Etica între transcendent şi realitate

Dintotdeauna omul a încercat să-şi stabilească o scară a valorilor pe care să o considere un etalon al existenţei sale spirituale. Acest mod de percepere a vieţii îl întâlnim în filosofia antică regăsindu-se şi în postmodernismul actual. Fuga omului după prototip, a dat naştere la etică, ca o refulare în propria sa matrice. Este mult mai uşor să stabilim şi să impunem anumite norme generale bazate pe interesul comun şi de moment al tuturor, decât să conştientizăm „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu în om. Acest mod de gândire, care este la modă şi parcă pe zi ce trece devine tot mai anormal de normal, cucereşte prin senzualitatea clipei. Etica modernă justifică orice perversiune, fiind ascunsă sub aşa numitele „drepturi ale omului” şi prin cunoaşterea fragmentară a binelui şi a răului, omului îi este deschisă uşa spre o „percepţie redusă a valorilor”. Astfel persoana devine un dat al naturii, un individ ce dezvoltă „valorile ” şi le interiorizează cizelându-se prin educaţie şi imitaţie. Plecând de la aceste premise, fireasca întrebare încotro ne îndreptăm ? apare ca o suspiciune, ca un capriciu al omului visător.

Eticianul şi filosoful Nikolai Losski încercând să stabilească noi coordonate ale eticii afirma: „finalitatea comună a tuturor comportamentelor etice este atingerea plenitudinii absolute a existenţei în împărăţia veşniciei ”. Etica este deci axa pe care persoana îşi fixează transcendenţa, pecetea Creatorului ce face ca inima să devină „altarul lui Dumnezeu în om”. Etica fără transcendenţă ar dezvolta individul ca un animal social supus unor norme şi reguli de convieţuire închis în matricea propriei sale existenţe. Un sfânt părinte spunea că cea mai primejdioasă temniţă e aceea în care te simţi bine : nu vei ieşi niciodată. Şi atunci omul redus la conştiinţa nimicului ar exista şi nu fiinţa aşa cum afirma şi filosoful creştin Petre Ţuţea „omul fără Dumnezeu ar fi un biet animal social care vine de nicăieri şi se îndreaptă către nicăieri ”, viaţa avându-şi finalitatea în moarte.Cămaşa morţii, cămaşa păcatelor devine normalitatea ignoranţei care ne dezumanizează şi atunci unde e setea desăvârşirii ce ne face să căutăm în veşnicie nimitnicia noastră ?

Concluzionând , etica apare ca un act care poate să conducă omul spre atingerea comuniunii, a împlinirii spirituale cu Dumnezeu, sau norma formatoare a cetăţeanului perfect închis în propriile sale iluzii.

Pr. Ioan Vega, Biserica Sfânta Paraschiva - Rădăuţi

Corala Ortodoxă Sfântul Ierarh Leontie – Rădăuţi

Corala Ortodoxă “Sf. Ierarh Leontie” fiinţează din anul 2007 şi are ca principal obiectiv prezentarea, promovarea şi încurajarea muzicii religioase ortodoxe, participând la mai toate evenimentele culturale importante din zonă( concertele de Crăciun şi de Paşte organizate de Catedrala Ortodoxă Rădăuţi, concetul de Crăciun de la Casa de Cultură Suceava, organizat de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, festivalul „Buna Vestire”de la Fundul Moldovei, concertul de Rusalii de la parohia “Pogorârea Duhului Sfânt”-Vicovul de Jos, concertul de Crăciun organizat de parohia „Sfântul Gheorghe” – Laura, Vicovul de Sus, etc.) dar şi la alte manifestări din Arhiepiscopie, ce implică desigur cântarea religioasă ortodoxă. De asemenea membrii coralei sunt iniţiatori şi parteneri în programe culturale şi de misiune ortodoxă, adresate în special tinerilor, cum ar fi: activitatea extraşcolară „Sfânta Liturghie-locul împărtăşirii cu Hristos” desfăşurată in 11 şcoli din localităţile Rădăuţi, Milişăuţi şi Vicovul de Sus, editarea unui blog (http://coralasfleontie.wordpress.com/) şi a unei publicaţii religioase „Buletin creştin-ortodox”.

Chiar dacă forma de organizare este de corală, aceasta nu exclude colaborarea cu oricare dintre bunii creştini care doresc să se alăture ca parteneri în activităţile cultural-misionare, mai ales că pe viitor se are în vedere înfiinţarea “Centrului cultural-misionar ortodox, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi”. Cu acest gând însoţim şi invitaţia celor care vor să fie membri sau colaboratori sub diferite forme : implicare personală, parteneriat,colaborare,sponsorizare,etc.

