioasa instituţie a Arhivelor Naţionale Alba prin directorul Alexandra Dana Zecheru şi prin referentul superior care semnează documentul: Cu acest prilej dorim să vă adresăm întreaga noastră consideraţie pentru eforturile Dvs. de readucere în atenţia contemporanilor a celui ce a fost marele patriot român Emil Dandea. (s.a.)

De ce să nu recunosc, mi-au făcut plăcere felicitările, le adresez şi eu mulţumirile cuvenite şi sunt foarte bucuros că persoana pe care

Ioan Bembea

15

doresc să o prezint este atât de cunoscută în instituţie, că a devenit o mare personalitate, un „mare patriot român”.

Chiar dacă nu ţine neapărat de subiectul cărţii, voi mai comenta câteva curiozităţi, ce ţin de trecerea timpului, găsite în registrul-protocol, având în vedere că „varietas delectat”, varietatea încântă, delectează, adevăr la care au ajuns latinii. O rubrică: Este pruncul uns cu S. Mir? Completare: e; Când s’au oltoit de versat? Rubrica a rămas necompletată, dar se vede că se practica deja vaccinatul copiilor. În grafia timpului sunetele â şi ă sunt redate etimologic prin literele din care au provenit din limba latină. Astfel, Numele şi conumele moaşei, locul şi Nr.-ul casei, unde locuiesce densa, sunetul â din densa este redat prin e cu semnul grafic a lui â pus deasupra lui e, tot aşa în cuvântul versat, sunetul ă este redat tot prin e cu semnul grafic al lui ă pus deasupra.5 Alte particularităţi grafice: z este redat prin d, cum a provenit din latină, dar cu semnul specific lui ţ, diua nascerei; t redat prin sce ca în nascere. etc, etc.

Revenind la familia Dandea, Simeon şi Agaftea au avut şase copii, cinci fete şi un băiat. În ordinea naşterii: Zoriţa, Letiţia, Emil Aurel, (n.1893) Otilia, Emilia (n.1897) şi Livia., tot cam la doi ani, dacă nu cumva s-au mai născut şi alţi copii şi 5 În 1993 a avut loc o reformă ortografică unică în felul ei, între toate ţările civilizate şi chiar mai puţin civilizate, s-a complicat (în loc să se simplifice) ortografia românească în utilizarea grafiei â şi î precum şi în scrierea sunt deşi pronunţăm în mod curent sînt, cu toată împotrivirea majorităţii lingviştilor de mare prestigiu, autori de gramatici. De ce?, vorba lui Caragiale cu „marinel” şi „marinal” din D-l Goe…, fiindcă „aşa am apucau eu, aşa se spunea pe vremea noastră”, aşa au dorit bătrânii noştri academicieni în frunte cu Preşedintele Academiei, Mihai Drăgănescu, specialist în circuite electrice, aşa se scria pe vremea lor, iar reforma din 1953 era…”comunistă”. Parcă purtăm blestemul Meşterului Manole „Ce ziua lucra / Noaptea se surpa”…Şi tot ca în baladă, în 1989 am luat şi scara…Oamenii de la ţară spun câteodată despre unii învăţaţi că „au minte multă, dar nu e toată bună”. Bine totuşi că ne-am întors „numai” la normele gramaticale din 1904 şi 1929 nu la cele de prin 1880! sau la scrierea cu litere chirilice. Făcând paşi înapoi s-ar mai fi putut introduce un â provenit din e, doar cuvântul vânt provine din lat. ventus şi un alt â provenit din o, fântână se trage din lat. fontana.


16

să fi murit la câteva zile după naştere, fenomen frecvent în acele vremuri. Multe femei aveau câte 10-15 naşteri, nu credem însă că e cazul aici, părinţii fiind oameni instruiţi, cu carte, şi sănătoşi.

Sunt de admirat aceşti părinţi luminaţi care şi-au dat toţi copiii la şcoală, prin ce eforturi şi sacrificii, în vremurile de atunci, nimeni n-a ştiut şi nu va şti vreodată.

Bunicul lui Simion, Ionuţ Dandea, căpitan în oastea lui Horea, a fost intens implicat în răscoala de la 1784. La începutul lunii noiembrie Horea trecând prin Roşia a sosit la Bucium „unde a convocat o adunare a locuitorilor comunei, pe un deal din cătunul Poieni [Poiana de la Muntari]6, ca să le comunice planurile acţiunilor viitoare. Dar aici Horea a fost arestat la 8 noiembrie 1784 de către proprietarii de mine, juraţi, gornici şi preoţi, care erau înţeleşi cu judele local. Alarmaţi de cele întâmplate, bărbaţii din familia Dandea: Ioan Dandea bătrânul şi fii săi Petruţă, Gheorghiţă, avându-l în frunte pe Ionuţ, căpitanul din Bucium, ridicară atât pe locuitorii din Bucium Sat cât şi pe cei din satele vecine, Poieni, Muntari şi Cerbu şi tăbărâră asupra casei, îi eliberară pe cei închişi şi se răzbunară asupra făptaşilor.”7

6Dl. Preot Eugen Cândea din Bucium Poieni într-o lucrare încă nepublicată, pe care a avut amabilitatea să mi-o ofere ca sursă de informaţie, « Buciumul – monografie », citându-l pe Nicolae Densuşianu, « Revoluţiunea lui Horea », Buc. 1884, pag. 456, susţine că „ Horea a convocat pe muntele de la Poieni (Negrileasa ) o adunare..” Venind de la Roşia e greu de crezut că a convocat adunarea tocmai pe muntele Negrileasa unde nu locuia nimeni. Avem convingerea că s-a făcut o confuzie, este vorba de Poiana de la Muntari, un cătun cu mulţi locuitori, aproape de Roşia. 7 D. Protase, Răscoala lui Horea, Ediţie nouă, revăzută, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 406-410 şi Căpitanul Ionuţ Dandea în „Glasul Mureşului”, 1935, 2, nr 12, 17 febr. pag. 1. Apud, Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2000, pag. 10.

Ioan Bembea

17

Imagini din Bucium


18

În acest spaţiu istoric mai restrâns din jurul Abrudului, cu evenimente ce au rămas vii în memoria localnicilor, a copilărit Emil Dandea. Gândurile şi simţămintele părinţilor şi bunicilor, ale tuturor sătenilor, în problemele mari ale aspiraţiilor naţionale şi dreptăţii sociale şi-au imprimat puternic pecetea pe caracterul şi idealurile copilului de atunci, ale luptătorului de mai târziu, de aceea vom mai poposi puţin asupra unor fapte istorice mai puţin cunoscute, petrecute în partea locului.

Mitropolitul Alexandru Şterca Şuluţiu de Cărpiniş, născut în 1794 la Abrud, frate cu Ioan Şuluţiu, tribun de mare încredere al lui A. Iancu, a scris cea dintâi istorie a răscoalei lui Horea în anul 1860 intitulată Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni păstrată în manuscris aflat la Cluj în Biblioteca Filialei Academiei, provenit din fondul Blajului. Faptele relatate fiind mai puţin cunoscute şi foarte interesante vom reproduce câteva fragmente din lucrarea menţionată pentru a ajunge la întâmplările petrecute la Muntari, cu pedepsirea celor vinovaţi de arestarea lui Horea:

Iar Horea cu Crişan Giurgi, după ce s-au despărţit la Brad de Cloşca, care avea a răscula românimea toată, cea de partea de miazăzi din părţile Devei şi a Haţegului şi a se împreuna cu Horea la Belgrad [Alba Iulia]- după cum se sfătuise - s-au tras cu ai săi către Abrud în Criscior şi în Mihăilescu, ce-i erau în cale. Nobilimea maghiară pe care au putut-o prinde o au ucis crişianii din cari sta mulţimea care mergea cu Horea. Curiile le-au ars şi avrile cari le au putut duce cu sine le au răpit şi celelalte toate le au nimicit şi spre spaima maghiarilor, fără veste şi pripă, au năvălit într-o sâmbătă noaptea spre duminică la Abrud. Spunea maica mea că ea, într-o sâmbătă după amiazi, cam pre la două ore, auzind vestea groasă că se apropia Horea cu crişenii, pustiind toate, de Abrud, şi văzând mişcare mare între orăşeni la Abrud, cari caută scăpare vieţii şi a averii sale, nefiind acasă taică-meu – pe care Dumnezeu pe acele timpuri îl dăruise cu băi foarte bune de aur şi tocmai era în Sălişte, un sat aproape de o jumătate de oră de la Abrud – la şteampuri, la spălatul aurului, de grabă au trimis pe o fată a sa fecioară călare la tatăl

Ioan Bembea

19

meu să-i ducă vestea cea supărătoare şi să-l roage ca fără întârziere să grăbească a veni acasă. Tatăl meu care era jude în Abrud-sat pe acele timpuri şi nu era acasă, ci tocmai era cuprins cu săparea şteampurilor şi spălarea aurului la vălău, auzind trista veste de grabă a luat la sine aurul acela ce-l limpezise, iar hapul (masa în care zace aurul amestecat cu alte părţi nenobile) cel mult l-au aruncat în giomp (o fântână cu apă unde se strâng rămăşiţele minereurilor în care se află aur) şi cu ocoale (ocol) au grăbit a veni acasă unde sosind şi văzând mişcarea cea mare şi vaietele orăşenilor din Abrud; înţelegând şi aceea că gloatele Horii, care sta mai cu seamă din crişeni fără dischilinire, omoară şi pe românii cei avuţi şi mai cu seamă pe cei ce poartă ceva dregătorie publică, află cu cale cu grabă a se îngriji de securitatea vieţii, mai mult decât a averii sale şi fără zăbavă încă în acea zi până seara, încărcând pe cei 4 cai pâne şi late de mâncare şi scule ce avea mai preţioase, fugiră cu maică-mea care atunci apleca [alăpta] o fetiţă a sa la ţâţă şi cu alţi trei prunci la Selişte la un frate a maică-mea, lăsând acasă numai slujile şi slujnicele şi pe o vecină bună Tobias Gavriluţoaie, „Herseni Anişca”, cui îi încredinţă casa şi toate averile poruncindu-le să dea la cei ce vor veni din vinul şi din vinarsul ce era în pivniţă şi să-i roage ca numai să nu aprindă şi să nu jefuiască casa. Fugind tatăl meu cu un unchi al său, Şuluţ Dinu, şi cu maică-mea la Selişte cu grabă aurul ce-l spălase în acea zi la şteampurile din Selişte: un fond şi 12 pisete [un fond = 0,5 kg] – îl dăduse maicii mele spre păzire şi aşezându-se pe noapte acolo la casa unui unchi a maicii mele aproape de un loc al nostru păduros şi cu preluci între păduri şi cu văi afunde, acoperite cu desimi de păduri, iată că după miezul nopţii şi vede că peste tot izlazul de către Abrud şi Selişte strălucesc ca stelele focurile gloatelor horiene, care acum sosise la Abrud şi se postară pe dealurile din jurul Abrudului şi auzea vorbele oamenilor. Deci temându-se acum tatăl meu nu cumva să treacă cineva din tabăra Horei şi la Selişte, şi acolo aflându-i să-i omoare, s-a


20

sculat şi încălecând pe cal s-a tras printr-o pădure, „Dosul” numită, ca să se ducă la Roşia să se ascundă în băile de acolo cu alţii; iar pe maică-mea cu pruncii în desimile cele afunde şi acoperite cu pădure deasă, a locului său – de care mai sus am pomenit – să se ascundă şi să şadă acolo până se vor strecura din Abrud gloatele Horii, încredinţându-se că acolo nime ni-i va căuta nici nu-i va afla aşa curând ca la case, în pădurile şi afunzimile văii din locul acesta a fost maică-mea cu pruncii săi şi cu o servitoare două nopţi şi o zi întreagă. Aurul care-l dăduse tatăl meu să-l ţie era învelit într-o cârpă legată şi-l purta în sân maică-mea, iar fiindcă atunci când apleca fetişoara îi făcea mare neîndemânare, l-a luat de la sân şi cum era legat în cârpă, l-a pus sub lespedea aceea pe care şedea acolo în pădure, în valea aceea afundă şi aici apoi - după un an l-a aflat iară, după cum mai jos voi povesti această întâmplare.

Spun că când s-au apropiat Horea de Abrud, tare şi vârtos au poruncit gloatelor ca nici la Abrud nici la Zlatna nici în alte locuri unde se ştie că sunt case şi bani împărăteşti sau aur să nu îndrăznească a lua sau a prăda ce este împărătesc. Însă cine ar fi fost în stare, gloata aceea lacomă, înfuriată şi nedisciplinată, pe care nu legi marţiale ci numai simţul lăcomiei cel dobitocesc şi prădării o cârmuia, a o opri de la jefuirea visteriei împărăteşti? Şi tocmai de aceea şi Horea, neîncrezându-se gloatelor sale, în seara aceea când a sosit Horea cu gloatele la Abrud nu le-a abătut în oraş şi le-a postat împrejurul Abrudului, afară pe coastele dâmburilor, cari sunt împrejurul Abrudului.

Însă comandantul Belgradului cel militar mai de timpuriu înţelegând de venirea Horei către Abrud, făcuse dispoziţiuni ca aurul şi casele împărăteşti de la Abrud şi de la Zlatna să se ducă la Belgrad în securitate şi la cele ce nu s-a putut în pripă strămuta au pus şi în Abrud la casa schimbării de aur câteva străji militare care şi de Horea şi de gloate aşa s-au respectat, cât acolo nimeni cu putere n-a intrat nici nu s-a apropiat.

Dimineaţa tabăra Horei se scoborî de pe dealuri toată în Abrud şi începură a prăda oraşul. [Aici este înserat un episod cu un căpitan al lui Horea, Achim George Hublea din Bistra care şi-a cercat norocul

Ioan Bembea

21

la casa unde se ţineau banii împărăteşti dar a fost rănit de straja împărătească, aşa că nimeni nu a mai cutezat să prade.]

Maghiarii cei bolnavi şi care cu grabă au putut fugi din Abrud cu averile lor, în ziua dintâi din oraş [alţii]se ascunseră care pe unde au putut, o parte bolnavi şi mai de frunte se traseră cu toate averile sale cele preţioase în biserica reformaţilor din Piaţiu.

Aici – mirare şi lucru nespus – se îmbrăcară mulţi dintre maghiarii din oraş în veşminte româneşti, nu numai că ei erau cei mai mari şi cei mai dintâi prădători ai concivililor şi naţionaliştilor [naţiunii lor maghiare], preocupându-se pre tot locul cu prădarea pre gloatele Horei, da însă se făcură în prădarea oraşului şi ducătorii horienilor; aceştia îi povăţuia şi în biserica reformată şi le descoperiră pe cei ce acolo se trăsese cu toate averile lor, care le prădară şi pe toţi fără milă îi ucise cu ajutorul maghiarilor – despre un Szent Peteri şi Miske – se spune să fi fost povăţuitori şi împreună prădători cu horianii a maghiarilor din Abrud, cari din prăzi s-au fost foarte înavuţit.

Înţelegând dară gloatele Horei că şi maghiarii îmbrăcaţi în haine româneşti s-au amestecat [cu ei] şi îşi fac treaba cu dânşii şi temându-se ca nu cumva mai pre urmă să-i vândă, au spus Horei lucrul acela, întrebându-l ce ar trebui a face cu unii maghiari de aceia?

Se zice că ar fi zis Horea – „cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre nu trebuie supăraţi, fără ca să fim mai siguri că vor ţine tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră”, care s-au [şi] făcut şi în a căreia ... nenumăraţi maghiari reformaţi şi unitarieni, unii care să fie suferiţi [admişi] de soţi [tovarăşi] la prăzi şi jafuri, iar alţii ca să scape de moarte s-au şi botezat, precum a fost şi cămăraşul din Abrud Fikker Ferentz – unitar, cu trei feciori ai săi şi alţii.

Aşa prădau tot oraşul şi mulţi ucigând, a venit [un] oarecare Boglea Simeon, numit de pe Cerniţa cu mai mulţi de ai lui şi la casa tatălui meu pe care-l căuta să-l omoare numai pentru că era gazdă bună şi jude, aruncându-i „că ţine cu Domnii”, pe care negăsindu-l acasă, sta cu ortacii săi să răstoarne casa cu susul în


22

jos. Acum buna vecină Tobias Gavriluţoaie fu casei tatălui meu înger păzitor; ea dete Boglii şi ortacilor de mâncare şi de beut, cât au putut mânca şi bea şi se ruga de dânşii zicând: Lăsaţi în pace casa omului aceluia de omenie, care nici un rău, ci tot bine a făcut satului acestuia, că vor trece toate şi timpurile acestea tulburate şi încă va mai veni acel timp când mulţi săraci vor afla ca până acum la omul acesta ajutor; cu care îmblânzindu-i lăsară casa în pace nespartă, prădând şi ducând toate ce au putut duce, afară de 4 porci graşi care iar numita vecină-i scăpă zicând că sunt ai ei.

Vestea venirii Horei la Abrud au cutremurat pre tot maghiarul de prin prejur şi unde se afla şi numai câte unul căuta scăpare cu fuga.8

Tot în această scriere este relatat şi un episod dramatic petrecut la Bucium Muntari în zilele răscoalei, se pare că are legătură cu arestarea lui Horea şi eliberarea lui cu ajutorul Dăndeştilor din Bucium Sat. Preotul Teodor Şuluţ din Cărpiniş a sfătuit poporul sărac să nu participe la răscoala lui Horea. Pentru acest lucru Crişan l-a făcut prizonier luându-l legat cu mâinile la spate spre Roşia apoi au trecut cu toţi dealul la Bucium Muntari. Aici la locul numit La Muşinoaie Crişan a poruncit gloatelor să-l ucidă cu pietre. Cu toate loviturile primite mai dădea încă semne de viaţă şi a fost străpuns cu o furcă de fier.9

Participarea buciumanilor la marile răscoale populare din Munţii Apuseni şi mai ales eroismul lor în bătălia de la Bucium Cerbu din 1849 erau vii în memoria colectivă a localnicilor, le transmiteau copiilor, deveneau o mândrie pentru sătenii participanţi şi pentru urmaşii lor care se bucurau apoi de respect şi admiraţie. Oamenii aceştia simpli dar dârji şi neînfricaţi din Ţara Moţilor au

8 Vezi: Alexandru Şterca Şuluţiu, Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni ai Ardealului, manuscris publicat în volum, Izvoarele Răscoalei lui Horea, seria B, vol II, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, pag. 332-447. 2 Dumitru Brahariu, Alexandru Şterca Şuluţiu despre Abrud în timpul răscoalei lui Horea, în revista „Ţara Moţilor”, vol. IV, Editată de Societatea de Ştiinţe Istorice din România, Societatea de Ştiinţe Filologice din România, Subfiliala Abrud – Câmpeni, Clusium, 1992, p. 20-23.

Ioan Bembea

23

clătinat de două ori Imperiul Habsburgic şi tot ei vor reuşi să-l dărâme definitiv, în alte împrejurări istorice, la sfârşitul Primului Război Mondial.

Locuitorii de aici din Bucium Sat îşi priveau cu demnitate trecutul, aveau conştiinţa apartenenţei la naţiunea română. În centrul satului încă din 1802 dăinuieşte o troiţă pe lângă care credincioşii trec cu mare evlavie şi îşi fac de fiecare dată semnul sfintei cruci. Este totdeauna îngrijită iar pe soclu vezi adesea flori proaspete de câmp sau de grădină. În piatra masivă a crucii este săpat adânc următorul text:

SUB OF[ICIUL] PASTOR[AL] [AL] O[NORATULUI] D[OMN] IOACHIMU SANISLAU PAROCH ÎN BUCIUM SAT SAU RIDICAT ACEASTĂ SFÂNTĂ CRUCE SPRE MĂRIREA LUI DUMNEZEU ŞI ONOAREA ACESTUI POPOR DIN BUCIUM SAT – 13 SEPT. 1 8 0 2 10

Troița din Bucium Sat ‐ detaliu

10 Textul de pe cruce prezintă mare interes şi fiindcă este scris cu litere latine, într-o perioadă în care până atunci se scria numai cu caractere chirilice. Probabil că este meritul lui Gheorghe Şincai autorul unui manual „A. B. C. sau affavit pentru folosul şi prpcopseala şcoalelor celor normaleşti a neamului românesc” Blaj, 1783 scris cu litere latine şi chirilice. Pe crucile de piatră din cimitire s-a scris cu litere chirilice, «în potcoave» până pe la 1900, este deci o premieră. Cinste buciumanilor!


24

A fost sfinţită în data la care creştinii sărbătoresc Înălţarea Sfintei Cruci. „Spre mărirea lui Dumnezeu şi onoarea acestui popor”, ce mesaj impresionant transmis generaţiilor viitoare, câtă credinţă, înţelepciune şi mândrie adunate într-un text atât de scurt!

Preotul Ioachimu Sanislau a fost unul din lungul şir de preoţi din acest sat de munte purtători de steag românesc pentru unitate de credinţă, limbă, neam şi ţară. Biserica a fost veacuri la rând casa ocrotitoare a neamului nostru, de aceea se cuvine să poposim puţin asupra acestei instituţii – inimă a satelor româneşti.

Anul ridicării primei biserici, din lemn, în Bucium Sat este acceptat a fi 1638. Nu există însă un document scris care să ateste acest lucru decât memoria colectivă a enoriaşilor, după cum nota în Istoricul bisericii din Bucium Sat în 1982 preotul Nicolae Câmpean. Mai multe detalii despre acest sfânt locaş ne-a oferit cu generozitate Părintele Pr. Vasile Marta, actualul paroh ce slujeşte aici şi la parohia din Bucium Cerbu din anul 1987:

ISTORICUL BISERICII CU HRAMUL BUNA VESTIRE DIN BUCIUM SAT

Pe valea Abrudelului, la o

distanţă de vreo 6 km de Abrud se ridică măiestos pe o colină, în centrul satului, un sfânt locaş cu Hramul Buna Vestire. Este vorba de biserica actuală din Bucium Sat. Sub diferite înfăţişări ea vine de departe din istorie, din cine ştie ce îndepărtate vremuri. Existenţa ei este legată de istoria acestei aşezări, ştiut fiind că noi românii am fost creştin încă de la formarea noastră ca popor cu identitate proprie. Cum o fi arătat

Preotul Vasile Marta

Ioan Bembea

25

locaşul de rugăciune către Dumnezeu cu multe veacuri în urmă nu ştim, presupunem însă că a fost proporţional cu posibilităţile materiale ale credincioşilor din fiecare sat, iar vremurile fiind atât de potrivnice nici oamenii nu s-au scăldat în bogăţie… Tradiţia locală prin memoria colectivă a sătenilor susţine că biserica de aici ar exista din jurul anului 1600, dar consemnările scrise menţionează anul 1638.

Biserica de lemn

Trăind sub stăpânire străină, austriacă şi maghiară, pentru a fi mai uşor deznaţionalizaţi, asupra românilor din toată Transilvania şi implicit asupra celor din Bucium Sat s-au exercitat mari presiuni pentru a trece la catolicism, dar în tăria lor de caracter şi în convingerea nestrămutată că ortodoxismul este dreapta credinţă moştenită din moşi-strămoşi, nu s-au lăsat


26

înduplecaţi, biserica de aici rămânând mereu ortodoxă, spre cinstea preoţilor care au slujit-o în acele viforoase timpuri, spre cinstea credincioşilor enoriaşi din acest sat de munte. Oamenii de aici ştiu că „mai demult” a fost o biserică din lemn care a fost donată credincioşilor ortodocşi din Bucium Poieni unde nu ar fi existat biserică iar credincioşii participau la serviciile religioase la biserica din Bucium Sat, distanţă mare, de 7-10 km. Biserica de zid a fost construită în formă de navă de dimensiuni mai mici, dar pe măsură ce s-a extins aşezarea şi a crescut numărul de credincioşi, a fost mărită şi biserica. Acest lucru s-a observat cu ocazia unor lucrări de reparaţie când a fost îndepărtată tencuiala de pe zidărie. O interesantă şi surprinzătoare descoperire a avut loc cu ocazia reparaţiilor din anii 1990-2002. Sub 3-4 straturi de var se găsea ascunsă, în altar, pe toţi pereţii şi pe boltă, o interesantă pictură. În prezent specialiştii în reconstituiri de acest fel se străduiesc să readucă la lumină întreaga pictură prin îndepărtarea cu grijă a varului şi refacerea stricăciunilor. Nu se cunosc motivele pentru care s-a oprit pictarea întregii biserici şi nici de ce pictura realizată a fost acoperită cu var.

Documentele mai recente păstrate în arhiva bisericii menţionează o serie de reparaţii survenite pentru întreţinerea locaşului de cult, la zidărie, tencuieli, acoperiş sau zugrăveli. Astfel de reparaţii s-au efectuat în anii 1863, 1898, 1908, 1962, 1970, 1973, 1990, 1995. Nu înşirăm felul reparaţiilor făcute de fiecare dată, având mai puţină importanţă, dar apreciem că avem obligaţia morală să reproducem un înscris din altar: «Această tâmplă [catapeteasmă] sau făcut la iniţiativa şi aziutorul epitropilor acestei biserici G. Dandea , I. Corcheş şi cu aziutorul multor parocheni la anul 1898 de Gr. Zigmon din Bucium Sat.» În anii 2001-2002 s-a pictat naosul şi pronaosul în tehnica tempera. În altar, aşa cum am mai arătat, vrem să reconstituim

Ioan Bembea

27

vechea pictură cu valoare istorică, denumirea sfinţilor fiind înscrisă cu litere cirilice.

Biserica posedă două clopote de dimensiuni mici; 70 – 80 kg, cel mare, şi 40 kg cel mic, deşi se vede că au fost patru. Nu cunoaştem ce s-a întâmplat cu celelalte două, care în mod cert au existat – se vede locul liber şi punctele de sprijin. Pe ele se găsesc câteva înscrisuri menţionând anul, locul şi numele meşterului. Pe cel mare: Sibiu - 1879 - Wilhelm Gottschiling iar pe cel mic: TIMIŞOARA 1900 Antonio Novotini - N.1631.

De-a lungul anilor în această biserică au slujit mulţi preoţi. Cunoaştem doar numele unora dintre ei pe care îi amintim aici în ordine cronologică, spre neuitare: 1. Ioan Gavra 2. Ioachimu Stanislav – pe la 1802 3. Alexandru Danciu - pe la 1893, ( l-a botezat pe E.D.) 4. Ioan Anca 5. Traian Tomuş, 1918-1919 6. Traian Paşca, prin11 1950-1958 7. Emil Trifa, prin 1960-1965 8. Pavel Luchescu 9. Nicolae Lupu, 1966-1969 10. Gheorghe Dediu, 1969-1977 11. Nicolae Câmpeanu, 1979-1985 12. Ovidiu Buzgaru, 1986 13. Vasile Marta, din 1987 şi în prezent

Aşa cum este tradiţia şi cutuma, pe lângă fiecare biserică există un consiliu parohial ales de enoriaşi. Actualul Consiliu este format din următorii credincioşi: 1.Aurel Toma – epitrop, 2. Gheorghe Armeana, (şi consilier local) 3.Viorel Bodea,

11 Dăm cu aproximaţie aceste date, nu pe baza unor documente de arhivă (Pr. V. Marta)


28

4.Liviu Tuhuţ, 5.Daniel Petricle, 6.Vasile Guran, 7.Nicolae David.

Cantori sau cântăreţi: Ioan Brătianu şi Liviu Mailat . Cu acest prilej afirm cu plăcere şi adâncă dragoste că enoriaşii acestei parohii sunt credincioşi, respectă Biserica, iar în comportarea de zi cu zi se conduc după morala creştină.

Bucium Sat, 25 octombrie 2009 Preot Vasile Marta

Biserica actuală din Bucium Sat

De multe ori o fi trecut pragul bisericii şi copilul Emil Dandea, la început dus de mână de părinţi împreună cu surorile şi cu toţi ai casei. Duminicile dar mai ales la praznicele împărăteşti oamenii cu mic cu mare mergeau la biserică îmbrăcaţi în vestitele costume naţionale buciumăneşti. La copii peste costum era pusă, întotdeauna călcată cu grijă, prima cu tricolorul românesc, pentru băieţi în diagonală de la umăr până la şold iar la fetiţe în jurul taliei, la brâu, cu o fundă mare în faţă sau la spate deasupra cătrinţei. Mamele îşi scoteau copiii la văzul întregului sat şi a părintelui-preot şi se mândreau cu ei. La

Ioan Bembea

29

ieşirea de la biserică nu se grăbeau spre casă, stăteau de vorbă, îşi lăudau unii altora frumuseţea de prunci. Mare bucurie era pentru copii la Crăciun şi la Paşti când li se cumpărau haine şi ghete noi.

Spun toate acestea fiindcă am trăit eu însumi în anii copilăriei aceste vechi tradiţii, le cunosc cu de-amănuntul, treptat însă ritmul vieţii s-a schimbat, iar aceste forme de viaţă, prezente aici de când lumea, au devenit istorie…

Deşi Buciumul este o localitate minieră, principala preocupare a locuitorilor era agricultura specifică zonei de munte. Ea, economia agrară, mai ales prin vite, asigura hrana zilnică a oamenilor. Din fiecare ogradă nu lipseau o vacă sau două, viţeii, 15 – 20 de oi, porcul, boii sau calul.

În Apuseni se arau şi se cultivau toate coastele, se mai văd şi azi

răzoarele.


30

Pe pământurile mai îndepărtate, sus pe munte, aveau colibe şi grajduri unde ţineau iarna vitele, nu fiindcă nu ar fi putut aduce acasă fânul, ci ca să aibă acolo gunoiul, bălegarul, pentru rodul mai bogat al pământului în anul următor. Mândri cum sunt buciumanii, nici cel mai sărac om nu ţinea capre, vaca săracului, în schimb toate curţile erau pline de păsări; găini, raţe gâşte, curci, spre bucuria vulpilor care destul de des, prin isteţime, îşi luau şi ele porţia. Nu le era greu, că pădurile coboară mai peste tot până în spatele caselor.

Jos pe lângă vale erau grădinile de lângă casă cultivate cu cartofi, cânepă şi zarzavaturi. Se mai cultiva şi porumb dar, fiind clima rece, acesta nu prea apuca să se coacă, ba îl mai prădau şi viezurii. Toate coastele erau numai răzoare fiindcă se arau. Se semăna grâu de primăvară, ovăz, secară şi, în mod obligatoriu, cartofi.

Bucium Sat, 1975 (din colecţia familiei înv. Guran)

Ioan Bembea

31

Stau adesea şi mă întreb cum or fi răzbit bietele mame, femeile, să ducă toate treburile unei case cu o droaie de copii? În fiecare săptămână se făcea pâine în cuptor, câte 6-7 pâini mari, pentru care se ducea grâul la moară, se cernea făina, apoi frământatul „până asuda grinda”, arsul cuptorului, curăţirea vetrei cu ojogul, aşezatul grăbit al aluatului pe lopată şi introducerea pâinilor în cuptor. La sfârşit se rădea covata şi se păstra un colăcel de aluat din care v-a dospi pâinea viitoare. După ce pâinea era coaptă, când se scotea fierbinte din cuptor şi se bătea coaja arsă, prin toată casa şi până departe pe drum se împrăştia un miros plăcut de pâine proaspătă. Dulce miros… Pâinea era atât de preţuită pe vremea aceea că a o risipi, a da din ea la animale, la câine sau la porc, nu era considerată numai o risipă ci aproape un păcat şi nimeni nu începea o nouă pâine fără a-i face pe vatră, cu cuţitul, semnul crucii.

Tot săptămânal femeile spălau câte un ciubăr de rufe cu leşie din cenuşă, le zoleau mult cu mâinile în „troaca” albă din lemn de plop lucrată cu măiestrie de meşterii ţigani, le băteau apoi cu maiul şi le limpezeau la pârâu sau la izvor şi, doamne, rece mai era apa iarna că îţi degerau degetele.

Vara lucrau la câmp iar toamna şi iarna, fără odihnă, femeile şi fetele torceau cânepa şi lâna, puneau apoi războiul şi ţeseau pânza pentru cămăşi şi izmene, pentru lepedeie şi strujac, pentru perne sau saci. Din lână ţeseau covoare cu flori sau alesături în multe iţe. Tot în casă se mai practica croitoria, croşetatul şi foarte frecvent cârpitul ciorapilor şi al hainelor. De două-trei ori pe an trebuia văruit în casă, că pereţii se afumau repede de la soba ce scotea adesea fum. Tot femeile băteau săptămânal hoarnele de funingine şi tot săptămânal, sâmbăta, în mod obligatoriu se şurluiau podelele din casă şi din „târnaţ”, se frecau cu peria de rădăcină şi treptele, se mătura toată curtea. Când se tăia o găină dar mai ales de la raţe şi gâşte se adunau penele – fulgii – care apoi se alegeau de cotori şi se făceau „perini” pentru zestrea fetelor ce urmau să se mărite.

La toate acestea mai trebuie adăugată activitatea zilnică de bază a femeilor: gătitul mâncării, grija copiilor, adunatul paturilor şi măturatul prin casă, cârpitul hainelor şi, de ce să n-o spunem, iarna, ştersul mucilor de sub năsucul roşu al celor mici, mulsul


32

vacilor, mâncarea pentru porc şi câte şi mai câte nu sunt de făcut într-o casă! Dacă în lumea modernă de azi s-ar norma în ore şi minute toate aceste activităţi, la câte zeci de ore ar ajunge ziua de lucru?

Alte imagini din Bucium Sat, octombrie 2009

Ioan Bembea

33

Nici munca bărbaţilor nu era tocmai uşoară. Cei mai vrednici, mai în putere, mergeau zilnic la baie, la şut, cum se spunea în mod obişnuit unei zile de lucru în mină. În baie fiind rece şi multă umezeală băieşii se îmbrăcau gros. Cioarecii erau căptuşiţi la genunchi şi la spate cu petice de piele. În picioare purtau cizme, bocanci sau opinci, după cum erau de înstăriţi. Până la mină era drum lung, prin pădure, pe povârnişuri, de aceea ei purtau întotdeauna în mână o „bâtă”, o „cioacă” iar în cealaltă lampa de miner. În traista de piele din spate duceau merindea, apa de băut sau laptele, exploziv şi carbid. Înainte de a intra în mină, aurarii îşi luau pălăria din cap, aprindeau lămpile, spuneau în şoaptă rugăciunile, îşi făceau cruce şi se închinau. Deşi nu mărturiseau nimănui, se gândeau de fiecare dată că s-ar putea să nu mai vadă niciodată cerul. Înaintau prin „lumea lor fără de cer” călcând pe şinele şi traversele de lemn ca să nu se ude la picioare. În liniştea sinistră a galeriilor se aud, amplificate de ecou, doar picăturile de apă ce se desprind ritmic de pe tavan, de pe „cerime” cum spun ei. Prin întunericul din jur se simte prezenţa vâlvelor… acele duhuri bune sau rele, capabile să-ţi arate aurul sau să-l ascundă de tine dacă nu le eşti pe plac. Despre ce se găseşte aici în măruntaiele pământului, ne-a lăsat câteva pagini inegalabile Geo Bogza:

Numai în Munţii Apuseni oamenii sunt legaţi pe viaţă şi pe moarte de tăria stâncii; sate crescute pe un granit căptuşit cu aur.

Şi dacă vrem să vedem cum s-au aşezat oamenii în aceşti munţi aspri, când de jur împrejur erau atâtea câmpii roditoare, să pătrundem înăuntru, în însăşi fiinţa lor de piatră.

În minele din Munţii Apuseni, printre roci masive, strâns încleştate una de alta, poate fi citit, ca în palmă, destinul clocotitor al oamenilor.


34

A fost mai întâi, în ceea ce priveşte aurul, un cataclism geologic. În adâncimea minelor de aur, măruntaiele pământului se văd ca într-o vitrină. Galerii lungi de sute de metri secţionează profilul încruntat al muntelui, şi ochiul omului sosit de afară poate surprinde, la lumina felinarelor cu carbid, cele mai vechi secrete ale geologiei. Zac acolo, la mari adâncimi, într-o haotică învălmăşeală, blocuri enorme de piatră, îngrămădite unul peste altul. Dar, oricât s-ar fi lipit, sub uriaşa apăsare a propriei lor greutăţi şi a milioanelor de ani, între ele tot a rămas o fisură.

Acel spaţiu strâmt e umplut cu aur. Ochiul îl poate urmări cum se îngroaşe sau se subţie, cum se scurge în alte câteva crăpături laterale, adunându-se iarăşi la loc. După cum merge la stânga sau la dreapta, coboară sau urcă, oamenii au săpat galeriile. Sunt sute şi mii, o adevărată puzderie. Pentru că în masa de piatră a muntelui, filoanele de aur se răspândesc ca sistemul nervos al unui corp omenesc. Toate aceste vinişoare oamenii le urmăresc centimetru cu centimetru străpungând muntele.

La început au fost numai straturi de rocă, unul peste altul, cum s-au suprapus în urma marilor evenimente geologice. Printre ele, pe un horn larg, a început cândva să năvălească lava incandescentă. Atunci, printre atâtea materii scuipate cu îndârjire afară, cu voie sau fără voie urca şi aurul, înspăimântat şi zăpăcit, târât în acea clocotitoare dezlănţuire.

În minele Munţilor Apuseni, se poate vedea tot ce s-a petrecut atunci. Aurul lichid şi fierbinte s-a strecurat printre

Geo Bogza (1908-1993)

Ioan Bembea

35

stânci, mai suplu decât o şopârlă, şi a umplut toate golurile, chiar cele mai mici crăpături. Pe unele stânci se vede, parcă ar fi fost stropit cu bidineaua: firişoare subţiri, ca nisipul. Ele au ajuns acolo, tot strecurându-se prin porii rocii, prin găuri cât firul de aţă.

Închipuiţi-vă aurul în panică, surprins de cataclism, sosind speriat şi gâfâind, căutând un adăpost în crăpăturile stâncilor. Acolo a rămas, apoi, pentru totdeauna…

Drumul acele neregulat, hărţuit, în panică, e valabil nu numai pentru aurul din măruntaiele muntelui, ci şi pentru oameni, pentru aşezările lor de pe culmi.12

Istoria cu cataclismele ei brutale petrecute aici pe pământul Ardealului i-a împins pe bieţii români spre ascunzişurile de pe stâncile şi din pădurile Apusenilor. Se poate închipui cum au năvălit, masă compactă de oameni, lichefiată de spaimă. Se poate închipui, cum, întocmai ca aurul, s-au scurs printre crăpăturile stâncilor, s-au adunat câte doi, trei într-un gol mai mare şi au rămas acolo, nemişcaţi, lipiţi de stâncă, veacuri de-a rândul. . . Aur şi oameni. Acestor două filoane li s-a luat urma şi au fost stoarse de tot ce au putut să dea, prin cele mai teribile procedee.

Aur şi oameni. Exploatare a aurului, exploatare a oamenilor. Prin orice mijloace să se pună mâna pe tot filonul, să se stoarcă din el tot ce se putea stoarce. Acei oameni aspri şi neînduplecaţi din Munţii Apuseni valorau, pentru stăpâni, greutatea lor în aur. Şi cum n-ar fi valorat atât când, iobagi cum erau, trebuiau să le muncească mai mult fără plată.13

Ca să trăiască, omul scurmă pământul acesta de mii şi mii de ani în căutarea aurului. Urmele se văd peste tot în galerii adânci, largi, spaţioase, cu ramificaţii şi cotituri, cu puţuri adânci şi suitori până aproape să străpungă afară în vârful muntelui. Uneori galeriile noi se intersectează cu cele vechi de dimensiuni reduse în formă circulară, cu pereţii afumaţi. Întotdeauna s-au urmărit 12 Geo Bogza, Ţara de piatră, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964, p. 21-23. 13 Ibid. pag. 24 - 25.


