Latinitate şi Dacism

Studiu de caz

Titlu: Latinitate şi DacismTema: Romanitate şi Dacism

Componenţa grupei:Damian Maria-AlexandraDediu Simona-MihaelaFloarea Violeta-Mihela

Grigoriu SabinaLanga Teodora Cristiana

Luca Alexandra-IuliaProfesor îndrumător:Benţa Viorica

Calendarul cazului:Pregatire: 26 septembrie-7octombrie2013

Susţinere:9 Octombrie

Cuprins

• Formarea poporului român şi a limbii române

• Influenţe în limba română• Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce• Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino• Şcoala Ardeleană• Junimea

Formarea poporului român şi a limbii române

Formarea poporului român, reprezintă una dintre consecințele fenomenului de aculturație, generat de expansiunea Imperiului Roman în diverse zone ale actualei Europe. Penetrația elementelor de civilizație romană în mediul geto-dac s-a făcut începând cu sec al II-lea I.Hr., pe măsură ce statul roman se apropia de Dunăre. Începând cu vara anului 106 d.Hr., Dacia a devenit provincie romană, acest statut presupunând exploatarea provinciei, înregistrarea punctelor strategie și a resurselor naturale.

Când romanii au venit în Dacia, au găsit acolo o civilizație înfloritoare:mari așezări umane, apropiate de aspectul urban, așezări fortificate, tehnica agricola perfecționată, exploatarea zăcămintelor naturale. Civilizația materială înfloritoare a permis dezvoltarea vieții culturale: religioase, filosofice, științifice. Dezvoltarea firească a civilizației geto-dace a fost oprită brusc de cucerirea romană. Oficial, dominanța romană asupra Daciei se încadrează între 106 d. Hr.(anul celui de-al doilea război de cucerire intreprins de împăratul Traian) și 271 d.Hr. (când legiunile romane s-au retras din Dacia la ordinul împăratului Aurelian).     În acest interval și în secolele următoare, pe teritoriul Daciei Felix s-a format un nou popor (rezultat din căsă-toriile mixte intre bărbații romani și femeile dace) și o nouă limbă(ce are la bază substratul lingvistic geto-dac și limba latină populară). Pe lângă formele specifice de civilizație, cultură, administrație pe care romanii le impu-neau popoarelor cucerite, romanizarea Daciei a avut drept consecințe formarea poporului român și a limbii române.

Teorii asupra genezei poporului si a limbii române

1.Teoria originii N şi S Dunărene: Istoricii şi lingbişti au susţinut acestă teore(A.D.Xenopol,N.Iorga,S.Puşcariu,Al.Rosseti)

2.Teoria originii S dunărene :susţinută atât de autorii stăini(Robert Roester) cât şi de autorii români (Ovid Densusianu,A.Phillipide)

Acesta teorie imigraţionistă(comform careia prezenţa românilor în Dacia se datorează migraţiei masive a populaţiei in diferite popoare a Evului Mediu)a fost combătută de reprezentanţii Şcolii Ardelene ,mai ales de Petru Maoir in lucrarea Istoria pentru inceputul românilor în Dachia . Acesta nu se bazează pe dovezi istorice,arheologicen şi lingvistice.

3. Ipoteza originilor N şi S dunărene certifică şi teoria continuităţii existenţei românilor in Dacia la sfarşitul sec. al-XVII-lea si al-XVIII-lea ,pe teritoriul romanizat al fostei Daciei .

Caracteristici ale dacilor 

Cine sunt daco-geţii ?

Pentru a afla cine sunt daco-geţii trebuie să mai aşteptăm câţiva ani, până ce vestitul Herodot îşi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , năzuind să dea o veritabilă istorie universală pentru vremea lui, va închina şi geţilor mai mult de câteva cuvinte. Herodot spune că geţii sunt „cei mai viteji dintre şi mai drepţi dintre traci” rezolvând astfel pentru noi problema aparenţei etnice a daco-geţilor. „ Părintele istoriei” îi cunoaşte pe geţi ca pe o ramură nordică a marelui neam tracic , ramură distinctă , intrucat numele lor generic e diferit şi obiceiurile se deosebesc in multe privinţe.

Geţii erau încă din secolul al IV-lea prezenţi în ţinuturile noastre; informaţiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La rândul lor, arheologii au izbutit să demonstreze existenţa , în veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyintă unitar pe tot cuprinsul ţării noastre îşi are rădăcinile într-un trecut îndepărtat ce merge până la începuturile epocii bronzlui. Concluzia pe care specialişti au tras-o a fost că geţii nu locuiau numai în Dobrogea , unde-i plasează Herodot, ci şi în restul României de astăzi şi că ei nu se găseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme

Limba daco-geţiilorPentru a cunoşte ştiinţific o limbă nu e destul s-o poţi vorbi .

