Universitatea București

Masterat: Modele de comunicare și relații publice

Disciplina: Identitate și branding cultural

Pașoptismul și perioada interbelică: strategii de autoidentificare culturală

1

Strategiile de autoidentificare culturală ale poporului român aduc în discuție în primul

rând cele patru caracteristici esențiale ale culturii în general, folosindu-se cu precădere de

ultima dintre trăsăturile ei .

În primul rând, ea este un ansamblu, un depozit în care informațiile și cunoștiințele,

obiectele materiale și rolurile sunt deținute în comun de un grup social, cu abilitatea de

stocare a modelelor de gândire, comportament și acțiune la nivelul mentalului colectiv.

Cea de-a doua trăsătură a culturii face referire la caracterul său transmisibil de la o

generație la alta, asemenea unui bun dobândit prin enculturație și are în al treilea rând o

funcție creatoare de dinamică, dând curs procesului schimbării la nivelul unei societăți.

Al patrulea și cel mai puternic atribut al culturii este abilitatea ei de a fi evaluată, astfel

fiecare grup are tendința de a-și evalua propriile modele drept mai bune, mai prestigioase sau

dimpotrivă inferioare altora.

Caracterul evaluator al acesteia a reprezentat principalul argument în delimitarea

diferențelor dintre perioada interbelică și cea pașoptistă care au avut un puternic impact în

construcția proiectului identitar românesc.

Emil Cioran și Mircea Vulcănescu sunt poate cele mai relevante surse în procesul de

evaluare al culturii interbelice si mai ales asupra impactului pe care aceasta a avut-o la nivelul

construirii identității naționale.

Motivul se regăsește în viziunea lor de antiteză asupra culturii românești care în opinia

lui Cioran joacă un rol de autostigmatizare la nivel național și internațional pe când

Vulcănescu îi conferă un caracter pozitiv încadrând-o într-un proces de autogratificare

socială.

Stigmatul românesc, așa cum susține Sorin Antohi în lucrarea sa despre Cioran, a fost

construit ,,fragmentar, obsesiv și apofatic” ca o ,,definiție metafizică extremă a etnicității

românești”, rezumându-și hermeneutica negativă la o simplă întrebare: ,,Comment peut-on

etre Roumain?”1, trecându-și lucrarea sub simbolul autocriticii la adresa propriei culturi pe

care Montesquieu o realizează în Lettres persanes, folosindu-se cu multă abilitate de

personajul său, nobilul oriental Rica pentru a defini ,,refuzul categoric al alterității și o

1 Sorin Antohi, Civitas Imaginalis. Istorie și utopia în cultura română, București, Ed. Litera, 1994, p. 209.2

închidere a spiritului prin absolutizarea normelor ale unei culturi locale ce se autopercepea și

se impunea altora ca universală”2

Întrebarea capătă o dimensiune mult mai profundă în Schimbarea la față a României

lui Cioran care nu ,,se mulțumește”cu statutul de critic sever al ,,seriei noastre istorice și

culturale” sau cu deconstrucția ,,idolilor tribului”, axându-și punctele de vedere pe o viziune

negativă asupra falsei conștiințe inspirate de reconstrucția antimodernă ale modelelor de tip

german ale etnicității și sursa naționalismelor este-central europene.3

El realizează o disecție a ființei românești4, pe care Sorin Antohi o discută din

perspectiva identificării unor etape ale stigmatului cioranian și anume: ,,rușinea de a aparține

unei națiuni obscure și chiar detestabile”, ,,mortificarea continuă datorită întrebării privind

identitatea”, acutizarea procesului de stigmatizare marcat de ,,ura față de țară și

connaționali”și ,evocarea posibilității de a profita de stigmat”5.