36

filoanele de aur a căror direcţii şi ascunzişuri sunt mereu imprevizibile de aceea norocul poate să-ţi surâdă sau să-ţi întoarcă spatele. Totul depinde de Noroc. El, Norocu’, stăpâneşte lumea aceasta a aurarilor. Băieşii nici nu se salută altfel decât cu „Noroc bun !” iar răspunsul este acelaşi, „Noroc bun şi ţie!” Numai la salutul copiilor cu „Bună dimineaţa!” sau „Bună ziua!” li se răspundea invariabil şi întotdeauna „Să creşti mare!” sau „Să creşteţi mari!”, dacă erau mai mulţi. Ştiau ei adulţii ce ştiau de le făceau această urare…

Din loc în loc la răspântiile de drumuri ce duc spre băi mai întâlneşti şi acum câte o cruce de piatră roasă de vânturi şi ploi cu o urare dăltuită în piatră:

NOROC BUN LA BĂIŞAGU Minereul aurifer în multe locuri ajunge până afară la lumina

zilei ori stă ascuns chiar sub pajişte sau sub frunzişul pădurii. Încă din antichitate au rămas gropi adânci cu urme evidente ale exploatării de suprafaţă. Astfel de mărunte forme de relief, gropi şi movile, se observă şi azi cu uşurinţă pe Dealul Băilor, pe Frasin dar mai ales pe păşunatul de la Vulcoi. Venind vorba de acest masiv aurifer din Bucium Poieni cred că prezintă interes a arăta că la Vâlcoi s-au găsit în 1831 patru inele plate din aur având destinaţia de cercei14. În perioada stăpânirii romane pe aceste meleaguri s-a desfăşurat o activitate intensă de extragere a aurului. Urmele lăsate vorbesc de la sine.

Masivul Corabia – Vulcoi – Boteş a făcut obiectul unor cercetări arheologice sistematice şi complexe timp de 5 ani, în perioada 1881-1885, efectuate de arheologul Teglas Gabor directorul şcolii normale maghiare din Deva. Pe lângă urmele arheologice propriu zise el descrie modul de organizare a lucrărilor

14 B. Roman, A. Sântimbreanu, V. Wollmann, Aurarii din Munţii Apuseni, Editura Sport–Turism, Bucureşti, 1982, p. 10.

Ioan Bembea

37

de exploatare a zăcămintelor de aur pe parcursul secolelor şi mileniilor până la acea vreme, face constatări dintre cele mai interesante privind concentraţia aurului din acea zonă: Întreg masivul acestor munţi este vestit din timpurile cele mai vechi prin bogăţia în aur a minelor „Ieruga” din Corabia, „Sf. Petru şi Paul” din Vulcoi, „Iacob şi Aba” din Boteş precum şi în alte vreo 15 mine mai mici….Prin anul 1857 mina „Sf: Petru şi Paul” da zilnic 20 kg. aur liber sau nativ (s.a.) iar această producţie bogată a durat vreo 30 de ani, în afară de aurul stampat.15 (Extras prin măcinarea minereului la şteampuri).

Cu atâta amar de aur scos cu mare trudă şi multă sudoare de românii din Apuseni oare va şti cineva vreodată câte palate s-au ridicat la Viena, Budapesta şi pe tot cuprinsul Imperiului?

În procesul tehnologic de extragere a aurului din minereu este nevoie de multă apă, atât pentru măcinarea minereului din prima fază, cu ajutorul şteampurilor, cât şi pentru separarea aurului de impurităţi prin spălare. În acest scop pentru a utiliza cu chibzuinţă cantităţile mai mari de apă provenită din ploile abundente sau din topirea zăpezilor, toate izvoarele şi pâraiele erau dirijate prin canale spre o singură albie unde se ridica apoi un baraj şi se realiza astfel un tău, un mic bazin de acumulare. Apa acumulată asigura funcţionarea şteampurilor chiar şi pe timp de secetă. Astfel de tăuri se găsesc şi azi cu apă la Roşia Montană dar din altele precum cel de la Muntari, de la Vulcoi sau de la Corna a rămas doar urma. Ele au fost gândite şi construite încă din antichitate. La periferia sudică a Corabiei se află un lac de care vorbeşte şi Plinius, având o lungime şi lăţime de câte 200 de paşi şi o adâncime de 10 paşi. Peretele extrem al lacului, construit din piatră şi pământ, avea o

15 Teglas Gabor, A Korabia romai banyaszataes kettos sirmezeje, (Mineritul roman şi cele două cimitire de la Corabia) Budapest, 1890, pag. 7-8. Apud: Ion Rusu Abrudeanu, - fost deputat şi senator de Alba – Aurul românesc – istoria lui din vechime până azi, p. 136-137, Ediţie nouă, 2006, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca


38

grosime de 8 metri şi poporul îi zicea pod, de unde denumirea de azi Poduri a locului, unde s-a găsit un vechi cimitir roman.16

Cu prilejul acestor cercetări arheologice, la Corabia s-au descoperit două cimitire romane şi urmele unor aşezări -locuinţe- din care se mai găsesc şi azi la mică adâncime cărămizi arse cu inscripţia L XIII G (Legiunea a XIII-a Gemina). Iată ce ne spune Ion Rusu Abrudeanu în capitolul „Săpăturile de la Corabia” :

Deschizând câteva morminte, Teglas Gabor a găsit în masa unsuroasă de cărbuni, afară de oase mai mici, rămăşiţe de lămpi şi căni, cuie mai mici sau mai mari. După părerea lui, cuiele mari au fost folosite la sicriul de lemn, iar cele mai mici au putut fi rămăşiţe de juvaere sau alte lucruri….Într-un mormânt Teglas a găsit la mâna dreaptă bucăţi dintr-un pahar, o lampă cu inscripţia OPTATI iar într-un alt mormânt a aflat două căni roşii de ulei şi rămăşiţele unei căni negre. Într-unul din morminte s-a aflat şi o lampă cu inscripţia IANAR. În toate mormintele nu s-a găsit nici un obiect de valoare, fie de aur, argint sau bronz, cum s-au aflat în mormintele de la Hallstatt şi de la Keszthelz, ceea ce ne arată că în mormintele de la Corabia n-au fost înmormântaţi decât funcţionari, muncitori minieri şi sclavi.

În toate mormintele deschise s-au aflat multe vase de pământ şi mai ales căni de ulei. S-a găsit şi un singur vas de sticlă, apoi plăci de metal, o oglindă de metal, despre care s-a crezut la început că ar fi de argint, dar fiind examinată chimiceşte, s-a constatat că era un fel de bronz, pe care Romanii îl foloseau la facerea oglinzilor. Într-un mormânt s-a aflat o pereche de cercei, iar într-un altul trei stiluri sau tocuri de scris. Tot la Corabia s-a mai găsit o piatră sculptată, două capete de leu (aflătoare la muzeul istoric din Deva), bustul unei femei, care, fiind netransportabil, a rămas la Corabia, apoi unelte de minerit şi anume: un mojer pentru pisatul minereului, o troacă de lemn, care a fost găsită în mina „Sf. Petru şi Paul”. O troacă identică a fost descoperită şi la Roşia Montană în mina „Sf. Ecaterina”. Acest

16 Teglas Gabor, op. cit. p. 13.

Ioan Bembea

39

exemplar se află azi în muzeul naţional din Budapesta. În cimitirul din Slăvăşoaia s-au găsit fibule de un tip caracteristic roman.

Teglas mai spune că în morminte n-a aflat nici o monedă a timpului. A găsit însă fostul ministru ungar de comerţ Lukacs Bala, fiu al Zlatnei, mai multe monede de aramă şi de bronz, ale căror inscripţii nu s-au putut descifra din cauza ruginii. Lukacs Bala mai aminteşte de o monedă din vremea împăratului Adrian, pe care a aflat-o în muntele Negrileasa. Tot în muntele Negrileasa a fost descoperit un vas cu bani de argint, din care d-na Lukacs Bela a luat 8 bucăţi şi şi-a făcut o brăţară. Pe aceste monede erau gravate următoarele inscripţii:

1. TRAIANO AUG. GER. DAC. P.P. TR. P. Pe revers: COS V. P. P. I. TR. P.

2. HADRIANUS AUG. COS. III P. P. Pe revers: NILUS

3. DIVA FAUSTIAN Pe revers. AUG. VIS. 4. DIVA FAUSTINA Pe revers: AETERNITAS 5. FAUSTINA AUGUSTA Pe revers: Nu se poate

descifra 6. ANTONIUS AUG. PIUS P. P. TR. P. XXII Pe

revers indescifrabil. 7. IMP. ANTONIUS AUG. P. P. TR. P. XV Pe revers

indescifrabil 8. IMP. ANTONIUS AUG. TR. P. XXI Pe

revers:CONS III. Corporaţia minerilor (Collegium aurariorum) îşi avea

sediul la Zlatna (Ampelum).17 Morţii erau culcaţi pe dungă cu faţa spre răsărit, dovadă că erau creştini, susţine Teglas. Toate inscripţiile descoperite se găsesc înregistrate cu numerotare în „Corpus Inscriptionum Latinarum”18.

17 Op. cit. p. 140-142. 18 Colecţie de inscripţii în limba latină iniţiată, condusă şi în mare parte redactată de Th. Mommsen. A început să apară din 1863 sub auspiciile Academiei de Ştiinţe din Berlin.


40

Exploatări miniere impresionante s-au efectuat în muntele Frasin. De pe vremea romanilor a rămas o enormă corandă cu două ieşiri, una spre Bucium Şasa alta spre Muntari. Aici este aurul cel mai pur, de 24 de carate.

Dealul Băilor, după cum îi este şi numele, este străpuns de zeci de mine. Intrarea de afară în galerii s-a surpat, dar în adâncuri s-au păstrat lungi coridoare săpate prin stâncă. Fiind în apropiere, aici au lucrat locuitorii din Bucium Sat şi mai ales cei de pe Valea Abruzelului. Dintre minele de aici cea mai cunoscută era Rodu, dotată cu instalaţii moderne, cu vagoneţi şi şine metalice, cu motoare ce produceau curent electric pentru iluminat. De când s-o fi lucrat aici e greu de spus, de când lumea. Localnicii munceau la mina Rodu precum şi la alte mine particulare din apropiere dar erau destui băieşi care urcau zilnic muntele pe la Muntari sau Corna pentru a ajunge la minele „împărăţiei” de la Roşia Montană.

Extragerea aurului din minereu nu era o muncă tocmai uşoară şi nici la îndemâna oricui, e meşteşug, îndemânare şi multă pricepere. Iată cum se proceda: Din mină minereul se transporta la şteampuri cu carul tras de boi, în cazul în care era drum de car până la mină, fiindcă existau destule mine la care băieşii ajungeau pe cărări înguste, pe drumuri foarte abrupte, prin pădure. În astfel de situaţii minereul era transportat în coşerci mari desăgite pe cai, aşa cum proceda vestita Fefeleagă cu Batorul ei „ciolănos şi orb”. Ajuns la şteampuri minereul este măcinat adică transformat într-un nisip fin în care strălucesc firişoarele de aur.

Ioan Bembea

41

Imagini din viaţa şi munca aurarilor:19

Car cu boi transportând minereu

Cai cu coşărci transportând minereu pe drumuri de munte

19 Fotografiile sunt preluate din B. Roman, A. Sîntimbreanu, V. Wollman, Aurarii din Munţii Apuseni, Bucureşti, Sport-Turism, 1982.


42

.A devenit băieş

Spre minele „Împărăţiei” de la Roşia Montană, băteau zilnic drum

lung băieşii din Cărpiniş, Vârtop, Soharu, Corna, Muntari...

Ioan Bembea

43

Scoaterea minereului în spate


44

Pentru cei mai puţin cunoscători poate că prezintă interes să descriem cum arătau şi cum funcţionau şteampurile. Acest ingenios mecanism ce a fost folosit încă din antichitate era alcătuit din mai mulţi stâlpi, „săgeţi” de lemn, groase şi grele, din esenţă tare, de obicei de fag. Săgeţile, aşezate vertical, erau ridicate pe rând cu ajutorul unui „fus”, trunchi rotund de brad prevăzut cu o serie de „bolcâie”, came în terminologia tehnică actuală. Fusul era prins la o roată mare cu cupe şi învârtit cu ajutorul apei prin cădere. Săgeţile, grupate câte trei, aveau un braţ pe care îl întâlnea bolcâiul şi erau ridicate pe rând. Prin căderi repetate zi şi noapte măcinau minereul de jos dintr-o piuă, un jgheab în care curgea în permanenţă apă. Piatra transformată în roame se decanta într-un bazin numit pişoişte. La capătul de jos al săgeţilor era prinsă o rocă dură de cremene capabilă să zdrobească minereul. În funcţie de debitul de apă, şteampurile erau cu 6, 9 sau 12 săgeţi.

Şteampuri, Bucium Poieni (după N. Dunăre)

Ioan Bembea

45

Şteampuri în cascadă

Etapa următoare constă în extragerea aurului din roame prin spălare pe hurcă.20 Aceasta constă dintr-un plan înclinat pe care se găsesc mai multe bucăţi de postav peste care curge apa cu acel nisip fin ce conţine aur. Nisipul porneşte de pe un grătar, este mişcat cu dârgul şi amestecat cu apa. Curgând peste postav, firişoarele grele de aur se îmbibă în ţesătură iar sterilul, ceva mai uşor, este împins de apă într-un alt bazin şi va purta numele de şclic. Din acesta, la topitoria de la Zlatna, se mai extrăgea aur, argint, cupru, plumb etc. Să revenim însă la hurcă. Aici munca nu era foarte grea, o făceau de obicei copiii mai mărişori, băieţi sau fete, precum şi femeile. Bucăţile de postav îmbibate cu aur se clătesc bine într-un ciubăr cu apă. De aici apa se goleşte şi rămâne aurul amestecat cu tot felul de impurităţi, mai ales metale grele. Separarea aurului se face de către bărbaţi cu ajutorul şaitrocului prin anumite mişcări repetate şi smucituri. Aurul urcă treptat pe o adâncitură iar impurităţile sunt împinse jos. Pulberea de aur udă se spală din şaitroc într-o farfurie unde, după evaporarea apei, rămâne aurul

20 Prin acest procedeu se extrăgea aproximativ 60-65 % din aurul existent în minereu.


46

praf. Se pun peste el câteva picături de mercur care are menirea de a aduna la un loc toate firişoarele de aur. Acest amalgam se toarnă apoi pe o ţesătură foarte deasă, (material de toc de pernă) după care se strânge puternic pentru a ieşi afară, prin ţesătură, mercurul şi pentru recuperarea lui. Ghemotocul acesta cu aur se leagă strâns, se pune într-o lingură specială de fontă iar apoi se introduce în foc. Ţesătura arde, se preface în cenuşă albă, aurul se solidifică, îşi recapătă culoarea iar mercurul ce a mai rămas dispare prin eterizare. Bulgăraşul de aur are forma unui caş în miniatură, fiindcă se văd pe el atât pliurile pânzei cât şi urmele de ţesătură întocmai ca pe un caş adevărat scos dintr-un sac de pânză. Sub această formă era comercializat.

Extragerea aurului cu ajutorul hârlostei

Separarea aurului cu şaitrocul

Ioan Bembea

47

Cumpărătorul prudent, înainte de a-l pune pe scafe fine (cântar), îl despica cu ajutorul unui cuţit să vadă dacă ca nu cumva să fie în interior corpuri străine. În anii copilăriei în multe duminici am văzut la târgul din Poieni cum se vindea aurul pe mese în văzul lumii. Mogoşenii vindeau smântână, unt, ouă sau caş, buciumanii vindeau aur.

Se mai putea extrage aur, în cantităţi mai mici, cu hârlostea spălând nisipul din albia râului sau a pâraielor. „Cercarea”, probarea materialului, era cât se poate de simplă, o făceau şi copiii. Într-un pahar transparent de sticlă se punea un pumn de nisip care se amesteca apoi cu apă şi se agita. Dacă jos pe fundul paharului apăreau firişoare de aur acolo se putea instala hârlostea. Aceasta era o instalaţie extrem de simplă şi la îndemâna oricui; o platformă înclinată formată din câteva scânduri având lăţimea totală de 70-80 cm iar lungimea de vreo 2 m. La un capăt avea două picioare înalte. Pe ea se aşezau bucăţi de postav, ca şi la hurcă. Cu trocul se punea în partea de sus pietriş cu nisip peste care se turna apă cu ajutorul unui vas cu coadă lungă. Acţiunea se repeta toată ziua spălând mereu alt pietriş. Seara se luau bucăţile de ţesătură. De postav, şi se duceau acasă pentru a fi spălate. Se scotea aproximativ 1 gr de aur pe zi. La hârloste lucrau femeile văduve, bătrânii şi oamenii săraci.

Toate lucrările se făceau numai cu autorizaţie şi se plăteau taxe. Pentru concesionarea şi controlul zăcămintelor aurifere existau funcţionari instruiţi în acest domeniu numiţi inspectori montani. Simion Dandea deţinea un astfel de post.

Aşa era pe vremea copilăriei lui Emil Dandea şi nimic nu i-a rămas necunoscut. Aveau şi ei mină şi şteampuri pe Valea Abruzelului, aveau mult pământ, vite şi oi, pădure de fag şi de brad în spatele casei, iar la o aşa gospodărie toţi membrii familiei erau puşi la treabă, chiar şi copiii, fiecare după puterile lui. Fiind oameni înstăriţi, în casa lor copiii nu erau puşi la munci istovitoare.


48

Emil nu a purtat niciodată corfele grele cu minereu în spate, aşa cum erau nevoiţi alţi copii din familii sărmane.

De mici copii, iar mai târziu în vacanţe, Emil şi surorile lui toată vara lucrau la câmp la adunatul şi căratul fânului.

În mijlocul verii când era uscăciune şi se împuţina apa pe vale se odihneau şi şteampurile. Numai atunci era linişte în sat, nu se mai auzea, ca de obicei, zi şi noapte bocănitul şteampurilor, toc!, toc! toc! Acum apuca şi apa să curgă limpede printre pietre peste nisipul albăstrui ce trecuse cândva prin vâltoarea şteampurilor. Doar câte o hârloste ici-colo mai era pe vale de unde se auzea hârâitul sapei. Asta era averea săracului; sapa trocul şi hârlostea, că „la omul sărac nici boii nu trag”. Cei sărmani nu aveau pământ, nici vite în bătătură.

Acum, că tac şteampurile, de peste tot de prin fâneţe se aude ascuţit de coasă. În atâta linişte, în cadenţe rare, şuierul molcom al oţelului ce taie iarba grasă ajunge până departe, şruu,….şruu, …şruu… Iarbă şi flori se aştern în „brezde” ordonate, se ofilesc sub razele fierbinţi ale soarelui răspândind peste sat o dulce mireasmă. Oamenii, cu mic cu mare, ies grăbiţi la câmp. Fânul trebuie uscat la repezeală, întors mereu, apoi adunat în „clăi”, ferit de roua bogată a nopţii, ferit mai ales de ploi. Hrana pentru iarnă a vitelor trebuie să rămână verde ca otava.

Numai duminica se potoleşte agitaţia oamenilor. Pentru această zi mult dorită şi aşteptată, aici s-a statornicit un adevărat ritual. Încă de sâmbăta încep pregătirile. În fiecare casă se spală cu leşie şi se freacă duşumelele, se mătură toată curtea, se dă cu măturoiul pe drum în faţa porţii şi în dreptul casei, se stropeşte cu apă colbul. Tot de sâmbăta gospodinele fac pătura de tăiţei pentru supa de găină.

Duminica de dimineaţă toţi ai casei se gătesc pentru biserică, se dau cu „box” şi se lustruiesc ghetele copiilor, cizmele bărbaţilor şi „jumătăţii” femeilor, se pune jar în fierul de călcat şi se mai netezesc cămăşile, poalele, prima din păr pentru fete şi prima tricolor de la costumul naţional al băieţilor.

Ioan Bembea

49

În liniştea blândă a dimineţii de vară, peste sat răsună prelung, cu lungi şi repetate vibraţii, clopotele de la biserică. „Bate de intrare”. De prin curţi, treptat-treptat, ies în drum părinţi şi copii, se îndreaptă cu toţii spre biserică la întâlnirea cu Dumnezeu…

La ieşirea din biserică sătenii coboară spre poartă fără să se grăbească. În cimitirul de lângă altar, câteva „mirese” îşi mişcă cu tristeţe voalul panglicilor colorate. Se obişnuieşte aici, precum în toate satele din Ţara Moţilor, ca tinerilor, băieţi sau fete, ce mor înainte de a se căsători să li se pună la cap lângă cruce şi un brad înalt-înalt căruia i se lasă doar câteva crengi la vârf. Acesta este mirele sau mireasa celor pe care Dumnezeu îi iubea prea mult şi îi chema mai repede în cer, cum se străduia preotul în predica de la prohod să-i consoleze pe părinţii, fraţii şi bunicii îndureraţi. Istoviţi de munca grea în minele de pe Abruzel, în mediul acela întotdeauna rece şi umed, prea mulţi tineri

„Au avut nuntaşi Brazi şi păltinaşi. Preoţi, munţii mari, Paseri, lăutari, Păsărele mii Şi stele făclii.”

cum spune balada Mioriţa. Dar, „morţii cu morţii, vii cu vii”, să revenim la lucruri mai

puţin triste. Duminica, cea de a şaptea zi din săptămână, încă de la

facerea lumii, a fost lăsată de Dumnezeu pentru odihnă, rugăciune şi pentru bucurie, zi de sărbătoare, iar buciumanii nu se abăteau de la această sfântă lege, duminica nu se lucra.

Ca să se simtă că e sărbătoare, în toate casele gospodinele pregăteau mâncare mai bună şi era toată familia în jurul mesei, nu ca peste săptămână când toţi erau împrăştiaţi la lucru, la mină sau la câmp, şi se mânca mai mult din straiţă.

În zilele de vară, după ce se potolea arşiţa, oamenii ieşeau „la poveşti” pe băncile de scândură din faţa porţii. Şi aici la umbra


50

plăcută de sub salcie sătenii aflau unii de la alţii în ce baie s-a găsit şi în care nu s-a mai găsit aur, cui i s-a rupt carul încărcat cu prea mult băişag, cum se vând vitele la târgurile de la Abrud sau Zlatna, cât aste preţul gramului de aur la Camera de schimb şi cu cât îl plătesc jidanii. Cu durere în suflet vorbesc de copiii care s-au prăpădit, de cei care au fost „prinşi” de mină, de bolnavii, mai tineri sau bătrâni, care sunt „pe ducă”.

Mare eveniment era în sat când avea loc câte o nuntă. Oficierea religioasă a cununiei se făcea duminica după amiază, spre seară. Atunci toată suflarea satului, de la mic la mare, ieşea pe la porţi să vadă mireasa, să vadă alaiul ce se îndreaptă spre biserică însoţiţi de „banda” de muzicanţi. După o săptămână pe aceleaşi bănci se comenta cum s-a petrecut la nuntă, ce daruri au primit mirii, ce strigături s-au auzit la joc, iar câteodată cine cu cine s-a bătut.

În toiul petrecerii, când toată lumea era bine dispusă, femeile mai guralive începeau cu strigăturile, mai mult de dragul comicului decât să fie o aluzie la situaţia mirilor:

U, iu, iu, pe dealul gol Că mireasa n-are ţol, Da’ i-a face mirele Când a tunde cânele! Duminicile trec repede şi viaţa satului îşi reia cursul obişnuit. Dis-de-dimineaţă, când razele soarelui abia luminează

vârful muntelui, copiii sunt deja pe drum mânând vitele spre păşune. În tot satul răsună clopotele de la gâtul vacilor, viţeilor sau oilor, cântecul cocoşilor, ciripitul păsărilor. Numai glasul cucului se aude distinct, când de o parte a satului, când din cealaltă, până spre mijlocul verii: Cu, cu! Cu, cu! Cu, cu! …

În această părticică de univers a copilărit şi crescut Emil Dandea într-o familie liniştită bucurându-se de dragostea părinţilor şi bunicilor, de prietenia şi răsfăţul surorilor mai mari, având el însuşi la rândul lui grijă pentru cele două surori mai mici, Emilia şi Livia.

Ioan Bembea

51

Casa în care a copilărit Emil Dandea. Trecut-au anii...


52

Părinţii Simion şi Agaftea, fiind oameni luminaţi şi cu ştiinţă de carte, preţuiau mult învăţătura şi aveau planuri îndrăzneţe pentru copiii lor, voiau să-i facă pe toţi „domni”, intelectuali. Aveau şi strălucite modele în acest sens, doar le-au trecut pragul casei o seamă de fruntaşi ai mişcării memorandiste. Prin agerimea minţii, copiii încă, promiteau că pot ajunge departe prin învăţătură. Aşa stând lucrurile, pe măsură ce copiii împlineau vârsta de şase ani erau trimişi la şcoală. Cu o tăbliţă nouă, pe o parte cu linii pe cealaltă cu pătrăţele, şi cu un stil de piatră, micii şcolari intrau în clasa întâi la şcoala confesională ortodoxă.

ANII DE ŞCOALĂ De când se cunoaşte cititul şi scrisul în Bucium Sat nimeni

nu mai ştie, dar şcoală permanentă, confesională, organizată şi condusă de biserica ortodoxă, prin preoţii şi slujitorii ei, conform unor documente, există de prin 1854.

Încă din secolul al XVIII-lea Curtea Imperială vieneză manifestă interes pentru culturalizarea cetăţenilor indiferent de confesiune şi naţionalitate, ştiinţa de carte fiind o necesitate şi o condiţie pentru progresul economic. Legea „Ratie educationis” din 1777 acorda tuturor naţionalităţilor libertatea de a se servi de limba proprie în şcoală, dar pretindea să se înveţe totodată şi limba germană ca limbă oficială de stat. În aceste condiţii favorabile, reprezentanţii Şcolii Ardelene nu au întârziat să acţioneze înfiinţând o mulţime de şcoli pentru românii din localităţile cu preot greco-catolic.

În dezvoltarea învăţământului românesc din Transilvania un rol de cea mai mare importanţă l-a avut Gheorghe Şincai (1754-1816), personalitate complexă; lingvist de primă mărime, deschizător de drumuri, om politic, organizator de şcoli, autor de manuale. A înfiinţat circa.300 de şcoli confesionale greco-catolice, ridicând numărul acestora la 376. De pe urma acestei acţiuni au beneficiat toate generaţiile următoare de români, nu numai greco-catolicii ci, indirect, prin „contaminare” şi cei de confesiune ortodoxă, fiindcă s-a creat un „model”, un termen de referinţă. Mă gândesc în primul rând la comuna Bucium. Una din multele şcoli deschise de Gh. Şincai a fost şi cea din Bucium Şasa. Cum între satele comunei Bucium a existat întotdeauna o rivalitate pozitivă, o chestiune de mândrie locală, aşa cum exista şi între ortodocşi şi greco-catolici, între preoţii acestora, după ce s-a deschis şcoala din Şasa, nici celelalte sate,


54

ortodoxe, din Bucium nu s-au lăsat mai prejos şi au acordat, de atunci, o mai mare atenţie şcolii.

Ca ctitor al şcolii din Bucium Şasa, spre cinstire şi recunoştinţă, se cuvine să poposim puţin asupra acestei personalităţi.

Întemeietor a 300 de şcoli româneşti în Transilvania printre care şi cea din Bucium Şasa.

S-a născut în 12 ian. 1754 la Samşud, azi Şincai, jud. Mureş. Studiile începute în comuna natală sunt continuate la Colegiul Reformat din Tg. Mureş, la Seminarul Iezuit din Cluj şi la Gimnaziul Piariştilor din Bistriţa (1772). Proaspăt absolvent, cu bogate cunoştinţe de retorică, poetică, limbi clasice (latină,

greacă), germană, italiană, franceză şi maghiară, este numit profesor la Blaj (1773). Călugărindu-se, este trimis împreună cu Petru Maior la Colegiul „De Propaganda Fide” din Roma. Aici îşi ia doctoratul în filozofie şi teologie. Cunoscător a atâtor limbi, obţine acces la arhivele secrete ale Vaticanului şi se dedică cu pasiune studierii şi copierii documentelor istorice referitoare la români. La întoarcere în ţară (1779), din ordinul guvernului este oprit la Viena, pentru a se documenta asupra metodei de predare în şcolile naţionale. Aici îşi continuă activitatea de cercetare privind istoria poporului român. Se împrieteneşte cu Samuel Micu, care era prefect de studii la acest colegiu. Îl ajută la elaborarea lucrării Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena 1780), revenindu-i sarcina revizuirii materialului. Tot el scrie şi prefaţa lucrării, chintesenţă a principiilor fundamentale ale Şcolii Ardelene. Întors la Blaj (1781) este numit canonic şi profesor de

Gheorghe Şincai

Ioan Bembea

55

retorică şi poetică, (1782) apoi director al şcolilor greco-catolice din întreg Principatul Transilvaniei (1784). În această funcţie pe care a deţinut-o timp de 15 ani a semănat şcoli româneşti pe tot cuprinsul Transilvaniei. Mergea din sat în sat pe jos sau cu căruţa, căuta casa potrivită pentru şcoală şi omul potrivit pentru înălţimea misiunii de dascăl, stătea de vorbă cu sătenii îndemnându-i să-şi dea copii la carte.

Era pe vremea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan şi în anii următori. Străbătând atâtea sate a cunoscut în mod direct, pe viu, viaţa chinuită a iobagilor şi a ajuns la următoarea concluzie: Dacă masele acestea de truditori ar avea ştiinţă de carte, nu s-ar mai lăsa tot timpul umilite şi obidite, nu ar mai trăi în această revoltătoare stare de nedreptate. El vedea prin şcoală, prin emanciparea românilor, calea spre obţinerea unor drepturi politice, dar domnii de pământ se opuneau „instricţiei” copiilor de iobagi.

Oamenii luminaţi ai vremii, printre care şi G. Şincai, au redactat şi trimis împăratului Leopold al II-lea, în 1791, un memoriu, Supplex Libellus Valachorum, în numele naţiunii române, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte (cu ungurii, saşii şi secuii) pe baza unor argumente istorice, lingvistice şi demografice concludente; vechimea noastră pe aceste teritorii, limba de origine latină şi numărul majoritar al românilor în Transilvania. Memoriul a fost trimis „spre rezolvare” Dietei de la Cluj unde, evident, a fost respins.

Dar să revenim la problemele învăţământului. Şcolile întâmpinau mari greutăţi; pe lângă lipsa localurilor proprii, nu existau învăţători cu o pregătire cât de cât corespunzătoare, ba mai lipseau şi manualele atât pentru „şcoalele poporale” cât şi pentru „şcoalele normale”. În aceste condiţii Gheorghe Şincai, directorul şcoalelor, printr-o muncă asiduă, demnă de toată admiraţia noastră, a elaborat manualele necesare pentru toate categoriile de şcoli. Amintim câteva dintre acestea, cu întreaga lor denumire ce degajă un parfum de epocă:

1. A. B. C. sau alfavit pentru folosul şi procopseala şcoalelor celor normaleşti a neamului romanesc, Blaj, 1783, în


56

limba română şi germană. Textul românesc cu litere latine şi chirilice.

2. A. B. C. sau Bucoavna spre folosul şcoalelor neamului românesc, Sibiu, 1783, în limbile română şi germană. Textul românesc tipărit numai cu litere chirilice.

3. Catehismul cel Mare cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc de Gheorghe Şincai din Şinca directorul şi catehetul numitelor şcoale din Blaj şi cel[e] l[alte], Blaj, 1783, cu tiparul seminarului.

4. Îndreptar cătră Aritmetică. Întâia parte, alcătuită şi întocmită pentru folosul şi procopseala tuturor şcoalelor normăleşti21 a neamului românesc de Gheorghe Şincai din Şinca directorul şi catehetul numitelor şcoale. Blaj, 1785, cu tiparul seminarului.

5. Povăţuire cătră Economoa de Câmp, pentru folosul şcoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate. Buda, 1806, în Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti. Tipărită în limba română cu litere chirilice.

6. Învăţătură firească spre surparea superstiţiei norodului. Manuscris autograf, publicat în 1964

Am prezentat doar câteva din manualele scrise de Gh. Şincai, activitatea lui este însă mult mai vastă. A scris şi cărţi de gramatică, de istorie, dicţionare, o istorie a naturii (botanică şi zoologie).

Acest mare şi neobosit om de cultură, impetuos erou de epopee naţională în luptă cu timpul istoric care ameninţa să-i uite pe românii transilvăneni în iobăgie, analfabetism şi obscurantism, deci acest mare om, în loc să se bucure de preţuirea cuvenită, spre 21 Denumirea şcolilor normale, preluată din limba franceză, are legătură cu termenul normă, regulă. La şcolile de învăţători se studiau normele gramaticale ale limbii precum şi alte norme, reguli, de viaţă pe care trebuiau să le cunoască învăţătorii iar de la ei şi copiii. Şi ca o curiozitate, cuvântul normă provine din lat. norma care însemna echer, liniar, adică instrument de măsură care stabileşte anumite reguli precise, unghiuri, lungimi.

Ioan Bembea

57

sfârşitul vieţii a avut parte de mari neplăceri şi umilinţe. Intrând în conflict cu I. Bob, renunţă la haina călugărească şi sub o falsă acuzaţie este anchetat şi chiar arestat pentru o scurtă vreme. Îşi va continua activitatea la Oradea, la Buda iar în ultimii ani ai vieţii se retrage la Şinca pe moşia contelui Wass. În 1811 avea terminată Hronica românilor şi a mai multor neamuri, lucrare remarcabilă prin modul critic de interpretare a izvoarelor, prin rigurozitatea şi bogăţia documentării. Se stinge din viaţă în 2 noiembrie 1816 la Şinca.

Din rapoartele rămase de la el rezultă că s-a preocupat intens de pregătirea învăţătorilor dar şi de condiţiile lor de viaţă; să fie bine plătiţi, să aibă locuinţă corespunzătoare. A vizitat, pentru îndrumare şi control, cel puţin de trei ori fiecare şcoală din cele 376 existente în Transilvania. În acest fel avem toate motivele să afirmăm că a venit de mai multe ori şi la Bucium şi a asigurat buna funcţionare a şcolii de la Şasa. A trecut deci şi pe la poarta familiei Dandea, poate că o fi vorbit sau a fost salutat de Ionuţ, om mai ridicat în sat, de vreme ce a ajuns căpitan în oastea lui Horea.

Izvorul cu ţârău de sub rădăcina brazilor de la marginea satului spre Izbita, de dincolo de pod, dacă oamenii i-ar înţelege glasul, multe ar avea de spus despre cei ce au poposit aici şi s-au răcorit cu apa lui măruntă şi limpede. Printre puzderia de drumeţi obişnuiţi, oameni ai locului sau copii mergând sau venind pe jos de la şcolile Abrudului, ar aminti cu siguranţă şi de mari personalităţi ale antichităţii sau ale vremurilor mai apropiate. Se vor fi oprit şi odihnit aici în vremuri diferite Gheorghe Şincai, Andrei Şaguna, Avram Iancu şi George Bariţiu, Ion Pop Reteganul, părintele Agârbiceanu, Ştefan Cicio Pop22, Nicolae Iorga23, Iosif şi 22 Preşedintele Consiliului Naţional Român (pe toată Transilvania) Ştefan Cicio Pop, din Arad, s-a căsătorit „şi pe plac şi cu cap”, cu o fată frumoasă, dar şi cu mult aur, din familia Danciu din Bucium Izbita. 23 Marele istoric N. Iorga s-a deplasat la Bucium Şasa însoţit de Ioan Micu, directorul gimnaziului din Abrud şi de alţi intelectuali, după o şedinţă a Astrei ţinută la Abrud în 1938 unde, din spusele lui Agârbiceanu, ştia că biserica are un potir din aur ale cărui motive în relief nu sunt biblice. Eruditul istoric constată că potirul are motive


58

Alexandru Ciura, Ioan Micu, Geo Bogza, iar mai încoace Ovidiu Bârlea în drumurile lui repetate şi obositoare, pe jos, de la, sau spre Mogoş.

Pentru meritele sale, de importanţă istorică, clădirea veche a şcolii din Bucium Şasa poartă cu mândrie pe o placă de marmură numele ctitorului său:

Şcoala veche din Bucium Şasa.

Aici în şcoala întemeiată de Gh. Şincai a funcţionat ca învăţător între anii 1881-1884 marele folclorist Ion Pop Reteganul

Trăind sub stăpânire străină, greu au avut românii acces la ştiinţa de carte, la învăţătură. Despre organizarea învăţământul

mitologice reprezentându-l pe Bachus. Obiectul ar fi fost – după Iorga – o cupă transformată de preoţi în potir, provenind probabil dintr-un tezaur dac local şi prin urmare reprezintă o mare valoare. (Vezi detalii, Romulus Felea, Nicolae Iorga în Munţii Apuseni, „Ţara Moţilor”, Clusium, 1992, nr. IV, p. 119.)

Ioan Bembea

59

unguresc pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, până la Unire, în 1918, informaţii amănunţite ne-a lăsat Onisifor Ghibu, inspector pentru învăţământul românesc din Transilvania.

Până în 1868 învăţământul în Ungaria s-a desfăşurat fără preocupările statului. De organizarea şcolilor s-au ocupat confesiunile religioase iar învăţământul „avea un colorit religios”.

Învăţământul poporal în Ungaria e organizat astăzi [în 1915] pe baza articolului de Lege XXXVIII din 1868, care a preconizat două principii fundamentale, şi anume, a introdus: a) obligativitatea învăţământului şi b) libertatea învăţământului, în înţelesul că părinţii îşi pot trimite copiii la orice şcoală vor ei. Şcoli primare pot înfiinţa şi susţinea confesiunile, statul, comunele politice şi societăţile, respectiv particularii, datoria de a înfiinţa şcoli o au însă comunele.

Şcoala primară (poporală) constă din două cursuri: 1) cursul de toate zilele (copii de la 6 la 12 ani) şi 2) cursul de repetiţie (12–15) ani.24

Deşi legea din 1868 prevedea că limba de predare o stabilesc susţinătorii şcoalei, ca să fie în concordanţă cu Legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor, acest lucru nu s-a pus niciodată în practică în şcolile din Ungaria. În scurtă vreme au apărut alte legi care au introdus obligativitatea predării limbii maghiare şi în şcolile confesionale. Ba mai mult, art. de lege XXVII din 1907 (Legea Apponyi), sub pretextul că regulează „raporturile de drept ale şcoalelor pe cari nu le susţine statul”, precum şi „competenţele învăţătorilor aplicaţi la aceste şcoale” pune în vigoare şi câteva dispoziţii cari privesc deaproape învăţământul şi spiritul educaţiei. Legea aceasta face din învăţătorii confesionali „funcţionari publici”, obligaţi a depune la intrarea în slujbă jurământ unguresc. Totodată le ridică salariile la 1.000 cor. pe an, salariu fundamental, plus 6 gradaţii, laolaltă încă 1.000 cor., plus bani de locuinţă 200 cor. Disciplinarea

24 . Dr. Onisifor Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti 1915, pag. 106


60

învăţătorilor trece din mâna confesiunilor aproape cu totul în a organelor statului.25

Prin programa şcolară numărul orelor obligatorii de limba maghiară este tot mai mare. Limba maghiară se predă, în şcolile nedivizate, în 13 ore pe săptămână, în şcolile cu 6 învăţători în 39 ore. După patru ani de şcoală copiii trebuie să fie în stare a-şi exprima corect, în grai viu şi în scris, gândurile în limba maghiară. În şcoala de repetiţie se introduce ca limbă de propunere [predare] exclusiv limba maghiară. Statul subvenţionează şi şcolile confesionale, dacă acestea întrunesc condiţiile puse de el (local corespunzător, învăţător calificat, spor la limba maghiară şi educaţie patriotică), dar în acel caz pentru cinci materii (l. maghiară, istorie, geografie, constituţie şi aritmetică) programa de învăţământ o stabileşte statul. Dacă o şcoală nu corespunde în ce priveşte limba maghiară, poate fi suprimată, iar învăţătorul destituit. Nu e lipsit de importanţă a menţiona că învăţătorii plătiţi de stat erau obligaţi să depună jurământ de credinţă. Simon Telkes în broşura „Hagy Magyarositsuka veyetek neveket?” (Cum să maghiarizăm numele de familie?), Budapesta, 1898, afirmă că „maghiarizarea numelui este un jurământ de credinţă, o angajare patriotică.” După afirmaţia lui Iosif Şterca Şuluţiu de Cărpiniş „până în 1896 se schimbaseră 14.000 de nume de familie.”