Reconstituirea unei limbi este dificilă şi migăloasă , acelaşi lucru încercând să facă şi cercetătorii dispărutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atât de puţin şi atât de inegal încât, ei nici nu-şi propun măcar ţelul ambiţios de a reconstitui , în sensul propriu al cuvântului , limba strămoşilor noştri geto-daci.

Principala problema în care învăţaţii sunt divizaţi o constituie raporturile limbi vorbite de daco-geţi cu limba vorbită de tracii de la sud de Balcani . E o singură limbă cu două dialecte? Sau sunt două limbi înrudite de aproape , dar diferite totuşi? Pentru prima soluţie înclina cercetătorul român I. I. Russu. După părerea lingvistului bulgar Gheorghiev, traca şi daco-geta sunt limbi diferite

Lingvşti sunt nevoiţi să opereze cu un material extrem de redus şi unilateral . Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, ori cat de scurte şi de modeste , în limba traco-dacică. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripşie în limba dacică stampilată pe pereţii lui , inscripţia constă însă numai din trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechea limbă a tracilor şi a dacilor s-au păstrat doar neînsemnate fragmente .

Partea cea mai bogată a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane , triburi, divinitpţi, aşezări omeneşti , ape şi munţi , păstrate la autorii antici , în inscripţii greceşti şi latine sau pe monede. S-a putut stabili că numele tribului dacic al costobocilor înseamnă străluciţii, că elementul bostes din cuvântul tarabostes înseamană strălucit, luminos , că elementul final dava are înţelesul de aşezare,târg,sat.

Cercetările moderne , în special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat că limba geto-dacilor nu a dispărut fără a lăsa urme în limbile vorbite azi. În română există cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenţă străină, nici prin moştenirea latină şi care repreyintă vestigii ale graiului traco-dacic : baci, balaur, barză, gard, grumaz, mistreţ, mânz, prunc, strugure, strungă, urdă, vatră, zgardă.

Înfăţişarea poporului geto-dac

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrau) ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, două tunici, una mai scurtă cu manecă lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta mai lungă, despicată în parţile laterale şi încheiată pe piept, încinsă pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o fibulă pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o tesătură mitoasă. În picioare purtau opinci.

Nobilii purtau pe cap o bonetă moale, asemanătoare celei frigiene; oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la pământ, încinsă pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta tunică mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească. Purtau si ele mantie, care însă se drapa liber. Părul il aveau lung, pieptanat cu cărare, în onduleuri mari, pe langă obraji si adunat într-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.

Înfăţişarea fizică şi morală a dacilor ne este prezentată şi de Vasile Pârvan în „Ţara de Apus” :

„ Acolo sus, pe piatră, cresc brazii drepţi şi apoi şi oameniîinaţti şi uscăţivi . Aerul tare e bun deopotrivă pentru florile rare şi femeile zvelte. Buruienilor de mlaştină şi oamenilor greoi nu le prieşte în munte. Ca în pustiul uscat al Arabiei, miasmele şi grăsimile sunt arse si oamenii sunt uscaţi ca şi sfinţii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.

În munţii patriei mele creşte un neam de oameni deosebit de toate celelalte care umplu şeşurile din prejur: maghiari înspre apus, slavii de toate nţtiile de celelalte trei păţti. Şi trupul şi sufletul lui e altfel. Căci cumîii este trupul de vânjos şi usor aşa îi e şi mintea, iute la înteles lucruri grele şi gata la hotărâri viteze. Stăpân s-a desprins să nu aibă. Căci fiecare e impărat în vălceau lui dintre două dealuri. Şi chiar de-o fi piatra plesuvă , locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l dă pe cel mai mănos ogar de la şeş. Acolo , în câmpia fără margini, el nu se coboară decât iarna, când viscolul curăţă aerul şi-l face aspru ca în munte. Se coboară cu oile, ori să coboară cu oştile, ca să facă nutreţ viitelor şi pradă pentru cei de acasă.

Aşa au făcut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii şi i-au silit să locuiască şi câmpiile . Dar nu au răbdat mult. S-au întors iar sus, şi-au făcut ţările lor de sine stătătoare şi de acolo, de sus, au stăpânit şi câmpiile.’’