Pr. Ilie Sfîrnaciuc – Catedrala Ortodoxă Rădăuţi

Redacţia:Corala Ortodoxă Sf. Ierarh Leontie din Rădăuţi

Paginile vor fi arhivate pe adresa de internet:http://coralasfleontie.wordpress.com/

Buletinul Religios Creştin Ortodoxse distribuie gratuit şi este editat pentru a veni în sprijinul activităţilor cultural-misionare ortodoxe.

Publicat cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Nr. 125 OCTOMBRIE

2009

CUPRINS*Cuvânt înainte *Paradoxuri*Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir*Sfântul Dimitrie cel Nou-Basarabov*Sfântul Herman de Alaska *Etica între transcendent şi realitate*Corala Ortodoxă Sfântul Ierarh Leontie – Rădăuţi

Cuvânt înainteCând ascultăm citindu-se Sfânta Evanghelie, simţim şi avem

încrederea că nu preotul citeşte, ci Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte.Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat cuvintele Evangheliei

Sale cu sămânţa pe care omul o aruncă în pământul arat. Această sămânţă rodeşte datorită puterii lui Dumnezeu, dar şi lucrării de îngrijire a ogorului arat: „Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi…”(Ioan 15, 7).

Cuvântul lui Dumnezeu rodeşte în sufletele noastre sfinţenia vieţii în măsura în care găseşte mediul potrivit de creştere, însoţit fiind şi de faptele dragostei creştine; acest mediu nu este decât harul lui Dumnezeu care se împărtăşeşte în cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, dar în primul rând de însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, pe Care trebuie să le primim cu pregătirea rânduită de Biserică: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Din dorinţa de a „semăna” în rândul credincioşilor aceste adevăruri fundamentale ale religiei noastre ortodoxe, câţiva preoţi din Protopopiatul Rădăuţi, grupaţi în cadrul “Coralei Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi”, au iniţiat apariţia acestei publicaţii religioase cu titlul Buletin creştin ortodox. Scrisă într-o formă simplă, în duhul adevărului şi pe înţelesul oricărui om, ea vine în ajutorul cititorilor şi în sprijinul activităţilor desfăşurate în rândul tinerilor din acest protopopiat.

Felicităm pe iniţiatorii publicaţiei şi binecuvântăm strădania lor, dar şi râvna bunilor creştini cititori în cunoaşterea lui Dumnezeu şi trăirea credinţei noastre creştin-ortodoxe.

† P I M E N

ARHIEPISCOP AL SUCEVEI ŞI RĂDĂUŢILOR

Paradoxuri

Oare bogăţia materială duce la starea de sărăcie spirituală? Suntem cu toţii de acord cu faptul că nivelul de trai al omului contemporan a crescut uimitor comparativ cu cel din alte epoci. Ceea ce nu s-a schimbat niciodată, am putea spune la fel ca şi înţeleptul Solomon “nimic nou sub soare”, sunt păcatele şi virtuţile. Doar formele de manifestare sunt diferite, influenţate fiind de factorii mediatici ai timpului în care trăim. Sigur, nu ne putem plânge victimizându-ne că suntem creştini trăitori într-un veac cu totul pervertit, irecuperabil, plin de păcate. Ne aducem aminte de vremurile şi oamenii cărora le-a fost predicată Evanghelia lui Hristos; au fost cu mult mai mai dificile decât cele de azi, perioada de păgânism roman şi grec, perioadele de nenumărate persecuţii religioase, fiind doar câteva exemple edificatoare. În pofida tuturor greutăţilor, Cuvântul lui Dumnezeu a reuşit să sfinţească, să spele şi să cureţe, făcând să răsară din noroiul păgânismului, o floare numită Credinţă, Credinţa cea adevărată. Încă o dată omenirea a fost martoră la o minune a Providenţei divine, care a înălţat pe cele smerite şi le-a coborât pe cele înălţate (păgâni versus evrei).

Revenind la vremurile de azi, putem spune că sunt multe asemănări în multe privinţe cu perioada apostolică, doar că s-au schimbat actorii, decorul şi stilul reprezentaţiei. Omul nu se mai închină în mod grosier, vizibil, la o statuie, dar se prosternează la prima poftă, pe care o transformă în idol. Căzut într-o astfel de stare de idolatrie, având ca scop satisfacerea propriilor pofte, omul este în stare să calce pe cadavre ca să obţină beneficii materiale – “Homo hominis lupus est” – , adică “Omul este lup pentru om”.

Lumea materială şi lumea spirituală se comprimă în omul denaturat de păcat la o lume a valorilor perene, în care sufletul se poate cântări, cumpăra sau vinde după bunul plac. Cuvântul biblic „ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi va pierde sufletul său?” devine astfel o noţiune învechită, lipsită de sens.