Avantajul stigmatului apare în urma unei analize extinse a istoriei și culturii române

printr-o atitudine agresivă antitradiționalistă, bazată pe ideea româniilor care s-au

autocondamnat la o existență mediocră din pricina unui "deficit de substanță". Soluția ca

românii să se salveze din malul stagnării este numai "o schimbare la fața", o ieșire subită și

violentă de afirmare a propriilor valori: "Culturile mici n-au o valoare decât în măsura în care

încearcă să-și înfrangă legea lor, să se descătușeze dintr-o condamnare care le fixează în

camașă de forță a anonimatului. Legile vieții sunt unele la culturile mari și altele la cele mici"6

Toate aceste etape conduc la o afirmație dureroasă asupra propriei țări: ,,România nu

este o țară originală, ea redevine un zero istoric reîntorcându-se la surse”7, nevând parte de o

istorie ci de ceea ce Cioran numea ,,subistoria noastră” sau ,,somnul nostru istoric”, în care

aceasta a fost doar ,,o multiplicare monstruoasă a unui moment, unui singur moment”8în

2 Ibidem

3 Op. Cit., p. 210.

4 Op. Cit, p. 211.

5 Op. Cit., p. 212.

6 Ibidem

7 Ibidem

8 Op. Cit., p. 2133

absența continuităților și a liniilor directive, patria sa are în permanență potențialitate dar

niciodată o actualitate.

Există două elemente esențiale tratate în antiteză în lucrarea lui Cioran și cea a lui

Vulcănescu, generatoare ale unor viziuni complet diferite asupra identității poporului român

din perspectiva conceptelor de mândrie și moarte în cultura noastră.

Pentru Vulcănescu, românul posedă o ,,lipsă de teamă în fața morții”9, afirmație pe

care o exemplifică folosindu-se de poemul Miorița a lui V.Alecsandri, comentând mai ales

relația strânsă dintre cioban și ,,posesiunea existenței”care nu încetează pentru el nici după

moarte. Autorul își continuă argumentarea invocând lipsa ,,spaimei de neființă” ce-l

determină să ignore măsurile elementare de prudență sau pază după ce află că i s-a pus ,,gând

rău”.

Pe de altă parte, Cioran vede o dramă în acceptarea atât de ușoară a morții de către

români, susținând că:,,Nu există neam care să fie de o mai resemnată abandonare în moarte.

Tragedia izvorăște dintr-un protest disperat și inutil împotriva morții…Românii au stat sub

moarte ca sub turci, au acceptat-o. Și asta inseamnă a-i plăti birul. Nenorocirea noastră este c-

am integrat moartea în ordinea firească și am primit-o cu duioșie și fără dramatism.”10

Mândria de apartenență la o naționalitate, forța generatoare a evaluării unei culturi ca

fiind pozitivă, este ilustrată de Vulcănescu în următorul citat: ,,Numai cineva pentru care

neființa a dobândit un sens absolut; cineva care a pierdut sentimentul existenței întregului și s-

a chircit asupra ființei sale singuratice, străduindu-se s-o sustragă amenințării înfrigurate a

neființei...numai acela își poate afla în acțiune un refugiu față de sentimentul neamului

propriu.”11

Diametral opusă, viziunea lui Cioran se bazează pe o imposibilitatea de identificare a

,,specificului național al României care a ținut-o o mie de ani în nemișcare pentru a-l putea

lichida împreună cu mândra ridicolă care ne atașează de el”, mărturisind apoi că ,, ecoul

subiectiv al mediocrității istoriei naționale este rușinea”, pe care ,,tânărul Zarathustra de la

9 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, București, Ed. FCR, 1991, p. 148

10 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Ed. Humanitas, 1995, p. 92

11 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea…, p. 1464

Dunăre”12, așa cum îl numește Sorin Antohi în lucrarea sa, a resimțit-o când a trebuit să

mărturisească că este român. Cioran merge în afirmațiile sale până în punctul în care susține

că se simte atașat psihologic de gusturile și obiceiurile ungurilor și că se declară ,,o corcitură

de maghiar și român”13.

