Parcul Natural Serengeti

Parcul Național Serengeti este situat într-o regiune de savană africană din Tanzania de nord, la est de

Lacul Victoria și se întinde până la granița din sudul Kenyei. Parcul ocupă o suprafață de 30.000 km².

Denumirea de „Serengeti” provine din limba masailor (în traducere „țară nesfârșită”). Ea are în mare

parte un relief de șes cu vegetație tipică savanelor, spre sud apar coline spre nord în regiunea de câmpie

apar crânguri de salcâmi, partea centrală este aproape complet lipsită de arbori. Regiunea Ngorongoro

din sud-est este o regiune vulcanică care a devenit din anul 1979 patrimoiniu UNESCO. Muntele cel mai

înalt are altitudinea de 1.850 m deasupra n.m. iar zonele mai joase au altitudinea de 950 m deasupra

n.m.. Regiunea Serengeti care înconjoară parcul se întide pe o suprafață de 14.763 km² este o regiune

renumită ca rezervație naturală.

Viaţa sălbatică este deosebit de bogată aici. În lunile ploioase, adică din

aici începe fenomenul cunoscut în literatură de specialitate drept

Migraţia anuală din Serengeti. Spre sfârşitul lunii mai, când iarba a fost

deja consumată sau s-a uscat, animalele îşi încep marşul către zonele

mai bogate în resurse de apă din nord. Aici, iarba este mai înaltă şi mai

multă, iar peisajul începe să fie deluros, iar peste un milion de animale

sălbatice (şi 200 000 de zebre) se deplasează către această zonă.

Există cinci specii emblematice pentru acest parc, fiind, totodată, cele

mai vânate animale înainte de realizarea proiectului de conservare: leul, leopardul, rinocerul, bizonul şi

elefantul.

În anii ’60, guvernul a încercat să oprească migraţia animalelor spre nord, utilizând un gard uriaş de

sârmă ghimpată. Gardul nu a rezistat nici măcar primului val migrator. În aceeaşi perioadă, însă, întreaga

ţară s-a confruntat cu o criză economică de proporţii, fapt care a determinat un declin important al ariei

protejate. Braconajul pentru fildeş a decimat populaţia de elefanţi, până când au rămas doar câteva sute

de indivizi în întregul parc – iar reprezentanţii parcului nu au putut să ia măsuri din cauza lipsei de

resurse. Problema a început să se rezolve în anii ’80, un punct important fiind hotărârea internaţională

de a interzice exploatarea fildeşului, în 1989.

Cu toate acestea, braconajul nu a fost niciodată complet eradicat. Conform site-ului parcului naţional,

populaţiile care locuiesc în apropierea parcului ucid în fiecare an cca 40000 de animale, majoritatea

antilope Gnu, dar şi zebre, girafe, bizoni şi impala. Guvernul, dar şi organisme din întreaga lume,

încearcă să crească gradul de eficienţă al acestei zone de importanţă crucială pentru biodiversitatea

mondială.

Egreta mare - Ardea alba

Egreta mare ( Ardea alba ) este in prezent o specie protejata prin lege. Numarul lor a scazut dramatic din

cauza vanarii lor pentru pene ornamentale dar si din cauza schimbarii habitaului. Este o specie care se

adapteaza greu prezentei omului. In Romania, egreta mare poate fi intalnita intr-o densitate mai mare in

delta si foarte rar in apropierea baltilor din interiorul tarii. Egreta mare este o pasare specifica pentru

S - E Europei si pentru Bazinul mediteranean. Exemplarele din S - E migreaza iarna care zona

mediteraneana.

Forma corpului este caracteristica familiei stracilor, cu gatul, ciocul si picioarele lungi. Ciocul este

negricios in perioada de reproduce si cuibarit ca apoi sa devina galben portocaliu. Culoare penelor este

peste tot aceeasi, de un alb imaculat. Lungimea corpului este de 85-100 cm, deschiderea aripilor de

1,5 - 1,7 m iar greutatea de 1 - 1,5 kg.

Egreta alba prefera zonele cu balti si lacuri line unde gaseste hrana din abundenta dar o putem vedea si

in camp deschis acolo unde cauta insecte si broaste.

Locurile preferate pentru cuibarit sunt stufarisurile, in zone retrase si linistite,ferite de prezenta omului

unde femela depune in luna aprilie pana la 4 oua albastrui. Perioada de incubatie este de 27 de zile iar

clocitul este facut de ambii parteneri.

Egreta mare este o pasare migratoare dar sunt si exemplare care raman in Delta Dunarii tot timpul

anului, mai ales in iernile blande.