Deşi lumea a evoluat ca tehnologie şi odată cu aceasta a evoluat şi cunoaşterea de Dumnezeu, paradoxul este că, din punct de vedere spiritual, asistăm la o involuţie duhovnicească. Continua evoluţie prin tehnologizare şi ştiinţă a ajutat omul în dezvoltarea sa materială, aceasta subjugându-l, din dorinţa exacerbată de a obţine aceste bunuri, în detrimentul celor spirituale. Darurile de la Dumnezeu pentru om rămân ascunse sub infinita plasă a păcatelor, chipul Creatorului în om rămânând într-o stare de tristeţe incomensurabilă, dorind să se întoarcă acasă, la lumina necreată.

Paradoxul vieţii noastre este că primim totul şi nu dăm nimic, vedem totul şi suntem orbi, auzim chemarea dragostei divine şi ne întoarcem la ale noastre, la cele trecătoare…

Pr. Daniel Botezat, Frătăuţii Noi

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir 26 OctombrieSfântul Dimitrie a trait în veacul al III-lea, în perioada marilor persecutii împotriva creştinilor. S-a

născut în oraşul Tessalonic, într-o familie nobilă, tatăl său fiind multă vreme guvernatorul oraşului. După moartea acestuia, împăratul Maximian (286-305), care domnea alături de Diocleţian (284-305), a încredinţat conducerea oraşului tânărului Dimitrie. Acesta s-a remarcat destul de curând, fiind apreciat şi iubit de toţi locuitorii acelei regiuni. Cu toate că familia lui Dimitrie mărturisea în ascuns credinţa creştină, tânârul demnitar propovăduia pe faţă dreapta credinţă şi îi aducea pe mulţi la Hristos. Împăratul auzind acestea, după o mare biruinţă în luptă, a poruncit să se facă serbari în fiecare cetate, pentru cinstirea zeilor. La Tessalonic, Dimitrie s-a opus acestor manifestări şi astfel a ajuns la închisoare. De aici, la încurajat pe tânărul creştin Nestor ca să lupte cu păgânul Lie, însemnâdu-l pe frunte cu semnul sfintei cruci, zicându-i : “Du-te, pe Lie îl vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!” Nestor a luptat cu Lie şi l-a aruncat în vârful suliţelor, spre bucuria creştinilor. Împăratul s-a întristat pentru pierderea lui Lie şi auzind că la îndemnul lui Dimitrie, Nestor l-a biruit pe păgân, a poruncit ca fostul guvernator să fie ucis. Astfel, în ziua de 26 octombrie, 296, Dimitrie a fost ucis, lasându-şi sufletul în mâna lui Dumnezeu, iar în ziua următoare a fost ucis şi Nestor. Amândoi au fost îngropaţi cu deosebită cinste şi trecuţi în rândul sfinţilor ca mucenici mărturisitori ai credinţei creştine.

După anul 313, pe locul unde sfântul a pătimit, împăratul Constantin cel Mare a ridicat o biserică ce a dainuit peste timp până în zilele noastre. În această frumoasă biserică din Tessalonic-Grecia, se află cinstitele moaşte ale Sfântului Dimitrie, fiind izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni.

Pr. Vasile Juravle, Biserica Sf. Dumitru -Rădăuţi

Sfântul Herman din Alaska

Vom reda viaţa şi o parte din învăţăturile unuia dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai revigorării spirituale din Rusia secolului al XIX-lea. Sfântul Herman aparţine primului val de revigorare spirituală, început care s-a făcut de către Sfântul Paisie Velicikovschi. El poate fi considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai remarcabili continuatori ai spiritualităţii paisiene. Înfăţişăm aici, pe baza izvoarelor existente, viaţa şi învăţătura acestui fericit părinte al Bisericii.

Monahul Herman se trăgea dintr-o familie de negustori din oraşul Serpukhov, din eparhia Moscovei. Nu ştim cum se numea înainte de tunderea în monahism. Încă de la o vârstă fragedă a dovedit o râvnă deosebită pentru călugărie şi va intra în obştea schitului Sfânta Treime – Sfântul Serghie, lângă Petersburg. Aici, Sfântul Herman a cunoscut tainele vieţii duhovniceşti pe lângă stareţul Nazarie, cu care va purta o bogată corespondenţă şi după ce va pleca în America. Sfântul Herman se retrage în pădurile din jurul schitului şi duce o viaţă pustnicească până la plecarea sa în misiunea din insulele Alentine. În anul 1794, Sfântul Herman pleacă din mănăstirea Valaam şi se îndreaptă spre insulele Alentine, unde va susţine o bogată activitate misionară de convertire la credinţa ortodoxă a băştinaşilor. Aici, Sfântul Herman va vieţui până la moarte, nevoindu-se în luptă duhovnicească şi activitate misionară.