PERIOADA DE FORMARE A LIMBII ROMÂNE

I Razboaiele daco-romane - primele lupte de cucerire a dacilor: anul 88 e. n. (Tapae, împăratul Domitian )

- continuate de împăratul Traian (101 – 102, 105 – 106)- procesul de transformare a Daciei în provincie romană durează aprox. 165 de ani- în timpul celor 165 de ani de colonizare, soldaţii şi negustorii romani care îşi încheiau stagiul, erau răsplătiţi cu acordarea de privilegii (acordarea de pământ, de drepturi cetăţeneşti)- în anul 212 împăratul Caracalla semnează “Constitutio Antoniana” prin care dacii devin cetăţeni romani, ca urmare a faptului că şi-au însuşit limba latină şi modul roman de viaţă.- între 101 şi 271 e. n. este o perioadă de bilingvism (dacă şi romană) Limba latină s-a impus fiind o limbă mai perfecţionată, ca urmare a superiorităţii culturale a acesteia.

II  271 e.n. retragerea Aureliană -garnizoanele se retrag la sud de Dunăre iar Dacia încetează să mai fie

provincie romană-între 271 e.n. şi sec al VI -lea vorbim despre perioada de formare a limbii române. Este perioada în care cuvintele de origine latină se transformă sub acţiunea unor legi riguroase de transformare fonetică. Acest proces este ferm şi riguros, de vreme ce termenii de origine slavă care pătrund în limbă în această perioadă nu suferă astfel de transformări.

 DEFINIŢIA LIMBII ROMÂNELimba română este limba latină vorbită neîntrerupt timp de două mii de ani în

nordul şi în sudul Dunării, într-un mediu oriental (trac, grec, slav, turc).“Limba română este limba latină vobită în mod neîntrerupt în partea orientală a

Imperiului roman cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, PAnonia de sud, Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele noastre”

(Al. Rosetti, Istoria limbii române, EDP, 1977, pg 77)

Romanii au impus limba latină drept limbă a administrației, dar au păstrat din limba geto-dacă termi-nologia geografică, drept reper al orientării în noua provincie. Ca atare, s-au păstrat din limba aborigenilor, toponime și hidronime precum: Carpați, Drobeta, Napoca, Argeș, Criș, Dunăre, Mureș, Olt.Tot din limba geto-dacă s-au conservat în noua limba circa 200 de cuvinte (unii cercetători estimează 130, alții 160 de cuvinte) care definesc universul de viata al populației autohtone și au dat naștere la bogate familii lexicale (cel puțin 1000 de cuvinte). Unele cuvinte exprimă noțiuni concrete: nume de animale( mânz, viezure, mistreț, barză), plante( brad, gorun, măceș), părți ale corpului românesc( buză, grumaz, burtă), noțiuni familiare(copii, băiat, moș, prunc), universul gospo-dăresc(cătun, gard, zestre, mol, pârâu), verbe funda-mentale( a arunca, a mișca, a păstra, a rezema). Semnificativ este poziția cuvântului bucur ( la origine înseamnă frumos), care a dat numele capitalei București și a dezvoltat o bogată familie lexicală.

 

Latinitatea limbii române este evidentă în structura gramaticală și lexicală. Limba română este mai apropiată de limba latină decât de limbile neolatine occidentale. Influența latină în limba română este estimata la circa 62% în masa vocabularului și la 81% în vocabularul fundamental. Toate categoriile esențiale ale vieții se exprimă în limba română prin termeni latini: universul uman(om, bărbat, femeie, părinte), ocupații și materii( a ara, a semăna, grâu, seceră, sare, aur, piatră), însușiri(bun, frumos, tânăr, bătrân), universul credinței( Dumnezeu, biserică). Exemplara în acest sens – al vieții spirituale – este rugăciunea „Pater Noster”/ „Tatal Nostru”  transpusă în limba română în termeni din limba latină. 

Limba română comunăLimba protoromână, numită și română comună, este considerată de

lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii lingviști limbile romanice de est actuale: româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna, sau, după alți lingviști, dialectele limbii române : dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.

Această limbă este reconstituită pe baza trăsăturilor comune limbilor actuale romanice (neo-latine) orientale și pe baza toponimelor, deoarece singurele două documente care s-o ateste, sunt cronicile lui Teofan Spovednicul și ale lui Teofilact din Simocatta.