Vehemența modului în care Cioran își critică patria este exagerată însă atinge în

abordarea sa un subiect sensibil și mult disputat în literatura română și anume granițele

României pe care acesta le consideră un ,,superfluu geografic și o farsă istorică”, identificate

de Antohi ca fiind ,,cazna perpetuă a stigmatizatului.”14

Condiția geografică a românilor este identificată la nivel simbolic de Cioran ca având

o puternică predispoziție mimetică față de Orientalism și implicit o tendință de marginalizare

a alterității, exemplul pe care acesta îl dă se referă la disprețul pe care ,,provinciile istorice”,

în special din vest și din est îl aveau una față de alta, manifestat și astăzi la nivelul mentalității

populare: ,,disprețul ardelenilor față de regățeni, disprețul față de moldoveni, basarabeni ori

olteni”15 urmează ,,linia regională a stigmatului.”16 și nu cea a străinului, a Celuilalt.

Pentru tânărul Zarathustra, damnarea națională are mai degrabă circumstanțe istorice și

metafizice, regăsite în procesul de altoire al spiritualității bizantine în cultura română, care nu

crează decât un ,,reacționarism organizat”în plan cultural și politic iar în cel religios inspiră

acestuia, o profundă neîncredere față de ortodoxism și simbolurile sale ( ,,sfinți idioți”).17

În acest context, Cioran ține o pledoarie pentru Occident în defavoare Orientului, pe

care îl consideră ,,blestemul balcanic”18 al poporului român, poziționându-se ideologic în

grupul scriitorilor interbelici pro Occident și își exprimă într-o manieră foarte clară preferința

pentru ,,formele occidentale” 19în locul fondului oriental.

12 Sorin Antohi, Civitas Imaginalis…,p. 213.

13 Op. Cit, p. 214

14 Ibidem

15 Op. Cit.,p. 216

16 Op. Cit.,p. 217

17 Op. Cit.,p. 218.

18 Ibidem

19 Emil Cioran, Schimbarea…, p 1165

Mircea Vulcănescu, abordează și el problema spinoasă a ,,somnului” în care se află

poporul român, identificând totuși prezența unor ,,agenți care trezesc acest sentiment de

gravitate a existenței, care pun pe om față în față cu sine și cu răspunderea lui”20,

nerecunoscându-i însă ca făcând parte din sentimentul național.

El își continuă argumentarea printr-o metaforă extrem de sugestivă considerând ,,febra

de o clipă”, capabilă doar de o tulburare a apelor, ,,care mai curând sau mai târziu se întorc în

matcă”pentru ca: ,,Omul ieșit de sub vremuri” 21să-și reia dialogul înterupt cu veșnicia.

Sentimentul deșteptării, denumit de Vulcănescu ,,acum ori niciodată”, este o idée

care ,,tulbură” în opinia lui, periodic, neamul românesc, ce se amplifică odată cu ,,ispita

modernizării și a prefacerii lui occidentalizante”22, astfel poziția scriitorului față de Vest este

una plină de îndoieli și mai ales de critică la adresa generației pașoptiste care pleda

pentru ,,trezirea sentimentului gravității existenței și a preluării răspunderilor istorice”,

prezente și in tema cântecului lui Mureșanu în Deșteptarea României .

Scriitorul lucrării Dimensiunea românească a existenței se îndoiește de existența

opțiunilor și alternativelor premergătoare făuririi unui destin propriu, invocând

principiul ,,omului care stă sub vremi”23, neputincios în fața destinului și plin de resemnare

față de acesta.

El consideră Occidentul ,,Apusul extrem”24, dominat de pragmatism, lipsa

spiritualității, unde sentimentul de gravitate al existenței a dat naștere deznădejdii și

instabilității sociale.

Din grupul intelectualilor pro Orient face parte și literatul Nae Ionescu, reprezentant

central al Trăirismului care pleda pentru idealul realizării unei filosofii românești având ca

principii mistica și autoritatea și poate unul dintre cei mai importanți agenți care și-a asumat

construirea unui proiect identitar național prin gruparea Criterion înființată in toamna anului

20 Mircea Vulcănescu, Dimensiunea..., p. 142

21 Ibidem

22 Ibidem

23 Op. Cit., p 143

24 Op. Cit., p 1456

1932, ce cuprindea nume sonore ale culturii românești precum Emil Cioran, Mircea

Vulcănescu, Constantin Noica sau Mihail Polihroniade.