Pentru a exprima duhul învăţăturilor Sfântului Herman, vom cita aici cuvintele propriei sale scrisori: “Un adevărat creştin are credinţă şi dragoste faţă de Hristos. Creştinul trebuie să ajungă la nădejde şi bucurie şi să nu primească deloc deznădejdea. Păcatul pentru cel care-L iubeşte pe Dumnezeu nu este nimic altceva decât o săgeată de la vrăjmaşul cu care se luptă.”

Mai spunea Sfântul Herman că: “Noi nu suntem aruncaţi şi agitaţi pe valurile mării acestei lumi, ci noi pătimim şi rătăcim în mijlocul unei lumi amăgitoare şi pline de tulburare. Războiul nostru este împotriva acelora netrupeşti puteri şi stăpânii, împotriva forţelor întunericului acestei lumi care se luptă să-i oprească pe cei care vor să ajungă în patria lor cerească (…) Noi, pelerini în călătoria pe calea acestei vieţi pământeşti, chemându-L mereu pe Dumnezeu în ajutor, trebuie să alungăm hidoşenia şi să ne înveşmântăm în noile dorinţe şi într-o nouă dragoste faţă de veacul ce va să fie şi prin aceasta să ştim dacă ne aflăm aproape sau departe de Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie urmat exemplul celor bolnavi care, dorind să-şi recapete sănătatea, nu încetează de a căuta mijloace pentru a se vindeca.”

Redăm aici şi una din minunile Sfântului Herman: „ Era în anul 1962. Eu m-am îmbolnăvit şi nu mă puteam da jos din pat din pricina marilor dureri de la picioare. Această suferinţă a durat cam o lună. În acest timp, am primit revista „Ortodoxia rusă”. În ea se afla o icoană a Sfântului Herman şi o descriere a vieţii sale pe care am început să o citesc. Atunci am făcut o rugăciune către Sfântul Herman: „Dacă ai dobândit har de la Dumnezeu, roagă-te pentru mine ca să mă pot ridica, să pot umbla, iar durerile să înceteze.” În ziua următoare, picioarele nu m-au durut şi aşa am început să umblu. Întreaga suferinţă a trecut apoi repede. Eu şi cu duhovnicul meu i-am mulţumit Sfântului Herman.” (Matiuşka Macrina Volkov, 7 noiembrie 1973, Sacramento, California). Sfântul Herman nu este diferit ca duh de binecunoscuţii săi contemporani – Sfinţii Serafim, Tihon etc. – şi nu este cu nimic mai prejos faţă de părinţii din pustia Egiptului, din Palestina, din Sfântul Munte sau din vechea şi Sfânta Rusie. Mai presus de orice, importanţa Sfântului Herman rezidă în tradiţia autentic monahală, isihastă pe care el a lăsat-o moştenire pământului Americii.

Diacon Paul Nicolae Palencsar

Sfântul Dimitrie cel Nou-Basarabov 27 Octombrie

A trăit în veacul al XIII-lea, în timpul imperiului româno-bulgar, condus de fraţii Petru şi Asan. S-a născut în satul Basarabov, aşezat lângă râul Lom, un afluent al Dunării, în apropiere de oraşul Russe. Părinţii lui erau creştini nevoiaşi. Ani în şir Dimitrie a păscut vitele şi oile ţăranilor din sat. În duminici şi sărbători lua parte alături de părinţi la slujbele din biserica satului. Atmosfera de viaţă autentic creştină din familie, cât şi învăţăturile pe care le auzea la biserică, l-au făcut să fie blând şi milostiv cu toţi semenii. Apoi a îmbrăţişat viaţa simplă-monahală, trăind într-o peşteră săpată în stâncă pe malul râului Lom, petrecând ani în şir în post aspru, înfrânare şi rugăciune. Simţindu-şi sfârşitul, a venit pe malul râului, s-a aşezat între două lespezi ca într-un sicriu şi a încredinţat sufletul său lui Dumnezeu. Trupul nu a fost atins de putreziciune şi a fost descoperit în chip minunat, prin lucrare dumnezeiască. Creştinii din sat împreună cu preotul au adus cinstitele moaşte în biserica satului. Acestea au fost cinstite de numeroşi credincioşi din acea zonă, timp de cinci secole.

În timpul războiului ruso-turc (1768-1774), generalul rus Petru Saltîkov a vrut să ducă moaştele sfântului în Rusia. Ajungând cu ele la Bucureşti, un negustor bogat- Hagi Dimitrie împreună cu Mitropolitul Grigorie, au rugat pe general să lase cinstitele moaşte ale sfântului Dimitrie cel Nou, poporului român, ca mângâiere pentru pagubele pricinuite de război. În felul acesta, din iulie 1774, Sfântul Dimitrie cel Nou a devenit ocrotitorul Bucureştiului şi a Ţării Româneşti. Pr. Vasile Juravle,Biserica Sf. Dumitru-Rădăuţi