Protoromâna consta dintr-un amalgam de dialecte și graiuri care proveneau direct din latina rustică provincială din Imperiul Roman de Răsărit. Aceste diverse dialecte latine numite și „vulgare” au intrat în Antichitatea târzie și în Evul mediu timpuriu în contact cu slava și greaca, de unde au intrat un anumit număr – relativ redus – de cuvinte, mai ales pe filieră ecleziastică. Cu toate acestea, sintactic si morfologic, protoromâna era esențial latina care s-a vorbit o perioadă de timp îndelungată pe teritoriul Imperiului Bizanti.

Harta etnică prezentând situaţia vorbitorilor limbii române şi a dialectelor acesteia în sud-estul Europei în secolul XX.

Pentru a arată diferenţele dintre cele patru dialecte, am reprodus începutul unui basm meglenit, care a fost tradus in

fiecare dialect:

Influenţe în limba română

Influenţele altor limbi asupra limbii române se împart în două categorii:

influenţe vechi – slavă, maghiară, greacă. influenţe târzii – neogreacă, turcă.

Inflenţe

VECHI TÂRZII

NEOGREACĂ TURCĂSLAVĂ MAGHIARĂ GREACĂ

• Influenţa slavă. Prezenţe populaţiei slave pe teritoriu începând cu secolul al VI-lea şi oficierea cultului religios în limba slavă au determinat o influenţă a acestei limbi asupra limbii române. S-au păstrat- termeni de cult religios: liturghie, maslu, iad, rai, sfânt, utrenie, stareţ etc.- termeni din agricultură: plug, ogor, brazdă, snop- termeni de organizare socială: logofăt, vornic, vistiernic, paharnic, boier, jupân- toponime: Bistriţa, Craiova, Lipova, Prahova- onomastică: Ivan, Olga, Vornicu, Stoleriu, Bistriceanu- în gramatică, vocativul în “o” al substantivelor feminine (Mario, Florico), prin numeralul sută şi modul de formare a numeralelor de la 11 la 19

• Influenţa greacă S-a realizat prin coloniile greceşti din Dobrogea, prin influenţa Bizanţului asupra culturii noastre şi prin domniile fanariote. Termeni: alfabet, geometrie, condei, dialog, analogie, , VAsile, Ioan, Alexandru, Constantin, Elena, Andrei, Teodor

• Influenţa turcă s-a realizat ca urmare a deselor şi violentelor incursiuni ale Imperiului otoman în principate. Termeni: paşă, vizir, iahnie, cataif, harem, hazna, rahat, cafea, alivenci, halva, sarma, simigiu, geamgiu, ciulama, musaca.

• Influenţa franceză se datorează contactelor culturale, introducerii studiului limbii franceze în şcoli. Termeni: republică, administraţie, egalitate, librărie, parfumerie, galanterie, constituţie, revoluţie, libertate, cavalerie. Această influenţă continuă, limba română adoptă multe neologisme de origine franceză.Influenţa maghiară: oraş, gând, fel, hotar, chin, întâlni, marfă, neam, seamă, vamă

• engleza:dupa Revoluţia de la 1989 au fost introduse pe teritoriul ţării noi tehnologii preluându-se şi denumirea.Astfel apar noi cuvinte .aisberg;barman;bişnită;lider

• Germana: din acesta limba s-au preluat in deosebi denumiri de unelte dar si alte cuvinte :diblu,surub,cartof,bilanţ,abţibild

• Italiana:agenţie,abate,armată,asediu,balsam,drapel

• Ucrainiana:borş,burlac,calic,puşca,holtei

Evoluţia limbii române literare Perioada veche:

Limba română literară s-a constituit mult mai anevoios ca în cazul altor limbi din cauza circumstanțelor istorico-politice din Tarile Romane. Pe parcursul Evului Mediu, s-a scris în limba slavonă. Abia în secolul al secolul al XVI-leaXVI-lea, a început sa se scrie românește, dar cu alfabet chirilic. 

Începuturile limbii române literare datează din perioada umanismului romanesc și se conserva în scrieri originale laice („ Scrisoarea lui Neacșu”, Cronicile moldovene și muntene) și traduceri de cărți religioase( de exemplu traducerea integrala a „Bibliei”, în 1688 la București).

TipariturilePrimele texte tiparite au fost de natura religioasa.

In anul 1508 apare in Tara Romaneasca prima tiparitura romana dar in slavona care se numea “Liturghierul lui Macarie”

In 1544 apare prima carte in limba romana care se numeste “Catehism Luteran”

Incepand cu 1559 dupa infiintarea unei tipografii , apar : 11 tiparituri in slavona si 9 in romana.