Potențialul acestui proiect identitar început de Criterion consta tocmai în existența

unor disensiuni la nivelul direcțiilor ideologice urmate de către membrii ei, care erau fie

susținători ai valorilor occidentale precum Cioran, fie dedicați Tradiționalismului precum

Vulcănescu sau Noica.

Definirea Criterionului drept asociaţie culturală sau grupare intelectuală specifică prin

modul său de a problematiza, de a răspunde la necesitatea unui orizont cultural ce se cerea a fi

împlinit este dificil de realizat, chiar şi în condiţiile în care rostul său în spaţiul românesc era

bine definit.

Apariţia sa, în perspectiva destinului cultural românesc interbelic, viza îndeplinirea

dimensiunii cultural-spirituale, într-o manieră critică şi elitistă exemplară, prelungind

proiectul junimist maiorescian şi pe cel istoric al generaţiei de la 1906.

Dacă generaţia de la 1906 şi-a propus ca obiectiv major atingerea misiunii istorice,

prin întregirea frontierelor ţării şi prin constituirea naţiunii române moderne, un vis mai vechi

care, în sfârşit, prindea contur, generaţia de la 1927 intenţiona să ofere un proiect cultural

viabil, care să ducă la reinventarea elitei generatoare de valoare şi să recontextualizeze traseul

paideic, prin recalibrarea sa la tradiţia europeană.

Căzut în capcana ideologicului, acest proiect identitar aduce în discuție totuși,

modelul de polemică publică elegantă, erudită, bazată pe dimensiunea pregnantă a spiritului

critic, a gândirii în continuuă combustie, a originalităţii, propus de criterionişti care trebuie

reintrodus în spaţiul cultural românesc actual.

Revenind la personajele marcante ale perioadei interbelice, este important de

menționat și contribuția lui Mihail Sadoveanu ca agent în construirea identității naționale prin

adoptarea alături de Mircea Vulcănescu și Constantin Noica a liniei de gândire eminesciană

bazată pe ideea timpului veșnic, ce readuce în discuție valorificarea istoriei poporului român

și mai ales al folclorului acestuia, prin opere de genul Hanul Ancuței, care îndeamnă la o

reîntoarcere a României spre Tradiționalism.

Față de această linie de gândire, Cioran își exprimă dezamăgirea și mai ales uimirea

față de respingerea pe care ea o arată fenomenului occidentalizării:,,Frenezia imitației, care a

dominat tot secolul al XIX-lea , își are rădăcini atât de adânci, că sînt nemîngîiat de a fi rămas

7

atât de neînțeleasă lui Eminescu, care a priceput cum nimeni o Românie intemporală, pentru a

o refuza în contingențele ei.”25

Manifestările Tradiționalismului în perioada interbelică au reprezentat prelungirea

unei atracții pentru literatura populară și mai ales a interesului pentru elementul getodacic al

etnogenezei, fapt ce a creat o ideologie aparte în cadrul curentului Tradționalismului, numită

sugestiv "dacism" și definită, în principal, de către Vasile Pârvan, în lucrarea sa Getica din

1926.

Problema spațiului surclasează astfel ,, preocuparea tadițională față de timp, ca reper-

cheie al discursului identitar”, dezvoltându-se intr-o ,,construcție purtătoare de semnificații

numită cartografia simbolică”26.

Începând cu perioada interbelică, ,, unul dintre cele mai pregnante repere occidentale

la care au fost raportate capitalele est-europene a fost Parisul” care ,, nu trimite atât la un oraș

real cât la un amestec fascinant de clișee ideologice, de stereotipii ale simțului comun și mai

ales de proiecții sută la sută fictive”27.

În Bucureștiul interbelic, ,,proiectul cultural al Micului Paris poartă amprenta

inconfundabilă”28 a unor scriitori de factură simbolistă precum Baudelaire sau Gide.

Însă perioada care marchează începutul literaturii române moderne este cea pașoptistă iar

scriitorii acestei perioade provin din clase aristrocratice, sunt educați în apus și pot fi

considerați promotorii renașterii naționale, primii dealtfel care încearcă o sincronizare a

culturii și literaturii române cu spiritul european. 