Art. de lege XLVI din 1908 proclamă principiul gratuităţii învăţământului în şcolile primare…Tot pe baza acestei legi elevii cari termină clasa a VI-a trebuie să dea un examen special de absolvire după care primesc un certificat, care le serveşte la obţinerea dreptului electoral, pe baza unui cenz de 5 cor. 26

În aceeaşi lucrare a inspectorului pentru învăţământul primar în Arhidieceza Ortodoxă Română a Transilvaniei, dr. Onisifor Ghibu, aflăm materiile (obiectele) de învăţământ şi numărul de ore din şcolile primare de prin anii 1900-1915. Prezentăm această informaţie pentru a cunoaşte ce a învăţat Emil Aurel Dandea,

25 Ibid. pag. 107. 26 Onisifor Ghibu, op. cit. pag. 107.

Ioan Bembea

61

surorile lui şi toţi ceilalţi copii din Bucium şi din toată Transilvania, cei care au avut norocul de a merge la şcoală:

Materiile de învăţământ şi numărul de ore săptămânal Religia....................................................... 3 ore Limba română........................................... 5 ore şi jumătate Limba maghiară........................................ 13 ore Aritmetică şi geometrie ............................ 5 ore Geografie .................................................. 2 ore Istoria şi Constituţia (Ungariei)................ 1 oră şi jumătate Ştiinţe naturale, Fizică, Chimie ................ 1 oră şi jumătate Cântări ...................................................... 1 oră Gimnastică ............................................... 1 oră Lucru manual şi Economie....................... o după-amiază Iată componenţa numerică a populaţiei şi pe confesiuni:


62

Populaţia în comitatele româneşti, după Onisofor Ghibu

Ioan Bembea

63

Statul maghiar a urmărit în mod constant, secole la rând, maghiarizarea tuturor locuitorilor din teritoriile pe care le stăpâneau, iar, după religie, şcoala, era unul din cele mai eficiente mijloace. Chiar dacă în 1868 Parlamentul din Budapesta a votat Legea despre egala îndreptăţire a naţionalităţilor - de ochii lumii şi ca să fie în concordanţă cu legislaţia Curţii de la Viena - ea nu s-a pus niciodată în aplicare. Opinia publică ungurească - arogantă şi dispreţuitoare faţă de români - era că această lege însemnează o mare primejdie pentru maghiari. Urmarea fu că legea, votată în Camere şi sancţionată de Rege, nu s-a pus în aplicare nici într-un singur caz, până în ziua de astăzi. Iată ce zicea despre această lege, la 20 Februarie 1914, în Cameră, însuşi contele Tisza: „Dar puteau fi puse în vigoare dispoziţiile acelea, din partea naţiunii maghiare, fără a se sinucide? –dispoziţiuni pe cari ea voia să le aplice faţă de fraţi iubitori, iar nu faţă de duşmani[s.a.]. Repet, ar fi fost o nebunie şi un act de sinucidere din partea naţiunii maghiare, executarea acestei legi, create pe baze de premise falşe” 27

Învăţământul confesional românesc primeşte o grea lovitură în 1907 prin aplicarea legii Appanyi. În baza acestei legi în învăţământul confesional, deşi era românesc, majoritatea orelor, 13 săptămânal, trebuiau predate în limba maghiară. Pentru atragerea învăţătorilor spre învăţământul de stat, acestora li s-a mărit considerabil salariul, la şcolile de stat, dar obligatoriu şi pentru şcolile confesionale, lucru pe care nu-l puteau face şi comunităţile româneşti unde era predominantă sărăcia; plata dascălului la acest nivel devenind o grea povară pe săteni. Ba mai mult, tot mai mulţi învăţători au fost înlocuiţi, sub diverse motive, cu învăţători pregătiţi la şcolile de stat maghiare. Dar cea mai brutală măsură consta în faptul că absolvenţii şcolilor confesionale nu puteau continua studiile, actele lor nu erau valabile, nu erau luate în considerare pentru înscrierea la o altă şcoală, iar în acea vreme, prin dezvoltarea industriei, s-au creat multe şcoli. Iată câteva dintre acestea:

27 Dr. Onisifor Ghibu, (Inspector al învăţământului primar în Arhidieceza Ortodoxă Română a Transilvaniei), Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti 1915, p. 198.


64

1. Şcoli de repetiţie economică 2. Şcoli pentru ucenici industriali 3. Şcoli de ucenici comerciali 4. Şcoli poporale superioare şi civile 5. Gimnaziile (liceele) 6. Şcoli superioare de fete 7. Şcolile reale 8. Preparandiile (şcolile normale) E lesne de înţeles că în aceste condiţii aproape toate şcolile

confesionale ortodoxe şi greco-catolice au devenit şcoli de stat, autorizate, (ungureşti). Asta nu înseamnă că românii vor accepta să fie deznaţionalizaţi, să-şi piardă limba, credinţa, aspiraţiile la apartenenţa de neam şi toate tradiţiile strămoşeşti.

Seară de toamnă

Toamna şi iarna când întunericul se lăsa devreme copiii la lumina lămpii îşi pregăteau cu sârguinţă lecţiile, iar după culcare se sufla în lampă şi părinţii le spuneau tot felul de

Ioan Bembea

65

poveşti. Spre miezul nopţii din păduri coborau lupii stârnind câinii ce băteau rar, cu teamă, prin curţi, răspândind peste întregul sat nelinişte şi înfiorare.

Pornind de la constatarea că toţi copiii familiei Dandea, Emil şi cele cinci surori ale sale, Zoriţa, Otilia, Letiţia, Emilia şi Livia au făcut şcoală, mai mult decât primară, ne duce la concluzia că în Bucium Sat şcoala confesională a devenit şcoală de stat, numai aşa copiii de aici şi-au putut continua studiile. O confirmare în acest sens ne oferă chiar Emil Dandea. Cu prilejul unui discurs în Parlamentul României cere auditorului foarte multă indulgenţă pentru forma externă poate puţin literară a cuvântării…ce se explică prin împrejurările vitrege care nu mi-au permis să mă formez la şcoală cu carte românească.

Dispunem de puţine informaţii în legătură cu şcolile urmate de copiii lui Simion şi Agaftea Dandea. Ştim doar că Emilia a făcut patru clase la Şcoala Civilă din Blaj, Otilia a fost profesoară de lucru de mână –croitorie şi menaj – nu este exclus să fi urmat această şcoală la Abrud sau poate la Turda, Letiţia a fost educatoare, deci a urmat o şcoală normală, probabil la Târgu Mureş, Cluj sau la Sibiu –unde au existat astfel de şcoli înainte de 1918. Zoriţa, fată cu şcoală, a devenit preoteasă, soţul ei preotul Constantin Moldovan era consilier arhiepiscopal pe vremea Patriarhului Miron Cristea şi cum era la modă pe vremea aceea, soţiile înalţilor demnitari sau funcţionari, chiar dacă aveau o anume pregătire, nu-şi luau serviciu, nu se cuvenea, doar avea soţul venitul necesar pentru întreţinerea familiei. Nu ştim deci ce şcoală a urmat Zoriţa, probabil liceul.

Dacă în şcoala primară au învăţat limba maghiară, pe treptele superioare de şcolarizare au studiat în mod obligatoriu şi limba germană, doar făceam parte din Imperiul Austro-Ungar. Ca o confirmare a acestei afirmaţii, Emil Aurel Dandea a urmat cursurile Academiei Comerciale din Viena unde, evident, se studia în limba germană.


66

Nici despre Emil Dandea nu ştim unde a urmat cursul gimnazial şi liceul, probabil la Adrud, dar cunoaştem în mod cert unde şi-a făcut studiile superioare obţinând două licenţe; în drept şi comerţ. A urmat Facultatea de Drept din Cluj şi Academia Comercială din Viena, îşi dă apoi doctoratul în drept la Univ

ersitatea din Cluj.

Şcoala actuală din Bucium Sat, 2010

Prin şcoala din Bucium Sat au trecut şi s-au ridicat mulţi oameni vrednici. Pe această temă s-ar putea spune multe, ar merita un studiu aparte, o întreagă carte. Pe parcursul anilor aici au muncit cu dăruire mulţi dascăli ce s-au bucurat de dragostea şi respectul elevilor, părinţilor, şi a întregii colectivităţi. Din anii de şcoală păstrăm dulci amintiri.

Ioan Bembea

67

Din albumul şcolii (Fotografii oferite de prof. Ioan Dumitraş)

1976. Prof. Dumitraş împreună cu elevii cls. a VI-a

Elevii cls. a VIII-a şi cadrele didactice, la sfârşit de an şcolar – iunie 1997


68

Prof. N. Medruţ şi elevii cls. a V-a. 15 septembrie 1985

15 sept. Elevii cls. I-IV de la Şc. din Bucium Sat

Ioan Bembea

69

Iunie 1992, o nouă promoţie de elevi au terminat cls. a VIII-a

Elevii cls. a VIII-a şi colectivul cadrelor didactice – ianuarie 1997


70

Prof. Dumitraş şi elevii cls. a VIII-a. Martie 2001

Absolvenţii cls. a VIII-a mai 2003

DIN EVENIMENTELE ACELOR VREMURI În toţi anii copilăriei şi ai adolescenţei Emil Dandea urmărea cu

un interes aparte, cu o nestăpânită sete de cunoaştere, specifică nu numai vârstei cât mai ales inteligenţei sale ascuţite, tot ce se petrecea în jurul lui.

De la părinţi şi de la oamenii din sat, de la învăţător şi de la colegii de şcoală, ştia şi el de revolta şi jaful de la Baia domnilor de la Poieni. De câte ori se mai întorcea câte un deţinut din temniţele de la Gherla sau de la Aiud devenea iar actuală întâmplarea petrecută cu ani în urmă. Dar iată ce s-a întâmplat atunci.

Proprietarul Lukács Lászlo din Zlatna a concesionat mina Petru şi Pavel de la Vulcoi din Bucium Poieni unei societăţi franceze. Aceştia, francezii, folosind o tehnologie modernă au intensificat exploatarea minereului, devorau muntele cu cele mai bogate filoane de aur. Lucrătorii, băieşii din Poieni, priveau cu îngrijorare şi indignare cum este secătuit muntele lor de preţiosul metal. Că la noi la munte sus / Alte economii nu-s / Mai de preţ ca băişagu / Acolo ni-e tot ioşagu – cum au relatat ei mai târziu, în mulţii ani de temniţă, întâmplările de atunci în balada numită Verşul buciumanilor. Ba mai mult, francezii au colectat apa de pe toate pâraiele şi izvoarele într-un singur iaz pentru şteampurile lor. Localnicii s-au trezit că au şteampuri fără apă.28

Buciumanii, oameni vii, inteligenţi şi foarte pricepuţi în minerit, sunt în acelaşi timp pătimaş îndrăgostiţi de pământul lor şi nu văd cu ochi buni ca vreo societate străină să vină să le exploateze bogăţiile subsolului moştenit şi muncit de ei. Este îndeosebi caracteristic ceea ce s-a întâmplat în anul 1886 cu o

28 Scriitorul Ovidiu Bârlea (1917-1990) inspirat din evenimentele de atunci, relatate amănunţit în balada Verşul Buciumanilor a scris romanul Şteampuri fără apă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, 376 pagini.


72

societate franceză, care luase în exploatare mina „Sfinţii Petru şi Paul”, proprietatea lui Lukács Lászlo din Zlatna, devenit mai târziu ministru de finanţe apoi prim-ministru al Ungariei. În acel an o ceată de 40 ţărani, cu stare bună, au dat un atac nocturn împotriva coloniei franceze de la Vulcoiu, omorând un funcţionar29 şi luând cu ei cantitatea de 32 kg aur. Ei au comis această faptă în credinţa că aurul nativ este o binecuvântare a bunului Dumnezeu şi că, după concepţia lor, înstrăinarea lui n-ar constitui un mare păcat. D-atunci nici un străin n-a mai pus piciorul în această comună pentru întreprinderi aurifere. Natural, făptuitorii au fost toţi aspru pedepsiţi, dar faptul ilustrează mentalitatea locuitorilor, oameni liniştiţi şi cinstiţi de felul lor, dar în materie de aur nativ, mai ales când e scos de către străini, nu se pot da înapoi de la atacuri în masă. Desigur, un îndemn la asemenea gesturi îl furniza bogăţia fabuloasă de pe vremuri a acestor mine. Să nu uităm că încă prin anul 1857 mina „Sf. Petru şi Paul” da zilnic câte 20 kg. aur liber sau nativ şi că această producţie bogată a durat vreo 30 de ani, în afară de aurul stampat.30

Pentru atâta amar de aur scos din pântecele muntelui, (şi cu câtă trudă…!) au primit şi buciumanii partea cuvenită lor de la stăpânii de atunci; un mare număr de familii din Bucium Poieni poartă şi acum „pecetea” istoriei, duc peste generaţii numele provenite din porecle de batjocură, Colda, din magh. cerşetor şi Bolunduţ, de aceeaşi origine, nebun.

29 Conform relatărilor lui Ovidiu Bârlea din op. cit. care a avut ca sursă de documentare revistele „Gazeta Transilvanie”, „ Tribuna”, „Telegraful Român” şi „Fovarosi Lapok” din luna martie 1886, funcţionarul francez care a murit a sărit de frică peste o balustradă pe bolovanii de steril, şi–a fracturat un picior iar în urma unei complicaţii a decedat după o săptămână. Buciumanii nu au intenţionat şi nu au comis nici o crimă. 30 Ion Rusu Abrudeanu – fost deputat şi senator de Alba –, Aurul românesc, istoria lui din vechime până azi, Ediţie nouă, scoasă de Ioan Felea în 2006, Editura NAPOCA STAR, pag. 137.

Ioan Bembea

73

Revenind la „obrăznicia” poenarilor de a-i speria şi alunga pe străini din minele de la Vulcoi, au urmat cercetările cu torturi31 de neimaginat, apoi, după nouă luni, procesul şi sentinţa cu nemiloasele condamnări:

- În numele legii şi a Maiestăţii-Sale prea graţioase, Franţ Iosif, Tribunalul Comitatului Alba de Jos condamnă pe Rancea Nicolaie la 10 ani, Vasian Macarie la 9 ani, Costinaş Nicolae a Ghiorghichii la 8 ani închisoare corecţională ca instigatori şi făptuitori nemijlociţi.

Preşedintele se opreşte şi se uită cu ochi reci la banca acuzaţilor, în vreme ce tălmaciul citeşte în româneşte de pe o copie a listei. La sfârşit nu se mai aude nimic decât un pocnet neaşteptat al scândurilor de sub picioarele acuzaţilor, poate sub greutatea osândei.

Bembea Ioan lui Nicolae, Lupu Ion lui Nicolae, Simion Şimon lui Văgăluţ, Costinaş Macarie lui Nicolae, Cristea Clement Spulbea, Ciorbea Teodor la câte 8 ani; Lupu Alexandru lui Nicolae la 6 ani, Macinic Gavrilă şi Danciu Ion lui Candin la câte 7 ani; Sularea Nicolae a Toderichii la 8 ani; Praţa Nicolae lui Dumitru la 7 ani; Costea Nicolae lui Candin, Costinaş Moise a Ghiorghichii, Jurca Teodor a Furcoii, Danciu Nicolae lui Candin, Morar Moise a Hanului, Danciu Constantin lui Simion, Trifa Ştefan a Evuţii, şi Praţa Gheorghe lui Dumitru la câte 6 ani, Lupu Simion lui George, Costea Moise lui Candin, Costea Nicolae lui Highida, Simion Nicolae lui Văgăluţ şi Colda Nicolae a Coanchii, la câte 5 ani; Jurca Nicolae a Păpăruţii la 3 ani; Lup Nicolae lui

31 Personajul Onică din baladă nu este altul decât Ioan Bembea lui Nicolae din lista condamnaţilor la 8 ani de temniţă, frate cu străbunicul autorului, cu George Bembea, constructorul „Caselor Bembea” din Bucium Poieni. (vezi p. 268 din romanul lui O. Bârlea). Povesteau bunicii şi părinţii că „unchiul Onică, printre alte torturi, a fost legat ghemotoc şi băgat în vale sub gheaţă de mai multe ori dar nu îl lăsau să moară până nu spune tot ce ştie”. Soţia lui, Laura Onichii, văduvă de timpuriu, a locuit peste drum de familia Praţa, lângă Calea cea Lată. Dăm aceste amănunte pentru localnicii cunoscători.


74

George şi Cetera Nicolae a lui George, câte 5 ani ca făptuitori nemijlocit.

Preşedintele se opreşte iarăşi, îşi scoate batista, şi îşi şterge colţurile gurii, ascultând citirea în româneşte a tălmaciului. Apoi continuă: - Cosma George a lui Vasile la 3 ani; Ionuţ Simion a Cioabii, la 2 ani; Ţipţer Nicolae Checiovului şi Ţipţer Simion a lui Cioraru, la câte 3 ani; Iancu Nicolae Ţangateu la 4 ani; Costinaş Ştefan a lui Nicolae şi Ionuţ Ion a Cioabii, la câte 2 ani ca complici. Afară de aceasta toţi acuzaţii au să plătească cheltuielile de judecată în sumă de 2245 florini, 36 creiţari. 32 În anii lungi de temniţă condamnaţii au retrăit mereu, ca într-un vis-coşmar, toate întâmplările şi chinurile prin care au trecut, iar Şăndruţu Lupului le-a înşirat într-o baladă, Verşul Buciumanilor, ca să rămână mărturie peste ani ce s-a petrecut atunci pentru apărarea munţilor noştri, cu bogăţiile lor, de lăcomia şi nesaţul străinilor33. Poezia, lungă de tot, scrisă pe caiete de şcoală, s-a păstrat prin casele oamenilor dar meritul principal pentru cunoaşterea şi răspândirea ei în sat îl are fostul director al şcolii Nicolae Lupu. În casa părintească din Bucium, în lada de zestre a mamei, unde ţinem şi acum lucrurile cele mai de preţ, pe lângă costumele naţionale şi cerceii buciumăneşti, avem şi un caiet îngălbenit de vreme, scris caligrafic de sora mea mai mare Zamfira, pe vremea când era elevă, în urmă cu peste 60 de ani. Pe coperta caietului e scris cu cerneală violetă făcută din creion chimic: Verşul Buciumanilor. Redăm poezia în întregime pentru a retrăi acele întâmplări.

32 Ovidiu Bârlea, op. cit. pag. 355-356. Autorul fiind un cercetător de profesie, considerăm datele pe deplin reale. 33 Oare dacă ar fi cunoscut istoria acestor locuri, ar fi vândut guvernanţii din zilele noastre cu atâta uşurinţă aurul, cu munţi cu tot, din Ţara Moţilor? Ce a început în 1997 ministrul Radu Berceanu a preluat şi a introdus încă în «Programul de guvernare» în 2009, ministrul economiei Adreian Videanu. Chiar nu mai au ce vinde? Vor transforma Munţii noştri cei frumoşi în mormane de steril…

Ioan Bembea

75

VERŞUL BUCIUMANILOR

Verşul Buciumanilor Chiar despre-ntâmplarea lor Cum o fost şi o păţit Cu-n franţuz străin venit, Venit din ţară străină Ne-a luat pita din mână Baia cea cu daruri plină Ce ne-o fost mai la-ndemână Din ea trăiam o comună Toţi bine cu voie bună. Acum baia ne-o luat Suntem de perit în sat Că la noi la munte sus Alte economii nu-s Mai de preţ ca băişagul Acela ni-e tot iosagul Că la noi pământu-i rău Şi se face puţin grău Că şi dacă-l sămănăm Numai sămânţa o luăm. Şi aşa acum poporul L-o umplut jalea şi dorul După scumpul băişag Care l-au avut mai drag Şi aşa s-or sfătuit C-ar trebui pustiit Franţuzul acesta străin Care ne-o venit vecin Şi la noi să nu-i dăm pace Că mult rău nouă ne face Băişagul ni-l stârpeşte Şi de-avere ne scuteşte. Din zile plăcute, dragi Ne-o făcut pe toţi iobagi

Să lucrăm la el pe plată Până băişagu-l gată C-apoi iar merge-napoi De unde-a venit la noi Şi pe noi iarăşi ne lasă Fără de pită pe masă. Rău vom petrece atunci Vom lucra prin băi pe brânci Că de pe urmele lui Nici când nu vom fi sătui, Dar trăbă făcut un sfat Şi nu trebuie lăsat Băişagul să ni-l mânce Şi venitul să ni-l strâce Că de-l vom lăsa la noi Ne vom plânge mai deapoi. Şi aceasă adunare Fu în luna Februare În anul opt zeci şi şase. La Evuţa Bedii-n casă Era plin de vin pe masă S-o făcut sfatul deplin Toţi eram sătui de vin Şi după sfatul gătit Îţi vom spune ce-am păţit: Ne-am luat pe deal în sus Şi cătă nime n-am spus Şi-am ieşit în Curmătură Într-on loc la zburătură Şi iată că dinapoi Mai vin câţiva după noi. Eu mă uitai îndărăpt Ei mă strâgă să-i aştept Eu am zâs: „Tu cine eşti


76

De prinzi cu mine poveşti?” „Io-s pe care l-o chemat Rancea de la vot din sat Să vin astă sar-aici Şi lângă mine cu cinci” Ştiu eu unde vrea să meargă, Ce contract vrea el să

spargă? „Bine-am zis, ne vom şi duce Doamne-ajută şi-ţi fă cruce!” Şi ne-am dus, n-am zăbovit Până la locul numit La coliba Şoichii-n deal Bătea vântul neaua-n val Iată dăm de Vasian Al doilea căpitan Sta pe furcă răzămat Aşteptând câţi o chemat. „Sara bună, Macarie, Dar mai sunt mulţi ca să

vie?” „D-apoi cum să nu mai fie Dar aşteptăm ca să vie De toţi sunt trei zeci şi doi P-atâţa i-am chemat noi.” Şi nici jos nu ne-am fost pus Şi pică Rancea de sus Cu-a lui ceată adunată Care o avut chemată „Sara bună, măi feciori, De-a umbla noaptea uşori Oare fi-vom noi de-ajuns Neuitaţi la câţi v-am spus?” S-a dat şi ne-o numărat Trei zeci şi doi o aflat. Şi-o prins a ne împărţi Dar n-am ştiut ce-om păţi.

„Tu Ştefan şi Niculaie Meţi la crambul de la baie Că-acolo sunt străji vreo şasă S-aveţi grijă să nu iasă. Tu, Alexandre şi Sulare, La inginerul cel mare, Tu, Ioane şi Onică Meţi în casă, fără frică Şi-n casă dacă intraţi După contract căutaţi Şi voi cum îl căpătaţi La mine-n mână să-l daţi.” Şi aşa într-un cuvânt Noi şi plecarăm pe rând. Şi aşa sosind la baie Strigă Rancea Niculaie: „No, măi feciori, dintr-un foc Fiecare l-al său loc Unde v-am fost rânduit Ştiţi voi locul anumit.” Şi mai mult noi n-aşteptarăm Numaidecât ne băgarăm Casserul cum ne simţi De loc în talpă sări C-un revorver mititel Şi s-apucă de răzbel Şi puşcă de patru ori În drept de făptuitori. Dumnezeu că ne-a ferit Nici unul n-a nimerit, Iar noi toţi acum de frică Am întins o fugă mică Ca de-o zvârlită departe Noi ne-am dat în altă parte. Casserul dac-o văzut Vreme multă n-o pierdut El din casă o ieşit

Ioan Bembea

77

Şi peste gang o sărit Şi la vale-o coborât Pe-o creastă, pe-un loc urât Şi sărind peste-un răzor Domnul şi-a rupt un picior Şi când fu la săptămână Domnul fu pus în ţărână, La ţărână-n ţintirim Domnul acela străin. Şi noi toţi stam să pornim Către ale noastre palaturi Aşa ne făcurăm sfaturi. Atunci Rancea Niculaie Strigă să-nturmăm la baie Nimic să nu ne pasă C-a fugit domnul din casă. Noi atunci ne-am înturnat Şi în casă ne-am băgat După contract am căutat Şi noi nu l-am căpătat Şi stricând acum o ladă Văzurăm banii grămadă. Chiar au fost mai mulţi de-o

mie Ne-au umplut de lăcomie Şi i-am băgat în desagi Că banii la toţi li-s dragi Şi aurul cât o fost Şi-am lăsat lada de post Şi ne-am întors înapoi Cu băgăjioare la noi Şi am pogorât pe cale Până ce-am ajuns la vale Şi-am făcut groapă-n pământ Şi-am băgat toate la rând. Trecură două zile, tri Picară cătanele aci

Tot cu jandarmi înzestraţi Umblau gândeai că-s turbaţi Au rupt a prinde la feciori Şi a-i pune la întrebări Pe săraci îi bănuiau Şi amar îi îmblăteau Şi apoi o zi şi-o noapte I-au bătut pe toţi de moarte. Şi măcar cât i-au bătut Ei n-au spus, că n-au ştiut. Noi trei zeci şi doi de inşi Nici unul nu eram prinşi, Iar vinerea către sară Pe patru inşi ne-nzgărdară Şi ne luară-nainte Şi ne mânară fierbinte Până sosirăm la baie Ne luară la bătaie Iarna în pieile goale Prin zăpadă până-n foale Cu nuiele subţirele Aşa ne-au bătut peste piele Ca să spunem toate cele. „Domnule, nu ne mai bate Că ce-am dus nu sunt prădate Şi puneţi armele jos Că noi spunem bucuros Căci n-am făcut furătură, Ci numai spărietură Nici că ne-a fost lăcomie Pe-a franţuzului avuţie Făr’ numai pentru motor Ne-a fost jale şi amar Că ne-a luat băişagul Toată vlaga şi ioşagul De unde noi ne-am hrănit Toţi de când ne-am pomenit.


78

Bine vorba n-am gătat Că veni vorba din sat Să nu ne mai chinuiască Un ceas să ne-ngăduiască Că ei cu toate ce-au dus Vor veni minteni în sus, Iar ei iute ne lăsară Şi cu noi în sat plecară Consoţii noştri de-acasă Cei vreo două zeci şi şasă Aur şi bani tot luară, Pe un cal încălecase Şi către baie plecase. Cînd la un părău sărirăm Faţă-n faţă ne-ntâlnirăm : « Sara bună, domnilor, Vă ducem de ce vi-i dor Aur şi bani ce-am adus Aicea pe cal noi am pus. Bani-s toţi, aurul tot Nu s-a pierdut nici un zlot ». „Bine toţi ne-om duce-n sus, Să vedem unde-o fost pus Şi de unde ce-aţi luat, Care ladă aţi stricat” Apoi la baie sosind Pe toţi ne puseră-n rând Şi ne legară de mâni, Răbdaţi, fraţilor români! Şi ne băgară-ntr-o casă De unde nu ne mai scoasă Până la trei săptămâni Câte doi legaţi de mâni Tot pereche – doi cu doi Funie lungă printre noi, Ca tânjala printre boi Iar jandarmii dinapoi

Câţiva încă dinainte Strigau să păşim fierbinte Până-n Alba Carolină Nu ne mai dădeau odihnă. Muieri plângeau după bărbaţi, Surorile după fraţi, Iar mama după fecior, Că i-a fost de ajutor. Uită-te frate-ndărăpt Vezi pe maica udă-n piept Udă de lacrimi fierbinţi Văzându-ne chinuiţi. „Lasă, maică, nu mai plânge Că plânsul curând te stinge.” Multă vreme nu trecu Până ce aşa şi fu. Astăzi plânse, mâine plânse Până maica mi se stânse. În capul satului nost Îţi voi spune ce-a mai fost: Un tist ce mergea călare În frunte la adunare El minteni în loc a stat Nouă poruncă ne-a dat Să ne-nturnăm îndărăpt Să punem mânile-n piept Să rugăm pe Dumnezău Şi să nu ne pară rău Pentru fapta ce-am făcut Nu ştim scăpa-vom mai mult, C-aţi făcut mare ruşine La satul vostru toţi bine. Noi acum, cu drept cuvânt, Ne rugarăm lăcrămând Şi din gură cuvântând: „Dragii noşti părinţi iubiţi, Lăsaţi nu vă năcăjiţi

Ioan Bembea

79

Că ne duce de la voi Târziu vom veni-napoi Dar voi nu vă supăraţi, Vină să nu ne băgaţi, Căci noi nu am fost de vină Făr cel din ţară străină Că el baia ne-a luat Mult rău ne-a făcut în sat! Frunză verde de mătasă Din anul opt zeci şi şasă De când am plecat de-acasă Tocmai din luna lui Marţi Ne plecară toţi legaţi De cătane-ncongiuraţi Pe drumul Cerbului sus Cu dosul către apus Cu faţa la răsărit Am mers, am călătorit Câtu-i ziua primăvara Tot merserăm până seara. Cât fu sara-ntr-un oraş Ei ne dădură sălaş Peste noapte s-odihnim Dimineaţă să pornim Pe drum pe Ampoi în jos Până-ntr-un oraş frumos În Bălgradul cel vestit Unde-a fost Horea zdrobit Aici locu-o fost gătit Nouă pentru hodinit. Mers-am ziua toată bine Până iată sara vineri Când pe timpul de ojină Intrarăm în Alba Carolină, În cetatea cea vestită Ce demult a fost gătită Văd ziduri frumoase-nalte

Şi palaturi ridicate Văd poarta deschisă-n două Lacrimi din ochii mei plouă, Văd jăndarii, vin spre mine Tot cu puştile lor pline Intru-n curte, stau la rând Ca un miel care-i mai blând. Soţul ce-am avut pereche Nu putea plânsu să-ncete Văzându-se-n aşa loc Fără de nici un noroc. Eu am zis: „Uită-te, frate, La fereşti întunecate La uşi cu două lăcate Cât de tare-s ferecate Înăuntru ne vor pune Pe rând toate le-om şti spune.” Soţul atunci lăcrimează Şi din gură greu oftează Şi zice cu dulci cuvinte Către prea bunul Părinte Zicându-i cuprins de jele: „Unde-s frumoasele mele S-aştept milă de la ele. Unde sunt prietenii mei S-aştept milă de la ei, Ca să-mi dea ajutorinţă La aşa o neputinţă În care eu am picat Fără de-a fi vinovat Făr numai, cică păcate, Mi-au pus sarcina în spate Şi măcar câtu-i de grea Sunt silit a o purta. Mult amar oi mai petrece Pân pedeapsa îmi va trece. Oare cât ne-or pedepsi?


80

Acum curând nu poţi şti. Făr pe cum zilele trec, Vă ştiu spune cum petrec; Azi mă aflu la-nchisoare, Într-o casă fără soare. În casă neaerisită. Într-o temniţă-npuţită, Unde sângele-nălbeşte, Faţa toată-ngălbeneşte. Inima-necată-n smoală Trupul se umple de boală, Sufletul neodihnit, Fiind aşa de chinuit Zi şi noapte ne-ncetat Trupul odihneşte-n pat, Faţa-n pământ se preface Fiindcă trupul meu tot zace. Cu lucru nu e cuprins Numai rareori în vis Cu gândurile mă tot bat Zi şi noapte ne-ncetat, În zadar mă tot gândesc, Căci nimic nu folosesc Chiar acea ce eu gândesc Făr mai tari mă-mbolnăvesc, Căci cu gândurile mele Umplu inima de jele, Pe voie nu poţi să-i faci, Fiindcă eşti în aşa loc Unde nu-i voie de joc Numai jele şi amar Flacără şi nestins jar, Multă jale şi suspin Pentru zilele ce vin Într-un loc aşa străin. Ce-i mai urât pe pământ Unde mulţi se chinuiesc

Faptele îşi răsplătesc Şi eu cu jalnic cuvânt În greutăţile ce sunt Rog pe bunul Făcător Să-mi ierte din ce-s dator Că-s dator o mare sumă Pentru o singură glumă, Neştiind unde mă duc Şi de ce lucru m-apuc. Iată, acum pătimesc, Mari neplăceri suferesc, În amarnica-nchisoare, Fără ploaie, fără soare, Aşa cu multă sudoare Trebuie să rabd, să zac, Căci alta nu pot să fac. Porţia cât îi de rea, Sunt silit a o mânca Luni păsat, iar marţi măzare Nu-ţi prea arde de mâncare, Miercuri crumpeni şi rişcaş Trupul tare mi-l dezgraş, Vineri iar ne dă păsat Numai cu ceapă-npenat, Sâmbăta-i mazăre groasă A unsoare nu miroasă, Duminica ne dă gris De şi noaptea-l văd în vis. Uneori şi kapostat, Şase luni în bute-o stat Pită neagră de săcară, Ca pelinul de amară, Nu-i nimic că-i aşa grumpă Numai de ar fi mai multă, Ziua este foarte lungă Nu-i puţină să-mi ajungă Din pământ nu pot lua

Ioan Bembea

81

Dacă ei nu vreau să-mi dea Măcar de ştiu, nu-s sătul Sunt silit a-mi fi destul. Multe neplăceri mă strâng Despre toate nu mă plâng Pe acelea nu le spui Care mă-mpung ca un cui Şi foarte tare mă doare Până când scap de-nchisoare, Că sufăr multă putoare Ne mai fiind văzut de soare Nici de vânt rece suflat, În adâncuri fiind băgat, Într-al inimii pământ Unde şi alţi creştini sunt Încuiaţi, lăuntru-nchişi, Zac ca porcii cei ucişi. Unii zac, alţii se scoală Gândeşti că-s loviţi de boală. Într-o zi, vreo două ore Ieşim toţi din închisoare De ne preumblăm puţin Într-a ocolului sân Şi atunci ne dau popas Numai un pătrar de ceas Şi iar înăuntru ne pun, Toate nu pot să le spun, Numai câteva pe rând Care-mi vin mai iute-n gând Care măduva mi-au scos Jumătate de pe os. Dar eu cu cât mi-a rămas Trebuie să-mi rabd necaz. Acum aşteptăm odată Ziua cea de judecată. Nu ştiu cât ne-or mai ţinea Până când ne-or judeca.

Nouă luni acum s-au dus De când sub lăcat ne-au pus Şi nimic nu ne-au spus Numai odată am fost sus. Multă vreme n-am mai stat Până iar sus ne-au chemat: „Ştiţi de ce v-am adus, De ce v-am chemat aici sus? Să vă luaţi advocaţi Veţi fi-ndată judecaţi Săptămâna care vine Vă judecăm pe toţi bine Vă vom da pedeapsă dreaptă Fiecărui după faptă.” Noi atunci mintenaş Am şi trimis în oraş După şapte advocaţi Care-au fost mai învăţaţi Să vie minteni în sus Că avem multe de spus Să ne ia felheriu-n scris Şi să spuie cum le-am zis. Ei minteni au şi venit Şi pe toţi ne-au folhovit Şi ne-au spus să nu ne pasă Că mai mulţi mergem acasă. Noi atunci cu dulci blândeţe Ne-am rugat la a lor feţe Zicând că le vom plăti Atât cât ei vor pofti, Numai să ne mântuiască, Legea să nu înăsprească Şi să nu ne asuprească, Căci pentru fapta ce-am făcut Şi atât a fost prea mult. Ei atunci aşa ne-au spus: „Lăsaţi pân veniţi iar sus


82

Meţi înuntru, fiţi pe pace, Că vom face noi ce-om face, Iar când veţi veni în sus Aşa spuneţi cum aţi spus. Plată ştiţi câtă ne daţi, La ceşti şase advocaţi? Patru sute două zeci Fiecărui şapte zeci Noi v-om sta întrajutor Ca un bun apărător.” Noi atunci le-am mulţumit Şi de-aici ne-am despărţit Până luni, la prânzul mare, Pe la răsărit de soare. Atunci au venit la noi Cu cuvinte dulci şi moi Şi ne-au spus ca să fim gata Căci se-ncepe judecata „Să vă dăm ajutorinţă La a voastră pocăinţă.” Şi-au luat şi bun rămas Aşa pe la şapte ceas. Când bătu ceasul la nouă Poarta se deschise-n două. Patru jandarmi, opt cătane Pregătiţi bine cu arme Ca să ducă un pluton La domnul judecător. În grindă ne-au aşezat, Ne-au cetit pe toţi, pe rând, Aşa cuvinte zicând: „Rând în grindă tari să staţi, În lături să nu mişcaţi, Că mergem la judecată, Unde vi se dă răsplată, Fiecărui după faptă.” Pe poart-afară plecarăm

Temniţa goală-o lăsarăm. La judecată ne-am dus, Drept ca lumina le-am spus; Cum s fost de la-nceput Toate precum le-am făcut. Ei nu ne-au dat crezământ De vii ne-au pus în pământ. Cinstiţii judecători De fapte luminători, O săptămână deplin Sentinţă aspră ne ţin, Judecă şi cercetează Lucrul doar îl luminează. Şi când au fost la sfârşit Iată cum au hotărât: Cică vom fi pedepsiţi Precum suntem dovediţi De la trei până la zece Măcar cât de rău vor trece, Iar cinstita judecată Neavând părerea dată, S-a mutat ntr-o altă casă Şi puţinel sfat mai lasă. Curând au venit la noi Cu nişte cuvinte moi, Zicând că n-au întărit Ei şi s-a fost hotărât De la cinstitul fiscal Aşa şi la tribunal. „Sunteţi mulţumiţi ori ba? De nu, puteţi recura.” Noi am zis toţi năcăjiţi Că nu suntem mulţumiţi Căci pentru a noastră faptă Grele zile ne aşteaptă, Ne-aţi dat prea multă pedeapsă. Şi acum noi recurăm

Ioan Bembea

83

Doară ne mai uşurăm. Atunci domnii advocaţi În picioare-au fost sculaţi, Zicându-ne dese ori „Fiţi cu credinţă, feciori, Căci vom face un recurs, Să fie precum v-am spus. Nu vă fie nimic frică, Căci tabla toate le strică. La care vine mai mult Patru-cinci ani de făcut.” Noi la vorba ce ne-a spus Deloc am făcut recurs Şi cu câtă bucurie L-am aşteptat ca să vie! Când au fost patru luni pline Iată şi recursul vine Fără de nici o schimbare Tot aşa la fiecare. Atunci noi ne-am întristat Şi ceasul l-am blestemat Căci în orişice mijloc N-am avut nici un noroc. Atunci domnii advocaţi Au spus: „Nu fiţi supăraţi Şi nicicum nu vă lăsaţi Iar pentru câţiva florinţi E bine să pruburiţi. Mai recuraţi şi la Curte Căci de-acolo pot s-ajute Căci înaltul Minister Va citi al vost felher Şi-apoi după vrednicie, Voi veţi căpăta robie.” Atunci noi ne-am bucurat Înc-odat am recurat. Patru luni s-au împlinit

Recursul vine-ntărit: „Fiecare, să se ştie, E pedeapsa cea dintâie!” Şi-n Gherla să ne trimeată Pe jumătate din ceată. În robie la Gherla Cei cu robie mai grea! Cei cu robie puţină Au mai stat o săptămână Apoi din Begrad aleşi În Aiud au fost trimeşi. Când zăpadă şi cu vânt Amândouă contra sunt În sfârşit de ianuarie Chiar spre prima februarie Am tras sus îmbrăcăminte, Apoi fiind toate gata, Nu ne-au mai lăsat cu ceata. În a nopţii-adânci tăcere Jandarmii cântau la bere Şi din temniţă ne-au scos, Ne-au legat mâinile jos Şi cu noi către staţie Au plecat cu sumeţie. Ne-au suit în vagon sus Şi la institut ne-au dus. La care pe noi ne-a dat Mâinile ne-au dezlegat Şi ne-au zis blând şi frumos „Dezbrăcaţi hainele jos, Căci aicea pe la noi, Nu-i portul ca pe la voi, Pe la noi hainele-s sure, Cumu-i ursu în pădure, Nimeni nu vrea să le fure. Apoi după dezbrăcat Avem alta de lucrat;


84

Ne vom duce-n feredeu Să vă spălaţi cum zic eu Pielea, capul, trupul tot, Să vă curăţaţi de glod, Că de când v-au încuiat Ştiu că nu v-aţi mai spălat.” Şi precum ne-au poruncit Toate s-au îndeplinit. Câte unul ne-a-mpărţit. Prin case mici ne-au băgat Şi de lucru ei ne-au dat, Lucru cum n-am mai văzut De cum să mai fi făcut. Fară galbină cu şpir Ce se cheamă poliţir Scaune să le fărbuim Frumos să le netezim. Din lemn urât şi scămos Noi să-l facem sclipicios. Cu acest lucru ne lasă Tot câte unu-ntr-o casă, Unde multă jale-am dus, La toate fiind supus, Şi la rele şi la bune, Sunt silit a mă supune, Câte încă nu pot spune! Cât e ziua primăvara De prin zori şi până sara, Numai tot feşteam cu farbă Curgându-mi lacrimi pe

barbă, De jele şi de suspin, Văzându-mă-n aşa chin. În chin, fără mângăiere Petrecând în neplăcere Unde ziua şi noaptea Cugetul mă tot mustra,

Pentru fapta mea cea rea, Zicându-mi cu umilinţă: Vezi acum ce suferinţă? Vezi acum ce neplăcere, Pe copii şi pe muiere? E tare multă durere… Unde-acum ai noştri fraţi? Toţi de noi sunt depărtaţi. Unde-s a noastre surori? Să ne vină până-n zori Să le vedem faţa lor, Să ne-mpuţine de dor. Să ne-mpuţine de jele Povestind ziua cu ele. Unde suntem noi închişi, Vai ce jale ne-a cuprins Aducându-mi şi aminte Cum trăiam noi mai nainte, Cum trăiam la desfătare, Fără leac de supărare Şi acum la ce-am ajuns La dor şi urât nespus, Străpuns de-ale mele vine, N-am pe nimeni lângă mine. În casa unde eu sunt Unde nu mă bate vânt, Nici soarele nu ajunge Numai jalea mă străpunge. Mă străpunge-n trupul tot, De nici răsufla nu pot. Şi cu acea suferinţă Patru luni s-au împlinit; Atunci s-au milostivit Şi ne-au mutat la „Ostrai” Dintre aceste căşi de vai Care după voinicie, Cum au avut în părere

Ioan Bembea

85

Şi care după putere, Precum doi la asteluşi Şi patru la lăcătuşi Şi patru la săbăit Doi la lemne de cioplit, Pe unul la luminare, Nici unul la preumblare. Aşa precum este scris Chiar după cum am făcut Fapta de la început, Suferind la închisoare Fără zile-sărbătoare. Cu ceruza pe papir Eu am scris din fir în fir Toată fapta şi umblarea Suferinţa şi răbdarea Precum noi am suferit Până ce ne-am mântuit, Căci după bune purtări Rând pe rând ne-au dat

iertări, Afară de cinci ce ştiu Până la firul ce scriu Aceştia sufletul şi-au dat Suferind au răposat, De jele şi de bănat. După ei prunci au lăsat

Fără nici un ajutor Domnul fie-ndurător Şi-ngrijască pruncii lor. Şi vă rog, bun cititor, De-oi fi mai rămas dator Undeva cu vreo silabă, Vă rog frumos şi cu treabă Cuvântul să-l îndreptaţi, Greşeala să mi-o iertaţi, Căci eu după a mea ştiinţă M-am silit cu sârguinţă O poizie eu am scos Să sune cât mai frumos Dacă chiar nu-i potrivit, Nici eu nu-s poet numit Nici şcoală n-am învăţat Numai chiar la noi în sat În doi ani cât am umblat. Cu ceruza, pe papir, Am scris tot din fir în fir, Cu ceruza-am însemnat Toate ce s-au întâmplat Şi numele mi-l semnez Alexandru din botez, Alexandru Lup mă cheamă Chiar aşa, de bună seamă.