In secolul al XVII-lea se diversifica textile : coduri de legi , textile cronicarilor

Un rol important il au traducerile

CARTI BISERICESTI: 1643-Varlam , Noul Testament de la Baragad-Simion Stefan in 1648 , Psaltirea lui Dolsoftei 1673 , Biblia de la Bucuresti 1668 ;

CARTI JURIDICO-ADMINISTRATIVE:Pravila Aleasa in Moldova

CARTI POPULARE:Floarea darurilor 1620

Secolul al XVIII-lea apare prima gramatica romana care apartine lui Dimitrie Eustache Brasoveanu in 1757. Prima gramatica tiparita romana e la Vienna de Samuil Micu si Cheorghe Sincai numindu-se :”Elementa linguae daco-romana”

In secolul alXIX-lea apare DEX , DOOM,DICTIONAR DE NEOLOGISME..

Grigore UrecheGrigore Ureche (n. 1590, d. 1647) a fost primul cronicar 

moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.

Letopisețul Țării Moldovei de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor care scrie de la Dragoș până la Aron-vodă

 a fost scris spre sfârșitul vieții, (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a luiJoachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.

Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.

Aşijderea şi limba noastră din multe limbi ieste adunată şi ne ieste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prinprejur, măcar că de la Rîm ne tragem , şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate.Cum spune şi la predosloviia letopiseţului celui moldovenescu de toate pre rîndu:ce fiindu ţara celui mai de apoi ca la o slobozenie, de prinprejur venindu şi descălecîndu,din limbile lor s-au amestecat a noastră:de la rîmleni,cele ce zicem latină,pîine,ei zic panis,carne,ei zic caro,găină,ei zic galena,muieria,mulier,fămeia,famina,părinte,pater,al nostru,noster,şi altile multe din limba latinească,că de am socoti pre amănuntul,toate cuvintele le-am înţeleage.Aşijderea şi de la frînei,noi zicem cal,ei zic caval,de la greci straste,ei zic stafas,de la leşi prag,de la turci,m-am căsătorit,de la sîrbi cracatiţă,şi altile multe ca acestea din toate limbile,carile nu le putem să le însămnăm toate.Şi pentru aceasta să cunoaşte că cum nu-i discălicată ţara de oameni aşăzaţi ,aşa nici legile,nici tocmeala ţării pre obicee bune nu-s legate,ci toată direptatea au lăsat pre acel mai mare,ca să o judece şi ce i-a părut lui,ori bine,ori rău aceia au fost lege,de unde au luat şi voie aşa mare şi vîrf 

(Misail Călugărul

Pentru limba noastră moldovenească)

Miron CostinMiron Costin (30 martie 1633- 1691) a fost un cronicar român din 

Moldova, unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română.• Viața Lumii- este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis, scris

cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei.• Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de

Ureche – vornicul- continuă cronica lui Ureche din 1594 pînă în 1661, anul morții lui 

Ștefăniță Lupu. Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a păstrat în 56 de copii manuscrise.

• De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor- lucrare neterminată, păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima

dată de M. Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face cartea de căpătîi a Școlii Ardelene.

Letopiseţul Ţării Moldovei *

De neamul moldovenilor

Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu si muntenescu si cîţi în ţările ungureşti cu acest nume,romîni şi până astăzi,de unde sîntu şi de ce seminţie ,de cînd şi cum au dăscălecat aceste părţi de pămîntu, a scrie multă vreme la cumpănă au strătut sufletul nostru .Să înceapă osteneala aceasta,după atîta veci de la discălecatul ţărilor cel dintăi de Traian,imparatul Rîmului ,cu cîteva sute de ani peste mine trecute. A lăsa iarăş nescris,cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori,ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor şi seminţie suntfl lăcuitorii ţărâi noastre, Moldovei şi Ţărâi Munteneşti şi românii din Ţările Ungureşti, cum s-au pomenit mai sus, că toţi un neam şi o dată discălecaţi suntfl, de unde suntfl veniţi strămoşii lorfl pre aceste locuri, supt ce nume au fostfl întăi la discălecatul lor şi de cândtt s-au osebit şi au luat numele cest de acum, moldovan şi muntean, în ce parte de lume ieste Moldova, hotarăle ei păn unde au fostfl întâi, ce limbă ţin şi păn-acum, cine au lăcuit mai nainte de noi pe acestfl pământii şi supt ce nume, scot la ştirea tuturora, carii vorfl vrea să ştie neamul ţărilor acestora.