Din puct de vedere al caracterului evaluator al culturii pașoptiste aceasta dă startul

viziunii de stigmatizare care începe de fapt într-o formă oarecum timidă (protoformă), odată

cu efectuarea primelor călătorii în afara granițelor țării, aducând în mod sugestiv aminte de

celebra întrebare cioraniană ,,Comment peut-on etre roumain?”, ce aducea în discuție statutul

poporului român și implicit poziția acestuia față de alte culturi.

Adrian Marino vorbește cu această ocazie de ,,complexul Dinicu Golescu”, pe baza

permanentei comparaţii noi-Europa, autorul va descoperi pe parcursul acestui jurnal o serie

întreagă de asemănări şi diferenţe. El simte care sunt carenţele societăţii româneşti şi încearcă

să le îmbunătăţească. Este interesat în mod special de modul în care cultura şi civilizaţia 25 Emil Cioran, Schimbarea…, p. 113

26 Monica Spiridon, Cum poți să fii român? Variațiuni pe teme identitare., Ed. Scrisul Românesc, 2006, p. 21.

27 Ibidem

28 Ibidem8

românească este cunoscută peste graniţe, căutând ecouri ale receptării româneşti peste tot pe

unde călătoreşte. 

Simple constatări la nivel de jurnale, fapte precum proasta promovare a valorilor

româneşti în străinătate, slaba funcţionare a organismelor acreditate a reprezenta imaginea

noastră în exterior, indiferenţa şi autosuficienţa străinilor vis-a-vis de receptarea noastră,

blazarea exilului românesc, superficialitatea diplomaţiei şi a lumii mondene literare,

funcţionarea sistemului de relaţii în asigurarea succesului/insuccesului sunt reluate în scrierile

ideologice la un nivel mult mai evoluat, Adrian Marino încercând să elaboreze adevărate

strategii în vederea eliminării tuturor acestor lipsuri. 

Nu de o mare importanţă în elaborarea sistemului său ideologic este şi faptul că toate

aceste călătorii peste graniţe i-au permis o apropiere organică de mentalitatea occidentală şi

mecanismele sale socio-culturale, criticul de idei luând contact direct cu modul în care

acestea funcţionează.

O extrem de bună cunoaştere din interior a tuturor acestor aspecte, dublată de o

intensă solidaritate cu mentalitatea şi spiritualitatea românească îi permit să constate fără mare

dificultate sectoarele în care societatea românească trebuie să evolueze pentru a reuşi o

integrare europeană cât mai eficientă. 

Trecerea de la mentalitatea rurală la cea urbană, libera circulaţie a valorilor, egalitate

culturală, comunicare neîngrădită, respect şi multe alte elemente care sunt prezentate detaliat

în sistemul său ideologic alături de un plan extrem de minuţios elaborat prin care poate fi

depăşit ,,complexul Dinicu Golescu”, în esență cel al boierului oriental care pleacă spre

Occident.

Sursa acestui mod de autostigmatizare se regăsește în linia ideatică a lui Caragiale,

care realizează atât în proza scurtă cât și în jurnalism construirea unor stereotipuri și definea

în prototipuri reconoscibile mai ales în piesele sale de teatru precum O scrisoare pierdută sau

schițe de genul Domnul Goe.

Agenții care au contribuit la procesul de contruire a identității naționale în perioada

pașoptistă s-au concentrat în jurul publicației Dacia Literară, înființată la inițiativa lui Mihail

Kogălniceanu subliniază clar ideile care vor sta la baza orientării literaturii: combaterea

imitației și a traducerilor mediocre, necesitatea creării unei literaturi naționale prin stimularea

scrierilor originale, aspirate din istoria patriei, din pitorescul obiceiurilor populare, realizarea

unei limbi unitare și a unei literaturi specific naționale.

9

Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul creației pașoptiste dezvolta în

același timp și spiritul critic, exercitând, în acest fel, o influență hotărâtoare asupra

fizionomiei culturii românești de la mijlocul secolului trecut.