86

Balada ce cuprinde 782 de versuri se găseşte în Bucium Poieni răspândită pe la mai multe familii în diferite variante, dar fără deosebiri majore. Verşul Buciumanilor a constituit obiectul unor studii pe probleme de istorie, limbă, literatură sau folclor.34

Revolta minerilor din Bucium Poieni, acest atac în masă împotriva unei societăţi franceze de exploatare a aurului din masivul Vulcoi a stârnit mare vâlvă pe întregul cuprins al Imperiului Austro-Ungar şi a fost intens mediatizată prin presa vremii. Vestea s-a răspândit cu repeziciune mai întâi la românii din Transilvania, a ajuns la cunoştinţa unor mari personalităţi ale vieţii publice şi culturale româneşti cum ar fi Ioan Slavici care conducea ziarul Tribuna din Sibiu, George Bariţiu directorul ziarului Gazeta Transilvaniei din Braşov, la redactorii Telegrafului Român tot de la Sibiu. În colectivele de redacţie ale acestor publicaţii precum şi în rândul colaboratorilor erau incluşi aproape toţi oamenii de seamă ai vremii nu numai din Transilvania ci şi de dincolo de Carpaţi. De pe la începutul lunii martie, 1886, în cele trei ziare apar tot mai des ştiri despre evenimentele de la Bucium35 şi pe măsură ce lucrurile 34 Vezi: Ioan Iliescu, Contribuţii la cunoaşterea tradiţiei creaţiilor populare minereşti în „Limbă şi literatură”, vol. 7, 1963 ; Prof. emerit, dr. Dumitru Braharu, textul baladei culese şi comentariul în vol. Aurarii din Buciumănimea Apusenilor în literatură, de prof. Voicu Ioan Macaveiu, Editura Altip, Alba Iulia, 2003, pag. 30-41 ; Mihail Triteanu, Geneza unei balade populare: Verşul buciumanilor, studiu prezentat în iunie 1965 la o sesiune de comunicări în cadrul Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice din România, Filiala Cluj, preluat în volumul Aurarii din…de Voicu Ioan Macaveiu, pag. 41-46. 35 Ţinând seama de aria largă de răspândire a ziarelor româneşti menţionate, precum şi de faptul că toţi colaboratorii primeau ziarele, ca abonament, şi că ştirea despre Evenimentele de la Vulcoi a apărut în multe numere, avem convingerea că de această revoltă au luat cunoştinţă, pe lângă redactorii şefi menţionaţi, Bariţiu şi Slavici, George Coşbuc, Ion Pop Reteganu, Bogdan Duică, Barbu Ştefănescu Delavrancea – colaboratori la Tribuna ; apoi Florian Aaron, dr. Pavel Vasici, Zaharia Boiu, Vasile Alecsandri, Alexandru Odobescu, Ion Creangă – redactori sau colaboratori la Telegraful Român ; alte personalităţi de la Gazeta Transilvaniei din Braşov. La aceştia se mai adaugă în mod cert liderii politici ai vremii. Dr. Ioan Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop, Vasile Lucaciu, Amos Frâncu etc, etc. Mare emoţie a provocat ştirea condamnării, exagerat de severe, a băieşilor din Bucium în rândul

Ioan Bembea

87

se limpezesc, că nu a fost vorba de o tâlhărie cu crimă, cum o prezentau autorităţile maghiare, ci de un act de revoltă, în mare măsură îndreptăţită, se ia atitudine în apărarea băieşilor disperaţi că străinii duc tot aurul din munţii lor. După o anchetă prelungită, cu torturi dintre cele mai sălbatice, în decembrie 1886, Tribunalul din Alba Iulia, aceeaşi instituţie care cu un secol în urmă hotărâse condamnarea la moarte prin zdrobirea oaselor cu roata pentru Cloşca şi Horea, dă acum o sentinţă la fel de severă în raport cu faptele petrecute. Celor 35 de condamnaţi li se acordă, adunaţi, 200 de ani de temniţă, între 10 şi 2 ani, în funcţie de gravitatea aşa zisei vinovăţii (după informaţiile eruditului cercetător şi scriitor Ovidiu Bârlea).

Ar fi luat ziariştii români cu mai multă hotărâre apărare minerilor din Bucium Poieni, dar nu cutezau, ei erau nevoiţi, după cum spunea G. Bariţiu, ca atunci când scriu trebuie să stea cu paragrafele legii în faţă şi cu temniţa la spate.

A sări în apărarea unor „tâlhari” şi „criminali” cum erau socotiţi de autorităţile maghiare, deşi nici unul din cei 40 de inculpaţi nu avusese de a face cu oamenii legii, după cum s-a dovedit la proces, nici unul nu fusese holoangăr, nici unul nu mai furase nici măcar un măr sau o prună din pomii vecinilor, fiind cu toţii oameni înstăriţi, cu gospodării înfloritoare, băieşi harnici şi cinstiţi, a sări deci prin presă în ajutorul acestor oameni disperaţi era o gravă culpă şi te aşteptau temniţele de la Vaţ, Seghedin, Gherla sau Aiud. De „crimă” iarăşi nici nu putea fi vorba, ei nu au atins nici măcar cu un deget pe inginerul care a murit, lucru recunoscut de acesta; s-a accidentat singur fugind printr-un loc stâncos, şi-a fracturat un picior iar în urma unor complicaţii a murit după o săptămână.

Şi fugind peste un răzor Şi când fu la săptămână Domnul şi-a rupt un picior Domnul fu pus în ţărână.

profesorilor şi elevilor de la Seminarul „Andrean” din Sibiu şi la Preparandia din Blaj, conform unor ştiri apărute în presă.


88

Vechea şcoală din Bucium Poieni, 2009

Bucium Poieni 2007. În planul îndepărtat: Detunata Flocoasă

Ioan Bembea

89

Cu toate riscurile unor procese de presă pentru „delict de opinie” din articolele apărute în „Tribuna” şi „Gazeta Transilvaniei” pe parcursul anului 1886, începând cu luna martie, rezultă că la mina de la Vulcoi a avut loc o revoltă în masă împotriva societăţii franceze ce secătuia aurul din pântecele muntelui, din muntele buciumanilor. Ducând o politică violentă şi oarbă – după cum apreciază lordul Fitzmaulice – autorităţile dualiste au condamnat pentru delicte politice şi de presă numeroşi români. În perioada 1884-1894, de exemplu, curţile cu juri şi tribunalele ungureşti au condamnat 107 români, însumând 63 ani de închisoare. În deceniul care a urmat, alte 225 de condamnări, de data aceasta întrunind 134 de ani de temniţă. «Persecuţia - scria Seton Watston – a fost întinsă până la atari limite încât găseşti cu greu un singur ziarist român scriind la un ziar politic care să nu fi fost în închisoare pentru vreun delict politic.»36

Deci, gazetar fiind, pentru cutezanţa de a spune adevărul, îţi riscai libertatea. În ciuda tuturor represiunilor, nu puţini ziarişti români, dar şi sârbi sau slovaci, au avut tăria de a spune lucrurilor pe nume, demascând cu îndrăzneală şi demnitate în primul rând asuprirea naţională şi politica continuă de maghiarizare. Iată doar câteva exemple: Ioan Slavici a stat închis un an în temniţă la Vaţ, A. C. Popovici a fost condamnat la patru ani, în 1893, în procesul Replica junimii academice române din Transilvania şi Ungaria la „Răspunsul” dat de junimea academică maghiară la „Memoriul” studenţilor universitari din România. Curajosul ziarist a denunţat politica maghiară de oprimare a naţionalităţilor.37

Cunoscutul om politic şi publicist dr. Valeriu Branişte a ieşit din închisoare numai în noiembrie 1918 când s-au deschis porţile temniţelor după capitularea Austro-Ungariei. La proces procurorul

36 Traian Rus, Faraonii Transilvaniei, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2000, pag. 148. 37 Valeriu Branişte, Oameni, fapte întâmplări, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pag. 10


90

îl acuzase „că face parte din familia lui Horea şi Cloşca, Avram Iancu şi Axente Sever.”

Ioan Slavici Valeriu Branişte 1848-1925 1869-1928

Închisoarea din Seghedin. După Valeriu Branişte, Oameni, fapte,

întâmplări, Cluj-Napoca, Dacia, 1980, pag. 380+8.

Ioan Bembea

91

Se disting semnăturile unor mari personalităţi din presa românească ce au avut „cinstea” să-i treacă pragul: Ştefan Popp, Emil Buteanu, Avram Indreica, Dr. Timotei Popovici, T. I. Gaşparel, Dr. Jurca, Dr. Branişte, etc., iar în celula 19, Dr. Romulus. De la toţi, „Salutări cordiale:”

Înaintea lor pe aici trecuseră şi memorandiştii.

Seghedine, Seghedine, Seghedine, Seghedine, Pline-s temniţele-n tine, Dumnezeu cum te mai ţine? Pline-n tine şi în Vaţ Mureş, Tisa până când De români nevinovaţ’ Te mai rabdă pe pământ? (din Doina lui V. Lucaciu) (din Doina lui I. Raţiu)

Tot ce s-a petrecut atunci, după revolta de la Bucium, a fost încă o picătură în paharul, şi aşa plin, al suferinţelor neamului românesc. Era prea plin paharul, trebuia făcut ceva.

În aceste condiţii oamenii politici luminaţi ai naţiunii române încadraţi în Partidul Naţional Român au redactat un document în care denunţă împăratului Austro-Ungariei, Franz Ioseph I, politica intolerantă şi abuzurile guvernelor din Budapesta faţă de cererile românilor. Acest act de protest este cunoscut în istorie sub denumirea de Memorandumul din 1892.

În acest memoriu (lat. memorandum, în rom. de ţinut minte) se solicitau drepturi etnice egale cu ale populaţiei maghiare, încetarea persecuţiilor şi a încercărilor de maghiarizare. Se face o analiză a sistemului legislativ ungar; legea naţiunilor, legea electorală, legile şcoalelor, legea presei etc. reliefând faptul că românii erau discriminaţi neavând nici un drept politic. Documentul contesta şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar fără a se ţine seama de dorinţele românilor majoritari. Memorandumul a fost dus la Viena de o delegaţie alcătuită din 300 de reprezentanţi ai naţiunii române, în 28 mai 1892.


92

Refuzând să primească delegaţia română menită să i-l înmâneze, împăratul, fără a-l citi măcar, a trimis memorandumul (redactat în limbile germană, maghiară şi română) guvernului maghiar, spre „rezolvare” care însă a înscenat autorilor un proces de trădare.

Semnatarii memorandumului, din 1892. Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. Daniil Popovici Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihai Veliciu, Rubin Patiţa. Rândul din faţă, tot de la stânga: Nicolae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, dr. Ioan Raţiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini.

Procesul a avut loc la Cluj între 25 aprilie – 7 mai 1894. Cu acest prilej dr Ioan Raţiu, preşedintele Partidului Naţional Român, iniţiatorul memorandumului, s-a apărat magistral. Din boxa acuzaţilor el a spus la proces că el „este mandatat al poporului român să-l reprezinte, iar un popor întreg nu poate fi adus în boxa acuzaţilor” şi atunci a rostit celebra frază ce este scrisă cu litere de bronz pe soclul statuii sale din Turda: „Ceea

Ioan Bembea

93

ce se discută astăzi aici este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!”

După pronunţarea condamnărilor care au totalizat 28 de ani şi 8 luni de temniţă, Gh. Pop de Băseşti scria soţiei marelui patriot, Emilia Raţiu: Lucruri mari pretind jertfe mari. Asta apoi mă împacă cu situaţia, mă oţeleşte şi mă întăreşte în credinţa că noi trebuie să aducem jertfa asta pe altarul naţiunii şi dacă e aşa, răbdăm şi îndurăm bucuros.38

După proces, scriitorul şi avocatul Barbu Ştefănescu Delavrancea a sosit la Sibiu pentru a-l îndemna pe Ioan Raţiu să treacă în România ca să scape de temniţă, la care acesta îi răspunde: Sunt bătrân…spune dumneata n-ar fi o ruşine neştearsă ca eu, Raţiu, să fiu împuşcat şi suflarea românească să afle că glonţul a intrat prin spate, cum numai fugarilor laşi le este dat să piară? Puţin mai am de trăit. Fericirea mea din urmă şi cea mai mare va fi aceea ca oasele mele să putrezească în temniţele Ungariei. Din cenuşa lor se va ridica triumfalnic cauza naţională. Gândiţi-vă bine ce va zice ţărănimea neştiutoare de combinaţiile diplomaţiei, când conducătorii ei se vor dosi şi se vor răsfăţa în onoruri în România, iar cei mici, sărmanii, vor intra în temniţe?Deci refuz a pleca. Ţara va fi cuprinsă de amorţire din care multe generaţii n-ar mai putea să se trezească. Priveşte-mă! Nu vezi cum sunt? Picioarele îi erau umflate, mergea în cârje. În această stare Raţiu a intrat în temniţa de la Seghedin unde va petrece peste 3 ani.39

38 Apud Eugen Gergely, Turda – istorie şi contemporaneitate, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 108. 39 Ibid. p.108-109


94

Statuia dr. Ioan Raţiu din Turda

„Existenţa unui popor nu se discută, se afimă!” După ce guvernul de la Budapesta condus de Tisza a

dispus trimiterea în judecată a semnatarilor momorandumului, toată suflarea românească a fost de partea curajoşilor intelectuali români.

Locuitorii comunei Bucium erau şi ei cuprinşi de înflăcărare, conectaţi intens la aspiraţiile naţionale de dreptate socială şi libertăţi naţionale. În casa fiecărui preot sau învăţător soseau, ca abonament, şi erau citite cu regularitate ziarele româneşti de la Sibiu şi Braşov ; Tribuna, Telegraful român sau Gazeta Transilvaniei. În afara intelectualilor, erau şi săteni înstăriţi şi mai luminaţi care citeau aceste ziare, numai aşa se poate explica faptul că erau la zi cu întreaga viaţă politică a românilor din Transilvania. Iată un exemplu în acest sens:

Ioan Bembea

95

Partidul Naţional Român a organizat la Sibiu o Conferinţă Naţională de solidaritate cu acţiunea memorandiştilor la care au participat peste 200 de delegaţi din toată Transilvania din care şi 5 reprezentanţi ai comunei Bucium, printre ei, preoţii Băbuţ din Bucium Şasa şi Ioan Todea din Cerbu. Solidari cu memorandiştii şi pătrunşi de un profund sentiment românesc locuitorii satului Cerbu au trimis la Sibiu un emoţionant mesaj de sprijin şi de încurajare: Cu fală şi mândrie sufletească privim de aici din depărtare la Voi, dragi delegaţi ai poporului român, adunaţi astăzi la Conferinţa Naţională. La nimic din sfintele noastre drepturi să nu cedaţi. Să trăim ca popor liber pe pământul nostru strămoşesc, îngrăşat cu atâta sânge românesc, sau pierind mai bine în luptă legală cu glorie sigură.40

Trebuia să rămână o mărturie, o dovadă, pentru generaţiile viitoare despre faptele măreţe petrecute atunci şi, ca să nu se uite, au ridicat în faţa bisericii o troiţă cu o masivă cruce de piatră în care au săpat adânc următorul mesaj:

ÎNSETAT DE LIBERTATE POPORUL ROMÂNESC DE LA TINE DOAMNE CERE RUGÂNDU-TE FIERBINTE CROIEŞCEI ALTĂ SOARTE DEMNĂ DE A LUI GINTĂ ŞI NU-L LĂSA PRADĂ CELOR CE CRUCEI TALE NU ŢI SE ÎNCHINĂ

Pe partea cealaltă a crucii o rugăminte-îndemn, o adevărată poruncă testamentară cu bătaie lungă, peste veacuri:

DE CÂTE ORI ROMÂNE ACESTUI SFÂNT SEMN TE VEI ÎNCHINA GÂNDEŞTE-TE TOTDEAUNA LA SCUMPĂ GINTA TA ŞI JOARĂ SFINTEI CRUCI CĂ ÎN VECI ROMÂN VEI RĂMÂNEA

În memoria zilei de 11/23 iulie 1893

40 Ziarul Tribuna, nr 8 din 23 ian 1894, Sibiu. Vezi şi, Ioan Tomuş, Troiţa din Bucium Cerbu în vol . Remus Hădărean, Normalist la Abrud, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2007, pag. 404-405.


96

Troiţa din Bucium Cerbu. Foto: Iulian Moraru

Deşi nemărturisită, este evidentă teama de maghiarizare, „Joară sfintei cruci că în veci român vei rămânea.”

Nici Simion Dandea, tatăl lui Emil, nu a fost străin de mişcarea memorandistă, ba mai mult a fost printre susţinătorii ei pe faţă. Nu avem dovezi, dar nu este exclus să fi făcut şi el parte din

Ioan Bembea

97

cei cinci delegaţi din Bucium la Conferinţa Naţională de la Sibiu. Iată o mărturie concludentă consemnată de fiul său Emil: Între alţi mulţi martiri a fost şi regretatul meu tată, mort în urma unei boli contractată în temniţă ungurească, unde a fost târât în trei rânduri pe câte 3-6 luni. Şi pentru ce? Prima dată pentru că a aşteptat, în capul satului, cu un banderiu [steag tricolor românesc] pe părintele Băbuţiu, preotul satului, care se întorcea din închisoare în urma Memorandumului. A doua oară pentru că, vezi Doamne, caii erau împodobiţi cu tricolorul nostru şi a treia oară pentru că şi-ar fi exprimat nemulţumirea faţă de „dreptatea ungurească.”41

Pornind de la constatarea că Ştefan Cicio Pop, unul dintre fruntaşii luptei pentru unire, viitorul Preşedinte al Consiliului Naţional Român Central cu sediul la Arad, era căsătorit cu o fată din Bucium Izbita, din familia Danciu, presupunem ca a vizitat în repetate rânduri această aşezare a minerilor şi că a avut strânse legături politice cu locuitorii de aici. Ca o consecinţă logică, Simion Dandea, om cu carte, inspector montan, trebuie să-l fi cunoscut, să fi avut împreună relaţii apropiate pe probleme de interes naţional.

Această stare de spirit, generalizată, de luptă pentru drepturile românilor a cuprins şi copiii, dar mai ales tineretul şcolar. Învăţătorii şi profesorii îi îndemnau pe elevi şi studenţi să preţuiască cultura românească; poeziile patriotice, cântecele şi dansurile populare, costumele naţionale, să poarte şi să respecte tricolorul românesc.

Aproape fiecare elev de liceu avea un Carnet de poezii şi cântece româneşti scris caligrafic, ordonat, cu chenare ornamentale, cu câte un desen intercalat, dovadă că acestuia i se acorda o mare preţuire. Astfel de carnete au traversat anii, se mai găsesc uitate prin lăzi prăfuite, prin podurile unor case de intelectuali. Cu atât de mulţi copii pe la şcoli şi cu o stare de spirit

41 Apud Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea – în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri-, Editura Sedan, Cluj-Napoca, 2000, p. 12.


98

profund românească, avem convingerea că şi în casa Dandea au existat astfel de culegeri de poezii şi cântece româneşti. Am studiat cu interes un carnet de acest fel provenit de la Seminarul Andreian din Sibiu unde toţi viitorii absolvenţi, învăţători sau preoţi, aveau astfel de carnete de poezii şi cântece. Iată câteva titluri care deschid colecţia celor aproape două sute de poezii prezente în Carnetul elevului Ioan Opriş42 scris la Sibiu în 1897 :

1.Deşteaptă-te, Române! 2.La arme 3.Tricolorul românesc 4. Marşul lui Mihai Viteazul

5.Hora Ardealului, 6.Românaşul 7.Sus opincă 8.Oşteanul român 9. Doina lui Dr. Ioan Raţiu 10. Doina lui Dr. Vasile Lucaciu 11.Versul Iancului, 12.Marşul lui Iancu

Carnetul conţine aproape 200 de poezii. În prima parte sunt poezii cu conţinut patriotic, din care am exemplificat doar câteva titluri, iar partea a doua cuprinde cântece populare româneşti.

De mare preţuire se bucurau memorandiştii ce se străduiau să realizeze împlinirea, aşteptată de veacuri, a năzuinţelor noastre naţionale.

42 Absolventul Seminarului „ Andreian” din Sibiu, promoţia 1897, Ioan Opriş a devenit învăţător în Cojocna apoi preot în Cristiş. Implicat intens în lupta pentru Unire „a fost împuşcat mişeleşte de geandarmii maghiari în 8 Novembre 1918 în etate de 40 ani” după cum scrie pe crucea lui de mormânt. A fost declarat erou naţional iar din 1924 comuna Cristiş a primit, în semn de omagiu, denumirea Oprişani, în prezent cartier al municipiului Turda.

Ioan Bembea

99

Pentru a uşura lectura, transcriem următoarele strofe după manuscris. Doina se cânta, ca dovadă, refrenul repetat: Of, of!

III De la munte din vâlcele Of, of ! Răsună doina de jele, – // – Doina sună jăluind – // – Raţiu ascultă lăcrimând. – // –

IV Fraţi români, destule chinuri! Of, of ! Voi copii bravi, tari în inimi – // – Veniţi cu toţii să jurăm – // – Lacrimile să-i spălăm. – // –

V Căci păcat de rază vie Of, of ! Să se stingă în robie – // – Şi păcat de Dumnezeu – // – Să-l stingă duşmanul său. – // –


100

VI Seghedine ! Seghedine ! Of, of ! Dumnezeu cum te mai ţine? – // – Murăş, Tisa, până când – // – Te mai rabdă pe pământ? – // –

VII Verde-i bradul şi stejarul, Of, of ! N-ar fi tot cum vrea duşmanul, – // – Că duşmanu-i câne mare – // – Că ne duce la pierzare. – // – Punem umeri doi cu doi – // – A mai fi cum vrem şi noi! – // –

- f i n e –

O altă figură marcantă a vremii, un alt bărbat care a însufleţit mişcarea memorandistă şi care a primit pedeapsa cea mai grea, 5 ani de temniţă, a fost dr. Vasile Lucaciu.

Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)

Ioan Bembea

101

Toţi românii din Transilvania îi ştiau pe de rost şi-i cântau Doina.

– fragment –43

43 După carnetul de poezii şi cântece româneşti al preotului-erou-martir Ioan Opriş


102

Aici în Apuseni au curs multe lacrimi, a curs mult sânge şi e îngropată multă suferinţă; fiecare sat şi fiecare munte îşi are propria sa poveste în istoria neamului românesc. Aici a copilărit şi aici s-a format pentru viaţă Emil Dandea. El va purta pururea în suflet frământările, temerile şi speranţele moţilor din rândul cărora s-a ridicat şi pe care îi va slugi cu devotament şi credinţă, luptând din răsputeri şi reuşind să facă istoria mai dreaptă.

Pădure cu prelucă în Apuseni

RĂZBOIUL Cu preocupările de fiecare zi, cam aceleaşi mereu, cu câte o

nouă poveste despre holoangării care furau, când nimeni nu se aştepta, aurul din filoanele bogate ieşite la iveală în minele de la Roşia, cu bune cu rele, cu bucurii şi neîmpliniri, viaţa oamenilor îşi urma totuşi cursul liniştit până în vara anului 1914 când a izbucnit primul Război Mondial, cunoscut pe vremea aceea sub denumirile de Marele Război, Războiul Mondial sau, ca o speranţă a oamenilor şi a naivităţii unor politicieni şi istorici, Războiul menit să pună capăt războaielor. Denumirea consacrată a acelui… măcel, Primul Război Mondial, a fost introdusă ca o necesitate de diferenţiere după cel de al Doilea Război Mondial.

Întocmai ca marile plăci tectonice care se împing una spre alta până când îşi descarcă energia printr-o ruptură brutală de roci, soldată cu mari cutremure, tot aşa, la suprafaţă, în comportamentul uman, marile blocuri capitaliste mânate de lăcomia intereselor economice de acaparare a resurselor de materii prime şi a pieţelor de desfacere se împingeau mereu, aveau interese concurente, contradictorii. Marile ţări capitaliste europene se grupaseră deja în alianţe, pe de o parte Puterile Centrale din care făceau parte Austro-Ungaria şi Germania iar de cealaltă parte Tripla Antantă formată din Anglia, Franţa şi Rusia. Pregătirea pentru război a celor două blocuri militare era evidentă, se aştepta doar un pretext ca să se justifice în faţa opiniei publice începerea ostilităţilor, şi, de ce să nu o spunem, să justifice ticăloşia politicienilor, determinaţi de interesele marilor capitalişti, cu riscul ştiut, de a trimite la moarte milioane de oameni. Erau în aşteptarea unei scântei pentru ca întreaga Europă să ia foc. Prilejul s-a ivit.

În timpul unei vizite la Sarajevo principele moştenitor al Austriei Franz Ferdinand a fost împuşcat de un student sârb, în 28 iunie 1914. După o lună, în 28 iulie, Austria atacă Serbia. În scurtă vreme apar puncte de luptă cu bătălii sângeroase în coloniile din


104

Africa, Asia şi din Oceanul Pacific. În luna august războiul se extinde şi în Europa. În numai trei zile, 16-19 august, în luptele dintre Austro-Ungaria şi Serbia îşi pierd viaţa 20.000 de ostaşi din tabăra austro-ungară şi 16.000 de sârbi, iar din statisticile militare rezultă că pe lângă un mort mai cad victime şi 4-5 răniţi, mulţi dintre ei rămânând cu infirmităţi pentru tot restul vieţii! După aceste prime confruntări, forţele austro-ungare au fost alungate din Serbia la nord peste Dunăre. Dar războiul abia pornise…Va mai dura încă patru ani şi câteva luni, până în 11 noiembrie 1918.

Istoria a fost nedreaptă pentru românii din Ardeal şi Banat. Când era vorba de drepturi, românii din Transilvania secole la rând nu au fost recunoscuţi ca naţiune, ca şi cum nu ar fi existat, în schimb, pe timp de război şi „valahii” erau mobilizaţi şi obligaţi să meargă pe front pentru apărarea, sau pentru interesele, „patriei”. Ciudat şi nedrept raţionament, cu profunde semnificaţii şi interese.

În vara anului 1813 la marea bătălie de la Leipzig (Lipsca fiind vechea denumire, pentru români) între forţele coaliţiei, Austria, Rusia, Prusia şi Suedia, formată împotriva lui Napoleon s-au aflat şi două batalioane compuse din români ardeleni şi bănăţeni care au luptat sub drapel austriac. Batalioanele erau cunoscute prin denumirea germană wallachisch – illyrisch. În acea mare bătălie armatele aliate totalizau 700.000 combatanţi iar armata franceză a lui Napoleon dispunea de 400.000 de ostaşi. Pe câmpul de luptă se mai găseau şi 2.000 de tunuri ce urmau să scoată pe gurile lor focul ucigaş în cele trei zile memorabile cât a durat bătălia decisivă. Numărul celor pieriţi în această luptă atinge 140.000 de vieţi. Mai târziu s-a ajuns la concluzia că din luptele de la Lipsca s-a născut Europa.44 În Ordinele de zi ale regimentelor şi diviziilor sunt menţionate faptele vitejeşti ale românilor, se mai spune că românii şi-au luat partea glorioasă din învingere. Sunt menţionate, prin relatare amănunţită, faptele de vitejie ale sublocotenentului Dragu Bârsescu. Decoraţi şi renumeraţi, pentru eroism şi spirit de

44 Valeriu Branişte, Oameni, fapte, întâmplări, XXVII, Românii la Lipsca – 1813 -, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pp. 184-194.

Ioan Bembea

105

sacrificiu: caporalul Petru Nicolici cu medalia de argint, caporalul Avram Cocârlia, 6 galbeni împărăteşti. Sergenţii Filip Nicolici, Adam Iova, şi Costa Surulescu, caporalii Martin Puiu şi Nicola Marin, cadetul Dimitrie Ţânţar, fruntaşii George Busuioc, Ioan Dobromir, apoi soldaţii de rând Ianăş Banda, Jivan Popovici şi Jivan Vior, « recunoştinţă cu laudă pentru vitejie» (belobende Anerkennung fur bewiesene Tapferkei).45

Am menţionat acest episod pentru a se vedea că românii au fost cetăţeni loaiali statului în care au trăit dar şi pentru a aminti faptele şi numele, intrate în istorie, ale unor îndepărtaţi străbunici ai celor de azi.

Nu este lipsit de importanţă a mai arăta că tânărul Emil Dandea l-a cunoscut pe dr.Valeriu Branişte, mai mare decât el cu 24 de ani, doar acesta făcea parte din Consiliul Dirigent ales la Adunarea de la Alba Iulia din 1918 iar Academia Română îl proclamă la 7 iunie 1919 membru de onoare. Citea cu aleasă plăcere atât articolele politice cât şi scrierile literare ale acestuia, printre care Amintiri din închisoare, după cum însuşi mărturiseşte în unul din numerele revistei Oraşul.

Primul război mondial început în 1914 va fi de o amploare fără precedent iar pierderile materiale şi de vieţi omeneşti cutremurătoare.

Începutul războiului a adus şi în Bucium, ca peste tot, multă jale şi îngrijorare. Aproape din fiecare casă erau duşi la „bătaie”, cum se spunea pe vremea aceea războiului, cei mai vrednici bărbaţi; feciori sau taţi. Despărţirea de familie era dramatică. Lacrimi amare curgeau din ochii mamelor care nu-şi mai puteau ocroti fiii pe care îi crescuseră cu atâta dragoste, grijă şi sacrificii. Îi vedeau cu ochii minţii că se îndreaptă spre o prăpastie dat nu-i puteau opri. Şi mai disperate plângeau tinerele neveste ce rămâneau acasă cu câte o droaie de copii fără nici un sprijin. Bărbaţii, viitoarele „cătane” înainte de plecare treceau prin vecini şi pe la toate rudele ca să-şi ia rămas bun. Deşi nimeni nu 45 Ibid. p. 193


106

mărturisea, dintr-o superstiţie de a nu cobi, toţi se gândeau la ce e mai rău, că s-ar putea întâmpla să nu se mai vadă niciodată.

Cu o traistă mare în spate prinsă la colţuri, făcută „hatejac”, stâlpul de până atunci al casei îşi îmbrăţişează bunicii şi părinţii, soţia, apoi, cu ochii năpădiţi de lacrimi, îşi ridică fiecare copil în braţe, îl strânge cu toată dragostea la piept, îl sărută apăsat de mai multe ori pe obrăjori şi, parcă ruşinat că plânge, se îndreaptă grăbit spre poartă. De acum nădejdea tuturor este numai în bunul Dumnezeu.

În 1915 este luat din facultate şi trimis pe front şi Emil Dandea în calitate de ofiţer cu gradul de sublocotenent. Ajuns mereu în linia întâi, cunoaşte nemijlocit întregul spectru al războiului cu o mulţime de ostaşi morţi sau muribunzi în jur, cu răniţi cărora trebuie să le strângi la repezeală ciotul de mână sau de picior ce le-a mai rămas ca să nu se scurgă tot sângele, cu teama de moarte ce poate veni în fiecare clipă. A cunoscut şi el alături de soldaţii pe care îi comanda noroaiele tranşeelor, umezeala ploilor, frigul şi viscolul iernii în câmpul deschis, că războiul nu mai îngăduie nici un răgaz, dacă l-ai pornit, merge

înainte şi se întinde, întocmai ca pârjolul într-o holdă coaptă de grâu…

Duminica şi în zilele de praznic în biserică erau tot mai puţini bărbaţi, locul unde stăteau ei era acum gol. Se crease o ruptură între generaţii, în biserică, în afara femeilor, vedeai doar copii şi moşnegi. Îngrijorate de soarta celor plecaţi la bătaie, femeile îl rugau pe preotul lor să facă rugăciuni pentru cei de pe front, ca să

Ioan Bembea

107

fie feriţi de primejdii şi să se întoarcă sănătoşi acasă. În rugăciunile de seară toţi ai casei, mame, soţii, copii, taţi sau bunici, cu lacrimi în ochi, îl rugau pe Dumnezeu să poarte de grijă şi să-i ocrotească pe cei dragi de departe, de pe fronturile din Galiţia, Pocuţia, Valea Prahovei sau Tirol. Dorinţa tuturor, a celor din Bucium sau a ostaşilor risipiţi pe toate fronturile, era aceeaşi, de a se întoarce acasă.

Cu apăsătoare teamă şi amar de greu trec săptămâni, luni şi ani întregi de război. Acasă, în loc să se întoarcă cei atât de mult aşteptaţi, soseau tot mai des înştiinţările despre cei morţi. Şi, ca şi cum acum ar urma îngropăciunea, femeia disperată dă fuga la clopotar, să tragă clopotele, să vestească peste sat moartea omului ei. Şi tot mai des, ca din senin, în Bucium Sat din turnul înalt al bisericii se auzea până departe tânguitul înlăcrimat al clopotelor. Măcar aşa îşi aduceau mortul acasă. Şi, ca să aibă unde aprinde o lumânare şi ca să fie şi numele lui scris pe o cruce, apoi pomenit ca tot creştinul, familia îi aranja un mormânt din pietre rotunde de râu albite cu var în ţintirimul din sat. Îi scria şi numele pe crucea de lemn apărată de ploi printr-un mic acoperiş din două capete de scândură. Aici erau cunoscute versurile lui Coşbuc, vorbind despre celălalt război, din 1877:

Cu douăzeci deodată-n car La groapă mă vor duce Şi bun e Domnul de-om avea La cap o cruce.

Din când în când de pe front se mai întorcea câte un ostaş schilodit de obuze. Ce povestea de pe acolo îngrozea tot satul, că femeile îşi făceau cruce şi rosteau câte un Doamne fereşte! auzindu-l.

De acum în fiecare duminică femei cernite, mame sau tinere soţii, ridicau parastase pentru cei căzuţi pe front. Teama cuprindea noi şi noi familii. Pe măsură ce creşteau băieţii mai mărişori erau trimişi şi ei în război, că mulţi din vechii ostaşi se prăpădiseră.

Ca şi cum nu le-a fost destul că le-au murit cei dragi, peste cei de acasă s-au abătut alte şi alte necazuri. Frontul, pornit de ani de


108

zile, trebuia întreţinut cu hrană şi îmbrăcăminte pentru ostaşi, cu mulţi cai şi cu mult fân. Şi a venit ordin prin sate să se ridice din fiecare casă brânză şi unt, cartofi, porci şi vite pentru carne, lână şi obiecte de îmbrăcăminte, mai ales ciorapi şi mănuşi, că soldaţii degerau iarna prin tranşee. S-a scos, cu voia dar şi cu forţa, tot ce s-a putut de la bieţii oameni şi s-a aşternut apoi sărăcia şi foametea în toate casele. Războiul ajunsese de nesuportat.

Intrarea României în război la data de 27 aug. 1916 alături de ţările Antantei care puteau să-i asigure înfăptuirea unităţii sala naţionale, după cum se menţiona în Declaraţia de război, i-a înfuriat peste măsură pe unguri. În consecinţă au intensificat prigoana împotriva românilor.

Crezând că îşi va putea salva situaţia primejduită, guvernul din Budapesta, prin presiuni odioase şi imorale de tot felul, aplicând principiul sabiei lui Damocle, a stors atunci din partea Românilor o declaraţiune, iscălită de peste 160 de intelectuali, începând cu mitropoliţii ambelor biserici româneşti şi până la câţiva umili preoţi de sate, declaraţiune, în care, cu pumnul guvernului unguresc în gură, se afirmă de acesta în numele lor:

«…că sfânta coroană ungară nu înseamnă o domnie străină. Noi nu voim să ştim de eliberarea ce ni s-a pus în vedere. Noi ţinem morţiş la integritatea patriei noastre ungare » 46

După atâta măcel, armata ducea lipsă de gloanţe şi de obuze. A venit atunci ordin de a se preda clopotele de la biserici, pentru a fi topite şi transformate în arme şi muniţie. Ca o batjocură şi umilinţă, porunca s-a transmis tot prin mitropoliţii celor două biserici, ortodoxă şi greco-catolică.

Asumându-şi un mare risc, preoţii din Bucium nu au dus la îndeplinire acest ordin, au predat doar unul din clopote, fiind convinşi că această dispoziţie nu a pornit de la capii bisericii. Clopotele actuale de la biserica din Bucium Sat, după anul fabricaţiei inscripţionat, au traversat anii războiului în turnul

46 Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea –înalt regent-, ediţie nouă, Editura Napoca Star, Cluj, 2009, pag. 268

Ioan Bembea

109

bisericii, dar tot acolo se vede locul de unde lipsesc două clopote. O situaţie asemănătoare este şi în celelalte sate din Bucium.

După intrarea României în război de partea Antantei s-a ajuns în situaţia ca mulţi soldaţi şi gradaţi români să lupte împotriva fraţilor noştri de peste Carpaţi. Încă de la începutul războiului românii ştiau că nu luptă pentru o cauză a noastră, într-un imperiu în care noi avem doar obligaţii, nu şi drepturi, dar acum, în noile condiţii, nesupunerea şi opoziţia românilor sub diferite forme faţă de război erau tot mai evidente şi frecvente. Procesul intentat românilor în timpul războiului, ca cel de la Curtea Marţială a Diviziei a V-a a armatei din Cluj, în care din 18 inculpaţi, 9 persoane au fost condamnate la pedeapsa cu moartea prin ştreang, iar ceilalţi la închisoare pe diferite termene, dovedesc împotrivirea românilor faţă de statul austro-ungar şi dorinţa lor de a contribui la lupta dusă de România.47

Din aceleaşi motive, fraternizarea cu românii, a stat închis la Cluj aproape un an de zile (1917-1918), printre mulţi alţii, şi compozitorul Gheorghe Dima, acuzat de dezertare. Tot acolo era închis şi Tiberiu Brediceanu.

Grup de buciumani fugiţi de înrolarea în armata austro-ungară (după

revista „Ţara Moţilor vol. I) 47 Gh. I. Bodea, L. Fodor, dr. L. Vajda, Cluj, - Pagini de istorie revoluţionară, 1878-1917, Oameni, fapte, locuri, Cluj, 1971, pag. 130.


