LATINITATE SI DACISM - Originea limbii române

“Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte

părinţii.”

Nicolae Iorga

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,

latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -

dar a ieşit aşa : să fiu român -

şi vreau cu toată lumea să mă-mpac !

Geo Dumitrescu

A-ţi cunoaşte rădăcinile reprezintă, aşa cum bine sublinia colosalul

istoric Nicolae Iorga, un gest nu doar de patriotism (după părerea noastră,

putând fi considerat cea mai emoţionantă dovadă de iubire faţă de ţara ta), ci

şi o certitudine a propriei identităţi. Pentru a confrunta viitorul cu fruntea sus,

pentru a ne păzi de îndoctrinări şi false dileme, e necesară o cunoaştere

temeinică a originilor noastre atât ca etnos, cât şi ca limbă.

Aşadar, prin prezentul studiu de caz, ne propunem să prezentăm

informaţii succinte despre reala origine a poporului şi limbii române, ferindu-

ne de sursele false, provenite din secolul al XIX-lea, care, pentru a construi o

imagine măgulitoare acestui popor, au susţinut că românii ar fi urmaşii

exclusivi ai romanilor. De asemenea, nici nu ne încăpăţânăm să susţinem că

ţara noastră ar trebui să se cheme Dacia, într-atât de covârşitor e elementul

dac. Nici una dintre aceste poziţii nu reflectă opinia noastră: credem că

etnogeneza românească s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp, la nord

şi sud de Dunăre, având drept evenimente-majore sinteza şi simbioza daco-

romană, alături de asimilarea slavă. Născută odată cu poporul care o

vorbeşte, limba română este fundamental romanică, dar păstrează elemente

dacice şi influenţe slave.

Latinitatea și dacismul sunt concepte care desemnează două curente

de idei ce străbat cultura și literatura română.

Latinitatea este un termen care denumește acțiunea de impunere a

limbii latine și a civilizației latine în urma cuceririi Daciei de către romani.

Ideea de latinitate începe să fie afirmată la noi de generaţia cronicarilor –

secolele XVI – XVIII (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) , apoi de

stolnicul Constantin Cantacuzino şi de Dimitrie Cantemir. Atinge apogeul prin

reprezentanţii “Şcolii Ardelene” (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior).

Dacismul este un curent în istoriografie, afirmat la jumătatea secolului al

XIX-lea, prin absolutizarea (mitizarea) contribuţiei dacilor la formarea

poporului român. El îsi face simţită prezenţa odată cu interesul romanticilor

pentru etnogeneza şi pentru mitologia din spaţiul traco-dac. Se conturează ca

un curent de idei, mai mult sau mai puţin unitar, mai ales în perioada

interbelică, de multe ori fiind asimilat cu orientarea tradiţionalistă.

Pendularea între latinitate şi dacism este o poveste fără de sfârşit. Au fost

vremuri când ne-am revendicat mai mult daci, au fost vremuri când ne-am

vrut latini şi chiar vremuri când originile noastre erau răsăritene, slave.

Formarea limbii române

Formarea limbii române a avut aceleaşi etape ca şi formarea poporului

român.

O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a

geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau

vulgară). Astfel, până în secolul al Vl-lea se formează protoromână comună.

Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180

de cuvinte.

Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în

rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice

româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă

poporul român era deja constituit.

În concluzie, cele mai răspândite teorii asupra formării poporului român şi

a limbii române sunt trei la număr:

1.Teoria nord-dunăreană (care plasează teritoriul din stânga Dunării ca spaţiu

de constituire etnică a românilor) este susţinută de D. Cantemir, P. Maior şi

B.P. Haşdeu. Dialectele sud-dunărene: aromân, megleno-român şi istroromân

nu-şi găsesc însă o explicaţie ştiinţifică în argumentele acestei teorii,

dovedindu-şi astfel lacunele.

2.Teoria imigraţionistă , prin care se susţine că formarea poporului român la

sud de Dunăre, pe un teritoriu aflat undeva, între bulgari şi albanezi (de aici,

şi influenţe lingvistice), a avut la baza imigrarea acestor doua popoare ,către

jumătatea secolului al XIII-lea (alţii evocă veacurile al XII-lea şi al XIII-lea), în

Ţara Românească, Moldova şi Ardeal.

3.Teoria nord şi sud dunăreană este cea mai rezonabilă teorie, se bucură de o

vechime considerabilă şi de partizani cu renume precum Xenopol, Iorga,, A.

Rosetti . Succint, ea evidenţiază că spaţiul etnogenezei românilor este unul

destul de extins, la nord şi sud de Dunăre. Acest spaţiu cuprinde: Dacia,

Dobrogea, Dardania, Panonia de sud, Moesia superioară şi inferioară, regiuni

în care s-au descoperit dovezi arheologice ce atestă unitatea şi continuitatea

acestui popor.

Continuitatea elementului latin în Dacia este singura explicaţie

ştiinţifică a prezenţei românilor la nord de Dunăre, iar elementul daco-roman

de la nord de fluviu a fost de fapt nucleul formării limbii şi poporului român.