Decii au început istoricii leşăşti a scrie, mai ales Bielschii şi Martin Paşcovschii, pre carii i-au urmatu răposatul Urechie vornicul. Dacă n-au fostu dară dintâi scrisoare în ţară şi nici streinii n-au ştiut şi nimica n-au scris, de unde suntu aceste basne, cum ca să fie fostu moşii ţărâi aceştiia din temniţile Ramului, daţi întru ajutoriul lui Laslău craiul unguresc? Şi românii acum era în Maramoroş în zilele acelui craiu, ceşti dincoace, de unde ieste acum Moldova, iară cei dincolo, unde ieste acum Ţara Muntenească, iară în munţi, pre Olt, unde şi acum să pomeneşte Ţara Oltului şi râmlenii cei discălicaţi de Traian în Ardeal, acum era în Ardeal.  

Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflată nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pană la această vârstă, acum şi slăbită. De aceste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vecinicu. Cându ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în veci? Eu voi da seama de ale mele, câte scriu.

Iară ieste altul, de neamul său leah, Iane Zamovschii, care orbu năvăleşte, zicându că nu suntu moldovenii, nici muntenii din râmleni, ci trecându pre aicea, pre aceste locuri, Traianu-împăratul şi lăsându slujitori de pază, au apucat o samă de dachi limba râmlenească.  

…să aibi vreme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtu cetitul cărţilor.

Ion Neculce

Ioan Neculce (n. 1672 - d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnități importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir.

Lucrarea de căpetenie a lui Neculce - în afară de compilarea cronicilor anterioare - este Letopisețul țării Moldovei de la Dabija Vodă până la domnia luiConstantin Mavrocordat . Cuprinde evenimentele din 1662 până la 1743, la care a fost mai totdeauna părtaș sau le-a cunoscut de aproape.

Ceea ce contează în cronica lui Neculce este oralitatea extraordinară a autorului, care dă o anumită familiaritate evenimentului istoric. Neculce este primul nostru mare povestitor moldovean, anticipând apariția lui Creangă.

O samă de cuvinte ce sîntu audzite din om în om de oameni vechi si bătrâni, şi în letopiseţŭ nu sunt scrise, ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domnii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iar cine nu le crede, iar va fi bine;cine precum ţi va fi voia, aşa va face.”

(O sama de cuvinte şi Letopiseţul Ţării Moldovei )

Treptat, caracterele chirilice au alternat cu cele latine, semn al luptei intelectualilor români de a impune alfabetul latin și limba română ca limba a culturii scrise. Fenomenul poate fi verificat în scrierile religioase din sec. al XVII-lea-XVIII-leasec. al XVII-lea-XVIII-lea, în lucrările Școlii Ardelene din secolul al XIX-leasecolul al XIX-lea .

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711), autor, cărturar, compozitor,enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic și scriitor român (moldovean).

Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. 

Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală

Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social. 

Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane (Istoria creșterii și descreșterii curții otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română[3] (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești.

Constantin CantacuzinoStolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric și

geograf din Țara Românească 

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667[1]

 la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învâțăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi[2]. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain (sic!) de către scriitorul Antonio Lupis[3]. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării.

Şcoala Ardeleană

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.

O realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş.

Reprezentanţii cei mai notabili au fost: Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ion Budai Deleanu

Etapele Şcolii Ardelene:• Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă

de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

• Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît şi istoric, dezvoltarea învăţămîntului românesc;

• Etapa pronunţat iluministă (avînd ca moment de vîrf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare à românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Trăsăturile mişcării : Caracterul iluminist: izolată prin refuzul rezolvării memorandumului, prea slabă economic şi politic pentru a iniţia o mişcare revoluţionară, burghezia română se concentrează într-o mişcare de emancipare naţională pe plan cultural. Se înfiinţează numeroase şcoli cu predare în limba română (Gheorghe Şincai înfiinţează 300 de şcoli), se tipăresc calendare, catehisme, manuale, cărţi de popularizare a ştiinţei, cărţi populare pentru pătrunderea informaţiei în masele populare largi;

Caracterul erudit: cărturarii iluminişti au depus eforturi pentru trezirea conştiinţei naţionale în următoarele domenii:

Istoria: au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculînd teoria exterminării dacilor:

Samuil Micu, Istoria şi lucrurile şi întîmplările românilor– cuprinde idei moderne, iluministe, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici;

Gheorghe Şincai, Hronica românilor şi a mai multor neamuri– dovedeşte mai mult spirit critic şi o informaţie mai bogată, opera fiind plină de rîvnă în susţinerea adevărului; -Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia– caracter polemic, fiind mai degrabă un pamflet de idei decît o cronică, dar fără talent literar.