110

Buciumanii s-au opus şi ei războiului, aşa cum au ştiut; având condiţii prielnice de a se ascunde prin mine sau în pădurile de la Detunata, au dezertat sau nu au executat ordinul de încorporare. O parte au fost prinşi într-o galerie părăsită de la Roşia Montană.

Ofiţerul Emil Dandea, până a fi rănit, a luptat pe frontul din sud, cu Italia, dar şi pe cel din răsărit, la nord de Bucovina, împotriva armatelor ruseşti. Prin tot comportamentul său, nu a fost departe de a trece şi el prin tragedia ofiţerului român Apostol Bologa, personajul ce-l reprezintă pe Emil Rebreanu, fratele scriitorului, de a fi condamnat la moarte în sinistra pădure a spânzuraţilor.

Despre starea de spirit ce domnea în rândurile soldaţilor şi ofiţerilor români pe câmpurile de luptă iată ce ne mărturiseşte chiar Emil Dandea:

După izbucnirea războiului, fiind interzisă, încetează, la vedere, orice activitate a studenţilor români. Societăţile studenţeşti nu mai funcţionează nici măcar formal, pe de o parte fiindcă studenţii români sunt înrolaţi fără cruţare şi împrăştiaţi pe toate câmpurile de bătaie, pe de altă parte din motivul că românii erau în mod special suspectaţi şi spionaţi, deci nu se puteau întruni la lumina zilei….Asta nu înseamnă nici pe departe că studenţimea română ar fi amuţit şi încetat orice activitate în decursul războiului.

Activitatea ei se desfăşoară individual de fiecare student, insuflând nădejde poporului-soldat, între care se afla, pe toate câmpurile de luptă, foarte adesea chiar între consăteni. Legătura naturală, încrederea şi dragostea reciprocă dintre intelectualul şi ţăranul român s-a dezvoltat şi mai călduros, şi mai adânc, în chinurile fizice şi sufleteşti ale tranşeelor străine, unde erau constrânşi să sângereze şi de multe ori erau chiar folosiţi, în mod scelerat, ca „umplutură de tun”. Acelaşi dor de casă, acelaşi ideal naţional ne preocupa deopotrivă pe intelectuali şi ţărani, ofiţeri şi soldaţi, între patru ochi sau chiar în grupuri de 4-5 vorbeam despre dorinţele inimii noastre, despre nădejdea apropiatei eliberări.

Ioan Bembea

111

În dorinţa fierbinte de a vedea o clipă mai curând realizarea visului strămoşesc, cei mai curajoşi făceau tot posibilul pentru a dăuna armatei austro-ungare; de la trasul în vânt cu arma, până la dezertarea la inamic, toate cu dorinţa de a trece în Ţara Mamă şi a lupta la timpul său pentru idealul naţional!

Ziua intrării în acţiune a României era aşteptată cu ardoare şi nerăbdare. Nimeni dintre noi nici nu-şi putea închipui că Ţara Mamă nu va lupta contre Monarhiei. Comandamentele austro-germane de multe ori, pentru a insufla voie de luptă în trupele sale româneşti, lansau pe front ştirea că „România a intrat în război alături de noi”. Ori, aceste zvonuri nu aflau crezământ nici la cel din urmă soldat român. Cum să fi tras noi liniştiţi în ruşi, când gloanţele noastre puteau foarte uşor atinge viaţa unui frate din Basarabia. Nu puteam urî armata rusească şi numai pentru că eram de aceeaşi lege, dar dorinţa noastră naturală era dezastrul Centralilor.

Intelectualii în general, studenţimea în special, în calitate de subofiţeri şi ofiţeri, zi şi noapte împreună cu trupa, în lupte cu mizerii, îi ţineau vie soldatului român din armata străină, nădejdea că ceasul eliberării este tot mai aproape. Uneori îl credeam mai aproape chiar decât era de fapt…

Ca ofiţeri şi subofiţeri teterişti, studenţii mai uşor făceau rost de concedii, şi aşa ţineam legătura între front şi familiile de acasă, în acelaşi spirit. Când ajungeam în situaţii de a putea ajuta pe conaţionali sau pe camarazii sârbi, cehi, slovaci etc., o făceam cu toată dragostea.

Nu numai că închideam ochii faţă de neglijenţe, dar puneam la cale dezertări chiar.

În ce mă priveşte, îmi amintesc, de exemplu că în anul 1916, ca invalid, am fost detaşat la tabăra de prizonieri din Hajmasker unde am fost comandantul unui batalion de prizonieri români. Subofiţerii români erau degradaţi şi înlocuiţi în mare parte de către camarazi de ai lor, evrei. Mizerie foame, moarte…Am refăcut ce s-a putut dar după o lună mi s-a luat


112

comanda, fiind denunţat de foştii profitor ai situaţiei anterioare. Totuşi şi de acest timp de o lună cred că-şi aduc cu drag aminte soldaţii Regelui Ferdinand care au fost în calitate de prizonieri sub mâna unui sublocotenent austro-ungur, student român.

Ştiu apoi cum, între altele, mediciniştii Ursace Grigore şi Chirileanu Traian (azi medici la Târgu-Mureş) prin trucuri îndrăzneţe au scăpat de front pe profesorii din Năsăud, d-nii Bujor, Scridon şi Seni, concentraţi în anul 1917 la Cluj, din răzbunare politică.

Durere de nedescris – deopotrivă de mare cu bucuria dinainte - ne sfâşia inimile când armata Regelui Ferdinand a trebuit să se retragă. Unii dintre noi pierduseră nădejdea în eliberare şi siguranţa nu o mai aveam nici ceilalţi care o mai susţineam pentru a încuraja soldaţii.

Când am ajuns şi eu la Cluj, transferat acolo în vara anului 1918, erau deja foarte mulţi studenţi, împrejurare uşor explicabilă, căci s-au aglomerat universitari noi şi vechi care nu putuseră termina studiile din cauza războiului. Eram şi mai în vârstă şi mai cu experienţă, umblaţi în război şi independenţi materialiceşte, fiind aproape toţi ofiţeri. Din aceste motive aveam şi prestigiu mai mare în viaţa socială şi autoritate, influenţă mai pronunţată asupra soldaţilor români.

Cu dezastrele Centralilor pe câmpurile de luptă – începând mai ales cu cel de la Salonic – apoi inspiraţi de activitatea fraţilor cehi, moralul studenţimii se ridica tot mai mult. Foloseam toate ocaziunile să ne întâlnim, să schimbăm idei.

Dar înainte de a trece la evenimentele anului 1918, trebuie să fac o mărturisire: ţin de o datorinţă de onoare a generaţiei studenţeşti din război, în special a studenţilor de la izbucnirea revoluţiei, să relev şi aici că acela care a ţinut mai mult contact cu noi, care ne-a încurajat, organizat şi însufleţit ca nimeni altul din generaţia bătrână, a fost domnul dr. Amos

Ioan Bembea

113

Frâncu, avocat în Cluj. Activitatea domniei sale pe acest teren merită nu o mică paranteză ca aceasta, ci un capitol special, unul dintre cele mai importante atunci când se va scrie istoria nepărtinitoare a timpurilor acelora înălţătoare, şi regret numai că din cauza lipsei de aptitudini şi de timp nu pot fi eu acela care să-i dea ilustrului nostru prieten şi înflăcărat român această satisfacţie aşa de cu prisosinţă meritată.48

Prin mărturisirile lui Emil Dandea am ajuns în 1918 dar mai sunt încă multe de spus despre ultima perioadă a războiului.

Îngropaţi în tranşee soldaţii cunosc infernul unui război de uzură. Marile ofensive sfârşesc prin eşecuri sângeroase, bătăliile având drept obiectiv slăbirea adversarului şi mai puţin înfrângerea acestuia. Economia ţărilor beligerante este subordonată războiului.

Pe câmpurile de luptă, în afara celor loviţi de gloanţe sau obuze, mureau foarte mulţi ostaşi din lipsă de igienă, de boli contagioase; dizenterie, tifos, scarlatină. Mai mureau de frig şi de subnutriţie. Pentru răniţi nu mai existau destui medici chirurgi, medicamente, nici chiar pansament. De acasă veştile erau la fel de alarmante; de la populaţie se aduna tot ce se putea pentru armata de pe front. Se lua mâncarea de la gura copiilor, se rechiziţionau în continuare cai, vite, porci, nutreţ. S-a ajuns astfel la situaţii limită. În aceste împrejurări în Rusia a izbucnit Marea Revoluţie Socialistă din octombrie 1917 care a dus la detronarea împăratului Nicolae al II-lea, ultimul ţar din dinastia Romanov.

În Imperiul Austro-Ungar ostaşii ajunşi la limita răbdării nu se mai subordonează pe câmpurile de lupt şi, cu de la ei putere, părăsesc cazărmile sau ies din tranşee şi pleacă acasă cu armamentul din dotare. Prin satele din Transilvania ţăranii înfometaţi devastează conacele baronilor şi ale nemeşilor

48 Emil A. Dandea, Politică şi administraţie – culegere de texte – Târgu-Mureş, Casa de Editură « Mureş », 1996, pag. 48-50.


114

unguri. În oraşe au loc greve muncitoreşti, revolte provocate de foamete şi lipsuri care se transformă în manifestaţii revoluţionare. Sub păcatele seculare imperiul se năruie. Ultimul împărat Carol I abdică la 11 noiembrie 1918.

Puterile Centrale fiind înfrânte pe toate fronturile şi împăratul Germaniei şi rege al Prusiei Wilhelm al II-lea abdică la 28 noiembrie a aceluiaşi an.

În locul monarhiilor menţionate, înlăturate de la putere, ca formă de stat, apar republici.

Bilanţul Primului Război Mondial în victime este cutremurător, 9.700.000 de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă la care se adaugă un număr im presionant de civili morţi în spatele frontului, de foame, de frig, de boli contagioase sau loviţi de obuze. Au mai fost şi aproape 20 de milioane de răniţi, contuzionaţi, gazaţi. Pierderile materiale au fost evaluate la enorma sumă de 278 miliarde de dolari, la valoarea de atunci!49

Poate că prezintă interes care a fost „preţul” războiului, în vieţi omeneşti, pentru principalele ţări beligerante:

Antanta Ostaşi

morţi Civili morţi

Puterile Centrale

Ostaşi morţi

Civili morţi

Reg.Unit 715.000 31.000 Germania 2.770.000 760.000 Imp.Britanic 908.000 ? Austro-

Ung. 1.500.000 300.000

Franţa 1.240.000 40.000 Bulgaria 827.000 275.000 Rusia 1.700.000 3.000.000 Turcia 35.000 1.000.000Italia 650.000 ? România 336.000 275.000 Serbia 45.000 650.000

49 Academia Română, Dicţionar enciclopedic român, vol. IV, Primul Război Mondial, Bucureşti, 1966, pag. 52-53.

Ioan Bembea

115

Conducerea Astrei din Sibiu a luat hotărârea de a se face o evidenţă clară a contribuţiei românilor din Transilvania în desfăşurarea şi susţinerea Primului Război Mondial. Acest lucru s-a stabilit prin 1917 şi avea ca scop să se demonstreze autorităţilor austro-ungare că românii, prin numeroasele jertfe, au fost loaiali statului şi în consecinţă ar trebui să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi celelalte naţionalităţi. Sarcina finalizării acestei evidenţe i-a fost încredinţată lui Teodor V. Păcăţean.

Pentru întocmirea acestei situaţii, s-a cerut preoţilor şi autorităţilor româneşti din fiecare comună să trimită pe adresa Astrei din Sibiu câte un Tabel nominal cu locuitorii români care au luat parte la războiul din anii 1914-1918. Aceste tabele se găsesc în prezent la Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale. De acolo am obţinut copia listelor trimise de comuna Bucium, semnate de primarul N. Macaveiu, notarul Sabin Oprişa, preotul ort. Traian Tomuş, preotul g. cat. Nicolae Covaci (?) [semnătura este descifrată cu aproximaţie], Nicolae David - director de bancă şi Octavian Macaveiu - econom. Din impresionantul tabel, scris de mână şi foarte caligrafic, ce merită a fi adus în întregime la cunoştinţa urmaşilor de azi ai comunei Bucium, vom reproduce doar Totalul general:

Total participanţi la război .........................................604 În partea activă, pe front.............................................503 În partea sedentară, în spatele frontului .....................101 Morţi pe câmpul de luptă.............................................57 Morţi în temniţă ...........................................................1 Dispăruţi ......................................................................15 S-au întors invalizi ......................................................15 Răniţi, bolnavi dar acum sănătoşi ..............................47 Au rămas: Femei văduve............................................26 Copii orfani..................................................................66 La nr. crt. 256 este trecut Dr. Emil Dandea, locotenent,

decorat cu argint II, rănit.


116

Tot pe aceste tabele am găsit numele ambilor mei bunici, Nicolae Bembea din Poieni şi Ioan Morar din Cerbu. Ei au avut norocul de a se întoarce sănătoşi acasă.

Datele statistice adunate din 22 de judeţe cu 40 comune urbane şi 4183 comune rurale, cu toate explicaţiile necesare, au fost publicate de Teodor V. Păcăţan în 1922.

Din Recapitulaţia generală menţionăm doar că totalul

românilor din Transilvania era de 2.927.614. Au fost activi pe front: 449.796; în serviciile auxiliare din spatele frontului: 34.578 ; morţi pe câmpul de luptă: 41.739 ; morţi în temniţă, în pribegie: 11.279 ; dispăruţi: 29.839 ; invalizi: 25.406. În urma războiului au mai rămas 38.630 văduve şi 79.226 copii orfani.

Din judeţul Turda-Arieş au fost trimişi combatanţi pe front 18.898 soldaţi iar alţi 1.337 la partea sedentară pentru servicii auxiliare. Din toţi aceştia 19.750 erau plugari, 326 comercianţi şi meseriaşi, 179 intelectuali

SE RUP LANŢURILE ROBIEI

După mai mult de patru ani de încleştare titanică, Imperiul Habsburgic, inclusiv Ungaria, se prăbuşea sub povara păcatelor seculare într-o sinistră atmosferă de jafuri, incendieri şi omoruri. Pentru a stăpâni situaţia, maghiarii organizează o nouă autoritate, Consiliul Naţional Maghiar şi gărzi naţionale în care înglobau cu forţa şi pe ofiţerii şi soldaţii români ce se mai găseau în garnizoanele din oraşe şi-i ameninţau că vor fi împuşcaţi dacă nu se supun.

În ultimele trei luni ale anului 1918 revoluţia populară se extinde pe întregul teritoriu al Transilvaniei. Se instalează treptat o autoritate nouă românească constituindu-se în fiecare sat şi oraş câte un consiliu naţional român şi gărzi naţionale. Autoritatea centrală supremă a fost, pentru o perioadă, Sfatul Naţional Român cu sediul la Arad, - preşedinte fiind Ştefan Cicio Pop - iar la nivelul fiecărui comitat (judeţ) se formase câte un Senat Naţional Român.

Formarea acestor structuri administrative româneşti de autoritate şi putere, atât de numeroase şi răspândite pe întregul teritoriu locuit de români, în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, a necesitat o implicare intensă, cu efort şi dăruire totală din partea liderilor Partidului Naţional Român şi ai tuturor intelectualilor patrioţi.

Simţind că le fuge pământul de sub picioare, că românii, dar şi celelalte naţionalităţi; cehii, slovacii, sârbii, croaţii şi slovenii, îşi creează organisme proprii de conducere în teritoriile locuite de ei, deci, tot mai conştienţi că îşi pierd dreptul de a mai domina alte naţiuni, ungurii, aroganţi ca întotdeauna, recurg la măsuri represive de intimidare, comit peste tot schingiuiri şi omoruri. Militarii şi civilii unguri pun în aplicare îndemnul contelui Tisza Istvan, adresat în septembrie 1918, sârbilor şi croaţilor: „Dar, înainte ca noi să ne prăbuşim, vom găsi încă suficiente forţe pentru a vă distruge”.


118

Cea mai oribilă crimă, asasinat în masă, s-a comis împotriva moţilor din Beliş la începutul lunii noiembrie 1918. Iată cum este relatat acest episod de un ziarist şi istoric străin, nu român, de Milton G. Lehrer: „În timpul războiului latifundiarul maghiar Urmanszy a folosit la întreprinderea sa de la Beliş prizonieri de război sârbi, italieni şi ruşi. Când a încetat războiul, prizonierii s-au prezentat la conducerea întreprinderii şi au cerut să li se dea alimente de drum şi să fie lăsaţi să plece acasă. În faţa refuzului administraţiei moşierului Urmanczy, prizonierii s-au revoltat, s-au eliberat şi au dat foc depozitului de cherestea şi întreprinderii. Aflând acest lucru, Urmanczy a organizat la Budapesta un detaşament format din 65 de soldaţi, înarmaţi cu puşti şi mitraliere sub comanda căpitanului Dietrich Antal, destinat să restabilească ordinea, să pedepsească pe românii din Beliş, deşi aceştia nu aveau nici o vină pentru ce s-a întâmplat acolo. Însuşi ministrul ungur de război a pus la dispoziţia detaşamentului un tren special, care la 7 noiembrie soseşte la Călăţele. De aici, detaşamentul morţii a luat drumul spre Beliş, împuşcând pe loc din ordinul lui Urmanczy pe toţi românii ce le ieşeau în cale. Cartierul general a fost stabilit la castelul lui Urmanczy din Beliş. Patru mitraliere au fost aşezate în turnul castelului după care a început vânătoarea împotriva românilor din împrejurimi. Nu s-a putut stabili cu exactitate numărul celor ucişi, întrucât cadavrele au fost aruncate în focul de la depozitul de cherestea incendiat. Au fost identificate numai 45 de cadavre, dar numeroase schelete au fost descoperite în primăvara anului următor, în pădurile din apropiere.”50

Asasinate şi acţiuni brutale au avut loc pe întregul cuprins al Transilvaniei. Dintr-o statistică incompletă rezultă multe alte crime comise în preajma Marii Uniri din 1918 de către trupele maghiare de ocupaţie: „10 români ucişi în comuna Mirăslău, jud. Alba, 130 de români ucişi în judeţul Arad, 14 români ucişi în judeţul Cluj, 20

50 Apud Traian Rus, Faraonii Transilvaniei, Fundaţia Revista Jandarmeriei, Bucureşti, 2000, pag. 164-165.

Ioan Bembea

119

români ucişi în judeţul Maramureş, 20 români ucişi în judeţul Mureş, , 35 români ucişi în judeţul Timiş”.51

Ignorând toate primejdiile, mai degrabă asumându-şi toate riscurile, populaţia românească prinde curaj pe măsură ce de pe front sosesc tot mai multe ştiri referitoare la înfrângerea armatei austro-ungare. De la o zi la alta se organizează noile autorităţi administrative şi militare româneşti în locul celor maghiare. Şi la Budapesta apar tulburări majore, inclusiv la nivelul guvernului. Autorităţile maghiare sunt în derută şi scapă de sub control teritorii întinse cu populaţie românească. Oamenilor politici români le era cunoscută declaraţia preşedintelui SUA, Woodrow Wilson din 11 februarie 1918 în faţa Congresului American prin care susţine dreptul popoarelor la autodeterminare, făcând referire chiar la realităţile din Imperiul Austro-Ungar. „Principiile pe care se bazează existenţa Austro-Ungariei sunt de mult depăşite de mersul istoriei; ele au devenit deja obstacole în evoluţia istorică a umanităţii. De aceea, pentru a nu fi mereu o piedică în calea progresului uman, un stat care se bazează pe asemenea principii trebuie să dispară. A-i permite să trăiască după acest război printr-un oportunism politic îngust, care ar aparţine doar guvernelor nu şi popoarelor, ar însemna să se trădeze pacea viitoare.”

Din Imperiul Austro-Ungar, în căutare de lucru, prin anii 1912-1914 au emigrat mulţi români din Transilvania în SUA. Românii de acolo urmăreau cu viu interes ce se petrece acasă, în satele de unde plecaseră şi unde îi aşteptau familiile să se întoarcă. Nu au rămas nici ei pasivi. Împreună cu cehii, slovacii, sârbii şi alte naţionalităţi din Balcani organizează o întrunire la New York, la care au participat peste 40.000 de persoane, cu prilejul căreia a fost adoptată o moţiune trimisă preşedintelui W. Wilson în 20 septembrie 1918. Acesta a răspuns cu promtitudine că „Guvernul Statelor Unite este întru totul de acord cu aspiraţiile popoarelor amintite şi că, după convingerea sa «Austro-Ungaria este o

51 Ib. pag. 65-66.


120

şandrama putredă care nu mai poate fi ţinută în picioare şi a cărei dezmembrare a devenit o necesitate.»”

Un pas îndrăzneţ în faţă, cu mare efect în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, îl fac bihorenii prin Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie 1918. Conducerea Partidului Naţional Român a convocat pentru acea dată Comitetul său Executiv într-o şedinţă ce a avut loc în casa dr. Aurel Lazăr. La întrunire au participat dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaiva Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş şi alţi lideri marcanţi ai partidului. Adunarea constată că urmările războiului îndreptăţesc pretenţiunile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională şi poate hotărî singură şi liberă soarta ei. Această hotărâre a fost o adevărată proclamare de independenţă a naţiunii române. Câteva zile mai târziu, în 18 oct., Alexandru Vaida Voevod rosteşte în faţa Parlamentului din Budapesta Declaraţia pentru validarea dreptului la autodeterminare a Naţiunii Române din Ardeal, Banat şi Părţile Ungariei.

În zilele următoare s-au tensionat relaţiile interetnice în Oradea şi Bihor soldate cu victime omeneşti în rândul populaţiei româneşti.

Obiectivul noii puteri de la Budapesta, instalată în urma revoluţiei roşii de la sfârşitul lunii octombrie, de a reface Ungaria în graniţele medievale, entuziasmul nedisimulat al autorităţilor şi populaţiei maghiare faţă de această idee erau în contradicţie cu dorinţele românilor de a pune în practică principiul autodeterminării proclamat prin Declaraţia de independenţă

În fanatismul lor naţionalist şovin jandarmii unguri continuă şirul omorurilor. În 8 noiembrie 1918 ucid prin împuşcare pe preotul Ioan Opriş52 din comuna Cristiş, de lângă Turda, în timp ce acesta vorbea sătenilor adunaţi în curtea bisericii despre unirea românilor cu Patria Mamă şi îi îndemna să nu recurgă la „jaf,

52 În 1924, preotul Ioan Opriş a fost declarat erou naţional –post mortem- iar, ca omagiu, comuna Cristiş a primit numele Oprişani, în prezent cartier al municipiului Turda.

Ioan Bembea

121

furături şi omoruri”, conform Chemării Senatului Naţional Român din Turda.

Preotul Ioan Opriş (1878-1918) – martir al neamului şi piatra lui de mormânt

În contrast total cu măsurile represive ale jandarmilor şi

armatei maghiare, Consiliul Naţional Român, prin senatele naţionale judeţene şi locale recomanda în mod imperativ românilor să nu recurgă la violenţă sau la jafuri:

Viitorul neamului e pus în mâinile noastre. El va fi strălucit, dacă ne vom şti păstra bunul cumpăt, vom susţinea ordinea şi liniştea prin oraşele şi satele noastre, împiedecând orice jaf, furături şi omoruri. Din potrivă dacă ne vom mânji bunul nume al neamului cu fapte neomeneşti, ne vom înfăţişa înaintea marei judecăţi a congresului de pace, care va judeca asupra sorţii viitoare a


122

neamurilor, ca un popor nevrâştnic, care nu e vrednic de libertate, căci nu ştie să umble pe picioarele proprii.53

53 Senatul Naţional Român din Turda, Preoţi, Cărturari, Ţărani şi Muncitori români!, manifest de două pagini, nedatat, (probabil, octombrie 1918) cuprinzând instrucţiunile de alegere şi funcţionare a senatelor locale şi a gărzilor naţionale româneşti. Este semnat de Preşed. Sen. Naţ. Român Turda, dr. Iuliu Popescu.

Ioan Bembea

123

Sub emoţia ştirilor primite despre omorurile fără număr săvârşite de jandarmii unguri împotriva românilor, avocatul dr. Amos Frâncu lansează, în 28 octombrie 1918 la Cluj o chemare, adresată în primul rând moţilor, chemându-i la arme. Acest apel a avut un efect major în desfăşurarea evenimentelor ulterioare. Conţinutul hotărât şi fără echivoc al acelui manifest de chemare sub arme a populaţiei româneşti din Apuseni, a moţilor, pentru înfăptuirea unirii a creat teamă şi derută în rândul autorităţilor maghiare. Însuşi titlul manifestului, cu rezonanţa lui istorică, avea darul de a soma autorităţile maghiare că, dacă mai continuă abuzurile şi represaliile, se poate declanşa un război civil.

Iată conţinutul acelui manifest:

MOŢILOR, FRAŢILOR! Împăratul şi-a dezlegat supuşii

de jurămintele zilnice! Nu mai este împărat! Robia străină trage de moarte! Ceasul izbăvirei a sunat! Noi românii stăpâni suntem pe soarta noastră! Ne vom croi soarta cu armele în mână.

LA ARME ! La arme pentru unirea tuturor

românilor. În ’48 Moţii strigat-au la Blaj: Noi vrem unirea cu ţara!

Unirea aduce în dar: Pământ şi Libertate! De la voi viteji de pe Arieş, Someş şi Criş aşteaptă obştea să încingeţi întâi armele.

Tot ce ne-au răpit regii Ungariei şi stăpânii străini ai

Ardealului, păduri, păşuni şi băişaguri,54 ni le va da toate 54 Băişag – minerit. Aici cu sensul: zăcămintele de aur, argint, cupru şi plumb; bogăţiile minelor.

Dr. Amos Frâncu, preşedinte al

Organizaţiei Militare din Ardeal


124

România şi Regele ei nebiruit! Ne vor da cu amândouă mâinile tot ce a cerut Horea şi Iancu.

Noi ofiţerii şi soldaţii români din Ardeal i-am jurat credinţă Regelui României!

De la voi, Moţilor, fraţilor, aşteptăm să ne urmaţi cei dintâi. LA ARME! Fără arme nu-i drept, nici pace, nici ţară!… Uniţi cu fraţii de pretutindeni, România să fie una şi

nedespărţită ca Sfânta Treime! Am luat eu, Dr. Amos Frâncu, nepot de tribun, vechiul

apărător al Moţilor comanda! Din încrederea ofiţerilor şi soldaţilor, eu poruncesc ca tribunii de altădată. Pentru tot ce poruncesc şi făgăduiesc stau bun cu capul şi cinstea!

Fraţilor! Adunaţi-vă la Abrud, Câmpeni, Zlatna, Gilău, Huedin, Brad şi Hălmagiu. Acolo lăsaţi gărzi de pază şi porniţi la Cluj şi Bălgrad, cum vă vine mai aproape! Desfaceţi steagul românesc! Ţineţi rânduiala ostăşească.

Grijiţi pădurile şi băişagurile ca ochii din cap! Ale voastre vor fi prin legea românească!

Păziţi viaţa, avutul şi pacea tuturor!… LA ARME! Se ridică din morminte Horea la Bălgrad,

Iancu la Ţebea, Axente la Blaj. Vă chem, în numele lui Christos, LA ARME!

Dr. AMOS FRÂNCU Preşedinte al Organizaţiei

Militare din Ardeal

Această chemare publicată în ziarele româneşti, tipărită şi pe foi volante, s-a răspândit cu repeziciune pe tot cuprinsul Transilvaniei, dar mai ales în toate localităţile din Ţara Moţilor.

Acţiunea aceasta constituia un act de nemaipomenită îndrăzneală şi Frâncu cu micul său anturaj era ameninţat clipă de clipă să fie linşat în marea clocotind de ură a metropolei ardelene.

Ioan Bembea

125

Dar, datorită spontaneităţii gestului declanşat ca o lovitură de trăsnet, se produse panică în rândurile duşmanului şi însuşi atotputernicul Apathy în loc să-l aresteze, îi făcu acestuia o vizită la sediul Consiliului Naţional Român. După lungi şi stăruitoare persuasiuni şi ameninţări din partea lui Istvan Apathy, tribunul rămase neclintit, declarând categoric: «Murim mai bine cu toţii decât să depunem jurământ Sfatului Naţional Maghiar».55

Avocatul dr. Amos Frâncu a ţinut o strânsă legătură cu tineretul studios, cu studenţii români din Cluj, iar Emil Dandea în calitate de preşedinte a Uniunii Studenţilor Români a fost mereu în preajma lui.

Trebuie să fac o mărturisire: ţin de o datorinţă de onoare a generaţiei studenţeşti din război, în special a studenţilor de la izbucnirea revoluţiei, să relev şi aici că acela care a ţinut mai mult contact cu noi, care ne-a încurajat, organizat şi însufleţit ca nimeni altul din generaţia bătrână, a fost d-l dr. Amos Frâncu, avocat în Cluj. Activitatea domniei sale pe acest teren merită nu o mică paranteză ca aceasta, ci un capitol special, dintre cele mai importante atunci când se va scrie istoria nepărtinitoare a timpurilor acelora înălţătoare, şi regret numai, că din cauza lipsei de aptitudini şi de timp nu pot fi eu acela care să-i dau ilustrului nostru prieten şi înflăcărat român această satisfacţie aşa de cu prisosinţă meritată. 56

Emil Dandea era în permanenţă în mijlocul evenimentelor trepidante generate de revoluţia naţională a românilor din Transilvania. I se încredinţează, ca reprezentant al Senatului Naţional Român din Cluj, organizarea consiliilor şi gărzilor naţionale româneşti în satele de pe Valea Arieşului, de la Sălciua până la Arieşeni sau Vidra şi pregătirea populaţiei pentru aderare la 55 Traian Mager, Aspecte din Munţii Apuseni, Ţinutul Haţegului-monografie, vol. 3, capitolul Căpeteniile judeţului Zarand, Schiţe biografice, Amos Frâncu, Arad, 1937. 56 Emil Dandea, Mişcările studenţeşti din anul 1918, în „Almanahul Societăţii Academice «Petru Maior» Cluj, 1929, pag. 87. Apud Emil A. Dandea, Politică şi administraţie,-Culegere de texte- Casa de editură „Mureş” Târgu-Mureş, 1996, pag. 49-40.


126

Unire. El duce, citeşte şi comentează cu sătenii manifestul redactat de Amos Frâncu. Este însoţit şi ajutat de membri ai Senatului Naţional Român din Turda. Îl întâlnim menţionat în documentele vremii, în aşa numitele Protocoale (procese-verbale) alături de dr. Augustin Raţiu, dr. Zosim Chirtop, dr. Remus Furdui, dr. Valer Moldovan sau chiar alături de dr. Iuliu Popescu, preşedintele Senatului Naţional Român al judeţului Turda-Arieş.

Delegaţii se opreau în fiecare localitate, luau legătura cu preotul, cu învăţătorul şi îndată adunau tot satul pentru a alege în mod democratic consiliul naţional român local, pe preşedintele acestuia şi tot aşa garda naţională şi pe comandantul ei, dintre cetăţenii propuşi şi acceptaţi de întreaga comunitate. Dintr-un raport al lui Emil Dandea rezultă că pe

măsură ce treceau din sat în sat urcând spre munte, delegaţii de la Cluj şi Turda erau întâmpinaţi peste tot cu mare entuziasm de locuitorii din Ţara Moţilor. Anunţându-şi sosirea, ziua şi ora, la Câmpeni au intrat printr-o poartă special pregătită din cetină de brad, cu prapori şi drapele româneşti fiind aşteptaţi de o mare mulţime de popor în costume naţionale.

Iată ce consemnează un document al vremii existent la Arhivele Naţionale Cluj:

PROTOCOL Luat în adunarea Poporului Român din Câmpeni ţinută în

8 Noiembrie 1918 Adunându-se cam o mie de oameni, unde sosind şi preotul

Iosif Arieşan, după invocarea Spiritului Sfânt, ţine o vorbire în care zice că: „Dumnezeu nu numai în trecut a făcut minuni, ci şi astăzi face, căci doar minune a lui Dumnezeu este că s-au rupt

Ioan Bembea

127

lanţurile cu care vrăjmaşii noştri seculari ne încătuşaseră cu toate că feciorii noştri au luptat şi şi-au vărsat sângele pe toate câmpurile de luptă pentru frângerea acestor lanţuri. Trebuie să dăm mai mult preţ pre cinstea neamul nostru românesc decât pe însăşi viaţa noastră, fiindcă numai aşa ne vom putea arăta vrednici de adevărata libertate dacă vom fi oameni de ordine, dacă vom păzi şi apăra cinstea şi avutul fieşce căruia, fie acela de ori şi ce neam şi aceasta cu atât mai vârtos că poporul român a fost numit din partea vrăjmaşilor săi ca nisce ucigaşi, tâlhari şi tăciunari. Acum e vremea ca să dovedim contrariul celor zise şi astfel să ne facem vrednici de adevărata libertate.”

Roagă apoi pe Dr. Emil Dandea (s.a.) să binevoiască a spune poporului adunat celea ce s-au făcut de poporul român la Cluj şi alte părţi pe unde dânsul au fost prezent.

Înainte de a vorbi, poporul îl aclamă cu bucurie, cu urale şi bătăi din palme.

D-l Dr. Dandea luând cuvântul enerează cele întâmplate la Cluj, cum sunt constituiţi şi ce au făcut. Printre altele au spus că după manifestul plin de curaj scris la Cluj de d-l avocat dr. Amos Frâncu de a chema LA ARME pe vrednicii români din Apuseni, Parlamentul de la Budapesta a admis ca ostaşii şi ofiţerii români să depună jurământ de credinţă faţă de Consiliul Naţional Central Român ce are reşedinţa la Arad iar ca preşedinte pe dr. Ştefan Cicio Pop – ca singură autoritate pentru români -. „Avem acum peste tot senate şi gărzi naţionale româneşti, de nimeni să nu vă mai temeţi” spune dumnealui. Ne spune din cine s-au format Senatul Naţional Român din Cluj apoi pe cel din comitatul Turda care este şi peste noi. Ceasul libertăţii este mai aproape ca oricând.

Mai povesteşte prin ce sate a umbla, cu câtă dragoste şi bucurie au fost primit de toţi românii, pentru că le-a adus veşti bune, curaj şi nădejde.

După ce termină vorbirea sa, ia din nou cuvântul preotul Iosif Arieşan şi roagă poporul adunat să se constituie, să-şi aleagă un comitet carele în numele lui să conducă agendele.


128

Cei presenţi aleg comitetul şi anume: ca preşedinte Dr. Zosim Chirtop, ca v. preşed. Iosif Arieşan, notari Dr. Remus Furdui şi Patricie Palade.

Membrii comitetului: Aurel Bârsan, George M. Corcheş, Niculae Pailade, Aurel Ioanette, Danil Ioanette, Ioan Andreica, Vasile Andreş, Vasile Marc a Samfirii, Ioan Mucea, Mihail Motora, Ioan Motora l. Roci, George Todea, Ioan Marc l. George, Iosif Borla, Vasile Mucea, Vasile Marc –Loţi, George Bota l. Săvuţ, Ioan Motora l. Dtru, Ilie Goia, Niculae Orlea, Ioan Corcheş a Paserii, Vasile Motora a Pumpului, Niculae Andreş, Gherasim Morariu, Niculae Oneţ, Ispas Patiliţia, Leon Corcheş, Mihail Mihon şi Dumitru Iclodian.

Comandant al acestei gărzi naţionale se alege ofiţerul Teodor Orlea.

După alegerea comitetului cei de faţă depun pre sf. cruce, cu trei degete de la mâna stângă înălţate şi cu dreapta pe inimă jurământul oficios, apoi cu sfânta cruce şi cu stindardul românesc cu trei culori în frunte cântându-se imnul naţional „Deşteaptă-te române” şi „Pe-al nostru steag e scris unire” se înconjură piaţa apoi stindardul[steagul] să duce şi să aşează pre edificiul Casei comunale.

Ca membri verificatori se aleg George M. Corcheş şi Ioan Mucea.

D.e.m.s. Notar, Iosif Arieşan, George M. Corcheş, Ioan Mucea, Patricie

Pallade Pentru fiecare localitate există câte un astfel de protocol ce

consemnează desfăşurarea adunărilor populare şi persoanele alese în diferitele funcţii. Constituirea gărzilor şi a consiliilor naţionale româneşti s-a făcut în mod public, cu o mare însufleţire urmate de entuziaste manifestări patriotice. Primii au fost românii din Timişoara (31 octombrie) apoi cei din Sibiu (2 noiembrie) şi tot în aceeaşi zi la Cluj, Braşov, Ilia; în 3 noiembrie la Oradea, Beiuş, Dej;

Ioan Bembea

129

în 4 noiembrie la Alba Iulia, Blaj, Sebeşul Săsesc; în 5 noiembrie la Brad, Hunedoara, Sighişoara, Reghin, Satu Mare.57

La 10 noiembrie Consiliul Naţional Român de la Arad în înţelesul dreptului la autodeterminare a naţiunilor, preia puterea deplină de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească şi transmite în acest sens o notă de luare la cunoştinţă guvernului maghiar condus de Miháli Károly.58

Consiliile naţionale româneşti având ca sprijin gărzile înarmate au preluat faptic puterea administrativă în aproape toate teritoriile locuite majoritar de români, fără a recurge la forţă. Într-un raport intitulat Organizarea Românilor în comitatul Turda – Arieş din 20 noiembrie 1918, printre altele se arată:

Cercul Câmpeni stă sub administraţia d-lor dr. Zosim Chirtop, dr. Remus Furdui şi alţii. Cei ce cunosc pe dl. Chirtop ştiu că e în mână bună cârma, observ că în Câmpeni n-a mai rămas pui de ungur, aşa încât toate oficiile, pretură, perceptorie, oficiul silvanal etc. sunt în mânile Românilor, care le împlinesc în mod dictatoric spre îndestularea tuturor.59

Abrudul, atât de drag şi cunoscut, era tot în zona de activitate a lui Emil Dandea ca reprezentant al Senatului Naţional Român din Cluj. Despre cele petrecute atunci extragem câteva fragmente din lucrarea lui Zeno Borza, Amintiri din anul 1918, publicată în „Ţara Moţilor”, IV, Clusium, 1992, pag. 93-94.

După 10-15 octombrie 1918, începuseră să apară în Abrud soldaţi purtând tricolorul românesc şi echipament militar. Aceşti soldaţi aduceau de pe front veşti de necrezut. Se produsese o degringoladă generală. Ziarul „Libertatea” din Orăştie scria fără rezerve despre anarhia din armată. Ofiţerilor li se rupeau epoleţii, nu mai recunoşteau autoritatea comandanţilor. Militarii veniţi

57 Pentru data constituirii gărzilor şi a consiliilor naţionale vezi Vasile Netea, O zi din istoria Transilvaniei – 1 Decembrie 1918, Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p. 112. 58 Documentele unirii, Alba Iulia, VII, p. 8. 59 Eugen Gergely, Turda la Marea Unire, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2008, pag. 88.


130

acasă ne povesteau cum au plecat din armată. De multe zile nu mai circula „Mocăniţa”. Într-o zi de luni au sosit totuşi la Abrud mai mulţi soldaţi care povesteau cum au reuşit să vină acasă, forţând mecanicul să plece din Turda. …

În vremea aceasta s-a primit seara un telefon de la Arad, prin care Consiliul Naţional Român cerea relaţii în legătură cu starea de lucruri din Munţii Apuseni. S-au dat cu această ocazie instrucţiuni privitoare la constituirea consiliului naţional din localitate. Consiliul a fost înfiinţat la Abrud în aceeaşi seară. În componenţa lui au intrat dr. Laurenţiu Pop, dr Alexandru Borza, dr. Gheorghe David, protopopul Petru Popovici, Iuliu Suciu, căpitanul Candin David, căruia i s-a încredinţat şi sarcina să organizeze garda naţională română din oraş, fiind singurul ofiţer român aflat în localitate….

Garda din Abrud a fost pusă în legătură cu gărzile româneşti din Cluj primind mesaje de la Amos Frâncu. Un delegat al Consiliului Naţional din Cluj venea la Abrud interesându-se de buna organizare a gărzii de aici, aducând arme şi echipament militar. Primul mesager care a făcut legătura între Consiliul Naţional din Cluj şi Consiliul Naţional din Abrud a fost ofiţerul Emil Dandea din Bucium, sosit din război, viitor primar al oraşului Târgu Mureş. (s.a.)