REFLECTAREA IN LITERATURA

Din scrierile,operele ce aduc în prim plan cele două concepte, latinitatea și

dacismul, putem stabili perspectiva din care autorii au analizat aceste

curente de idei,respectiv, cine au fost susținătorii latinității și cine au fost

susținătorii dacismului.

SUSTINATORII LATINITATII

Alături de Şcoala Ardeleană ,care nega originea dacă a românilor,s-au aflat

Dimitrie Cantemir („Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”) si Grigore

Ureche,Miron Costin si Ion Neculce,cu Letopiseţele lor.

Un alt sustinator al latinitatii este si Vasile Alecsandri,prin “Cantecul gintei

latine”(“Latina gintă e regină/Între-ale lumii ginte mari;/Ea poartă-n frunte-o

stea divină/Lucind prin timpii seculari./Menirea ei tot înainte/Măreț îndreaptă

pașii săi./Ea merge-n capul altor ginte/Vărsând lumină-n urma ei.” )

Miron Costin prezintă câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi

toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului.

Etnogeneza româna a fost una dintre preocuparile majore ale primilor

noştri cronicari, Grigore Ureche notând în Letopisetul Tarii

Moldovei: »Rumanii, câti sa afla locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la

Maramorosu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toti de la Râm se trag ».

Această glorificare a latinităţii noastre a devenit, după Grigore Ureche, un

adevărat laitmotiv în cultura româna, fiind întâlnit la Miron Costin, la stolnicul

Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, la Gheorghe Şincai

şi la alţii.

SUSTINATORII DACISMULUI

Lucian Blaga,prin articolul „Revolta fondului nostru nelatin”din

revista”Zamolxe”.

”Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care, oricât ne-

am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului răsărind puternic

în conştiinţe.”

B.P.Hasdeu, prin lucrarea „Perit-au dacii?” din 1860, punea la îndoială

latinismul românilor şi linia trasată de Şcoala Ardeleană, catre o direcţie cu

totul nouă: originea geto-dacă a poporului român.

Sub aspect literar, tendinţa dacizantă culminează în a doua jumatate a

secolului al XX – lea, prin scrierile lui Mihai Eminescu. Tema dacică se

regăseşte atât în marile poeme „Memento Mori”, „Rugăciunea unui dac” şi

„Sarmis”, cât şi în proiectele dramatice. În poezia „Memento Mori”, Eminescu

realizează o evocare a civilizaţiilor de la origini. Aici viziunea eminesciană

asupra Daciei este paradisiacă, scriitorul refăcând imaginea unui popor apus.

În secolul al XX – lea, ideea dacică prinde consistenţă şi devine obiect de

studiu pentru istorici, filosofi ai culturii şi ai religiei, geografi, sociologi,

folclorişti. Lucrărilor unor istorici precum Vasile Pârvan, Hadrian Daicoviciu, li

se adaugă studii, articole cu rezonanţa puternică în perioada interbelică

semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade, Simion Mehedinţi.

În perioada interbelică ideea dacică s-a transformat uneori în dacism,

tracism ori tracomanie, devenind suport ideologic pentru extremismul de

dreapta (mişcarea legionară). Şi în perioada postbelică, în plin ceauşism,

dacismul şi tracismul au avut adepţii lor frecvenţi, atât în ţară, cât şi în

diasporă.

Ioan Neniţescu în poezia „Pui de lei”, prezintă de asemenea, originea

românilor : „Eroi au fost, eroi sunt încă, / Şi-or fi în neamul românesc. / Căci

rupţi sînt ca din tare stâncă / Românii orişiunde cresc. / E viaţa noastră făurită

/ De doi bărbaţi cu braţe tari/ Şi cu voinţa oţelită, / Cu minţi deştepte, inimi

mari./ Şi unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celălalt Traian cel drept,/ Ei pentru

vatra lor amarnic / Au dat cu-atâţia duşmani piept./ Şi din aşa părinţi de samă

/ În veci s-or naşte luptători/ Ce pentru patria lor mamă / Vor sta ca vrednici

următori. / Au fost eroi şi-or să mai fie, / Ce-or frînge duşmanii mişei. / Din

coapsa Daciei şi-a Romei / În veci or naşte pui de lei !”.

CONCLUZII

Limba română face parte din familia limbilor romanice, dintre care unele au

devenit limbi naţionale (italiana, franceza, spaniola, portugheza, româna),

altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda în insula Sardinia,

din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) , sau chiar au dispărut (dalmata).

În timp limbile se modifică iar când se acumulează modificări ale limbii, astfel

încât varianta de origine nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o

limbă nouă.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la

sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această

zonă.

Atunci când vine vorba de stabilirea ştiinţifică a originilor noastre, ne tragem

din daci şi romani, fără latinitate exclusivă, fără preamărirea elementului dac.

Astfel ,sinteza, bilingvismul, aculturaţia şi influenţa slavă sunt elemente-cheie

ale etnogenezei româneşti.