Ceea ce-i uneste pe scriitori pașoptisi este militantismul regăsit în creațiile literare,

care se constituie în adevărate manifeste pentru împlinirea unității și independenței naționale.

Cei mai mulți dintre scriitorii pașoptiști au aderat la idealurile Revoluției de la 1848,

fiind animași și de țelurile Marii Uniri.

Participanți direct la viața social-politică, ei au creat opere literare cu un pronunțat

caracter patriotic și militant, inspirându-se din trecutul istoric, din lupta pentru eliberare

sociala și unitate nationala.

Satirizarea viciilor orânduirii feudale și evocarea realității sociale constituie o altă

caracteristică a literaturii pasoptiste ai căror reprezentanți și implicit agenți sunt: Gheorghe

Asachi, Costache Negruzzi, Anton Pann, Vasile Carlana,Andrei Muresanu și Dimitrie

Bolintineanu.

Realizând o analiză de factură comparativă între perioada pașoptistă și cea

interbelică, primul și cel mai important element separator îl reprezintă preponderența diferită a

bazelor culturale ale celor două momente și anume superioritatea culturii franceze în perioada

pașoptistă asupra celei germane la nivelul agenților culturali, în acest sens Lucian Boia

susținând faptul că ,,La 1864, când s-a înființat Universitatea din București , 16 dintre

profesori erau formați în Franța și doar trei în Germania ,în 1892, ,,scorul” era de 42 la 8 în

favoarea Franței, în 1914, distanța se micșorase: 62 la 29. Franța își menținea avantajul, dar

Germania venea puternic din urmă.”29, pe când etapa interbelică se definește printr-o influență

majoră a Germaniei dată mai ales de faptul că: ,,Spre 1900, mulți tineri români își fac studiile

în Germania”.30

Pe de altă parte și baza culturală a agenților celor două etape a fost una diferită,

pașoptismul fiind caracterizat de implicarea activă a scriitorilor și istoricilor însă în scopul

promovării unui proiect identitar mediocru, imbibat de fals patriotism și ascunzându-se sub

masca mimetismului excesiv al Revoluției Franceze pe când perioada interbelică a dat naștere

unui alt gen de proiect identitar, axat pe o abordare în antiteză a culturii românești fie ea de

autostigmatizare în cazul lui Cioran sau de autogratificare în cel al lui Vulcănescu, care a

reflectat implicarea unui număr mare de specialiști în alte domenii precum filozofia.

29 Lucian Boia, România țară de frontieră a Europei, București, Ed. Humanitas, 2001, p. 179

30 Ibidem10

Văzută dintr-o perspectivă subiectivă diferența dintre perioada pașoptistă și cea

interbelică rămâne în esență cea a diferenței dintre o cultură a căror reprezentanți preiau în

mod exclusiv și fără semne de întrebare, elementele, mecanismele construirii unei identități

naționale în esență prefabricată, o replică la scară mică a consecințelor Revoluției Franceze și

cea a unei culturi care se autoreglează printr-un proces evaluativ în antiteză de

autostigmatizare și autogratificare ce conferă perioadei interbelice un anumit echilibru în

procesul de preluare a influențelor de natură occidentală și orientală.

Bibliografie:

11

1. Antohi, Sorin, Cioran și stigmatul românesc. Mecanisme identitare și

definiții radicale ale etnicității, în Civitas Imaginalis. Istorie și utopie în

cultura română, București, Ed. Litera, 1994.

2. Boia, Lucian, Românii și străinii, în România țară de frontieră a

Europei, București, Ed. Humanitas, 2001.

3. Cioran, Emil, Golurile psihologice și istorice ale României, în

Schimbarea la față a României, București, Ed. Humanitas, 1995.

4. Marino, Adrian, Prezențe românești și realități europene, București,

Ed. Polirom, 2004.

5. Spiridon Monica, Cum poți să fii român? Variațiuni pe teme identitare,

Ed. Scrisul Românesc, 2006

6. Vulcănescu Mircea, Dimensiunea românească a existenței, București,

Ed. FCR, 1991.

12

13