Implicarea totală a tânărului locotenent dr. Emil Dandea în mobilizarea populaţiei din Ţara Moţilor pentru realizarea unei năzuinţe de veacuri, pentru care oamenii de aici din munţi au plătit cu atâtea jertfe şi cu atâta suferinţă, reiese cu claritate dintr-un raport al său prezentat Senatului Naţional din Cluj. El a fost conştient că trăieşte un moment istoric ce nu trebuie ratat:

Raport despre Organizare Munţilor Apuseni

Cluj, 20 nov. 1918

După evenimentele istorice din 3-5 noiembrie, când s-a organizat Senatul Naţional Român, ca organ a centralei din Arad, venind ştiri de tulburări şi din Munţii Apuseni, am primit ordin de

Ioan Bembea

131

la Senat de a merge şi cerceta starea faptică, a linişti şi organiza bravii noştri moţi.

Fiind şi eu din munţi şi aşa cunoscând sufletul cel la fire blând, pacinic şi cumpătat a poporului de acolo, am primit cu rezervă ştirile de alarmare, fiind convins că nu sunt bazate. Moşul, dacă nu-l vatemi, numai bine poate face!

Aşa am plecat arzând de dorul ca să pot rehabilita cât mai în grabă pe dragii noştri moţi de calomniile altor câţiva străini, care au trăit paraziţi, din sudoarea poporului şi cari fiindu-le negru sufletul , ştiind că ar merita după faptele lor anterioare pedeapsă grozavă, au fugit mâncând pământul şi strigând în gura mare că s-a şi întâmplat cea de ce lor le-a fost teamă după faptele lor.

Steagurile tricolore ale unui automobil a senatului nostru nici în Cluj nu a mai fost senzaţie în 3 nov. – ziua plecării – căci doar în 3 nov. a fâlfâit mândrul nostru tricolor prin piaţa Clujului, care răsuna de cântecele noastre naţionale, cântate de oficerime şi de întregul popor român din Cluj.

Prima staţiune a fost Turda, unde după istorisirea evenimentelor din Cluj, mai ales la insistenţele inimoşilor tineri, s-a format Senatul şi Garda Naţională, alegându-se prezident: Dl Dr. Popescu. Şi în Turda în 5 nov. la amiază se cunoştea deja tot românul de pe tricolorul ce-l avea pe piept, sau – soldaţi – la chipiu.

Pătrunzând apoi în munţi, am făcut proximul popas la Sălciua, unde după câteva cuvinte se linişteşte poporul şi se alege Comitet local şi Gardă naţională.

În Lupşa am aflat satul alarmat, agitat la culme, temându-se de bande de hoţi, cari de fapt nu erau numai nişte plăsmuiri a fanteziei. Dar spaimei şi neliniştei i-a dat loc o însufleţire, un entuziasm general vestind Dl. Dr. Pop şi eu sosirea zilelor visate de noi de secole a libertăţii naţionale şi unirei celor de un sânge şi de o lege !

Steaguri tricolore par că răsar din pământ, bătrânii şterg lacrimi de bucurie, ici colea câte un român ridicându-şi pălăria îşi


132

face cruce, zicând: „Mulţumescu-ţi, Doamne, că am ajuns şi zilele astea!” Între cântece naţionale strigăte „să trăiască” şi în lacrimi am plecat; la câteva zile s-a înfiinţat – pe lângă conlucrarea fraţilor din Turda – Comitetul local.

În fruntaşa comună Bistra, poporul deja avizat de sosirea noastră, poporul ne întâmpină ci porţi de triumf din cetină, cu sunet de trâmbiţă, prapori, steaguri: automobilul se umple de flori, însufleţirea la culme. Ordine exemplară.

Scenele se repetează în fiecare comună: în Câmpeni mulţimea uriaşă a bravilor şi inteligenţilor locuitori ai oraşului ascultă încântaţi vestea învierei , şi aici sunt flori şi aclamări, răsplata. S-a înfiinţat Comitet local, s-a celebrat sfinţirea de steag, s-a depus jurământ Sfatului Naţional, luând cuvânt păr. Arieşan şi subscrisul.

La Abrud, fiind deja Comitet - preş. Dr. Laurenţiu Pop – s-a format apoi şi garda. Pe magistrat s-a arborat mult persecutatul tricolor, care de pe timpul lui Avram Iancu aştepta ziua înălţării.

Afară de Abrud şi Câmpeni s-a mai format Consilii şi garde naţionale în cele şase Buciumuri, în Sohodol, Carpeniş – satul lui Horea – Abrudsat, Roşia, Corna, Mogoş, Muşca, Bistra, Vidra, Albac şi Certege, cu un cuvânt munţii întregi. Fruntaşii nu cunosc piedici în nobila lor însufleţire, iar poporul are deplină încredere în dânşii.

Adunările de organizare în toate comunele astea au decurs în cea mai perfectă ordine, însufleţire mişcătoare până la lacrimi, care descrie nu se poate !

Încerc a schiţa adunarea din istorica Vidra, pentru a ne face idee şi de cele din alte comune, care toate au fost înălţătoare de suflet, şi confirmă credinţa în viitorul strălucit a poporului român.

Adunarea a fost conchemată pe ziua de 12 nov. st. n. la casa lui Iancu, locul de naştere a marelui erou, loc de pietate pentru fiecare român. Între cântările şi strigătele de bucurie ale poporului, între porţi de triumf, flori şi mulţime de steaguri şi prapori ajunge automobilul Senatului Român cu cele două

Ioan Bembea

133

stindarde roş-galben-albastre la locul leagănului Craiului munţilor, unde numai domnul Brăteanu a mai străbătut cu automobilul.

Din depărtare se uita mândru la fiii chipeşi muntele Găina, din apropiere răsuna tainic Dealul Melcilor de zgomotul cataractului: în inimile celor peste 2.000 de moţi prezenţi, simţămintele cele mai sublime. Cu toţii înţeleg însemnătatea zilelor istorice de acum, doar ei au vărsat ca primii sângele lor pentru scăparea de sclavie încă înainte cu sute de ani. Hainele lor de sărbătoare sunt decorate cu tricolor, flori ţi brad, în ochii lor străluceşte bucuria şi însufleţirea. După încetarea strigătelor de „să trăiască”, „trăiască unirea tuturor românilor, trăiască România mare”, harnicul paroh din Câmpeni păr. Arieşan descrie în cuvinte emoţionante însemnătatea desrobirei noastre. Mi-a predat cuvântul apoi mie, ca comisarului trimis de Senatul Naţional. În calitatea aceasta mi-am exprimat plăcerea ce mi-a cauzat-o venirea între fraţii din munţi, totodată le mulţumesc pentru primirea strălucită care dovedeşte dorul cu care au aşteptat zilele acestea când tricolorul nostru nu e închis numai în inimile noastre, ci fâlfâie măreţ pe biserici şi şcoli, împodobeşte pieptul fiecărui, fără de a fi expuşi la brutalităţile slugilor apăsătorilor. A sosit ziua când dreptatea a învins ! pe lângă dreptate, care totdeauna a fost a noastră, acum poporul român va primi şi puterea, imperiul ce li se cuvine.

Strigătele „trăiască” „trăiască Sfatul Naţional Român!”, „trăiască Francia”, „Trăiască Antanta!”, răsuna pe valea limpedelui Arieş. Ba şi strigăte dese de „să trăiască Wilson!” întrerup vorbitorul, arătând că moţii sunt în clar, că cine ne sunt prieteni. Mulţi moţi reîntorşi din America se simt mândri că la timpul său şi ei au contribuit cu votul său la alegerea de preşedinte a marelui judecător şi împărţitor de dreptate al zilelor noastre.


134

Propunerea mea de a depune jurământ de fidelitate Senatului Naţional Român îl primeşte tot poporul cu o însufleţire demnă de nepoţii ostaşilor lui Iancu. După jurământul rostit de tot poporul , se celebrează din partea celor patru preoţi a Vidrei sfinţirea drapelului, în fine după vorbirile pline de dragoste şi însufleţire a păr. Piso ţi Nicola – nepotul lui Iancu – între salve, cântări şi aclamări frenetice, în însufleţirea sa fără margini poporul ridică trimişii Sfatului său pe umeri. Mai mulţi fruntaşi s-au exprimat că momente mai înălţătoare încă nu au mai petrecut şi mai mare bucurie numai la venirea armatei fraţilor de peste Carpaţi îşi pot închipui !

Pot raporta cu bucurie, că nimic din ştirile de tulburări şi atrocităţi nu e adevărat. Atâta s-a întâmplat, că trezindu-se poporul, revoluţia a spulberat administraţia păcătoasă, exponenţii ei au fugit temându-se de darea de seamă, pentru mişeliile de secole, şi aşa Comitetele locale au fost necesitate să ia în mâna lor conducerea. Jandarmii au fost pe cale pacinică dezarmaţi, căci poporul nu e aplicat de a mai suferi în mijlocul său pe cei ce au dus preoţii şi pe cei mai buni ai noştri în lanţuri şi între bătăi. Nici un picur de sânge nu a vărsat poporul în comunele cercetate de mine – 21 la număr - . Păcătoşii, fugiţii au raportat absurdităţi, făcând din spargere de fereastră revolte şi jaf îngrozitor, vorba românului, - din ţânţar armăsar.

În Câmpeni foştii „domni” pretorii, notarul public, în temerea lor ridiculă, necunoscând generositatea românului, au fugit nu peste pod, pe unde umblă oamenii de bine, ci prin Arieş, scornind apoi veşti de revoltă, pentru a-şi legitima fuga.

Poporul păstrează el ordinea în tot locul: e bun, înţelept şi înţelegător, ascultă conducătorii săi, îi iubeşte, căci au fost fraţii lui în suferinţe şi acum sunt fraţii lui în munca uriaşă a câştigărei libertăţii şi a fericirii, care ştie toată lumea, că o merităm.

Ioan Bembea

135

Cu baioneta şi cu forţa nu s-ar fi făcut linişte în Ţara Moţilor, dar vorbele cumpătate le înţelege tot poporul român, dacă vin de la oamenii lui de încredere.

Toate ştirile contrare sunt născocite de foştii tirani şi exploatatori ai poporului, de şarlatanii care îşi deplâng căderea domniei lor corupte şi murdare, voind să aţâţe prin alarmările lor lumea contra românilor. Însă dreptatea deja străluceşte învingătoare, în razele ei se topesc uneltirile răuvoitoare, ca ceara în faţa focului. 60

Locot. Dr. Emil Dandea Comisarul exmis în Munţii Apuseni

60 Biblioteca Academiei Române, Bucureşti, manuscrise, arhiva Valeriu Branişte, VI, act 23, f. 1-5, apud dr. Gheorghe Iancu , Ştiri privitoare la formarea de consilii şi gărzi naţionale în Munţii Apuseni (noiembrie 1918), în „Ţara Moţilor”, II, Alba Iulia 1977, pag. 123-127. Mă simt dator să mai menţionez că distinsul cercetător al Academiei, dr. Gheorghe Iancu, originar din Bucium Poieni, m-a informat despre existenţa acestui document, pentru care îi adresez cuvenitele mulţumiri.

MĂRITA ADUNARE

În fiecare zi din toamna anului 1918 se derulează vertiginos o istorie densă şi eroică. Drapelul românesc, păstrat până acum ascuns în inimile oamenilor, este scos la iveală şi purtat fără teamă la chipiu de toţi ostaşii români şi tot fără teamă îl purtau la piept, la reverul sumanului, bărbaţii participanţi la adunările publice. Drapelul românesc apare în fiecare sat fluturând la şcoală şi pe turnul înalt al bisericii. Totul părea incredibil. O lume nedreaptă încremenită de aproape o mie de ani se schimba acum de la o zi la alta.

Tot în această perioadă se stabileşte oraşul în care va avea loc marea adunare a românilor din Transilvania. A fost ales oraşul Alba Iulia din mai multe considerente. Ca aşezare geografică, ocupă un loc central pe teritoriul Transilvaniei uşurând astfel participarea delegaţilor şi a mulţimii de români la Marea Adunare Naţională convocată pe data de 1 decembrie. Acest oraş este cunoscut încă din perioada dacică sub numele de Tharmis şi, devenit Apullum, cunoaşte o mare înflorire în timpul stăpânirii romane. Vreme îndelungată Alba Iulia este apoi capitala Transilvaniei. Pentru români acest mândru oraş reprezintă un simbol al unirii prin triumful lui Mihai Viteazul din 1599, primul realizator al unirii celor trei provincii româneşti. Pe de altă parte nici un român n-a uitat că aici au fost executaţi în mod barbar, prin zdrobirea cu roata, conducătorii răscoalei ţărăneşti din 1784, Horea şi Cloşca.

La adunarea de la Alba Iulia trebuiau să fie reprezentaţi, prin delegaţii aleşi în mod democratic, toţi românii din teritoriile de sub Monarhia Austro-Ungară. Pentru alegerea delegaţilor şi pentru mobilizarea unui număr cât mai mare de participanţi la adunare, Emil Dandea muncea neobosit, era mereu prezent prin satele din Munţii Apuseni unde au loc întrunirile românilor pentru a-şi exprima adeziunea la hotărârile ce se vor lua la Marea Adunare de la Alba Iulia. Toate documente de acest fel, provenite din Ţara

Ioan Bembea

137

Moţilor, au trecut prin mâna destoinicului patriot Emil Dandea ce ardea de nerăbdarea de a se înfăptui pentru totdeauna unirea tuturor românilor.

Să dăm citire documentului ce a fost redactat „în comuna curat românească” Albac, pentru Adunarea Naţională ce urma să se ţină la Alba Iulia:

Declaraţie Atât sfatul naţional român cât şi întreg poporul din comuna

curat românească Albac la adunarea ţinută în 14/27 noemvrie 1918 cu unanimitate s-au declarat că unica şi nestrămutata lor dorinţă – ne mai putând suferi jugul străin – este:

„ Unirea tuturor Românilor” şi că cu toţi aderează şi se vor supune întru toate tuturor

hotărârilor aduse de adunarea naţională română din Alba-Iulie care se va ţinea la 1 Dec. St. N. 1918. Regretă mult adunarea că pe deoparte în lipsa de comunicaţie şi depărtarea cea mare, pe de altă parte lipsa de îmbrăcăminte potrivite acestui timp nu le permite a lua parte cu toţi, însă şi cele 3.000 suflete rămase acasă a căror inimă bate după mult aşteptata libertate vor striga în 1 Dec. 1918 acasă, că

Să trăiască unirea tuturor Românilor ! (subscrierile [semnăturile] pe cea faţă) Emoţionantul mesaj al moţilor din Albac nu ar trebui să

treacă neobservat. El reprezintă gândirea, starea de spirit şi voinţa întregii populaţii româneşti din Ţara Moţilor din acele memorabile zile.

După ce în toate localităţile obştea şi-a ales delegaţii împuterniciţi să voteze la adunarea de la Alba Iulia, oraşul gazdă a făcut pregătirile necesare pentru primirea şi găzduirea mulţimii de români ce urmau să sosească.

Din localităţile mai îndepărtate satele pornesc spre Alba cu mai multe zile înainte astfel încât să ajungă din timp la Marea Adunare. La răscruce de drumuri delegaţiile se întâlneau, se uneau


138

cu mare bucurie şi în entuziasmul general fluturau steaguri şi răsunau cântecele româneşti.

De organizarea adunării s-a ocupat cu prioritate Ioan Suciu de la Arad care a dispus ca delegaţii să fie însoţiţi şi susţinuţi de mult popor, să se deplaseze organizat, cu pancarda indicatoare a localităţii, iar grupurile să rămână tot timpul compacte, să nu se risipească prin mulţime. Au fost interzise băuturile spirtoase.

Pentru prevenirea unor incidente, era nevoie să se ştie care este atitudinea autorităţilor maghiare faţă de această adunare a românilor. În acest scop Iuliu Maniu s-a întâlnit cu reprezentantul maghiarilor şi l-a avertizat că dacă se vor lua măsuri de împotrivire, românii vor riposta fără nici o reţinere. Consiliul de Miniştri maghiar, pus în faţa unor împrejurări cu totul deosebite, dă următorul răspuns: „Cu toate că românii au apucat pe un drum greşit, pentru a nu se întâmpla vărsări de sânge, guvernul maghiar nu va opune nici o împotrivire, ci va da ordin organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să nu saboteze în nici un fel călătoria spre Alba Iulia.61”

Delegaţie de moţi, pregătită de Emil Dandea, ce a particpiat la Adunarea de la 1 Decembrie 1918, condusă de primarul Ioan Fer din Bucium Cerb

(după Gheorghe Crişan, din „Gazeta de Transilvania”)

61 Zaharia Boiu, Zile mari, (manuscris), apud Ştefan Pascu, Marea Adunare naţională de la Alba Iulia, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, 1968, pag. 371.

Ioan Bembea

139

Între cei 1228 delegaţi cu drept de vot, aleşi sau de drept, erau 5 episcopi, 4 vicari episcopali, 129 protopopi, 8 delegaţi ai Astrei, 27 delegaţi ai reuniunilor de lectură, 10 reprezentanţi ai presei, 60 delegaţi ai reuniunilor învăţătoreşti, 61 delegate şi delegaţi ai reuniunilor de femei, 64 reprezentanţi ai gărzilor naţionale, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, 60 delegaţi ai reuniunilor de meseriaţi, 17 delegaţi ai Partidului Social Democrat Român, 16 delegaţi ai tinerimii universitare al căror conducător era Emil Dandea, 852 delegaţi aleşi de cercurile electorale.62

Cei mai de departe, sosiţi cu trenul, erau aşteptaţi la gară de o companie de onoare în ţinută de paradă, comandată de lt. Ovidiu Gritta, originar din Roşia Montană, care dădea onorul trenurilor prin glasul goarnelor. Ordinea era asigurată de ostaşi din gărzile naţionale în număr de vreo 17.000, comandant fiind căp. Medrea. Erau prezente acolo şi 2 companii din Abrud şi împrejurimi în costume naţionale buciumăneşti.

Prin preocupările directe ale unor scriitori şi cărturari printre care se găseau Alexandru Ciura şi Alexandru Borza, având obârşia în Munţii Abrudului, s-a tipărit şi răspândit în mii de exemplare ziarul festiv al Adunării intitulat Alba Iulia. Pe prima pagină, Bine aţi venit în sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc.63

Fiecare comună, în frunte cu steagul şi cu tabla cu numele ei, va străbate în rânduri de câte patru piaţa oraşului, va intra în cetate pe sub poarta Carol şi pe poarta lui Mihai Viteazul şi va ieşi pe locul adunării, în apropierea pământului sfinţit cu sângele lui Horea şi Cloşca; de pe 4 tribune se va vorbi poporului despre însemnătatea istorica a acelei zile, apoi de la tribuna prezidenţială din centru Vasile Goldiş va citi rezoluţia constituantei adresându-se mulţimii într-un mod cum nu se putea mai impresionant, „Mărită Adunare Naţională,”

62 Şrefan Pascu, op. cit. pag. 373. 63 Alba Iulia, număr ocazional de 1 decembrie 1918, Muzeul Unirii, Alba Iulia.


140

În celebrul său discurs relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteia a unor noi state naţionale. Libertatea naţiunii române din Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România între hotarele fireşti moştenite de la strămoşi. În concluzie, arată Vasile Goldiş, unirea tuturor românilor într-un singur stat este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiunii şi astăzi, în 1918, după atâtea veacuri de luptă şi suferinţă, poporul român nu mai revendică faţă de nimeni dreptul său la autodeterminare, nu-l cere nimănui ci-l decretează ca pe un drept natural, sacru al său.

Hotărârea adunării de la Alba Iulia, act de o deosebită importanţă politică şi juridică, prevede unirea definitivă a Transilvaniei şi Banatului cu România, şi stipula principiile fundamentale ce ar urma să stea la baza noului stat român: deplina egalitate în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religie, înfăptuirea unui regim democratic, libertatea presei, reforma agrară, colaborarea cu toate naţiunile lumii. Hotărârea a fost întâmpinată cu un entuziasm de nedescris atât de cei peste 100 000 de participanţi la adunarea de pe Câmpul lui Horea din Alba Iulia, cât şi de întregul popor român de pe ambele versante ale Carpaţilor.

Pentru această mărită adunare şi-a pregătit şi dr. Emil Dandea un discurs ca reprezentant al studenţimii şi al Societăţii Tinerimii Române dar, programul fiind foarte încărcat, nu a mai fost trecut pe ordinea de zi. El şi-a citit cuvântarea numai în faţa delegaţiei tinerimii venite la Alba Iulia, seara în preziua adunării, la hotelul „Europa”. Reproducem câteva fragmente din înflăcăratul său discurs: Tinerimea universitară română din Cluj nutrind în suflet focul sacru al celor mai sfinte sentimente naţionale şi a celei mai fierbinţi dragoste de neam, în momentele actuale de cea mai mare importanţă pentru soarta şi viitorul Neamului Românesc din

Ioan Bembea

141

Transilvania, a cărui mlădiţă e, îşi ţine de sfântă datorinţă să-şi spună şi ea cuvântul cu această ocazie.

…..În mâinile noastre pline de vigoarea tinereţii se vor depune ca mâine frânele guvernării, rolul deosebit de important al conducerii destinelor unui popor. …Ca atare, declară sincer dorinţa sa fierbinte, referitor la organizarea, orânduirea destinelor precum şi la fixarea cadrelor între care va avea să pulseze energia vitală al Neamului Românesc din Transilvania….Recunoscând, ca şi până acum, singurul factor competent, singurul menit şi autorizat ca să vorbească în numele românilor transilvăneni, alcătuit acum în „Marele Sfat al Neamului” – pe „Comitetul nostru Naţional” declarăm şi noi cu această ocazie în mod solemn, că ne asociem cu trup şi suflet deciziunilor măreţe, ce se vor lua din partea „Comitetului Naţional” în marea şi istorica Adunare a Neamului din falnica Alba Iulie. Sub bagheta magică a celui mai puternic entuziasm, inerent tinereţii noastre, privim cu încredere, extaziaţi de atâta beţie de fericire, cerul limpede curat ca lacrima, ce va privi ca mâine un popor, ce a scuturat, acum numai, cătuşele greoaie ale unei tiranii de veacuri.

Inimile noastre tinere - care au gustat până acum destul din amarul durerii, văzând atâta umilire, atâta umilire a unui popor din viţă nobilă – se deschid senine vorbind cu sete accentele sublime ce înfrăţesc în aceste clipe, într-un cuget şi o simţire, toată suflarea românească. „Dând acum mână cu mână / Cei cu inima română” văzând realizat visul dorit atât de mult la a cărui înfăptuire se va cutremura şi pulberea strămoşilor în liniştea de mormânt, strigăm deci sus şi tare: „Trăiască Neamul Românesc”, „Trăiască România Mare”.

Mare bucurie a adus „hotărârea epocală” pentru Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român , pentru Astra, entuziast exprimată în articolul editorial al revistei „Transilvania” din decembrie 1918:


142

După adunarea de la Alba – Iulia

Scriem aceste şire în zile de bucurie, în zile de înălţare a sufletelor.

Prin hotărârea epocală, adusă în 1 l. c. [luna curentă] la Alba-Iulia, de a ne împreuna pentru toate timpurile cu fraţii noştri de peste Munţi, s-a înfăptuit visul de veacuri al Neamului nostru, s-a dat cea mai firească soluţie năzuinţelor noastre politice.

Chiar a doua zi după Marea Adunare Naţională, în 2 decembrie, tot acolo la Alba Iulia, s-a constituit Consiliul Dirigent,64 un fel de guvern provizoriu, care avea să conducă treburile Transilvaniei până la 2 aprilie 1920 când administrarea Transilvaniei va fi preluată de Guvernul de la Bucureşti al României.

De aici înainte Românimea din aceste părţi nu va mai fi un vas mânat de valuri şi ameninţat în fiecare clipă de furtunile duşmane, ci, împreună cu fraţii din celelalte ţinuturi, în care ne-a sădit marele Traian, va forma o stâncă puternică, destoinică a

64 Despre componenţa, atribuţiile şi activitatea Consiliului Dirigent vezi, Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea Statului Naţional Unitar Român (1918-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Ioan Bembea

143

ţinea piept cu toate valurile şi cu toate furtunile, şi care-şi va ridica falnic creştetul său în mijlocul talazurilor, privind cu încredere la orizontul ce se deschide senin înainte-i.

De aici înainte Neamul nostru, liber de cătuşele ce-l ţineau înlănţuit până acum, se poate desvolta neîmpiedicat pe toate terenurile şi poate dovedi lumei, cu cât este în stare a contribui la progresul general al omenimei, în urma însuşirilor preţioase cu care e înzestrat.

Vulturul priponit în lanţ până acum, de aici înainte îşi poate lua sborul în înaltul cerului, spre soare, spre lumină, de care era atât de dornic…

Contribuţia Astrei, în cei 57 de ani de activitate, din1861, la înfăptuirea unităţii naţionale a fost covârşitoare. Prin Astra s-a asigurat răspândirea culturii române în Transilvania, s-a cultivat şi menţinut în rândul populaţiei româneşti conştiinţa naţională, iar prin activităţile culturale organizate s-a permanentizat o strânsă legătură între marii intelectuali ai vremii cu preoţii şi învăţătorii răspândiţi prin toate satele. Urmărind lista membrilor Astrei constatăm cu uşurinţă că sunt aceleaşi personalităţi, culturale şi politice, care s-au remarcat şi în lupta pentru unire. Exemplificăm acest lucru cu Despărţământul Abrud-Câmpeni (extras din rev. „Transilvania”, Sibiu, dec. 1918). Reproducem tabelul în forma lui originală:


144

(Lista continuă)

Ioan Bembea

145

Între membri fondatori sau membri pe viaţă ai Asociaţiunei de pe aceste liste îi întâlnim pe toţi membrii marcanţi ai Partidului Naţional Român, pe fruntaşii mişcării naţionale româneşti. Ei au contribuit cu sume importante pentru finanţarea activităţilor culturale precum şi a celor politice, de unde rezultă că implicarea lor pentru cauza naţională a fost maximă şi că merită pe deplin un loc de cinste în istoria neamului românesc.

DUPĂ MINE, ÎNAINTE!

Prin voinţa unanimă a întregului popor român, exprimată la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, s-a înfăptuit Unirea, iar entuziasmul românilor era nemărginit. Urmează însă o etapă nouă, grea şi dificilă, preluarea completă a administraţiei în teritoriile româneşti, mai ales că guvernul de la Budapesta nu voia să recunoască Rezoluţia Unirii de la Alba Iulia. Erau vremuri grele. Războiul a lăsat în urmă sărăcie, foamete şi lipsuri de tot felul. Dintre români 82.849 de bărbaţi nu s-au mai întors acasă la lucratul câmpului fiind declaraţi morţi sau dispăruţi, adică tot morţi dar trupurile lor nu au mai fost găsite sau identificate. Au mai rămas fără putere de muncă, întorcându-se acasă invalizi alţi 25.406. Pagubele pricinuite de război au fost evaluate la aproape 12 miliarde de lei în valoarea de atunci.65 Au rămas multe văduve şi orfani, era iarnă cu frig şi foamete. Tuturor acestor probleme trebuia să le găsească o rezolvare urgentă Consiliul Dirigent.

Încă din lunile octombrie şi noiembrie 1918 concomitent cu formarea consiliilor şi gărzilor naţionale a fost preluată şi puterea administrativă în localităţile cu populaţie predominant românească. Aici lucrurile erau destul de simple, autorităţile maghiare, de teama de a nu plăti pentru abuzurile săvârşite, au fugit singure sau au fost alungate, aşa cum se arăta într-un document menţionat deja, în Câmpeni n-a mai rămas pui de ungur. Mult mai greu era în oraşele mari unde majoritari nu erau românii, ci maghiarii.

La Cluj au început să sosească tot mai mulţi militari secui constituind o reală ameninţare la adresa românilor.

65 Teodor V. Păcăţean, Jertfele românilor din Ardeal, Bănat, Crişana, Sătmar şi Maramurăş, aduse în răsboiul mondial din anii 1914-1918, Biblioteca «Astra», Sibiu, 1923, tabel statistic, Recapitulaţie generală.

Ioan Bembea

147

Nădejdea clujenilor era acum în moţii din Munţii Apuseni aşa cum glăsuia chemarea lui Amos Frâncu din 28 octombrie, Moţilor, Fraţilor, la arme! Norocul a fost că în 24 decembrie armata româna a sosit la Cluj. Însufleţirea cu care a fost primită Armata Română, sub conducerea generalului Neculcea, din Cluj, nu se poate descrie. Pe stradă au fost îmbrăţişări, sărutări; lacrimi de bucurie curgeau din ochii tuturora.66

Ca întotdeauna şi acum dr. Emil Dandea era în mijlocul evenimentelor, era o locomotivă, o avangardă, care trăgea după sine forţele populare. Iată ce ne relatează chiar el: Când, la 24 decembrie 1918, glorioasa Armată Română intră în Cluj, am avut fericirea să o salut de pe piedestalul statuii lui Matei Corvunul, în numele studenţimii cu următoarele cuvinte:

«Domnilor generali! Fraţilor! Năpraznicul război s-a terminat cu prăbuşirea totală a

barbarismului tiran, în ghearele căruia ne zbatem de veacuri! Ca ieri căutau încă maghiarii să ne convingă cu pumnul, cu baionetele şi gloanţele, că şi noi numai în faimoasa integritate a Ungariei aflăm fericire. Ba, strângându-mi-se inima de durere, trebuie să spun că nici chiar sfânta sărbătoare de azi, a sosirii voastre, nu au lăsat-o să fie liniştită. [În acea zi avusese loc un schimb de focuri între Garda Naţională Română şi trupele ungureşti].

Acum, în fine, nimic nu mai stă în calea fericirii neamului: lăcomia ţarului, perfidia austriacă şi oarba trufie maghiară – toate zac în pulbere, zdrobite de paloşul dreptăţii sfinte. Sub scutul sabiei lui de foc s-a zămislit visul nostru, cu ale cărui şoapte pe buze au închis ochii cei mai buni ai noştri. După atâtea suferinţe ne-am ridicat din genunchi!

66 „Românul”, 1918, din 15/28 dec, Apud Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri, Cluj-Napoca, Editura Sedan, 2000, p. 24.


148

În numele universitarilor vă binecuvântez din toată inima, cu entuziasmul dragostei frăţeşti, pe voi îndeplinitorii visului nostru, aici, între zidurile acestui oraş care a fost martorul suferinţelor noastre, zbuciumărilor cumplite şi care azi, prin voi, eroilor, a devenit martorul înălţării neamului românesc închegat de la Nistru pân` la Tisa, pentru vecii vecilor.

Bine-aţi venit şi să trăiţi la mulţi ani! Ura, Armata Română! Trăiască România Mare! »67

După sosirea armatei române în Transilvania, Consiliul Dirigent numeşte, în 11 ian. 1919, conducerea municipiului Cluj, ca prefect al urbei pe Dr. Valentin Poruţiu. Funcţionarilor maghiari li se cere să depună jurământ de fidelitate faţă de statul român, fiind avertizaţi că cine refuză va fi înlăturat din funcţie. Aceştia, cu primarul Gustav Haller în frunte, declară că nu recunosc autoritatea Consiliului Dirigent şi că ei rămân fideli Guvernului maghiar. În consecinţă a fost instituită administraţia românească. Prin Decizia nr. 728 din 25 februarie 1919 a Consiliului Dirigent, Dr. Emil Dandea a fost numit secretar al Primăriei Cluj. Viaţa publică este departe de a se linişti. Armata maghiară, sub autoritatea noii puteri a Republicii Sovietice Ungare, atacă România în 16 aprilie 1919. Armata română respinge atacul şi porneşte în urmărirea inamicului. Cu toate că era invalid de război, ofiţerul locotenent dr. Emil Dandea nu poate sta indiferent în faţa ostilităţilor maghiare, se înrolează voluntar în Armata Română şi în fruntea unei companii trece Tisa iar în 3 august intră în Budapesta şi pune drapelul românesc pe Parlamentul ungar. Pentru faptele sale de vitejie a primit o înaltă decoraţie din partea Regelui României, Ferdinand.

67 Emil A. Dandea, Politică şi administraţie, -culegere de texte-, Casa de editură «Mureş», Târgu-Mureş, 1996, pag. 56.

Ioan Bembea

149

Revenit la Cluj eroul dr Emil Dandea este avansat consilier. Şi în funcţiile administrative se dovedeşte a fi la fel de activ, îndrăzneţ, cu multă iniţiativă şi cu un clar discernământ. Cum noii funcţionari români din oraşe şi sate nu aveau cunoştinţele necesare şi cu atât mai puţin practică în domeniul administraţiei, el scoate la Cluj revista Administraţia, începând cu data de 1 ian. 1922, sub titlul căreia se poate citi: Redactor responsabil:Dr. E.A. Dandea. În paginile revistei sunt publicate acte normative şi proceduri legislative referitoare la administraţia locală şi centrală. Era un adevărat manual de administraţie atât de necesar în acea perioadă. Să nu uităm că redactorul revistei terminase Facultatea de Drept, era avocat, îşi luase doctoratul în drept, mai era licenţiat şi în comerţ la Viena.

Din dorinţa de a contribui la o administraţie unitară a tuturor oraşelor din România şi la un nivel cât mai ridicat - în acest sens era util ca primarii să se cunoască între ei – Emil Dandea organizează o asociaţie a primarilor denumită Uniunea Oraşelor Române. Aşa cum rezultă dintr-un articol „Pregătirile pentru Uniunea Oraşelor” semnat de E. Dandea, comitetul de iniţiativă s-a întrunit la Cluj în 22 aprilie 1922 unde au fost reprezentate următoarele oraşe invitate: Bucureşti, Braşov, Sibiu, Alba Iulia, Craiova, Târgu Mureş, Satu Mare, Oradea, Carei şi oraşul gazdă Cluj. La această uniune vor adera în


150

continuare multe alte oraşe, numărul lor ajungând la 67. Adunarea următoare, de constituire a uniunii a avut loc în sala mare a primăriei din Cluj în 11 iunie 1922. Atunci şi-au făcut şi aprobat un Statut, au ales Comitetul de conducere al Uniunii – consilierul municipal din Cluj E. Dandea fiind unul din secretari iar primarul Abrudului era membru în comitet. În elaborarea proiectului de statut, în convocarea şi organizarea adunării generale, în întocmirea tuturor documentelor, Dr. Emil Dandea a avut rolul principal, determinant.

La fel de activ a fost şi în administrarea municipiului Cluj. Pentru ca cel mai mare oraş din Ardeal să poarte amprenta unei localităţi din România, nu din altă ţară, consilierul Emil Dandea iniţiază ridicarea la Cluj a statuii lui Avram Iancu. Eroul din Ţara Moţilor devenise de mult un simbol al luptei românilor pentru drepturi naţionale. În vederea realizării monumentului s-a deschis o colectă publică pentru donatori în paginile revistei „Administraţia” şi chiar s-a anunţat concurs internaţional pentru întocmirea proiectului sub formă de machetă. Locul de amplasare era stabilit în faţa viitoarei catedrale ortodoxe, (pe locul actualei statui). Deşi s-au colectat sume importante, peste 1 milion de lei, statuia nu s-a ridicat; Emil Dandea a fost numit primar la Târgu Mureş, iar în anul următor, 1923, Dr. Iulian Pop, primarul Clujului a decedat.

În toată perioada cât a îndeplinit funcţia de consilier la Cluj venea mereu cu iniţiative demne de toată lauda pentru buna gospodărire şi prosperitate a oraşului, aproape că trăgea după sine întreaga conducere a Primăriei.

Noua conducere românească a Clujului se confruntă cu grave dificultăţi financiare. Fosta administraţie maghiară lăsase Primăria nu numai fără resurse băneşti ci şi cu multe datorii la bănci. În aceste condiţii edilii oraşului au intenţionat să facă un împrumut de 20 milioane, pentru plata unor datorii mai vechi şi pentru începerea unor lucrări edilitare de primă necesitate. În scopul acoperirii împrumuturilor vechi, autorităţile au

Ioan Bembea

151

convocat băncile ungureşti, la care oraşul avea o datorie flotantă de aproape 7 milioane, pentru a încerca o înţelegere. Conducătorii băncilor maghiare, care înainte de 1918 cereau Primăriei 4 – 5 % dobândă, acum – „căci doar sunt prigoniţi de noi” - au cerut 20 %, dobândă, pe care, după lingi tratative au acceptat să o reducă la 18 %. Concluzia lui Dandea este cât se poate de tranşantă: „Este natural că, nici demnitatea noastră, nici interesul nu ne permiteau să mai stăm de vorbă cu astfel de cpmătari”.68

Problemele financiare au fost rezolvate cu ajutorul Băncii Naţionale a României care a acordat Primăriei Cluj un împrumut de 20 milioane cu o dobândă anuală de 6 % fără nici un alt comision.

Om cu vederi largi şi de perspectivă, Emil Dandea, în calitate de consilier, face demersurile şi documentaţia necesare pentru construcţia de locuinţe şi concesionarea gazului metan.

Ar mai fi multe de spus despre activitatea şi iniţiativele acestui energic moţ. Faptele lui au fost observate de cei din jur, de autorităţile româneşti, de Partidul Naţional Liberal, care au apreciat că la tăria lui de caracter, la robusteţea psihică şi la capacitatea lui intelectuală putea fi folosit în funcţii mult mai grele şi dificile şi astfel este numit primar al municipiului Târgu Mureş.

68 Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea în slujba…p. 42-43.

ÎN GROAPA CU LEI Privind acuma din perspectiva istorică a celor peste 90

de ani şi cunoscând împrejurările de atunci, când în Primăria oraşului Târgu Mureş lucrau peste 400 de funcţionari, toţi maghiari, necunoscători ai limbii române - era angajat un singur funcţionar român pe postul de translator - mai cunoscând şi aroganţa ungurilor şi dispreţul lor pentru români, apoi şocul produs, pentru ei, prin unirea Transilvaniei cu România, apreciem că numirea lui Dandea în fruntea acestui oraş unguresc, prin gradul de dificultate, echivala cu a fi aruncat într-o groapă cu lei. Sigur că nu aceasta a fost intenţia Partidului Naţional Liberal ce venise la putere odată cu instalare în 19 ianuarie 1922 a Guvernului condus de Ion I. C. Brătianu – al cărui simpatizant devenise - ci dimpotrivă, un semn de înaltă apreciere şi de încredere în posibilităţile acestui bărbat.

În discursul său ţinut cu ocazia instalării sale în postul de primar al Târgu-Mureşului se angajează să lucreze şi aici, ca şi la Cluj, „spre folosul ţării şi al cetăţenilor.” Sunt expuse apoi problemele prioritare ce vor fi în atenţia viitoarei conduceri spre a fi îndeplinite. Printre acestea aminteşte consolidarea sistemului financiar, ce stă la baza multor lucrări edilitare, împroprietărirea invalizilor, văduvelor, orfanilor de război şi a funcţionarilor publici conform unei legi ce intrase în vigoare. Într-o perspectivă mai îndepărtată, după studii aprofundate, se preconiza construirea de locuinţe, a unei hale de vânzare, extinderea gazului metan şi introducerea tramvaiului ca mijloc mai comod de locomoţie în oraş.

În partea finală se angajează că „prin toate puterile vom susţine legalitatea pe toate terenurile; primăria va da tot concursul frăţesc şi românesc celorlalte autorităţi.

Ioan Bembea

153

Pentru a realiza cele expuse, am nevoie şi pretind, de la fiecare funcţionar al acestui oraş, să-mi dea tot sprijinul şi să lucreze intensiv în direcţiile arătate. Cine nici după patru ani nu s-a trezit la realitate nu poate lucra productiv în administraţia românească, deci nu poate avea loc în cadrele ei.”69

Cu toate bunele lui intenţii şi declaraţii ferme, mai erau încă mulţi unguri care, dominaţi de fanatism, aveau un singur şi obsedant obiectiv, subminarea autorităţii şi a administraţiei româneşti. Îşi întâlneşte un fost coleg şi chiar prieten – doar în toţi anii de şcoală şi de facultate majoritatea colegilor săi erau maghiari – care, în virtutea vechilor relaţii, îi face o mărturisire, o confidenţă:

Ţară, naţiune, instrucţiuni şi tot ce este valah este înaintea noastră superlativul odiosului, ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele. Orice comunicare sau împăcare cu spiritul acesta şi cu situaţia de egali vouă, este un sacrilegiu. În trecutul nostru de dominaţie ne-a devenit o a doua natură dispreţul valahilor.