Lingvistica: au susţinut ideea originii pur latine à limbii noastre, cerînd scrierea cu alfabet latin şi scrierea etimologică:

• Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae– face o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti;

• Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv (Lexicon/ roma’nescu, la’tinescu, ungurescu – nemţescu), apărut în 1825 la Buda, care îmbogăţeşte limba română cu numeroase neologisme romanice, înlocuindu-le pe cele de alte origini;

• Petru Maior, la sfîrşitul Istoriei pentru începutul românilor în Dachia, include o Disertaţie pentru începutul limbii române, în care afirmă că limba română provine din latina populară.

Literatura: Ion Budai Deleanu, Ţiganiada.

Petru MaiorPetru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureș — d. 14 februarie 1821, 

Budapesta) a fost un istoric, filolog și scriitor român transilvănean,protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte al Școlii Ardelene.

Opere: -Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812, 348 p. În același volum se găsesc și lucrările: Disertație pentru începutul limbei românești și Disertație pentru literatura cea vechie a românilor. Ediția a II-a îngrijită de Iordachi Mălinescu și Damaschin Bojâncă, Buda, 1834;

-Ortographia româna și latino-valachica una cum clavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819, cu anexa: Dialog pentru începutul limbii române întră nepot și unchiu, Buda,1819 

Samuil Micu

Samuil Micu, supranumit și Klein sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, (n. septembrie 1745, Sadu, scaunul Sibiului - d. 13 mai 1806, Buda, Ungaria) a fost un teolog, istoric, filolog, lexicograf și filozof iluminist român, reprezentant al Școlii Ardelene.

A redactat o serie de lucrări cu caracter istoric și lingvistic, prin care urmărea să informeze pe învățații străini despre originea romană a poporului și a limbii române, despre continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii și, influențat de iluminism, a militat, în opera sa, pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei, numărându-se în mod firesc printre autorii cunoscutului memoriu oficial numit Supplex din 1791.

Autor de lucrări teologice și cuvântări, a tradus din Sfinții Părinți răsăriteni, a dat o nouă traducere a Bibliei, în 1795, a doua tipărită în românește, după Biblia de la București și a fost unul din apărătorii vechilor rânduieli și tradiții răsăritene în cadrul Bisericii Române Unite cu Roma, ridicându-se împotriva încercărilor de centralizare ale episcopului Ioan Bob.

Istoria și lucrările și întâmplările românilor (1805) a fost publicată integral abia în anul 1995 de Ioan Chindriș, sub titlul "Istoria românilor", edție princeps după manuscrisul original, cu prefață și note de autor, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, București, 1995.

Gheorghe Şincai

Gheorghe Șincai (n. 28 februarie 1754, Râciu de Câmpie, azi Șincai, județul Mureș - d.2 noiembrie 1816) a fost un istoric, filolog, traducător și scriitor român, reprezentant al Școlii Ardelene.

În scopuri didactice, a tradus și a elaborat manualele fundamentale: Abecedarul, Gramatica, Aritmetica și Catehismul, adaptând sau creând terminologia necesară înțelegerii acestora de către elevi.

În 1811 a publicat lucrarea istorică, scrisă sub forma analelor, intitulată amplu: Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese.

Ion Budai Deleanu

Ioan BudaiDeleanu (n. 6ianuarie 1760 sau 1763, Cigmău, comitatul Hunedoara - d. 24 august 1820, Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist,istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

Opere: Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812

Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)

Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample

Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812

Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818

Scrieri lingvistice, București, 1970

Perioada nouă :

Secolul al XIX-lea, prin două momente culturar-literare bine gândite și sprijinite de intelectualii vremii: momentul pașoptist dirijat de revista „Dacia literară” și momentul junimist generat de gruparea „Junimea” a dus la izbânda limbii romane literare: s-a creat o limba a literaturii și totodată, s-a constituit secventul de limbă romană literara ca bază a limbii române oficiale. Totodată alfabetul latin a luat, în mod oficial, locul alfabetului chirilic în scrierea limbii române.

Criticismul junimist se manifestă întâi în domeniul limbii, prin publicarea lucrării lui Titu Maiorescu, „Despre scrierea limbei române” (1866). Contextul publicării este semnificativ, pentru că precede întemeierea instituţiei academice şi porneşte campania noilor forţe culturale împotriva curentului latinist. Scopul major şi urgent al unei instituţii de tip academic era codificarea limbii: simplificarea alfabetului latin, unificarea ortografiei, elaborarea unei gramatici şi a altor mijloace de normare a limbii literare.