Cultură şi civilizaţie pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştii pentru noi nu poate fi decât personificarea bizantinismului şi balcanismului celui mai întunecat, unde nu mergem decât să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim numai din punct de vedere al eludării lor sau pentru a trage, eventual, profitul care ni-l asigură. Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tindem cu toate mijloacele la păstrarea supremaţiei noastre, ca ora reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi.

De aceea, strigăm de fapt contra asupririlor de fapt sau închipuite, de aceea ne plângem la Liga Naţiunilor, la Papa, la

69 Emil A. Dandea, Politică şi administraţie-culegere de texte-, Casa de editură «Mureş», Târgu-Mureş, 1996, p. 18.


154

bisericile protestante. Trăim cu amintirile dominaţiei din trecut, pentru dominaţia ce trebuie să ne revină. Noi ne folosim de toate mijloacele, căci nu avem ce pierde, numai câştiga putem. Fraţii noştri din Ungaria şi amicii noştri din străinătate subminează statul român din afară, noi dinăuntru. Pe ei îi apără situaţia lor de străini, pe noi Liga Naţiunilor şi, mai ales, legile româneşti şi prostia voastră.

Cu cât vom avea mai multă libertate, cu atât vom lucra mai intensiv. Cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru români. Căci nouă drepturi şi libertate de la români nu ne trebuie, decât ca să le îndreptăm contra lor!

A slăbi tot ce este românesc, a-i strica cu orice preţ, a alimenta nemulţumirile, discordia dinăuntru, ponegrirea în afară, iată datoria noastră pe teritoriul României. Patria pentru noi este maghiară, cea veche. Numai cetăţenia formală, temporară, forţată, ne este română. De aceea stăm în cetăţenia impusă până ne vom putea reuni patria. Ce serveşte consolidarea României ne strică; ceea ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură. De aceea este boicotat şi afurisit de noi acela care este patriot loial, în sens românesc. Pentru ajungerea scopului nostru suprem, nu există cuvânt de onoare, caracter, consecvenţă, ci posibilitate. Căci existenţa şi fericirea maghiarilor nu se poate încadra în actualele hotare ale României.

Cui dintre noi îi trebuie drepturi pentru ungurii din România? Le cerem provizoriu, ca să putem zdrobi cu ele statul.

Ungaria ciuntită ne aşteaptă şi lucrează pentru noi eroic, cu toate mijloacele, ca şi noi.

Falsificări de bani acolo, propagandă subversivă aici, pentru secondarea celei din străinătate, toate se fac pentru acelaşi unic scop: idealul reîntregirii Coroanei Sfântului Ştefan, care trebuie să vină. Pentru acest scop, facem totul. Când credem potrivit vă dăm şi banchete, vă facem curte în

Ioan Bembea

155

cuvinte dulci. Indivizi putem aprecia dintre voi, dar nu iubi. Dar colectivitatea voastră o urâm cu toată tăria sufletului. 70

Nu a fost câtuşi de puţin surprins de mărturisirile fostului său coleg şi prieten, Dandea îi cunoştea şi ştia cu cine va trebui să „colaboreze” aici la Târgu – Mureş. Trecuseră patru ani de la unire iar administraţia oraşului continua să fie complet ungurească. Primul act oficial în limba română a fost un proces verbal de şedinţă de consiliu scris chiar de primarul Emil Dandea în decembrie 1922. Această stare de lucruri trebuia schimbată.

A pretins funcţionarilor să înveţe şi să folosească la serviciu limba oficială a statului, a desfiinţat posturile parazitare care nu se justificau şi a introdus într-o perioadă scurtă o administraţie românească. Noi, ardelenii, declara Dandea, să ne scuturăm şi ultimele rămăşiţe de sfială iobăgească faţă de asupritorii din trecut, să ne punem la muncă constructivă.

70 Emil A. Dandea, Politică şi administraţie – culegere de texte - , Casa de editură «Mureş», 1996, Târgu – Mureş, pag. 141-142.

TÂRGU – MUREŞ ORAŞ ROMÂNESC

Cu bogata sa experienţă în administraţie, câştigată la Cluj în calitate de secretar apoi consilier, primarul Emil Dandea, cu tenacitatea-i cunoscută şi bun organizator, elaborează şi pune în aplicare o seamă de regulamente fără de care nu poate fi administrată o localitate:

- Regulamentul pentru arborarea drapelului naţional. - Regulamentul pentru curăţenia publică a oraşului. - Regulamentul de taxe şi impozite locale. - Regulamentul pentru distribuirea gazului metan. -Regulamentul pentru furnizarea energiei electrice. - Regulamentul pentru înfrânarea vagabondajului şi a

cerşetoriei.71 Intuieşte de asemenea că pentru o dezvoltare modernă,

armonioasă, a oraşului este necesar un plan de sistematizare. În lipsa unui astfel de plan, s-au format şi la noi acele întinse mahalale mărginaşe fără nici un sistem, când avem atâta loc viran, prevăzut cu reţea de apeduct şi canalizare, cu drumuri asfaltate, cu lumină electrică, cu conducte de gaz, şi totuşi neclădit.

Întreaga legislaţie centrală şi locală, regulamentele menţionate mai sus, acţiunile primarului şi ale consiliului era absolut necesar să fie cunoscute de cetăţenii urbei, de aceea Emil Dandea scoate, încă de la începutul mandatului, 5 februarie 1923, o GAZETĂ OFICIALĂ A ORAŞULUI TÂRGU-MUREŞ, foaie pentru interesele sociale şi financiare ale administraţiei urbane, denumită ORAŞUL.

71 Victor Suciu, Vocaţie administrativă şi misionarism naţional, în vol. Un om pentru târgu-Mureş – Emil A. Dandea, Fundaţia Culturală «Vasile Netea», Târgu-Mureş, 1995, pp. 53-54.

Ioan Bembea

157

Pe tot parcursul celor două mandate, 1922-1926 şi 1934-

1037, primarul dr. Emil Dandea a dat dovadă de un deosebit simţ gospodăresc, poate reflex atavic al sobrietăţii strămoşilor, deprinşi să-şi preţuiască şi să-şi îngrijească avutul, cum bine a intuit Maximilian Costin în lucrarea sa Un mare român – Emil Dandea, apărută în 1934. Neavând nimic de ascuns, cu multe realizări, dar şi unele neîmpliniri – justificate în mod obiectiv – primarul şi-a prezentat cu regularitate activitatea proprie, dar şi a consiliului prin Dări de seamă anuale, sau pentru durata întregului mandat, pe care le publica în presa locală pentru a ajunge la cunoştinţa publicului.

Când a preluat funcţia de primar al oraşului Târgu Mureş, nu exista nici un semn că această aşezare s-ar afla pe teritoriul României. Firmele prăvăliilor şi ale instituţiilor erau în limba maghiară, iar denumirea străzilor, monumentele istorice, plăcile comemorative, în marea lor majoritate, erau un simbol de cinstire şi elogiu adus celor care au contribuit la oprimarea cu brutalitate şi crime a luptei poporului român pentru dreptate naţională şi socială. În faţa acestor realităţi dr. Emil Aurel Dandea a elaborat un proiect de perspectivă pentru afirmarea


158

spiritului românesc prin construirea unor edificii şi ridicarea de monumente închinate eroilor români.

Ar fi multe de spus despre fiecare în parte, căci fiecare obiectiv îşi are propria sa istorie de la iniţiativă, realizare şi până la festivităţile de inaugurare, dar le vom prezenta cât se poate de succint, despre ele s-a mai scris.72

Monumentul Soldatului Român, inaugurat la 1 Decembrie 1923.

72 Dintre lucrările în domeniu: 1. Emil Dandea, Politică şi administraţie – culegere de texte - , selecţie, studiu introductiv, note şi indice de Dimitrie Poptămaş şi Mihail Artimon, Cuvânt înainte de Victor Suciu, Casa de editură „Mureş”, Târgu-Mureş, 1996; 2. Un om pentru Târgu-Mureş - Emil A. Dandea - , Fundaţia Culturală «Vasile Netea», Târgu- Mureş, 1995, Comunicări prezentate la sesiunea comemorativă desfăşurată la Târgu-Mureş în 18 august 1994, la împlinirea unui sfert de veac de la moartea lui Emil Dandea; 3. Ioan Silviu Nistor, Emil A. Dandea – în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri, Editura Sedan, Cluj Napoca, 2000; 4. Maximilian Costin, Un mare român, Emil Dandea, Studio Târgu-Mureş, 1934.

Ioan Bembea

159

Monumentul Latinităţii, dezvelit la 10 mai 1924.

Momentul inaugurării.

Monumentul ecvestru al lui Avram Iancu, operă a sculptorului Ioan C. Dimitriu – Bârlad, ridicat din iniţiativa lui Emil Dandea, dezvelit la 10

mai 1930.


160

După Dictatul de la Viena, în 1940, pentru a fi în siguranţă, monumentul lui Avram Iancu a fost mutat la moţii săi în Câmpeni împreună cu Monumentul Ostaşului Român. În 1979 la Târgu-Mureş s-a ridicat o nouă statuie a lui Avram Iancu (sculptor: Florin Codre), mult mai grandioasă, amplasată în faţa Catedralei Ortodoxe în Piaţa Trandafirilor. În acea perioadă, nu din colectă publică ci din bugetul generos alocat culturii, s-au ridicat în toată ţara numeroase şi impunătoare monumente istorice şi nu mă pot abţine să nu amintesc, pentru grandoarea lor, chiar dacă nu fac obiectul prezentei lucrări, dar sunt în spiritul gândirii şi simţămintelor patriotice ale lui Dandea, menţionez deci doar impunătoarele statui ale lui Ştefan cel Mare de la Podul Înalt, de la Vaslui şi de la Suceava sau de monumentele închinate lui Mihai Viteazul la Cluj-Napoca şi Alba Iulia.

Statuia actuală a lui Avram Iancu din Târgu-Mureş

Ioan Bembea

161

Revenind la prima statuie a lui Avram Iancu din Târgu-Mureş se cuvine a mai spune că monumentul a fost inaugurat în cadrul unei adunări solemne. Ceremonialul religios de sfinţire a monumentului a fost oficiat de episcopul ortodox al Clujului, Nicolae Ivan. S-au depus coroane de flori din partea Senatului, Camerei Deputaţilor, Partidului Naţional Liberal, Asociaţiei Astra, din partea Armatei. În partea finală corul Liceului Militar din localitate a cântat Marşul lui Iancu.

Monumentul tribunului Revoluţiei de la 1848, VASILE POP


162

Monumentul închinat lui CONSTANTIN ROMAN – VIVU,

prefect în Revoluţia de la 1848

Un eveniment deosebit pentru urbe l-a constituit ridicarea impunătoarei Catedrale Ortodoxe amplasată pe un loc de mare cinste, în piaţa centrală. Construcţia a început în timpul primului mandat de primar al lui Emil Dandea, în aprilie 1927, şi s-a finalizat în cel de al doilea mandat, în 2 decembrie 1934. Momentul inaugurării şi al sfinţirii s-a desfăşurat într-un ceremonial de înălţătoare solemnitate. Înaltelor oficialităţi bisericeşti, civile şi militare primarul le-a adresat un călduros salut pentru prezenţa la festivitate, apoi, după slujba de sfinţire a rostit un scurt dar consistent discurs, publicat în „Oraşul”, nr 24, 1934, din care reproducem câteva fragmente semnificative:

Sunt fericit că din acest loc, clădit cu suflet patriotic creştin, pot lua cuvântul în calitate de primar al Târgu-Mureşului românesc.

Aici este azi, şi pe veci, pământ românesc, mulţumită vitejiei româneşti şi dreptăţii divine. Acestea au făcut că năprasnicul război mondial s-a terminat cu prăbuşirea totală a tuturor tiraniilor în ghearele cărora na zbăteam de veacuri!

Ioan Bembea

163

S-au împlinit 16 ani de când şi pe Valea Mureşului au răsunat goarnele vestitoare ale libertăţii visate de moşi-strămoşii noştri!

În ziua măreaţă de 1 Decembrie 1918, cetatea lui Mihai Viteazul s-a cutremurat de înălţătoarea manifestaţie care a proclamat într-un singur gând şi simţire: Unirea tuturor fraţilor de un sânge şi de o lege!

[…] Dar, noi nu am revenit la stăpânirea acestor plaiuri strămoşeşti pentru ca să smulgem altora libertăţile, ci pentru ca să ne reintegrăm în drepturile noastre răpite de veacuri prin haini asupritori. […]

Am ţinut ca serbarea aceasta să aibă loc cu prilejul aceloraşi aniversări de evenimente atât de glorioase: Unirea Ardealului şi intrarea armatei române în acest oraş.

Soldatul român - reprezentând tăria neamului – şi biserica strămoşească – arătând credinţa şi mărinimia poporului nostru -, iată cele două simboluri pe care se bazează stăpânirea românească.

Simbolul soldatului român, la cei buni le întăreşte iubirea de patrie şi dragostea de muncă constructivă, iar la cei răi le serveşte ca memento al puterii româneşti şi al faptului istoric definitiv, că Unirea noastră este veşnică.

Simbolul credinţei strămoşeşti, biserica reprezintă dreptatea cauzei noastre şi asigură toate neamurile conlocuitoare şi ţările vecine că vor fi tratate cu blândeţea şi bunătatea proverbială a românului, tot timpul cât vor merita acest tratament prin loialitatea lor. […]

Graniţele scumpei noastre ţări ne sunt mai scumpe ca viaţa şi sfinte mai presus ca toate! Ele nu se pot reduce nici cu atâta pământ cât negru sub unghie, până va trăi încă un singur român.

Acei care vor face vreo încercare, fie îndrăzneţi, fie nebuni, vor fi striviţi fără cruţare!

În semn că aceasta este hotărâta noastră voinţă şi simţire unanimă, să strigăm:

Trăiască România, Trăiască Majestatea Sa Regele Carol al II-lea!


164

Catedrala Ortodoxă din Târgu-Mureş

Catedrala Greco–Catolică din Târgu-Mureş

sfinţită în 8 septembrie 1936

Ioan Bembea

165

Şi pentru ca românii din Târgu-Mureş să nu mai fie discriminaţi, primarul ridicat din Ţara Moţilor a creat condiţii de învăţătură şi pentru copiii români din oraş precum şi pentru cei din localităţile, preponderent româneşti, din împrejurimi. Astfel el pune la dispoziţia învăţământului două şcoli primare cu 10 săli de clasă, asigură clădirile pentru Liceul de băieţi „Papiu Ilarian” , Liceul de fete „Unirea”, pentru Şcoala Normală şi pentru Şcoala Comercială.

Om cu vederi largi şi de perspectivă, primarul a simţit nevoia formării unor meseriaşi din rândul copiilor de români. În acest scop a iniţiat construirea unui cămin de ucenici, denumit Căminul Ucenicilor Români „Avram Iancu”, unde a adus şi câţiva tineri din satul său natal, Bucium Sat. Pentru meritele sale în acest domeniu a fost răsplătit în 1937 cu Medalia RĂSPLATA MUNCII PENTRU CONSTRUCŢII ŞCOLARE.

Ca o noutate pentru acest oraş, pe străzile lui vedeai tot mai des grupuri de elevi mergând sau venind de la şcoală râzând şi vorbind româneşte…

Căminul de Ucenici „Avram Iancu” dat în folosinţă în 1936.


166

EMIL DANDEA PARLAMENTAR

Printr-un complex de împrejurări – aranjamente de culise şi condiţionări ale maghiarilor - Dr. Emil Dandea nu mai candidează pentru funcţia de primar la alegerile locale din februarie 1926. Afectat de noua situaţie, el adresează foştilor săi colaboratori din primărie o scrisoare deschisă publicată în „Oraşul” 1926, nr. 7, 15 martie, p. 53 din care redăm doar câteva fragmente:

Iubiţi colegi, Cunoscutele împrejurări politice bizare au cauzat

apropiata schimbare în conducerea oraşului. Şi, până când vom fi chemaţi din nou la colaborare, în un fel sau altul, ţin de a mea datorie să Vă mulţumesc tuturor pentru sprijinul de nepreţuit ce mi-aţi dat, în cei peste trei ani cât am colaborat. […]

În urma promiscuităţii primejdioase, pare a se întrerupe, în mod forţat, directiva firească a administraţiei româneşti din acest oraş, care a fost – pe lângă dezvoltarea comunei - rectificarea nedreptăţilor ce le-am suferit sub opresori, şi adaptarea acestei insule artificial străine, la noul ei rol de focar al vieţii culturale şi economice româneşti. Ţinta noastră am urmărit-o noi pe cale absolut legală, nu prin sugrumarea altora, ci prin eliberarea şi ocrotirea celor în trecut oprimaţi. […] Orice greutate să vă oţelească numai puterile, căci adevărul va triumfa, desigur!

Vă rog să mă păstraţi şi pe viitor ca prieten. Eu vă asigur de prietenia mea şi de tot concursul şi sprijinul, care îmi va sta cu putinţă să vi-l dau.

Dr. Emil Dandea, Primar Târgu-Mureş, la 16 martie 1926

Ioan Bembea

167

În calitate de membru al Partidului Naţional Liberal participă la alegerile din 25 mai 1926 pentru Camera Deputaţilor şi, cu prestigiu-i cunoscut, devine deputat de Mureş precum şi secretar al Camerei Deputaţilor.

Ajuns în înalta şi onorabila funcţie de la Bucureşti, Emil Dandea nu a uitat de moţii săi dragi, de locuitorii oropsiţi ai Apusenilor, ale căror probleme le aduce în atenţia Parlamentului. În consecinţă i se încredinţează funcţia de „Delegat ministerial pentru Munţii Apuseni.” Activ şi pragmatic, solicită sprijinul unor specialişti, cunoscători ai zonei, în vederea întocmirii unui studiu aprofundat, pe domenii de activitate. Într-un interval scurt finalizează un amplu document intitulat Chestiunea Moţilor pe care îl prezintă Guvernului dar îl şi publică pentru a intra în atenţia opiniei publice româneşti.

În partea introductivă se face o prezentare a locuitorilor

din Munţii Apuseni scoţând în evidenţă contribuţia moţilor la lupta pentru drepturile naţionale şi sociale ale românilor. Cu


168

regret se arată că şi după 1918 delegaţii numeroase de moţi s-au prezentat cu memorii la miniştri, la Guvernul României şi chiar la regele Ferdinand I care au recunoscut cu toţii „starea lor economică insuportabilă” dar „drumurile la Bucureşti păreau a fi tot atât de zadarnice ca cele ale lui Horea şi Iancu la Viena”.

Delegatul Parlamentului şi al Guvernului, deputatul dr. Emil Dandea, ca preşedinte al comisiei, a întocmit Programul unei acţiuni imediate, făcând propuneri concrete pentru redresare economică în sectoare ca:

- Păşunile şi creşterea vitelor; creşterea vitelor cornute, creşterea oilor, creşterea cailor, creşterea porcilor, creşterea păsărilor.

- Pădurile moţilor. - Mineritul în Munţii Apuseni. - Şcoală, cultură, biserică. - Sănătatea publică, alimentaţia. - Căile de comunicaţie. - Alte posibilităţi de ajutorare – Congresul Moţilor.

Pentru fiecare sector economic sau cultural prezentat s-au oferit soluţii de rezolvare şi s-au făcut propuneri care, dacă ar fi fost luate în seamă de autorităţile statului, chiar ar fi putut aduce îmbunătăţiri substanţiale a vieţii pentru locuitorii din Ţara Moţilor. Nu s-a făcut însă nimic, dar problemele erau readuse în discuţie în fiecare campanie electorală. Vom da doar două exemple.

1. La capitolul V. Căile de comunicaţie, se propune: Să se construiască urgent drumul Teiuş-Mogoş; Să se subvenţioneze toate comunele din munţi pentru repararea drumurilor şi podurilor distruse de inundaţii; Să se construiască fără amânare liniile de cale ferată Cluj-Câmpeni [prin Albac şi Arada], apoi Zlatna – Abrud – Brad – Deva, cu linii normale. Să se facă alte căi ferate pentru a uni Câmpeniul cu Vaşcăul şi Teiuşul cu Abrudul. Se mai propunea „transformarea în normală a liniei înguste Abrud – Turda.”

2. În cuprinsul capitolului referitor la Şcoală se propune să fie şcoală în fiecare sat, să nu lipsească niciunde învăţătorul, care să aibă o indemnizaţie specială. Astfel va

Ioan Bembea

169

scădea procentul azi foarte ridicat al analfabeţilor…Cursuri pentru adulţi încă ar fi trebuincioase, probabil cursuri de alfabetizare.

Ce şi cât s-a finalizat din propuneri referitor la căile de comunicaţie nu e greu de apreciat. Nimic! Referitor la învăţământ, răspunsul este de asemenea concludent răsfoind revista învăţătorilor din judeţul Turda, Ogorul şcoalei. Situaţia nesatisfăcătoare sesizată de Emil Dandea a continuat încă mulţi ani, până la Reforma Învăţământului din 1948.

Inspectorul şcolar de la judeţul Turda, Nicolae Nistor, afirma în revista Ogorul şcoalei,73 nr.10 din iunie 1944 că: "din lipsa localurilor de şcoală rămân extrem de mulţi analfabeţi. Iată câteva cifre concludente”:

Localitatea Nr. copii de vârstă şcolară

Frecv. şcoala

Nu frecv. şcoala

Copii neşcolarizaţi

ALBAC 750 200 550 72 % AVRAM IANCU

1100 300 800 73 %

GÂRDA DE JOS ŞI DE SUS

1300 200 1100 85 %

PONOREL 650 150 500 77 % SOHODOL

1300 500 800 62 %

Sigur, am extras situaţiile cele mai alarmante, mai

dramatice, ca să se vadă până la ce limite s-a putut ajunge. Graficul publicat în revista menţionată cuprinde toate localităţile din judeţ, în toate rămâneau mulţi copii în afara şcolii. Tot din aceeaşi revistă, nr. 1 din 1934, aflăm că în 26-27 august 1934 la Turda a avut loc Adunarea Generală şi

73 Întreaga colecţie a revistei învăţătorilor din judeţul Turda, „Ogorul Şcoalei”, ce a apărut lunar între anii 1934-1944 se găseşte la Fondul de documentare al Bibliotecii Municipale „Teodor Mureşanu” din Turda.


170

Congresul Învăţătorilor din Ardeal, Crişana şi Maramureş. Iată ce spunea inspectorul şcolar şi redactorul revistei din Turda, prof. Gabriel Brumă: Congresele noastre din cei 5 ani din urmă sunt caracterizate printr-o aprigă luptă contra celor ce urmăreau pur şi simplu desfiinţarea învăţământului. Glasuri de indignare, proteste şi disperare – iată ce erau congresele noastre. Salariu neplătit cu lunile, tentative de a trece şcoalele pe seama comunelor, 7.000 de învăţători tineri dornici de muncă şi aşteptaţi de milioane de copii analfabeţi, fără posturi, curbe de sacrificiu, drepturi răpite – erau toate necazuri care au mobilizat toate forţele dăscăleşti într-o acţiune comună – care la un moment dat s-a dovedit fatală unor guvernări de pomină.

Politicienii vremii justificau cu cinism această situaţie prin „lipsa prevederilor bugetare” ca şi cum nu ei ar întocmi şi aproba cheltuirea bugetului!

Era bine intenţionat Emil Dandea dar nu el administra bugetul statului. Ziarele din acea vreme sesizau o mulţime de afaceri oneroase din banul public, excrocherii de proporţii, care se anchetau la nesfârşit, dar, ca şi acum, nu se găsea nici un vinovat. Ca parlamentar, dr. Emil Dandea s-a mai făcut cunoscut şi remarcat printr-un amplu şi documentat discurs Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară, rostit la Mesajul Tronului în şedinţele Camerei Deputaţilor din 31 oct. şi 1 noiembrie 1928. Prin discursul său coerent, bogat în idei şi bine argumentat, tânărul deputat dr. Emil Dandea reţine atenţia tuturor deputaţilor şi se face cunoscut în întreaga ţară, cuvântul său fiind comentat pozitiv de presa vremii şi publicat în Monitorul Oficial. Este un text vast, conţinând multe pagini, ce a fost citit pe parcursul a două zile de şedinţă din care reproducem partea introductivă.

Ioan Bembea

171

Nemulţumirile Ardealului, coperta broşurii, fără explicaţii (după I.S. Nistor)

Domnule Preşedinte, Domnilor Deputaţi, Nu am cerut cuvântul în discuţia la Mesaj pentru a vorbi în numele majorităţii, din care am cinstea să fac parte. [Partidul Liberal era la guvernare]. Sunt prea tânăr parlamentar, prea puţin orator şi poate prea modest, pentru aşa o sarcină onorifică. Dar, d-lor, sunt mulţi care judecă de trebuinţă, de util, să se audă aici şi glasul generaţiei ardelene din război, care şi-a petrecut cea mai frumoasă epocă a vieţii sale, timpul între 20 şi 30 de ani, în şcoala tranşeelor străine, între chinurile fizice şi sufleteşti pe care iarăşi le cunoaştem cu toţii. Generaţia aceasta simte datoria şi are curajul să-şi spună cuvântul său, despre care e convinsă că nu numai e aproape al întreg Ardealului, dar e mai convinsă că e înţeles aşa cum trebuie de către toţi patrioţii din toată ţara.


172

Desigur, d-lor, nu am pretenţia să fac o critică îndrumătoare a operei de consolidare a statului român din punct de vedere economic şi financiar; şi de asemenea nu am pretenţia şi nu îndrăznesc ca eu să critic şi să dau directive partidelor politice. Deci, veţi înţelege pentru ce nu din aceste domenii se trage ideea principală a cuvântării mele. Trebuie însă, d-lor deputaţi, să vă rog de la început, de foarte multă indulgenţă pentru forma externă, poate puţin literară a cuvântării mele şi de altă parte pentru puţina mea voce. Prima lipsă se explică prin împrejurările vitregi care nu mi-au permis să mă formez la şcoală cu carte românească, iar a doua mancitate este cauzată de vitregia naturii, care nu mi-a dat coarde vocale mai importante. Sunt convins, de altfel, că nu tăria vocii va face această Cameră să asculte pe un orator. Deoarece sunt conştient de mancităţile acestea, voi căuta să pun toată ponderea numai pe fondul celor ce vreau să spun, să fiu deplin sincer şi să reduc frazele la strictul necesar. Îndreptăţirea de a vorbi aici o motivez, d-lor deputaţi, cu rugămintea unui foarte mare număr de prieteni, chiar şi din afara partidelor politice. Mai îndrăznesc să vorbesc şi pentru că am la bază cunoştinţa adâncă a situaţiei din Ardeal şi iarăşi mi-am mai luat acest curaj şi îndemnat de faptul că am avut devreme norocul să am oarecare consideraţie între camarazii mei. Ca student universitar, am fost preşedinte al Tinerimii Universitare din Cluj. Ulterior, la izbucnirea Revoluţiei am ajuns în Consiliul Naţional între cei 9 membri ai săi. Mai apoi, când tinerimea a trebuit să-şi trimită delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, am avut cinstea să mă pot prezenta la Alba Iulia ca delegat al acestei tinerimi. Am fost apoi cu organizarea Revoluţiei în Munţii Apuseni, unde îmi am casa părintească. După aceea, la 25 Decembrie 1918, când glorioasa Armată Română a intrat în Golgota neamului de

Ioan Bembea

173

odinioară, în Cluj, am avut fericirea să salut în numele aceleaşi tinerimi glorioasa Armată Română de pe piedestalul statuii lui Matei Corvin din Cluj. Apoi, când s-a decretat mobilizarea contra duşmanilor noştri de atunci şi de acum, deşi invalid de război din armata austro-ungară, am ţinut de sfânta mea datorie să alerg sub drapelul românesc şi să fac campania până la terminarea ei. Am chiar mulţumirea sufletească de a fi decorat pentru fapte de arme înaintea inamicului în calitate de comandant de companie în războiul contra Ungariei. După părăsirea Budapestei de către gloriosul dorobanţ român, am intrat în administraţie şi am ocupat de atunci unele posturi destul de importante, în urmă primar timp de 4 ani al municipiului Târgu-Mureş. Apoi am fost însărcinat cu studierea problemelor din Munţii Apuseni, iar în urmă m-aţi onorat domniile voastre alegându-mă secretar al Adunării Deputaţilor. În toate funcţiile care le-am ocupat, am avut fericirea nu numai să-mi pot face pe deplin datoria, dar am avut şi norocul care este foarte rar – şi numai noroc se poate numi – de a fi apreciat şi de toată opinia publică românească, cel puţin de cea din Ardeal. D-lor deputaţi, să mi se ierte această înşirare de fapte. Am făcut-o în parte pentru a mă prezenta şi celor care nu mă cunosc mai de aproape, dar am făcut-o mai mult pentru a învedera o anumită probabilitate că nu mă va putea demoraliza nici muta duşmănie, invidie a celor 2-3 politicieni de provincie, contrari politici, care totuşi înainte de a intra eu în politică, la începutul anului 1927, îmi recunoşteau unele merite, pe când astăzi aceştia îmi fac ridicolul reproş că n-aş fi bun român, n-aş fi onest ardelean, deoarece nu mă aflu în şirul dumnealor alături de d. Stere şi Boilă. Şi atunci d-lor, mai puţin mă va intimida ura surdă, nicidecum a populaţiei maghiare, ci a câtorva iredentişti orbiţi de ambiţie şi de interesele lor de clasă, ură care îmi ţine de onoare, pentru că a stârnit-o munca mea în administraţie, atât


174

la Cluj cât şi în Târgu-Mureş, căci a fost o muncă cinstită, dreaptă, rodnică şi românească. Ambele, d-lor deputaţi, adversitatea mică şi ura laşă, integrate amândouă, mă vor îndemna, oţeli şi mai mult în luptă. Aşa fiind, veţi înţelege că oricare ar fi dezavantajele personale, şi oricât mi s-ar spune că nu procedez politiceşte, totuşi voi aborda problema nemulţumirilor din Ardeal şi chestiunea minorităţilor. Despre ce a vorbit în continuare Emil Dandea în faţa Camerei Deputaţilor rezultă clar chiar din titlul expunerii, mai trebuie doar menţionat că afirmaţiile sale au fost susţinute de numeroase exemple concrete astfel încât a convins întreaga asistenţă de dreptatea spuselor sale. Din păcate multe adevăruri şi semnale de alarmă despre agresivitatea iredentismului maghiar, considerate de unii politicieni români exagerări, s-au adeverit în 1940 prin hotărârile Dictatului de la Viena… În perioadele cât nu a îndeplinit funcţii administrative, de primar sau parlamentar, a practicat cu succes avocatura. Îndeplinind funcţii politice atât de importante şi opunându-se cu toată hotărârea iredentismului maghiar, şi-a atras invidia şi duşmănia multor politicieni maghiari dar şi români care, pentru a-l discredita, i-au adus tot felul de învinuiri, imaginate şi scornite de ei. Ştiindu-se corect în administrarea finanţelor primăriei şi în toate celelalte acţiuni, a deschis procese împotriva calomniatorilor. A câştigat de fiecare dată procesele dar numai după ani întregi de amânări şi tergiversări astfel încât a trebuit să suporte povara hărţuirilor politice. Ca dovadă a integrităţii sale, morale a fost ales preşedinte al Partidului Naţional Liberal pentru judeţul Mureş. Deşi îndeplinea şi funcţia de primar, cu multiplele ei sarcini, a asigurat o bună organizare a activităţii partidului în teritoriu astfel încât PNL a ajuns în acea perioadă formaţiunea politică cea mai puternică din judeţ.

Ioan Bembea

175

Prestigiul şi simpatia sa în rândul populaţiei continuă să crească astfel că la alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 obţine un nou mandat pentru Camera Deputaţilor dar nu-l va mai putea exercita, deoarece la 10 februarie 1938 regele Carol al II-lea, pentru a curma atâta vrajbă între partidele politice, fraudele şi primejdioasa dezbinare naţională, a interzis activitatea partidelor politice, a dizolvat Parlamentul şi a introdus dictatura regală, după care, din 1940, va urma dictatura militaro-fasciată, aservită Germaniei.

SE DEZLĂNŢUIE FURTUNA În noile condiţii, Emil Dandea continuă să rămână un neobosit luptător pentru menţinerea şi consolidarea integrităţii şi unităţii naţionale a statului român, cauză pentru care a luptat întotdeauna cu dăruire totală. Pentru combaterea agresiunii revizioniste activează, în funcţii de conducere, în Liga Antirevizionistă şi în Frontul Renaşterii Naţionale din judeţul Mureş. Opinia românilor pe această temă era exprimată prin intermediul ziarului „Glasul Mureşului” al cărui director era tot el, Dr. Emil Dandea. Despre acest ziar Pamfil Şeicaru afirma că este singura foaie românească de îndrumare naţională, economică şi culturală.74

În condiţiile istorice interne şi externe, total nefavorabile, – Nicolae Titulescu fusese înlăturat din funcţia de ministru de externe fiindcă se opunea politicii duşmănoase, agresive, faţă de Uniunea Sovietică – România, prin Dictatul de la Viena, pierde 11 judeţe din nord-estul Transilvaniei, inclusiv judeţul Mureş, şi va intra în război alături de Germania fascistă, cu urmările şi consecinţele dezastruoase cunoscute.

74 „Curentul”, din 12 aprilie 1938, Apud, I. S. Nistor, op. cit. p. 104

Ioan Bembea

177

Emil Dandea, ca şi o mulţime de alţi români, este nevoit să se refugieze din teritoriul cedat şi, împreună cu familia, se mută la Bucureşti unde va practica avocatura. De aici, prin intermediul ziarelor şi de la refugiaţii sosiţi ulterior, află cu durere şi indignare de crimele săvârşite prin satele româneşti de ocupanţii maghiari hortişti. Se năruia o parte din ce realizase el alături de marii patrioţi români în 1918. Dar, conform unui proverb, un rău nu vine niciodată singur, România pune la dispoziţia Germaniei fasciste rezervele sale de petrol, şi multe alte resurse materiale, apoi i se alătură în războiul împotriva U.R.S.S. Sfârşitul războiului confirmă adevărul celebrelor cuvinte venite din antichitate Vae victis! (vai de cei învinşi!).

Încă din februarie 1943 la Conferinţa de la Ialta cele trei mari puteri, URSS, SUA şi Anglia au stabilit, printre multe altele, că, după terminarea războiului, România va rămâne în zona de influenţă a Uniunii Sovietice.75

După 23 august 1944 armata sovietică, fiind ajutată de întregul potenţial militar al României, a trecut cu uşurinţă Carpaţii şi au luptat împreună împotriva armatelor germane şi ungare pentru eliberarea Transilvaniei. În luna octombrie autorităţile de la Bucureşti încearcă să reintroducă administraţia românească în teritoriile ce făcuseră obiectul Dictatului de la Viena dar lucrurile se complică. Maghiarii, pentru a câştiga simpatia ruşilor, se declară mari comunişti şi dau năvală să intre cât mai mulţi în partid şi în noua securitate comunistă. Evreii,

75 Ipocriţi, după război, americanii şi englezii prin posturile lor de radio în limba română îi îndemnau pe oponenţii regimului comunist, mai ales pe ofiţeri, să se împotrivească noii conduceri din România că „nu aduce anul ce aduce ceasul”, lăsând să se înţeleagă că le vor veni în ajutor. Naivi şi creduli, toţi oponenţii noii puteri au fost arestaţi sau împuşcaţi în ciocnirile armate cu securitatea şi armata. După ce ruşii au ajuns până la Berlin, regimul politic din România nu mai era negociabil.


178

mulţi în conducerea Partidului Comunist Român, încă le cântau în strună. Situaţia rămâne confuză.

Dandea, activ ca întotdeauna pentru cauza românească, se întoarce la Târgu-Mureş încercând să ajute Comisariatul pentru Administrarea Transilvaniei, fiind convins de triumful dreptăţii.

În 1946 se organizează alegeri. Dr. Emil Dandea, prestigiosul primar şi parlamentar de altădată, candidează din partea Partidului Naţional Liberal pentru judeţul Mureş. Se bucura de prea multă simpatie, trebuia discreditat cu orice preţ. În consecinţă opozanţii, maghiarii şi reprezentanţii Blocului Partidelor Democrate (comuniştii) pun tunurile pe el. I se aduc fel de fel de învinuiri scornite cu neruşinare chiar şi de unii apropiaţi ai lui. Evident, alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost câştigate de Blocul Naţional Democrat condus de PCR.

Cariera politică a lui Dandea ia sfârşit. Se reîntoarce la Bucureşti unde nu va mai avea linişte şi nici măcar siguranţa zilei de mâine.

La dezastrele pricinuite de război se mai adaugă, în vara anului 1946, o mare secetă ce va aduce o cumplită foamete în România, dar mai ales în Moldova. Aveam de plătit, către URSS, mari despăgubiri de război cu precădere în alimente. Se crease o acută stare de nemulţumire determinată de sărăcie. Sute de mii de familii – părinţi, fraţi, văduve, orfani - îşi mai plângeau încă morţii de pe câmpiile ruse, de pe la Cotul Donului, din Caucazi sau de prin Ungaria şi Cehoslovacia.

Pentru toată această situaţie trebuia găsit un vinovat iar comuniştii au arătat cu degetul spre partidele şi clasa politică ce hotărâseră, ca factor de decizie, intrarea României în război.76 A urmat apoi o nemiloasă prigoană a foştilor politicieni şi a tuturor opozanţilor noului regim mergând până la exterminarea

76 Mă întreb, dacă pentru a începe un război s-ar cere părerea populaţiei prin referendum, ar mai exista războaie? Răspunsul ar fi categoric, Nu! Politicienii, pentru interesele lor, împing lumea în conflicte militare.

Ioan Bembea

179

lor fizică. Pericolul îl pândea şi pe Dandea şi pe cei apropiaţi lui, cumnaţi şi surori. Pentru a i se pierde urma lucrează vreo doi ani, 1947-1949, tocmai la Maia Mare, consilier juridic la Fabrica „Phoenix”.77

Cum în rândul securităţii şi al membrilor Partidului Comunist Român intraseră, aşa cum am arătat mai sus, foarte mulţi maghiari, trebuia pedepsit şi românul Emil Dandea, că prea mult îl urau, mai ales pentru triumful cauzei româneşti de la 1 Decembrie 1918. În consecinţă este arestat şi dus în lagărul de deţinuţi de la Poarta Albă şi pus să muncească la Canalul Dunăre - Marea Neagră (1952-1953). În lipsă de probe, nu este condamnat dar i se impune domiciliu forţat la Tazlău, până în 1955. Pentru a-şi câştiga existenţa, mai trece şi prin umila situaţie de a lucra ca muncitor necalificat sau paznic de noapte la Valea Călugărească până prin 1960. Prin câte dureroase şi tragice situaţii o mai fi trecut, nu ştim, dar ne putem lesne imagina…

S-a stins din viaţă la Bucureşti în 18 august 1969, iar, conform dorinţei sale, trupul neînsufleţit i-a fost adus la Târgu-Mureş şi înmormântat în cimitirul Bisericii de Lemn prin grija surorii şi cumnatului, Livia şi Simion Pântea. Tot ei i-au ridicat actualul monument funerar.

După mărturisirile nepotului de unchi, ce-i poartă şi numele – Emil Aurel – fiul surorii sale Emilia, adică Emil Aurel Pasere, ofiţer, veteran de război în vârstă de 89 de ani din Bucureşti, de transportul sicriului s-a ocupat Gheorghe Tomuţa, consătean al decedatului Dandea. Acesta fusese adus în anii copilăriei din Bucium, împreună cu alţi băieţi, la Şcoala de Ucenici din Târgu-Mureş, fapt pentru care i-a rămas devotat şi recunoscător toată viaţa. Soţia Sidonia încă trăia şi a fost prezentă la înmormântare.

77 Informaţiile sunt preluate din I.S. Nistor, Emil A. Dandea…, pag. 118


180

Ca şi cu multe alte personalităţii - istoria e plină de astfel de exemple - societatea românească a fost ingrată şi nedreaptă cu acest Mare Om. Doar Timpul dă răgaz omului să se lepede de patimi şi ură, să judece cu discernământ şi cu înţelepciune. Numai el, Timpul, decantează valorile… De aceea abia acum lui Dandea i se recunosc meritele, i se face dreptate. E greu de cuprins activitatea unui înflăcărat patriot şi om politic, încadrat în Partidul Naţional Liberal, precum Dr. Emil Dandea, între copertele unei singure cărţi. Am spicuit doar câte ceva din vasta lui activitate insistând însă mai mult asupra locurilor de baştină, din Apusenii încărcaţi de istorie, de sânge, de lacrimi şi de durere unde s-au format caracterul său puternic, dragostea pentru oamenii simpli din popor şi setea de dreptate. Impulsionat de aceste simţăminte, Dr. Emil Dandea a făurit istorie şi a intrat în istorie.

VIAŢA DE FAMILIE Descendenţii familiei Dandea Provenind dintr-o familie viguroasă, înstărită, cu un recunoscut prestigiu în Bucium şi chiar în împrejurimile Abrudului, Emil Aurel Dandea, prin alese calităţi fizice, de caracter şi intelectuale, prin pregătirea şi cariera sa profesională – fiind licenţiat în comerţ la o universitate din Viena şi în drept, cu doctorat, la Cluj, primar al oraşului Târgu-Mureş – putea fi o partidă pentru căsătorie cu o fată cu rafinament şi cu cele mai ridicate pretenţii. Întocmai aşa se şi petrec lucrurile. Se căsătoreşte cu nepoata patriarhului Miron Cristea, cu Sidonia, o domnişoară distinsă, frumoasă şi foarte cultivată. Cununia a avut loc la casa miresei din Topliţa în 27 august 1925 şi s-a desfăşurat cu mare fast. Ofiţer al stării civile fiind subprefectul P. Roşca iar martori, generalul C. Şerbănescu şi inspectorul financiar Dr. P. Florian. Ceremonialul religios s-a oficiat în Biserica Patriarhală din Topliţa de către Patriarhul României Miron Cristea însoţit de un sobor de 9 preoţi în frunte cu arhimandritul Simedrea directorul Patriarhiei. Au fost de faţă cele mai înalte oficialităţi religioase, politice şi administrative din judeţul Mureş dar şi din afara judeţului. A fost o nuntă ca-n poveşti. Noua pereche va avea un singur copil, după mai mulţi ani de căsnicie, pe Marin Horea, ce va aduce mare bucurie şi mândrie părinţilor săi. Aşa cum rezultă dintr-o fotografie ce a traversat anii, păstrată cu grijă de rudele apropiate din Bucureşti, de urmaşii unei surori, Picu, că aşa era răsfăţat Marin Horea, a fost un băieţaş sănătos şi frumos din cale-afară. Asupra lui se va revărsa de acum înainte toată dragostea şi grija părinţilor.


182

Familia E. Dandea în 1940, o familie fericită

.

VERSO: Fotografia a fost oferită, conform dedicaţiei, din partea

copilului Marin Horea (Picu) mătuşii Zoriţa (Iţa) şi soţului ei Constantin Moldovan

Tot din relatările rudelor, mai ştim că Marin a fost un copil foarte inteligent şi harnic, s-a numărat printre premianţii

Ioan Bembea

183

clasei şi ai şcolii pe toată durata studiilor. Din copilărie a îndrăgit mult animalele şi din acest motiv, pentru a le proteja, s-a făcut medic veterinar. După terminarea facultăţii a fost repartizat în localitatea Siret din Moldova unde a lucrat mai mulţi ani apoi s-a transferat la Rădăuţi, acolo se găseşte şi în prezent. S-a căsătorit cu o profesoară, au un băiat şi un nepot, proaspăt medic, promoţia 2009. S-ar comite o mare nedreptate, vorbind despre familia Dandea, să nu amintim nimic despre cele cinci surori ale eroului cărţii. Ca soţie, femeia îl ridică sau îl coboară pe bărbatul soţ. Crescute şi educate în aceeaşi familie şi în acelaşi mediu în care istoria zbuciumată a românilor era prezentă în fiecare casă, surorile Dandea – Zoriţa, Letiţia, Otilia, Emilia şi Livia – nu au fost cu nimic mai prejos decât fratele lor, chiar dacă nu s-au putut afirma atât de spectaculos, explicabil prin statutul de femeie din acele vremuri. Le-am întâlnit numele, atât cel de domnişoară cât şi după căsătorie, în revista „Transilvania” din Sibiu ca membre permanente, active şi cotizante, ale Societăţii Astra, societate care a avut un rol determinant în înfăptuirea unirii. Au activat şi în Societatea Femeilor Ortodoxe. Prin aceste organisme ce au funcţionat intens atât înainte cât şi după 1918 femeile au avut un rol activ în păstrarea şi cultivarea limbii române, a creaţiilor populare româneşti – cântece, dansuri, costume populare, covoare, cusături – cât şi în emanciparea populaţiei de la sate prin conferinţe cu caracter ştiinţific pe teme precum: creşterea copiilor, îngrijirea sănătăţii, cultivarea pământului, caracteristicile cusăturilor româneşti. Tot femeile, prin diferite serbări culturale, au adunat fonduri pentru ridicarea unor monumente închinate românilor care au căzut în Primul Război Mondial luptând pentru unitatea noastră naţională. Să amintim câte ceva despre fiecare, din puţinele informaţii pe care ni le-a putut oferi cel mai vârstnic dintre


184

urmaşi, Emil Aurel Pasere de 89 de ani, având pentru familie şi cei apropiaţi numele Puiu. Letiţia Absolventă de şcoală normală a devenit educatoare şi a lucrat în această calitate şi director de grădiniţă la Cluj, Târgu-Mureş precum şi în alte localităţi. S-a căsătorit cu Iacob Sima. Acesta, înainte de căsătorie, ca mulţi alţi ardeleni, a fost în America unde a lucrat la uzinele Ford. Întors acasă cu ceva bani a înfiinţat revista „Realitatea ilustrată”. A mai avut un Centru de Difuzare a Presei la Cluj şi altul la Târgu-Mureş. În 1941 a avut o librărie la Cernăuţi. Amândoi, soţ şi soţie, au fost buni români, membri ai Astrei, implicaţi intens în activităţile cultural-educative şi politice ale acesteia. Au trăit în relaţii prieteneşti, foarte apropiate, cu Emil Dandea şi cu toate surorile şi cumnaţii lor. Nu au avut copii. Zoriţa Deşi a urmat liceul, fiind preoteasă nu a avut serviciu, lucru aproape firesc pentru acele timpuri într-o astfel de situaţie. Ca şi surorile ei, a fost foarte frumoasă. S-a căsătorit cu preotul Constantin Moldovan care va deveni consilier arhiepiscopesc la Patriarhia Română pe vremea patriarhului Miron Cristea, unchiul Sidoniei Dandea, cumnată. Au avut doi băieţi din care unul a decedat mic. Al doilea băiat, Mircea, sclipitor de inteligent, a făcut studiile de drept la Paris unde şi-a luat şi doctoratul în drept. Întors în ţară a ocupat postul de şef de cabinet la Guvernatorul Băncii Naţionale, Michiţă Constantinescu, al cărui nume îl poartă o stradă din Bucureşti. După 1948, interesat de ştiinţă, a devenit traducător la Institutul de Cercetări Chimice. S-a căsătorit târziu şi nu a avut urmaşi, aşa încât casa lui mare din Bucureşti a fost moştenită de…securitate. Otilia A făcut liceul apoi o şcoală specială de menaj şi lucru de mână. A lucrat în Bucureşti ca profesoară de lucru manual.

Ioan Bembea

185

Însoţindu-i pe elevii străjeri la o serbare pe stadion, în cinstea regelui Carol al II-lea, s-a prăbuşit o tribună şi a avut un grav accident cu urmări pentru tot restul vieţii. I s-a rupt coloana vertebrală şi, după o lungă perioadă de spitalizare, va purta tot timpul un corset metalic. Rămasă cu această infirmitate nu s-a mai căsătorit dar şi-a canalizat întreaga pasiune şi putere de muncă în domeniul profesiei obţinând o mare performanţă. Împreună cu elevele ei a lucrat un mare covor persan, după un tablou dat, iar în urma unei selecţii – concurs – covorul a ajuns tocmai la sediul ONU din Statele Unite ale Americii unde se găseşte şi azi cu menţiunea provenienţei. A decedat în Bucureşti. Emilia Despre ea avem mai multe informaţii fiindcă îi mai trăieşte un fiu, Puiu, cel menţionat mai sus. S-a născut în 2 februarie 1897 la Bucium. A făcut, după şcoala primară şi cursul inferior de gimnaziu, patru clase la Şcoala Civilă din Blaj. Cu sprijinul fratelui Emil, devenit o personalitate, se stabileşte la Cluj. Aici îl cunoaşte pe studentul Sabin Pasere ce venise din Banatul sârbesc, satul Dobriţa, să studieze dreptul. Se căsătoresc în 1920 la Cluj. În timpul studenţiei, dar şi după, Sabin lucra ca funcţionar la Primăria Cluj. După terminarea studiilor şi după ce Emil a devenit primar, tinerii soţi se mută la Târgu-Mureş unde Sabin deţine funcţia de administrator la Palatul Culturii. Îşi cumpără o fermă în satul Oaia, (devenit Văleni), comuna Acăţari, unde s-a mutat ca notar cercual. În 1940 se refugiază la Bucureşti de unde se întoarce în 1945 şi ajunge primar la Târnăveni. În 1946 este înlocuit din funcţie cu un primar comunist. Se întoarce în satul Oaia unde este declarat chiabur, pentru cele 47 ha teren agricol. I se impun condiţii de producţie şi cote atât de mari încât nu le poate realiza şi astfel, pentru „sabotaj” este arestat şi închis la Piteşti timp de doi ani, 1952-1954. Este eliberat fără nici o condamnare, fără nici o vină dar şi fără scuze, pe baza unui


186

Proces-verbal de eliberare din penitenciar. S-a întors la Văleni unde a rămas cu 3,10 ha teren. Emilia (căs. Pasere) a adus-o la ea pe mama ei Agaftea din Bucium, rămasă de mulţi ani văduvă, şi acolo în Văleni îşi are locul de veci. Istoria se va repeta deoarece Emilia rămasă şi ea văduvă, la anii bătrâneţii va fi luată de o fiica ei, Sabina, şi va fi înmormântată la Craiova. Au avut trei copii; pe Emil Aurel (n. 1921), Sabina Olivia (n. 1922), Zoe (n. 1923). 1. Emil Aurel a făcut şcoala primară în satul Oaia, la şcoala românească înfiinţată de tatăl său. Satul fusese românesc până prin 1893-1894 când românii au fost constrânşi să-şi maghiarizeze numele, să înveţe la şcoala maghiară şi apoi să vorbească numai ungureşte. Biserica ortodoxă nu mai avea enoriaşi, românii mergeau la biserica reformată. În 1926 ministrul învăţământului Angelescu a dispus ca toţi românii maghiarizaţi cu forţa să-şi înscrie copiii la şcoala românească. Emil Aurel Pasere se înscrie la admitere pentru a intra la Liceul Militar din Târgu-Mureş. Era un concurs sever, 1400 de candidaţi pentru 70 de locuri. Reuşeşte pe locul 14 dar termină liceul pe locul I. Susţine bacalaureatul la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti în 1939. Urmează Şcoala de Ofiţeri de Geniu, absolvent în 1941 iarăşi şef de promoţie. Participă la război în Basarabia, dincolo de Nistru, în Stepa Calmucă. Este distins cu Sabia de onoare acordată de Regele Mihai I în 1943. Se întoarce pe jos sute şi sute de kilometri astfel încât ostaşii au rămas fără ghete şi au încălţat opinci făcute de ei din roţi de cauciuc. Soldaţii făceau haz de necaz spunând că derutează inamicul care, văzându-le urmele cu amprente de roţi, credea că întreaga armată română este „motorizată”.78

78 În presa vremii s-a vorbit mult de averile fabuloase acumulate de „furnizorul unic” pentru înzestrarea armatei cu încălţăminte şi articole din

Ioan Bembea

187

Continuă războiul şi după 23 august 1944, în vest, sub comanda generalului Leonard Mociulschi asigurând cu un singur pluton transmisiunile la Divizia 3 Munte. A stat pe front până la terminarea războiului. Se întoarce iarăşi sute de kilometri pe jos. În 1952 este dat afară din armată ca „necorespunzător”. A făcut şi Facultatea de Drept cu doctorat în 1948. Termină şi Politehnica în 1952. Va lucra la Institutul de Proiectări Metalurgice ca proiectant, apoi cercetător la Institutul de Cercetări Electrotehnice şi în final şef de laborator la I. C. Electronice Bucureşti. Este pensionat, mai are o pensie de veteran de război şi încă una de refugiat din Ardeal. Pentru meritele sale a fost decorat cu Coroana României cu spade şi sabie, cu Steaua României cl. a V-a cu spade, panglică de virtute militară şi frunză de stejar, acordată de M.S. Regele Mihai la propunerea generalului Mociulschi. A mai primit şi alte premii ca elev sau ofiţer. S-a căsătorit în 1946 cu Elena Vilcoveanu, licenţiată în drept. Urmaşi au pe Emil Şerban, inginer constructor, stabilit la Târgovişte şi pe Bogdan Mihai din Bucureşti. Primul băiat, Emil Şerban, n. 1949, căsătorit cu Cristina îl are ca fiu pe Răzvan, căsătorit cu Iulia sunt amândoi economişti şi la rândul lor au doi copii, pe Mihnea de 6 ani şi încă o fetiţă de un an. Al doilea băiat, Bogdan Mihai din Bucureşti, este căsătorit cu Elena şi au o fiică, Laura-Elena studentă. Dintr-o căsătorie anterioară a lui Bogdan cu italianca Genţiana Clarica a mai rezultat fiica Carina Genţiana, n.1979, şi nepoţica Geada, n. 2009. 2. Sabina Olivia, al doilea copil al Emiliei şi Sabin Pasere, a locuit la Craiova şi a fost căsătorită cu Liviu Pop, inginer agronom şi profesor universitar, iar o perioadă decanul

pielărie, un industriaş, proprietar de hoteluri la Predeal, care ar fi produs încălţăminte de proastă calitate la preţuri exagerat de mari.


188

Facultăţii de Agronomie din Craiova. Au avut două fete, pe Livia profesoară de limbi străine, căsătorită cu Cezar Avram profesor de istorie. Au o fiică, Oana, căsătorită. Al doilea copil este Sabina, căsătorită şi plecată cu soţul în Germania. 3. Zoe a decedat în timpul refugiului din 1940 la vârsta de numai 17 ani. Este înmormântată la Cluj. Livia, fiica cea mai mică dintre surorile Dandea, a fost căsătorită cu Simion Pâtea secretar la Primăria din Târgu-Mureş. Avansat în funcţii administrative, s-au stabilit al Alba Iulia. Au avut doi copii, Ovidiu (1932-2004), medic stomatolog în cadrul armatei cu grad de colonel, căsătorit cu Antonia care s-a stabilit în Germania după decesul soţului. Al doilea copil al Liviei este Ramona Felicia (n. 1938), medic cu o strălucită carieră universitară. Absolventă a Facultăţii de Medicină din Cluj, promoţia 1961, după un stagiu de practică la un dispensar în mediul rural, ocupă prin concurs un post la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş parcurgând prin avansare toate treptele didactice de la preparator şi asistent la profesor universitar cu doctorat. Deşi este pensionată, mai conduce şi îndrumă doctoranzi. Frumoasă, comunicativă şi „dulce” cu cei din jur, rudele şi apropiaţii îi spun Bombonica. S-a căsătorit cu medicul Anghel Ureche (1936-1991). tot cadru didactic în învăţământul superior, la U.M.F. Târgu-Mureş. Au o singură fiică, Corina Ureche, medic primar la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu-Mureş. Este căsătorită cu inginerul Darius Grama. Au doi copii, Paul de 15 ani ce se pregăteşte de intrarea în liceu şi Alice de 9 ani elevă în clasa a III-a. Pentru cei doi nepoţi d-na Prof. Univ. Ramona Felicia este o Bomboană de bunică. Urmărind drumul greu al vieţii, traiectoria profesională şi statutul social al celor şase copii ai Agaftei şi ai lui Simion Dandea din Bucium Sat nu poţi să nu rămâi uimit de o astfel de performanţă a unor oameni simpli dintr-un sat de munte.

Ioan Bembea

189

Agaftea, rămasă de timpuriu văduvă, cu şase copii din care cinci fete ce aveau nevoie de zestre pentru a se mărita, trebuie să fi fost o mamă-leoaică de a reuşit să-şi crească şi să-şi ocrotească copiii cu atâta dragoste şi forţă. Ei, soţii Dandea, nu i-au ridicat numai pe cei şase copii ai lor ci pe toţi urmaşii lor, pe copiii copiilor, copiilor lor… De aceea toţi descendenţii sunt datori să rostească din când în când sintagma sfântă de suprem respect: Veşnica lor pomenire !

OMAGIU VREDNICULUI PATRIOT

„Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri” spunea cronicarul Miron Costin. Marele Dandea ce străbătuse toate satele Apusenilor pentru mobilizarea moţilor la actul Unirii, primarul şi deputatul respectat de mai târziu ajunsese prin 1964 un bătrânel slăbuţ îmbrăcat într-o salopetă de muncitor, albastră şi decolorată. Îşi câştiga existenţa ca paznic de noapte. În săraca lui locuinţă din Bucureşti, de jenă, nu putea primi pe nimeni. Aşa şi-l aminteşte nepoata sa, d-na Ramona Ureche din

Târgu-Mureş. A ajuns bietul om sub vremuri nedrepte. A trebuit să treacă mulţi ani ca istoria să intre în albia ei firească, să se liniştească apele, că prea se revărsaseră cu furie peste maluri. Privite din depărtarea anilor, faptele lui Dandea capătă o tot mai mare recunoaştere şi strălucire. Istoria îi face, postum, dreptate. Că a fost o mare personalitate, nimeni nu mai contestă acest lucru. Pentru că a fost un om deosebit de activ, corect şi bun organizator, un luptător, energic şi drept, pentru consolidarea autorităţii româneşti în teritoriile scăpate de dominaţia străină, a atras atenţia şi admiraţia contemporanilor. Încă în 1934, la începutul celui de al doilea mandat de primar al oraşului Târgu-Mureş, îi este dedicată o monografie semnată de Costin Maximilian.

Ioan Bembea

191

Am găsit această lucrare în Biblioteca Academiei Române şi am citit-o cu mult interes şi cu aleasă satisfacţie. Elogiul autorului rezulta firesc din multitudinea faptelor prezentate care vorbeau de la sine. După 1989 în haosul creat prin vidul de autoritate a statului român a reapărut cu o agresivitate greu de imaginat şovinismul maghiar antiromânesc. La Târgu-Mureş s-a ajuns, în martie 1990, la limita declanşării unui război civil interetnic. Este normal ca fiecare etnie să aspire spre apartenenţa la statul naţiunii sale, aşa au făcut şi românii înainte de 1918. Acum însă datele problemei sunt cu totul altele. Pe câtă vreme românii, majoritari în Transilvania, nu aveau nici un fel de drepturi; nu erau autorizaţi să practice meserii, nu aveau dreptul de a cumpăra şi intabula pământ în preajma oraşelor, erau chiar expulzaţi din oraşe – cazul de la Turda – nu aveau dreptul la învăţătură în limba maternă, li se maghiariza numele (şi limba), în prezent maghiarii din România, evident minoritari, se bucură de absolut toate drepturile cetăţeneşti prevăzute de Constituţia României. Politicienii maghiari ignorând aceste realităţi de la noi precum şi întreaga politică a Uniunii Europene, a unui continent fără graniţe şi fără discriminări, cultivă în rândul populaţiei maghiare sentimente de ură, de aroganţă şi dispreţ pentru români. După 1989 în rândul populaţiei maghiare s-a creat o stare de spirit asemănătoare celei de dinaintea Dictatului de la Viena din 1940. Consecinţele acelui odios act istoric – menit să învrăjbească naţiunile pentru a le stăpâni mai uşor – ne sunt cunoscute; milioane de români refugiaţi sau expulzaţi din Ardealul de nord, crime în masă împotriva celor care au îndrăznit să nu fugă din faţa „grofilor” reveniţi să stăpânească. Unii dintre asasini ajunşi, sub presiunea opiniei publice internaţionale, în faţa instanţelor judecătoreşti maghiare au fost pedepsiţi cu clemenţă, iar în motivaţia sentinţei se menţiona, ca scuză, că au acţionat „sub impulsul sentimentelor patriotice ungureşti”.


192

În perioada amintită, premergătoare celui de al doilea război mondial, Emil Dandea a avertizat, atât prin discursurile sale în Parlament cât şi prin numeroase articole de presă, că ne paşte un mare pericol din partea revizioniştilor maghiari din interior sprijiniţi masiv, financiar şi diplomatic, de Budapesta. Nu prea a fost crezut, ba mai mult a fost acuzat că exagerează, chiar şi de unii politicieni ţărănişti din Ardeal. Adevărurile rostite atunci de Emil Dandea sunt valabile din păcate chiar şi acum. Şi ca să fie aduse din nou în atenţia opiniei publice, dar şi pentru reabilitarea istorică a acestui mare patriot român, o seamă de oameni, vrednici de toată stima noastră, cercetând cu răbdare şi perseverenţă arhivele şi bibliotecile ni l-au redat pe E. Dandea în adevărata sa lumină şi măreţie. Ca un omagiu adus dr.-lui Emil Dandea, Fundaţia Culturală «Vasile Netea» din Târgu-Mureş a organizat în 18 august 1994, la împlinirea unui sfert de veac de la moartea neobositului luptător pentru Unire, primar şi deputat, o sesiune de comunicări, publicate apoi într-un volum intitulat sugestiv Un om pentru Târgu-Mureş: EMIL A. DANDEA. În „Sumar” sunt menţionaţi autorii comunicărilor: Dimitrie Poptămaş, Traian Bosoancă, Vasile T. Suciu, Victor Suciu, Eugen Man, Melinte Şerban şi Mihail Artimon Mircea. Acesta din urmă este şi redactorul volumului. În partea finală a volumului este publicat discursul rostit de Emil Dandea în Camera Deputaţilor (31 octombrie şi 1 noiembrie 1928) „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară”. În 1996 prin grija d-lor Dimitrie Poptămaş şi Mihail Artimoa Mircea apare tot la Târgu-Mureş o culegere de texte ale autorului, Emil A.Dandea „Politică şi Administraţie” cu un cuvânt înainte de Victor Suciu. Era un bun prilej pentru a marca evenimentul dezvelirii unei statui impunătoare a lui Emil Dandea amplasată în imediata apropiere a primăriei, în parcul din faţa unei biserici ortodoxe din centrul oraşului.

Ioan Bembea

193

Personalitatea lui Emil Dandea este, aşa cum s-a văzut deja, intens legată şi de istoria Clujului, a Târgu-Mureşului ca şi a întregii Transilvanii. Profesorul universitar de istorie dr. Ioan Silviu Nistor îi dedică o foarte documentată monografie Emil A. Dandea în slujba înfăptuirii şi consolidării Marii Uniri, apărută în anul 2000 la Editura Sedan din Cluj-Naopca. „Cartea reprezintă prima lucrare din seria «Personalităţi clujene», iniţiată de Primăria municipiului Cluj-Napoca”, după cum se menţionează pe pagina 4. Şi mai există un înscris pe reversul paginii de titlu: Autorul aduce sincere mulţumiri Primăriei şi Consiliului local al municipiului Cluj-Naopca, personal domnului primar Gheorghe Funar, pentru sprijinul financiar acordat la apariţia acestei cărţi. După propria declaraţie din Cuvântul introductiv al autorului, lucrarea dedicată lui Dandea reprezintă un omagiu sincer şi onest adus pilduitoarei sale activităţi puse în slujba cauzei naţionale româneşti.

Devenind o personalitate cunoscută şi marcantă prin contribuţia adusă la înfăptuirea şi consolidarea Unirii, dr. Emil


194

Dandea a atras atenţia şi filateliştilor din Turda care, prin Poşta Română, i-au dedicat cărţi poştale şi plicuri puse în circulaţie, cinste ce revine numai oamenilor aleşi ai unei naţiuni. Pentru această iniţiativă de toată lauda adresăm mulţumiri d-lui Petru Suciu preşedintele Asociaţiei Filateliştilor Filiala Turda, bun cunoscător al istoriei noastre naţionale.

EMIL A. DANDEAPrimar al oraşului Târgu - Mureş

între anii 1922 - 1926 şi 1933 - 1937

Sculptur ţiuă de Anton Ra........................................................

.........................................................

........................................................

........................................................

CARTE POŞTALĂ

STATUIA lui EMIL A. DANDEA

.......................................................

........................................................

Expeditor ........................................

Destinatar

EMIL A. DANDEA 1893 - 1969Fiu al Apusenilor, tnăscut la Bucium Sa

........................................................

.......................................................

...................................................... .

.

.......................................................

......................................................

......................................................

Expeditor

Destinatar

CARTE PO

ŞTALĂ

BUCIUM ŞASA 1906 Un alt măreţ şi onorant omagiu ce s-a adus lui Emil Dandea este numele unei şcoli, şi nu a unei şcoli oarecare ci a unui liceu cu mare prestigiu în oraşul în care şi-a petrecut cei

Ioan Bembea

195

mai productivi ani ai vieţii, în Târgu-Mureş. Pentru buna gospodărire a oraşului, pentru edificiile ridicate aici, ce vor traversa secole şi poate milenii, pentru amprenta românească ce a impus-o acestui frumos municipiu al României, posteritatea îi este recunoscătoare. D-na profesoară Anca Turc, directoarea actuală a liceului, ne-a trimis o foarte sintetică prezentare a Grupului Şcolar „Emil A. Dandea” NOI…

Grupul Şcolar „Emil A. Dandea” funcţionează în Târgu-Mureş din 1972 cu învăţământ de zi şi seral şi a fost creat din necesitatea de a pregăti specialişti în domeniul chimiei pentru Combinatul Chimic „AZOMUREŞ” dar şi pentru alte fabrici, absolvenţii noştri beneficiind de specializări într-o paletă mult mai largă de domenii. La început a purtat numele de Liceul Industrial Nr. 1 şi era patronat de Combinatul din vecinătate care i-a asigurat o temeinică bază materială şi locuri de practică

pentru elevi chiar în procesul de producţie. Fiind încadrat cu profesori şi ingineri de cea mai bună calitate, elevii beneficiază de o temeinică pregătire astfel încât o mare parte din ei îşi continuă studiile în învăţământul superior întorcându-se în Combinat ca ingineri, specialişti de înaltă calificare. A fi specialist în domeniul chimiei nu este puţin lucru şi nici la îndemâna oricui. Chimia este o ştiinţă cu cele mai spectaculoase realizări. Foştii noştri elevi, cu pregătire profesională, liceală sau ingineri cu doctorate, au produs mii şi mii de tone, munţi întregi de îngrăşăminte chimice pentru agricultură pe bază de azot, fosfor sau potasiu, au

Director, Prof ANCA TURC


196

fabricat hârtie fotografică alb-negru şi color, filme pentru fotografii, peliculă cinematografică şi un neştiut număr de alte produse rezultat al dezlegării tainelor combinării materiilor şi elementelor chimice. Se fabrică pe scară industrială melamina pentru cunoscutele plăci melaminate şi parchet. Aici se ţine în permanenţă pasul cu progresul tehnic de aceea elevii noştri trăiesc un sentiment de satisfacţie şi mândrie că se pregătesc pentru viaţă într-un domeniu de vârf al tehnicii şi într-o unitate de învăţământ care le asigură atât o bună pregătire profesională cât şi condiţii de viaţă plăcute adolescenţilor, printr-o mulţime de activităţi recreative şi educative. Încă de la început, după primii ani de activitate, unitatea noastră şcolară îşi câştigă un meritat prestigiu atrăgând elevi nu numai din oraş ci şi din împrejurimi, concurenţa la examenele de admitere fiind mare şi în consecinţă se selectau cei mai valoroşi candidaţi, absolvenţi ai şcolilor generale bine pregătiţi. Calitatea a devenit emblema liceului nostru şi ea s-a transmis peste ani. Din septembrie 2006 la propunerea d-nei prof. director Mariela Corneanu, cu acordul Consiliului de administraţie şi al Consiliului profesoral, unitatea noastră de învăţământ primeşte, prin Decizia Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş denumirea de Grupul Şcolar „Emil A. Dandea”, personalitate emblematică pentru oraşul nostru care poate fi un model şi pentru oamenii politici ai zilelor noastre. În prezent la Grupul Şcolar „Emil A. Dandea” se pregătesc şi se formează specialişti în meseriile specifice chimiei industriale, protecţiei mediului, automatizărilor. Începând cu anul şcolar 2009-2010 suntem singura unitate de învăţământ care a primit autorizaţia provizorie pentru specialitatea Tehnician operator procesare text / imagine prin care elevii sunt pregătiţi în domeniile de publicitate şi mass-media; ţinem deci pasul cu cerinţele zilelor noastre. Ca urmare a bunei pregătiri, elevi noştri obţin an de an rezultate bune la olimpiadele locale, judeţene şi naţionale la

Ioan Bembea

197

chimie, fizică, limba şi literatura română, maghiară, istorie, precum şi la olimpiadele interdisciplinare tehnice. De asemenea am obţinut numeroase premii şi menţiuni la diverse concursuri cultural-artistice şi sportive la nivel local şi judeţean. Pentru tot ce s-a realizat şi se realizează aici în domeniul instrucţiei şi educaţiei tineretului şcolar - de noi şi de generaţiile anterioare - părinţii, elevii şi locuitorii municipiului Târgu-Mureş privesc cu respect şi admiraţie spre Grupul Şcolar „Emil A. Dandea”, spre întregul corp profesoral, spre întregul personal al şcolii. Director Prof. ANCA TURC Frumos şi onorant omagiu i s-a adus moţului Emil Dandea, strălucit gospodar şi om politic liberal, urmaş demn al familiei Brătienilor pe care i-a admirat şi i-a avut ca model pentru înaltul lor patriotism.

Prof. Mariela Corneanu, directoarea care a propus şi sub conducerea

căreia liceul a primit, în 2006, numele marelui patriot român Emil Dandea.


198

Nu vom relua expunerea de motive şi tot ce s-a spus atunci la festivităţile de botez al Grupului Şcolar despre Emil Dandea, întreaga carte de faţă constituind o pledoarie că personalitatea a fost bine aleasă.

Din prea multă modestie, d-na directoare prof. Anca Turc nu a spus aproape nimic despre multiplele activităţi organizate în şcoala pe care o conduce, ca să nu pară laude, dar are din plin cu ce se mândri, în sensul cel mai bun al cuvântului. Am aflat o mulţime de lucruri minunate care se petrec aici. Reproducem în întregime o informaţie din „Cuvântul liber” (nr. 428 din 27.11.2009), cotidian ce apare la Târgu-Mureş, despre modul cum este sărbătorită Ziua Naţională a României, 1 Decembrie, în 2009. Prezentăm acest eveniment, din multe altele, fiindcă Emil Dandea a depus mult efort şi dăruire totală pentru ca această Zi din 1918 să aducă împlinirea năzuinţelor noastre naţionale!

Grupul Şcolar „Emil A. Dandea” din Târgu-Mureş, 1972-2010

Ioan Bembea

199

Grupul Scolar "Emil A. Dandea" din Targu-Mures va organiza astazi, 27 noiembrie, incepand cu ora 12, programul festiv cu tema «Dor de ţară, dor de neam". Dupa intonarea Imnului naţional, in program sunt incluse: Prezentare generala: Moment istoric - prof. Tătar Mihai : Importanţa zilei de 1 Decembrie ; Buzilă Rahela şi Tinca Flavius, elevi in clasa a XII-a A, ce vor susţine prezentare power point cu principalele momente istorice. Vor urma referate privind "Incursiune in istoria poporului român"cu principalele momente istorice si evoluţia acestora. Manifestarea cuprinde şi dansuri, coordonate de Simona Chis ; moment poetic - "Dor de tara, dor de neam" - prof. Cindea Cristina ; piesa de teatru "Mos Ion Roata si Unirea"- Livia Pucaevici ; câantece istorice _ "Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare", "Clopotele reîntregirii", "Hai să-ntindem hora mare" - prof. Bogdan Chiril ; prezentare de costume nationale - Buzila Rahela, Tinca Flavius din clasa a XII-a ; concursul pe teme istorice "E scris pe tricolor unire", coordonat de prof. Tătar Mihai. Momentul se va încheia cu Hora Unirii, in care se vor prinde toţi elevii participanţi la programul artistic, organizat de cadrele didactice: Cindea Cristina - consilier educativ, profesor de Limba romana - "Dor de tara, dor de neam" ; prezentare de costume nationale, Tatar Mihai - profesor de istorie ; referate, concurs tematic : "E scris pe tricolor unire", Livia Pucaevici - bibliotecar, indrumator al corului si al piesei de teatru, Bogdan Chirila - profesor de religie, care a pregatit elevii de la cor.

Nu a lipsit nici implicarea elevilor. Prezentarea programului si cea power point este realizată de Buzila Rahela şi Tinca Flavius, referatele de Molnar Annamaria, piesa de teatru este jucata de Paşca Radu, Pop Dorel, Nagy Arnold din clasa a XI-a A. Prezentarea costumelor naţionale aparţine elevilor Lica Ana, Rusa Emilia, Iernutan Carmen, Lăscudean Roxana, Catrinoi Diana, Poczo Irina din clasa a IX-a A si Lica Aurelia, Popa Iulia din clasa a XII-a A. La concurs participa


200

echipe formate din Lica Aurelia, Buzila Rahela, Muntean Geanina, Susca Sabina din clasa a XII-a A, Nagy Simona, Molnar Annamaria, Rus Cosmina din clasa a XIII-a A, Bako Sandor, Varga Andras, Vargancsik Peter din clasa a XII-a C, Horvath, Kovacs, Jeller din clasa a XIII-a B, si Moldovan Andreea, Moisin Diana din clasa a XII-a B. Din cor fac parte elevii clasei a XI-a A de la Grupul Scolar "Emil A. Dandea" din Targu-Mures, dupa cum am aflat de la prof. Anca Turc, director al instituţiei. Letiţia Bota

Târgu- Mureş, 1 Decembrie 2009. Depunere de coroane la statuia lui Emil Dandea. În fotografie, de la stânga la dreapta: elevele Bianca Runcan, Ioana Pop, prof. Bogdan Chirilă,, prof. Anca Clitan, prof. Mihai Tătar, d-na Felicia Pop – fost prefect de Mureş – prof. Anca

Turc – directoarea Grupului Şcolar „Emil A. Dandea”, prof. Mariela Corneanu, alte oficialităţi şi persoane.

Ioan Bembea

201

DIPLOMA «E. DANDEA» acordată anual şefului de promoţie de

către Partidul Naţional Liberal - Mureş

Şefa de promoţie, 2009, SUCEVEAN ANAMARIA şi

Prof. MARIELA CORNEANU


202

Prof. ing. ILIE CRĂCIUN însoţit cu dragoste

de elevii absolvenţi, 15 iunie 2009

Alte şi alte lucruri interesante, demne de a traversa anii, sunt menţionate într-o succintă schiţă monografică întocmită de fostul director ing. Ilie Crăciun intitulată Grupul Şcolar de Chimie Industrială Târgu-Mureş, 1972 – 2002. În perioada menţionată sunt amintiţi directorii Margareta Bâlcu, Dionisie Soo şi Ilie Crăciun precum şi directorii adjuncţi Ioan Gaşpar, Ilie Crăciun, Maria Barabas, Mariana Rus, Gavril Biro şi Ioan Stan. Ei şi lunga lista a profesorilor şi inginerilor pentru diferitele obiecte de învăţământ şi specialităţi au scos an de an un lung şir de promoţii de liceu real şi tehnic, de învăţământ profesional, şcoală postliceală de specialitate şi din şcoala de maiştri.

Ioan Bembea

203

A devenit deja o tradiţie ca în primele zile ale lunii mai, în fiecare an, să se sărbătorească ZILELE SCOLII printr-o multitudine de activităţi ce oferă elevilor prilej de afirmare a personalităţii lor în domenii dintre cele mai diferite; cultural–artistice, sportive, creaţie literară, excursii tematice, protecţia mediului etc. etc. Aflând că pregătesc o lucrare despre patronul spiritual al liceului, am avut cinstea şi plăcerea ca în acest an, 2010, să fiu invitat de conducerea şcolii, pentru ziua de 3 mai, la festivităţile de deschidere a acestui lung şir de activităţi, la sărbătoarea Grupului Şcolar „Emil A. Dandea”. Cartea de vizită a liceului te întâmpină încă de la intrare; panouri mari cu diplome de premii obţinute de elevi la concursuri şi olimpiade la nivel judeţean, naţional şi chiar la concursuri internaţionale. Aici se găseau expuse doar cele mai recente diplome, multe altele, în copie sau originale, sunt păstrate cu grijă în arhiva scolii, constituind tezaurul liceului. Urmărind şi alte aspecte am ajuns la convingerea că aici elevul este măsura muncii profesorului. Prin elevi, prin nivelul pregătirii lor, profesorii îşi demonstrează capacitatea, dăruirea, performanţa lor profesională, iar, aşa cum se vede, elevii le fac mare cinste. S-a ajuns aici pe parcursul anilor, generaţiile mai vechi de cadre didactice au împărtăşit din experienţa lor celor mai tineri care au adăugat elanul tinereţii şi prospeţimea de ultimă oră a informaţiei ştiinţifice. Aici învaţă elevi români şi maghiari în deplină armonie. Revista şcolii „Pulsul chimiei” şi „Sulipercek” este bilingvă. Prezentăm ultimul număr „sub o nouă înfăţişare” după spusele d-nei prof. Cristina Cîndea în Editorial.


204

FOTO cele două coperte ale revistei. Sub prima copertă:

Dintre semnatarii articolelor, profesorii: Cristina Cîndea, Ileana Stan, Ioana Stoica, Horea B. Chirilă, Anca Turc, Mihai Tătar, Valentin Chircea; elevii: Laura Alexandra Ilea, Emilia Rusu, Diana Orza,

Ibolya Marton, Mădălina Gheţa, Tudor Ruja, Timea Bakalo, Ancuţa Tempian, Ioana Muntean,

Ioan Bembea

205


206

Patronul liceului, Emil Dandea, cu o fotografie reprezentativă şi cu principalele date biografice, este prezentat la începutul revistei, dovadă de respect şi omagiu.

S-ar mai putea spune multe despre această prestigioasă instituţie şcolară ce poartă numele unui moţ ce a crescut în Ţara de Piatră şi a preluat de la stâncă tăria caracterului său.

Timpul curge, viaţa merge înainte… Alţi şi alţi elevi vor veni să înveţe aici şi se vor mândri peste ani că au fost elevi la Grupul Şcolar „Emil A. Dandea” din Târgu-Mureş.

Planul de şcolarizare pentru anul şcolar 2010-2011

POST SCRIPTUM

Tot ca un omagiu, am încercat să reconstitui ca într-un film de epocă în alb-negru vremurile de cumplit zbucium, de trăire tragică şi existenţă eroică petrecute pe marea scenă transilvană îmbrăţişată de arcul carpatic unde s-au jucat marile drame ale istoriei cu actori de primă mărime de care neamul românesc este dator să-şi aducă mereu aminte. Totul s-a petrecut pe fundalul unei epoci zbuciumate, iar străluciţii noştri patrioţi, prin forţa adevărurilor necruţătoare, şi-au asumat destinul unei naţiuni asuprite de veacuri pe care a condus-o spre izbândă. Pentru toţi eroii ştiuţi şi neştiuţi, recunoştinţa noastră…

Ridicaţi pe piramida nemuririi faima lor

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ...............................................................5 PRIN LUMEA COPILĂRIEI ....................................................7 ANII DE ŞCOALĂ ........................................................................... 53 DIN EVENIMENTELE ACELOR VREMURI ................................ 71 RĂZBOIUL..................................................................................... 103 SE RUP LANŢURILE ROBIEI ...................................................... 117 MĂRITA ADUNARE .........................................................136 DUPĂ MINE, ÎNAINTE!.....................................................146 ÎN GROAPA CU LEI ..........................................................152 TÂRGU – MUREŞ ORAŞ ROMÂNESC ................................156 EMIL DANDEA PARLAMENTAR.......................................166 SE DEZLĂNŢUIE FURTUNA .............................................176 VIAŢA DE FAMILIE..........................................................181 OMAGIU VREDNICULUI PATRIOT ...................................190 POST SCRIPTUM..............................................................207

patriotul emil a. dandea si vremurile in care a trait - ioan bembea

Documents