Lucrarea lui Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între formă şi fond, referindu-se la raportul necesar între alfabetul latin şi limba română:„În momentul în care românii s-au pătruns de adevărul că limba lor este o limbă romană, în acel moment şi forma extraordinară sub care avea să se prezinte aceasta, adecă scrierile sau [...] literile trebuiau să fie luate tot de la romani. Şi, astfel, alfabetul slavon, care învălea mai mult decât revela limba română, şi pe care îl primisem numai dintr-o oarbă întâmplare externă fu alungat din scrierea noastră cea nouă şi fu înlocuit prin alfabetul latin.”

Salutând adoptarea alfabetului latin în locul celui chirilic (slavon), Maiorescu începe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist, cu reprezentanţi de mare autoritate în epocă:„Esenţa etimologismului în ortografie este alta. El cere ca după ce literele alfabetului s-au stabilit, fie cu semne, fie fără semne, scrierea ortografică însă să nu se îndrepteze după vorbirea actuală, foarte influenţată prin legi eufonice, ci după legile deviaţiei cuvintelor de la originea lor, întrucât aceasta se poate urmări în întreaga tradiţie a limbei. De aceea d. Cipariu scrie cuvântul bine nu cu i, cum îl pronunţăm noi, ci cu e, adecă bene, e fiind vocala originară.”

În opinia lui Maiorescu, aplicarea etimologismului în scriere ar fi avut ca efect un regres: limba ar fi fost „aruncată” cu secole în urmă.„Sonurile limbii române sunt în număr de 27, dintre care 20 de consonante şi 7 vocale. Acum vom căuta pentru fiecare dintre ele litera latină corespunzatoare. Aci însă întâmpinăm prima greutate însemnată: adecă să ştim cum pronunţau latinii literele lor.”

 

Întrebări simple pentru colegi isteţi TEST DE ATENŢIE

• 1.În ce an au avut loc cele două războaie de cucerire a Daciei?• 2.Care sunt influenţele vechi în limba româna?• 3.Care este prima scriere în limba româna?• 4.Care este scrierea reprezentativă a lui Grigore Ureche?• 5.Care sunt reprezentanţii Şcolii Ardelene?• 6.Ce teorie au combătut reprezentanţii Junimii?• 7.Ce v-a plăcut?Ce nu v-a plăcut?

BIBLIOGRAFIE:• Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor• Russo , Alecu, Scrieri (publicate de Peter V. Haneş), 1908• Vulpe, Alexandru, Geto-dacii? C.I.C.S.A, 1-2, 1998, pag 2-11• Giurescu ,C.C. , Istoria românilor, vol. I, ediţia a-Va, 1946• Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent• Sorescu, George, Gh. Asachi, Ed. Minerva, 1970• Şincai, Gheorghe, Hronica românilor şi a mai multor neamuri, vol. I, 1967• Ureche, Grigore Letopiseţul Ţarii Modovei• Brătescu-Voineşti, Ioan Al., Originea neamului românesc şi a limbii noastre, 1942• Pop,Ioan-Aurel , Naţiunea română medievală.Solidarităţi etnice româneşti în sec. XIII-XVI, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,

1998, pag. 5• Gheţie, Ion; Mareş, Alexandru, Originile scrisului în limba română, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985• Blaga, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească• Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000• Martin, Mircea, George Călinescu şi complexele literaturii române, Ed. Paralela 42 destin• Cătănescu, Maria Cvasnîi, Limba română. Origini şi dezvoltare, Ed. Humanitas, Bucureşti 1996• Platon, Maria, Vasile Alecsandri,poeţii febrili şi ‹‹Cântecul gintei latine›› , Ed. Junimea, Iaşi, 1980• Kogălniceanu, Mihail, Histoire de la Valachie• Eliade, Mircea, Destinul culturii româneşti, Revista „Destin”• Martin, Mircea, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, 1981• N. Denuşianu, Dacia Preistorică, 1913• Bălcescu, Nicolae, Opere, vol. II,III• Portocală, Nicolae, Din preistoria Daciei şi a vechilor civilizaţiuni, 1932• Babu-Buznea,Ovidiu, Dacii în conştiinţa romanticilor noştrii.Schiţă la o istorie a dacismului ,1979• Maior, Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, 1812• Puşcariu, Sextil, Istoria limbii române,• www.wikitedia.ro• www.scribd.ro• http://www.unifi.it/letrum/upload/sub/pdf_autori_rum/132_Maior.pdf